1. ISO-OSI levels and their description.

1. Nivelul fizic [physical layer]. Are sarcina de a transmite siruri de biti, convertindu-le in
semnale care sa poata fi transmise eficient pe canalul fizic intre doua statii .A fost
realizat a.i sa garanteze transmiterea corecta a datelor si sa reazlize conversia
unitatilor de date in marimea fizica corespunzatoare mediului de comunicatie.
Aspectele de standardizare privesc interfetele mecanice, electrice, functionale si
procedurale.

2. Nivelul Legatura de date are ca principala sarcina aceea de a transforma un mijloc

de transmisie intr-o linie care sa fie disponibila nivelului retea fara erori de transmisie.
Pt a realiza acest lucru datele sunt impartite si impachetate in cadre de cateva sute
sau mii de octeti care se transmit secvential deoarece niv fzic accepta si transmite
fluxul de biti fara a se preocupa de semnificatia si structura lor.

3. Nivelul Retea are 3 functii:

1)permite implementarea unui sistem de adresare globala
2)ofera o modalitate de a evita congestionarea retelei
3) realizeaza rutarea pachetelor sursa catre o destinatie

4. Nivelul Transport ia datele si le imparte in segmente pt a facilita transmiterea lor.

Accepta datele de la nivelul sesiune, le descompune in unitati mai mici si le transmite
mai departe la nivelul retea.

5. Nivelul sesiune Permite utilizatorilor de pe masini diferite sa stabileasca sesiuni de

comunicatie intre ei . Unul din serviciile nivelului sesiune se refera la controlul
dialogului permitand trafic in ambele sensuri simultan sau numai intr-un sens o data.
Permite sincronizarea care poate aparea atunci cand se doreste tranferul unui fisier
untre 2 aplicatii si datorita erorilor se reincepe transmisia. Datorita nivelului sesiune
se pot insera puncte de sincronizare de la care se poate relua transmisia datelor.

6. Nivelul prezentare Este responsabil cu codificarea datelor intr-un mod standard nn

care acestea circula prin retea pt a face posibila comunicarea intre calc cu
reprezentari si structuri diferite . Este responsabil pentru compresia/decompresia
datelor.

7. Nivelul aplicatie Aici se regasesc serviciile oferite aplicatiilor cum ar fi tranferul de

fisier, trimiterea msg, accesul la pagini web, receptia msg scris

1
2. Phisycal Layer. Communication Medias. Topologies.
Types.

Defineşte specificaţiile electrice, mecanice, procedurale şi funcţionale necesare

activării, întreţinerii şi dezactivării legăturii fizice între sisteme. Specificaţile vizează
nivelul voltajului, ratele de transmisie a datelor, distanţa maximă de transmisie,
conectorii fizici. Gandiţi-vă la semnale şi medii de transmisii.

În cadrul nivelului fizic se definesc următoarele funcţii:

- tipul de transmitere şi recepţionare a şirurilor de biţi pe un canal de comunicaţii:

- transmisia asincronă: semnalul de ceas al receptorului se sincronizează pe
semnalul de strat transmis de emiţător. Din această cauză, canalul de comunicaţie nu
este utilizat eficient şi nu se pot obţine rate de transfer mari, de maxim 115 KBps.
Este frecvent utilizată pentru conectarea a două echipamente de reţea prin
intermediul cablurilor seriale sau a modem-urilor analogice.
- transmisia sincronă: şirurile de biţi se succed fără întrerupere, fiecare echipament
avînd nevoie de un semnal de sincronizare propriu. De aceea, receptorul este mai
complicat, însă se asigură o utilizare eficientă a canalului de comunicaţie şi se pot
obţine viteze mari de transfer (2 MBps).
- se definesc topologiile de reţea, în functie de topologie, se stabileşte tipul reţelei:
- reţea broadcast (topologii magistrală, stea, inel): la acelaşi mediu de transmisiune
sunt ataşate mai multe echipamente de reţea, iar un pachet de date transmis de o
staţie este recepţionat de toate celelalte (de exmplu, Ethernet/Fast Ethernet, Token
Ring)
- reţele punct-la-punct (topologii stea, plasă): la o conexiune fizică sunt ataşate numai
două echipamente. Într-o reţea cu mai mult de două noduri, un pachet de date trebuie
să tranziteze mai multe noduri intermediare pentru a ajunge la destinaţie.
- se definesc tipurile de medii de transmisiune : cablu coaxial, cablu UTP, fibră optică,
linii închiriate de cupru etc.
- se stabileşte modul de transmisie: simplex (un singur echipament poate transmite,
iar corespondentul doar recepţionează), half-duplex (ambele echipamente pot să
transmită şi să recepţioneze semnale, dar nu în acelaşi timp), full-duplex (ambele
echipamente pot să transmită şi să recepţioneze semnale în acelaşi timp).
- se definesc standardele mecanice şi electrice ale interfeţelor, seriale (RS-232, V.35,
G.703 ) şi LAN (BNC, AUI, RJ45).
- este realizată codificarea şi decodificarea şirurilor de biţi (repetoare, media-
convertoare etc.).
- este realizata modularea şi demodularea semnalelor purtătoare (modem-uri).
- unitatea de date utilizată la nivel fizic este bitul.

1. Tipuri de retele de date (networking overview)

Un tip de retea este reteaua locala(LAN) care poate fi o retea intro companie, intro cladire
sau intrun campus. Retele locale pot fi interconectate intre ele pentru a forma retele de

2
 aproape orice marime. Aceste pot include retele de cladiri (BANs), retele
metropolitan(Mans) si retele de larga intindere(Wans).
O alt tip de retea asemanatoare cu LAN-ul e PBX-ul, care e o retea vocala, ce serveste ca
o retea privata de telefonie pentru o organizatie.

2. Topologii de retele (network topologies)

2. Topologii de retele (network topologies)

Topologia unei retele se refera la amplasarea sau dispunerea fizica a calculatoarelor,

distribuitoarelor, ruterelor, cablurilor si a altor componente. Furnizeaza o harta ce arata unde
sunt componentele si cum este configurata reteaua.

In timp ce retelele sunt adesea unice, topologia fiecarei retele are caracteristici comune cu
celelalte retele. Retelele vor utiliza una sau o combinatie de topologii, dupa cum urmeaza:

- Topologie tip magistrala- Topologie tip stea- Topologie tip inel- Topologie tip plasa(retea)-
Topologie fara fir (wireless)

Topologia tip „magistrala”(bus)

Topologia tip magistrala este o topologie invechita, care nu este folosita in retelele moderne.
Toate calculatoarele intr-o topologie de tip magistrala sunt conectate impreuna utilizand un
singur fir, care poarta numele de trunchi sau tulpina , coloana vertebrala sau segment. De
obicei se foloseste cablu coaxial pentru trunchi, care este acelasi tip de cablu folosit si în
televiziune.

Calculatoarele sunt atasate la segmentul de cablu coaxial de 50 ohmi, utilizand conectori in

forma literei „T”. Deoarece toate aceste calculatoare folosesc acelasi cablu, numai unul
singur poate trimite pachete de date(care sunt semnale electronice) prin retea la un moment
dat.

Cand un calculator trimite un pachet de date prin cablul principal, acesta este trimis in
ambele directii, asa incat fiecare calculator din retea are sansa sa-l primeasca. Fiecare din
aceste calculatoare „asculta” traficul retelei. Astfel poate determina daca exista un pachet
pentru el.

3
Cand un calculator asculta reteaua, orice pachet care nu se adreseaza lui, este ignorat.
Exceptie de la aceasta regula este atunci cand se realizeaza o „difuziune”, pachetele fiind
destinate pentru toate calculatoarele din retea.

Deoarece topologia este liniara, cand data este trimisa de-a lungul cablului de magistrala,
aceasta se va deplasa cat este lungimea cablului. Pentru ca datele sa nu stea in interiorul
cablului un timp nedefinit, acest cablu este prevazut cu terminatori de 50 ohmi la fiecare
capat.

Astfel, semnalele electronice sunt absorbite cand ajung la capatul cablului. Dupa ce
terminatorul a absorbit semnalele electronice, cablul este eliberat pentru a se transmite alte
date de catre calculatoare.

Topologia tip magistrala furnizeaza cateva avantaje unei organizatii. Dupa cum am
mentionat, sunt usor de construit, dar in acelasi timp este o topologie pasiva.

Cu alte cuvinte, cand un calculator este conectat la o retea tip magistrala, asculta doar de
datele trimise. Nu preia datele si apoi sa le retrimita sau sa le regenereze. Astfel, fiecare
calculator nu este asa de esential pentru retea privita ca intreg. Daca un calculator se
defecteaza, nu se blocheaza reteaua intreaga.

Un alt avantaj al acestui tip de topologie este faptul ca nu este scumpa. Unele topologii au
conexiuni ce se repeta (redundante) sau au nevoie de mult cablu. Intr-o topologie tip
magistrala, fiecare calculator este conectat la un singur cablu.

Avand un singur cablu, totusi, genereaza alte probleme. Daca cablul de magistrala se rupe,
fiecare segment are un capat care in acest caz nu este terminat, adica nu este vazut
terminatorul de la capat. Intreaga retea cade in felul acesta. Daca cablul este destul de lung,
este dificil de izolat zona in care s-a rupt.

4
Un alt dezavantaj al acestei topologii se refera la faptul ca nu este usor de modificat
configuratia. Numarul de calculatoare este limitat la lungimea cablului si daca organizatia
respectiva se extinde, va fi dificil sa schimbi marimea si distributia retelei.

De asemenea, daca sunt efectuate reparatii sau modificari la cablu, reteaua va cadea,
deoarece nu este asa numita „redundanta ” si este necesar acel terminator de la capatul
cablului.

Topologia de tip "stea"

Intr-o topologie de tip „stea”, calculatoarele nu sunt conectate unul cu celalalt, dar sunt
conectate toate la un „dispozitiv concentrator”, de obicei numit distribuitor (hub) sau
comutator (switch).

Cand un calculator trimite date spre alte calculatoare prin retea, de fapt trimite date prin
cablu spre distribuitor sau comutator. Aceste pachete de date sunt trimise mai departe de
aceste dispozitive spre alte calculatoare conectate la ele. Cand calculatoarele sunt cablate la
un distribuitor, fiecare punct din retea este similar cu o stea.

Desi este considerata invechita, aceasta topologie este inca populara, fiind reconsiderata tinand cont
de nevoile si standardele actuale. De fapt, este reteaua cea mai utilizata astazi.

Deoarece cablurile sunt orientate spre un singur punct, daca un cablu este intrerupt sau defect,
numai calculatorul care este conectat la acest cablu nu poate folosi reteaua. Celelalte calculatoare nu
vor fi afectate deoarece au propriile cabluri conectate la distribuitor. Acest tip de rețea este și mai
usor de depanat, pentru ca putem repede identifica care este cablul intrerupt.

Alt avantaj al acestei topologii este faptul ca se pot adauga noi calculatoare la distribuitor pe masura
ce reteaua se mareste. Din pacate, deoarece este asa mult cablu utilizat pentru a conecta fiecare
calculator la distribuitor, va creste si costul extinderii si mentinerii in stare de functionare a retelei.

Topologia de tip "plasa" (mesh)

O topologie de tip plasa(retea) are multiple conexiuni, facand din aceasta topologie cea mai
”rezistenta la defecte” din toate. Fiecare componenta a retelei este conectata direct cu toate
celelalte componente. Acest lucru creaza o topologie care furnizeaza legaturi redundante(in
plus) de-a lungul retelei.

5
Daca o intrerupere apare intr-un segment de cablu, traficul poate fi realizat prin alte rute
utilizand alte cabluri. Cu alte cuvinte, daca o conexiune esueaza, un calculator poate inca
accesa alt calculator prin utilizarea altei conexiuni.

Cu toate ca este aproape imposibil pentru un cablu sa provoace o cadere a unei retele
de acest tip, este rar folosita topologia de tip plasa (mesh). Este costul destul de ridicat, dar
si munca de realizare a retelei de tip plasa este semnificativa. Este greu de administrat si are
un cost mai mare decat la celelalte toplogii.

Determinarea numarului de cabluri de conexiune de care este nevoie la o retea tip plasa se
poate face utilizand formula: Ln = n (n -1)/2 . In aceasta conexiune, n este numarul de
noduri, iar Ln este numarul de conexiuni necesare.

Daca utilizam formula pentru o retea cu 4 calculatoare, vom obtine un numar de conexiuni
4(4-1)/2 = 6. Pare a fi rezonabil. Dar daca am avea o retea de 100 de calculatoare: 100 (100
– 1)/2 = 4 950 conexiuni. Daca calculam costul cablurilor dintr-o retea de tip plasa, ne dam
seama imediat de ce nu este folosita mai des aceasta topologie la nivelul retelelor locale.

Topologia de tip "inel"

Topologia de tip inel consta in calculatoare conectate la un cablu care formeaza o bucla
inchisa. Nu exista capete de cabluri neconectate la inel, deci terminatorii nu mai sunt utilizati.

Data se transfera prin bucla intr-o singura directie. Pe masura ce ajunge in dreptul fiecarui
calculator, acesta examineaza fiecare pachet de date si determina daca adresa de destinatie
coincide cu adresa de retea.

Daca nu coincide, calculatorul trimite pachetul de date la celalalt calculator din inel. Facand
asa, fiecare calculator se comporta ca un repetor, re-transmitand pachetul si prin acest lucru
sustine semnalul. Cand pachetul ajunge la calculatorul destinatie, acesta indeparteaza
pachetul de pe retea.

Topologia in inel permite doar unui singur calculator sa aiba acces pentru a trimite date pe
inel la un moment dat, acest lucru ducand la o retea determinata. Accesul determinat se

6
refera la capacitatea calculatoarelor de a avea tururi regulate de accesare a mediului de
comunicare (cablul face de fapt inelul).

Astfel, totdeauna vor avea sansa sa transmita date. Acest lucru este diferit fata de metoda
disputei de a accesa reteaua. Acest lucru se intampla la reteaua tip magistrala. O topologie
tip inel furnizeaza acces egal la retea printr-o metoda de acces la mediu prin trecerea unui
semnal, numit „token”.

Acest semnal este trecut de la un calculator la celalalt in inel. Cand un calculator are
semnalul „token”, are acces la inel si poate trimite date. Deoarece un calculator nu poate
utiliza inelul fara sa aiba semnalul „token”, se previne astfel blocajul de a transmite două
calculatoare sau mai multe in acelasi timp.

Metoda „Token Ring” de accesare furnizeaza acces egal fiecarui calculator. Semnalul
„token” este luat de la calculatorul vecin activ cel mai apropiat(Nearest Active Upstream
Neighbor – NAUN). Dupa ce a primit semnalul „token”, calculatorul va putea trimite date pe
retea mai departe.

Intr-o retea de tip inel, primul calculator care este pornit si acceseaza inelul poarta
denumirea de „monitor activ”. Are responsabilitatea de a monitoriza inelul pentru a descoperi
probleme, cum ar fi o intrerupere in inel.

Pachetul de date trebuie sa treaca prin inel si sa ajunga inapoi la monitorul activ la fiecare 7
secunde. Astfel, ne asiguram ca inelul functioneaza fara erori. Rolul monitorului activ este
important deoarece o intrerupere in cablu inseamna ca inelul nu mai este complet si reteaua
nu poate functiona corect.

Deoarece aceasta topologie necesita un inel neintrerupt, monitorul activ ia masuri ulterioare
daca nu primeste un pachet de la calculatorul aflat inaintea lui. Astfel, anunta reteaua daca
este sesizata o intrerupere.

Daca un pachet nu este receptionat sau este receptionat mai tarziu de 7 secunde, monitorul
activ expediaza un pachet cu adresa sa. Acest pachet atinge punctul cel mai indepartat al
retelei, care ne indica astfel locatia unde are loc intreruperea sau alte probleme.

Prin detectarea erorilor si reconfigurarea inelului, se poate acum evita punctul in care exista
intreruperea. Facand asa, reteaua este in stare sa functioneze pana cand calculatorul defect
poate fi reparat.

7
Retelele care utilizeaza o topologie in inel, opereaza la viteze variate. Retelele „Token Ring”
opereaza la 4 si 16 Mbps. In timp ce placile de retea mai noi ruleaza la 16 Mbps, ele
furnizeaza compatibilitate cu cele mai vechi care rulau la 4 Mbps.

Se permite astfel functionarea noilor placi de retea in interiorul unor echipamente Token Ring
mai vechi. Cand viteza creste semnificativ intr-o retea in inel, avem de-a face cu o retea
FDDI(Fiber Distributed Data Interface), care opereaza la 100 Mbps in retele tip inel de
100Km.

Topologiile in inel care utilizeaza tehnologia FDDI au alte caracteristici care le fac diferite de
retelele standard in inel. Astfel, se folosesc doua inele, care sunt cablate cu fibra optica.
Primul inel este utilizat tot timpul, in timp ce al doilea inel este utilizat daca apare o
defectiune la primul.

Fiecare din aceste inele transfera datele in directii diferite. Daca apare o intrerupere in inel,
sectiunea respectiva poate fi sarita prin utilizarea inelului secundar. Semnalul „token” poate fi
trecut de la un inel la celalalt, fara a cauza schimbarea directiei.

Se aseamana cu o masina care face o intoarcere de forma literei U, schimbandu-si banda.

Inelul ramane practic ca un intreg, deoarece exista in continuare bucla inchisa.

Un alt aspect al unui inel FDDI se refera la faptul ca nivelele de prioritate pot fi configurate pe
calculatoarele specifice, asa incat acestea au prioritate in obtinerea semnalului „token”.

De exemplu, daca o prioritate inalta a fost setata pe un server, serverul va primi semnalul
„token” frecvent, permitand serverului sa transmita date prin cablu. Acest lucru permite unui
calculator cu prioritate sa trimita mai multe date decat alte calculatoare pe retea.

8
 Topologia wireless(fara fir)

O topologie tip wireless difuzeaza date prin aer, deci foarte putine cabluri sunt utilizate pentru
a conecta sistemele impreuna. Aceasta topologie utilizeaza transmitatori numite celule, care
difuzeaza pachetele utilizand frecventele radio.

Celulele extind o sferă radio in jurul transmitatorului in forma unui balon, ce poate acoperi
mai multe camere sau chiar etaje dintr-o cladire. Fiecare celula este conectata la retea
utilizand un cablu, asa incat poate primi sau trimite date la server, la alte celule sau la alte
periferice din retea.

Calculatoarele si celelalte dispozitive au o componenta instalata in ele, care transmite si

receptioneaza date de la celule. Astfel se permite comunicarea cu reteaua.

Retelele wireless pot de asemenea extinde transmisia lor spre dispozitive wireless prin
montarea unor antene radio, care sunt situate pe cladiri sau turnuri. Antena va fi ca o celula
care va acoperi o zona intinsa, cum ar fi o cladire sau un campus.

Acest tip de retea wireless este un beneficiu pentru un grup de cladiri apropiate si care au
dificultati in conectarea clasica prin cablu.
O alta metoda de interconectare wireless(fara fir) utilizeaza comunicatii in infrarosu, care
necesita o linie directa si amplasarea apropiata a dispozitivelor pentru a functiona. Este
asemanator cu utilizarea unei telecomenzi la un televizor.

Deoarece are anumite limitari legate de directie si amplasare apropiata, aceasta tehnologie
in infrarosu nu este folosita asa des in realizarea retelelor. Aceasta tehnologie poate fi
utilizata pentru a conecta laptopuri si alte calculatoare la dispozitive cum sunt imprimantele.

Deoarece foarte putini pot fi conectati direct impreuna la o retea wireless, este o sansa mare
ca transmisiunile sa fie blocate sau sa existe interferente. Masinile sau alte dispozitive pot
emite frecvente radio sau interferente electrice, care pot intrerupe semnalele ce sunt
schimbate intre celule si dispozitivele wireless.

De asemenea, unele cladiri utilizeaza niste ziduri speciale realizate din cantitati mari de
metal, pentru a preveni interferentele. Poate ati avut experienta sa nu puteti suna de la un

9
telefon mobil dintr-o astfel de cladire. Semnalele nu pot trece prin aceste materiale si s-ar
putea sa fie nevoie de alte frecvente in utilizare.

O retea poate fi intr-o singura cladire, sau un numar de calculatoare conectate impreuna
acoperind o zona geografica intinsa. Pentru a clasifica sfera de intindere a unei retele,
termeni diferiti au fost creati :

- Retea locala (LAN – Local Area Network)

- Retea intinsa (WAN – Wide Area Network)
- Retea metropolitana (MAN – Metropolitan Area Network)
- Retea de stocare zonala (SAN – Storage Area Network)
- Retea personala (PAN – Personal Area Network)
- Retea pentru campus (CAN – Campus Area Network)

LAN și WAN

Retelele locale(LAN) si cele intinse (WAN) au fost primele tipuri de retele ce au fost
clasificate dupa suprafata acoperita si de asemenea se face referire cel mai des la acest tip
de retele. In timp ce fiecare din aceste nume se refera la o suprafata, o suprafata exacta nu
a fost stabilita cu exactitate.

Desi organizatia IEEE defineste o retea locala ca intindere pana la 4 km, nimeni nu
ne va acuza daca o facem ceva mai mare. Retelele LAN sunt limitate la o anumita distanta,
in timp ce retelele WAN sunt mai largi decat LAN. Cum se distinge o retea LAN de una WAN
in termeni de suprafete nu se poate spune cu exactitate.
Retelele locale LAN sunt mici pana la medii ca marime. Acestea conecteaza in
general dispozitive de retea, care nu se gasesc la mai mult de cativa km unul de altul.

Acestea includ retele ce au fost instalate in case, birouri, o intreaga cladire, un

campus sau un grup de cladiri apropiate. In concluzie, daca poti sa te deplasezi pe jos sau
sa conduci o masina cateva minute in interiorul acelei retele, atunci esti in preajma unei
retele locale LAN.

Un alt mod de a caracteriza o retea LAN se refera la proprietarul ei. Tipic, reteaua
este detinuta de o singura persoana sau organizatie si este administrata de o persoana sau
un grup de persoane.

De exemplu, reteaua de acasa este o retea LAN, pentru ca este detinuta de tine si
este condusa de tine.In acelasi fel, o companie mare cu mai multe cladiri intr-o anumita
regiune, care are o retea condusa de un administrator sau de un departament IT, poate fi de
asemenea o retea LAN. Daca privim retelele LAN in acest fel, putem observa ca cele mai
multe retele sunt de fapt retele locale LAN.

Retelele WAN pot avea o intindere geografica mare si conecteaza impreuna diferite
retele LAN utilizand solutii de viteza mare sau linii telefonice. O retea WAN poate conecta
retele LAN aflate in orase diferite, in regiuni diferite sau chiar in tari diferite.

Prima retea WAN, numită ARPANET, a conectat retelele LAN de la cateva institutii
din orase diferite. Peste timp, numarul calculatoarelor si al retelelor conectate a crescut pana
a ajuns la ceea ce numim astazi Internet.Prin interconectarea retelelor LAN impreuna, ele au
devenit parti ale unei retele WAN.

10
 Cand privim retelele WAN, proprietatea nu este un factor definitiv. Retelele WAN sunt
adesea mentinute si conduse de catre mai multe organizatii. Fiecare retea LAN care este
parte a unei retele WAN, poate fi condusa de departamente individuale sau IT.

Acesti administratori mentin conexiunea cu celelalte retele LAN, sau inchiriaza parti
de retea din afara pentru a executa acea functie. De exemplu, in cazul Internetului, poti sa
mentii reteaua de acasa, dar inchiriezi un serviciu de internet(ISP) pentru a mentine
conexiunea cu World Wide Web.

In acelasi fel, o companie cu birouri in diferite orase, poate inchiria de la compania de

telefonie o linie telefonică, ce conecteaza retelele impreuna.
Un mod de a intelege efectiv cum o retea locala este in legatura cu o retea intinsa,
este sa privim la modul cum sunt conectate si cum sunt trimise datele. Acest lucru poate fi
diferit de la o organizatie la alta.

Astfel, exista cateva cai diferite de a prelua date de la o retea WAN pentru o retea LAN:

 Modem – permite conectarea la alte calculatoare si dispozitive utilizand linii

telefonice. In general, cand se mentioneaza un modem, se refera la un
„modem prin dial-up”( in opozitie cu modemurile digitale mentionate mai jos).
Acest tip de conexiune este lenta si permite conexiuni la maximum 56 kbps
(56 000 de biti pe secunda pot fi trimisi sau receptionati)
 ISDN (Integrated Services Digital Network) – datele se transmit pe liniile
telefonice, dar la viteze mai mari, pana la 128 kbps, dar in medie 64 kbps
utilizand un modem sau ruter
 DSL (Digital Subscriber Line) – trimite date pe liniile telefonice la viteze
incepand de la 1,5 Mbps (1,5 milioane de biti pe secunda), utilizand un ruter
sau un modem digital si linii telefonice configurate
 Cablu – datele se transmit pe linii de cablu utilizand aceleasi linii utilizate de
televiziunea prin cablu la viteze de pana la 1,5 Mbps
 Satelit – datele se transmit spre un satelit la viteze de 400 kbps

T1 si T3 – conexiuni dedicate, care furnizeaza viteze extrem de mari. T1 are viteze de 1,544
Mbps, in timp ce T3 are viteze de 3 Mbps pana la 44,736 Mbps

Pentru a ilustra relatia ce exista intre retelele LAN si WAN, sa privim o situatie destul
de familiara: trimiterea unui email la o alta persoana. Utilizand programul de email de pe
calculatorul tau, vei realiza click pe butonul Send si datele (emailul tau) vor fi trimise spre
dispozitivul responsabil de trimiterea lui pe Internet.
Astfel incepe un proces, care va transfera email-ul printr-un numar de dispozitive si
posibil cateva retele LAN si WAN. Daca ai un cont de „dial-up” la Internet, dispozitivul poate
fi un modem standard. Daca ai o retea LAN acasa, email-ul poate fi trimis prin intermediul
unei placi de retea.
Cand o retea este creata, doua sau mai multe calculatoare sunt conectate impreuna.
Intr-o retea LAN, aceste calculatoare sunt in aceeasi zona, sau in aceeasi camera. Fiecare
calculator are instalata o placa de retea, care transmite si receptioneaza date printr-un cablu
sau utilizand tehnologii wireless.

Cand datele sunt trimise prin placa de retea, sunt impartite in parti mai mici, numite
pachete, care pot fi trimise mai eficient pe retea. Daca veti utiliza tehnologia DSL, aceste
pachete vor fi transmise de la reteaua ta de acasa spre un ruter (sau alt dispozitiv terminal),
care este utilizat pentru a se realiza conexiunea cu un furnizor de internet ISP.

11
 Cateva din aceste dispozitive vin cu functii de distribuitor(hub) sau comutator(switch).
Astfel se permite conectarea mai multor dispozitive la un LAN impreuna. Daca conexiunea
se face cu ajutorul unui cablu, un capat al cablului se introduce in placa de retea, iar celalalt
se introduce in ruter.

Datele sunt trimise prin cablu cu informatii despre destinatie, iar ruterul determina daca
aceste informatii sunt pentru un calculator din reteaua LAN, sau trebuie sa fie trimise spre
furnizorul de servicii de Internet(ISP), care furnizeaza DSL pentru tine.

Dar cand trimiti un email spre cineva, care nu este in reteaua ta locala, ruterul va utiliza
conexiunea DSL pentru a trimite email-ul tau de la reteaua ta LAN catre reteaua LAN a
furnizorului de Internet (ISP). Astfel, mesajul email a trecut cu mult peste granita retelei tale
locale LAN si a ajuns intr-o retea WAN.

Cand ISP-ul primeste email-ul tau, de asemenea se uita sa vada care este destinatia datelor.
Fiindca furnizorul de Internet este de asemenea intr-o retea LAN, cauta sa vada daca nu
cumva email-ul este adresat unei persoane care foloseste tot serviciul lor de email, deci un
calculator din reteaua lor.

De moment ce trimiti email-ul la cineva care are alt furnizor de Internet (ISP), va trimite
email-ul pe Internet, care este o retea uriasa WAN. Serverul furnizorului ISP corespunzator
adresei de destinatie va receptiona email-ul.

Cand furnizorul de servicii pentru Internet receptioneaza datele, va stoca email-ul

trimis de tine pe serverul sau de email. Daca prietenul caruia ii trimiti email-ul se va conecta
la serverul furnizorului sau de Internet(ISP) si va dori sa-si citeasca mesajle, va observa si
noul mesaj primit de la tine!

Datele vor fi iarasi impartite in pachete si trimise pe linia telefonica pentru ca prietenul
tau sa primeasca datele corecte. Pachetele vor fi re-asamblate si afisate in programul de
email al sau.

Dupa cum poti observa din acest exemplu, exista multe tipuri de retele LAN si WAN
prin care pot trece datele. O retea LAN poate fi compusa dintr-un numar de calculatoare care
sunt conectate impreuna, pe cand o retea WAN poate fi larga cat Internet-ul, sau mica cat
doua retele LAN: a ta si a furnizorului tau de Internet(ISP), interconectate prin rutere.
In fiecare caz, reteaua LAN este constituita din calculatoare care fac parte din
aceeasi retea si reteaua WAN consta din mai multe retele LAN dispersate geografic si
interconectate.

Reteaua MAN(Metropolitan Area Network)

Exista si alti termeni pentru a categorisi o retea. O retea MAN reprezinta o retea ce are o
intindere de marimea unui oras.
De exemplu, daca locuiesti intr-un oras mic si reteaua ta LAN este conectata cu o alta
retea LAN aflata intr-un oras vecin apropiat, atunci poti considera ca este o retea MAN.
Cand retelele LAN sunt conectate impreuna la viteze mari peste teritorii apropiate(cum ar fi
cateva cladiri intr-un oras, o regiune sau judet), atunci putem vorbi de o rețea MAN.
Organizatia stiintifica IEEE defineste o retea MAN, ca avand o acoperire geografica de 50
km sau mai putin in diametru. Reteaua MAN face parte totusi dintr-o retea WAN mai intinsa
ca suprafata.

12
 Reteaua SAN(Storage Area Network)

O retea SAN este o retea de stocare si este utilizata pentru a conecta dispozitive de stocare
impreuna, utilizand conexiuni de viteza mare. Este un segment al unei retele si permite
dispozitivelor de memorare sa fie accesate de calculatoare in interiorul unei retele LAN sau
WAN. Aceste dispozitive de stocare sunt alcatuite din hard-discuri (sau alte metode de
memorare a datelor) si permit utilizatorilor retelei sa vada si/sau salveze date intr-o locatie
centrala.

Reteaua PAN(Personal Area Network)

O retea PAN este o retea „wireless” (fara fir), care permite dispozitivelor sa schimbe
informatii cu calculatoarele. PDA-uri (Personal Digital Assistant), telefoane mobile, si alte
dispozitive portabile, care suporta aceasta tehnologie, au un transmitator fara fir in interiorul
lor. Cand sunt la o anumita distanta de un receptor, care este instalat pe calculator, datele
pot fi schimbate intre calculator si dispozitiv.

Utilizand un PAN, putem sa realizam anumite actiuni, cum ar fi un update la un

calendar intr-un PDA, sau un update la o agenda intr-un telefon mobil, precum si alte sarcini
suportate de dispozitive.

Reteaua CAN(Campus Area Network)

O retea CAN se refera la o serie de retele LAN care sunt interconectate si se gasesc
in cladiri apropiate. Acesta este un tip comun de retele care se foloseste in organizatii cu
facilitati asemanatoare, cum ar fi un campus studentesc. Este mai mare ca intindere decat o
retea LAN, dar mai mica decat o retea MAN.

3. Data Link Layer. Properties. Medium Access Control.

Este nivelul care asigură tranzitarea datelor de la nivelul fizic pe baza adresării fizice,
topologiei reţelei, notificării erorilor, ordonarea cadru-urilor şi controlul fluxului
informaţional. Gandiţi-vă la cadru-uri şi controlul accesului.

Este alcătuit din două subniveluri:

- controlul accesului la mediu (MAC - Medium Access Control): defineşte
echipamentul care poate avea acces la reţea atunci când mai multe staţii încearcă să
transmită simultan:
- asigură controlul fluxului de date (flow-control) prin stabilirea momentelor de
transmisie sau aşteptare ;
- efectuează controlul accesului la mediul fizic ;
- în cadrul reţelelor de tip broadcast, prin intermediul legăturii de date se realizează
identificarea unui nod destinaţie, prin utilizarea adreselor MAC.
- controlul legăturii logice (LLC - Logical Link Control): defineşte modul de transfer al
datelor către nivelul fizic şi furnizează serviciul de transport către nivelul reţea:

13
 - introduce în fluxul de biţi furnizat nivelului fizic delimitatorii necesari pentru
separarea cadrelor. La recepţie, nivelul legăturii de date recunoaşte aceşti delimitatori
şi reconstituie cadrele. Scopul acestei încadrări este determinat de necesitatea
gestionării fluxului continuu de biţi preluaţi de la nivelul fizic.
- controlul erorilor, realizat în două moduri: FEC (Forward Error Correction, foloseşte
biţii de control pentru detectarea şi corectarea erorilor), ARQ (Automatic
Retransmition Query, utilizat numai pentru detectare, nu şi pentru corectarea erorilor,
ca mijloc de alertare a sursei că informaţia nu a fost recepţionată corect).
- ARP „Address Resolution Protocol”, este un protocol care traduce adresa Internet
în adresă hardware. Acest protocol şi următorul (RARP) nu sunt întâlnite la toate
reţelele, ci numai la o parte din ele.

4. Ethernet Technologies. CSMA. Switching.

Ethernet a fost cea mai de success tehnologie de retea in mare parte datorita usurintei cu care
este implementata si datortita faptului ca este o tehnologie foarte flexibila.

10-Mbps Ethernet
Tehnologiile 10BASE5, 10BASE2, 10BASE-T sunt considerate Legacy Ethernet, avand ca si
caracteristici commune parametrii de sincronizare, formatul cadrului procesele de transmisie si
regula de proiectare de baza .
-este o versiune asincrona
Fiecare statie care primeste date foloseste 8 octeti pentru a-si sincroniza circuitul de primire cu
datele pe care le va primi.
Protocolul de transmisie Ethernet legacy pana la partea de jos a stratului fizic OSI. Pe masura ce
cadrul trece din substratul MAC in stratul fizic alte procese se produc inainte de trecerea bitilor
de la nivelui fizic in mediu.
Un process important este semnalul SQE (signal quality error). SEQ este o transmisie trimisa
inapoi controllerului pentru a-l anunta daca circuitul de coliziune este functional(foloseste half-
duplex).
Toate formele de Ethernet de 10-Mbps iau octeti primiti pe de pe subnivelul MAC si executa un
process numit “Line encoding “. Acest process descrie cum sunt pusi bitii pe fir. Forma de
codare folosita la sistemele 10-Mbps se numeste codare Manchester.

14
 Codarea Manchester determina valoarea bitului la mijlocul perioadei de timp .

Formatul Ethernet

100-Mbps Ethernet (fast Ethernet)

Cele doua tehnologi care s-au remarcat sunt 100BASE-TX(mediu –cablu UTP de cupru) si
100BASE-FX, (mediu-fibra optica)
Caracteristici commune ale celor doua tehn . sunt parametrii de sincronizare , formatul cadrului
si parti ale procesului de transmisie. Timpul de transmise a unui bit este de 10 ns (100ns la 10
Mbps).
Formatul cadrului

1000-Mbps Ethernet (Gigabit Ethernet )

Tehnologiile 1000BASE-TX, 1000BASE-SX, fsi 1000BASE-LX folosesc au un bit time de 1ns.
Are acelas format al cadrului ca si standard Ethernet si Fast Ethernet.
L a nivelui fizic bitii de la nivelul MAC sunt convertiti in simboluri .Aceste simboluri pot sa
contina informatii de control (inceputul –sfarsitul unui frame)

15
 Gigabit Ethernet bazat pe fibra foloseste o cadare de tip 8B/10B

CSMA-Carrier Sense Multiple Access

Este un protocol prin care se verifica absentai altui traffic inainte de a trimite date pe un mediu de
transmisie comun .

“Carrier Sense” – descrie faptul ca transmitatorul incearca sa detecteze prezenta unui semnal codat
de la alta statie inainte sa inceapa transmisia. Daca exista déjà o transmisie statia asteapta ca aceasta
sa se incheie si doar apoi incepe propia transmisie

Moduri de acces

1-persistent – cand statia care trimite este pregatita sa trimita date verifica daca mediul fizic este
ocupat. Adaca da , asteapta ca acesta sa devina liber si transmite datele. In cazul unei coliziuni de
date asteapta o perioada de timp si incearca din nou.

P-persistent - daca mediul este liber trimite un cadru cu o probabilitate p .

O-persistent – fiecare statie are o ordine de transmisie stabilita de o statie suraveghetoare.

Switching

Un switch este un “ pod” cu un numar mare de porturi. Fiecare port isi creaza propriul domeniu de
coliziune. Switch-ul construieste si o tabela CAM care retine toate informatia MAC necesara pentru
fiecare port. Memoria CAM functioneaza invers fata de o memorie obisnuita astfel ca introducand
date in CAM va fi intoarsa adresa asociata. CAM-ul permite unui switch sa gaseasca portul care este
asociat unei adrese MAC fara ajutorul algoritmilor de cautare.

Moduri de switching

Cut-through packet switching – switchul initiaza transferul imediat ce obtine adresa mac de care are
nevoie rezultand o latent mica insa nu este facuta nici o verificare de erori.

Store-and-forward packet switching – switchul primeste intregul cadru inainte de a-l trimite catre
destinatie. In acest mod switchul verifica pachetul de erori iar daca este invalid nu il va trimite mai
departe

Fragment-free mode – un compromise intre celelalte doua moduri , citeste primii 64 bytes si incepe
sa trimita pachetul inainte de a citi intregul camp si suma de control.

16
5. Network Layer. Properties. IP Protocol.
Este unul dintre cele mai complexe niveluri; asigură conectivitatea şi selecţia căilor de
comunicaţie între două sisteme ce pot fi localizate în zone geografice diferite. Gandiţi-vă la
selectarea căilor de comunicaţie, switching, adresare şi rutare.

Funcţia principală a acestui nivel constă în dirijarea pachetelor între oricare două noduri de
reţea. Cu alte cuvinte, nivelul reţea realizează „rutarea” (direcţionarea) pachetelor de date
prin infrastructura de comunicaţii, această operaţie fiind efectuată la nivelul fiecărui nod de
comunicaţie intermediar. Nivelul reţea asigură interfaţa între furnizorul de servicii şi utilizator,
serviciile oferite fiind independente de tehnologia subreţelei de comunicaţie.

Acest nivel oferă două categorii de servicii de transport:

- orientate pe conexiuni (ATM): înainte de transferul datelor între două echipamente trebuie
stabilită o conexiune (circuit virtual), care se închide la terminarea transferului. La stabilirea
conexiunii se pot negocia anumiţi parametri legaţi de calitatea serviciului (viteză, întrâziere,
cost). Ruta (secvenţa de noduri intermediare) pe care vor fi trimise pachetele se stabileşte în
momentul stabilirii circuitului virtual. În acest sens, circuitul virtual va primi un identificator
(adresă), fiecare pachet fiind rutat pe baza acestui identificator.

Prin utilizarea serviciilor orientate pe conexiuni se realizează un control foarte eficient al

fluxului de date, putînd fi definite categorii de servicii (CoS - Class of Services) şi criterii de
calitate a serviciilor (Qos - Quality of Services). Aceste avantaje implică o complexitate
ridicată la nivelul arhitecturii de reţea. În cazul defectării unui nod intermediar, toate circuitele
virtuale care îl tranzitează se închid. Latenţa iniţială necesară pentru stabilirea conexiunii
este mare.

- fără conexiuni (IP): nu este necesară stabilirea unei conexiuni prin subreţeaua de
comunicaţie în vederea transferului datelor. Ruta este determinată pentru fiecare pachet în
parte, iar direcţionarea (rutarea) se realizează pe baza adreselor (sursă şi destinaţie)
conţinute în fiecare pachet. Deoarece nu este necesară memorarea informaţiilor de stare cu
privire la conexiuni, complexitatea este redusă, fiind posibilă implementarea unor reţele mai
rapide. În cazul defectării unui nod intermediar, comunicaţia poate continua pe căi
alternative. Dezavantajul principal al acestor servicii constă în faptul că nu se mai poate
efectua un control al congestiei traficului.

Cel mai cunoscut si utilizat protocol la acest nivel este IP (Internet Protocol), utilizat
pentru interconectarea reţelelor din Internet. Este un protocol fără conexiune care permite
transmiterea unor blocuri de date (datagrame) între surse şi destinaţii identificate prin adrese
cu lungime fixă. În cazul datagramelor foarte mari, protocolul IP realizează, dacă este cazul,
fragmentarea şi reasamblarea în vederea transmiterii prin orice reţea. Nu dispune de
mecanisme care să asigure securitatea serviciului sau controlul fluxului de informaţii. Este
apelat de protocoalele superioare pentru transferul prin reţea al datelor, apelînd la rândul lui
la protocoalele reţelei locale pentru transportul datelor către un echipament local. Acest
echipament local (adiacent) poate fi destinaţia finala a pachetelor de date sau poate fi un nod
intermediar al sistemului de comunicatii (router), care trebuie să redirecţioneze datele.

17
 Modul de funcţionare a protocolului IP este următorul:

- aplicaţia pregăteşte datele şi le transmite nivelului Internet al software-ului

de reţea,
- nivelul Internet adaugă acestor date un antet (header), conţinînd adresa de
destinaţie,
- datagrama rezultată este transmisă interfeţei de reţea, care adaugă la
rândul ei un antet şi transmite întreg cadrul către primul nod intermediar al
reţelei de comunicaţii, care va efectua rutarea pachetului,
- la recepţie, un nod intermediar va decide după adresa de destinaţie
prezentă în antet care este subreţeaua şi, implicit, următorul nod intermediar
către care trebuie redirecţionat pachetul,
- în cadrul destinaţiei finale, antetul este înlăturat şi datagrama se transmite
nivelului Internet, de unde este transmis nivelului aplicaţie.

Din acest mod de funcţionare se pot deduce următoarele reguli privind mecanismele de
rutare:

- fiecare datagramă este direcţionată către cel mai apropiat nod intermediar, router sau
gateway;

- operaţia de rutare constă în determinarea nodului intermediar următor (adiacent) care la

rândul lui poate redirecţiona datagramele către destinaţia finală. Acest tip de rutare este
numit „hop-by-hop routing” şi nu permite determinarea întregii secvenţe de noduri
intermediare.

- destinaţia imediat următoare poate fi un alt router sau chiar destinaţia finală.

- decizia privind destinaţia imediată este luată pe baza informaţiilor existente în cadrul tabelei
de rutare. Această tabelă este menţinută de fiecare router şi conţine asocieri de tipul
„destinaţie finală - destinaţie următoare” (next hop).

- la primirea unei datagrame, router-ul caută în tabela de rutare înregistrarea

corespunzătoare destinaţiei finale. Dacă această înregistrare este găsită, datagrama se
transmite către următoarea destinaţie specificată în ruta respectivă.

- tabela de rutare poate fi actualizată în următoarele moduri:

prin rute statice, introduse de administratorul reţelei. Orice echipament de reţea (host sau
router) conţine o aşa-numită rută statică implicită (default), utilizată pentru redirecţionarea
datagramelor atunci când nu este găsită nici o înregistrare care să corespundă cu adresa
finală.

- prin rute directe, care sunt create automat de echipamentul de reţea (host sau router) în
momentul în care se specifică adresele IP şi măştile de subreţea pe interfeţele
echipamentului. În acest mod se realizează asocierea între destinaţia imediată şi interfaţa
fizică prin care poate fi atins următorul nod de rutare.

- prin rute dinamice, schimbate între router-ele adiacente prin intermediul protocoalelor
specializate. Utilizînd mecanismele de rutare dinamică, un router transmite router-elor

18
învecinate întreaga tabelă de rutare, constînd în rute statice, rute directe şi rute dinamice
„învăţate” de la alte router-e. Cele mai cunoscute protocoale de rutare dinamică sunt: RIP
(Routing Information Protocol), versiunile 1 şi 2, utilizat frecvent în reţele private, OSPF
(Open Short Path Finding), IGRP (Internal Gateway Routing Protocol), BGP (Border
Gateway Protocol, utilizat în reţeaua Internet pentru rutarea infomaţiilor între furnizorii de
servicii).

IP „Internet Protocol”, este un protocol care oferă servicii de livrare a pachetelor pentru TCP,
UDP şi ICMP. Din figura 3.9 se observă că procesele de utilizator nu necesită în mod normal
a fi implicate cu nivelul IP.

6. TCP/IP Configuration. The network mask. Subnets.

Internet layer

Internet layer-ul are scopul de a selecta cele mai bune rute de a transmite pachetele prin retea.
Principalul protocol utilizat la acest nivel este IP.

Urmatoarele protocoale opereaza la nivel TCP/IP:

- IP-ul realizeaza conexiunea,el nefiind focusat pe continutul pachetelor ci pe cautarea unei cai
catre destinatie.
- ICMP ( Internet Control Message Protocol ) realizeaza controlul pachetelor;
- ARP ( Address resolution Protocol) determina adresa nivelului legatura de date, sau MAC
address, pentru IP cunoscute;
- Reverse Address Resolution Protocol (RARP) determina adresa IP,cunoscand adresa MAC.

IP Configuration.

Cerinta de baza pentru a putea configura IP este de a asigna adrese IP interfetelor cu care se
lucreaza, atfel, permitand comunicatia cu hosturile prin aceste interfete ce utilizeaza IP.

Legat de aceste adrese IP, decidem si ce subretele si masti de retea trebuiesc folosite.

Asocirea de adrese IP interefetelor retelei este o cerinta obligatorie, celelate optiuni fiind optionale (
ex: • Configuring Address Resolution Methods (Optional)

• Enabling IP Routing (Optional));

19
Asignarea de adrese IP interfetelor - o adresa Ip identifica locatia unde Ip datagramele pot fi
trimise.Cateva adrese Ip sunt rezervate pentru utilizari speciale sin u pot fi folosite pentru host,
subretele sau network address.Tabelul urmator arata clasele de IP-uri si care dintre ele sunt
rezervate si care pot fi folosite:

Table 3 Reserved and Available IP Addresses

Clasa adrese Status

A 0.0.0.0 Rezervata
1.0.0.0 to 126.0.0.0 Utilizabila
127.0.0.0 Rezervata

B 128.0.0.0 to 191.254.0.0 Utilizabila

191.255.0.0 Rezervata

C 192.0.0.0 Rezervata
192.0.1.0 to 223.255.254 Utilizabila
223.255.255.0 Rezervata

D 224.0.0.0 to 239.255.255.255 Multicast group addresses

E 240.0.0.0 to 255.255.255.254 Rezervata

255.255.255.255 Broadcast

Un computer poate fi conectat la una sau mai multe retele.In acest caz, sistemul va trebui sa-i aloce
mai mult decat o singura adresa IP.Fiecare din ele va identifica conexiunea ca fiind o alta
retea.Fiecare punct de conexiune, sau interfata are o adresa de retea.Fiecare computer ce comunica
TCP/IP, trebuie sa aiba adresa unica (IP). Aceasta adresa, de nivel 3 (OSI-ISO) , permite localizarea
intre calculatoare.Device-urile au, de asemenea, adrese fizice, numite MAC( nivel 2).

Network Masks

Masca retelei ne ajuta sa stim care parte a adresei identifica reteaua si care parte a adresei identifica
nodul. Clasele A,B,C au urmatoarele masti de retea :

Clasa A: 255.0.0.0

Clasa B : 255.255.0.0

Clasa C: 255.255.255.0

O adresa IP a retelei de clasa A ce nu a fost impartita in subretele ar putea avea de ex adresa IP

8.20.15.1 cu masca 255.0.0.0. Pentru a vedea cum ne ajuta masca sa identificam adresa de retea si
nod, folosim ex anterior si-l scriem in binar:

20
Ex: 8.20.15.1 = 00001000.00010100.00001111.00000001

255.0.0.0 = 11111111.00000000.00000000.00000000

|ID retelei| host ID |

Odata ce avem adresa si masca reprezentate in binar,identificarea retelei si a ID-ului hostului este
simpla. Toti bitii de 1 din masca reprezinta adresa de retea, cei cu 0 reprezentand adresa hostului.

Subnets ( Subretele)

Subretelele ne permit crearea mai multor retele logice care fac parte din aceeasi clasa A, B, C ,D sau
E. Daca clasa nu este impartita in subretele, se poate folosi o singura retea ce apartine unei clase .

Fiecare legatura de date din retea trebuie sa aiba un ID de retea unic .Daca impartim o clasa
principala A, sau B sau.... in mai multe subretele, vom putea creea subretele interconectatate intre
ele intr-o singura retea.Orice device sau gateway conectat la n retele sau subretele are o adresa IP
distincta, cate una pentru fiecare retea sau subretea cu care este interconectat.

Deci, pentru a imparti o clasa in subretele, se folosesc cativa biti din partea de host a mastii, in
functie de cate subretele vrem.

Ex: avem o clasa C cu adresa de retea 204.17.5.0 cu masca 255.255.255.0 si vrem sa creem 8
subretele, pentru aceasta vom “ imprumuta” 3 biti din partea de host ( 8 = 2 ^ 3).

204.17.5.0 - 11001100.00010001.00000101.00000000
255.255.255.224 - 11111111.11111111.11111111.11100000
--------------------------|sub|----

Cu cei 5 biti de 0 care au mai ramas din host, fiecare subretea va putea avea 2^5 = 32 IP, dintre care
30 vor putea fi asignate deviceurilor.Primul si ultimul IP din fiecare subclasa este rezervat, deci nu va
putea fi utilizat. Adresa retelei se va scrie acum : 204.17.5.0 / 27

Subretelele obtinute vor fi :

204.17.5.0 255.255.255.224 IP intre 1 to 30

204.17.5.32 255.255.255.224 IP intre 33 to 62
204.17.5.64 255.255.255.224 IP intre 65 to 94
204.17.5.96 255.255.255.224 IP intre 97 to 126
204.17.5.128 255.255.255.224 IP intre 129 to 158
204.17.5.160 255.255.255.224 IP intre 161 to 190
204.17.5.192 255.255.255.224 IP intre 193 to 222
204.17.5.224 255.255.255.224 IP intre 225 to 254

Cele 3 IP sunt subretele ale retelei 131.108.0.0

21
 8. Routing. Route Types. Routing vs. Routed Protocols.

8. Static routing. Routing table.

Modul de funcţionare a protocolului IP este următorul:

- aplicaţia pregăteşte datele şi le transmite nivelului Internet al software-ului de

reţea,
- nivelul Internet adaugă acestor date un antet (header), conţinînd adresa de
destinaţie,
- datagrama rezultată este transmisă interfeţei de reţea, care adaugă la rândul ei un
antet şi transmite întreg cadrul către primul nod intermediar al reţelei de
comunicaţii, care va efectua rutarea pachetului,
- la recepţie, un nod intermediar va decide după adresa de destinaţie prezentă în
antet care este subreţeaua şi, implicit, următorul nod intermediar către care
trebuie redirecţionat pachetul,
- în cadrul destinaţiei finale, antetul este înlăturat şi datagrama se transmite
nivelului Internet, de unde este transmis nivelului aplicaţie.
-
Din acest mod de funcţionare se pot deduce următoarele reguli privind mecanismele de rutare:

- fiecare datagramă este direcţionată către cel mai apropiat nod intermediar, router sau gateway;

- operaţia de rutare constă în determinarea nodului intermediar următor (adiacent) care la rândul lui
poate redirecţiona datagramele către destinaţia finală. Acest tip de rutare este numit „hop-by-hop
routing” şi nu permite determinarea întregii secvenţe de noduri intermediare.

- destinaţia imediat următoare poate fi un alt router sau chiar destinaţia finală.

- decizia privind destinaţia imediată este luată pe baza informaţiilor existente în cadrul tabelei de
rutare. Această tabelă este menţinută de fiecare router şi conţine asocieri de tipul „destinaţie finală -
destinaţie următoare” (next hop).

- la primirea unei datagrame, router-ul caută în tabela de rutare înregistrarea corespunzătoare

destinaţiei finale. Dacă această înregistrare este găsită, datagrama se transmite către următoarea
destinaţie specificată în ruta respectivă.

- tabela de rutare poate fi actualizată static, direct sau dinamic.

Rutele statice sunt introduse de administratorul reţelei, orice echipament de reţea (host sau router)
conţine o aşa-numită rută statică implicită (default), utilizată pentru redirecţionarea datagramelor
atunci când nu este găsită nici o înregistrare care să corespundă cu adresa finală.

22
9. Dynamic routing. Classes of routing protocols.

Tablea de rutare poate fi actualizata si prin rute dinamice, schimbate între router-ele adiacente prin
intermediul protocoalelor specializate.

Utilizînd mecanismele de rutare dinamică, un router transmite router-elor învecinate întreaga tabelă
de rutare, constînd în rute statice, rute directe şi rute dinamice „învăţate” de la alte router-e.

Cele mai cunoscute protocoale de rutare dinamică sunt: RIP (Routing Information Protocol),
versiunile 1 şi 2, utilizat frecvent în reţele private, OSPF (Open Short Path Finding), IGRP (Internal
Gateway Routing Protocol), BGP (Border Gateway Protocol, utilizat în reţeaua Internet pentru
rutarea infomaţiilor între furnizorii de servicii).

IP „Internet Protocol”, este un protocol care oferă servicii de livrare a pachetelor pentru TCP, UDP şi
ICMP. Din figura 3.9 se observă că procesele de utilizator nu necesită în mod normal a fi implicate cu
nivelul IP.

10. Transport Layer. TCP Protocol.

Este nivelul la care are loc segmentarea şi reasamblarea datelor. El furnizează un serviciu pentru
transportul datelor către nivelurile superioare, şi în special caută să vadă cat de sigur este
transportul prin reţea. Nivelul transport oferă mecanisme prin care stabileşte, întreţine şi ordonă
închiderea circuitelor virtuale; detectează “căderea” unui transport şi dispune refacerea acestuia;
controlează fluxul de date pentru a preveni rescrierea acestora. Gandiţi-vă la calitatea servicilor sau
la încredere!

Sarcina principală a nivelului transport este aceea de refacere a fluxului de date la destinaţie,
deoarece un pachet poate fi segmentat în mesaje mai mici, cu rute diferite prin reţeaua de
comunicaţii.

În cazul utilizării protocolului IP pe nivelul reţea, sunt disponibile două protocoale la nivelul
transport: TCP si UDP

TCP, Transmision Control Protocol este un protocol bazat pe conexiune, în care pentru fiecare
pachet transmis se aşteaptă o confirmare din partea echipamentului de destinaţie. Transmisia
următorului pachet nu se realizează dacă nu se primeşte confirmarea pentru pachetul transmis
anterior.

11. TCP 3-Way Handshaking.

Este utilizat in stabilirea unei conexiuni full-duplex.

23
Pentru a stabili o conexiune, TCP foloseste un protocol numit 3-way handshaking. Înainte ca un client
sa încerce să se conecteze la un server, serverul trebuie să se lege la, și să asculte un port pentru a il
deschide pentru conexiuni: aceasta se numește o deschidere pasiva. Odată ce deschiderea pasivă
este stabilita, un client poate iniția o deschidere activă. Pentru a stabili o conexiune 3-way, apare asa
numitul handshake:

SYN: deschiderea activa se efectuează de către client, care trimite un SYN la server. Clientul stabilește
numărul de ordine al segmentului la o valoare aleatoare A.

SYN-ACK: Ca răspuns, serverul trimite cu un SYN-ACK. Numărul de confirmare este setat la o valoare
mai mare cu 1 decât numărul de ordine primit (A + 1), iar numărul de ordin pe care serverul il alege
pentru pachet este un alt număr aleator, B.

ACK: În cele din urmă, clientul trimite un ACK inapoi la server. Numărul de ordin este setat la valoarea
ACK primită, de exemplu A + 1, iar numărul de ACK este setat la numarul de ordin, care a fost primit,
+1, respectiv B + 1.

În acest moment, atât clientul cat și serverul au primit o confirmare a conexiunii. Pasii 1 si 2 stabilesc
parametrul de conectare (numărul de ordine) pentru o direcție și este confirmat. Pasii 2 si 3 stabilesc
parametrul de conectare (numărul de ordine) pentru cealaltă direcție, și este confirmat. Astfel se
stabileste o comunicare full-duplex.

12. TCP Sliding Window

Principiul ferestrei glisante.

Un protocol de comunicatie simplu ar putea folosi urmatorul principiu: trimite un pachet si apoi
asteapta confirmarea de primire de la destinatar, inainte de a trimite pachetul urmator.

Daca confirmarea (ACK) nu este primita intr-un interval de timp prestabilit, pachetul este trimis din
nou.

In timp ce acest mecanism asigura siguranta, el foloseste numai o mica parte din banda disponibila
retelei.

Sa consideram acum un protocol in care emitentul grupeaza pachetele sale si utilizeaza urmatoarele
reguli (vezi figura urmatoare):

24
 - Emitentul poate transmite pachetele din fereastra fara sa receptioneze o
confirmare (ACK), dar porneste cate un cronometru (care va semnaliza depasirea
unui interval de timp prestabilit) pentru fiecare dintre pachete.
- Receptorul trebuie sa confirme fiecare pachet primit, indicand numarul de
secventa al ultimului pachet receptionat corect.
- Emitentul deplaseaza fereastra (o gliseaza) la fiecare mesaj de confirmare.

In momentul in care emitentul receptioneaza confirmarea pentru pachetul 1 (ACK 1), el poate
deplasa fereastra sa cu un pachet spre derapta:

In acest moment, emitentul poate deasemenea transmite si pachetul 6.

13. Transport Layer. UDP Protocol.

Este nivelul la care are loc segmentarea şi reasamblarea datelor. El furnizează un serviciu pentru
transportul datelor către nivelurile superioare, şi în special caută să vadă cat de sigur este
transportul prin reţea. Nivelul transport oferă mecanisme prin care stabileşte, întreţine şi ordonă
închiderea circuitelor virtuale; detectează “căderea” unui transport şi dispune refacerea acestuia;
controlează fluxul de date pentru a preveni rescrierea acestora. Gandiţi-vă la calitatea servicilor sau
la încredere!

25
Sarcina principală a nivelului transport este aceea de refacere a fluxului de date la destinaţie,
deoarece un pachet poate fi segmentat în mesaje mai mici, cu rute diferite prin reţeaua de
comunicaţii.

În cazul utilizării protocolului IP pe nivelul reţea, sunt disponibile două protocoale la nivelul
transport: TCP si UDP.

UDP, User Datagram Protocol este folosit în situaţiile în care eficienţa şi viteza transmisiei sunt mai
importante decât corectitudinea datelor, de exemplu în reţelele multimedia, unde pentru
transmiterea către clienţi a informaţiilor de voce sau imagine este mai importantă viteza (pentru a
reduce întreruperile în transmisie) decât calitatea. Este un protocol fără conexiuni, semnalarea
erorilor sau reluărilor fiind asigurată de nivelul superior, iar datele transmise nu sunt segmentate.

14. Ports. Port numbers.

22. Ports. Port numbers. Sockets:

Socket:

Socketul este un mijloc generalizat de comunicare interproces deoarece: procesele comunicante

pot rula pe alte masini, arhitectura masinii poate fi diferita, sistemul de operare poate fi diferit. Canalul
permite comunicatia bidirectionala între procese, dar nu se ocupa de structura datelor transmise.
În general, într-un sistem bazat pe comunicatia cu socketul serverul urmeaza anumiti pasi pentru
initierea comunicatiei:

• Creeaza un socket
• Asociaza socketului o adresa
• Asculta cererile clientilor

Când un client doreste sa initieze o comunicatie cu serverul, acesta urmeaza si el anumiti pasi:
• Creea˘a un socket
• Determina locatia serverului (adresa si port)
• Începe trimiterea si/sau primirea datelor

Tipuri de socket Comunicatia între procese prin socketi poate fi cu conexiune (stream) sau fara
conexiune (datagram). În primul caz datele transmise sunt vazute ca secventa de bytes pe când în al
doilea ca pachete (discrete) de informatie. Aceste pachete contin în general pe lânga datele utile de
transmis si informatii header si trailer. Alegerea tipului de socket este importanta, deoarece fiecare are
performanta si siguranta datelor diferita, iar doi socketi care comunica trebuie sa fie de acelasi tip.

• Stream. Socketii de tip stream sunt siguri, adica se garanteaza primirea datelor în ordinea
în care au fost trimise. Exista un mecanism implementat care se ocupa de datele duplicate,
verificarea împotriva erorilor, ¸si controlul fluxului (cu care programatorul nu are de-a face).
Când se folosesc socketi de tip stream o conexiune este stabilita. Aceasta înseamna ca doua
procese trebuie sa fie în mod logic ”de acord” sa comunice înainte ca informatia s˘a fie transferata

26
între ele. Aceasta conexiune este mentinuta de ambele procese pe durata sesiunii de comunicare.

• Datagram. Socketii de tip datagrama furnizeaza o comunicatie nesigura între cele doua procese,
aceasta însemnând ca datele pot fi primite în alta ordine. Nu exista notiunea de conexiune,
fiecare datagrama fiind trimisa ¸si procesata independent. Acest lucru are multe implicatii, cea
mai importanta fiind aceea ca diferite datagrame pot ajunge la aceeasi destinatie pe cai diferite.
Alta implicatie de luat în seama este aceea ca nu exista un control al fluxului. Pachetele datagrama
sunt în general destul de mici ¸si de obicei de lungime fixa. Nu se realizeaza corectia
erorilor, si în cazul în care este dorita neaparat, este slaba.

Func¸tia WSAStartup: Ini¸tializeaza folosirea bibliotecii WS2_32.DLL de un proces.

WSAStartup trebuie sa fie prima functie apelata când se doreste lucrul cu socketi.

Functia socket
Creeaza un socket cu caracteristicile cerute de tipul de comunicare dorit.

Functia bind
Asociaza unui socket o adresa (realizeaza legatura între un socket creat anterior si un punct final de
comunicare). Este necesara atât în cazul comunicarii cu conexiune cât ¸si în cazul comunicarii fara
conexiune.

Functia connect
Initiaza o conexiune (pentru protocoalele cu conexiune), adica stabileste o legatura între un proces
client
si server. Executia apelului implica schimbul unor mesaje între cele doua sisteme pentru stabilirea
parametrilor legaturii.

Functia listen
Pregateste socketul pentru a primi conexiuni (numai pentru protocoalele cu conexiune).

Functia accept
Accepta o conexiune; un canal de comunicatie este creat între cel ce a initiat si cel ce a acceptat
conexiunea (numai pentru protocoalele cu conexiune).

PORT: Termenu poate face referire la puncte de conexiune atat fizice cat si virtuale
Porturile de retea fizice permit conectarea cablurilor la calculatoare, routere , modem – uri si
alte device-uri. Multe tipuri de porturi disponibile in retelele de calculatoare includ:
 Porturi ethernet
 Porturi USB
 Porturi seriale

Porturile virtuale fac parte din protocolul TCP/IP. Aceste porturi permit
aplicatiilor softwere sa partajeze resurse hardwere fara ca acestea sa comunice
intre ele.

27
Calculatoarele si routerele manageriaza(organizeaza) automomat traficul pe
retea prin intermediul porturilor virtuale. Firewall-ul retelelor ofera un control
aditional asupra traficului pe porturi din motive de securitate.

PORT NUMBERS: Numarul portului este o parte din informatia de adresare

folosită pentru a identifica expeditorii şi receptorii de mesaje. Sunt de cele mai
multe ori folosite impreuna cu protocolul TCP/IP , dar nu numai.
Numerele porturilor functioneaza ca si extensiile numerelor de telefon. Asa cum
un nr de telefon poate sa aiba extensii : exp : putem aloca acelas nr de telefon
unui birou intreg de oameni (fiecare om are cate o extensie diferita) , acelas
lucru se poate intampla si cu calculatoarele . Un Pc are o adresa principala si un
set de nr de porturi care se ocupa de primirea si transmiterea de informatii.

Atat in protocolul TCP cat si in cel UDP nr de porturi incep de la 0 si se termina

65535. Numerele mai mici sunt dedicate pentru pt anumite protocoale pt internet
cum ar fi:

21-FTP
80-HTTP
Etc;

15. Application Layer. Application Protocols.

Este nivelul situat cel mai aproape de inima utilizatorului. Prin ce diferă de celelalte niveluri ale
modelului? Oferă servicii pentru aplicaţiile utilizatorilor dar nu oferă servicii celorlalte niveluri.

Nivelul aplicaţie identifică şi stabileşte disponibilitatea partenerului de comunicaţie, sincronizează

aplicaţiile între ele şi stabileşte procedurile pentru controlul integrităţii datelor şi erorilor. De
asemenea identifică dacă există suficiente resurse pentru a sprijini comunicaţia între parteneri.
Pentru a fi mai uşor să vă amintiţi despre acest nivel, gandiţi-vă la browsere.

Cele mai uzuale aplicaţii definte la acest nivel sunt:

- terminale virtuale: Telnet;

- transfer de fişiere: FTP (File Transfer Protocol);
- poşta electronică;
- SMTP, Simple Mail Transfer Protocol;
- POP, Post Office Protocol;
- Aplicaţii web (prezentare, baze de date etc.) cu HTTP (Hyper Text Transfer
Protocol);
- Administrare şi monitorizare: SNMP (Simple Network Management Protocol).
- Telnet: portul 23;
- FTP: portul 21;
- HTTP: portul 80 sau 8080;
- SNMP: porturile 161 şi 162;

28
 - SMTP (transmisie email): portul 25 ;
- POP (recepţie email): portul 110.

Acesta este de fapt soft-ul utilizat de o statia de lucru. Atunci cand se apeleaza o litera a unei unitati
de disc din retea sau cand se tipareste la o imprimanta partajata in retea, programul respectiv
foloseste nivelul de aplicatii pentru a transmite datele in retea.

29