Mihaela NICOLAU

INSTITUŢII BANCARE INTERNAŢIONALE

Note de curs

- 2006 -
 CUPRINS

Capitolul I FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL ............. .........05

I.1. Crearea Fondului Monetar Internaţional ............... .........05
I.2. Statutul Fondului Monetar Internaţional ................ .........06
I.3. Cadrul instituţional şi financiar al F.M.I. ................ .........09
I.4. Drepturile de tragere, facilităţile şi întârzierile la
rambursare ............................................................ .........13
I.5. Necesitatea perfecţionării FMI .............................. .........15

Capitolul II GRUPUL BĂNCII MONDIALE ............................. .........17

II.1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare ............................................................. .........18
II.2. Corporaţia Financiară Internaţională ..................... .........22
II.3. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare ........... .........23
II.4. Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor şi
Centrul Internaţional de Reglementare a
Conflictelor din Domeniul Investiţiilor .................... .........25
II.5. Relaţiile României cu Grupul Băncii Mondiale ...... .........25
II.6. Strategia de asistenţă a Grupului Băncii
Mondiale ............................................................... .........27

Capitolul III UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ ............ .........29

III.1. Realizarea Uniunii Economice şi Monetare.
Principii şi instituţii ale UEM .................................. .........30
III..2 Criteriile participării la moneda unică. Avantajele
euro ....................................................................... .........33

Capitolul IV ACQUISUL COMUNITAR ŞI LIBERA

CIRCULAŢIE A SERVICIILOR FINANCIARE ..... .........36
IV.1. Aquis-ul comunitar – noţiuni introductive .............. .........36
IV.2. Libera circulaţie a serviciilor financiare la nivelul
României ............................................................... .........38

Capitolul V INSTITUŢII FINANCIARE EUROPENE ............... .........49

V.1. Banca Centrală Europeană ................................... .........50
V.2. Banca Europeană de Investiţii .............................. .........60
V.3. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare ............................................................. .........65

3
Capitolul VI INSTITUŢII BANCARE INTERNAŢIONALE PE
PIAŢA ROMÂNEASCĂ ........................................ .........68
VI.1. Grupul Société Générale ..................................... .........68
VI.2. Raiffeisen International Bank-Holding AG
(Raiffeisen International) ....................................... .........69
VI.3. Grupul UniCredit ................................................... .........72

Capitolul VII PROGRAMELE INTERNAŢIONALE DE

FINANŢARE ......................................................... .........74
VII.1. Fondurile structurale şi de coeziune ..................... .........75
VII.2. Programul PHARE şi aplicabilitatea sa în
România ................................................................ .........82
VII.3. Programul Instrument Structural de Pre-Aderare
(ISPA) ................................................................... .........89
VII.4. Programul SAPARD ............................................. .........93

BIBLIOGRAFIE ............................................................................. .........101

4
CAPITOLUL I
FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL

I.1. Crearea Fondului Monetar Internaţional

Fondul Monetar Internaţional este o agenţie specializată care

are ca scop promovarea siguranţei economice la nivel mondial. A
fost fondat în iulie 1944 în urma unei conferinţe monetare organizată
la Bretton Woods. În cadrul acestei conferinţe se redactează
proiectul de statut al FMI care va deveni text de referinţă pentru
funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional.
În linii mari, orientările FMI prevăzute la această conferinţă
sunt valabile şi astăzi.
Crearea unui nou sistem
Conferinţa de la Bretton Woods s-a desfăşurat pentru a
analiza dezordinea economică generată de al doilea război mondial
şi pentru a căuta o modalitate de stabilitate economică la nivel
internaţional.
S-a pus întrebarea prin ce mecanism internaţional se poate evita
revenirea la condiţiile economice dezastruase de dinaintea celui de-
al doilea război mondial. Pentru a evita instaurarea dezordinii
monetare internaţionale, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie
decid să pună fundamentele unui nou sistem internaţional, capabil să
asigure stabilitatea economică mondială după război.
Au fost propuse două planuri:
a) Planul “White”, din partea Statelor Unite
b) Planul Keynes, din partea Marii Britanii.

Planul White pleacă de la idea că marea criză a anilor ’30 a fost

provocată de supraevaluarea monedelor, ceea ce a provocat o
puternică instabilitate a schimburilor şi o frecventă devalorizare a
monedelor naţionale. El propune să se creeze un Fond de Stabilitate
a Naţiunilor Unite şi a asociaţiilor acestora, fond care să împiedice
revenirea la politici de schimb necooperatiste şi să acorde credite
ţărilor care vor să-şi apere monedele. Planul prevede, de asemenea,
crearea unei Bănci Internaţionale pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, însărcinată să finanţeze reconstrucţia ţărilor distruse de

5
conflicte militare, precum şi dezvoltarea economică a statelor slab
dezvoltate.

Planul Keynes a apărut într-o prima versiune în septembrie 1941 şi

reia idea înfiinţării unei bănci supranaţionale. Acest organism e
denumit în acest plan “Camera Internaţională de Compensaţie”, ar fi
fost însărcinat să efectueze o compensaţie multilaterală între băncile
centrale şi să acorde credite ţărilor în dificultate. Keynes prevede ca
toate plăţile să fie făcute într-o nouă monedă cu acoperire în aur, pe
care o denumeşte bancor.
Deşi elaborate separat, cele două planuri coincid în privinţa
obiectivelor de atins, respectiv:
• stabilizarea cursului de schimb;
• restabilirea convertibilităţii libere a monedei;
• încurajarea comerţului internaţional;
• acordarea de finanţări ţărilor aflate in dificultate.
Planurile se opun însă în două domenii principale:
a) domeniul finanţărilor. Englezii susţin că sistemul de
finanţare prevăzut de proiectul american riscă să provoace
o penurie de dolari şi să blocheze expansiunea comerţului
internaţional. În mod contrar, americanii apreciază că
sistemul de finanţare elaborat de Keynes va duce la o
îndatorare nelimitată a ţărilor ale căror balanţe de plăţi sunt
în deficit, iar această îndatorare riscă să pună în pericol
stabilitatea Sistemului Monetar Internaţional.
b) modul de ajustare. Planul Keynes propune ca efortul de
ajustare să fie suportat de ţările excedentare, obligându-le
să-şi mărească importurile. În mod contrar, Planul White
propune ca ajustările să fie suportate de ţările deficitare,
obligându-le să prevadă programe de stabilizare prin
reducerea importurilor.

I.2. Statutul Fondului Monetar Internaţional

Statutul FMI cuprinde 31 de articole care definesc regulile şi

obiectivele sale de funcţionare. Principalele articole sunt cele care
stabilesc rolul FMI, regimul schimburilor fixe şi stabilitatea
schimburilor, convertibilitatea monedelor şi facilităţile de credit.

6
 Art.1. – Stabileşte rolul Fondului Monetar Internaţional.
Conform acestui articol, Fondul Monetar Internaţional este înfiinţat ca
o instituţie permanent însărcinată să menţină buna funcţionare a
Sistemului Monetar Internaţional.
Pentru acesta, el trebuie să favorizeze schimburile de informaţii între
ţările membre, să încurajeze o apropiere între responsabilii moneţări
şi să pună în funcţiune mecanisme de cooperare internaţională
pentru a împiedica acţiuni unilaterale.
Art.4. – Regimul schimburilor fixe şi stabilitatea schimburilor.
Acest articol stipulează că toate ţările membre trebuie să declare
oficial Fondului o paritate centrală a monedelor lor. Aceste parităţi
trebuie exprimate în aur, însă practic ele sunt exprimate în dolari.
Astfel dolarul devine etalonul sistemului deoarece e unica monedă
convertibilă în aur la un curs fix. Odată declarate aceste parităţi,
statele membre trebuie să menţină acest curs la un nivel limitat de
fluctuaţii de 1%.
Art.8. – Convertibilitatea monedelor. Statutul FMI obligă
statele membre să facă în aşa fel încât monedele lor să fie
convertibile în vederea operaţiunilor curente. În acest sens, ţările se
angajează să elimine restricţiile la cumpărarea de devize de către
rezidenţi şi pentru operaţiunile curente. Este prevăzută şi o clauză de
protecţie care să permită statelor membre cu dificultăţi ale balanţelor
de plăţi să menţină un control al schimburilor pe o perioadă de cinci
ani de la crearea Fondului, dacă pot justifica această necesitate.
Art.5. – Facilităţile de credit. Statutul Fondului Monetar
Internaţional prevede pentru ţările membre posibilitatea de a face
apel la resursele sale financiare. Acordarea de credite urmăreşte să
uşureze adoptarea de politici de deschidere şi de liberalizare, şi
asigură autorităţile că o finanţare va fi posibilă pentru a compensa
eventualul impact al acestor politici asupra balanţelor de plăţi. Prin
acordarea acestor credite, Fondul Monetar Internaţional încurajează
politicile privind realizarea liberalizării monedei, liberalizarea
schimburilor şi facilitarea mişcărilor de capital la nivel internaţional.
Aceste credite încurajează ţările care se confruntă cu deficit al
balanţei de plăţi să nu aplice politici nefaste pentru comerţul
Internaţional, cum ar fi devalorizarea competitivă sau blocarea
schimburilor externe. Statutul precizează că aceste resurse au
caracter temporar, deoarece acordarea de credite pe termene
nelimitate ar putea încuraja menţinerea de politici nefaste.
Conferinţa de la Bretton Woods dă naştere la trei organizaţii:
• Fondul Monetar Internaţional

7
 • Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (Banca Mondială)
• Organizaţia Comerţului Internaţional.
Idea creării Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare îşi are originea în constatarea faptului că pieţele
financiare s-au arătat reticente în a finanţa proiecte în ţările în curs
de dezvoltare, chiar dacă aceste proiecte prezentau garanţii
semnificative în ceea ce priveşte seriozitatea şi rentabilitatea.
Banca Mondială e concepută cu misiunea de a contribui la
finanţarea acestor proiecte de investiţii, în special în zonele mai puţin
dezvoltate. Ea este, de asemenea, însărcinată să acorde guvernelor
asistenţă tehnică şi să promoveze iniţiativa privată, garantând şi
participând la proiecte private.
Naşterea Organizaţiei Comerţului Internaţional a pornit de la
dorinţa Statelor Unite ale Americii de a crea un organism
Internaţional capabil să impună o reducere generală a ţărifelor
vamale şi o eliminare progresivă a măsurilor protecţioniste.
Statutul noului organism creat s-a stabilit în cadrul Conferinţei
de la Havana, în 1947, dar abia în anii ’50 se va pune pe picioare
GATT-ul, o reuniune permanentă a părţilor interesate, cu un
secreţăriat al cărui scop este de a oferi un cadru juridic pentru
reglementarea conflictelor comerciale şi pentru destabilizarea
măsurilor protecţioniste.
Spre deosebire de FMI şi BIRD, GATT nu este o organizaţie
internaţională, deoarece nu dispune nici de finanţări şi nici de
reglementări. GATT trebuie să promoveze schimburile mondiale prin
combaterea restricţiilor ţărifare şi neţărifare.
În perioada 1945 -1970, Fondul Monetar Internaţional şi
celelalte organisme ale sale au reuşit să menţină un regim de
schimburi fixe. În cursul perioadei de existenţă a acestui regim, FMI
joacă trei roluri succesive:
1) incită statele membre să adopte parităţi fixe şi să facă
după război în aşa fel încât monedele să fie liber
convertibile;
2) încurajează ajustarea economică în ţările industrializate,
mai ales în cele europene;
3) încearcă, dar fără succes, să salveze Sistemul Monetar
Internaţional de marile dificultăţi pe care le traversează la
sfârşitul anilor ’60, creând drepturile speciale de tragere.

8
 I.3. Cadrul instituţional şi financiar al F.M.I.

Fondul Monetar Internaţional nu este o instituţie

independentă, precum băncile centrale. El este condus de
reprezentanţii statelor membre, reuniţi în diferite forme de
organizare.
1. CONSILIUL GUVERNATORILOR. Este cel care conduce
Fondul Monetar Internaţional, fiind compus din cate un guvernator
din fiecare stat membru, care de regulă este ministrul de finanţe sau
guvernatorul băncii centrale din ţara respectivă.
Consilul Guvernatorilor se reuneşte o data pe an în adunare
generală, când examinează activităţile fondului şi adoptă deciziile
importante cum ar fi revizuirea statutului Fondului sau admiterea de
noi ţări membre.
2. CONSILIUL DE ADMINISTRATIE. Este format din 24 de
administratori, cu sediul în permanenţă la Washington. Cinci dintre
administratori sunt numiţi în mod direct de către ţările lor (Statele
Unite ale Americii, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie),
Rusia, China şi Arabia Saudită au obţinut dreptul de a avea
administratori proprii, iar toate celelalte ţări membre trebuie să se
reunească în cadrul unor circumscripţii, adică pe grupe de ţări.
Rolul Consiliului de Administraţie este de a conduce afacerile curente
referitoare la supravegherea politicilor de schimb, la acordarea de
sprijin financiar, la problemele administrative şi financiare.
Deciziile Consiliului de Administraţie şi ale Consiliului
Guvernatorilor sunt luate cu majoritate calificată.
3. DIRECTORUL GENERAL AL F.M.I. dirijează serviciile şi
prezidează Consiliul de Adminstraţie. El este ales de Consiliul de
Administraţie pe o perioadă de cinci ani şi, printr-o convenţie tacită,
Directorul General este întotdeauna european, în timp ce
preşedintele Băncii Mondiale este american.
Directorul general este asistat de trei directori generali
adjuncţi.
4. COMITETUL INTERIMAR a fost creat în 1974 şi este
compus din 24 de membri, la nivel de miniştri sau guvernatori de
bănci centrale, care se reunesc de două ori pe an, primăvara şi cu
ocazia Adunării Generale a Guvernatorilor.
Rolul Comitetului este de a propune Adunării Generale marile
orientări ale Sistemului Monetar Internaţional şi funcţionarea
Fondului Monetar Internaţional. Numărul redus al membrilor săi oferă
posibilitatea să fie un bun forum de discuţii.

9
 5. COMITETUL DE DEZVOLTARE este format din 24 de
membri, miniştri sau guvernatori de bănci centrale, cu rol de consilieri
pe lângă guvernatorii FMI şi ai Băncii Mondiale, în legătură cu
probleme de tranferuri de fonduri către ţările în curs de dezvoltare.
Aceste Comitet se reuneşte în acelaşi timp cu Comitetul Interimar.

Adoptarea deciziilor în cadrul FMI

Statele membre ale FMI au drepturi de vot diferenţiat astfel: li
se atribuie un minim de 250 de drepturi de vot, la care se adaugă un
drept de vot suplimentar pentru fiecare tranşă de o suta de mii DST
cota parte vărsată.
În general, deciziile se iau pe baza unui consens între toate
statele membre. Totuşi, atunci când nu apare un consens, decizia se
ia pe baza unui vot al administratorilor sau guvernatorilor. În acest
caz, celor mai multor dintre decizii li se aplică regula majorităţii
simple (50%). O regula de majoritate calificată înseamnă 70% din
voturi, şi se aplică în cazul deciziilor foarte importante, mai ales în
ceea ce priveşte comisioanele legate de creditele Fondului şi
remunerarea avuţiilor în DST.
Pentru deciziile care angajează viitorul Fondului, cum ar fi
schimbarea cotelor părţi, alocarea de DST sau vânzările de aur, sunt
necesare şi obligatorii 85% din voturi. În acest caz, anumite ţări sau
grupuri de ţări, pot să-şi manifeste dreptul de veto.
Acest sistem de majoritate calificată i-a determinat pe anumiţi
analişti să spună că FMI este dominat de Statele Unite ale Americii.
Influenţa americanaă este contrabalansată însă de alţi factori.
Pe de o parte, deciziile curente precum acordarea unui credit sau
aprobarea unui program de ajustare nu necesită decât o majoritate
simplă, de 50%, la care SUA nu se pot opune. Pe de altă parte,
ţările industrializate sau cele în curs de dezvoltare ar putea uşor
constitui o minoritate de blocaj de 15%, care s-ar opune majorităţii
americane în cazul deciziilor foarte importante.
În consecinţă, SUA pot într-adevăr să frâneze o decizie sau o
orientare, dar pot rareori să o împiedice definitiv.

Resursele FMI
Esenţialul resurselor de care dispune Fondul Monetar Internaţional
pentru a acorda credite este format din cotele părţi subscrise de
statele membre. Aceste cote nu sunt întotdeauna suficiente pentru a
răspunde cerinţelor ţărilor membre. De aceea Fondul apelează la
resurse împrumutate.

10
Cotele părţi reprezintă capitalul FMI, adică fonduri proprii, care îi
permit să acorde credite. Fiecărui stat membru i se atribuie o cotă
parte, cotă care serveşte la determinarea importanţei drepturilor de
vot şi a mărimii eventualelor credite. Totalul capitalurilor proprii ale
FMI a evoluat de la înfiinţare şi până în prezent.
Statutul FMI nu precizează în ce mod se face determinarea cotelor
părţi individuale. Consiliul Guvernatorilor a decis să lege cotele părţi
de factori economici, cum ar fi: venitul naţional, rezervele de schimb
sau comerţul exterior.
Cotele părţi sunt subscrise prima oară cu ocazia adeziunii la FMI şi
ulterior cu ocazia revizuirii generale a cotelor părţi.
Aceste subscripţii implică vărsăminte pentru 75% din total în
monedă naţională şi pentru 25% în DST, sau într-o monedă
desemnată de Fond ca liber utilizabilă.
Pentru ţările în curs de dezvoltare, vărsămintele în devize
implică utilizarea rezervelor de schimb ale ţărilor respective, care în
general sunt insuficiente.
Pentru a menţine capitalul FMI într-o proporţie constantă cu
nivelul schimburilor comerciale internaţionale, nivelul cotelor părţi
este revizuit la fiecare cinci ani. Atunci când este cazul, când se
constată o dezvoltare a schimburilor internaţionale, capitalul Fondului
se măreste. Totuşi există ţări care s-au arătat reticente faţă de
acceptarea unor creşteri prea frecvente şi prea ample ale capitalului
Fondului Monetar Internaţional.

Drepturile Speciale de Tragere – DST

DST reprezintă prima monedă internaţională creată vreodată, luând
naştere în 1967 cu scopul de a furniza lichidităţile necesare bunei
funcţionări a Sistemului Monetar Internaţional.
Iniţial era compusă dintr-un grup de cinci monede, cărora le-a
fost atribuită o anumită pondere (dolarul american, yen-ul japonez,
marca germană, francul francez şi lira sterlină).
O creare de DST-uri este echivalentă cu crearea de monedă
de către o bancă centrală. DST-urile astfel create sunt repartizate
între ţările membre în funcţie de prorata cotelor părţi.
Părţile de DST alocate pot fi folosite de ţările membre astfel:
a) să le deţină în rezervele lor oficiale;
b) să le schimbe într-o moneda forte, printr-o simpla cerere
adresată FMI;

11
 c) să achite plăţi către FMI, de exemplu pentru rambursarea
împrumuturilor sau pentru a plăti o parte din creşterile
cotelor părţi.
Ultima emisiune de DST s-a făcut în 1981. Totuşi, de câţiva
ani, anumite ţări industrializate, preconizează o noua alocare de
DST-uri însoţită de o redistribuire a acestora în favoarea ţărilor în
curs de dezvoltare, a ţărilor din Europa de Est şi din fosta Uniune
Sovietica.

Împrumuturile FMI
Pentru a elimina riscul de lichiditate cu care FMI s-a confruntat
în perioadele de puternice tensiuni financiare, Fondul a decis
recurgerea la împrumuturi pentru mărirea resurselor.
Aceste împrumuturi permit Fondului să dispună de lichidităţi
importante, pe care le poate utiliza în caz de criza financiară gravă.
Recurgerea la împrumuturi riscă să schimbe natura Fondului,
făcându-l să semene mai mult cu o bancă care se împrumută pentru
a-şi finanţa creditele, aşa cum face Banca Mondială.
Ţările membre au decis însă că Fondul trebuie să rămână o instituţie
ale căror resurse provin, în mod esenţial, din cotele părţi, şi au impus
un plafon echivalent cu 60% din valoarea totală a acestora ca fiind
suma totală pe care FMI poate să o împrumute pentru a-şi asigura
lichidităţile.
În 1963, singurul împrumut disponibil era cel cunoscut sub
denumirea de “Acordul general de împrumut”. El este contractat de
ţările componente ale Grupului celor 10 ţări cel mai puternic
industrializate, cărora li s-au adăugat Elveţia şi Arabia Saudită.
Această linie de credit este o rezervă pentru situaţii de
urgenţă, destinată a fi utilizată doar în cazul unei crize grave a
Sistemului Monetar Internaţional. Ea a fost utilizată de mai multe ori
de ţări puternic industrializate, precum Franţa in 1969 şi SUA în
1978, pentru a le ajuta să finalizeze dificultăţile temporare ale
balanţei de plăţi.
În 1995, ca urmare a acordării unui credit foarte mare Mexicului,
urmat de un altul acordat Rusiei, FMI a observat că îi scad foarte
repede lichidităţile. Pentru a-i furniza resursele necesare, Grupul
celor 10 (G10), a decis în 1996 să dubleze suma acordurilor
generale de împrumut.
Una dintre misiunile cele mai importante ale FMI este aceea
de a acorda credite ţărilor membre pentru a le ajuta să-şi rezolve
dificultăţile balanţelor de plăţi. Pentru multe ţări în curs de dezvoltare,

12
Fondul Monetar Internaţional este singura sursă de finanţare în
devize, atunci când pe piaţa privată, şi uneori chiar şi Banca
Mondială, li se refuză acordarea de credite.
În aceste situaţii, FMI acordă credite în baza unui program de
ajustare economică. Acordarea unui credit de către FMI în baza unui
program de ajustare economică oferă în acelaşi timp şi creşterea
credibilităţii ţării respective pe pieţele private, ceea ce ar putea duce
la obţinerea de credite în devize şi de pe aceste pieţe.
Împrumuturile ţărilor membre sunt proporţionale cu cotele
părţi, iar mărimea creditelor depinde de asemenea de nevoia de
finanţare externă, de calitatea programului întreprins, de mărimea
datoriei faţă de Fond, de perspectivele balanţei de plăţi şi de uşurinţa
de adaptare.
Datoria faţă de FMI trebuie să rămână inferioara cifrei de
300% faţă de cota parte.
FMI caută în primul rând să exercite un rol de catalizator,
adică să ajute ţările membre să mobilizeze o asistenţă financiară pe
lângă creditorii de fonduri bilaterale, pe lângă celelalte organizaţii
internaţionale şi, eventual, în cadrul reeşalonării datoriilor externe. În
lipsa unui program de ajustare aprobat de Fondul Monetar
Internaţional, această asistenţă nu va fi acordată.
În al doilea rând, prudenţa Fondului se explică prin faptul că a
acorda împrumuturi unor ţări cu balanţe de plăţi deficitare este o
acţiune riscantă şi poate genera întârzieri ale rambursărilor faţă de
FMI.
În al treilea rând, creditele FMI sunt, prin natura lor, susţinute
financiar pe perioade scurte de timp şi sunt destinate să ajute la
depăşirea dificultăţilor de scurtă durată ale balanţei de plăţi. Aceste
credite sunt deci diferite de cele ale instituţiilor de dezvoltare, cum ar
fi Banca Mondială, care au ca scop asigurarea unei finanţări pe
termen lung.

I.4. Drepturile de tragere, facilităţile şi

întârzierile la rambursare

Tragerile din fondurile FMI se fac sub forma dreptului de a

cumpăra devize convertibile. Statele membre au dreptul să cumpere
de la FMI devizele de care au nevoie, plătindu-le cu propriile
monede. În momentul în care operaţiunea ia sfârşit, ţara işi

13
răscumpără propria monedă cu deviza străina, pe care si-a procurat-
o între timp.
Aceste operaţiuni de cumpărare sunt asemnătoare unui credit
şi rambursării lui ulterioare. Statul care împrumută devize străine cu
ajutorul monedei sale naţionale, plăteşte un comision, respectiv o
dobândă, asupra acestei trageri, şi apoi trebuie să răscumpere
moneda sa cu aur sau cu devizele forte stabilite de FMI.
Aceste trageri asupra resurselor în devize ale FMI sunt
supuse unor reguli stricte, deoarece măresc depozitele FMI în
monede slabe şi reduc rezerva devizelor forte disponibile. Pentru a
evita acest lucru, tragerile sunt supuse unor condiţii din ce în ce mai
stricte.
Orice stat membru are dreptul la o tranşă de credit iniţială,
corespunzând la 25% din cota sa parte, şi poate fi obţinut în orice
moment, în mod automat şi fără condiţii. Tranşele următoare pe care
le poate obţine un stat membru sunt împărţite în patru tranşe de
credit egale fiecare cu 25% din cota parte. Pentru a trage din aceste
tranşe, ţara beneficiară trebuie să demonstreze că practică politici de
redresare a balanţei sale de plăţi, care ii vor permite să răscumpere
moneda sa naţională.

Facilităţile FMI
Exista mai multe facilităţi oferite statelor membre de către
Fondul Monetar Internaţional. Alegerea facilitaţii depinde de natura
problemei cu care se confruntă ţara respectivă.
Tipurile de facilităţi acordate de FMI sunt:
1) Tranşele de credit. Acestea reprezintă politica de credit
cea mai veche şi cea mai răspândită. Creditele sunt disponibile
pentru ţările membre în tranşe echivalente cu 25% din cota parte.
Pentru prima tranşă, ţările trebuie sa demonstreze dorinţa de
echilibrare a balanţei de plăţi, iar pentru tranşele superioare se cere
un acord de confirmare Stand-by, bazat pe politici de stabilizare ce
acoperă o perioada de 1 – 2 ani. În mod normal, la aceste acorduri
se adaugă anumite criterii de realizare.
2) Mecanismul acordurilor extinse – este destinat statelor
membre care au dificultăţi structurale ce nu pot fi depăşite într-o
perioadă scurtă de timp. Aceste acorduri permit să se abordeze
ajustarea economică pe parcursul mai multor ani.
3) Facilităţile de ajustare structurală reîntărită. Aceste
facilităţi răspund la eşecul programelor de ajustare tradiţională
aplicate în ţările cele mai sărace. Se pune accentul pe creşterea

14
economică, pe lupta împotriva sărăciei, reformele structurale
bazându-se pe o finanţare extinsă pe o perioada de 3 ani. Se obţin în
aceste situaţii împrumuturi relativ mari, care însă cer eforturi
deosebite în domeniul structural şi fac obiectul unor condiţionări
riguroase, ca de exemplu vizite ale misiunilor FMI şi criterii cantitative
de respectat înaintea fiecărei trageri.
4) Facilitatea de compensare si finanţare a cheltuielilor
neprevăzute. Aceasta facilitate are ca scop acoperirea pierderilor
temporare ale încasărilor din exporturi, şi să finanţeze o creştere a
costului importului de cereale.
5) Facilităţi pentru transformarea sistemică. Scopul în
această situaţie este să se permită finanţarea ţărilor în curs de
tranziţie, care se confruntă cu dificultăţi ale balanţei de plăţi din
cauza dispariţiei relaţiilor lor comerciale tradiţionale, din cadrul
CAER. Aceste facilităţi au avut un caracter temporar, create în aprilie
1993, şi încetându-şi existenţa la 1 mai 1995. Au recurs la acest tip
de facilitate 20 de ţări, suma cea mai mare fiind primită de Ucraina.
6) Asistenţă financiară în caz de urgenţă. Aceasta permite
acordarea unui ajutor financiar ţărilor membre care se confruntă cu
probleme ale balanţelor de plăţi ca urmare a unor catastrofe naturale.
Întârzierile la rambursare.
Fondul Monetar Internaţional dispune de un statut special de
creditor privilegiat. El nu recurge niciodată la reducerea obligaţiilor
sau anularea datoriilor. Totuşi, FMI a înregistrat, începând cu anii
’80, o creştere a întârzierilor la rambursare a unui mic grup de ţări.
Aceste întârzieri fac ca FMI să nu poată realiza refinanţări ale
acestor ţări, deoarece, prin statut, i se interzice să împrumute ţări
care înregistrează întârzieri la rambursare.
Ţările care întrerup rambursarea sunt marginalizate, fiind
încadrate într-o situaţie de ilegalitate financiară internaţională. Aceste
ţări nu primesc nici un ajutor tehnic şi nici sprijin financiar din partea
Fondului Monetar Internaţional, şi le este interzis accesul la credite
bilaterale şi la mecanismele de reeşalonare a datoriei.

I.5. Necesitatea perfecţionării FMI

În prezent, FMI se află în faţa unor noi provocări. S-au înmulţit

criticile la adresa sa, considerându-se că FMI este o instituţie privată,
sau subordonată intereselor ţărilor dezvoltate, mai ales ale SUA.
Printre criticile aduse Fondului se numără:

15
1) a dobândit o putere mult prea mare, ce riscă să scape de
sub control. Argumentul adus în acest sens este
intervenţia FMI în criza asiatica, îndatorând aceste ţări în
scopul de a salva băncile internaţionale care au garantat
creditele plasate în economia acestor ţări;
2) este acuzat de lipsa transparenţei, de faptul că operaţiunile
pe care le derulează nu sunt cunoscute în amănunt,
oferindu-se opiniei publice doar informaţii sumare;
3) atitudinea FMI şi politica acestuia în ţările sărace şi în cele
aflate în procesul de tranziţie de la economia centralizată
la cea de piaţa: de cele mai multe ori FMI a fost acuzat că
nu ţine cont de condiţiile concrete din aceste ţări, iar
condiţiile impuse duc la înrăutăţirea situaţiei;
4) aplicarea unei reţete unice în materie de tranziţie nu a
condus la o creştere economică în ţările sărace şi cele în
curs de tranziţie. Analiştii economici consideră că în cazul
ţărilor în tranziţie şi sărace, programele FMI trebuie să
realizeze un compromis viabil între ajustare şi dezvoltare;
5) FMI-ul în calitatea sa de instituţie centrală a Sistemului
Monetar Internaţional, este incapabil să facă faţă unei crize
declanşate în interiorul Sistemului. Există opinii care susţin
că o criză în SUA sau Japonia ar duce la prăbuşirea
întregului sistem financiar internaţional. Crizele din Mexic,
Asia de Sud-est şi Argentina au arătat o vulnerabilitate
deosebită a Sistemului. De aceea mulţi experţi consideră
necesară realizarea unor mecanisme flexibile care să
permită intervenţia FMI în cazurile de urgenţă de tipul
crizei asiatice;
6) globalizarea tot mai accentuată a economiei mondiale
necesită racordarea acţiunilor FMI la noile realităţi
economice mondiale, inclusiv la îmbunătăţirea statutului şi
a obiectivelor funcţionale.

16
CAPITOLUL II
GRUPUL BĂNCII MONDIALE

Banca Mondială reprezintă o sursă vitală de asistenţă

financiară şi tehnică pentru ţările în curs de dezvoltare la nivel
mondial. Nu este o bancă în sensul comun al cuvântului, fiind de fapt
constituită prin cooperarea a două instituţii de dezvoltare care
cumulează 184 de ţări membre, respectiv Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), şi Agenţia Internaţională
pentru Dezvoltare (AID). Fiecare dintre cele două instituţii joacă un
rol diferit, dar susţinut în misiunea Băncii Mondiale de a reduce
sărăcia la nivel mondial şi de a îmbunătăţi standardele de viaţă.
Grupul Băncii Mondiale este alcătuit din cinci organizaţii:

1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(BIRD) – a fost înfiinţată în 1945, are 184 de membri. Obiectivul
BIRD este reducerea sărăciei în ţările mai puţin dezvoltate, solvabile
şi cu venituri medii, promovând o dezvoltare durabilă prin
împrumuturi, garanţii şi servicii nelegate de împrumuturi (analiza,
consultanta etc.)
2. Agenţia Internaţionala pentru Dezvoltare (AID) – a luat
fiinţă în 1960, are 162 de membri. Contribuţia la AID permite Băncii
Mondiale să furnizeze 6 – 7 miliarde dolari pe an, sub forma de
credite fără dobânda, celor mai sărace 78 ţări din lume, fiind practic
singura soluţie de împrumut pentru ţările respective.
3. Corporaţia Financiara Internaţionala (CFI) – s-a înfiinţat
în 1956, şi are 175 de membri. Mandatul CFI este extinderea
dezvoltării economice prin sectorul privat. Corporaţia Financiară
Internaţională investeşte în întreprinderi particulare viabile din ţările
în curs de dezvoltare şi oferă împrumuturi pe termen lung, garanţii şi
servicii de gestionare a riscului şi consultanţă pentru clienţii săi.
4. Agenţia de Garantare Multilaterala a Investiţiilor (MIGA)
– fiinţează din 1988 şi are în prezent 157 de membri, iar garanţiile

17
emise sunt în valoare de 13,5 mld. USD. Obiectivul organizaţiei este
încurajarea investiţiilor străine în ţările în curs de dezvoltare, prin
acordarea de garanţii împotriva unor riscuri ce pot apărea din
finanţarea de proiecte din ţările membre.
5. Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor
din Domeniul Investiţiilor (ICSID) – a luat naştere în 1966, are 134
de membri şi contribuie la încurajarea investiţiilor străine în ţările în
curs de dezvoltare prin acordarea de garanţii investitorilor, oferind
cadrul instituţional de consiliere şi arbitraj pentru conflicte din
domeniul investiţiilor, astfel încât să se creeze un climat de încredere
reciprocă între state şi investitorii străini.

II.1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare

Funcţionează ca o societate anonimă, fiind completată ulterior

de celelalte organisme (CFI, AID, MIGA).
Conducerea BIRD este asigurată de cinci organisme:
• Consiliul Guvernatorilor - unde fiecare ţară membră
este reprezentată de guvernatorul băncii sale centrale;
• administratorii executivi, în număr de 24 cu tot atâţia
supleanţi
• Preşedintele, care conform tradiţiei este din SUA
• Consiliul Consultativ
• Comitetele de împrumut, care au ca obiect de acţiune
analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea ce priveşte
recomandarea sau nerecomandarea realizării unor
proiecte propuse şi pentru care au fost solicitate
finanţări.
Resursele financiare ale Băncii Mondiale, utilizate în
acordarea de împrumuturi se formează din:
• Cotele subscrise de fiecare ţară membră;
• Venituri nete rezultate din operaţiuni bancare proprii;
• Fonduri obţinute din plasarea pe pieţele Internaţionale
a obligaţiunilor emise sau prin contracte directe cu
băncile centrale ale ţărilor membre;
• Venituri realizate din dobânzi şi comisioane percepute
la creditele acordate

18
 • Împrumuturi de capital contractate pe pieţele financiare,
în special de pe pieţele ţărilor membre şi Elveţia.
Printre principalele obiective ale Băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare se numără următoarele:
1. sprijinirea reconstrucţiei ţărilor membre şi dezvoltarea
acestora, prin înlesnirea investiţiilor de capital în scopuri
productive, inclusiv refacerea economiilor distruse de
război;
2. dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din
ţările mai puţin dezvoltate;
3. încurajarea investiţiilor străine private prin intermediul
garanţiilor oferite sau participării la împrumuturi;
4. stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a
comerţului internaţional şi menţinerea unor balanţe de
conturi echilibrate prin înlesnirea investiţiilor
internaţionale făcute pentru dezvoltarea resurselor
productive ale membrilor;
5. coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de
ea cu împrumuturi internaţionale obţinute pe alte căi,
astfel încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau
programe să fie luate în considerare cu prioritate;
6. ajutarea ţărilor membre în efortul trecerii la economia de
piaţa, în special sprijinirea ţărilor în Europa de Est.
În vederea realizării acestor obiective, BIRD organizează şi îşi
conduce operaţiunile sale bancare ţinând cont de consecinţele pe
care le vor avea investiţiile internaţionale asupra condiţiilor
economice din ţările membre în perioada imediat următoare acordării
acestor împrumuturi. Din aceste puncte de vedere se poate afirma că
Banca Mondială este asimilată unei bănci de investiţii internaţională.
Pe lângă operaţiunile de bază, Banca Mondială desfăşoară şi o serie
de acţiuni secundare precum:
a) medierea în vederea rezolvării unor litigii internaţionale;
b) crearea Corporaţiei Financiare Internaţionale;
c) asistenţă tehnică sub diverse forme, printre care stabilirea
şi elaborarea de proiecte tehnice şi de caiete de sarcini cu
sprijinul propriilor ingineri consultanţi;
d) acordarea de sprijin băncilor de dezvoltare internaţională;
e) înfiinţarea unor consorţii bancare pentru mobilizarea de
fonduri şi acordarea de asistenţă financiara, în special
pentru ţările în curs de dezvoltare;
f) înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare.

19
 Unul dintre principalele roluri pe care Grupul Băncii Mondiale îl
are în susţinerea procesului dezvoltării este şi acela de acordare de
credite în condiţii mai puţin avantajoase.
Caracteristicile funcţiei de creditare a Băncii Mondiale pot fi
sintetizate astfel:
• creditele acordate de Banca Mondială sunt destinate
ţărilor membre, cu predilecţie pentru restructurarea şi
retehnologizarea industriei, agriculturii, producţiei şi
distribuţiei de energie electrică, pentru infrastructură,
echipamente portuare, industria siderurgică, industria
chimică, învăţământ, sănătate, protecţia mediului,
planificare familiala etc.
• creditele nu sunt puse direct la dispoziţia solicitantului,
ci sunt destinate direct furnizorului în conformitate cu
documentele justificative. Uneori, solicitantului i se
remit doar sume ce acoperă o plată deja efectuată;
• solvabilitatea este un criteriu determinant în acordarea
de credite. În acest sens, BIRD foloseşte drept criteriu
produsul net brut pe locuitor, pentru aprecierea nivelului
dezvoltării. Având în vedere deteriorarea raportului de
schimb şi creşterea în timp a inflaţiei, nivelul
PNB/locuitor ce menţine ţările în sfera de creditare a
Băncii Mondiale a fost majorat de la 1000 USD, cât era
în 1973, la 2 650 USD.
• Proiectele sunt evaluate de o echiăa de specialişti ai
băncii, uneori în colaborare cu personal aparţinând şi
altor agenţii ONU sau experţi consultanţi, angajaţi
special în acest scop.
Principalele elemente urmărite în finanţarea unui proiect de
către Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare sunt:
• aspectul economic al proiectului;
• aspectul tehnic, instituţional, organizatoric şi
managerial, respectiv posibilitatea de a recruta
personal local în vederea executării proiectului;
• aspectul comercial, referitor la aranjamentele privind
vânzarea – cumpărarea de materiale necesare
execuţiei proiectului, cât şi pentru acoperirea
consumurilor necesare şi desfacerii produselor ce
urmează a se realiza după terminarea proiectului;

20
 • aspectul financiar, presupune evaluarea fondurilor
necesare în timpul executării proiectelor şi a surselor
de procurare a acestora, precum şi evaluarea
cheltuielilor şi a veniturilor în perioada următoare
terminării lucrării.
Banca Internaţionala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
cooperează foarte strâns cu Fondul Monetar Internaţional,
promovând programe de ajustare structurală pe termen lung ce
urmăresc cu predilecţie următoarele aspecte:
∗ stabilirea unor politici monetare şi de credit care să
limiteze expansiunea creditului şi reducerea
dezechilibrului extern;
∗ realizarea unei politici valutare care să permită folosirea
raţională a valutei şi să contribuie la impulsionarea
exporturilor;
∗ reducerea şi eliminarea deficitelor bugetare, mărirea
veniturilor obţinute dintr-o activitate economică
profitabilă prin reducerea evaziunii fiscale şi reducerea
cheltuielilor guvernamentale, concomitent cu
restructurarea acestora;
∗ mobilizarea economiilor nternaţionale, prin politici
fiscale şi financiare;
∗ rentabilizarea întreprinderilor de stat şi, dacă este
necesar, privatizarea acestora;
∗ îmbunătăţirea rentabilităţii investiţiilor din sectorul public
si al politicilor economice interne;
∗ reforma aranjamentelor instituţionale în vederea
susţinerii proceselor de ajustare;
∗ liberalizarea şi diversificarea comerţului exterior, astfel
încât acestea să contribuie la creşterea economică a
ţărilor mai puţin avansate.
Printre problemele legate de susţinerea procesului de
dezvoltare în ţările cele mai sărace, BM şi FMI subliniau necesitatea
adoptării unei politici specifice, legată de acordarea de asistenţă
financiară. Această politică ar trebui a aibă în vedere anumite
aspecte şi anume: identificarea căilor de reglare a problemelor
datoriei externe prin concentrarea atenţiei asupra acestora, găsirea
unor politici potrivite fiecărei ţări prin intermediul cărora să fie
susţinută reforma, îmbunătăţirea şi dezvoltarea mecanismului actual
de acordare a asistenţei pe cale multilaterală, angajarea eforturilor

21
tuturor creditorilor pentru găsirea celor mai potrivite soluţii în vederea
rezolvării problemei datoriei externe.
Rolul acestor instituţii trebuie amplificat şi modelat în
conformitate cu problemele pe care le au ţările în curs de dezvoltare,
trebuie adaptat restricţiilor legate de resursele de care aceste ţări
dispun şi focalizat asupra necesităţii obţinerii unei eficienţe cât mai
mari.

II.2. Corporaţia Financiară Internaţională

Înfiinţată în 1956 şi cu un număr de 175 de membri,

Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) are un portofoliu de
angajamente de 23,5 miliarde dolari.
Mandatul CFI este extinderea dezvoltării economice prin
sectorul privat. Lucrând cu partenerii de afaceri, CFI investeşte în
întreprinderile particulare viabile din ţările în curs de dezvoltare şi
oferă împrumuturi pe termen lung, garanţii şi servicii de gestionare a
riscului, precum şi consultanţă pentru clienţii săi.
La 20 iulie 1956, această instituţie s-a înfiinţat la Washington,
ca afiliată a BIRD şi având 113 membri. Obiectivul său consta în
sprijinirea financiara a firmelor productive din sectorul privat al ţărilor
celor mai sărace, pe baza capitalurilor mobilizate de pe piaţa externă
şi autohtonă.
Deşi este o entitate aparte, beneficiază totuşi de aceeaşi
structură administrativ - organizatorică şi de acelaşi personal cu al
BIRD.
Iniţial, capitalul subscris de 110 milioane de dolari a provenit
de la BIRD şi a fost majorat în 1977 la circa 700 milioane de dolari.
Destinaţiile asistentei prin CFI sunt complexe, însă în principal
se urmăreşte:
• investiţii în economie, rentabile şi fără garantare
guvernamentală, pentru termene cuprinse între 7 si 12
ani, şi condiţii mai avantajoase ca dobândă decât cele
oferite de BIRD;
• participaţii la capital din partea unor investitori străini,
drept catalizator al penetrării capitalului străin în forme
locale;
• participaţii la capitalul institutelor locale de finanţare a
investiţiilor

22
 Se poate concluziona că, Corporaţia Financiară Internaţională
se axează pe următoarele aspecte:
• finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private
din ţările membre;
• acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii
în întreprinderi industriale private, fără a solicita garanţii
guvernamentale din respectiva ţara membră;
• studierea raportului care există între rata de schimb,
politicile tarifare, fiscale şi practicile de contingentare,
acordarea licenţelor şi expansiunea industrială;
• furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe privind
crearea şi consolidarea pieţelor financiare şi a celorlalte
instituţii existente în domeniul pieţelor financiare.

II.3. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare

Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) a fost înfiinţată în

1960, are 162 de membri şi o cifră cumulativă a împrumuturilor
acordate de 151 miliarde de dolari.
Contribuţiile AID permit Băncii Mondiale să furnizeze 6-7
miliarde de dolari pe an sub forma de credite fără dobândă celor mai
sărace 78 de ţări din lume, unde trăiesc aproximativ 2,4 miliarde de
oameni. Aceasta asistenţă este vitală pentru că aceste ţări au o
capacitate minimă sau inexistentă de a împrumuta în condiţiile pieţei.
Înfiinţată în 1960, cu sediul la Washington, principala sa
destinaţie o constituie asistenţă financiara a ţărilor slab dezvoltate în
condiţii care să greveze mult mai puţin asupra balanţei de plăţi decât
cele impuse de BIRD: fără dobândă, eşalonarea rambursării pe 50
de ani, perioada de graţie de 10 ani şi un comision de 0,75%
perceput numai pentru sumele utilizate efectiv.
Asistenţă acordată prin AID vizează prioritar cele mai sărace
ţări, al căror PNB variază puţin în jurul nivelului de 625 dolari tip
1978. Aici se includ aproape 50 de ţări.
Sursele sale de finanţare se compun din:
• subscripţiile iniţiale ale membrilor;
• subvenţiile acordate de ţările industrializate şi
dezvoltate;
• contribuţiile speciale ale unor ţări nemembre (Elveţia);

23
 • tranferurile de la BIRD din beneficiile nete.
Membrii AID se împart în două categorii:
∗ prima include pe membrii plătitori a tuturor subscrierilor
şi a sumelor suplimentare în moneda convertibilă
utilizabilă în mod liber sau prin preschimbare în cadrul
operaţiunilor asociaţiei;
∗ a două se compune din plătitorii a 10% din subscrierea
iniţială, în moneda convertibilă, iar 90% plătesc în
moneda proprie; condiţia este ca finanţarea proiectelor
asociaţiei pe seama acestor sume să se facă numai cu
acordul expres al aceluiaşi membru (plătitor).

Procurarea de fonduri a fost foarte dificilă. Creditele sunt

acordate unor organisme guvernamentale, publice sau private şi
vizează toate domeniile: agricultura, infrastructura, educaţie,
sănătate, urbanizare, energie etc.
Asociaţia participă şi la creditare alături de BIRD sau de alte
organisme finanţatoare. Deşi distinctă de BIRD, asociaţia
funcţionează şi este administrată de chiar acelaşi personal cu
aceasta.

Concluzionând, AID are ca scop:

1. acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate;
2. finanţarea ţărilor foarte sărace, în condiţii avantajoase,
pentru realizarea unor investiţii, în condiţiile în care
aceste ţări nu îşi pot permite procurarea de împrumuturi
cu dobânzi ridicate din alte surse, din cauza capacităţii
lor insuficiente de rambursare;
3. stimularea dezvoltării economice din regiunile mai puţin
dezvoltate ale globului, prin acordarea guvernelor ţărilor
respective mijloacele financiare corespunzătoare
nevoilor acestora;
4. finanţarea în condiţii mai avantajoase a ţărilor foarte
sărace, care, din cauza dobânzilor foarte ridicate, nu-şi
pot permite realizarea unor investiţii prin împrumuturi de
pe piaţa internaţională a creditului.

24
II.4. Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor şi
Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor
din Domeniul Investiţiilor

Agenţia de Garantare Mutilaterală a Investiţiilor (MIGA) a fost

înfiinţată în 1988, are 157 de membri şi o cifră cumulativă a
garanţiilor emise de 13,5 miliarde dolari.
Obiectivul MIGA este încurajarea investiţiilor străine în ţările în
curs de dezvoltare, prin acordarea de garanţii împotriva unor riscuri
ce pot apărea din finanţarea de proiecte în ţările membre
Centrul Internaţional de Reglementare a Conflictelor din
Domeniul Investiţiilor (ICSID) este o instituţie creată în 1966, cu 134
de membri. ICSID contribuie la încurajarea investiţiilor străine,
oferind cadre internaţionale de conciliere şi arbitraj pentru conflicte
din domeniul investiţiilor, ajutând astfel la crearea unui climat de
încredere reciprocă între stat şi investitorii străini.

II.5. Relaţiile României cu Grupul Băncii Mondiale

România este membră a BIRD (din 1972), IFC (din 1990) şi

MIGA (din 1992). Activitatea Grupului Băncii Mondiale în România a
început în anul 1991 şi cuprinde atât programe şi proiecte publice,
finanţate de către Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare prin împrumuturi acordate direct statului, prin Ministerul
Finanţelor Publice, cât şi proiecte private, fără garanţie de stat, prin
sprijinul acordat de către Corporaţia Financiară Internaţională şi
Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor.
Banca Mondială este un partener important al României în
procesul de dezvoltare.
Portofoliul de proiecte al Băncii Mondiale în România este
unul dintre cele mai semnificative din Europa Centrală şi de Est,
cuprinzând peste 40 de operaţiuni de împrumut începând cu anul
1990, în valoare de cca. 5 miliarde USD, ceea ce reprezintă peste
40% din totalul împrumuturilor externe contractate de România.
BM sprijină integrarea europeană a României şi, dat fiind faptul că
acquis-ul comunitar nu se referă la probleme sociale, Banca a
preluat atribuţii importante în domeniul învăţământului, sănătăţii,
protecţiei sociale. Împreună cu UE, Banca ajută la implementarea
unor programe de modernizare a administraţiei publice şi justiţiei, la

25
restructurarea industriei miniere, a finanţat proiecte de modernizare a
asistenţei medicale şi învăţământului în special în mediul rural,
potenţează efortul României în domeniile protejării mediului,
infrastructurii comunale, dezvoltării tehnologiei informatice,
conservării mediului şi valorilor culturale etc. Din 1997 BM a iniţiat un
program de sporire a atribuţiilor „comunităţilor asupra resurselor şi
deciziei”, direcţionând fondurile nerambursabile (grant-uri) către
proiecte de infrastructură şi servicii sociale (comunitatea trebuie să
participe cu 5 – 15% din valoarea grant-ului).
Progresele României în ceea ce priveşte reformele structurale
şi privatizarea sunt sprijinite de Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare prin programele multianuale PAL -
vizează reforma administraţiei publice, a justiţiei şi eficientizarea
sistemului de cheltuieli publice şi PSAL - prevede îndeplinirea a cinci
obiective pentru dezvoltare: privatizarea şi restructurarea băncilor de
stat; privatizarea / restructurarea / lichidarea întreprinderilor de stat;
reforma în sectorul energetic (petrol, gaze naturale, energie
electrică); îmbunătăţirea mediului de afaceri; măsuri pentru
atenuarea impactului social al implementării reformelor.
Corporaţia Financiară Internaţională a aprobat o serie de
investiţii în sectorul privat, fără garanţii de stat, care reprezintă 60%
din totalul creditelor preluate de România de la BM. Cele mai
importante investiţii ale IFC s-au derulat în sectorul bancar, finanţări
în sectoarele comunicaţii, infrastructură, industrie, sănătate,
întreprinderi mici şi mijlocii.
La rândul ei, Agenţia de Garantare Multilaterală a
Investiţiilor a garantat creditele Raiffeisen Zentralbank Austria în
cadrul privatizării Băncii Agricole, Volksbanken Austria pentru
modernizarea Spitalului Clinic Colţea, HVB şi Raiffeisen Bank în
vederea extinderii activităţilor de creditare a întreprinderilor mici şi
mijlocii.
Noua Strategie de Asistenţă pentru perioada 2005 – 2008
prevede un „parteneriat strategic de ţară” între Bancă şi Guvernul
României. Obiectivul pentru următorii ani ai asistenţei pe care BM o
oferă României este acela de a sprijini îndeplinirea angajamentelor
cu privire la preluarea acquis-ului comunitar şi pregătirea pentru a
face faţă provocărilor ulterioare momentului aderării la UE. BM îşi
încheie activitatea în ţările care realizează un venit de minim 6000
USD/ locuitor, moment în care ţara membră se transformă din
primitor în donator de fonduri.

26
 II.6. Strategia de asistenţă a
Grupului Băncii Mondiale

Strategia de asistenţă a Grupului Băncii Mondiale prezintã

două scenarii distincte. Dacã România va accelera reforma,
asistenţa oferită de Bancă va sprijini un set de reforme structurale şi
sectoriale în vederea accelerării creşterii economice şi pregătirii
României pentru eventuala aderare la UE. În cadrul acestui scenariu
de asistenţă maximã, sumele acordate de Bancă ar atinge maximum
995 milioane de dolari pe perioada 2002-2004 pentru trei-patru
operaţii pe an, spre deosebire de cei 600 milioane dolari acordaţi în
perioada 1998-2000. Această creştere s-ar datora în special
împrumuturilor de ajustare (pânã la 550 de milioane pe o perioada de
trei ani) pentru sprijinirea programului de reforme al Guvernului,
asociată cu accelerarea reformelor.
Prima operaţiune de ajustare va sprijini reformele care
încurajează dezvoltarea sectorului privat (inclusiv reforma
întreprinderilor şi a sectoarelor financiar şi energie). Următoarele
operaţiuni vor sprijini reformele la nivel instituţional, de reglementare
şi de guvernare, precum şi continuarea reformelor vizând
dezvoltarea sectorului privat. Împrumuturile de ajustare vor completa
împrumuturile pentru reforme sectoriale sub formã de împrumuturi
individuale pentru investiţii. Serviciile non-împrumut vor include cel
puţin patru studii asupra reformei pe an, plus diverse granturi,
asistenţă tehnică, şi training oferit de Institutul Băncii Mondiale în
domenii cheie ale reformei. Corporaţia Financiarã Internaţionalã
(IFC), membrã a Grupului Bãncii Mondiale, va completa sprijinul
acordat de Banca Mondială pentru dezvoltarea sectorului privat, cu
accent pe patru domenii cheie: restructurarea infrastructurii
municipale, obţinerea finanţării pentru restructurarea post-privatizare,
sprijinirea dezvoltării pieţelor de capital şi a întreprinderilor mici şi
mijlocii şi selectarea investiţiilor din sectorul privat pentru domeniul
forestier. In general, nivelul activităţii IFC va depinde foarte mult de
îmbunătăţirea mediului de afaceri din ţară.
Scenariul pentru o asistenţă maximă va fi determinat de
progresul înregistrat în stabilirea cadrului macroeconomic
responsabil de reducerea inflaţiei şi creşterea economicã, precum şi
de progresul înregistrat în domeniul următoarelor politici cheie: (i)
încheierea privatizãrilor şi restructurărilor conform PSAL I; (ii)
iniţierea privatizării şi procesului de restructurare a numărului rămas

27
de întreprinderi mari de stat; (iii) acord asupra unui plan şi unei
agende pentru reducerea arieratelor din sectorul energie; (iv) acord
irevocabil asupra metodei şi calendarului privatizării Băncii
Comerciale Române (BCR) şi a CEC; (v) îmbunătăţirea cadrului
legislativ şi de supraveghere a sectorului financiar; (vi) aprobarea
legislaţiei pentru asistenţă socialã (legea cadru pentru venitul minim
garantat şi pentru asistenţă socială).

28
CAPITOLUL III
UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ

Naşterea monedei europene este în mod cert evenimentul

financiar mondial cel mai important de la crearea sistemului financiar
Internaţional (Bretton Woods). Ea este o etapă importantă a
construcţiei europene, care se înscrie într-un proces început în urma
cu 50 de ani, o dată cu crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), în 1952, şi semnarea în 1957 a Tratatului de la
Roma instituind Comunitatea Economică Europeană.
După încheierea Tratatului de la Roma, chiar dacă iniţiatorii
gândiseră crearea unei monede comune, activitatea Comunităţilor
Europene se desfăşura pe baza prevederilor aranjamentului de la
Bretton Woods şi a sistemului de cursuri fixe. Până în 1958 a
funcţionat Uniunea Europeana de Plăţi, un sistem de clearing
multilateral. În 1970 a fost publicat Planul Werner, care conţinea
principalele elemente ale unei Uniuni Monetare Europene, ce urma a
fi realizată în 3 etape, pe o perioadă de 10 ani. Se avea în vedere: o
convergenţă a politicilor economice, convertibilitatea totală şi
ireversibilă a monedelor, stabilirea unei parităţi fixe între acestea,
eliminarea marjelor de fluctuaţie a cursurilor, completa liberalizare a
mişcărilor de capital şi adoptarea unor linii directoare pentru
adoptarea bugetelor naţionale. Singurul rezultat al planului a fost
crearea, în 1972, a sistemul european de flotare controlată între
limite înguste a cursului de schimb al monedelor participante,
supranumit “şarpele valutar”, prin care statele membre îşi luau
angajamentul de a nu permite fluctuaţii ale cursurilor de schimb mai
mari de +/-2,25% în raport cu dolarul SUA. Ca urmare a incidentelor
din economia mondială de la începutul anilor ’70, după doi ani de la
crearea sa, în acest sistem mai rămăseseră doar marca germana,
monedele din Benelux şi coroana daneză.

29
 III. 1. Realizarea Uniunii Economice şi Monetare.
Principii şi instituţii ale UEM

Temeiul juridic pentru funcţionarea Uniunii Economice şi

Monetare este constituit de Tratatul instituind Comunitatea
Europeana, Partea I, Titlul VI “Politica economică şi monetară”,
precum şi de protocoalele la acest tratat privind procedura deficitului
bugetar excesiv şi privind Statutul Sistemului European al Băncilor
Centrale şi al Băncii Centrale Europene (republicate, cu modificările
si completările aduse prin Tratatul de la Amsterdam, în J.O.C.E. nr.
C 340, 10.11.1997, pp. 173-308). O serie de dispoziţii ale acestora
vor fi modificate şi completate prin intrarea în vigoare a Tratatului de
la Nisa (J.O.C.E. nr. C 80, 10.03.2001, pp. 3-87). Expresie a
consensului economic dintre statele membre ale Uniunii Europene,
euro a devenit factorul decisiv al integrării europene. Obiectivele
introducerii monedei unice, precum şi avantajele derivate, izvorăsc
din dorinţa europeană de a constitui Uniunea Economică şi
Monetară. În acest sens, Art. 4 al Tratatului instituind Comunitatea
Europeana arată: ,,Activităţile statelor membre şi ale Comisiei
Europene trebuie să includă (...) adoptarea unei politici economice
bazate pe o cooperare strânsă a politicilor economice ale statelor
membre, pe piaţa internă şi pe stabilirea unor obiective comune, care
trebuie realizate în concordanţă cu principiul unei economii de piaţă
deschise şi concurenţiale. (…) aceste măsuri vor include fixarea
ireversibilă a ratelor de schimb urmărind introducerea unei monede
unice, ECU, şi stabilirea şi desfăşurarea unor politici monetare şi de
schimb unice, al căror principal scop va fi sprijinirea stabilităţii
preţurilor(…).’’
Unul din obiectivele Uniunii Europene, prezentate în Art. 5 al
Tratatului instituind Comunitatea Europeana este promovarea unui
progres economic şi social echilibrat şi durabil, în special prin
crearea spaţiului fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii
economice şi sociale şi prin crearea unei uniuni economice şi
monetare (UEM) incluzând, în viitor, o monedă unică.
În privinţa cadrului instituţional de realizare a obiectivelor
propuse, articolele 7 si 8 din acelaşi tratat arată care este acesta,
incluzând şi acele instituţii legate de realizarea şi funcţionarea UEM:
Sistemul European al Băncilor Centrale şi Banca Centrală
Europeană. Aceste două instituţii asigură coerenţă şi continuitate

30
acţiunilor întreprinse în vederea îndeplinirii obiectivelor sale,
respectând şi dezvoltând acquis-ul comunitar.
Principiile care stau la baza realizării Uniunii Economice şi
Monetare, şi care constituie o componentă principală a obiectivelor
Uniunii, sunt:
• sistemul economiei de piaţă sau al concurenţei este
liber acolo unde pieţele sunt deschise;
• stabilitatea monetară este garantată de o dezvoltare
ritmică a economiei;
• existenţa unui nivel înalt de ocupare a forţei de muncă
şi a stabilităţii sociale;
• finanţe publice puternice şi sănătoase în toate statele
membre;
• libertatea deplină a mişcării capitalurilor şi o perfectă
integrare a pieţei financiare;
• stabilitate irevocabilă în ceea ce priveşte cursul de
schimb, şi în final, o monedă unică.
Uniunea economică se corelează indispensabil cu Uniunea
monetară. Politica monetară trebuie să însemne încredere şi
stabilitate. Există un cerc virtuos al încrederii în monedă – populaţia
este dispusă să economisească, investiţiile cresc, economia are o
creştere stabilă neinflaţionistă. Pentru aceasta, una din condiţiile
existentei zonei euro este disciplina bugetară strictă. Orice
modificare operată în domeniul economic trebuie obligatoriu operată
şi în domeniul financiar. Politica economică şi financiara este
guvernată de principiul subsidiarităţii care prevede că statele
membre păstrează responsabilitatea politicilor lor economice şi
financiare, considerate însă a fi probleme de interes comun. De
aceea, ele sunt numai coordonate la nivelul Uniunii în conformitate
cu orientările politicilor economice şi financiare ale statelor membre
şi ale Uniunii. Acestea sunt adoptate la nivel comunitar, fiind
transmise statelor membre sub forma orientărilor generale.
Uniunea Economică si Monetară este considerată o uniune
politico - monetară. Introducerea monedei unice reprezintă o decizie
politică luată la nivelul Uniunii şi ea este condiţionată de îndeplinirea
unor criterii politice şi economice. Reuşita introducerii euro constituie
o reformă majoră care necesită îndeplinirea unor condiţii care să
vizeze atât politica monetară, cât şi reformele structurale.
Dezvoltarea economiei fiecărui stat membru şi a comunităţilor,
în general, este controlată sistematic prin intermediul convergenţei

31
economice, în funcţie de orientările stabilite. Dacă în cadrul
procedurilor de urmărire multilaterală se stabileşte că politica
economică a unuia dintre statele membre se depărtează de
orientările generale convenite sau ameninţă să pună în pericol buna
funcţionare a Uniunii Economice şi Monetare, Consiliul UE poate
adresa o recomandare statului membru, recomandare care poate fi
exprimată public. Procedurile supravegherii şi formulării
recomandărilor au drept scop chiar pe acela de a garanta o politica
economică şi monetară a statelor membre care să fie compatibilă cu
obiectivele Uniunii Economice şi Monetare.
Dispoziţiile cu privire la respectarea disciplinei bugetare în
statele membre constituie unul din elementele esenţiale ale acestei
UEM. Tratatul instituind Comunitatea Europeana prevede obligaţia
pentru fiecare stat membru de a evita deficitul bugetar excesiv.
Acesta defineşte totodată, preocupările la nivel de principiu ale unei
politici bugetare stabile, interzicând băncilor centrale să acorde
credite autorităţilor publice. Tratatul stabileşte şi responsabilitatea
proprie a fiecărui stat pentru datoria publica, definind criteriile care
permit determinarea existentei unui deficit bugetar excesiv şi valorile
de referinţă menţinute în conexiune cu aceste criterii, precum şi
aplicarea unor sancţiuni statelor care şi-au încălcat obligaţiile.
În privinţa politicii monetare şi de schimb, aceasta este
condusă într-o manieră uniformă la nivelul Uniunii Monetare de către
Banca Centrală Europeană.
Institutul Monetar European a avut ca principal scop
susţinerea obiectivului comunitar de stabilitate a preţurilor. A
reprezentat o primă instituţie care a dezvoltat instrumentele şi
procedurile aferente implementării euro. Organul său decizional,
reprezentat de Consiliul Institutului includea preşedinţii Băncilor
centrale ale statelor membre.
Institutul Monetar European, care a fost înlocuit de Banca
Centrală Europeană, a constituit împreuna cu Băncile centrale
sistemul de facilitare a circulaţiei plăţilor “Target” (Trans European
Automated Real Time Gross Settlement Expres Transfer System). În
acest sens, Banca Centrala Europeana a adoptat în aprilie 2001 un
ghid al Sistemului de transfer “Target”. Acesta reprezintă o reţea
între sistemele de circulaţie a plăţilor naţionale în scopul promovării
şi dezvoltării afacerilor în euro la nivel supra-naţional.
Banca Centrală Europeană şi Băncile Centrale Naţionale
constituie un sistem cunoscut sub numele de Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC), sistem care răspunde de moneda unica.

32
Banca Centrala Europeana fixează rata inflaţiei (până în anul 1999
aceasta sarcina revenea Băncilor Centrale Naţionale), asigură
stabilitatea preţurilor, sprijină politica economică şi conduce politica
monetară în cadrul Comuniţării.
Consiliul Guvernatorilor BCE defineşte politica monetară şi
fixează taxele de interes major ale Uniunii Monetare. Băncile
Centrale naţionale contribuie la definirea politicii monetare unice şi
executa operaţii de politică monetară în manieră descentralizată.

III.2. Criteriile participării la moneda unică.

Avantajele euro

Pentru a introduce moneda unică euro, fiecare stat membru

trebuie să satisfacă câteva criterii de convergenţă:
a) un criteriu instituţional. Banca centrală a fiecărui stat
membru trebuie să fie independenta faţă de orice altă putere din stat
şi să nu fie influenţată în deciziile pe care le ia.
b) un set de criterii economice. Potrivit Art. 121 al Tratatului
instituind Comunitatea Europeana, rata inflaţiei monedelor naţionale
nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1½ puncte procentuale
performanţele celor mai bune trei state membre din anul anterior,
deficitul public anual nu trebuie să depăşească 3% din PIB (cu
anumite excepţii temporare), iar datoria publică brută anuală trebuie
să se încadreze în plafonul de maximum 60% din PIB (cu anumite
excepţii temporare). De asemenea, este necesară participarea la
Sistemul Monetar European fără o devalorizare voluntară a monedei
naţionale timp de cel puţin doi ani consecutivi, şi o limitare a ratei
nominale pe termen lung a dobânzilor la maximum 2 puncte
procentuale mai mult decât cea practicată în anul anterior de cele
mai bune trei state membre.
Apariţia euro pe plan internaţional este menită să servească la
adâncirea cooperării pe baza apropierii şi convergenţelor în politicile
valutare ale principalilor parteneri mondiali. Utilizarea monedei unice
euro la nivelul Uniunii Europene are o serie de avantaje în plan
economic şi financiar:
1. Stabilitatea schimburilor. Existenţa euro ca monedă unică
europeana conduce la evitarea necesitaţii de schimb a banilor şi a
cheltuielilor care însoţesc acest procedeu, cum ar fi: comisionul
bancar, costul cu plata angajaţilor în gestionarea valutei, etc. Aceste

33
costuri sunt diferenţiate pe categorii de operaţiuni, dar, oricum, ele
reprezintă un procent însemnat în cadrul societăţilor comerciale cu
cifră mică de afaceri. Cu o monedă unică comună nu vor mai exista
fluctuaţii de schimb riscând să blocheze comerţul intra-european, cu
toate că preţurile interne pot evolua, după ritmurile diferite ale fiecărei
ţări, în aşa fel încât puterea de cumpărare a euro să varieze de la o
ţara la alta. Stabilitatea puterii de cumpărare este un avantaj
important deoarece conduce în principiu la o creştere a comerţului
internaţional, moneda unică putând conduce la o integrare şi mai
puternica a pieţelor şi la o încurajare a comerţului.
2. Eliminarea riscului valutar. Moneda unică contribuie şi la
eliminarea riscului valutar, atacurile speculative care constrâng o ţară
să ridice dobânzile pentru a-şi păstra moneda naţională, fiind
eliminate. O dobândă ridicată are un cost deloc de neglijat pentru
economie: mai puţine investiţii, o rata a şomajului mai ridicată, iar
creşterea economică mai lentă. Doar firmele mari pot – printr-un
management de trezorerie, sau prin operaţiuni pe termen – să se
protejeze împotriva expunerii la risc valutar.
3. Eliminarea costurilor de convertibilitate . Acest lucru se
realizează prin eliminarea costurilor de comision şi de tranzacţie
pentru persoanele fizice şi juridice care întreprind acte şi fapte de
comerţ.
4. Monedă internaţională. Euro va fi o monedă internaţională
importantă, bazată pe existenţa zonei euro, pe utilizarea acesteia ca
monedă de facturare, de operare în euro pe piaţa financiar-bancară,
pe stabilitatea şi credibilitatea euro. Implementarea euro ca monedă
unică consolidată prin convergenţa situaţiilor macroeconomice şi în
contextul unei discipline economice şi financiare monitorizate de
SEBC, asigură omogenitatea disciplinară a ratelor de schimb pe
termen scurt, garantând lansarea euro şi la nivel internaţional.
5. Reducerea ratei dobânzilor. Moneda unică permite o
reducere a dobânzilor în Europa, precum şi a mişcărilor de capital ce
decurg de aici. Cu o monedă unică devalorizarea va fi practic
imposibilă şi prima de risc va dispărea. O alta consecinţa va fi aceea
de stimulare a plasamentelor în diferite categorii de titluri în euro,
acestea fiind privite la fel ca plasamentul în exterior.
6. Factor de stabilitate a preturilor. Moneda unică elimină
costurile provocate de inflaţie, având rolul de a consolida cursul
valutar.
7. Facilitatea de comparare a preturilor. Firmele şi
persoanele fizice pot mai uşor să compare preţurile în diferite ţări

34
europene atunci când acestea vor fi exprimate în Euro, fără a mai
calcula convertibilitatea.
Un alt avantaj al utilizării euro este şi simplificarea activităţii
administrative a firmelor care vor opera în contabilitate cu aceeaşi
monedă.

35
CAPITOLUL IV
ACQUISUL COMUNITAR ŞI LIBERA
CIRCULAŢIE A SERVICIILOR FINANCIARE

IV.1. Aquis-ul comunitar – noţiuni introductive

Acquis-ul comunitar reprezintă legislaţia Uniunii Europene.

Acesta se refera atât la Tratatele UE şi legislaţia secundară adoptată
de instituţiile Uniunii, dar şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a
Comuniţării Europene, actele internaţionale la care Comunitatea este
parte, precum şi cele încheiate între statele membre UE şi care fac
referire la activitatea Uniunii.
Negocierile de aderare se desfăşoară pe baza acquis-ului
comunitar. Pentru sistematizare, acquis-ul a fost structurat în 31 de
capitole, acoperind, practic, toata societatea. Al 31-lea capitol nu
cuprinde acquis, ci se referă la aspectele din negocieri care au
rămas nerezolvate. Aceste capitole sunt:
Cap. 1 – Libera circulaţie a mărfurilor;
Cap. 2 – Libera circulaţie a persoanelor;
Cap. 3 – Libera circulaţie a serviciilor;
Cap. 4 – Libera circulaţie a capitalului;
Cap. 5 - Dreptul societăţilor comerciale;
Cap. 6 – Politica în domeniul concurentei
Cap. 7 – Agricultura
Cap. 8 – Pescuitul
Cap. 9 – Politica în domeniul transporturilor
Cap. 10 – Impozitare
Cap. 11 – Uniune economicã şi monetarã
Cap. 12 – Statistică
Cap. 13 – Politici sociale şi ocuparea forţei de muncã
Cap. 14 – Energie
Cap. 15 – Politica industrialã
Cap. 16 – Întreprinderi mici şi mijlocii
Cap.17 – Ştiinţã şi cercetare
Cap.18 – Educaţie, formare profesionalã şi tineret

36
 Cap.19 – Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor
Cap.20 – Cultura şi politica în domeniul audiovizualului
Cap.21 – Politica regionalã şi coordonarea instrumentelor
structurale
Cap.22 – Protecţia mediului înconjurător
Cap.23 – Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii
Cap.24 – Justiţie şi afaceri interne
Cap.25 – Uniune vamalã
Cap.26 – Relaţii externe
Cap.27 – Politica externă şi de securitate comunã
Cap.28 – Control financiar
Cap.29 – Dispoziţii financiare şi bugetare
Cap.30 – Instituţii
Cap.31 – Diverse

Un principiu de baza în negocieri este faptul că acquis-ul nu

se negociază, pentru că un stat poate participa la procesul decizional
şi poate modifica legislaţia comunitară doar când este membru al
Uniunii. Aşadar, România negociază cum şi când aplică acquis-ul
comunitar atât până la aderare, cât şi după ce devine membru al
Uniunii, în cazul în care sunt agreate perioade de tranziţie.
Perioada de tranziţie reprezintă o excepţie cu caracter
temporar de la aplicarea normelor comunitare într-un domeniu precis
al unui capitol, solicitată de statul candidat prin documentul de poziţie
şi ulterior înscrisă în Tratatul de Aderare. Statul candidat trebuie să
argumenteze de ce nu poate aplica acquis-ul până la data aderării şi
ce va face astfel încât, la finalul perioadei de tranziţie, acesta să fie
aplicat. Trebuie precizat că şi Uniunea Europeana poate cere
perioade de tranziţie (ex. perioada de tranziţie 2+3+2 privind libera
circulaţie a persoanelor, conform cărora, dacă piaţa muncii le e pusa
în pericol, statele membre pot sa aplice, pentru 2,5 sau 7 ani,
reglementările naţionale pentru lucratori, şi nu acquis-ul, care le
permite acestora să îşi caute liber un loc de muncă în altă ţară a UE).
Derogarea reprezintă o excepţie permanentă de la aplicarea
normelor comunitare într-un domeniu precis determinat; poate lua
sfârşit doar când normele comunitare de la care s-a solicitat
derogarea sunt abrogate sau modificate, iar derogarea devine fără
obiect.

37
 IV. 2. Libera circulaţie a serviciilor financiare la
nivelul României

Pentru aderarea la Uniunea Europeana erau şi sunt necesare

modificări în sectorul bancar, precum:
• clarificarea poziţiei autorităţilor române în ceea ce
priveşte statutul şi activităţile Eximbank şi a caselor de
ajutor reciproc, şi luarea unei decizii cu privire la
posibila excludere a acestora de sub incidenţa
directivelor bancare;
• introducerea prohibiţiei pentru instituţiile de credit de a-
şi reduce fondurile proprii sub cerinţele minime de
capital;
• implementarea normelor europene privind deţinerile
calificate de acţiuni la bănci;
• armonizarea cu regulile privind investiţiile instituţiilor de
credit în societăţile nebancare etc.
Unul dintre cei mai importanţi paşi în procesul de
implementare a acquis-ului comunitar aferent sectorului bancar l-a
reprezentat modificarea Legii nr. 58/1998 - Legea bancară, în
următoarele etape:

I.A. La sfârşitul anului 2003, prin emiterea Legii nr. 485/2003 pentru
modificarea şi completarea Legii bancare nr. 58/1998:
Amendamentele propuse asigură armonizarea legislaţiei
bancare naţionale cu prevederile Directivei 2000/12/CE, ale
Directivei 2000/28/CE şi ale Directivei 2000/46/CE. De asemenea,
sunt preluate şi prevederile Directivei 2001/24/CE referitoare la
situaţiile de lichidare a băncii dispuse de banca centrală sau lichidare
a băncii la iniţiativa acţionarilor.
Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 485/2003 au fost eliminate
10 bariere existente în sectorul bancar identificate de Grupul de lucru
stabilit în acest scop* , după cum urmează:
1. de la data intrării în vigoare a Legii nr. 485/2003:
• sfera de cuprindere a noţiunii de "instituţie de credit";
• definirea şi sfera de cuprindere a instituţiei financiare;
• obligativitatea obţinerii în prealabil a aprobării BNR
pentru acţionarii semnificativi;
• procentele de participare ale acţionarilor semnificativi;

38
 • aplicarea de către sucursalele din România ale băncilor
persoane juridice străine, a prevederilor din Legea
privind activitatea bancară referitoare la constituirea
rezervei generale pentru riscul de credit;
• cetăţenia conducătorilor băncilor;
2. cu aplicabilitate de la data aderării, în cazul Statelor
Membre ale Zonei Economice Europene:
• obligativitatea autorizării sucursalelor băncilor străine şi
deţinerea unui capital minim de dotare;
• existenţa unor restricţii aplicate băncilor în ceea ce
priveşte implicarea directă în activitatea de leasing
financiar;
• existenţa unui tratament discriminatoriu în ceea ce
priveşte calificarea şi experienţa profesională a
conducătorilor sucursalelor de bănci străine faţă de cei
ai sucursalelor de bănci româneşti;
• nepreluarea principiului exercitării supravegherii
instituţiilor de credit de către autoritatea competentă din
ţara de origine;
3. odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 485/2003 a fost
făcut primul pas în înlăturarea barierei referitoare la "existenţa unor
restricţii aplicate băncilor în ceea ce priveşte implicarea directă în
unele dintre activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile
mobiliare şi bursele de valori". Aceasta a fost eliminată prin intrarea
în vigoare a Legii nr. 297/28.06.2004 privind piaţa de capital, în luna
iulie 2004.
Celelalte bariere se vor elimina până la data aderării României
la Uniunea Europeană.

I.B. La sfârşitul anului 2004, prin emiterea Legii nr. 443/2004 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 58/1998 privind activitatea
bancară, în următoarele direcţii de acţiune:
• clarificarea statutului instituţiilor de credit din UE în
raport cu cele din afara UE;
• eliminarea, începând cu data aderării, a cerinţelor
privind cunoaşterea limbii române şi a cerinţelor de
studii (educaţie) pentru conducătorii sucursalelor şi
filialelor instituţiilor de credit din UE;

39
 • introducerea nivelului minim al capitalului iniţial în textul
legii;
• renunţarea la evaluarea cererii de autorizare a unei
instituţii de credit din perspectiva condiţiilor existente în
piaţă;
• reflectarea într-un mod cât mai fidel posibil a structurii
Directivei 2000/12/CE în cuprinsul Legii nr. 58/1998
privind activitatea bancară cu modificările şi
completările ulterioare.

II. Alte progrese majore pe linia transpunerii şi implementării

acquis-ului comunitar pot fi sintetizate astfel:

II.A. În ceea ce priveşte cadrul de reglementare aplicabil

organizaţiilor cooperatiste de credit, progrese semnificative au fost
înregistrate ca urmare a emiterii Legii nr. 122/2004 pentru
modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 privind
organizaţiile cooperatiste de credit.
• Au fost eliminate barierele referitoare la cetăţenia
conducătorilor şi a administratorilor, precum şi la
naţionalitatea auditorilor. Menţionăm că aceste bariere
au fost eliminate în avans faţă de calendarul stabilit
iniţial, respectiv termenul de decembrie 2006. Bariera
referitoare la condiţionarea calităţii de beneficiar al
serviciilor prestate de aceste instituţii de credit pentru
persoanele fizice/juridice de existenţa
domiciliului/sediului social în raza teritorială de operare
a cooperativei de credit urmează să fie eliminată
conform termenului iniţial, respectiv în luna decembrie
2006.
• Se creează posibilitatea organizaţiilor cooperatiste de
credit ale căror cereri de autorizare a funcţionării au
fost respinse de Banca Naţională a României să solicite
din nou autorizarea funcţionării. De aceste dispoziţii vor
putea beneficia reţelele cooperatiste de credit Aurora
Română, Creditul Românesc şi Concordia Română.
Legea prevede realizarea consolidării celor trei reţele
cooperatiste respinse de Banca Naţională a României
în procedura de autorizare prevăzută de Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 97/2000 la nivelul unei singure

40
 reţele cooperatiste de credit. Scopul urmărit este ca, în
urma fuziunilor, noua reţea să aibă capacitatea de a
îndeplini toate cerinţele de prudenţă impuse instituţiilor
de credit.
• Se prevede că entităţile care nu vor solicita autorizarea
funcţionării în termenul prevăzut de lege vor intra în
lichidare începând cu luna iunie 2005. Acelaşi regim îl
vor avea, după epuizarea procedurii de autorizare şi a
căilor de atac prevăzute de lege şi entităţile cărora în
urma solicitării nu le-a fost acordată autorizaţia de
funcţionare de către Banca Naţională a României.
Cadrului normativ pentru desfăşurarea procesului de
autorizare a organizaţiilor cooperatiste de credit prevăzute de Legea
nr. 122/2004 a fost creat prin emiterea Normelor nr. 7/2004 privind
autorizarea organizaţiilor cooperaţiei de credit şi organizaţiilor
cooperatiste de credit prevăzute la art. II, alin. (1) din Legea nr.
122/19.04.2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit
(M.O. nr. 797/30.08.2004), în vederea continuării armonizării cu
prevederile Directivei 2000/12/CE.
Prin aceste norme:
(i) se reglementează condiţiile în care Banca Naţională a
României autorizează organizaţiile cooperatiste de credit ale căror
cereri de autorizare depuse în temeiul art. 146 din OUG nr. 97/2000,
cu modificările şi completările ulterioare, au fost respinse în anul
2003,
(ii) se asigură un regim unitar al condiţiilor de autorizare a
organizaţiilor cooperatiste de credit,
(iii) se instituie o serie de cerinţe pentru crearea premiselor
necesare funcţionării reţelei cooperatiste de credit în conformitate cu
prevederile legale şi cu regulile unei practici bancare prudente şi
sănătoase.

Totodată, BNR a adoptat Normele nr. 8/2004 pentru

modificarea şi completarea Normelor nr. 13/2002 privind capitalul
minim al organizaţiilor cooperatiste de credit şi capitalul agregat
minim al reţelelor cooperatiste de credit (M.O. nr. 747/17.08.2004),
prin care se urmăreşte atingerea graduală, până la data de 30 iunie
2006, a unui nivel minim al capitalului şi respectiv, al fondurilor proprii
reprezentând echivalentul în lei a 5 milioane EUR de către o casă
centrală a unei reţele cooperatiste de credit, şi a unui nivel minim al

41
acestor indicatori de 10 milioane EUR la nivelul unei reţele
cooperatiste de credit.
În vederea clarificării regimului juridic al caselor de ajutor
reciproc, a fost emisă Ordonanţa de urgenţă nr. 74/28.08.2003
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 122/1996 privind regimul
juridic al caselor de ajutor reciproc ale salariaţilor şi al uniunilor
acestora, care stabileşte faptul că aceste entităţi nu intră în categoria
instituţiilor de credit, neputând atrage depozite şi nici fonduri
rambursabile, în afară contribuţiilor membrilor.

II.B. În scopul armonizării cadrului legislativ aferent activităţii bancare

cu dispoziţiile comunitare în materie, au fost emise, o serie de noi
acte normative (la fel ca la punctul A)
• Ordonanţa nr. 9/22.01.2004 privind unele contracte de
garanţie financiară, aprobată prin Legea nr.
222/27.05.2004 (MO nr. 508/07.06.2004), care
transpune prevederile Directivei 2002/47/CE privind
contractele de garanţie financiară. Această ordonanţă
reglementează regimul juridic al contractelor de
garanţie financiară încheiate între beneficiarul şi
furnizorul garanţiei financiare, în scopul garantării
obligaţiilor financiare (obligaţii care constau în plata
unei sume de bani şi/sau transmiterea proprietăţii
asupra unor instrumente financiare şi a căror executare
este garantată printr-un contract de garanţie
financiară).

• Ordonanţa nr. 10/22.01.2004 privind procedura

reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor de
credit (M.O. nr. 84/30.01.2004), care transpune
prevederile Directivei 2001/24/CE privind reorganizarea
şi lichidarea instituţiilor de credit. Legea nr. 278/2004
pentru aprobarea Ordonanţei nr. 10/2004 a fost
publicată în M.O. nr. 579/30.06.2004. Prin intrarea în
vigoare a Ordonanţei 10/2004, a fost abrogată Legea
nr. 83/1998 privind procedura falimentului instituţiilor de
credit, cu modificările şi completările ulterioare. Noua
reglementare preia integral prevederile Directivei
2001/24/CE, recunoscându-se în România măsurile de
reorganizare şi procedurile de lichidare adoptate de alte
state membre asupra instituţiilor de credit autorizate de

42
 acestea şi care au sucursale în România,
reglementându-se astfel cerinţele cu privire la efectele
îndeplinirii formalităţilor necesare în situaţiile
menţionate.

II.C. Conform angajamentelor asumate prin Documentul de poziţie

aferent Capitolului 3 - Libera circulaţie a serviciilor, BNR a emis o
serie de reglementări cu incidenţă asupra stabilităţii sistemului
bancar, care transpun acquis-ul comunitar relevant
• Normele nr. 11/2003 privind supravegherea pe bază
individuală şi consolidată a fondurilor proprii (M.O. nr.
17/09.01.2004), care reglementează nivelul minim al
capitalului iniţial şi al fondurilor proprii ale băncilor,
caselor de economii pentru domeniul locativ şi
instituţiilor emitente de monedă electronică, la nivel
individual şi consolidat, precum şi metodologia de
calcul şi, după caz, de raportare a acestora.
Obligativitatea determinării fondurilor proprii consolidate
se instituie începând cu 1 ianuarie 2005;
• Normele nr. 12/2003 privind supravegherea
solvabilităţii şi expunerilor mari ale instituţiilor de credit
(M.O. nr. 51/21.01.2004), care, faţă de reglementările
anterioare ce au transpus numai metodologia de
determinare a indicatorului de solvabilitate şi a
expunerilor mari la nivel individual (inclusiv în cazul
expunerilor din operaţiuni cu instrumente financiare
derivate), conţin şi dispoziţii privind supravegherea pe
bază consolidată a solvabilităţii şi expunerilor mari ale
tuturor instituţiilor de credit existente în România
precum şi dispoziţii privind recunoaşterea acordurilor
de compensare bilaterală a creanţelor şi datoriilor
reciproce decurgând din operaţiuni cu instrumente
având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii şi
operaţiuni similare cu aur;
• Normele nr. 9/20.08.2004 pentru completarea şi
modificarea Normelor BNR nr. 12/2003 (M.O. nr.
786/26.08.2004). Prevederile acestor norme referitoare
la supravegherea solvabilităţii şi expunerilor mari la
nivel individual urmează să între în vigoare la data de 1
octombrie 2004, iar cele referitoare la supravegherea
acestor indicatori la nivel consolidat se vor aplica

43
 începând cu data de 1 ianuarie 2005. Normele nr.
9/2004 cuprind prevederi referitoare la expunerile faţă
de persoanele aflate în relaţii speciale cu instituţiile de
credit (transpunerea integrală a Principiului 10 din
Basel Core Principles), precum şi faţă de personalul
propriu şi familiile acestuia;
• Normele nr. 14/2003 privind investiţiile permise
instituţiilor emitente de monedă electronică (M.O. nr.
921/22.12.2003), dispun acoperirea integrală a
obligaţiilor financiare aferente monedei electronice
emise cu active de calitate superioară din punct de
vedere al gradului de lichiditate şi categoriei de risc de
credit din care fac parte şi detaliază tipologia activelor
eligibile;
• Normele nr. 17/2003 privind organizarea şi controlul
intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea
riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi
desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de
credit (M.O. nr. 47/20.01.2004), conţin cerinţe minimale
legate de domeniile de activitate reglementate şi se
aplică tuturor instituţiilor de credit, persoane juridice
române. Acestea trebuie să asigure aplicarea în mod
corespunzător a prevederilor reglementării şi de către
entităţile cuprinse în perimetrul de consolidare al
acestora, astfel încât să fie create condiţiile pentru
efectuarea supravegherii consolidate, precum şi de
către societăţile prestatoare de servicii auxiliare sau
conexe, prin adaptare la specificul acestora;
• Normele nr. 5/2004 privind adecvarea capitalului
instituţiilor de credit (M.O. nr. 768/23.08.2004),
transpun integral prevederile aferente domeniului
bancar conţinute în Directiva 93/6/CEE privind
adecvarea capitalului societăţilor de investiţii şi a
instituţiilor de credit, aşa cum a fost modificată de
Directiva 98/31/CE şi Directiva 98/33/CE. Prin
preluarea respectivei directive, cadrul de reglementare
din România a înregistrat un progres semnificativ în
direcţia apropierii de standardele internaţionale în
materie, stabilirea cerinţelor de capital aferente riscului
de piaţă fiind importantă în condiţiile implicării tot mai
mari a instituţiilor de credit din România în expuneri pe

44
 portofolii de tranzacţionare. Normele menţionate intră în
vigoare la 1 ianuarie 2005 şi abrogă Normele BNR nr.
10/2002 privind instrumentele financiare derivate cu
modificările şi completările ulterioare, consecinţa
imediată a implementării acestor norme fiind
posibilitatea acordată instituţiilor de credit de a efectua
întreaga gamă de tranzacţii cu instrumente financiare
derivate.

II.D.Banca centrală a continuat procesul de completare a cadrului de

reglementare aplicabil instituţiilor de credit, altele decât băncile,
urmărind impunerea de standarde, exigenţe şi cerinţe financiare
echivalente cu cele aferente băncilor şi pentru aceste entităţi.
Alături de Normele BNR nr. 12/2003 şi Normele BNR nr.
17/2003, Normele BNR nr. 13/2003 pentru modificarea si
completarea Normelor BNR nr. 3/2002 privind standardele de
cunoaştere a clientelei impun un tratament similar tuturor instituţiilor
de credit existente in România, iar Normele BNR nr. 11/2003 privind
supravegherea pe bază individuală şi consolidată a fondurilor proprii
instituie, la nivel individual, acelaşi regim pentru bănci persoane
juridice române, case de economii pentru domeniul locativ şi instituţii
emitente de monedă electronică. La nivel consolidat, prevederile
acestor norme se aplică şi caselor centrale ale cooperativelor de
credit.

II.E. În anul 2003, Banca Naţională a României a demarat un proiect

de modernizare a activităţii Centralei Riscurilor Bancare ce s-a
concretizat în Regulamentul BNR nr. 4/2004 privind organizarea şi
funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, care a intrat în
vigoare la data de 1 septembrie 2004.
La elaborarea acestei reglementări s-au avut în vedere
modificările aduse legislaţiei bancare, necesitatea de a asigura o mai
mare flexibilitate în transmiterea şi procesarea informaţiilor de risc
bancar, precum şi dezvoltarea bazei de date a Centralei Riscurilor
Bancare, prin includerea de noi informaţii de risc bancar, care se
referă la:
• grupurile de debitori evidenţiate de instituţiile de
credit;
• fraudele cu carduri produse de către posesorii de
carduri;

45
 •restanţele mai mari de 30 zile înregistrate în
restituirea creditelor de către persoanele fizice;
• creditele acordate persoanelor juridice
nonbancare nerezidente, care în prezent nu sunt
incluse în baza de date a Centralei Riscurilor
Bancare.
Noul regulament integrează, de asemenea, informaţiile din
baza de date a Centralei Incidentelor de Plăţi cu cele din baza de
date a Centralei Riscurilor Bancare. Astfel, informaţiile din baza de
date a Centralei Riscurilor Bancare despre un debitor vor fi
completate cu informaţii despre incidentele de plăţi produse de
acesta: număr incidente produse pe fiecare instrument de plată, din
care incidente majore şi perioada totală de interdicţie bancară.

II.F. În vederea monitorizării împrumuturilor acordate persoanelor

fizice, instituţiile de credit au înfiinţat Biroul de Credit, care
funcţionează din data de 16 august 2004 conform termenului stabilit
de Adunarea generală a acţionarilor.
Un număr de 28 de bănci şi-au exprimat opţiunea de a deveni
participanţi la acest sistem şi au parcurs etapele pregătitoare (dintre
acestea, 24 de bănci sunt acţionare ale Biroul de Credit, iar 4 bănci
nu fac parte din acţionariat).
Pentru a deveni participant, o bancă trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
• să semneze un contract cu Biroul de Credit;
• să se conecteze la sistem şi să transmită cu
succes datele iniţiale în sistem.
Până la data de 26 august 2004, Biroul de Credit a
semnat contractul cu 20 de bănci, iar condiţiile de participare au fost
îndeplinite de 14 bănci.
Biroul de Credit gestionează trei categorii de informaţii
referitoare la:
(i) debitorii cu restanţe mai mari de 30 de zile,
(ii) persoanele care au săvârşit o infracţiune sau o
contravenţie în relaţia cu banca,
(iii)declaraţiile neconforme cu realitatea.

II.G. O altă preocupare permanentă a Băncii Naţionale a României o

constituie alinierea cadrului de reglementare din domeniul
contabilităţii instituţiilor de credit la prevederile similare existente în

46
domeniu la nivelul UE, precum şi la Standardele Internaţionale de
Raportare Financiară.
În condiţiile în care, începând cu situaţiile financiare ale
exerciţiului financiar al anului 2003, Reglementările contabile
armonizate (respectiv, acele reglementări contabile armonizate cu
Directiva 86/635/CEE privind conturile anuale şi conturile consolidate
ale băncilor şi altor instituţii financiare şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate aplicabile instituţiilor de credit,
aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice şi al guvernatorului
Băncii Naţionale a României nr. 1982/5/2001, cu modificările şi
completările ulterioare) se aplică tuturor instituţiilor de credit, în
planul reglementării contabile au fost emise o serie de acte
normative care să permită asigurarea aplicării corespunzătoare a
acestor reglementări:
• Ordinul Ministerului Finanţelor Publice şi al
Guvernatorului Băncii Naţionale a României nr.
263/2/2004 (M.O. nr. 163/25.02.2004) pentru
modificarea şi completarea unor reglementări
contabile aplicabile instituţiilor de credit, care
cuprinde, printre altele, soluţii şi prevederi
referitoare la întocmirea situaţiilor financiare ale
exerciţiilor financiare, precum şi la obligativitatea,
începând cu anul 2005, a întocmirii situaţiilor
financiare de către instituţiile de credit în
conformitate cu Standardele Internaţionale de
Raportare Financiară.
• Ordinul Ministrului Finanţelor Publice şi al
Guvernatorului Băncii Naţionale a României nr.
948/4/2004 (M.O. nr. 620/8.07.2004) pentru
modificarea şi completarea Reglementărilor
contabile armonizate, în vederea preluării în
reglementările contabile naţionale aplicabile
instituţiilor de credit a modificărilor aduse
directivelor contabile europene, respectiv a
prevederilor Directivei nr. 2001/65/CE care
amendează prevederile Directivei nr. 86/635/CEE
privind conturile anuale şi conturile consolidate ale
băncilor şi altor instituţii financiare.

Derularea procesului de negocieri

47
 Cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale de Aderare a
României la UE, desfăşurată la data de 20 decembrie 2002,
România a deschis negocierile la Capitolul 3 - Libera circulaţie a
serviciilor.
BNR a contribuit la realizarea Documentului de Poziţie la
acest capitol în anul 2001, a Documentelor de Poziţie
Complementare I (2003) şi II (2004), precum şi la elaborarea
Documentelor de Informaţii Suplimentare I (2002), II(2004) şi III
(2004).
Negocierile au fost închise provizoriu în cadrul Conferinţei
Interguvernamentale de Aderare România - UE din 23 septembrie
2004.

48
CAPITOLUL V
INSTITUŢII FINANCIARE EUROPENE

Unicitatea construcţiei europene se reflecta în primul rând în

arhitectura instituţională. Statele acceptă să delege o parte din
puterile lor suverane unor instituţii comune create prin tratatele
fondatoare, cu modificările succesive, instituţii al căror scop este să
asigure o participare democratică a Statelor Membre la luarea de
decizii.
În momentul actual funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci
instituţii: Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul de
Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene (prescurtat CJCE) şi Curtea de Conturi. Tratatul
constituţional consacră formal funcţionarea Consiliului European ca
instituţie de sine stătătoare.
Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme
specializate:
• Mediatorul European şi instituţiile financiare: Banca
Centrală Europeană si Banca Europeană de Investiţii;
• Organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor şi
Comitetul Economic şi Social;
• Organisme interinstituţionale: Oficiul de Publicaţii Oficiale al
Comunităţilor Europene şi Oficiul de Selecţie a
Personalului Comunităţilor Europene;
• Agenţii descentralizate:
 17 agenţii comunitare specializate care
funcţionează în cadrul domeniul
comunitar (primul pilon al Tratatului CE);
 ISIS (Institutul European pentru Studii de
Securitate) şi Centrul European pentru
Observaţii din Satelit, ambele funcţionale în
cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună
(al doilea pilon);

49
  Europol şi Eurojust în cadrul Cooperării
Poliţieneşti şi Judiciare în Materie Penală (al
treilea pilon).

V.1. Banca Centrală Europeană

Banca Central Europeană (BCE) – cu sediul la Frankfurt - a

fost înfiinţată în 1998 şi este responsabilă pentru politica monetară a
UE. Ea este banca centrală a Uniunii Europene, cu funcţia de
administrare a politicii monetare în cele 12 ţări care folosesc euro ca
monedă (Uniunea Monetară Europeană).
Principalul obiectiv al BCE este asigurarea stabilităţii
preţurilor, astfel încât să se păstreze valoarea monedei unice (Euro)
şi economia europeană să nu fie afectată de procesele inflaţioniste.
În plus, politica monetară are şi rolul de a sprijini alte obiective
politice stabilite la nivel comunitar.
BCE este administrată de un preşedinte şi un consiliu
executiv, care menţin o cooperare strânsă cu băncile centrale
naţionale ale SM ce au aderat la zona Euro – alcătuind astfel
Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC), sau Eurosistemul.
Obiectivele acestui sistem sunt:
• definirea şi implementarea politicii monetare a
zonei euro;
• derularea operaţiunilor externe;
• păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor
Membre;
• promovarea unui sistem eficient de plăţi.
Banca Central Europeană a înlocuit Institutul Monetar
European. Tratatul de la Nisa nu schimbă componenţa Consiliului
Guvernator al BCE, însă aduce schimbări în ceea ce priveşte regulile
de decizie (decizii adoptate, în general, prin majoritate simplă – un
membru, un vot).
Banca Centrală Europeană (BCE) reprezintă o instituţie
singulară şi complexă.
a) Singulară deoarece nici o altă bancă centrală modernă nu a
mai fost creată prin voinţa politică a 15 state dezvoltate în cadrul unui
tratat;

50
 b) Complexă datorită faptului că reprezintă vârful sistemului
European al Băncilor Centrale (SEBC), care influenţează băncile
centrale naţionale.
Banca Centrală Europeană trebuie analizată prin prisma a
două caracteristici de bază: este o bancă centrală şi o instituţie
supranaţională.
Este bancă centrală deoarece:
• administrează începând cu 1 ianuarie 1999 sistemul
monetar in euro
• joacă un rol important în conducerea politicilor
economice
• se poate implica în menţinerea stabilităţii preţurilor şi
a resurselor umane
si instituţie supranaţională pentru că:
• organizează relaţiile monetare între mai multe ţări
cum a făcut şi Sistemul Monetar European (SME)
lansat în 1979 şi care a supravieţuit până la apariţia
euro
• este banca centrală a 11 state din Uniunea
Europeană
• este instanţă federală în UE
BCE pune bazele unei cooperări economice şi monetare între
statele membre şi reprezintă o etapă spre o integrare politică.

Începuturile cooperării monetare

a) Primele proiecte au apărut o dată cu Planul Barre depus
în februarie 1969 la cererea Comisiei. Acesta prevedea:
• interdependenţa între integrarea economică şi
monetară
• convergenţa performanţelor economice a coordonării
politicilor bugetare şi monetare.
Planul Werner din 1970 se axează pe concluziile Barre iar
perspectiva sa generală era uniunea economică şi monetară.
Principalele concluzii erau:
• să fie păstrate monedele naţionale, dar pe lângă
acestea să fie creată o monedă unică. uniunea
economică şi monetară are nevoie de o convergenţă
a economiilor naţionale;
• mişcările de capital trebuiesc să fie totale şi fără
restricţii;

51
 • fixarea totală şi irevocabilă a parităţilor între monede;
• simbolurile monetare naţionale
Acordul de la Bruxelles din 9 februarie 1971 a fost fondat pe
concepţiile planului Werner dar au întâmpinat greutăţi în cursul crizei
care a afectat anii 1970.
b) Adaptările în faţa crizei din anii ’70
Ordinul monetar internaţional de la Bretton-Woods s-a dizolvat
la sfârşitul anilor 1960. La 15 august 1971 preşedintele Statelor
Unite, R.Nixon, suspendă convertibilitatea dolarului în aur; deci
Sistemul Monetar Internaţional era muribund. CEE a prezervat în
ciuda evenimentelor interdependenţa şi solidaritatea între monedele
statelor membre.
În 1972 la Paris se discută de uniunea economică şi monetară
prevăzută pentru sfârşitul deceniului şi a fost lansat Fondul European
de Cooperare Monetară (FECOM) la 3 aprilie 1973 cu sediul
provizoriu la Luxemburg.
FECOM, instituţie de tip federal, avea următoarele funcţii:
• gestionarea coordonată a preţurilor de schimb
• era un mecanism de multilateralizare şi compensare
a Băncilor Centrale din cadrul Comunităţii
• gestionarea creditelor pe termen scurt între statele
membre
În octombrie 1973 are loc criza petrolului care a dus la stagnarea
planurilor CEE, iar abia în 1979 la summit-ul de la Brena se lansează
Sistemul Monetar European (SME).
Principiile Sistemului Monetar Internaţional erau următoarele:
• o monedă coş (ecu)
• participarea la mecanismele de schimb europene nu
este obligatorie, dar intervenţiile trebuiesc să fie
simetrice
• rezerve comune pentru susţinerea monedelor
statelor membre aflate în dificultate
FECOM va fi integrată în SMI iar funcţiile sale se extind astfel:
A) ECU public:
• - FECOM primeşte rezerve provenite de la statele
membre şi emite ECU publici numiţi şi ECU
oficial
• acesta va crea un fond de creditare către băncile
naţionale ale ţărilor membre cu posibilitatea

52
 schimbării lor în această monedă coş a mărcii
naţionale
• operaţiile financiare şi de susţinere a băncilor centrale
• ECU public circulă exclusiv între băncile centrale din
interiorul SMI
• este o monedă de bancă, fără particularităţi fizice
B) ECU privat:
• devine unitatea de cont în care se realizează
contractele private
• este modalitatea de plată în transferurile scripturale
• are 3 funcţiuni monetare:
a) unitate de cont
b) rezervă de valoare
c) modalitate de plată
ECU privat este totuşi o monedă incompletă, deoarece nu are
statutul oficial de monedă, nu există o legătură între sfera ECU public
şi cel privat. Până la urmă a ECU privat a fost tratat drept o deviză
străină.

Ultima treaptă
a) Raportul Delors a fost prezentat în iunie 1989 la summit-ul
de la Madrid şi defineşte caracteristicile unei uniuni economice şi
monetare.
Uniunea economică – principii:
• o piaţă unică susţinută de către o politică de
concurenţă
• politici de ajustare structurală şi dezvoltare regională
• o coordonare a politicilor macroeconomice
• reguli bugetare stricte pentru fiecare stat
Uniunea monetară – principii:
• o convertibilitate totală şi ireversibilă a monedelor
ţărilor membre între ele
• o fixare irevocabilă a parităţilor
• integrarea completă a pieţelor monetare şi financiare
b) Tratatul asupra Uniunii Europene a fost semnat la 7
februarie 1992 la Maastricht şi reia toate orientările propune de către
raportul Delors şi anume:
I) Existenţa unei monede unice
II) O derulare pe trei etape:

53
 1) libera circulaţie a capitalurilor (1 iulie
1990)
2) crearea Institutului Monetar European cu
sediul la Frankfurt
3) moneda unice să fie euro începând cu anul
1999
III) Criterii de convergenţă nominală:
a) criteriul stabilităţii preţurilor (procentul de
inflaţie nu trebuie să depăşească mai mult de
1,5% în raport cu cele trei state cu rezultatele cele
mai bune în materie)
b) criteriul de convergenţă al preţurilor curente
c) criteriul de participare la mecanismul de
schimb din cadrul SME
d) criteriul finanţelor publice care prevede ca un
stat membru nu trebuie să aibă un deficit excesiv
(deficitul public din PIB nu trebuie să depăşească
3%, iar datoria publică 60% din PIB)
IV) Statele derogatoare posibile (se pot găsi în două forme):
1)Clauza „opting-out” – este clauza stipulată în
tratat prin care un stat membru poate să adere sau nu la Uniunea
Europeană Monetară (UEM) ca în cazul Regatului Unit şi
Danemarcei.
2) „Non-respectul” criteriilor - reprezintă
nerespectarea criteriilor de convergenţă ceruţi.
La 3 mai 1998, 11 state ale Uniunii din 15 au fost calificate de
către o decizie a Consiliului Uniunii Europene. Două state nu
îndeplineau criteriile de convergenţă şi aceste sunt: Grecia şi Suedia;
iar două au apelat la clauza derogatoare (Danemarca şi Regatul
Unit).
V) Lansarea euro
Din primele ale lunii ianuarie 1999 anul 2002, euro devine
monedă scripturală; iar lansarea în circulaţie a monedei se va face
începând cu data de 1 ianuarie 2002 până la 1 iulie 2002.

MONEDĂ * = 1 EURO
1. Punt Irlandez 0,787564
2. Deutschemark 1,95583
3. Florin Olandez 2,20371
4. Marca Finlandeză 5,94573

54
5. Franc Francez 6,55957
6. Schilling Austriac 13,7603
7. Franc Belgian 40,3399
8. Franc Luxemburghez 40,3399
9.Pesetas Spaniol 166,386
10. Escudos Portughez 200,482
11. Lira Italiană 1936,27
*Raporturile de preţ a monedelor statelor membre în corelaţie cu noua monedă
europeană.

V.1.1. Arhitectura Sistemului European al Băncii

Centrale (SEBC)
Sistemul European al Băncii Centrale este format din:
• Banca Centrală Europeană (BCE)
• Băncile Centrale Naţionale (BCN) ale tuturor statelor
membre Uniunii Europene chiar dacă aparţin sau nu
zonei euro.
S-au creat două zone:
a) Eurosistemul: cuprinde statele în care circulă euro
b) SEBC ce cuprinde Eurosistemul şi se extinde pe teritoriul
acestuia, 15 state membre ale Uniunii Europene

Principiile generale ale SEBC:

a) Federalismul reprezintă sistemul SEBC şi este un
sistem de tip federal unde deciziile sunt luate în mod colegial şi
central în cadrul Băncii Centrale Europene;
b) Independenţa; de aici rezultă că SEBC este
independent faţă de puterea politică şi anume:
• Independenţa instituţională care interzice
acceptarea de instrucţiuni ce nu aparţin sferei
SEBC
• Independenţa personală ce decurge din statutul
decidenţilor
• Independenţa funcţională de unde rezultă
obligaţie de a stăpâni inflaţia
• Independenţa financiară provine din capitalul şi
din resursele proprii ale SEBC-ului;
c) Obiectivul de stabilitate a preţurilor;

55
 d) Subsidiaritatea de unde rezultă metoda de repartiţie a
competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre;
e) Transparenţa ce arată independenţa Sistemului European al
Băncii Centrale Îi conferă o obligaţie de transparenţă vis-a-vis
de statele membre;
f) Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitate a
preţurilor pe care Tratatul le-a fixat;
g) Cooperarea în sânul Uniunii Europene
h) Comunicarea spre exterior a Băncii Centrale Europene

V.1.2. Modul de funcţionare şi organismele oficiale ale

Băncii Centrale Europene

Banca Centrală Europeană, înfiinţată la 1 iunie 1998 şi

devenită operaţională la 1 ianuarie 1999 cu sediul la Frankfurt are
următoarele structuri:

1. Consiliul guvernatorilor reprezintă organ de

decizie suprem, şi are în alcătuirea sa şase
membrii ai Băncilor Centrale Naţionale care
aparţin Eurosistemului iar în anul 1999
numărul membrilor s-a mărit, ajungând la 17.
Responabilităţi:
• defineşte politica monetară a Eurosistemului
• ia deciziile privind obiectivele monetare
intermediare şi a aprovizionărilor in rezerve a
Eurosistemului
• decide recursul la alte metode operaţionale de
control monetar
• reglementează limita rezervelor obligatorii
• autorizează emisiunea de bilete de bancă în
euro şi a volumului acesteia
• decide asupra regulilor contabile şi de informaţii
ale operaţiunilor Băncilor Centrale Naţionale
• adoptă regulamentul interior al BCE şi a
organelor de decizie.

56
2. Consiliul director se compune din preşedinte, vice-preşedinte şi
alţi patru membrii, care sunt aleşi pe un mandat de opt ani care nu se
poate reînnoi.
Responsabilităţi:
• pun în practică politica monetară adoptată de
Consiliul guvernatorilor
• transmite instrucţiuni necesare Băncilor Centrale
Naţionale
• pregăteşte întrunirea Consiliului guvernatorilor
• are responsabilitatea afacerilor curente a BCE
3. Preşedintele prezidă ansamblul organismelor Băncii Centrale
Europene şi o reprezintă în exterior.

4. Consiliul general al Băncii Centrale Europene se compune din

preşedinte şi vice-preşedintele BCE şi guvernatorii tuturor Băncilor
Centrale Naţionale (BCN)

Modul de funcţionare al Băncii Centrale Europene

a) Gestiune internă
Numărul de salariaţi ai Băncii Centrale Europene se ridică la
604, iar la acest număr se adaugă şi personalul băncilor centrale
naţionale ale statelor membre
Exemplu: Banca Naţională a Franţei înregistrează un număr de
14.000
b) Relaţiile SEBC cu celelalte organisme ale UE:
• Rapoarte şi auditări
• Acorduri şi statut de observator
• Participări fără titlu formal
c) SEBC şi interzicerea finanţărilor publice
Articolele 104 şi 104A a Tratatului stipulează interzicerea
SEBC-ului de a finanţa deficitele publice prin emisiune de monedă.
d) SEBC şi relaţiile internaţionale
• FMI reprezintă centrul Sistemului Monetar Internaţional
(SMI), iar Sistemul European al Băncii Centrale este reprezentat şi el
de băncile naţionale ale statelor membre UE;
• La 21 decembrie 1998 FMI a acordat Băncii Centrale
Europene un post de observator permanent
e) Controlul contabil şi judiciar
f) Comunicarea externă a BCE cu alte state ce nu
aparţin UE

57
 V.1.3.Resursele Băncii Centrale Europene si rolul
Comitetului economic şi financiar

Principalele resurse ale fondurilor BCE sunt următoarele:

1. Capitalul BCE - la creare a avut un fond de 5 miliarde de
euro;
2. Rezervele de schimb, in afară de moneda euro - aceasta mai
are rezerve şi în cadrul FMI-ului, sub forma de DST-uri în
valoare de 50 de miliarde de euro;
3. Contribuţia fiecărui membru - este fixată în mod proporţional
în funcţie de capitalul subscris. Fiecare BCN primeşte din
partea BCE în contrapartidă o creanţă echivalentă acestei
contribuţii;
4. Beneficiile repartizate ale BCE

Comitetul economic si financiar nu este un organism al

SEBC, dar are o funcţie importantă în politica monetară a UE. A fost
creat la 1 ianuarie 1999 şi succede Comitetul Monetar.
Misiunile Comitetului sunt:
a) formează propriile iniţiative în faţa Consiliului Ecofin şi a
Comisiei
b) organizează situaţia în materie a mişcărilor de capital şi
libertăţii plăţilor
c) Contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului Ecofin în
domenii ca: afacerile bugetare, financiare şi plăţile
internaţionale

V.1.4. Politica monetară a Băncii Centrale Europene

Politica monetară a SEBC a fost creată de către Institutul

Monetar European (IME).
Strategiile Băncii Centrale Europene
O strategie de politică monetară reprezintă ansamblul de
proceduri care fondează coerenţa deciziilor luate de o bancă centrală
pentru a atinge obiectivul său final. Obiectivul principal al SEBC
reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor şi susţinerea politicilor
economice în Comunitate.

58
a) Afirmarea caracterului monetar al inflaţiei
Inflaţia, fără prezenţa monetară şi nivelul general al preţurilor
nu ar putea exista, şi deci cauza principală a acesteia reprezintă o
creştere necontrolată corespunzător a masei monetare în circulaţie.
Avantajele stabilităţii preţurilor se bazează pe patru
argumente:
• eliminarea distorsiunilor în mecanismul de ajustare a
preţurilor relative
• diminuarea preţurilor curente de interes nominal
• economia din punct de vedere a resurselor reale care
este mobilizată pentru a reduce efectele de
incertitudine asupra preţurilor viitoare
• dispariţia efectelor inflaţioniste asupra repartiţiei
patrimoniilor reale şi financiare şi asupra repartiţiei
veniturilor între creditori şi debitori
Nici o bancă centrală nu dispune de instrumente de politcă
monetară care să îi permită controlul direct asupra nivelului preţului.

b) Căutarea unei credibilităţi operaţionale

O politică monetară utilizează anumite instrumente pentru a-şi atinge
obiectivele finale. Uneori pentru a ajunge şi a controla ţinta finală
este mai uşor de a întrebuinţa un obiectiv intermediar; deci se poate
vorbi de ţinte finale şi ţinte intermediare.
Pentru ca un obiectiv intermediar să fie competent trebuiesc
luate în calcul:
• să fie un indicator fiabil evoluţiei obiectivului final, adică
să existe o puternică relaţie între aceştia doi
• trebuie să fie urmărit şi controlat de autorităţile
monetare
• trebuie să aibă caracter de confidenţialitate
Obiectivele intermediare a politicii monetare sunt de trei tipuri:
Agregate monetare
Taxa de interes
Taxa de schimb
c) Linia strategică adoptată
Institutul Monetar European (IME) a reţinut două strategii
posibile pentru Banca Centrală Europeană:
• un obiectiv monetar ca ţintă intermediară

59
 • o ţintă directă asupra inflaţiei
Obiectivul monetar ca ţintă intermediară se bazează pe compararea
evoluţiilor prevăzute şi constatate a agregatelor monetare ca ţintă.
Dacă creşterea înregistrată a unui agregat monetar este mei rapidă
decât creşterea anticipată, politica monetară trebuie să devină mai
restrictivă.
Ţintă directă asupra inflaţiei se bazează pe compararea între inflaţia
prevăzută şi cea realizează.
La 13 octombrie 1998 BCE nu a dorit să adopte nici un din
strategiile propuse de către IME şi a decis să-mi impună propria
politică monetară îndreptată asupra unui obiectiv final reprezentat de
preţ şi un obiectiv intermediar un agregat monetar.
Pentru a pune în aplicare aceste două strategii BCE s-a ajutat
de cele patru recomandări ale IME:
• fixarea unui obiectiv cuantificat pentru inflaţie
• fixarea unui obiectiv cuantificat pentru masa monetară
• a utiliza o largă gamă de indicatori
• a fi prospectivă

V.2. Banca Europeană de Investiţii

Instituţie financiară a UE, înfiinţată în baza Tratatului de la

Roma, Banca Europeană de Investiţii (BEI) finanţează proiecte ce
duc la realizarea obiectivelor Uniunii în Europa şi în toată lumea.
BEI este un organism cu personalitate juridică şi independenţă
financiară şi are sediul la Luxemburg.
Acţionarii BEI sunt SM ale Uniunii, banca fiind administrată de
un Consiliu al Guvernatorilor, alcătuit din 15 miniştri de finanţe
(număr echivalent celui al SM). Responsabilităţile Consiliului constau
în:
• stabilirea politicilor de creditare, aprobarea bilanţului şi
raportului anual,
• autorizarea operaţiunilor de finanţare din afară Uniunii
şi luarea de decizii cu privire la majorările de capital.
De asemenea, Consiliul Guvernatorilor numeşte membrii
Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai
Comitetului de Audit.

60
 Activitatea BEI se desfăşoară pe baza unui document
strategic, numit “Planul Operaţional Corporativ” 1 şi aprobat de
Consiliul Directorilor, document care defineşte politica băncii pe
termen mediu şi stabileşte priorităţile operaţionale prin prisma
obiectivelor stabilite de Consiliul Guvernatorilor, fiind în acelaşi timp
un instrument de evaluare ulterioară (ex-post) a activităţilor băncii.
Documentul acoperă o perioadă de trei ani, ultimul fiind
adoptat în decembrie 2001 şi acoperind perioada 2002-2004, ale
cărei priorităţi operaţionale sunt:
• sprijinirea dezvoltării regionale şi a coeziunii economice
şi sociale pe teritoriul Uniunii;
• implementarea iniţiativei “Inovarea 2000”2;
• protecţia mediului şi îmbunătăţirea calităţii vieţii;
• pregătirea ţărilor în curs de aderare pentru integrarea în
UE;
• întărirea ajutorului comunitar de dezvoltare şi a politicii
de cooperare în ţările partenere3.
Banca Europeanã de investiţii are misiunea sã contribuie la
dezvoltarea echilibratã şi neîntreruptã a pieţei comune în interesul
Comunităţii, apelând la pieţele de capital şi la resursele sale proprii.
Pentru aceasta, Banca faciliteazã, prin acordarea de
împrumuturi şi garanţii şi fãrã a urmãrii un scop lucrativ, finanţarea
proiectelor de mai jos, în toate sectoarele economiei:
• proiecte care vizeazã dezvoltarea regiunilor mai
puţin dezvoltate;
• proiecte care vizeazã modernizarea sau
conversia întreprinderilor sau crearea de noi activităţi
ca urmare a instituirii progresive a pieţei comune, care,
prin natura sau amploarea lor, nu pot fi finanţate în
întregime prin diferitele mijloace existente în fiecare din
statele membre;
• proiecte de interes comun pentru mai multe state
membre care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi
finanţate în întregime prin diferitele mijloace existente
în fiecare din statele membre.

1
The Corporate Operaţional Plan.
2
“Iniţiativa 2000” are drept scop promovarea modernizării tehnologice şi pregătirea capitalului uman pentru a
face faţă unei economii în schimbare.
3
E vorba de ţările zonei mediteraneene, cele balcanice, ţările Americii Latine şi ale Asiei.

61
 În îndeplinirea misiunii sale, Banca faciliteazã finanţarea
programelor de investiţii, conjugat cu asistenţă acordatã de fondurile
structurale şi de alte instrumente financiare ale Comunităţii.

Structura BEI
1. Consiliul Guvernatorilor este format din miniştrii
desemnaţi de fiecare dintre Statele Membre, de regulă Miniştrii de
Finanţe. Consiliul stabileşte politicile de creditare, aproba bilanţul şi
raportul anual, autorizează operaţiunile de finanţare în afară Uniunii
şi ia decizii cu privire la majorările de capital. De asemenea, numeşte
membrii Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai
Comitetului de Audit.
2. Consiliul Directorilor este compus din 26 de directori şi 16
membri supleanţi numiţi de către Consiliul Guvernatorilor. Statele
membre desemnează 25 de directori şi 15 membri supleanţi iar
Comisia Europeana este reprezentată printr-un director şi un
membru supleant. În acelaşi timp, Consiliul poate coopta până la 6
experţi (3 directori şi 3 supleanţi), fără drept de vot.
3. Comitetul de Management, organ executiv colegial,
controlează toate operaţiunile curente; face recomandări Directorilor
cu privire la hotărârile pe care urmează să le adopte şi răspunde de
aplicarea acestora. Preşedintele Băncii sau, în absenţa sa, unul
dintre Vice-Preşedinţi, conduce şedinţele Comitetului de
management.
Începând cu 1 mai 2004, deciziile au fost luate cu o majoritate
compusă din cel puţin o treime a membrilor cu drept de vot şi
reprezentând cel puţin 50% din capitalul subscris.
4. Comitetul de Audit verifică operaţiunile şi contabilitatea
Băncii, pe baza activităţii desfăşurate atât de organele interne de
control şi audit cât şi de auditorii externi.

Activitatea BEI
BEI finanţează proiecte care au ca obiectiv promovarea
politicilor UE şi implementarea Agendei Lisabona, a Iniţiativei Inovare
2010 de creare şi promovare a unei economii bazate pe cunoaştere.
BEI împrumută până la 50% din valoarea unui proiect şi co-
finanţează investiţiile împreună cu alte bănci (BERD).
În prezent, BEI a devenit cea mai importantă sursă de
finanţare internaţională a proiectelor din noile state membre ale UE,
dar şi pentru cele din regiunea Balcanilor. Aproape jumătate din
sumele împrumutate au fost orientate către proiecte în domeniul

62
transporturilor. Proiectele din sectorul industrial, de mediu şi
telecomunicaţii au absorbit aproape 15% fiecare, în timp ce 10% a
fost împrumutat pentru proiectele din sectorul energetic, sănătate şi
educaţie.
Începând din anul 1990, banca a fost autorizată de Consiliul
Guvernatorilor să acorde împrumuturi în ţările din Europa Centrală şi
de Est. În perioada de pre-aderarea a celor opt state din Europa
Centrală şi de Est la UE, BEI a acordat împrumuturi în valoare de 25
miliarde euro în vederea finanţării proiectelor de infrastructură,
mediu, servicii şi industrie, educaţie, sănătate şi IMM-uri.
BEI operează şi în afară Uniunii Europene sub incidenţa unor
protocoale financiare încheiate cu 12 ţări din regiunea Mediteranei,
30 ţări din Asia şi America Latină şi cu 70 de state din cadrul
Convenţiei de la Lome (Africa, Caraibe şi Pacific). Acţiunile băncii în
exteriorul Uniunii Europene s-au ridicat la 5 miliarde Euro în 2005.
În anul 2005, s-a înregistrat o evoluţia pozitivă a operaţiunilor
de împrumut ale băncii, totalizând 47,4 miliarde Euro, ceea ce
reprezintă o creştere cu peste 10% faţă de anul 2004. Sectoarele
prioritare finanţate au fost:
• Coeziunea economică şi socială în cadrul UE (34
miliarde Euro);
• Programul „Inovare-2010” (11 miliarde Euro, respectiv
o creştere cu peste 50% faţă de anul anterior);
• Reţele trans-europene „TEN” (7,7 miliarde Euro - noi
împrumuturi acordate în UE, la care se adăuga 550
milioane Euro proiecte destinate României);
• Protecţia mediului şi calitatea vieţii (11 miliarde Euro -
împrumuturi individuale);
• Întreprinderile mici şi mijlocii (4 miliarde Euro -
împrumuturi globale).
În 2005, au fost lansate două noi iniţiative menite să conducă
la intensificarea cooperării pe linia creşterii eficienţei utilizării
fondurilor structurale:
1. JASPERS (parteneriat între BEI, BERD şi Comisia
Europeană pentru sprijinirea autorităţilor regionale şi
naţionale în vederea pregătirii proiectelor finanţate din
bugetul UE);
2. JEREMIE (schema gestionată prin Fondul European de
Investiţii care permite statelor membre şi regiunilor să
transforme o parte din fondurile structurale alocate în

63
 instrumente financiare dedicate întreprinderilor mici si
mijlocii).
În ceea ce priveşte activitatea băncii în viitor, BEI urmăreşte,
în cadrul Uniunii, angajarea în proiecte inovative (cercetare-
dezvoltare, reţelele tranşeuropene, energie), propunând creşterea
capitalului alocat Facilităţii de Finanţare Structurată (Structured
Finance Facility) de la 750 de milioane la 1,25 de miliarde Euro şi a
capitalului Fondului European de Investiţii de la 2 la 3 miliarde Euro.
În viitor, BEI urmăreşte continuarea dialogului cu Comisia
Europeană în ceea ce priveşte acţiunea sa externă, dar şi cu
instituţiile financiare internaţionale. Prioritară va fi finanţarea de
proiecte în zona învecinată Uniunii.

Obiectivele BEI pentru 2006 - 2008

Consiliul director a elaborat Planul Operaţional pentru
următorii 3 ani în care sunt definite obiective strategice pe termen
mediu şi priorităţile operaţionale, pe baza priorităţilor stabilite de
Consiliul Guvernatorilor. În această perioadă, activitatea de creditare
a băncii se va concentra asupra următoarelor 6 priorităţi:
• Coeziune economică şi socială într-o Uniune extinsă
• Implementarea iniţiative Inovaţie 2010 (i2i)
• Dezvoltarea reţelelor tranşeuropene
• Sprijinul UE pentru dezvoltare şi cooperare cu ţări
partenere
• Îmbunătăţirea protecţiei mediului, inclusiv schimbări
climatice şi energie regenerabilă
• Sprijin pentru IMM-uri.

Activitatea BEI în România

După aderarea la Uniunea Europeană, România va deveni
acţionar al băncii, urmând a avea un reprezentant în Consiliul
Guvernatorilor şi un număr adecvat de membri în Consiliul Director.
România va contribui la capitalul subscris al BEI cu 42,3 milioane
Euro.
Principalul rol al băncii este de a sprijini pregătirea pentru
aderarea României la Uniunea Europeană prin acordarea de
împrumuturi pentru finanţarea de proiecte în sectoare importante
precum transporturile, telecomunicaţiile, energia, utilităţile municipale
şi întreprinderile mici şi mijlocii.

64
 În România, portofoliul BEI cuprinde credite acordate atât
sectorului public, cât şi celui privat.
În perioada 1990 - 2005, valoarea împrumuturilor acordate de
BEI în România pentru proiecte legate de aderarea la Uniunea
Europeană a atins nivelul de 4,3 miliarde dolari. Acestea au vizat
următoarele domenii:
• Transport (61% din totalul împrumuturilor)
• Mediu înconjurător, în special reconstrucţie în urma
pagubelor produse de inundaţii (15%)
• Sănătate şi educaţie (7%)
Pentru a accelera integrarea României în Uniunea Europeană
şi a recupera decalajele de dezvoltare în perioada post-aderare, BEI
are în vedere o creştere a activităţii sale de creditare, în special în
acele domenii care vor determina creşterea competitivităţii economiei
româneşti.
Principalele proiecte de transport la care va contribui şi BEI
sunt:
• Reabilitarea căii ferate pe Coridorul pan – european IV
(300 milioane Euro co-finanţare alături de ISPA);
• Reabilitarea infrastructurii rutiere pe Coridorul pan –
european VI (350 milioane Euro);
• Construirea autostrăzii Cernavoda - Constanta (187,5
milioane Euro).
În domeniul mediului înconjurător, BEI va finanţa, alături de
ISPA, instalaţia de epurare a apei de la Glina. De asemenea, vor fi
finanţate proiecte de infrastructură la nivel local.

V. 3. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)

a fost înfiinţată în 1991, în scopul susţinerii dezvoltării sectorului
privat într-un mediu democratic, în ţările foste comuniste.
Astăzi, BERD utilizează toate instrumentele financiare şi
investiţionale de care dispune pentru a susţine construirea
economiilor de piaţă şi a democraţiilor în 28 de ţări din Europa
Centrală până în Asia Centrală. BERD este cel mai mare investitor

65
instituţional în regiune şi mobilizează investiţii străine directe
semnificative, pe plângă propriile finanţări.
Banca, cu un capital subscris de 20 miliarde euro, este
deţinută de 60 de ţări membre şi două instituţii interguvernamentale.
Dar, în ciuda faptului că acţionarii BERD sunt din sectorul public,
Banca investeşte în principal în întreprinderi private, de obicei
împreună cu parteneri comerciali.
BERD finanţează proiecte de afaceri, acţionând, în special, în
domeniul bancar şi industrial, lucrează cu companii aflate în
proprietate de stat pentru a susţine privatizarea, restructurarea şi
îmbunătăţirea serviciilor municipale.
Prin investiţiile sale, BERD promovează reformele structurale
şi sectoriale, competiţia, privatizarea, instituţii financiare şi sisteme
juridice mai puternice, dezvoltarea infrastructurii pentru susţinerea
sectorului privat şi guvernarea corporativă eficientă. BERD
promovează co-finanţarea şi investiţiile străine directe, mobilizează
capital intern şi oferă asistenţă tehnică.

Relaţiile României cu BERD

România este membră a BERD din 1991 şi are o cotă de
participare de 96 milioane euro la capitalul Băncii.
De-a lungul perioadei de tranziţie a României la economia de
piaţa, BERD s-a dovedit a fi una dintre instituţiile financiare
internaţionale care au susţinut intens acest proces pentru
îndeplinirea obiectivelor stabilite, prin acordarea de împrumuturi care
au ajutat la implementarea proiectelor necesare transformării
economice şi la intensificarea reformelor structurale.
BERD este cel mai mare investitor internaţional în România,
angajamentele sale depăşind, la 31 aprilie 2006, 3,1 miliarde de
euro. Totodată, România este al 3-lea mare receptor de finanţare din
partea BERD din regiune, după Federaţia Rusă şi Polonia.
Portofoliul BERD în România , la 31 martie 2005, includea 89
proiecte de investiţii în derulare, inclusiv componente din o serie de
proiecte regionale. Prin aceste investiţii şi implicarea directă a
reprezentanţilor Băncii în Consiliile de Administraţie ale unui număr
mare de companii în care a investit, BERD a reuşit să
îmbunătăţească practicile de conducere corporativă şi să extindă
dialogul politic. Portofoliul Băncii s-a extins rapid în arii precum
privatizarea la scară largă cu investitori strategici, investiţii de tip
greenfield în sectorul privat, dezvoltarea sectorului financiar şi a
infrastructurii în domeniile energetic, transporturi, comunicaţii şi a

66
infrastructurii municipale. Banca susţine activ dezvoltarea sectorului
financiar non-bancar prin promovarea investiţiilor în societăţi de
leasing şi asigurare, precum şi în fonduri de capital, pensii şi ipoteci.
BERD reprezintă un catalizator major pentru investiţii în România, cu
un portofoliu cumulat la sfârşitul lunii aprilie 2006 de 166 de proiecte.
Creşterea portofoliului cumulat în ultimii doi ani a fost
semnificativă, majoritatea (70%) regăsindu-se în sectorul privat.
Banca a angajat: 282 milioane euro în 2001, 447 milioane
euro în 2002, 384 milioane euro în 2003, 401 milioane euro în 2004
şi 475 milioane euro în 2005.
BERD a finanţat un număr considerabil de proiecte pentru a
sprijini dezvoltarea sectorului privat în următoarele domenii:
infrastructură (transport, energie, utilităţi), telecomunicaţii, sectorul
financiar, agricultură, industrie şi turism.
Pe lângă propria sa investiţie, BERD a ajutat la mobilizarea
altor 5,9 miliarde euro, reprezentând co-investiţii în perioada 1991-
noiembrie 2005.
Obiectivul BERD va rămâne, şi în perioada următoare,
extinderea într-o manieră dinamică a activităţilor sale în sectorul
privat, iar implicarea în sectorul public se va concentra pe proiecte cu
impact semnificativ asupra tranziţiei sau având o dimensiune
regională.
BERD va sprijini eforturile guvernului de implementare a
programului de reforme pentru îmbunătăţirea climatului investiţional
al ţării şi pentru accelerarea dezvoltării sectorului privat local. Per
ansamblu, priorităţile operaţionale ale Băncii se vor axa pe
dezvoltarea generală a sectorului privat şi reabilitarea infrastructurii şi
sectorului energetic.
Strategia BERD pentru România pentru perioada 2006 - 2007
(aprobată la 12 decembrie 2005) se axează pe următoarele direcţii
prioritare:
• Continuarea suportului pentru dezvoltarea
infrastructurii prin transferul către proprietatea privată şi
comercializarea utilităţilor energetice. BERD va căuta
să colaboreze cu investitori strategici interesaţi de
privatizarea sectorului energetic. De asemenea,
crearea unei Pieţe Regionale a Energiei în Sud-estul
Europei este considerată o prioritate.
• Continuarea sprijinului acordat sectorului privat.
O atenţie specială va fi acordată firmelor din sectorul
agricol.

67
 • Contribuţia la lărgirea şi adâncirea intermedierii
financiare prin consolidarea rolului acesteia şi
facilitarea accesului la o gamă largă de produse
financiare. De asemenea, se va pune accentul pe
creşterea creditul acordat în moneda locală şi pe
dezvoltarea pieţelor locale de capital.
Pentru realizarea acestor obiective, BERD va contribui
şi la întărirea capacităţii administrative a autorităţilor locale şi a
administraţiei publice de a absorbi atât fondurile de preaderare cât şi
pe cele ulterioare aderării.

68
CAPITOLUL VI
INSTITUŢII BANCARE INTERNAŢIONALE PE
PIAŢA ROMÂNEASCĂ

VI.1. Grupul Société Générale

Grupul Société Générale este unul din primele grupuri de
servicii financiare din zona euro şi a 7a societate franceză, după
capitalizarea sa bursieră (45,1 miliarde de euro decembrie 2005). La
finele anului trecut, Grupul, care numără 103.000 de angajaţi, a
realizat un venit net bancar de 10,6 miliarde euro şi un profit net de
4,4 miliarde de euro.

Portofoliul său de activităţi se axează pe trei mari domenii:

1. Reţeaua de retail şi servicii financiare
• Prima bancă de retail nemutualizată din Franţa,
după cifra de afaceri şi numărul de agenţii.
• 19.2 milioane de clienţi persoane fizice în Franţa
şi în străinătate
• Pe plan internaţional Banca de retail are 9,2
milioane de clienţi, în 30 de filiale, care acoperă 26 de
ţări. Modelul său este cel al unei bănci universale, care
oferă o gamă completă de servicii clienţilor particulari şi
societăţilor.
În ultimii ani, Grupul şi-a construit, prin creştere externă sau
internă, o reţea de bancă de retail în Europa Centrală şi de Sud-est:
în România, Bulgaria, Grecia, Slovenia, Slovacia, Cehia, Serbia şi
Rusia.
2. Banca de finanţare şi investiţii
• SG Corporate & Investment Banking (SG CIB)
cuprinde activităţile bancare de finanţare şi de bancă
de investiţii. Este în serviciul companiilor, instituţiilor

69
 financiare şi a investitorilor în 45 de ţări din Europa,
Asia şi continentul american.
• a 3-a bancă de finanţare din zona euro, după
Produsul Net Bancar
• Bancă de referinţă în cele 3 domenii ţintă: piaţa
de capital din zona euro, produsele derivative şi
finanţările structurate
3. Administrarea de active şi servicii pentru investitori
• Grupul Société Générale este al patrulea
administrator de active din zona euro, cu 386 miliarde
de euro în gestiune şi peste 1.418 miliarde de euro în
custodie.
• Administrarea de active şi servicii pentru
investitori cuprinde următoarele activitãţi:
• Gestiunea mobiliară, prin SG Asset Management
• Gestiunea privată, prin SG Private Banking
• Intermedierea tranzacţiilor cu valori mobiliare, prin
SG Global Securities Services for Investors
Pe piaţa bancară românească, Grupul este prezent în calitate
de acţionar principal al Băncii Române de Dezvoltare. BRD - Groupe
Société Générale este a două bancă românească, după activele
bancare.
Cu o capitalizare de 3,5 miliarde euro la sfârşitul lunii aprilie
2006, BRD - Groupe Société Générale deţine prima poziţie, conform
acestui indicator, între societăţile din domeniul financiar, listate la
Bursa de Valori Bucureşti şi a doua poziţie după acelaşi nivel al
capitalizării bursiere, dacă luăm în considerare toate companiile
listate la BVB, indiferent de domeniu.
BRD - Groupe Société Générale este prezentă în toate
judeţele României printr-o reţea de peste 360 de agenţii şi peste 600
ATM-uri. La sfârşitul lunii martie 2006, BRD număra 1,8 milioane
clienţi activi individuali şi corporativi şi peste 1,3 milioane de posesori
de carduri.

VI.2. Raiffeisen International Bank-Holding AG

(Raiffeisen International)

Raiffeisen Internaţional Bank-Holding AG (Raiffeisen

Internaţional) este o unitate consolidată în întregime a Raiffeisen

70
Zentralbank Österreich AG (RZB), prezentă în România prin
subsidiara sa, Raiffeisen Bank România.
La rândul său, RZB este instituţia centrală a Grupului Bancar
Raiffeisen din Austria, cel mai puternic grup financiar din ţara. La
data de 31 decembrie 2004, bilanţul total consolidat al Grupului
Bancar Raiffeisen a fost de 145,5 miliarde EUR. Aproximativ un sfert
din toate activităţile bancare din Austria sunt derulate prin grup, care
are cea mai mare reţea de distribuţie, formată din aproape 2.300 de
unităţi şi aproximativ 23.000 de angajaţi.
Înfiinţată în 1927, RZB oferă o gamă largă de servicii bancare
şi de investment banking în Austria şi este considerată un pionier în
Europa Centrală şi de Est. Aceasta se numără printre principalele
bănci din regiune şi oferă servicii bancare pentru companii şi
persoane fizice în următoarele pieţe (prezentate în ordine
cronologică în funcţie de anul înfiinţării sau achiziţiei):
• Ungaria Raiffeisen Bank Rt.
• Slovacia Tatra banka, a.s.
• Polonia Raiffeisen Bank Polska S.A.
• Republica Ceha Raiffeisenbank a.s.
• Bulgaria Raiffeisenbank (Bulgaria) E.A.D.
• Croaţia Raiffeisenbank Austria d.d.
• Rusia ZAO Raiffeisenbank Austria
• Ucraina JSCB Raiffeisenbank Ukraine si JSPP
Bank Aval
• România Raiffeisen Bank S.A.
• Bosnia si Herzegovina R aiffeisen Bank d.d.
Bosna i Hercegovina
• Serbia si Muntenegru Raiffeisenbank a.d.
• Slovenia Raiffeisen Krekova banka d.d.
• Kosovo Raiffeisen Bank Kosovo J.S.C.
• Belarus Priorbank, JSC
• Albania Raiffeisen Bank Sh.a.
Raiffeisen International este compania care administrează aceste
bănci, deţinând o mare parte din acţiunile acestora (în majoritatea
cazurilor 100% sau aproape 100%). De asemenea, din grup fac
parte numeroase companii de leasing (inclusiv una în Kazakhstan).
Raiffeisen Internaţional este o unitate consolidată în întregime a
RZB. În urma celei mai mari oferte publice iniţiale din istoria Austriei,
care a avut loc în aprilie 2005, RZB a rămas acţionarul majoritar al
Raiffeisen International, cu 70% din capitalul social. Restul acţiunilor

71
(30%) sunt liber tranzacţionabile, inclusiv acţiunile International
Finance Corporation (IFC) şi Băncii Europene pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare (BERD), care deţin, fiecare, aproximativ 3% din
capitalul social.
Ca şi în anii anteriori, expansiunea Raiffeisen International a
continuat şi în acest an. La jumătatea anului 2005, activele totale ale
acesteia au ajuns la 32,9 miliarde EUR, în creştere cu 13,7% faţă de
sfârşitul anului 2004. Profitul înainte de impozitare conform
Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) a ajuns
la 273,3 milioane EUR, ceea ce reprezintă o creştere cu 58% faţă de
primul semestru al anului 2004. Rentabilitatea capitalului propriu a
crescut cu 0,6 puncte procentuale, ajungând la 22,8%, iar raportul
costuri/venituri a ajuns la 59,9%. La data bilanţului, Raiffeisen
Internaţional avea 971 unităţi bancare în Europa Centrala şi de Est şi
peste 24.600 de angajaţi.
La sfârşitul anului 2004, valoarea bilanţului Grupului RZB a
fost de 67,9 miliarde EUR, în creştere cu peste o cincime faţă de
anul 2003. Profitul înainte de impozitare conform IFRS a crescut de
mai mult de două ori, ajungând la 706 milioane EUR. Rentabilitatea
capitalului propriu înainte de impozitare a fost de 27,4% (in creştere
cu 11,9%), aceasta fiind una dintre cele mai bune rentabilităţi
înregistrate de o banca de primă clasă din Austria. Raportul
costuri/venituri al Grupului s-a îmbunătăţit cu 4,7%, ajungând la
50,4%. La data raportării, Grupul avea peste 25.300 de angajaţi în
întreaga lume.
Pe lângă băncile subsidiare – la care se adaugă
reprezentanţele din Rusia (Moscova) şi Lituania (Vilnius) – RZB este
prezenta în Europa Centrala şi de Est prin mai multe companii
specializate care oferă, printre altele, servicii în domeniul fuziunilor şi
achiziţiilor, dezvoltării de proiecte imobiliare, managementul
fondurilor, leasing şi credit ipotecar.
În Europa Occidentală şi în SUA, RZB este prezentă printr-o
sucursală la Londra şi reprezentanţe la New York, Bruxelles, Milano,
Paris şi Stockholm. La acestea se adaugă o companie de finanţare
în New York (cu reprezentanţe la Chicago şi Houston) şi o bancă
subsidiară la Malta. În Asia, RZB are sucursale la Beijing şi
Singapore şi reprezentanţe la Hong Kong, Ho Chi Min, Mumbai,
Teheran şi Seul. Această prezenţă internaţională ilustrează clar
strategia băncii privind pieţele în dezvoltare.
Angajamentul permanent al Grupului RZB pentru calitate este
recunoscut prin numeroasele premii locale şi internaţionale. Pentru a

72
doua oară consecutiv, RZB şi Raiffeisen International au primit
premiul „Cea mai bună bancă în Europa Centrală şi de Est” acordat
de prestigioasa revistă Global Finance în aprilie 2005. Totodată,
Raiffeisen Bank din România, Raiffeisen Bank Albania, Raiffeisen
Bank Bosnia şi Herzegovina, Raiffeisenbank Serbia şi Muntenegru şi
Priorbank Belarus au primit premiul „Cea mai bună bancă“ pentru
pieţele respective. În iulie 2005, Euromoney, binecunoscuta revistă
britanică, a desemnat RZB împreună cu subsidiara Raiffeisen
International drept „Cea mai bună bancă în Europa Centrală şi de
Est”. De asemenea, Grupul RZB a primit patru premii pentru
subsidiarele din Austria, Albania, Belarus, Serbia şi Muntenegru.
Prezenţa Raiffeisen Zentralbank Oesterreich (RZB) în
România a început în anul 1994 prin deschiderea unei reprezentanţe
la Bucureşti. în 1998, reprezentanţa a fost transformată într-o
subsidiară a RZB, oferind servicii şi produse pentru companii.
În acelaşi timp, una dintre cele mai mari bănci deţinute de
statul roman - Banca Agricola - se afla într-o situaţie financiară
dificilă. Datorită măsurilor luate de autorităţile romane - precum
preluarea creditelor neperformante de către stat - banca a fost
pregătită pentru privatizare în anul 2000.
În februarie 2001, RZB, împreună cu Romanian-American
Enterprise Fund (RAEF), şi-a exprimat interesul de a achiziţiona
pachetul majoritar de acţiuni ale Băncii Agricole. Contractul de
achiziţie a fost semnat la sfârşitul lunii iulie 2002.
Reţeaua de unităţi a Raiffeisen Bank România cuprinde un
număr de 248 sucursale, agenţii şi reprezentanţe.

VI.3.Grupul UniCredit

Grupul UniCredit este una dintre cele mai importante instituţii

financiare din lume, deţinând HVB în Germania, Bank Austria-
Creditanstalt în Austria, precum şi o serie de bănci din Europa
Centrală şi de Est. Valoarea de piaţa a Grupului UniCredit este de
circa 60 miliarde EURO, având active totale de peste 750 miliarde
EURO.
UniCredit Group este cel mai mare grup bancar din Italia, din
punct de vedere al capitalizării bursiere, înregistrând circa 30
miliarde EURO. În Europa este unul din primele cinci grupuri bancare
din punct de vedere al eficienţei şi profitabilităţii, şi unul din primele
douăzeci din punct de vedere al volumului activelor (265 miliarde

73
EURO). El este lider în zona Europei Centrale şi de Est unde a făcut
achiziţii importante: Pekao Bank în Polonia, UniBanka în Slovacia,
Zagrebacka Banka în Croaţia, Bulbank în Bulgaria, UniCredit
România în România, Zivnostenska Banka în Cehia, Koç
Financial Services în Turcia. Regiunea Europei Centrale şi de Est
este generic numită "New Europe" (Noua Europă), de către Grup şi
cuprinde ţările care sunt în plin proces de negociere sau au aderat
recent la Uniunea Europeană.
UniCredit Group este un grup responsabil şi implicat activ în
ţările în care a făcut investiţii, unde îşi manifestă angajamentul pe
termen lung, sprijinind creşterea şi dezvoltarea mediului de afaceri
local. Grupul UniCredit deţine în prezent o reţea internaţionala de
peste 4.500 sucursale şi 70.000 de angajaţi.
În prezent, Grupul UniCredit este reprezentat pe piaţa bancară
din România prin intermediul UniCredit România, Banca Ţiriac şi
HVB Bank, cu o valoare cumulată a activelor de peste 3 miliarde
EURO.
UniCredit România este una dintre primele trei bănci din
România ce oferă servicii de factoring intern şi internaţional, fiind
membră a International Factor's Chain.
UniCredit România are o reţea de 50 de sucursale, dintre care
14 în Bucureşti, iar restul în 33 de oraşe din întreaga ţară: Alba Iulia,
Arad, Bacău, Baia Mare, Bistriţa-Năsăud, Buzău, Braşov, Brăila,
Călăraşi, Cluj, Constanţa, Craiova, Deva, Drobeta Turnu Severin,
Focşani, Galaţi, Iaşi, Odorheiu Secuiesc, Oradea, Piatra Neamţ,
Piteşti, Ploieşti, Râmnicu Vâlcea, Satu Mare, Sfântu Gheorghe
(Covasna), Sibiu, Slatina, Suceava, Târgu Mureş, Târgovişte, Târgu
Jiu şi Timişoara.

74
CAPITOLUL VII
PROGRAMELE INTERNAŢIONALE DE
FINANŢARE

Orice organizaţie este obligată să se adapteze mediului în

care funcţionează, menţinându-şi în acelaşi timp coeziunea internă şi
reducând la minimum incertitudinea care caracterizează
transformările mediului intern şi extern.
Pentru ca în urma eforturilor de adaptare, organizaţia să îşi
păstreze identitatea, dezvoltarea sa trebuie planificată cu cât mai
mare atenţie, iar acest plan trebuie revizuit periodic. Finanţarea
reprezintă procesul de asigurare a unor fonduri băneşti necesare
desfăşurării unor activităţi ale unei întreprinderi, instituţii sau ONG.
Finanţarea poate fi realizată apelând la surse proprii sau la
surse externe (din afară organizaţiei).
A) Sursele interne de finanţare pot fi:
a. Contribuţiile proprieţărilor sau ale membrilor organizaţiei;
b. Resursele excedentare generate de activitatea organizaţiei
(autofinanţare).
B) Sursele externe de finanţare pot fi:
a. Credit;
b. Finanţarea nerambursabilă.

Indiferent de formă, fiecare tip de finanţare prezintă avantaje

şi dezavantaje.
A) Sursele interne de finanţare
Avantaje:
• menţinerea independenţei şi autonomiei financiare, deoarece
nu se creează obligaţii suplimentare (dobânzi, garanţii);
• păstrarea capacităţii organizaţiei de a contracta credite;
• constituie un mijloc sigur de acoperire a necesitaţilor
financiare ale organizaţiei.
Dezavantaje:

75
 • proprietarii dispun de fonduri mai reduse pentru a investi în
alte activităţi mai profitabile decât activitatea care a generat
excedentul financiar.

B) Sursele externe de finanţare

a. Creditul
Avantaje:
• timp scurt de acces la resursele financiare
necesare;
• este accesibil în orice moment;
• poate fi obţinut un volum variabil de resurse
financiare, funcţie de necesităţi;
• posibilitate de negociere a condiţiilor de
rambursare.
Dezavantaje:
• apariţia unor obligaţii suplimentare (dobândă,
garanţii);
• existenta unor formalităţi obligatorii de îndeplinit
(documentaţii, rapoarte periodice etc.).
b. Finanţarea nerambursabilă (subvenţii guvernamentale,
programe de finanţare nerambursabilă publice sau private)

Avantaje:
• pot fi finanţate activităţi fără să se consume
resurse proprii sau să se contracteze credite;
• este păstrată independenţa şi autonomia
financiară a organizaţiei.
Dezavantaje:
• acces dificil (fondurile se acordă periodic, de
regulă pe baza unor licitaţii);
• control strict al modului de utilizare a fondurilor
de către finanţatori, inclusiv prin colaborare cu alte
instituţii de specialitate (Curtea de Conturi etc.).
Principalele forme de finanţare internaţională la nivelul
României sunt, conform Ministerului Integrării Europene, fondurile
structurale şi de coeziune, programele SAPARD, PHARE, ISPA.

VII.1. Fondurile structurale şi de coeziune

76
 Fondurile Structurale ale UE sunt administrate de Comisie în
scopul finanţării ajutorului structural dat Comunitaţii.
Sprijinul financiar oferit de Fondurile Structurale este orientat,
în principal, spre regiunile mai sărace, în scopul întăririi coeziunii
economice şi sociale a Uniunii, astfel încât piaţa unică să poată fi
realizată în mod adecvat pe tot cuprinsul UE.

Fondurile structurale în România

România va beneficia de fonduri structurale de circa 28-30
miliarde de euro din partea UE în perioada 2007-2013. 8,5 milioane
de euro vor trebui cheltuiţi zilnic, inclusiv sâmbăta şi duminica, după
1 ianuarie 2007. Ce sunt fondurile structurale şi care vor fi proiectele
de succes care vor beneficia de finanţare UE?

Ce sunt fondurile structurale?

La fel ca fondurile de preaderare (Sapard, Phare, Ispa), fondurile
structurale sunt o forma de finanţare nerambursabilă care vor fi
operaţionale şi în România cu începere din 2007. Aceste fonduri vor
fi alocate spre diverse proiecte prin intermediul programelor de
dezvoltare care conţin anumite direcţii de dezvoltare şi măsuri
eligibile pentru a primi astfel de finanţări.
FONDURILE STRUCTURALE sunt instrumente financiare prin
care Uniunea Europeana acţionează pentru eliminarea
disparităţilor economice şi sociale între regiuni, în scopul
realizării coeziunii economice şi sociale:
1) Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDR) - este
fondul structural care sprijină regiunile mai puţin dezvoltate, prin
finanţarea de investiţii în sectorul productiv, infrastructură, educaţie,
sănătate, dezvoltare locală şi întreprinderi mici şi mijlocii, precum şi
la conversia economică şi socială pentru zone care se confrunta cu
dificultăţi structurale.
2)Fondul Social European (FSE) - este fondul structural
destinat politicii sociale a Uniunii Europene, care sprijină măsuri de
ocupare a forţei de muncă şi dezvoltare a resurselor umane.
3) Fondul European pentru Orientare şi Garantare în
Agricultura (FEOGA) - secţiunea "Orientare" - este fondul structural
destinat politicii agricole comune a Uniunii Europene, care sprijină
măsuri pentru modernizarea agriculturii şi dezvoltare rurală.
4) Instrumentul Financiar pentru Orientare Piscicola (IFOP) -
este fondul structural destinat politicii comunitare din domeniul
pescuitului, care sprijină măsuri pentru creşterea competitivităţii

77
sectorului piscicol, în condiţiile asigurării unui echilibru durabil între
resurse şi capacitatea de exploatare.

Pe lângă acestea, funcţionează de asemenea şi Fondul de

Coeziune, tot ca instrument structural; acesta suplimentează unele
finanţări, mai ales pentru noile state membre care au nevoie de
proiecte de dezvoltarea a infrastructurii (mari artere şi reţele de
transport, reţele de alimentare cu apa şi canalizare, electricitate, etc),
dar trebuie în acelaşi timp să respecte cu stricteţe o cifră impusă
pentru deficitul bugetar admisibil. Astfel, Fondul de Coeziune este
mai degrabă o asistenţă financiara cu efect scontat la nivel
macroeconomic.
În principiu, fiecare dintre cele patru fonduri structurale
finanţează anumite proiecte care se relaţionează cu acestea:
•FEDR finanţează în principal investiţiile în unităţi de
producţie, infrastructură şi dezvoltarea IMM-urilor;
•FEADR finanţează măsurile care urmăresc ajustarea
agriculturii la PAC (Politica Agricola Comuna a UE) şi
dezvoltarea rurală;
•FSE finanţează măsurile referitoare la piaţa muncii şi
angajarea forţei de muncă (sisteme educaţionale,
pregătire profesională şi asistenţă de recrutare
personal).
Finanţarea se face, în cea mai mare parte, sub forma unui
ajutor nerambursabil (şi mai puţin ca ajutor rambursabil, ex.:
subvenţionarea ratelor dobânzilor, garanţii etc.) şi respectând
anumite plafoane.

Domenii de intervenţie a fondurilor structurale

Paisprezece domenii pot fi finanţate din fondurile structurale şi
de coeziune ale UE:
1. Cercetare şi dezvoltare tehnologică
2. Informatizarea societăţii
3. Transport
4. Energie
5. Protecţia mediului şi prevenirea riscului
6. Turism
7. Cultură
8. Regenerare urbană şi rurală
9. Suport pentru companii şi antreprenori
10. Acces la locuri de muncă stabile

78
 11. Incluziune socială pentru persoane
defavorizate
12. Dezvoltarea capitalului uman
13. Investiţii în infrastructura socială, inclusiv cea
de sănătate şi educaţie
14. Promovarea dezvoltării parteneriatului

Pentru a ne putea crea o viziune asupra afacerilor, necesară

pentru definirea strategiilor, este important să se prezinte domeniile
de intervenţie pe categoriiş subcategorii:
1. Sectorul Productiv
1.1. Agricultură
- Investiţii în loturile agricole
- Iniţierea activităţii tinerilor fermieri
- Formare profesională
- îmbunătăţirea procesării şi marketing-ului produselor
agricole
1.2. Silvicultură
- Investiţii în păduri
- Îmbunătăţirea recoltării / tăierii, procesării şi
marketingului produselor forestiere
- Promovarea unor noi modalităţi de folosire şi
marketing al produselor forestiere
-Înfiinţarea de asociaţii ale proprieţărilor de păduri
- Refacerea potenţialului de producţie forestierăpierdut
în urma dezastrelor naturale şi focului şi introducerea
unor instrumente preventive adecvate
- Împădurirea terenurilor neagricole
- Îmbunătăţirea / păstrarea stabilităţii ecologice a
pădurilor cu rol de protecţie
- Formare profesională
1.3. Promovarea adaptării şi dezvoltării zonelor rurale
- Îmbunătăţiri funciare
- Reparcelare
- Înfiinţarea serviciilor de ajutor şi management al
fermelor
- Marketing al produselor agricole de calitate
- Servicii de bază pentru economia şi populaţia rurală
- Renovarea şi dezvoltarea satelor şi protecţia şi
conservarea moştenirii rurale

79
 - Diversificarea activităţilor agricole şi a celor apropiate
de agricultură, pentru asigurarea de activităţi multiple
sau de venituri alternative
- Gospodărirea resurselor de apă pentru agricultură
- Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii asociate
dezvoltării agriculturii
- Încurajarea activităţilor turistice
- Încurajarea activităţilor meşteşugăreşti
- Conservarea mediului înconjurător asociată cu
conservarea terenurilor, pădurilor şi peisajului, precum
şi cu îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale animalelor
- Refacerea potenţialului de producţie agricolă pierdut
în urma dezastrelor naturale şi introducerea unor
instrumente preventive adecvate
- Inginerie financiară
1.4. Pescuitul
- Restructurarea activităţii de pescuit
- Înnoirea şi modernizarea flotei de pescuit
- Procesarea, marketingul şi promovarea produselor
piscicole
- Acvacultura
- Echiparea porturilor pescăreşti şi protejarea zonelor
marine de coastă
- Măsuri socio-economice (inclusiv ajutoare pentru
oprire temporară şi compensaţii pentru restricţii tehnice)
- Acţiuni ale pescarilor de profesie (inclusiv formare
profesională, pescuit pe coastă la scară redusă)
1.5. Sprijinirea marilor afaceri
- Investiţii în capital fizic (utilaje şi echipamente, co-
finanţare a ajutoarelor de stat)
- Tehnologii nepoluante şi neagresive, tehnologii curate
şi economice din domeniul energiei
- Servicii de consultanţă în afaceri (inclusiv
internaţionalizare, export şi gestionarea problemelor
mediului, achiziţie de tehnologii)
- Servicii pentru factorii interesaţi / implicaţi (de
sănătate şi de siguranţă, asigurarea îngrijirii
persoanelor dependente)
- Inginerie financiară
1.6. Sprijinirea sectorului IMM şi meşteşugăresc

80
 - Investiţii în capital fizic (utilaje şi echipamente, co-
finanţare a ajutoarelor de stat)
- Tehnologii nepoluante şi neagresive, tehnologii curate
şi economice din domeniul energiei
- Servicii de consultanţă în afaceri (informaţii,
planificarea afacerilor, servicii de consultanţă,
marketing, management, design, internaţionalizare,
export, management al problemelor de mediu,
achiziţionare de tehnologii)
- Servicii pentru participare în afaceri (spaţii pentru
desfăşurarea afacerilor, incubatoare de afaceri, servicii
de stimulare, promovare, crearea de reţele de
comunicare, conferinţe, târguri)
- Inginerie financiară
- Servicii în sprijinul economiei sociale (asigurarea
îngrijirii persoanelor dependente, servicii de sănătate şi
siguranţă, activităţi culturale)
- Formare profesională
1.7. Turism
- Investiţii fizice (centre de informare, cazare, servire,
facilităţi)
- Investiţii de altă natură decât cele fizice (dezvoltarea
şi oferirea de servicii turistice, activităţi sportive,
culturale şi de ocupare a timpului liber, tradiţie)
- Servicii de participare pentru sectorul turistic (inclusiv
activităţi promoţionale, crearea de reţele de
comunicare / de contacte, conferinţe, târguri)
- Formare profesională
1.8. Cercetare, dezvoltare tehnologica şi inovare
- Proiecte de cercetare efectuate în universităţi şi
institute de cercetare
- Transferuri de inovare şi tehnologie, înfiinţarea de
reţele de comunicare / de contacte şi parteneriate între
companii şi/sau institute de cercetare
- Infrastructura pentru cercetare, dezvoltare tehnologică
şi inovare
- Pregătire pentru cercetători
2. Resurse Umane
2.1. Politica pieţei muncii
2.2. Integrarea socială

81
 2.3. Dezvoltarea formării educaţionale şi profesionale
(persoane şi firme)
2.4. Flexibilitatea forţei de muncă, activităţi antreprenoriale,
tehnologii de inovare, informare şi comunicare (persoane şi
firme)
2.5. Acţiuni pe piaţa muncii în avantajul femeilor
3. Infrastructura de bază
3.1. Infrastructura de transport
- Cale ferată
- Drumuri
- Autostrăzi
- Aeroporturi
- Porturi
- Canale navigabile
- Transport urban
- Transport multi-modal
- Sisteme inteligente de transport
3.2. Infrastructura pentru telecomunicaţii şi societatea
informaţională
- Infrastructura de bază
- Tehnologia Informaţiei şi Comunicării (inclusiv măsuri
de securitate şi transmisie sigură)
- Servicii si aplicaţii pentru cetăţeni (sănătate,
administraţie, educaţie)
- Servicii şi aplicaţii pentru IMM-uri (comerţ şi tranzacţii
electronice, educaţie şi formare, crearea de reţele de
comunicare/de contacte)
3.3. Infrastructura în sectorul energetic (producţie, distribuţie)
- Electricitate, gaze naturale, petrol, carburant solid
- Surse regenerabile de energie (energia solară,
energia eoliană, hidro-electricitatea, biomasa)
- Eficienţa energetică, co-generare, control energetic
3.4. Infrastructura de mediu (inclusiv apa)
- Aer
- Zgomot
- Deşeuri urbane şi industriale (inclusiv deşeuri sanitare
şi periculoase)
- Apa potabilă (colectare, depozitare, tratare şi
distribuţie)
- Canalizare şi purificare
3.5. Planificare şi reabilitare

82
 - Modernizarea şi reabilitarea siturilor industriale şi
militare
- Reabilitarea zonelor urbane
- Protejarea, îmbunătăţirea şi regenerarea mediului
natural
- Menţinerea şi restaurarea patrimoniului cultural
3.6. Infrastructura socială şi sănătatea publică
4. Diverse
4.1. Asistenţă tehnică şi acţiuni inovative (FEDR, FSE,
FEOGA, IFOP)
- Pregătire, implementare, monitorizare, publicitate
- Evaluare
- Studii
- Acţiuni inovative
- Informarea publicului

VII.2. Programul PHARE şi aplicabilitatea sa în

România

Programul PHARE este unul dintre cele trei instrumente de

pre-aderare finanţate de Uniunea Europeană în procesul de
asistenţă acordată ţărilor din Centrul şi Estul Europei, candidate la
aderarea la Uniunea Europeană.
Creat iniţial pentru asistenţa Poloniei şi Ungariei (Pologne et
Hongrie - Aide á Restructuration Economique), programul a fost
extins la toate ţările candidate din Europa Centrala şi de Est.
Obiectivele Phare sunt:
a) întărirea administraţiilor şi instituţiilor publice pentru a
funcţiona eficient în interiorul Uniunii Europene;
b) apropierea de acquis-ul comunitar (legislaţia extinsă a
Uniunii Europene) şi reducerea necesităţii perioadelor de
tranziţie
c) promovarea coeziunii economice şi sociale

Programul Phare acoperea, în 2001, 10 ţări: Cehia, Estonia,

Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, România şi
Bulgaria. Deoarece în 2004, 8 din cele 10 ţări candidate au devenit
membre EU, programul Phare a suferit modificări esenţiale începând
cu anul 2003.

83
 În calitate de ţară în curs de aderare, România beneficiază de
asistenţă financiară din partea Uniunii Europene, acordată prin
Phare.
Uniunea Europeană sprijină România prin programul Phare
încă din 1991, alocând, în perioada 1991-2001 aproximativ 1,7
miliarde Euro pentru asistenţă financiară nerambursabilă.
Începând cu anul 1998, sprijinul PHARE în România este
alocat în proporţie de 70% pentru investiţii şi de 30% pentru
construcţie instituţională. Prin “construcţie instituţională” se înţelege
procesul de sprijinire a ţărilor candidate de a-şi dezvolta structurile,
strategiile, resursele umane şi managementul necesare dobândirii
capacităţii de a pune în aplicare o legislaţie armonizată cu cea a
statelor membre ale Uniunii Europene.
În cadrul fiecărui program anual Phare se finanţează proiecte
care să asigure pregătirea României în vederea aderării la Uniunea
Europeană, urmărindu-se domeniile prioritare, aşa cum sunt acestea
identificate în Parteneriatul de aderare, grupate pe criterii politice,
economice, de întărire a capacităţii administrative şi a capacităţii de
asumare a obligaţiilor de stat membru (adoptarea acquis-ului
comunitar în diferite domenii).
Programul Phare furnizează sprijin pentru îndeplinirea
cerinţelor primului criteriu de la Copenhaga, anume stabilitatea
instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, respectarea
drepturilor omului şi protecţia minorităţilor.
A două prioritate, “investiţii”, îmbracă două forme: Investiţii
pentru dezvoltarea infrastructurii de reglementare, necesare pentru a
asigura conformitatea cu legislaţia comunitară, şi investiţii directe,
legate de legislaţia comunităţilor europene. Alinierea la normele şi
standardele Uniunii Europene presupune investiţii pentru dotarea
instituţiilor cheie, a căror capacitate de a monitoriza sau aplica corpul
legislativ comunitar trebuie întărită.
Investiţiile în coeziunea economică şi socială impun prin
măsuri similare celor finanţate în statele membre ale Uniunii
Europene prin intermediul Fondului European de Dezvoltare
Regională (FEDER) şi al Fondului Social European (FSE). Aceste
investiţii contribuie la dezvoltarea unei economii de piaţă funcţionale
şi la dezvoltarea capacităţii de a face faţă presiunilor concurenţiale şi
forţelor pieţei din Uniunea Europeană.
Pe lângă aceste priorităţi, programul Phare include anual
alocări pentru proiecte în cadrul cooperării transfrontaliere cu

84
Bulgaria şi Ungaria, precum şi pentru participarea la programele
comunitare.
Implementarea programelor Phare se realizează în momentul
de faţă pe baza Manualului DIS (Decentralised Implementation
System – Sistem descentralizat de implementare) şi a Ghidului
pentru Phare, ISPA şi SAPARD (PRAG - Practical Guide for Phare,
ISPA & SAPARD).
Memorandumurile de Finanţare Phare prevăd o perioadă de
implementare a proiectelor de trei ani: în primii doi ani fondurile
alocate trebuie contractate, în caz de necontractare fondurile putând
fi pierdute, iar cel de-al treilea an este destinat efectuării plăţilor,
sumele contractate dar neplătite în interiorul perioadei prevăzute de
Memorandumul de Finanţare putând fi de asemenea pierdute.

Programele Phare 2001-2004

I. Fondurile alocate prin Programele Phare naţional 2001 şi
Phare 2001 de cooperare trans-frontalieră România-Bulgaria şi
România-Ungaria au însumat 261,89 milioane euro şi au fost
contractate în procent de 96,9%.
II. Din bugetul Phare 2002, România a beneficiat de o
alocare totală de 279 milioane euro, distribuită astfel: 265,5 milioane
euro pentru programul Phare naţional, 13 milioane euro pentru
programele de cooperare transfrontalieră cu Ungaria şi Bulgaria şi
0,5 milioane euro prin Programul Phare orizontal pentru Securitate
nucleară.
III. Fondurile Phare alocate României din bugetul Comunităţii
pentru anul 2003 însumează 284,5 milioane euro, din care:
• 265,5 milioane euro pentru Programul Phare naţional,
• 11 milioane euro destinate celor două Programe de
cooperare trans-frontalieră, cu Ungaria şi Bulgaria
• 5,6 milioane euro prin Iniţiativa pentru Frontiera Externă
(EBI)
• 2,885 milioane euro prin Programul Phare orizontal
pentru Securitate nucleară.
IV. Alocarea prin Programul Phare Naţional 2004 însumează
405,3 milioane euro. Memorandumul de finanţare a fost semnat la
data de 21 decembrie 2004.
Perioada de implementare a proiectelor durează până la 30
noiembrie 2007.

85
 Tot la data de 21 decembrie 2004 a fost semnat şi
Memorandumul de finanţare al Programului Phare orizontal pentru
Securitate nucleară, prin care au fost alocate României 1,959
milioane euro.

Programarea fondurilor Phare

Programarea fondurilor Phare este procesul prin care se
decide volumul şi distribuţia resurselor Phare, (pe sector /program
/proiect), precum şi modul în care acestea vor fi utilizate astfel încât
să contribuie la pregătirea României pentru aderarea în Uniunea
Europeană.
Ministerul Finanţelor Publice este responsabil la nivel central
pentru întreaga coordonare a asistenţei de pre-aderare acordată
României de Uniunea Europeană. Acesta, prin Direcţia de
Coordonare a Programului Phare, reprezintă interlocutorul principal
atât pentru diferitele ministere de resort ce beneficiază de sprijin de
pre-aderare cât şi pentru Comisia Europeană în desfăşurarea
exerciţiului de programare (ce include negocierea sectoarelor şi a
proiectelor prioritare, precum şi elaborarea documentelor cheie de
programare). În relaţia cu Comisia Europeană, ministrul finanţelor
îndeplineşte rolul de Coordonator Naţional al Asistenţei (CNA) pentru
fondurile Phare.
Phare reprezintă, alături de ISPA şi SAPARD, parte integrantă
dintr-o abordare mai amplă a pregătirii pentru aderare. Foaia de
Parcurs şi Parteneriatul de Aderare reprezintă cadrul general de
acţiune a fiecărui stat candidat, stabilind priorităţile generale pe care
statul respectiv trebuie să le aibă în vedere în pregătirea pentru
aderare şi resursele disponibile aferente. Bazat pe evaluările din
rapoartele anuale, Parteneriatele de Aderare stabilesc o serie de
priorităţi generale pe termen scurt şi mediu.
Programul Naţional de Adoptare a Acquisului Comunitar
este programul ţării candidate de pregătire pentru aderare. Acesta
estimează durata şi costurile etapelor necesare de pregătire pentru
aderare, precum şi implicaţia în ceea ce priveşte resursele financiare
şi umane. Fiecare stat candidat decide dacă şi când va continua
actualizarea programului naţional de adoptare a acquisului
comunitar. România a elaborat o ultimă versiune a acestui document
în anul 2002.
Având în vedere priorităţile Parteneriatului de Aderare legate
de consolidarea capacităţii judiciare şi administrative, începând cu

86
anul 2002 sunt elaborate planuri de acţiune la fiecare negociere de
ţară. Acestea identifică etapele necesare atingerii unui nivel
corespunzător a capacităţii judiciare şi administrative până la
momentul aderării şi stabilesc măsuri clare ce se impun pentru
realizarea acestui obiectiv.
Majoritatea fondurilor Phare sunt repartizate prin programe
naţionale, structurate pe două elemente. Unul are ca scop
Dezvoltarea Instituţională a sectorului public şi investiţiile
corespunzătoare necesare pentru adoptarea şi implementarea
acquisului comunitar. Cel de-al doilea constă în investiţii pentru
sprijinirea coeziunii economice şi sociale care să permită tranziţia
la Fondurile Structurale după aderare. Dezvoltarea Instituţională
(cu investiţiile corespunzătoare) reprezintă prima prioritate a
Programului Phare.
Ca etapă în procesul de pregătire a Planului de
Dezvoltare/Documentului Unic de Programare, solicitat de
Comisia Europeană pentru Fondurile Structurale, fiecare ţară
trebuie să-şi pregătească un Plan Naţional de Dezvoltare. Acesta
este evaluat de către serviciile Comisiei Europene şi oferă cadrul
strategic pentru programarea investiţiilor Phare în domeniul
coeziunii economice şi sociale, şi împreună cu Documentul
Comun de Programare reprezintă baza de programare a fondurilor
pentru cooperarea transfrontalieră.
Pentru a asigura legătura între priorităţile generale identificate
în strategia de pre-aderare şi acţiunile specifice care vor fi finanţate
din Phare, Comisia Europeană împreună cu reprezentanţii CNA
elaborează anual un Document de Planificare.
Pentru perioada 2004-2006 documentele de planificare vor
pune accent pe reforma administraţiei publice, inclusiv aspecte
legate de guvernare şi vor fi bazate pe o abordare multianuală
indicând asistenţa disponibilă pe această perioadă şi stabilind
sectoarele cheie în care se va realiza intervenţia Phare. Aceste
documente trebuie sa fie în conformitate cu planurile naţionale de
dezvoltare şi fundamentate de analize sectoriale detaliate în
sectoarele cheie. În fiecare an documentul de planificare se
actualizează pentru a răspunde evoluţiilor recente, experienţei
acumulate şi oricărei schimbări necesare.
Ca urmare a discuţiilor privind programarea, reprezentanţii
Comisiei Europene şi cei ai CNA convin cu privire la acţiunile
specifice care vor fi finanţate din Phare în domeniile cheie identificate

87
în documentele de planificare. CNA înaintează ulterior fişe de proiect
detaliate pe un format standard al Comisiei Europene.
În perioada 2004 – 2006, un procent semnificativ al fondurilor
Phare pentru România este alocat pe bază multianuală (având în
vedere obiectivele stabilite în documentele sectoriale de planificare
pe termen mediu), pentru sectoare prioritare convenite între Comisia
Europeană şi statul candidat. Programarea multianuală conferă o
viziune strategică şi prioritizarea fondurilor de pre-aderare şi
contribuie la o mai bună planificare a dezvoltării instituţionale
(inclusiv alocarea corespunzătoare a resurselor umane).
Începând cu anul 2004, fişele de proiect pentru România au
devenit multianuale pentru 8 sectoare selectate împreună cu
Comisia Europeană (coeziune economică şi socială, administraţie
publică, justiţie, managementul frontierelor, protecţia mediului,
agricultură, minorităţi, finanţe publice ). Fişele multianuale sunt
elaborate având la bază Fişa Standard Sectorială. Fiecare fişă
propusă pentru finanţare din Phare 2004, specifică acţiuni propuse
pentru anul respectiv şi oferă previziuni cu privire la acţiunile pentru
2005 şi 2006. Fişele multianuale vor fi actualizate in fiecare an în
conformitate cu documentele de planificare.
Pentru a avea o abordare strategică, Comisia Europeană
promovează fişe de proiect sectoriale sau sub-sectoriale în
defavoarea acţiunilor punctuale, în acest fel asigurându-se
sinergia, coerenţa, coordonarea şi secvenţialitatea acţiunilor
propuse. Principalele criterii de selecţie vizează claritatea în
stabilirea obiectivelor, facilitatea implementării, monitorizării şi
evaluării.
Pe baza fiselor de proiect, anual se elaborează Propunerea
Financiară (PF) de către direcţiile de specialitate ale Comisiei
Europene. Propunerea Financiară reprezintă documentul principal
de programare. Propunerea Financiară şi fişele de proiect
reprezintă documente cheie pentru evaluarea Phare ex-ante şi de
aceea, ca şi documentele de planificare care le preced trebuie sa
evidenţieze experienţa acumulată din proiectele anterioare, în
conformitate cu Reglementarea CE 1687/2001.
După consultările în direcţiile de specialitate ale Comisiei
Europene, PF este înaintată Comitetului de Gestiune Phare (CGP)
pentru opinie, în timp ce fişele de proiect sunt înaintate Comitetului
doar spre informare. Pentru alocarea 2004 Comitetul de Gestiune
Phare, pe baza PF, îşi va exprima opinia cu privire la activităţile
specifice propuse pentru 2004 iar in cazul fiselor multianuale se vor

88
avea în vedere şi alocările indicative propuse pentru 2005 şi 2006. În
acest caz, PF 2005 va conţine aceleaşi fişe actualizate, dacă este
necesar, iar CGP îşi va exprima opinia cu privire la activităţile
propuse pentru 2005 şi va avea în vedere acţiunile propuse pentru
2006. PF 2006 se va referi la aceleaşi fişe multianuale, reactualizate
dacă este necesar, iar CGP i se va cere opinia cu privire la activităţile
pentru 2006. Pentru fişele anuale se vor elabora documente noi care
vor fi prezentate anual în PF.
Ca urmare a opiniei favorabile a CGP, Comisia Europeană
elaborează Decizia financiară de alocare şi ulterior statul candidat
semnează Memorandumul de Finanţare care reprezintă baza
legală pentru implementarea programului. Simultan, Comisia
Europeană şi statul candidat semnează un schimb de scrisori la care
se anexează fişele de proiect care reprezintă baza din punct de
vedere tehnic pentru implementarea proiectelor.
Programul este implementat ulterior in conformitate cu
prevederile fişelor de proiect care reprezintă documente cheie
de implementare. Cu condiţia ca fişele de proiect sa rămână
corelate cu textul Memorandumului de Finanţare, acestea pot fi
modificate printr-o înţelegere (schimb de scrisori), între CNA şi
Comisia Europeană, pe perioada de valabilitate a programului. Orice
modificare a Memorandumului de Finanţare trebuie sa fie autorizată
printr-o nouă Decizie a Comisiei. 4
În perioada anterioară programul Phare a fost gestionat în
sistem descentralizat ex-ante (Sistem de Implementare
Descentralizată – SID). În vederea pregătirii pentru absorbţia
Fondurilor Structurale (care sunt gestionate descentralizat, ex-post)
şi pentru a facilita implementarea proiectelor Phare după aderare,
statele candidate vor adopta Sistemul Extins de Implementare
Descentralizată (EDIS). Condiţiile de trecere la EDIS şi Foaia de
Parcurs EDIS au fost trimise statelor candidate, stabilind în acest fel
etapele procedurale care conduc la Decizia Comisiei cu privire la
adoptarea sistemului EDIS. Pentru a sprijini adoptarea EDIS,
Comisia pune la dispoziţia statelor candidate, resurse financiare
suplimentare.
Statele candidate pot aplica după acreditarea EDIS
reglementările naţionale privind achiziţiile publice cu condiţia
respectării Titlului V al Reglementării Financiare 1605/2002.
4
Excepţie: realocări între bugetele proiectelor, până la limita de maximum 15% din valoarea
Memorandumului de Finanţare

89
Acesta prevede transpunerea integrală a directivelor europene
privind achiziţiile publice în legislaţia naţională şi respectarea
regulilor de eligibilitate Phare privind naţionalitatea şi originea
bunurilor.

VII.3. Programul
Instrument Structural de Pre-Aderare (ISPA)

ISPA (Instrument Structural de Pre-Aderare) este un program

intrat în vigoare începând cu anul 2000. Obiectivul sãu îl constituie
dezvoltarea infrastructurii de transporturi si protecţia mediului în ţările
candidate la aderare.
Programul ISPA (Instrument pentru Politici Structurale de Pre-
Aderare) este unul dintre cele trei instrumente de finanţare
nerambursabilã (împreunã cu Phare şi Sapard) care sprijinã ţãrile
candidate în pregãtirea lor pentru aderarea la Uniunea Europeanã.
ISPA finanţeazã, în perioada 2000-2006, proiecte în domeniul
infrastructurii de transport şi de mediu, contribuind astfel la
îndeplinirea criteriilor de aderare şi a angajamentelor asumate în
cadrul negocierilor cu Uniunea Europeanã.
Astfel, prin programul ISPA, se urmãreşte:
• sprijinirea ţãrilor beneficiare în vederea alinierii
standardelor de mediu la cele ale Uniunii Europene;
• extinderea şi conectarea reţelelor de transport ale
statelor beneficiare la cele trans-europene,
• familiarizarea ţãrilor beneficiare cu politicile şi
procedurile Uniunii Europene.
În domeniul protecţiei mediului, ISPA se concentreazã pe
“investiţii masive” legate de directivele de mediu, a cãror
implementare solicitã costuri foarte importante. Ele se referã la
urmãtoarele domenii: rezerva de apã potabilã, tratarea apelor
reziduale, administrarea deşeurilor solide şi a celor periculoase şi
respectiv poluarea aerului.
În domeniul transporturilor, ISPA acordã prioritate investiţiilor
legate de integrarea sistemului naţional în sistemul de transporturi al
Uniunii Europene şi în reţelele trans-europene. De asemenea, se
acordã prioritate îmbunãtãţirii legãturilor cu alte ţãri candidate,
precum şi eliminãrii lacunelor din sistemul naţional de transporturi.

90
ISPA finanţeazã dezvoltarea cãilor ferate, a şoselelor şi a cãilor de
navigaţie.
În perioada 2000 – 2006, România beneficiazã prin Programul
ISPA, de finanţare nerambursabilã de aproximativ 240 milioane euro
anual, împãrţiţi în mod egal pentru cele douã sectoare de intervenţie
– mediu şi transporturi. În conformitate cu decizia Consiliului
European de la Copenhaga (decembrie 2002), din mai 2004, o datã
cu aderarea la Uniunea Europeanã a primului val de state candidate,
finanţarea anualã pentru România a crescut cu 20% în anul 2004, va
creşte cu 30% în 2005 şi cu 40% în 2006.

ISPA pentru România

(alocare indicativã)
mil. euro
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 TOTAL
+20% +30% +40%
239 246 255 261 315 348 347 ~2.2

Dupã ultimul Comitet de Gestiune ISPA, prin care statele membre

UE au probat, în data de 28 octombrie 2004, 8 noi proiecte pentru
România, au mai rămas aproximativ 261 milioane euro, pentru
proiectele ISPA în România în perioada 2005 -2006.
Cu un buget total angajat de aproximativ 1,77 miliarde de euro
pânã în prezent, Programul ISPA ajutã România sã:
•reformeze politicile sectoriale pentru transporturi şi
protecţia mediului;
•transpunã legislaţia UE, în conformitate cu criteriile de
aderare;
•consolideze structurile de management şi control la
nivelul administraţiei centrale şi locale
•pregãteascã administraţia centralã şi localã pentru
implementarea instrumentelor structurale (în special
Fondul de Coeziune) dupã data aderãrii (preconizatã
pentru 1 ianuarie 2007).
Astfel, rolul programului ISPA nu este reprezentat doar de
dezvoltarea infrastructurilor în sine. Programul ISPA are ca prim
obiectiv sprijinirea statelor candidate în îndeplinirea criteriilor de
aderare (punerea în practicã a legislaţiei europene, trecerea la o
economie de piaţã funcţionalã şi întãrirea structurilor administrative).

91
 Dacã principalul obiectiv al programului ISPA este susţinerea
României în procesul de pre-aderare, primele rezultate vizibile ale
acestui instrument financiar sunt însã reprezentate de reabilitarea şi
modernizarea infrastructurilor de mediu şi transport.
Astfel, finanţarea ISPA alocatã României în perioada 2000 –
2004 înseamnã:
În sectorul de transporturi:
 Construcţia a 54 km de autostradã;
 Construirea şi reabilitarea a 356 km de drumuri
naţionale;
 Construcţia de variante ocolitoare pentru 4
oraşe;
 Reabilitarea a 237,71 km de cale feratã.
În sectorul de protecţia mediului construcţia şi
reabilitarea a:
 22 staţii de epurare a apelor uzate
 831 km de conducte de canalizare
 265 km de conducte de alimentare cu apã
potabilã
 Peste 30 staţii de pompare noi
 16 staţii de alimentare noi
În sectorul de protecţia mediului construcţia şi
reabilitarea a:
 6 depozite ecologice pentru deşeuri solide
 4 uzine de reciclare a deşeurilor solide şi a 4 staţii de
sortare a deşeurilor
În ceea ce priveşte asistenţa tehnicã:
 18 060 000 euro pentru pregãtirea de proiecte în
domeniul protecţiei mediului
 7 605 000 euro pentru întãrirea capacitãţii
administrative la nivel central şi local
 4 300 000 euro pentru pregãtirea de proiecte în
sectorul transporturi.

Pânã în prezent, România a încheiat cu Comisia Europeanã

48 de Memorandumuri de Finanţare ISPA în valoare totalã de
aproximativ 2,4 miliarde euro, din care aproximativ 1,776 miliarde
euro sunt asiguraţi prin intermediul Programului ISPA.

92
 Astfel, suma angajatã pânã în prezent reprezintã peste 85%
din asistenţa financiarã alocatã de Uniunea Europeanã României în
cadrul Programului ISPA pentru perioada 2000 – 2006.
De asemenea are in derulare alte 15 proiecte ISPA (10 în
domeniul mediului şi 5 în domeniul transporturilor) prin care România
va asigura angajarea, în întregime, a bugetului alocat de Uniunea
Europeanã prin ISPA pentru perioada 2000 – 2006.

Pregãtirea proiectelor ISPA

Deşi, spre deosebire de alte instrumente financiare

comunitare, ISPA finanţeazã direct proiecte de investiţii în
infrastructurã, procesul de pregãtire a acestor proiecte trebuie sã
aibã la bazã Strategiile Naţionale ISPA.
Strategiile ISPA trebuie sã prezinte, în primul rând, o analizã
detaliatã a sectorului de infrastructurã şi apoi sã fundamenteze
obiectivele propuse, în strânsã corelare cu propunerile de proiecte şi
sursele de finanţare ale acestora.
Având în vedere faptul cã strategiile ISPA reprezintã
instrumente de planificare a investiţiilor, în cadrul exerciţiului de
elaborare a acestor documente, statele candidate urmãresc:
• prioritãţile sectoriale şi sub-sectoriale;
• prioritãţile geografice, înlãturarea blocajelor de trafic,
zone critice din punctul de vedere al poluãrii
• utilizarea optimã a fondurilor ISPA (în combinaţie cu alte
resurse).
Ca urmare a acestui exerciţiu, sunt finalizate strategiile ISPA
care definesc criteriile de promovare a proiectelor pentru finanţare
prin ISPA, precum şi lista proiectelor identificate (cu posibile surse de
finanţare).
În România, programarea ISPA a demarat prin elaborarea, în
anul 2000, a celor douã documente strategice:
• Strategia naţionalã ISPA în domeniul mediului
• Strategia naţionalã ISPA în domeniul transporturilor.
Astfel, sectoarele pentru care va fi acordatã finanţare ISPA în
România sunt:
 Pentru secţiunea mediu
 >tratarea apelor uzate,
 >gestionarea deşeurilor urbane
 >protecţia calitãţii aerului.

93
  Pentru secţiunea transporturi:
 >integrarea în reţelele de transport europene
 >reabilitarea, modernizarea şi dezvoltarea infrastructurilor
existente.
Proiectele ISPA sunt pregãtite de cãtre Beneficiari. Beneficiarii
programului ISPA pot fi
• Pentru infrastructura de mediu: autoritãţile locale şi
centrale (ministerul de resort, c o n s i l ii l e j u d e ţ e
n e , p r i m ã r i i l e ) , regiile autonome,
• Pentru infrastructura de transporturi: ministerul de
resort, regiile autonome şi companiile naţionale care
sunt capabile sã dezvolte proiecte de infrastructurã de
amploare, precum Compania Naţionalã de Autostrãzi şi
Drumuri Naţionale şi Compania Naţionalã de Cãi
Ferate.
Pentru ca un proiect ISPA sã fie aprobat de cãtre Comitetul de
Gestiune ISPA, beneficiarii trebuie sã pregãteascã o aplicaţie ISPA
în formatul standard prezentat pe site-ul DG Politici Regionale din
cadrul Comisiei Europene şi anexele aferente (Master Plan, Studiu
de fezabilitate, Analiza financiarã, Analiza instituţionalã şi Evaluarea
impactului asupra mediului).
În ceea ce priveşte implicarea Instituţiilor Financiare
Internaţionale (IFI) în co-finanţarea proiectelor ISPA pentru România,
pânã în momentul de faţã, două IFI au rãspuns pozitiv:
• Banca Europeanã pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
(BERD). Conducerea BERD a aprobat Facilitatea de
Creditare pentru Mediul Urban, în valoare de 80
milioane euro pentru România, menitã sã ofere
municipalitãţilor selectate co-finanţãri pentru granturile
ISPA fãrã garanţie suveranã
• Banca Europeanã pentru Investiţii (BEI) a creat
“Municipal Water Infrastructure Scheme”, o Facilitate de
Împrumut Orizontalã pentru a co-finanţa proiecte de
mediu cu garanţie suveranã. Însã pentru garantarea de
cãtre stat a împrumutului cofinanţat de BEI, beneficiarul
final trebuie sã mai elaboreze o a două variantã a
studiului de fezabilitate, în conformitate cu Ordinul
MFP / MLPTL nr.1013 /873 din 12 iunie 2001.
Co-finanţarea proiectelor ISPA poate fi asiguratã şi de la
bugetul de stat (proiectele de transporturi, proiecte promovate de

94
municipalitãţi care au depãşit gradul de îndatorare prevãzut de lege)
sau de la bugetul local.

VII.4. SAPARD

SAPARD este un program operaţional din anul 2000. Are

drept scop sprijinirea agriculturii si dezvoltarea ruralã în ţările
candidate din Europa Centralã si de Est.
În perioada 2000-2006, România urmeazã sã primeascã 150
milioane Euro/an, fiind cel de-al doilea mare beneficiar după Polonia.
În plus, guvernul României va contribui cu suma de 50 milioane
Euro.
SAPARD finanţează proiecte majore din domeniul agricol si al
dezvoltãrii rurale. România a identificat patru mãsuri prioritare care
urmeazã sã fie finanţate în cadrul acestui program:
• Îmbunătăţirea activităţilor de prelucrare si
comercializare a produselor agricole si pescăreşti;
• Dezvoltarea si îmbunătăţirea infrastructurii rurale;
• Dezvoltarea economiei rurale (investiţii în companiile
cu profil agricol; Diversificare economicã; Silvicultura);
• Dezvoltarea resurselor umane (Îmbunãtãţirea activităţii
de instruire profesionale; Asistenţă tehnicã, inclusiv
studii menite sã sprijine pregãtirea si monitorizarea
programului, campanii de informare si publicitate).
În comparaţie cu instrumentele PHARE şi ISPA, Programul
SAPARD acordă statelor candidate responsabilităţi depline în ceea
ce priveşte gestionarea proiectelor de investiţii, începând cu etapa de
selectare şi până la efectuarea plăţilor, în vederea acumulării de
experienţă în implementarea normelor şi practicilor U.E. şi în
gestionarea, în viitor, a fondurilor structurale.
PROGRAMUL SAPARD (Special Accession Programme for
Agriculture and Rural Development) a fost iniţiat în baza
Reglementării nr. 1268/1999 a Consiliului Uniunii Europene, privind
sprijinul pentru măsurile de pre-aderare în domeniul agriculturii şi
dezvoltării rurale, în ţările candidate din centrul şi estul Europei.
Obiectivul prioritar al Programului SAPARD este acela de a
crea cadrul necesar implementării unei agriculturi performante şi
dezvoltării durabile a zonelor rurale în ţările candidate. Programul
urmăreşte preluarea acquis-ului comunitar şi adaptarea progresivă a

95
mecanismelor de piaţă la principiile care guvernează Politica Agricolă
Comună.
În baza unor criterii reprezentative pentru toate ţările
candidate (suprafaţa agricolă, populaţia ocupată în agricultură,
produsul intern brut, situaţia teritorială specială, zone defavorizate),
prin Decizia Comisiei C(2000) 3742 Final a fost aprobat Planul
Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR). Alocările
anuale indicative ale contribuţiei financiare comunitare (preţuri/1999),
care, în cazul României reprezintă 150,636 milioane euro anual, au
fost stabilite prin Decizia Comisiei nr.595/EC/1999.
La data de 31 iulie 2002, Comisia Europeana a emis Decizia
care prevede conferirea managementului Programului SAPARD
autorităţilor de resort din România (Decizia EC/638/2002).
Pentru definirea condiţiilor privind managementul financiar şi
tehnic, regulile de gestiune şi control, precum şi cadrul general
administrativ pentru implementarea Programului SAPARD, a fost
semnat la Bruxelles, la data de 2 februarie 2001, Acordul Multianual
de Finanţare SAPARD între Guvernul României şi Comisia
Comunităţii Europene (Multi-Annual Financing Agreement – MAFA).
Acest acord a fost ratificat prin Legea nr.316/18 iunie 2001 (MO nr.
362/5 iulie 2001). MAFA reprezintă documentul oficial prin care s-a
decis alocarea unei contribuţii financiare nerambursabile României,
în valoare de 1099 milioane Euro, angajată pe perioada 2000-2006,
în vederea implementării programului SAPARD.
În conformitate cu prevederile Legii nr.316/2001 pentru
ratificarea Acordului Multianual de Finanţare SAPARD, angajamentul
financiar al Comunităţii Europene precum şi perioada de valabilitate
a acestui angajament, sunt stabilite anual, în Acordurile anuale de
finanţare.
Până în prezent, au fost încheiate între Guvernul României şi
Comisia Comunităţii Europene şi ratificate de către Parlamentul
României, Acordurile anuale de finanţare aferente anilor 2000
(ratificat prin Legea nr. 317/2001 – MO nr. 338/2001), 2001 (ratificat
prin Legea nr. 416/2002 – MO nr. 508/2002), 2002 (ratificat prin OUG
nr. 26/2003 – MO nr. 283/2003) şi, respectiv, 2003 (ratificat prin
Legea nr. 496/2003 – MO nr. 843/2003.
Programul SAPARD urmăreşte să sprijine România în
pregătirea pentru participarea la Politica Agricolă Comună
implementată în Uniunea Europeană, obiectivele operaţionale în
acest sens fiind:

96
 • rezolvarea problemelor specifice legate de o dezvoltare
rurală durabilă;
• îmbunătăţirea standardelor de calitate ale produselor
agricole si piscicole, ale procesului de producţie şi de
comercializare a acestora şi aducerea lor la
standardele practicate în Uniunea Europeană;
• sprijinirea României în implementarea legislaţiei Uniunii
Europene (“acquis-ului comunitar”) corespunzătoare
acestui sector.

Cadrul instituţional pentru implementarea programului

Instituţia responsabilă cu implementarea tehnică şi financiară
a programului în România este Agenţia SAPARD, instituţie publică
cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Agriculturii,
Pădurilor si Dezvoltării Rurale, Agenţia SAPARD are în structură o
unitate centrală, situată în municipiul Bucureşti, şi opt Birouri
Regionale de Implementare a Programului SAPARD (BRIPS)
(regiunile sunt definite conform normelor metodologice de aplicare a
Legii nr. 151/1998 privind dezvoltarea regională în România).

Autoritatea Competentă
Responsabilitatea pentru managementul financiar al fondurilor
SAPARD revine Responsabilului Naţional cu Autorizarea Finanţării
(Naţional Authorising Officer – NAO), conform prevederilor Legii nr.
316/2001 pentru ratificarea Acordului Multianual de Finanţare.
Fondul Naţional din cadrul Ministerului Finanţelor Publice acţionează
în calitate de Autoritate Competentă, având rolul de a emite,
monitoriza şi retrage acreditarea Agenţiei SAPARD şi de a numi
Organismul de Certificare.

Autoritatea de Management
Ministerul Agriculturii, Pădurilor si Dezvoltării Rurale are în
atribuţii coordonarea, raportarea, monitorizarea si evaluarea
Programului SAPARD si îndeplineşte funcţia de Autoritate de
Management pentru Programul SAPARD. Acest organism asigură
monitorizarea efectivă a derulării Programului şi raportează
Comitetului de Monitorizare pentru Programul SAPARD, progresele
înregistrate în implementarea măsurilor şi dacă este cazul, ale sub-
măsurilor.

97
Organismul de Certificare
Rolul de Organism de Certificare pentru Programul SAPARD
este îndeplinit de Curtea de Conturi a României. Principalele atribuţii
ale acestui Organism constau în certificarea conturilor Agenţiei
SAPARD, raportarea asupra sistemelor control şi verificarea
elementelor de co-finanţare.

Comitetul de Monitorizare
Comitetul de Monitorizare pentru Programul SAPARD are rolul
de a asigura supervizarea, eficienţa şi calitatea implementării
Programului, în vederea atingerii obiectivelor specifice. Principalele
atribuţii ale Comitetul de Monitorizare se referă la examinarea
Raportului de evaluare intermediară, aprobarea Rapoartelor anuale
de implementare şi a Raportului final, precum şi la aprobarea
propunerilor privind amendarea/revizuirea Programului. Comitetul de
Monitorizare are în componenţă reprezentanţi ai organismelor
guvernamentale cu responsabilităţi în domeniu, parteneri sociali şi
observatori din partea Comisiei Europene.

Serviciile Tehnice Delegate

Agenţia SAPARD a delegat îndeplinirea unor funcţii de
implementare tehnică (cu excepţia funcţiilor de executare a plăţilor şi
de contabilizare a angajamentelor şi plăţii), către instituţii
specializate. Astfel, au fost încheiate protocoale de delegare cu
Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi Direcţia de
Dezvoltare Rurală din cadrul Ministerului Agriculturii, Apelor si
Dezvoltării Rurale, care stabilesc cadrul juridic, administrativ şi tehnic
conform căruia Agenţia SAPARD a delegat Serviciilor Tehnice
Delegate (STD) din cadrul MTCT şi MAPDR, o serie de atribuţii
pentru implementarea Măsurii 2.1 „Dezvoltarea şi îmbunătăţirea
infrastructurii rurale” şi respectiv, Măsurii 1.1 „Îmbunătăţirea
prelucrării şi marketingului produselor agricole şi piscicole”.
Ca urmare a deciziei de preluare de către Agenţia SAPARD a
atribuţiilor delegate MTCT pentru implementarea Măsurii 2.1, a fost
emisă OUG nr. 11 din 23/03/2004, privind stabilirea unor măsuri de
reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale, care modifică
OUG nr. 142/2000 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Agenţiei SAPARD pentru implementarea tehnică şi financiară a
Programului SAPARD, în sensul preluării de la MTCT a celor 50 de
posturi împreună cu personalul aferent

98
Activităţi eligibile pentru finanţare
Conform Planului Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare
Rurală al României, prin intermediul Programului SAPARD vor fi
finanţate în perioada 2000 – 2006 unsprezece Măsuri*, structurate
pe patru priorităţi, astfel:
Axa 1: Îmbunătăţirea accesului la pieţe si a competitivităţii
produselor agricole şi piscicole prelucrate:
1.1 Îmbunătăţirea prelucrării si marketingului
produselor agricole şi piscicole;
1.2 Îmbunătăţirea structurilor in vederea realizării
controlului de calitate, veterinar si fitosanitar, pentru
calitatea produselor alimentare şi pentru protecţia
consumatorilor;
Axa 2: Îmbunătăţirea infrastructurii pentru dezvoltare rurală şi
agricultură:
2.1 Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale;
2.2 Managementul resurselor de apă pentru
agricultură;
Axa 3: Dezvoltarea economiei rurale:
3.1 Investiţii în exploataţiile agricole;
3.2 Constituirea grupurilor de producători;
3.3 Metode agricole de producţie proiectate să
protejeze mediul şi să menţină peisajul rural (agro-
mediu);
3.4 Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice
pentru generarea de activităţi multiple şi venituri
alternative;
3.5 Silvicultura;
Axa 4: Dezvoltarea resurselor umane:
4.1 Îmbunătăţirea pregătirii profesionale;
4.2 Asistenţă tehnică,
Până în prezent, prin Programul SAPARD este asigurata
implementarea a sase măsuri, dintre care, trei măsuri au fost
acreditate de către Comisia Europeana in cursul anului 2002 si
anume: Măsura 1.1 „Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului
produselor agricole şi piscicole”, Măsura 2.1 „Dezvoltarea şi
îmbunătăţirea infrastructurii rurale” si Măsura 4.2 „Asistenţa tehnică”.
Măsura 1.1 Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingului
produselor agricole şi piscicole
 Potenţialii beneficiari
 asociaţii si grupuri de producători (cu personalitate juridică;

99
  societăţi comerciale cu capital 100% privat;
 în sectorul vinificaţie sunt sprijinite: asociaţiile, grupurile de
producători şi societăţile comerciale private care procesează numai
soiuri nobile de struguri.
 Tipurile de investiţii vizate
 îmbunătăţirea şi optimizarea fluxurilor de producţie,
prelucrare şi marketing al produselor agricole si piscicole;
 crearea sau modernizarea reţelelor locale de colectare, a
capacităţilor de recepţionare, depozitare, condiţionare, sortare şi
ambalare a produselor agricole si piscicole.
Aceste investiţii vor contribui la accelerarea ameliorării
standardelor naţionale prin adaptarea progresivă la standardele
comunitare în sectoarele: lapte şi produse lactate; carne (taurine,
suine, ovine, păsări) şi ouă; legume, fructe şi cartofi; prelucrarea
strugurilor - soiuri nobile pentru vin; peşte şi acvacultură şi produse
de ostreicultură (stridii şi midii); cereale; seminţe oleaginoase; zahăr,
plante textile (in şi cânepă).
În cadrul acestei măsuri sunt finanţate proiecte a căror valoare
totală eligibilă este cuprinsă între 30.000 şi 2.000.000 EURO.

Măsura 2.1 Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii

rurale
 Potenţialii beneficiari
 Consiliile locale comunale;
 Asocieri de tip partenerial, cu statut juridic, între consiliile
locale comunale.
 Tipurile de investiţii vizate
 Drumuri în zonele rurale;
 Alimentarea cu apă în sistem centralizat în zonele rurale;
 Canalizări în sistem centralizat în zonele rurale.
În cadrul acestei măsuri sunt finanţate proiecte a căror valoare
totală eligibilă este cuprinsă între 100 000 EURO şi 1 000 000
EURO.

Măsura 4.2 Asistenţa tehnică

 Potenţialii beneficiari
 Autoritatea de Management din cadrul Ministerului
Integrării Europene
 Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului
 Tipurile de activităţi eligibile

100
  cheltuieli cu întâlnirile Comitetului de Monitorizare (inclusiv
costurile experţilor),
 cheltuieli cu campaniile de informare şi publicitate
(incluzând costurile atribuirii lor),
 cheltuieli asociate pregătirii măsurilor în cadrul
Programului,
 cheltuieli pentru Evaluare pe termen mediu cerută în baza
prevederilor Articolului 10 din Secţiunea B a Acordului
Multianual de Finanţare.
În prima parte a lunii decembrie 2003, Comisia Europeană a
emis Decizia de acreditare pentru încă trei măsuri, după cum
urmează:
Măsura 3.1 „Investiţii în exploataţiile agricole”,
Măsura 3.4 „Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor
economice pentru generarea de activităţi multiple şi venituri
alternative”
Măsura 4.1 „Îmbunătăţirea pregătirii profesionale”.

Primirea cererilor de finanţare pentru proiectele SAPARD s-a

sistat începând cu 1 august 2006, ca urmare a depăşirii fondurilor
alocate României prin Programul SAPARD.

101
 BIBLIOGRAFIE

1. Cerna, Silviu “Sistemul monetar şi politica monetară”

Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996

2. Cerna, Silviu “Unificarea monetară în Europa”

Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997

3. Corduneanu, C. “Importanţa trecerii de la o economie de

îndatorare la o economie a pieţelor financiare”
în
“Procese financiar monetare ale tranziţiei:
probleme şi dileme”,
Academia Română, ICF “V. Slăvescu”, Ed.
Alpha, 1998

4. Dardac, Nicolae “Monedă şi credit”, vol.1,

Vascu, Tatiana Academia de Studii Economice, Bucureşti,
2000

5. Dănilă, Nicolae “Bipolarizarea monetară”

Ed. Economică, 1999

6. Doltu, Claudiu “Sisteme monetare comparate”

Ed. Economică, 1997

7. Dragomir, “Inflaţie şi sisteme monetare”,

Georgeta, Ed. Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi,
Mistreanu, Ana 2001

8. Hommet, J-M “Le système bancaire français”,

Ed. Dunod, Paris, 1991

9. Jachand, Gill “La monnaie et son role dans l’economie”,

Ed. Dunod, 1995

102
10. Lenain, Patrick “F.M.I-ul”,
Ed. Coresi S.A, Bucureşti, 2000

11. Madan, B.K. “Ecouri de la Bretton Woods”,

in “Finance and Development”, nr.2, iunie 1999

12. Simon, Claude “Băncile”,

Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993

13. Teulon, “Sistemul monetar internaţional”,

Fréderic Ed. Institutul European, Iaşi, 1997

14. Turliuc, Vasile “Monedă şi credit ”,

Cocris, Vasile Ed. Ankarom, Iasi, 1998

15. http://www.imf.org

16. http://www.ecb.int

17. http://www.worldbank.org

18. http://www.ebrd.com

19. http://www.eib.org

20. http://www.mae.ro

21. http://www.mie.ro

22. http://www.bnr.ro

103