UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

ŞTIINŢE SOCIALE ŞI PSIHOLOGIE
SPECIALIYAREA P.I.P.P.

LIMBA ROMÂNĂ
-REFERAT-

STUDENT,
Rusalim Ramona Elena

PITEŞTI
2018
LEOAICĂ TÂNĂRĂ IUBIREA
 În 1964 apare volumul ,,O viziune a sentimentelor“ scris de Nichita Stănescu, volum, din
care face parte şi poezia erotiocă ,,Leoaică tânără iubirea“. Acest volum cuprinde numai poezii
erotice, alcătuind un roman al unei idile, în care iubirea este prezentată ca o minune care are o
adevărată forţă demiurgică.
Poezia ,,Leoaică tânără iubirea“ redă iubirea ca sentiment, ca stare extatică, a eului poetic,
reflectând lirismul subiectiv. Se individualizează prin transparenţa imaginilor şi proecţia cosmică,
prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei. Este considerată o capodoperă a liricii erotice
româneşti.
Poezia este structurată în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe inegale, prima
având şase versuri, a doua opt versuri şi ultima 10 versuri.
Titlul poeziei este exprimat printr–o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează
extazul poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, reprezentată de un animal de pradă, agresiv ,,Leoaică
tânără “, explicată de poet prin apoziţia ,,iubirea“. Nu întâmplător este aleasă leoaica ca
reprezentantă a iubirii, ea fiind regina animalelor, aici fiind regina sentimentelor umane. Iubirea este
asemeni unei leoaice: puternică, agilă, feroce, frumoasă, plină de vitalitate.
Tema o constituie consecinţele pe care iubirea le are asupra raportului eului poetic cu lumea
exterioară şi cu sinele totodată. Eul liric este marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman
sentiment, iubirea. Universul este metamorfozat prin iubire, Îndrăgostitul se refugiază în acest
univers şi suferă modificări odată cu el. Motivele literare sunt ,,leoaică“ – motiv central, cerc –
geneză, cerc rotator.
In poezie, câmpurile semantice dominante sunt ale iubirii, ale naturii şi a leoaicei. Iubirea
debutează cu faza adolescentină ,,Leoaică tânără iubire“ şi urmată de schimbarea bruscă ,,dodată“
datorită iubirii, iar apoi se prezintă o iubire matură cu care fiinţa umană este obişnuită ,,peste care
trece alene“. Câmpul semantic este reprezentat de substantivele : ,,curcubeu“, ,,ape“, ,,ciocârlii“,
,,deşert“, ajutând cititorul să înteleagă schiombările suferite de univers provocate de apariţia iubirii.
Câmpul semantic al substantivului ,,leoaică“ este format din mai multe asocieri ,,leoaică
tânără“,,,leoaică arămie“, ,,colţi“, ,,mişcări viclene“, ,,iubirea “.
Prima strofă debutează prin repetarea metaforei din titlu ce defineşte iubirea de tip
adolescentin ,,Leoaică tânără iubirea“. Eul îndrăgostit se confesează în formă meditativă ,,Mi–ai
sărit în faţă“. Fiinţa umană este predispusă la a se îndrăgostii, autorul fiind conştient de acest lucru ,
ba chiar a perceput acest sentiment undeva în preajma lui , pândindu–l ca un animal de pradă.
Angajat în aventura cunoaşterii, eul liric este bombardat sistematic de acumulări cantitative,
lente ,,Mă pândise în încordare / Mai demult“e surprins de modificarea textului existenţial, ceea ce
– în termenii filosofiei hegeliene – reprezintă teza. Momentul în care este atacat cu violenţă, cu
puritate, cu intenţia vădită de a–l face conştient că e aici, că pătrunde în el, direct, fără ocolişuri,
este descris de amprenta sentimentului pe faţa poetului prin folosirea verbelor:”a sărit”,”a înfipt”,”a
muşcat” (,,Colţii albi mi i-a înfipt în faţă / M-a muşcat leoaica azi de faţă“). Adjectivul ,,albi’’
reprezintă puritatea sentimentului în cea mai puternică forţă a sa asociat cu substantivul ,, colţi”.
Verbul ,,pândise’’ ne aminteşte că, totuşi, iubirea este un ,,animal” de pradă care te ,,muşcă” când te
aştepţi mai puţin, atacând eul poetic îndragostit.
 A doua strofă arată schimbarea bruscă ,,şi deodată”. Universul dobândind un alt statut şi o
altă formă, metamorfozându-se cu fiinţa îndrăgostită ,,natura se făcu un cerc de-a dura”. Acesta este
momentul în care poetul transcende într-o altă lume, paralelă celei in care trăia, percepţia lui asupra
lumii, ideilor, sentimentelor capătă un alt sens. Cercul ,,de-a dura” simbolizează geneza,
începuturile, iar comparaţia ,,când mai larg, când mai aproape / Ca o strangere de ape”, semnifică
reinventarea în formă pură a tot ceea ce îl înconjoară pe îndrăgostit. Simţurile sunt redefinite şi
percep doar ceea ce doreşte eul poetic. Luna apare în culori vii de curcubeu, iar auzul percepe
muzica sferelor. Eul poetic face parte din univers ,,şi privirea-n sus ţâşni / Curcubeu tăiat în două /
Şi auzul o-ntâlni / Tocmai lângă ciocârlii”. Iată, deci, cât de mult înalţă, sentimental iubirii, fiinţa
umană atunci când aceasta este conştientă, pătrunsă de ea. ,,Ciocârlia,, este un simbol al zborului
spre lumină, spre soare; ea fiind o pasăre care zboară cel mai sus şi are un viers cu totul aparte.
Apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericiirii care este percepută cu
toate simţurile. Eul liric este extaziat, de noul sentiment, copleşit. Curcubeul este simbol al unei
fericiri nesperate, fiind un fenomen rar produs între soare şi norii negri filtrat prin puritatea
picăturilor de ploaie, rezultatul fiind iubirea. Acesta fiind un arc de triumf de izbândă cerească
reflectat în sufletul prea plin al eului poetic. Eul liric se simte în acest nou univers un adevărat
,,centrum mundi“, un nucleu existenţial, care poate reorganiza totul în jurul său după alte precepţii,
cu o forţă impresionantă.
In strofa a treia eul liric începe să devină conştient de modificările suferite în urma ,,atacului
leoaicei“. Fiinţa se reinventează pe sine, fizionomia fiind total diferită, nereuşind să se mai
recunoască. ,,Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie , / dar mâna nu le mai ştie“.
Sprânceana, tâmpla, bărbia reprezintă constante astronomice ale fiinţei care, acum, intră în
schimbare. Repetarea conjuncţiei ,,şi “, are rol de schimbare a momentelor unei vieţi încărcate de
iubire, în care sentimentul, dominant, este fericirea şi împlinirea. Starea de beatitudine spirituală
rezultă din unitatea contrariilor, transpusă extatic din planul real într-unul oniric – prin starea de
plutire, de alunecare ascensională- ,,şi alunecă-n neştire / pe-un deşert în strălucire“, echivalent,
altundeva, unei ,,pustietăţii divine“. Se schimbă radical modul în care este percepută iubirea de
fiinţa umană, este acceptată, nu mai şochează simţurile, devenind o obişnuinţă ,,peste care
trece-alene “. ,,Leoaică tânără “se transformă în ,,leoaică arămie“, însă viclenia o caracterizează în
continuare, atâta timp cât există ,,cu mişcările viclene “. Fericirea trăită, acum, vine după o perioadă
ternă a vieţii, ,,un deşert “ ce capătă brusc ,,strălucire“, iubirea, ca formă a spiritului, învinge
timpul, dând energie şi profunzime vieţii ,,încă–o vreme şi-ncă–o vreme…“.
In cele trei momente, marcate de cele trei unităţi strofice inegale, asistăm la un proces de
subilmare katartică, prin trascenderea de aspect sublim ( a leoaicei tinere ce-i înfige colţii albi în
faţă) de la starea de natură ( când simţurile îi informau corect cu privire la propria existenţă) la o
nouă stare funcţional-onirică – de uitare a eului concret şi de identificare cu o lume ideală luminată
de strălucirea deşertului, în care suverană e doar ,,leoaica arămie / cu mişcări viclene“ – altfel spus :
de trăirea beatitudinii spirituale ,,pentu o vreme şi încă o vreme “.
La nivel prozodic, se regăseşte tehnica ingabamentului ce constă în continuare ideii poetice
în versul următor şi în cele trei strofe neregulate.
In spirit neomodernism poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentimentul materializat
este vizualizat de poet sub forma unei stări sufleteşti ce capătă puteri demiurgice asupra
sensibilităţii eului poetic, înălţându-l în central universului care la rândul lui se reorganizează sub
influenţa celui mai nobil sentiment uman. Imagistica inedită a liricii stănesciene este o adevărată
aventură spirituală şi lingvistică, ce defineşte un innovator al Cuvântului şi Necuvântului, Nichita
Stănescu fiind nu numai ,,un model reprezentativ al poeziei contemporane, ci şi o conştiinţă
artistică ce regândeşte, de la capăt, întreaga poeticitate în articulaţiile ei, propunând o operă de o
mare profunzime şi originalitate, […] descoperă poezia într–un << loc>> nou, cu care nu eram
obişnuiţi“. ( Ştefania Mincu).
Poezia este considerată o modalitate de cunoaştere deplină şi contrariază permanent
aşteptările criticilor. Poezia este definită pe coordonatele existenţei şi ale cunoaşterii, de aceea
urmăreşte lupta sinelui cu sinele şi confruntarea dintre gânditor şi creator.
Critica literară a apreciat acest inepuizabil teritoriu liric ce se deschidea treptat: Ovid S.
Crohmălniceanu vorbea de ,,o nouă experienţă lirică”, Edgar Papu situează poetul ,,într-un anumit
spaţiu pur, într-o zonă superioară a realităţii”, M. Papahagi identifică un ,,cosmos al vorbirii”, iar
Nicolae Manolescu surprindea în poezia lui Nichita Stănescu o ,,răsturnare de percepţii”, ,,o
metafizică a realului şi o fizică a emoţiilor”.

BIBLIOGRAFIE:

Simion Bărbulescu – De la Eminescu la Emil Cioran – Eseuri critice, Editura CARMIN,

Piteşti 1995
CRITICI:
Ştefania Mincu,
Ovid S. Crohmălniceanu,
Edgar Papu
M. Papahagi
Nicolae Manolescu