Sunteți pe pagina 1din 16

Capitolul 1

ECONOMIA MONDIALĂ: ORIGINI, CONŢINUT, PERSPECTIVE

1.1 Preistoria economiei mondiale

1.2 Formarea economiei mondiale

1.3 Conceptul de economie mondială

1.4 Perspectivele economiei mondiale

Saltul activităţii economice la nivel internaţional a avut loc atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob. Capitalismul înseamnă supremaţia economiei deschise, orientate către piaţă, o piaţă în expansiune şi într-o continuă schimbare structurală. Trecerea la acest sistem economic s-a produs după prima revoluţie industrială (secolul al XVIII-lea), dar ea a fost pregătită de întreaga dezvoltare anterioară a omenirii; trăsăturile fundamentale ale realităţii de azi sunt o prelungire, în grade diferite, a unor experienţe îndepărtate în timp; cum spune Braudel „ele se alimentează din secolele trecute”.

1.1 Preistoria economiei mondiale

Prima şi cea mai importantă premisă a economiei mondiale o constituie dominaţia proprietăţii private. Dreptul la proprietate privată stă la baza libertăţii omului şi a liberei întreprinderi. Istoria acestui tip de proprietate se pierde în negura vremurilor. Copilăriei societăţii omeneşti i-a corespuns însă proprietatea comună. A fost ea, oare, expresia unei voinţe divine? Erau, oare, oamenii iniţiali înclinaţi prin natura lor către acest tip de proprietate? Nimic din toate acestea! Explicaţia trebuie căutată în vicisitudinile epocii, în excesiva raritate a factorilor de producţie: numărul oamenilor era foarte restrâns, iar cunoştinţele şi tehnica – foarte rudimentare. În aceste condiţii, şansa de supravieţuire a unei comunităţi umane, a familiei primitive, depindea, mai ales, de braţele de muncă disponibile – factor de producţie rar; lupta, extrem de dură, pentru existenţă i-a obligat pe oamenii primitivi să-şi organizeze munca în comun şi, ca o consecinţă, să accepte proprietatea comună şi repartiţia egalitară. Proprietatea comună a fost, aşadar, caracteristică economiei de penurie 1 .

1 Peste veacuri, în secolul XX e.n. se va reconfirma, la un nivel superior, concordanţa dintre dominaţia proprietăţii comune şi economia de penurie. Fapt este că această formă de proprietate nu a reapărut în ţări cu economie de abundenţă – SUA, Suedia, Japonia, Anglia etc., ci în Rusia, Mongolia, China etc., ţări cu economie de penurie. Reapariţia ei a avut loc, exclusiv, prin violenţă, nefiind determinată de acţiunea unor factori economici.

Zorii proprietăţii private

Nu se poate şti cu exactitate când a început să se formeze proprietatea privată; cert este însă că apariţia ei nu s-a produs în acelaşi timp peste tot. După unele opinii, proprietatea privată ar fi apărut, mai întâi, la triburile semitice şi ariene, aflate într-un stadiu mai avansat de dezvoltare, decât celelalte triburi. De aici, se poate trage concluzia dezvoltarea inegală îşi are obârşia în cele mai vechi timpuri. Fapt este însă că, în epoca patriarhatului şi familiei monogame, proprietatea privată exista deja. Vechiul Testament (Geneza) menţionează un fapt semnificativ în acest sens: „Avram 2 era foarte bogat în vite, în argint şi în aur” (s.n.) 3 . El ar fi trăit într-o perioadă cuprinsă între secolele 21-15 î.e.n. În acest interval foarte îndepărtat, se presupune că a avut loc triumful proprietăţii private asupra celei comune. Trecerea de la matriarhat la patriarhat corespunde unei perioade în care omul începe să obţină succese în lupta cu forţele vitrege ale naturii. Productivitatea muncii, treptat, se măreşte, graţie unor perfecţionări tehnice, dar îndeosebi diviziunii muncii, specializării.

Rolul diviziunii muncii

Prima mare diviziune a muncii – separarea triburilor de păstori de masa celorlalte triburi – are ca efect principal apariţia plusprodusului. Este un moment de referinţă în evoluţia umanităţii. Plusprodusul va constitui baza materială a dezvoltării proprietăţii private, motivaţia ei. Primii proprietari particulari din istorie au fost capii familiilor patriarhale, iar primul obiectiv semnificativ al proprietăţii private l-au constituit vitele; ne putem da seama cât de adânci sunt rădăcinile proprietăţii private în istoria omenirii, cât de veche este tradiţia sa. Este locul, aici, să mai subliniem şi continuitatea sa istorică. Odată apărută, proprietatea privată a cunoscut o continuă dezvoltare şi perfecţionare în strânsă legătură cu progresul factorilor de producţie. Dacă

2 primul Patriarh
3

Cyrus H. Gordon în „World Testament”, 1958, apreciază că Geneza, în cea mai mare parte, cuprinde relatări demne de încredere. Şi nu este singurul om de ştiinţă care are o asemenea opinie. Între altele, în Biblie se fac primele referiri la „ciclurile economice” – şapte ani de abundenţă şapte ani de sărăcie.

proprietatea comună corespunde economiei de penurie şi contribuie la menţinerea ei, proprietatea privată începe să se formeze atunci când omul devine capabil să producă mai mult decât strictul necesar, adică, un surplus; de-a lungul istoriei, ea se va dovedi cadrul cel mai adecvat al unei economii de prosperitate.

Apariţia producţiei pentru schimb

Pasul următor l-a reprezentat autonomia producătorului direct. El a avut la bază tocmai proprietatea privată şi existenţa plusprodusului. Separarea meşteşugarilor de agricultori – a doua mare diviziune a muncii –, va însemna un nou salt pe planul productivităţii muncii. Din acest moment ia naştere producţia destinată schimbului. În pragul trecerii la epoca antică are loc a treia mare diviziune a muncii. Apar negustorii – oameni care se ocupă cu mijlocirea schimbului. O dată cu ei se trece la baterea banilor de metal, ceea ce are darul de a facilita considerabil schimbul, de a spori viteza operaţiunilor comerciale. Negustorii au fost, de fapt, primii capitalişti. O dată cu ei începe să se afirme şi spiritul de întreprinzător. Avuţia va creşte în proporţii din ce în ce mai mari, cunoscând forme tot mai variate în întrebuinţări din ce în ce mai largi. Proprietatea privată va crea cadrul pentru dezvoltarea activităţii economice, pentru trecerea de la economia de penurie la cea de abundenţă.

Schimbul la mare distanţă

Primele manifestări de comerţ exterior apar încă în antichitate. Fenicienii au fost primii oameni de afaceri la mari distanţe. Oraşele lor (Tyr, Sidon, Cartagina) au rămas în istorie datorită rolului jucat în desfăşurarea comerţului în bazinul mediteranean. Fenicienii au fondat

târguri în Cipru, Malta, Sicilia, Sardinia, Peninsula Iberică, prin intermediul cărora vindeau atât produse primare (cereale, lemn preţios) cât şi produse

manufacturate (obiecte din bronz, bijuterii, stofe, mirodenii şi

sărat). Un alt oraş antic – Palmira, situat în Asia Mică, a jucat mult timp un rol de antrepozit comercial pe drumul ce lega Tyr-ul de Babilon. În Asia, Insula Ceylon se transformase într-o vastă piaţă angro unde, la date fixe, se strângeau negustorii din diferite părţi ale uriaşului continent, în

peşte

aşteptarea unei mari flote pe care romanii o trimiteau pentru a cumpăra mătase, mirodenii, pietre preţioase, în general obiecte de lux. Ce semnificaţie aveau aceste schimburi? Importanţa comerţului la mare distanţă pentru economia metropolelor era redusă. Nu se importau bunuri destinate producţiei, ci bunuri de consum foarte scumpe. Prin forţa împrejurărilor, volumul acestor importuri era mic. Ponderea lor în „economia internă” era foarte scăzută. Apoi, fluxurile se desfăşurau, de regulă, într-un singur sens. Roma antică, de pildă, în perioada imperiului, a fost cel mai mare importator al epocii, dar nu şi un exportator pe măsură. O balanţă a sa comercială ar fi arătat cronic deficitară. Economia de consum era preponderentă. Nu se putea vorbi despre o diviziune internaţională a muncii în adevăratul sens al cuvântului, adică de o specializare conştientă, bazată pe avantajul comparativ. În fine, în schimburile la mare distanţă nu erau antrenate decât anumite părţi ale globului. Evul Mediul n-a adus transformări fundamentale. Vechile centre comerciale au fost înlocuite cu altele noi (Veneţia, Genova, Bagdad, Nijni- Novgorod etc.). Comerţul maritim ia amploare. Se formează „Liga Hanseatică” în nordul european. Bunurile de consum continuau să fie principalul obiect al tranzacţiilor. Datorită mijloacelor de transport relativ rudimentare, operaţiile comerciale durau foarte mult timp. Iniţial, aria geografică a comerţului la mare distanţă a cuprins Europa, Africa şi Asia. După Wallerstein, în secolul al XII-lea e.n. se conturau cinci nuclee ale comerţului la mare distanţă: 1) Bazinul Mediteranean, care includea Bizanţul, oraşele-state italiene şi nordul Africii; 2) Aria baltică; 3) Complexul alcătuit din Oceanul Indian şi Marea Roşie; 4) Regiunea chineză; 5) Ţinutul central – asiatic, din Mongolia până în Rusia 4 . Este semnificativ că aceste lumi nu erau izolate, ci comunicau între ele, la punctele de contact.

1.2 Formarea economiei mondiale

Sfârşitul secolului al XV-lea şi secolul imediat următor, al erei noastre, anunţau debutul unei noi epoci în activitatea economică. Evenimentele din acel timp – marile descoperiri geografice, importantele cuceriri coloniale – au permis includerea în circuitul economic a unor vaste

4 Vezi Emmanuel Wallerstein: „Sistemul mondial modern”, Bucureşti Editura Meridian, p. 25, 1992

regiuni de pe glob şi, în primul rând, a celor două Americi. Acest lucru a dat un considerabil impuls vieţii economice. Comerţul dintre Lumea Veche şi Lumea Nouă va creşte în ritmuri nemaiîntâlnite. Referindu-se la această perioadă, Adam Smith, reprezentant de seamă al şcolii clasice engleze, „economistul epocii manufacturiere”, scria: „Mărfurile europene erau aproape toate noi pentru America, iar multe dintre cele din America erau noi pentru Europa. Astfel începu să se facă un nou schimb de produse

cum nici nu se mai gândise nimeni vreodată înainte

Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde, cuprinzând cele mai importante zone de pe mapamond. Secolul al XVI-lea este secolul apariţiei germenilor pieţei mondiale. Activitatea la nivel microeconomic este stimulată considerabil; iau fiinţă manufacturile. Printre ele, cu timpul, se remarcă cele care, după expresia lui Adam Smith, produc „pentru debuşee mai îndepărtate” şi care sunt amplasate, în acest scop, în cele mai cunoscute porturi maritime. Multe manufacturi nu puteau funcţiona decât pe baza importului de materii prime (cele de mătase, de exemplu). În fine, semnificativă este şi crearea, de către comercianţii mai bogaţi, a unor manufacturi în alte ţări, decât cele de origine, îndeosebi în colonii. Stimulate în bună măsură de dezvoltarea comerţului exterior, manufacturile au contribuit, la rândul lor, la impulsionarea acestuia.

Ţara care a dominat piaţa mondială, în perioada manufacturieră, a fost Olanda. Oraşele din Ţările de Jos, ca Anvers, Bruges, Gand, devin centre ale comerţului internaţional, pe baza mărfurilor produse în manufacturi. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, Olanda ajunsese la punctul culminant al puterii sale comerciale. O dată cu crearea marilor manufacturi, devine evident că „economia închisă” trebuie să cedeze locul „economiei deschise”, orientată către piaţă. Tot mai mult se acumulează premisele pentru saltul de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic.

(s.n.).

Obstacole

Pe de o parte, în Europa – regiunea cea mai dezvoltată a globului în acea perioadă – manufacturile nu reuşesc să pună stăpânire pe producţia naţională decât într-un mod foarte fragmentar. Ca urmare, procesul de formare a pieţei interne era departe de a se fi încheiat. Un obstacol, în această direcţie, îl constituie şi lipsa centralizării puterii politice. Pe de altă parte, „partenerii” de dincolo de ocean, cu mici excepţii, nu dispuneau de

forţa economică necesară pentru a avea relaţii stabile cu restul lumii. Mărfurile aduse de acolo 5 nu reprezentau, de regulă, un excedent, o ofertă a producătorilor autohtoni pentru acoperirea cererii pe piaţa internaţională. De cele mai multe ori, ele erau rezultatul jafului practicat de invadatorii europeni, fie ei portughezi sau spanioli, olandezi, francezi sau englezi. Cu alte cuvinte, fluxurile de mărfuri dinspre Africa, Indiile orientale 6 şi America spre Europa nu erau generate, în primul rând, de factori economici, de relaţii de vânzare-cumpărare. Faimoasele Companii ale Indiilor Orientale, mai întâi cea olandeză, apoi cea engleză, care controlau întreg traficul cu Europa, exercitând un adevărat monopol, reprezintă o expresie concretă a acestui tip de relaţii. O diviziune internaţională a muncii, o tendinţă, bine conturată, de specializare internaţională în producţie, încă nu există. Relaţiile marfă-bani nu deveniseră atotcuprinzătoare.

Revoluţia industrială

Adevăratul salt al vieţii economice la nivel internaţional avea să se producă în perioada marii industrii maşiniste – rezultat al primei revoluţii industriale (sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX). Revoluţionarea factorilor de producţie se traduce printr-o creştere impresionantă a productivităţii muncii; activitatea la nivel microeconomic (de fabric ă) bate toate recordurile, făcând ca nevoia de debuşeuri să fie mai mare ca oricând. În acest context novator, barierele impuse de vechiul sistem – cel feudal – cad una după alta. Piaţa internă se dezvoltă într-un ritm impetuos. Revoluţiile burgheze 7 , lichidând fărâmiţarea politică specifică feudalismului, dau naştere statelor naţionale şi precipită evoluţia acestor noi procese. Se creează, astfel, condiţii pentru schimbul reciproc de activităţi la nivel macroeconomic, pentru apariţia economiilor naţionale ca entităţi de sine stătătoare. Ţara care a dominat lumea în perioada maşinistă a fost Anglia. Din această ţară a pornit prima revoluţie industrială. Devenită „atelierul industrial al lumii capitaliste”, Anglia a fost interesată în promovarea schimburilor internaţionale, a unei politici liber schimbiste. Odată formate, economiile naţionale vor oferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei

5 Argint şi aur în cantităţi uriaşe, alături de materii prime, produse „coloniale” (ceai, cafea, citrice, banane etc.)
6

Denumire folosită în perioada cuceririlor coloniale, pentru întreg teritoriul Asiei de Est şi Sud-Est (China, India de Est, Indonezia, Filipine etc.)

7 Secolele XVII, în Anglia, XVIII, în Franţa, XIX în Spania, Italia, Germania Agenţii economici de la oraşe (burguri) au fost denumiţi burghezi.

industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, deşi acesta se produce într-un mod neuniform. Treptat, se conturează o nouă diviziune a muncii, cea internaţională. Din acest moment se poate vorbi despre o „explozie” a schimbului reciproc de activităţi, care nu se mai limitează la nivel naţional, ci face un salt la nivel internaţional. Activitatea economică va căpăta noi dimensiuni, nebănuite, nu numai de oamenii epocii manufacturiere, dar şi de participanţii la noile procese 8 .

Stadiile mondializării

O analiză a procesului formării economiei mondiale nu poate pierde din vedere evoluţia agenţilor economici privaţi, a caracteristicilor mişcării lor.

În intervalul cuprins între secolul XVI – momentul apariţiei embrionare a pieţei mondiale – şi până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, agenţii economici particulari produceau bunurile economice, de regulă, în interiorul ţării de origine, pentru a vinde apoi o parte din ele peste graniţă. Mult timp după prăbuşirea feudalismului şi naşterea capitalismului, comerţul internaţional a reprezentat principala activitate economică externă a marilor întreprinderi. Începutul secolului XX marchează o adevărată revoluţie la nivelul agenţilor economici privaţi. Firmele cele mai puternice nu se mai limitează la investiţii interne de capital, ci trec, din ce în ce mai pronunţat, la investiţii peste graniţele naţionale. Consecinţa: un bun economic începe să fie, tot mai mult, rezultatul producţiei organizate concomitent în mai multe ţări. Acest nou fenomen se află la baza creşterii interdependenţelor la scară internaţională, dând un impuls hotărâtor mondializării activităţii economice. Se poate vorbi, aşadar, despre diferite stadii ale mondializării economiei:

Primul stadiu este cel al mondializării prin comerţul exterior. El devine evident după prima revoluţie industrială şi durează până la începutul secolului XX. Ţinând seama de caracteristicile sale, acest stadiu poate fi denumit cel al economiei internaţionale. Este stadiul afirmării economiilor naţionale. Naţionalismul economic şi suveranitatea naţională, pe de o parte, libera concurenţă, pe de altă parte, erau la ordinea zilei. În centrul politicii

8 Pentru aprofundarea studiului istoriei economiei mondiale, a se consulta lucrările:

Radu Vasile, „Economia mondială. Drumuri ale modernizării”, Bucureşti, Editura Albatros, 1987; Maria Mureşan, Dumitru Mureşan, „Istoria economiei”, Bucureşti, Editura Economică, 1998

economice a statelor naţionale se află echilibrul balanţei lor comerciale. Thomas Mun (1571-1640), reprezentant al mercantilismului, scria: „Mijlocul normal pentru a ne spori bogăţia şi cantitatea de metal preţios este comerţul exterior, trebuind mereu să observăm regula de a vinde străinătăţii în fiecare an o valoare mai mare decât aceea pe care o folosim de peste graniţă” (s.n.) 9 . Stadiul următor al mondializării se află sub semnul preponderenţei investiţiilor externe de capital în comparaţie cu comerţul internaţional. După primul război mondial, această tendinţă capătă accente tot mai pronunţate, aflându-se la originea transnaţionalizării vieţii economice. Firmele transnaţionale, prin activitatea lor, transgresează graniţele naţionale. Frontierele economice ajung să nu mai coincidă cu cele politice. Politica economică oficială are drept principal obiectiv echilibrarea balanţei de plăţi externe. În prezent, pe fondul accenturării activităţii şi rolului firmelor transnaţionale, are loc o puternică integrare a activităţii economice la scară planetară. Apare tendinţa de globalizare a economiei, care înseamnă creşterea în proporţii fără precedent a interdependenţelor dintre agenţii economici, dintre economiile naţionale, generând implicaţii vaste şi, uneori, imprevizibile asupra principalelor pieţe internaţionale. Globalizarea economiei creează condiţii pentru ca ritmul afacerilor să crească ameţitor, dar şi pentru manifestarea din ce în ce mai amplă a „efectului de domino” 10 .

1.3 Conceptul de economie mondială

Nu există o unanimitate în ceea ce priveşte definirea economiei mondiale. Şi este firesc să fie aşa, mai ales atunci când fenomenul studiat este complex şi cunoaşte un ritm de schimbare tot mai rapid. În aceste

9 Thomas Mun: „England's treasure by foreign trade”, vezi G. Zane: „Elemente pentru studiul economiei politice”, Institutul de Arte Grafice, Iaşi, 1938, p. 47

În literatura economică franceză se utilizează termenul de economie mondială, iar în cea anglo-saxonă termenul de economie globală. Cele două expresii sunt identice? „Mondial” înseamnă acelaşi lucru cu „global”? Să ne imaginăm o hartă a lumii şi un glob terestru. Dacă privim harta, indiferent de scara la care a fost concepută, vom sesiza un „centru” şi, totodată, „margini”, adică nişte limite în spaţiu. Privind globul, vom avea alte percepţii de spaţiu. El este o sferă care, aşa cum a demonstrat Riemann, nu are început şi nici sfârşit. Globul sugerează ideea de mişcare fără limite, adică infinită.

10

condiţii, înclinăm către o definiţie simplă care să surprindă însă esenţialul, ceea ce este general valabil.

Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi, când este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob. Această definiţie necesită câteva precizări:

Expresia „schimb reciproc de activităţi” nu trebuie înţeleasă în sensul ei strict, redus la simple operaţiuni de vânzare-cumpărare. Pe lângă schimbul propriu-zis, ea presupune şi relaţii determinate de activităţi productive sau de servicii la scară naţională sau internaţională 11 . Economia mondială nu se reduce deci la sfera circulaţiei (a bunurilor economice, a capitalurilor etc.), ci cuprinde şi sferele producţiei materiale, cercetării ştiinţifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de relaţii economice. Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor economice. Ei pot fi:

- rezidenţi, cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe un teritoriu naţional (firmele autohtone, instituţii guvernamentale sau ale administraţiei publice locale, filiale ale unor societăţi transnaţionale, reprezentanţe ale unor organizaţii economice internaţionale);

- nerezidenţi, cei care desfăşoară o activitate în afara ţării considerate, dar şi investitorii străini de portofoliu pe termen scurt. Implicarea agenţilor economici în schimbul reciproc de activităţi la scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob. În prezent, cei mai importanţi agenţi economici sunt societăţile transnaţionale.

Trăsături generale

Economia mondială şi-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a dezvoltării sale. Astăzi, dimensiunea schimbării apare uriaşă. Cu toate acestea pot fi distinse unele trăsături caracteristice pentru întreaga sa evoluţie de până acum. Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naţionale. Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele

11 De exemplu,

în cadrul unei întreprinderi, are loc un schimb de activităţi

productive între secţii.

vor continua să formeze cadrul de mişcare a factorilor de producţie, al manifestării agenţilor economici, stimulând dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare. Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe: dezvoltarea economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei, generează interrelaţiile dintre economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste subsisteme există, de asemenea, o interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor economici, asupra economiilor naţionale. Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi economici. Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic. În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial înregistrând o creştere. În consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei mondiale continuă să trăiască în sărăcie. Învingerea sărăciei reprezintă marea provocare a secolului XXI. Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel de dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic. Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin însă şi câteva ţări cu sistem comunist. Aşa stând lucrurile, în ce măsură se poate vorbi despre existenţa unei entităţi numite „economie mondială”? Ca şi în natură, în viaţa economică mondială se realizează „unitatea în diversitate”. Ce poate uni economii naţionale atât de deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că rezultatele activităţii economice (produse, servicii) îmbracă forma de marfă, toate sau aproape toate fiind destinate schimbului de piaţă. Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără excepţie, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii şi ofertei, ale concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă reprezintă liantul, numitorul comun, al unor elemente atât de eterogene.

Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital dă impuls considerabil relaţiilor de piaţă la scară mondială. În plus, prin transnaţionalizarea vieţii economice, aceste investiţii contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei mondiale.

În concluzie, economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale de la

economia internaţională la cea globală, cunoaşte grade crescânde de

integrare.

Echilibrul economiei mondiale

Fiind un fenomen caracteristic economiilor naţionale, tendinţa spre echilibru se manifestă în mod necesar şi la scară internaţională. În calitatea sa de “sistem”, economia mondială presupune o stare de echilibru, de stabilitate, fără de care n-ar putea supravieţui. Această necesitate este cel mai uşor vizibilă pe piaţa mondială, unde echilibrul este rezultatul pe termen lung al oscilaţiilor pe care le înregistrează cererea şi oferta pentru diferite mărfuri. Starea de dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt: micşorarea veniturilor în devize obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul căderii cererii), penurie de materii prime, de produse alimentare etc. (în cazul căderii ofertei) ş.a.m.d.

O stare de echilibru trebuie să existe între lichidităţile internaţionale,

pe de o parte, şi suma preţurilor mărfurilor vândute pe piaţa internaţională,

pe de altă parte. Nerespectarea condiţiei de echilibru poate atrage consecinţe negative, cum sunt frânarea comerţului internaţional – în cazul penuriei de lichidităţi, subminarea încrederii în moneda universală – în cazul excesului de lichidităţi etc. Dar necesitatea echilibrului la scară internaţională nu se poate rezuma doar la sfera circulaţiei, ci priveşţte (nu în ultimul rând) domenii

cum sunt producţia, repartiţia, consumul. Dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale presupune o repartiţie a “sarcinilor” de producţie între economiile naţionale care să excludă specializarea îngustă, în producţii nerentabile, a unora dintre ţările lumii, lichidarea marilor decalaje economice internaţionale.

În concluzie:

Echilibrul economiei mondiale are un caracter relativ. El se manifestă ca o tendinţă pe termen lung, către o concordanţă între diferitele elemente componente ale sistemului, reprezentând o „stare ideală”. Caracterul de tendinţă al echilibrului îşi găseşte explicaţia în permanenta interferenţă a unor factori cu acţiune contrară.

Echilibrul economic mondial are un caracter dinamic; trecerea continuă de la o stare de echilibru la alta conferă întregului sistem o relativă stabilitate. Fiecare nouă stare de echilibru reprezintă o calitate superioară în raport cu cea precedentă.

1.4 Perspectivele economiei mondiale

Secolul XXI va modifica, în mare măsură, imaginea actuală a economiei mondiale, ca urmare a schimbărilor majore ce se vor produce atât în componentele sale fundamentale – statele-naţiune, organizaţiile intergraţioniste interstatale, societăţile transnaţionale, cât şi în raporturile dintre ele. În măsura în care integrarea economică interstatală va lua amploare, tendinţa de regionalizare a economiei mondiale va deveni tot mai pregnantă. În aceste condiţii, importanţa instituţiilor supranaţionale, ca factori de decizie, va creşte. O altă tendinţă semnificativă pentru evoluţia schimbului reciproc de activităţi va fi accentuarea globalizării. „Dereglementarea” vieţii economice, pe de-o parte, transnaţionalizarea crescândă, pe de altă parte, se vor afla la baza acestei evoluţii 12 . Dacă privim lucrurile prin prisma perspectivelor „globalizării”, se ridică cel puţin două întrebări: 1) În ce măsură va exista compatibilitate între globalizare şi regionalizare? 2) Dacă globalizarea poate avea vreo limită? Încercând un răspuns la prima întrebare, se poate vorbi, mai degrabă, despre o contradicţie în termeni. În realitate, regionalizarea nu se dovedeşte a fi un obstacol în calea globalizării. Tendinţa de globalizare este, în primul rând, o consecinţă a transnaţionalizării vieţii economice. Or, societăţile transnaţionale au dovedit că pot transgresa nu numai frontierele statelor-naţiune, fie ele şi cele mai puternice, ci şi noile frontiere – cele ale organizaţiilor integraţioniste interstatale. Altfel spus, atâta timp cât regionalizarea nu împiedică transnaţionalizarea, ea nu se va constitui într- un „zid chinezesc” în calea globalizării. În ceea ce priveşte cea de-a doua întrebare, fapt este că globalizarea reprezintă un proces în plină evoluţie. Limitele sale sunt limitele integrării activităţii economice la scară planetară. Până unde se poate ajunge în această privinţă? Este, oare, posibilă o integrare care să conducă la un „sistem economic mondial unic şi coerent”?

12 În timp ce informatizarea totală a economiei va fi baza sa tehnică.

Un astfel de „sistem” ar putea rezulta, în cele din urmă, dintr-o posibilă conjugare a efectelor tendinţei de transnaţionalizare şi a celei de integrare interstatală care s-ar putea concretiza în apariţia unei supracorporaţii mondiale, şi respectiv, a unei „comunităţi globale” (Jean- François Revel). Un sistem productiv mondial unic reprezintă o perspectivă foarte îndepărtată şi nebuloasă. Dacă un asemenea „sistem” va exista vreodată, în mod logic, el ar presupune un management mondial, o planificare la scară mondială, o formă adecvată de proprietate. Ar mai fi, oare, compatibil un sistem productiv mondială unic cu o societate capitalistă? Ar mai permite el concurenţa şi, dacă nu, care ar mai fi motorul progresului economic? În fine, care ar fi raţiunea unei globalizări împinse la extrem, ştiut fiind că, încă de pe acum efectele sunt contradictorii? Chiar dacă trăim într-o perioadă când ritmul schimbării se accelerează, posibilitatea unor răspunsuri, bazate pe certitudini, la întrebări de genul celor de mai sus este de domeniul unui viitor mult îndepărtat. Oricum, fără să se lichideze marile decalaje de dezvoltare economică existente pe glob, nu se va pune problema unui sistem productiv unic pe mapamond. Mult mai verosimilă pare însă o altă perspectivă: aceea a extinderii activităţii economice în spaţiul cosmic. Acest lucru va da un impuls fără precedent schimbului reciproc de activităţi, economiei globale. Economia mondială nu va reprezenta punctul final al unui lung proces de dezvoltare a activităţii economice, de la un nivel inferior către unul superior. Dezvoltarea va continua. Mai mult, pe măsura perfecţionării factorilor de producţie, a revoluţionării mijloacelor de transport, a telecomunicaţiilor, se vor crea condiţiile materiale pentru un nou salt spre un stadiu superior al schimbului reciproc de activităţi. Perspectiva actuală a folosirii spaţiului extraterestru în scopuri economice, a exploatării resurselor altor planete, va deveni o realitate palpabilă: economia va depăşi cadrul mondial, planetar, şi va deveni o economie la scară cosmică. Încă de pe acum se poate face afirmaţia că secolul XXI va marca începutul unei noi ere – aceea a economiei interplanetare, cosmice, eră care va cunoaşte, la rândul ei, diferite stadii de dezvoltare. Un stadiu ar putea îmbrăca forma schimbului reciproc de activităţi între Pământ şi aşezările de pe Lună.

Un alt stadiu ar putea fi cel în care pe scena schimbului reciproc de activităţi la scară cosmică ar intra aşezările intraspaţiale permanente (primele fiind cele situate între Pământ şi Lună în aşa-numitele puncte Lagrange). Se vor crea, astfel, condiţii pentru o nouă mare diviziune a muncii. Ne putem imagina, de pildă, un transfer de industrii în spaţiul cosmic sub atracţia unor noi surse de energie, de materii prime şi a perspectivelor tehnologiilor spaţiale pe planul productivităţii şi al calităţii. Toate acestea ar permite planetei noastre să devină o uriaşă fermă agricolă. Cât timp va trebui pentru parcurgerea unor asemenea etape? Nu se poate şti cu exactitate. Ceea ce reprezintă însă o certitudine este faptul că transformarea uriaşelor posibilităţi care stau la dispoziţia omenirii într-o realitate concretă va fi posibilă numai dacă se va înfăptui o revoluţie în gândire, în conştiinţa umană, care să conducă la victoria definitivă a spiritului de cooperare, de pace, asupra spiritului războiului, care mai domneşte încă. Şansa noastră, a tuturor oamenilor, este credinţa în Dumnezeu. Aşa cum ne avertiza Malraux, „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!”

Ghidul studentului A. Rezumatul capitolului 1

Prima şi cea mai importantă premisă a formării economiei

mondiale o constituie dominaţia proprietăţii private. Apariţia proprietăţii private este urmarea dezvoltării factorilor de producţie şi a creării plusprodusului. Proprietatea privată s-a dezvoltat, cunoscând diferite forme. Forma sa capitalistă se află la baza apariţiei şi dezvoltării economiei mondiale. Ea este aceea care a creat, în cele din urmă, motivaţii adecvate factorului muncă.

Schimbul la mare distanţă şi apariţia pieţei mondiale reprezintă, de asemenea, premise ale economiei mondiale.

Formarea economiilor naţionale, generalizarea revoluţiei

industriale vor determina un avânt considerabil al factorilor de producţie şi

apariţia, treptată, a unei noi diviziuni a muncii – cea internaţională.

Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc

de activităţi când este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob.

Economia mondială nu se reduce la sfera circulaţiei, ci include şi sferele producţiei, cercetării ştiinţifice, consumului.

Primul stadiu al economiei mondiale este cel al dominaţiei activităţilor de comerţ exterior.

Cel de-al doilea stadiu al economiei mondiale este cel al

preponderenţei investiţiilor externe de capital asupra comerţului internaţional.

În prezent are loc accentuarea a două tendinţe: pe de o parte,

tendinţa de integrare economică interstatatlă şi de regionalizare a economiei mondiale, pe de altă parte, tendinţa de globalizare a economiei, datorată, în principal, creşterii rolului firmelor transnaţionale. Aceste două tendinţe nu sunt incompatibile.

Motorul dezvoltării economiei mondiale este concurenţa.

Această dezvoltare nu este lipsită de dificultăţi; fazele de expansiune

alternează cu cele de recesiune. Pe termen mai lung însă, produsul brut mondial are o tendinţă de creştere.

Economia mondială este eterogenă. Între diferitele economii naţionale există decalaje de nivel de dezvoltare.

Cu toate acestea, economia mondială are un caracter unitar.

Relaţiile de piaţă reprezintă liantul unor elemente atât de deosebite.

Pe parcursul dezvoltării sale, economia mondială cunoaşte grade crescânde de integrare.

B. Termeni-cheie:

Proprietatea privată

Diviziunea muncii şi plusprodusul

Autonomia producătorilor

Producţia pentru schimb. Schimbul la mare distanţă

Prima

revoluţie

industrială

şi diviziunea muncii la scară

internaţională

Conceptul de economie mondială

C. Probleme de discuţie

Concordanţa dintre proprietatea comună şi economia de penurie.

Proprietatea privată şi motivaţia producătorului.

Cum a apărut piaţa mondială.

Interdependenţa dintre răspândirea capitalismului pe glob şi economia mondială.

Dezvoltarea stadială a economiei mondiale.

Caracterul unitar al economiei mondiale.