Au fost momente cand mi-am amintit de lecturile din Jules Verne. Textul este fluid.

Actiunea
cursiva denota talentul de povestitor. Dar cititorul tinta, in fapt, are varsta 12-16 ani, atat prin
tonul autorului, constructia actiunii si simplitatea derularii povestirii (uzual regasita in filmele
pentru preadolescenti, cat si ideea SF. Un spatiu mai mare ar face loc tensionarii actiunii, unei
mai bune conturari a personajelor si evidentierea intrigii ar putea fi mai degraba atuul unei astfel
de povestiri decat ideea SF. Merita? Nu stiu! Modul in care este prezentat decorul cat si replicile
personajelor m-au dus cu gandul-fara suparare, nu cunosc autorul- la prezentarea unei povesti
pentru prescolari. Nu este un lucru rau! Depinde, ma repet, de publicul tinta.
Autorul are un real potential. Mi-as dori sa pot scrie atat de cursiv precum desfasori o poveste de
pe un tambur. Atunci cand vorbim despre povestiri plasmuite in imaginatie, fara sprijinul
realitatii imediate si al amintirilor, acest talent releva de obicei un foarte bun narator care poate
compensa „subtirimea” ideii SF prin urzeala cuvintelor.
Cum spunea cineva pe un blog:
„Literatura nu e doar artă. E distracție. Nu e doar educație și cultură, e si plăcere.”

Canarul

Universul mă ţine captiv în colivie,

zugrăvindu-mi lumea prin fantasme pasagere.

Era aproape miezul nopţii, iar lumina amurgului târziu care, fără a lăsa prilej de întuneric,
metamorfoza în răsărit, colora cerul de vară în roşu aprins. Câtiva nori se desenau în dungi
plumburii, plăsmuind reflexii încreţite peste păienjenişul de canale ale oraşului, în briza
răcoroasă. Strigăte şi triluri de voie bună se ridicau către ferestrele somnoroase, purtând cu ele
ambianţa petrecerii de pe străzi. În mijlocul lor, terasa apartamentului „regal” de la etajul al
şaptelea al hotelului de lux din bulevardul Nevsky te desfăta cu panorama sa deschisă spre nord-
vest, care îti purta privirea de-a lungul cursului principal al Nevei, traversată de mulţimea de
poduri feeric luminate. De la cupola aurie a catedralei Sfântul Isaac care trona în stânga deasupra
întinderii verzi a grădinii Alexander, disputându-şi înălţimile cu turnul clădirii Admiralty,
continuând cu palatul-muzeu Hermitage care, reflectat simetric, străjuia Piaţa Palatului, pavată în
oglinzi, sub privirile mereu blajine ale îngerului său etern, și mai departe, la dreapta, peste râu, la
zidurile şi moţurile străvechii fortăreţe, apoi la mulţimea de turle viu colorate ale catedralei
Învierii lui Hristos, bătrânul Sankt Petersburg ţi se desfăşura înaintea ochilor la doar câteva
acoperişuri depărtare. Un caleidoscop arhitectural, o carte de vizită a culturii care, cândva, se
statornicise pe aceste meleaguri.
Puţin obosit, cu muşchii picioarelor încă resimţind efortul de peste zi, bărbatul stătea
rezemat cu coatele pe balustrada înaltă, savurând aroma ţigării de foi. Printre rotocoalele de fum,
privirile îi rătăceau departe, în crepusculul care ascundea linia orizontului. Descoperise atât de
multe în ultima săptămână, şi lista nici nu ajunsese la jumătate. Poate că, într-adevăr, îşi
îngăduise prea puţin timp pentru acest voiaj! Pe o măsuţă mai în spate, un platou cu prăjituri
asortate, de la o cofetărie renumită în oraş, se odihnea alături de o sticlă de votcă şi una de vin
spumant. Delectările locului. Prin uşa larg deschisă, acordurile Lacului Lebedelor răsunau
amestecându-se cu zgomotul străzii într-un noian tumultuos. Nu-l deranja. Nici cu aburii
alcoolului urcându-i-se uşor la cap nu-i era greu să urmărească muzica. Simplă, totuşi, atât de
plăcută. Se trezi chiar că degetele sale punctau unele armonici mai pronunţate. Zâmbi. Cât de
eficient se suprapunea pe melodia proprie a creierului uman!
I se făcuse frig. Latitudinea care hărăzea nopţile albe de vară, le făcea și răcoarea
pătrunzătoare. Stinse ţigara şi intră, închizând uşa în urma sa. Cărţi şi almanahuri de artă îl
aşteptau deschise, azvârlite neglijent pe canapele, pe mese sau direct pe jos. Se strecură călcând
cu grijă printre ele, îşi făcu loc pe un fotoliu şi se aşeză să mai deguste în tihnă un pahar dulce-
înţepător de vin spumant. Suficient pentru seara aceea, căci mâine…
– Mâine ce avem?
Vocea subţire a unei femei îi răspunse imediat din camera alăturată:
– Helsinki şi Stockholm!
– Două într-o singură zi?
 Protest gratuit. Doar el îi redusese planul de la o lună şi jumătate la numai trei săptămâni.
Era însă atât de multă artă de digerat! Greşise atunci când crezuse că reproducerile de înaltă
fidelitate, la care avea oricând acces fără a călători, puteau substitui experienţa contactului direct.
Realizase asta tot mai pregnant, parcurgând coridoarele Luvrului sau contemplând pierdut Taj
Mahal-ul, iar acum trebuia să fructifice fiecare clipă.
Fără a-i răspunde, femeia se apropie şi se aşeză pe cotiera moale a fotoliului. Îi întinse un
ghid de călătorii, apoi, sorbind din paharul lui, începu să răsfoiască paginile cu ilustraţii mari,
stăruind asupra câte uneia.
– Deci, spuse după ce ultima pagină fu întoarsă, pe care-l sărim?
Bărbatul ridică neputincios din umeri şi luă o carte de pe masă, la întâmplare. Parcă nu-l
lăsa inima să renunţe la nici unul. Îl aştepta o nouă zi de alergat pe străduţe şi prin muzee. Cine
ar fi crezut că aşa ceva poate fi atât de obositor? Seara avea din nou să şi-o petreacă în compania
muzicii şi lecturii, iar după masajul revigorant urma o nouă desfătare: cina. Petrecuse şapte zile
obositoare, dar încântătoare sub atât de multe aspecte. Însoţitoarea sa alesese impecabil.
Simfonia lui Ceaikovski se terminase, la fel şi băutura efervescentă. Doar foşnetul surd al
paginilor mai îndrăznea să întrerupă liniştea. Trecuse mult de miezul nopţii şi era obosit. Nu mai
avea suficientă putere de concentrare nici măcar pentru a urmări cum trebuie acţiunea romanului.
Lângă el, femeia contempla transportată spectacolul de dincolo de fereastră. Pentru ea, aceste
zile erau şi mai grele. Deşi călătoreau împreună, se ocupa singură de toată organizarea, el doar o
urma, se delecta şi reflecta. Ea era şi turist, şi călăuză, el, doar turist. Lăsă cartea şi dădu să se
ridice, însă un zgomot îi atrase atenţia. Mişcare pe coridor… sau doar i se păruse? Nu, cineva
chiar umbla pe-acolo! Câţiva paşi, pauză. Alţi paşi, iarăşi pauză. Vreun petrecăreţ împleticindu-
se? Nu, prea erau regulate pauzele. Individul ajunse în dreptul uşii lor şi din nou se opri. Clanţa
se mişcă abia perceptibil, apoi paşii continuară.
– E unu noaptea, spuse femeia în şoaptă, ca şi când ar s-ar fi temut să nu fie auzită de cel
de dincolo.
– Aha, expresul de dimineaţă!
Bărbatul se ridică şi, deschizând uşa doar atât cât să-şi poată strecura mâna afară, înşfăcă
bocceluţa de pe clanţă şi închise repede. Nu purta decât halatul pufos de la hotel, care, prea mic
pentru el, îl făcea să arate ridicol. Despături ziarul cu data zilei care tocmai începuse, 23 iunie
2186, şi parcurse în viteză titlurile. Nimicuri, scandaluri mondene, sport, gargară politică… apoi,
buf! Pe ultima pagină, între o inovaţie minoră în cosmetică şi o reclamă la roboţi de menaj, într-
un articol de aproape o sută de cuvinte, vestea pe care o aştepta. Dar care ar fi trebuit să sosească
peste cel puţin o săptămână. O citi. Nu era niciun echivoc.
– Trebuie să ne scurtăm călătoria în jurul lumii, spuse el, întinzând femeii ziarul.
– Ne rămân măcar două zile, răspunse aceasta, după câteva secunde. Să profităm de ele,
atât cât ne este omeneşte posibil!
Râseră amândoi, apoi femeia începu să caute cu privirea printre cărţile împrăştiate şi
continuă:
– Ar mai fi o artă pe care am neglijat-o. O păstrasem pentru la urmă.
Culese o carte şi i-o arătă.
– Acum? Nu mai am chef să citesc. Hai s-o lăsăm pe mâine!
– Oo, nu trebuie să citeşti! Oricum, teoria nu te-ar ajuta cu nimic. O cunosc eu destul. Ca
s-o descoperi, trebuie doar s-o încerci!
– Aha! Şi cum încerc această… Kama-Sutra?
– Am să-ţi arăt! Mai întâi trebuie să scăpăm de astea.
Şi, cu mişcări domoale, ca de dans, ea-şi lepădă veşmintele unul câte unul, revelându-i
progresiv tot mai mult din trupul ei atletic, atrăgător, iar când îl trase uşor de cordonul halatului,
propriile simţăminte îl uluiră.

Distorsiuni, proiecţii, umbre… doar ele

ajung până la mine. Esenţa e dincolo. Trebuie să
evadez! Dar cum, când gratiile sunt atât de
departe?

– Poimâine?
– Mă tem că da! Nu ne lasă loc de-ntors.
Cei doi cercetători citiră încă o dată mesajul oficial, semnat de preşedintele Republicii
Federale Euramerica, apoi se priviră unul pe altul. De când fusese numit coordonatorul general al
proiectului „Canarul”, acum aproape doi ani, dr. Martin Grunt putea jura că primise mai multe
şuturi în dos decât în întreaga sa carieră la Universitatea Göteborg, iar ce-l durea mai tare era
faptul că, datorită poziţiei sale, trebuia să le paseze şi altora. Înţelegea importanţa proiectului, la
fel cum înţelegea şi obligaţia pe care o avea, aceea de a da rapoarte de activitate sponsorilor. La
urma urmei, oamenii aveau tot dreptul să ştie pe ce se duceau banii lor. Ce nu înţelegea era
prostia. Le explicase, nu mai devreme de acum două săptămâni, consilierilor prezidenţiali trimişi
în inspecţie că nu poate arăta deocamdată ceva palpabil, că nu poate face o demonstraţie
comprehensibilă pentru publicul larg, că toate progresele pe care cercetarea le făcuse erau la
nivel subatomic şi nimeni nu ar fi priceput nimic din bâzâitul maşinăriilor şi din fluxul datelor pe
monitoare, fără o pregătire temeinică în fizica nucleară şi o cunoaştere detaliată a echipamentelor
de laborator. Probabil, chiar mulţi fizicieni cu ştate vechi ar fi privit sceptici cuantele care
variază de ici-colo, pierzând esenţialul prin noianul de date balast. Indivizii păruseră a
înţelege atâta lucru şi-l lăsaseră în pace. Iar acum se trezea cu asta! Însuşi preşedintele dorea să
asiste la o demonstraţie. Şi nu singur, ci însoţit de directoarea generală a Uniunii Corporaţiilor şi
de mareşalul Grozinsky. Ce mai delegaţie! Triumviratul lumii moderne, cum îi plăcea lui să
numească alianţa aparent infailibilă dintre cei doi bărbaţi şi o femeie.
– Ce le arătăm? rosti celălalt întrebarea înaintea sa.
– Asta să-mi spui tu! Nu era vorba să avem mereu un stand de prezentare? Nu ne-am luat
prin contract angajamentul de a fi perfect transparenţi?
Da, trebuia să o facă. Ce joc tâmpit de-a „dă-o mai departe!”.
– Ba da, dar… bine… şi chiar dacă am avea standul… adică nu mi-e greu deloc să-l
asamblez, dar la ce bun? Crezi că se va excita cineva când fermionii şi bozonii vor translata? Că
deocamdată atât avem.
– Jesper, uite, eşti coordonatorul ştiinţific, sigur ai tu o soluţie de salvare. Arată-le ceva şi
gata, nu complica lucrurile!
Ajunsese s-o spună şi pe-asta! Dacă nu scăpa mai repede din nenorocitul acesta de
proiect, risca să ajungă un ipocrit. Trafic de influenţă şi delegare de responsabilităţi, atât mai
făcea. Mai tânărul său coleg tresări.
– Le putem arăta un pseudo-teleportor!
– Cee? Adică să-i păcălim?
– Depinde cum priveşti lucrurile. Vom evita explicaţiile şi le vom face o demonstraţie.
Vor avea obiecte care apar şi dispar, exact ceea ce vor, nu?
 Martin făcu ochii mari:
– Asta e minciună pe faţă!
– Nu şi dacă nu întreabă! Până la urmă, folosim concepte comune cu ale pseudo-
teleportării. Va fi doar o mică omisiune din partea noastră.
– Nici nu vreau să aud una ca asta! Pe oamenii ăia îi interesează proiectul nostru, nu
conversia materie-energie în flux de date, veche de cincizeci de ani! Iar dacă ei nu pricep
diferenţa, ei, bine, noi o pricepem! Nu suntem atât de şarlatani! Le vom arăta ce avem şi atât!
– Ce avem, strigă scos din răbdări Jesper, ce avem? Avem linii întrerupte pe monitoarele
de stare. Le vom spune: „Uitaţi, aici a fost o particulă fundamentală, vedeţi? Dar a dispărut cu
câteva picosecunde înainte de a se dezintegra în mod natural şi a apărut dincoace! Nu-i aşa că-i
incredibil?”
– Tot e mai bine decât să-i minţim! Nu-ţi dai seama în ce rahat ne-am băga dacă oamenii
ăia chiar ar crede că am reuşit să facem un tunel? Crezi că ar pleca fericiţi la casele lor şi ne-ar
lăsa în pace să ne vedem de munca noastră mai departe?
Se priviră o clipă încruntaţi. Bătrân, scund, uscăţiv, cu faţa brăzdată de riduri şi pleşuv,
Martin îl domina încă pe masivul său coleg, al cărui fizic contrasta grotesc cu al său, căci, înalt şi
grăsuţ, cu pletele ca pana corbului fluturându-i mereu în dezordine şi cu barba stufoasă, Jesper
arăta mai degrabă a barbar rătăcit decât a savant. Avea, însă, o fire veselă şi, în rarele momente în
care nu râdea zgomotos, obişnuia să vorbească de unul singur, fără jenă. Dar era un geniu, iar
asta n-o ştia doar el, ci întreaga echipă. Singurul motiv pentru care uriaşul nu era coordonatorul
general, era tocmai faptul că nu putea fi serios. Nici dacă încerca. Auzi la el, să-i fraierească!
Cum de gândea atât de pueril? Nu realiza că ar fi fost doi oameni morţi când s-ar fi aflat? Sau
credea că i-ar fi putut duce cu zăhărelul până când şandramaua chiar ar fi funcţionat…
Linişte. În acea dimineaţă erau doar ei doi în preparator, adânc în măruntaiele pământului.
În laboratorul cel vast de dincolo de geam, inelul de disoluţie se distingea în crepuscul, cu
cablajele sale complicate scoase la iveală numai de lumina care venea dinspre cămăruţa lor.
Câteva puncte incandescente ale sistemelor energetice şi de ventilaţie pâlpâiau ici-acolo,
proiectând cu regularitate umbre confuze. Era încă foarte devreme. Dintre toţi, numai ei doi,
păsări de dimineaţă, obișnuiau să ajungă la lucru la acea oră. Ce zi minunată îi aştepta! Şi, ca şi
când n-ar fi fost suficient de complicat totul pentru amândoi, Martin se hotărî deodată să-i mai
înfigă subordonatului său un ac:
 – Jesper, spuse el, ca luminat de o idee spontană, ai spus că modelul matematic e gata!
– Da, e gata, răspunse pletosul, privind instinctiv spre computerul său. Am aici tot ce
trebuie ca să…
– Păi, atunci, n-avem nicio problemă, nu-i aşa?
Jesper pufni:
– Doar nu vrei să le explic ecuaţii?! Nu că aş fi eu însumi în stare să le rezolv fără
matematicieni.
– Nu, sigur că nu. Dar, din moment ce te lauzi că le ai, cât de greu îţi poate fi să le şi pui
în practică?
– Foarte, veni răspunsul răstit, însă bătrânul nu se opri.
– Nu vreau ceva complex, doar aşa, un firicel de cristal. Uite, foloseşte un grăunte de
diamant! Mai simplu nu se poate!
– Simplu, se trezi strigând celălalt, asta numeşti tu simplu?
– Din moment ce ai modelul matematic, da! E gata, nu-i aşa? Sau e tot o…
În acel moment, toată stăpânirea de sine a barbarului se risipi. Ridicându-şi braţele, se
văită către tavan: „Îl auzi?” Apoi se năpusti izbind cu amândouă palmele în spătarul unui scaun.
Răcni:
– Eşti nebun? Tu-ţi dai seama ce vorbeşti? Ai uitat tot, de când nu mai faci altceva decât
să-ţi mişti curul de la un birou la altul şi să dai de muncă la alţii? Mai ştii ceva în afară de
rapoartele tale împuţite? Birocrat imberb şi demagog! Fi-ţi-ar cristalu’ al nai…
Însă firul sudalmelor se curmă. Furia îl părăsi, înlocuită de un ciudat licăr al ochilor. Îl
privi pe bătrân fără urmă de resentiment, ca şi cum nimic nu s-ar fi spus între ei şi, cu buzele
şoptind incantaţii surde, îşi luă computerul şi ieşi.
Rămas singur, Martin îşi aşeză oasele obosite şi privi prin geam. Aşa cum ştia că se va
întâmpla, în câteva clipe laboratorul se umplu de lumină, în timp ce făptura mătăhăloasă a lui
Jesper îşi făcu apariţia în pas alergător. Of, tontul ăsta şi ciudăţeniile lui! Învăţase să i le respecte,
căci, până la urmă, era un geniu, iar un geniu fără ciudăţenii ar fi fost un paradox. Nu era prima
dată când îl insulta sau când o rupea la fugă după câte o idee în mijlocul conversaţiei. Legănă din
cap. Bun, rău, îl prefera de o mie de ori birocraţilor, adevăraţilor birocraţi, cei cu care va avea el
de tratat peste două zile. Veneau special să-l prindă în offside. De ce-o făceau? De ce nu-i tăiau
direct fondurile şi gata, dacă erau nemulţumiţi? De ce nu-l excomunicau public, de ce nu-l
înlocuiau, de ce nu luau nici o singură măsură, ci doar îl tachinau în felul acesta? Ce urmăreau,
de fapt, finanţatorii acestui nenorocit de proiect?

Aş avea mai multe posibilităţi: pe uşa

deschisă, învingând gratiile sau ocolindu-le.

Zürich, capitala financiar-administrativă a Republicii Federale Euramerica. Oraşul

coloşilor de sticlă, de unde marile corporaţii erau conduse de mâini de fier, în spiritul maximului
profit. Cu cei peste treizeci de milioane de locuitori ai săi, cea mai mare metropolă a bătrânului
continent respira zi de zi aerul deciziilor strategice. Chiar şi pe străzi sau prin parcuri, atmosfera
era încărcată, apăsătoare. Oameni grăbiţi, închişi în lumea lor, confruntaţi tot timpul cu probleme
care nu sufereau amânare, conectaţi permanent, prin dispozitivele de interfaţare, cu
microcomputerele lor, captivi ore întregi în conferinţe anoste, preocupaţi, vedeai peste tot.
Zâmbete formale, ţinute impecabile, maniere studiate, amabilitate rece… totul artificial, totul
doar pentru etichetă. Era locul în care nimeni nu era el însuşi, toată lumea purta măşti… aceleaşi
măşti. Dădeai peste ele la tot pasul: angajatul model, managerul autoritar, carieristul tânăr şi
ambiţios, specialistul experimentat şi pedant. Nici un pic de culoare, nici un pic de fantezie.
Matricea nu accepta forme străine. Aici, ori erai ceea ce trebuia, ceea ce se aştepta de la tine, ori
ieşeai din scenă pe uşa din spate. Pentru a rezista, trebuia să te conformezi standardelor.
Personalitate? Nu, nu era interzis să ai, atâta vreme cât ea nu contravenea standardelor firmei.
Căci „standard” era cuvântul de ordine. Iar cel de viaţă era aici la cel mai ridicat nivel din lume.
Nicăieri altundeva nu ai fi putut spera să câştigi atât de mult, însă şi preţul vieţii era pe măsură.
Preţul vieţii de lux, bineînţeles! Ce altfel de viaţă ţi-ai fi putut îngădui în acest oraş?
Cina fusese satisfăcătoare. Nici mai mult, nici mai puţin. Gătită corect, servită după cele
mai exigente rigori, porţionată perfect. Totuşi, le lăsase un gust amar. Fusese rece. Dintre toate
oraşele pe care le străbătuseră cei doi turişti în turul lor de forţă, acesta se dovedise a fi cel mai
neprimitor. Ce păcat că era ultimul!
Păstra numai un colţişor încântător. Terasa de vară, unde savurau acum un mic tort de
ciocolată, avea vedere spre golful Zürich, scăldat în razele soarelui la apus. Vele albe îşi
proiectau umbrele lungi, tremurătoare, peste întinderea sclipitoare de valuri, în ţipetele
pescăruşilor care planau lin, cu aripile imaculate întinse, deasupra oglinzii apei, în căutare de
peşte. De partea cealaltă, malul îmbrăcat în verde, cu miile de bărci trase la ponton, aducea a
linişte. Numai această mică parte a centrului vechi scăpase de sufocarea zgârie-norilor. O mică
enclavă de bun gust într-o mare de funcţional.
– Aici nu cântă nimeni, spuse melancolic bărbatul, cu privirile rătăcind printre trecătorii
de pe promenada care şerpuia alături, printre sălciile curgătoare. Oamenii de-aici nu-s fericiţi.
– E complicat de definit fericirea umană, răspunse femeia, probabil că se simt realizaţi.
Cel puţin profesional. Asta poate e o formă de fericire… nu ştiu exact.
– Poate… mie mi se pare că sunt speriaţi, ca în aşteptarea sentinţei. Văd în ochii lor ceva
mai profund decât îngrijorarea. Îmi seamănă a teroare!
– Stres.
Bărbatul dădu uşor din cap. Cât de ciudată era firea omului. Ce sacrificii putea face
pentru aparenţa împlinirii, ce târguri înşelătoare accepta: surmenaj pentru lux, frică pentru statut
social, negarea sinelui pentru acceptare. Dar fericirea? În ce o mai afla?
Nu avea timpul s-o caute, căci îi aştepta cabana de munte în care-şi vor fi petrecut poate
ultima noapte a excursiei prin lume.

Conul de lumină nu are uşă, iar gratiile sale

sunt peste puterile mele. Le pot oare ocoli?

Soldaţii se speteau împingând pe coridoarele subterane ale laboratorului CERN, de la

fosta graniţă franco-elveţiană, cărucioarele greoaie, fiecare purtând câte şase butelii armate, pline
cu hidrogen lichid. O tonă de gaz fusese achiziţionată special pentru demonstraţie, iar urgenţa
comenzii şi dificultatea livrării o făcuseră exorbitant de scumpă. Logistica operaţiunii fusese un
adevărat calvar. Şi încă nu se terminase. Este, deci, lesne de înţeles starea de agitaţie în care se
afla bietul Martin, cel al cărui cap era primul pe listă, dacă experimentul se va fi dovedit a fi un
mare fâs. Gâfâind, bătrânul trecea cu repeziciune de la un stand de lucru la altul, întrebând, dând
sfaturi, amestecându-se printre pregătiri şi, în esenţă, dând tuturor o stare accentuată de
nervozitate, exact cea de care aveau mare nevoie în acele circumstanţe.
Transportul militar special, constând din două camioane inscripţionate cu „Material
exploziv” şi alte câteva vehicule escortă, sosise încă de la ora patru dimineaţa a zilei de 26 iunie
2186, iar acum, la ora zece, primele cărucioare aşteptau cuminţi la uşa laboratorului. Jesper nu
avea de gând să lase pe nimeni să le manevreze printre echipamentele sale, ci le prelua el însuşi,
împingându-le singur, unul câte unul. Le aducea cu viteza melcului până lângă inelul de
disoluţie, unde, ajutat de doi asistenţi, le descărca, aşezând recipientele într-un rastel special, de
tip fagure. Toată treaba ar fi mers cu mult mai repede dacă celor treizeci de soldaţi li s-ar fi dat
voie să ajute, dar Jesper nici nu stătuse de vorbă. „Elefanţii n-au ce căuta în magazinele de
porţelanuri”, fusese argumentul lui final, iar hilaritatea îl făcuse de neatacat. Tocmai terminase de
descărcat şi se întorcea pentru a prelua un nou pachet, când fu şi el abordat de Martin.
– Nu mai ai pe cine sâcâi, de-ai ajuns la mine? îl luă el în primire, fără să se oprească.
– Jesper, spuse cu voce slabă bătrânul, ştiu că nu suntem noi cei mai buni prieteni, dar
hai, măcar astăzi, să părem că putem lucra unul cu altul, vrei?
Uriaşul ridică indiferent din umeri. Atât îi păsa de aparenţe, încât chiar şi în ziua cea mare
venise purtând pantaloni scurţi, un tricou inscriptionat cu logo-ul spinos unei formaţii dure de
rock şi sandale, cu pletele într-o dezordine desăvârşită. Când dăduse cu ochii de el, primul
impuls al lui Martin fusese să-l trimită acasă, însă în felul acela şi-ar fi asigurat eşecul.
– Crezi că avem vreo şansă?
Acelaşi ridicat din umeri, apoi, după câţiva paşi:
– Dacă nu credeam, mai făceam tot tărăboiul ăsta? Da, cred că avem. Dar să nu mă
întrebi în procente!
Cearcănele adânci ale amândurora vorbeau de la sine despre cât se odihniseră în ultimele
trei zile. Din momentul în care, acum patruzeci şi opt de ore, Jesper şi matematicienii
concretizaseră modelul pe atomul de hidrogen, nici unul nu mai avusese linişte. Părăsiseră
laboratorul doar pentru a dormi, cam câte patru ore pe noapte, în rest, lucraseră încontinuu. Ideea
cu hidrogenul îi venise lui Jesper spontan, ca răspuns logic la aberaţia cu diamantul. Cum naiba
să fie cristalul de diamant simplu? Are dispunere simetrică şi atât. Însuşi atomul de carbon e
complicat. Protoni, neutroni, electroni în substraturi… cum să ataci direct așa ceva? Trebuie să
fii nebun! Dacă vrei un atom simplu, ia primul element! Trei quarcuri, un singur nucleon,
electronul poate fi chiar ignorat… şi, gaz fiind, nici cu reţeaua de cristalizarea nu ai de ce-ţi bate
capul. Rezumându-se la acest caz elementar, aveau o mică şansă! Şi de-aici începuse munca.
Punerea în practică nu fusese deloc uşoară, căci hidrogenul trebuia separat de oxigenul
atmosferic, mai ales în zona plină de descărcări electrice a câmpului generat de inel, altfel reţeta
pentru dezastru era perfectă. În lipsă de alte idei, Martin hotărâse închiderea inelului de disoluţie
într-o sferă de vid, operaţiune care elimina riscul autoaprinderii, dar nu lăsa timp pentru teste
preliminarii. Acum, s-ar fi considerat norocoşi dacă ar fi avut răgaz pentru un singur experiment
înainte de sosirea delegaţiei oficiale, căci, dacă Jesper nu era sută la sută sigur de ceva, chestia
respectivă nu mergea! Îi era, deci, limpede ca lumina zilei că totul avea să fie un fiasco.
– Atunci, continuă descumpănit Matin, de ce m-ai pus să comand atât de mult hidrogen?
– Nu-i evident? Ca să am cu ce încerca până iese!

Sunt împresurat. Am nevoie de un tunel. Un

tunel prin lumină.

Alpii elveţieni într-o zi de vară. O mai mare desfătare decât să le străbaţi potecile umbrite
de pădure şi poienile verzi nu poate exista când tânjeşti după o escapadă din cotidianul galopant
al vieţii metropolitane a secolului XXII. Cei doi îşi începuseră urcuşul dis-de-dimineaţă, iar
acum, la ora prânzului, se odihneau pe un platou verde, înconjurat din toate părţile de pădure.
Norii răzleţi îndulceau dogoarea soarelui, însă lăsau neştirbită frumuseţea peisajului estival.
Ciripitul păsărelelor, mirosul proaspăt de flori de munte, adierea răcoroasă, toate îi făceau să
simtă cum viaţa pulsează în ei, făcând plăcută chiar şi oboseala urcuşului neîntrerupt.
Priviră spre cer şi, ca un făcut, un punct minuscul, violet incandescent, apăru undeva în
înalt. Se mări încet, preţ de câteva zeci de secunde, se alungi, se preschimbă într-o dungă
strălucitoare, apoi se stinse subit.
Bărbatul îşi coborî privirile. Nu văzuse nici jumătate din tot ceea ce avusese planificat
pentru acea vacanţă, însă nimic nu s-ar fi putut compara cu inexplicabilul fenomen. Odată cu el,
lista peisajelor de călătorie, chiar şi aşa brutal trunchiată, devenise desăvârşită.
– Ce facem acum, întrebă femeia, ne întoarcem acasă?
 – Încă nu. Am să ne mai îngădui câteva zile. N-am văzut încă Geneva!
Şi porniră împreună, fluierând, pe cărare.

O entitatea aspaţială care să facă două

puncte distincte din spaţiul concret să coexiste.

În adâncurile pământului, cercetătorii nu avură parte de răgazul unui test intern, căci,
când mai erau două cărucioare la uşă, vestea că limuzinele îşi făcuseră apariţia în baza CERN se
răspândise. Poate era mai bine aşa. Cu ce moral s-ar fi prezentat în faţa musafirilor după o
eventuală ratare? De cum fu anunţat de la barieră, colonelul Harold Knut, responsabilul de
securitatea complexului, îl luă pe Martin Grunt şi se grăbi să le iasă în întâmpinare. Ajunseră
totuşi prea târziu în parcare. Îmbrăcaţi la patru ace, preşedintele republicii, Helmut Houtsinger,
directoarea generală a Uniunii Corporaţiilor, Rosane Irenfeld şi mareşalul Grozinsky coborâseră
deja şi inspectau cu priviri piezişe edificiul central. Aşa cum stăteau unul lângă altul, cei trei
păreau replica vie a unei fotografi de familie: preşedintele, singurul moştenitor, abia trecut de
patruzeci de ani, cu trupul zvelt şi figura destinsă, lângă el directoarea, matroana sexagenară,
purtându-şi bine vârsta, fără a încerca să o mascheze, fără machiaj, tunsă castron, purtând un
costum de damă sobru, iar în spatele lor, capul familiei, scheleticul mareşal, cu faţa brăzdată de
riduri profunde, îmbrăcat în uniforma sa de gală. Îi însoţea un mic contingent de agenţi de
securitate, toţi unul şi unul, în costume negre. Ajunşi faţă în faţă cu ei, Martin le ură protocolar
bun venit, în timp ce colonelul salută milităreşte.
Ignorându-l pe savant, mareşalul îi răspunse cu aceeaşi mişcare inferiorului său.
Preşedintele le întinse amical mâna.
– Sper, spuse mestecând gumă, că mica noastră vizită nu a perturbat activitatea voastră
normală.
Bătrânul zâmbi. Trebuia oare să răspundă?
– Dacă deranjăm, continuă directoarea, făcându-i cu ochiul preşedintelui, putem oricând
reveni la o dată mai convenabilă!
 – Aaa, nu, sigur că nu deranjaţi, se bâlbâi bătrânul, nu-i niciun timp mai bun decât
prezentul, nu-i aşa?
– Eu aşa sper, spuse din nou directoarea, nu vrem decât să vedem şi noi maşinăriile
voastre la treabă, nu vă faceţi griji pentru noi!
Martin îşi simţi cravata gâtuindu-l. Cămaşa i se lipise de spatele transpirat, bărbia îi
tremura necontrolat, iar picioarele abia de-l mai puteau susţine drept, în lumea ce prinse a se
legăna. Aveau să-l mănânce de viu! Numai de-ar reuşi Jesper să mai facă o minune!
Pătrunseră în labirintul de coridoare subterane, apoi într-un lift de mare viteză, cu agenţii
după ei, ceea ce pe colonelul Knut avu darul de a-l enerva la culme. Se aflau într-un complex
protejat de forţele armate, iar el era cel mai mare gradat. A-şi aduce propriile gărzi de corp era o
declaraţie făţişă de neîncredere, un afront adus muncii sale. Bine măcar că nu-şi purtau armele la
vedere. Pe oamenii de ştiinţă îi cam constipau chestiile astea, iar cel care avea dup-aia de dat
explicaţii era, bineînţeles, el. „Canarul” nu era singurul proiect în derulare aici, miile de
laboratoare subpământene în care nu demult se întinseseră imensele acceleratoare de particule
primitive, acum dezafectate, găzduind tot atâtea instalaţii misterioase, a căror funcţionalităti îi
erau complet străine, dar de a căror securitate răspundea. Când liftul ajunse la punctul terminus
al puţului său, se aflară în sfârşit la nivelul dorit şi Martin îi invită pe toţi să intre în preparator.
Fotolii comode fuseseră instalate în faţa geamului care dădea spre corpul principal al
laboratorului. Încăperea în care se aflau era aşezată pe o platformă mobilă, iar aceasta fusese
ridicată, astfel încât toate activităţile să se poată urmări ca-n palmă. Acolo jos, Jesper reuşise să
cupleze fagurele cu butelii la dozatorul-injector, iar acum pornise pompa secundară, pentru a se
asigura că vidul din incinta transparentă a inelului de disoluţie era suficient de înaintat.
– Gata şefu’, când vreţi, îi dăm bătaie! i se auzi vocea în sistemul de comunicaţie al
preparatorului şi, de la locul său, Jesper le făcu din degete semnul de OK.
– Cine-i boschetarul, întrebă preşedintele, şi de ce-i daţi voie să umble printre
echipamentele alea?
Mareşalul schiţă un zâmbet. Knut tuşi zgomotos, dar tardiv, în timp ce Martin roşi. Gura i
se uscase şi abia reuşi să îngâne:
– Este… ăăă… dumnealui este… Jesper Krueger, coordonatorul ştiinţific...
– Fără glumă? Grasul ăla?
 Faptul că nimeni nu râdea îi trase în sfârşit un semnal de alarmă preşedintelui. Abia
atunci Knut se aplecă spre urechea sa şi-i şopti:
– Sistemul de comunicaţie e bidirecţional!
– Şi ce-nseamnă asta?
– Înseamnă că boschetarul vă aude, domnule! răsună din nou vocea lui Jesper.
În următoarele câteva secunde, căderea un ac s-ar fi auzit în preparator. Doamna director
îşi ţuguie buzele şi-i aruncă preşedintelui o privire dojenitoare de mamă dezamăgită. Martin
închise ochii. Fiecare respiraţie devenise un chin. Bubuiturile inimii îi spărgeau timpanele. În
spate, unde nu o vedea nimeni, faţa lui Knut se lărgi într-un zâmbet tâmp, în vreme ce, în faţa sa,
mareşalul Grozinsky rămăsese impasibil.
– Bine, dacă toată lumea e gata, continuă boschetarul, începem! Aş dori să vă atrag
atenţia asupra monitorului din stânga dumneavoastră. La momentul potrivit, el ne va da măsura
succesului în demersul nostru.
Un petic de cer albastru, parţial înnorat, apăru pe ecran. Jesper urcă şi el în preparator şi
îşi luă locul lângă Martin. Bătrânul nu avu puterea de a-şi ridica ochii spre el. Era aproape mort.
– Dacă-mi permiteţi, continuă Jesper, am să vă vorbesc în timp ce derulăm experimentul.
Echipa mea va întocmi procedura pas cu pas, iar eu v-o voi explica: mai întâi, vom alimenta
inelul de disoluţie.
Jos, doi oameni în costume de protecţie acţionară câteva manete şi, cu un bâzâit surd,
câmpul inelului îşi făcu simţită prezenţa, o perdea tremurândă, ca de abur, învăluindu-l.
– Acum, voi introduce coordonatele.
Tastă nişte cifre, iar acestea apărură pe afişajul luminos de lângă inel. Vibraţia câmpului
se amplifică, apoi deveni regulată.
– Astea corespund cu aia, spuse arătând cu degetul mare, peste umăr, spre cerul de pe
ecran. Bun, acum să injectăm hidrogen!
– Ia stai, spuse preşedintele, eşti sigur că n-ai să transformi toată şandramaua într-o
bombă atomică?
Jesper nu simţi cotul disperat al lui Martin. Oricum nu l-ar fi băgat în seamă.
– Hidrogenul simplu nu face fuziune, numai deuteriul şi tritiul! Apoi continuă în gând: „și
mă-ta!” şi din nou cu voce tare: dacă mă hotărăsc să scufund Europa centrală în iarnă nucleară,
promit să vă spun din timp!
 Bătrânul suspină slab. Jos, oamenii săi cuplau furtunul greoi al dozatorului-injector de
gaz la sferă. Un con telescopic avansă din locul joncţiunii spre centrul inelului, oprindu-se la
doar câţiva centimetri de pulsaţiile lichide ale câmpului. Tot personalul părăsi laboratorul,
blocând uşile în urma lor. Momentul decisiv. Mic în scaunul său, uitat de toată lumea, Martin
încetase şi să mai respire.
– Să-nceapă tărăboiul!
Şi Jesper apăsă butonul. Şuierând, valvele se deschiseră şi coloana de gaz erupse spre
inel. Mii de arcuri electrice prinseră a brăzda ţăcănind câmpul vibrant în momentul în care jetul
de gaz îl străbătu. Zgomotul deveni infernal… şi miracolul se produse! Pălălăi uriaşe, de un
violet pal inundară cerul cuprins în imaginea din sala preparatorului, tot mai mari, tot mai
viguroase, pe măsură ce valvele permiteau debite crescute de gaz. Fulgerele nu conteneau nici o
clipă, câmpul se zbătea oscilând înnebunit, iar flăcările brăzdau glorioase înaltul. Funcţiona! Iar
când valvele fură comandate să se închidă, alimentarea inelului întreruptă, iar grozăvia cerului
încetă ca şi când nici n-ar fi fost, toţi ochii se îndreptată îngroziţi spre demonul cu plete şi spre
moşneagul înlăcrimat.
…
– S-au dus, spuse colonelul Knut de cum deschise uşa.
– Mulţumesc, Harold, îi răspunse Martin, cuprins de o euforie prietenoasă, alimentată de
surmenaj şi de spaimele trecute. Ai fost de mare ajutor!
– Tot ce-am făcut a fost să-i escortez afară. Acum, dacă nu mai aveţi nevoie de mine, m-
aş întoarce la treburile mele.
– Sigur, Harold, sigur!
Militarul ieşi. Jesper şi echipa lui îşi vedeau liniştiţi de treabă, asigurându-se că toate
robinetele erau închise şi rastelul fagure securizat. Rămăsese mai mult de jumătate din cantitatea
de gaz. Cine s-ar fi aşteptat că lucrurile să meargă atât de bine din prima încercare?
– I-ai făcut praf! spuse bătrânul apropiindu-se. I-ai desfiinţat pur şi simplu!
Uriaşul ridică din umeri.
– Am avut şi noroc. Pe calculul din spatele determinării ieşirii din tunel nu eram sigur
deloc.
– Dar a mers! Totul a fost fantastic. Cum ţi-a venit ideea cu flăcările?
 – Nu a fost chiar o idee. De fapt, a fost un efect secundar pe care mi-am dat seama că nu-l
pot elimina. Că am reuşit să-l folosesc în folosul nostru, a fost tot un noroc chior.
Bătrânul dădu gânditor din cap. Autoaprinderea… sfera de vid doar a o amânase, până la
celălalt capăt al tunelului.
– Nu le-a plăcut deloc şmecheria, continuă malacul punând la loc câteva aparate de
măsură. Îl puteam trimite oriunde, pe Saturn dacă voiam, dar acolo n-am fi avut de unde să ştim
dacă a ajuns. L-am trimis aici, la doi paşi, tocmai ca să am dovada, iar asta nu le-a convenit. Nu-l
mai pot ţine secret. Acuma’, careva are de dat explicaţii. I-am enervat rău de tot.
– Chiar crezi?
– Păi sigur! De ce altfel a ţinut politicianul ăla retard să ne roage să nu repetăm
experimentul până la noi instrucţiuni? De ce ne-a sfătuit să nu ţinem conferinţe de presă până la
anunţul oficial? De parcă m-ar durea pe mine în dos de părerile ilustrei sale persoane!
– Nu-ţi bate capul cu astea, Jesper, lasă-le în seama mea. Măcar cu atât te poate ajuta un
birocrat imberb şi demagog!
Jesper zâmbi fals. Poate ar fi fost un moment bun să-şi ceară scuze, dar… nu prea se
pricepea la chestii d-astea. Tot bătrânul spuse:
– Hai să-nchidem pe astăzi. Merităm jumătate de zi liberă după nebunia asta!
– Tu eşti şeful!

Punctul iniţial: colivia conului meu de

lumină. Punctul final: o altă colivie, de aceeaşi
natură. Dar determinabilă?

Ţiuie, ceva ţiuie… Ceaiul! Samovarul e în clocot. Iubito, opreşte plita! Ceai de
scorţişoară, delicios! De ce nu se opreşte? De ce şuieră ba mai tare, ba mai încet? Măi fato, nu te
mai juca cu butonul ăla! Nu vezi c-ai pornit alarma? Alarma, alarma, ala…
Knut deschise ochii. Sirenele urlau încontinuu, în timp ce vocea robotului repeta obsesiv:
„Alarmă!” Sări din pat şi-şi îmbrăcă uniforma din trei mişcări, apoi îşi părăsi apartamentul
modest din cadrul complexului CERN, în care locuia de când acceptase slujba. Sergentul îi ieşi
imediat în întâmpinare.
– Domnule colonel, permiteţi-mi să raportez: a avut loc un incendiu, dar totul e sub
control acum.
– Unde?
– La ultimul nivel de la subsolul clădirii principale.
Colonelul se încruntă. Era oare vorba despre încăperea proiectului „Canarul”? Sergentul
oricum n-ar fi ştiut.
– Să mergem acolo!
Alergară într-un suflet. Pe culoare, echipele de intervenţie tocmai se retrăgeau, lăsând loc
soldaţilor săi, iar cu toţii se dădeau la o parte din calea sa. Oamenii fuseseră foarte operativi. Din
fericire, nu fusese mai nimeni de evacuat la acea oră. Ceasul său arăta două fără zece a.m., 27
iunie 2186. Ajunşi în sfârşit la nivelul cel mai de jos, sergentul îl conduse spre uşa laboratorului
în care în ziua precedentă…
– Hidrogenul! se trezi bolborosind.
– S-a dus, tot! Dar nu a explodat.
Colonelul dădu buzna înăuntru. Dogoarea fiarelor încinse încă persista, la fel şi mirosul
înţepător de textolit ars.
– Cum a fost posibil?
Un genist se apropie şi salută scurt.
– Permiteţi-mi să raportez: gazul a ars cu pălălăi puternice în direcţia asta. Arătă spre
inelul lui Jesper, acum doar o grămadă de fiare. Sfera de vid se topise peste el, ţurţurii albicioşi
acoperind cele câteva componente care încă stăteau în picioare.
– Nu a explodat? puse colonelul întrebarea cu răspuns evident, dar atât de inexplicabil.
– A ars în jerbe, nu s-a acumulat, iar sistemul de ventilaţie şi-a făcut şi el treaba. Aşa
noroc, mai rar, pe cuvântul meu!
Dar colonelul nu credea în noroc. Nu când un proiect ştiinţific era complet compromis,
un laborator parţial distrus, dar clădirea nu suferise nicio pagubă structurală. Asta mirosea a
sabotaj fin. Luă o pereche de mănuşi şi se apropie de recipientele golite de hidrogen. Erau încă
pe rastelul lor. Furtunurile dozatorului injector, topite, se prelingeau negre pe jos. Cu băgare de
seamă, Knut atinse o butelie. Era foarte rece, lucru normal pentru un recipient depresurizat rapid.
Nu prezenta urme de lovire. O cercetă atent, centimetru cu centimetru. Nu găsi nimic. Trebuia să
o ia altfel! Bun, ce ştia deocamdată? Că scăpase o coloană de gaz. Vreun indiciu asupra direcţiei?
Da! Genistul i-l dăduse, laboratorul i-l arăta limpede. Pălălăile împroşcaseră spre inel. Aşa, acolo
trebuia să fie. Joncţiunile cu dozatorul erau orientate spre inel, iar acelea se făceau la capetele
buteliilor, la valve. Se concentră, deci, asupra acestora. Şi nu greşi. Mai multe valve aveau mici
urme de deformare. Firesc, dacă te gândeşti la jeturile de flăcări, nu? Ei bine, nu! Piesele acelea
erau special concepute să reziste la aşa ceva. Chemă genistul, iar acesta confirmă.
– Aia e urmă de laser toată ziua!
Colonelul înlemni. Măcar de data asta, n-ar fi putut nenorocita lui de intuiţie să se înşele?
Aşadar cineva trăsese cu o armă în recipientele de gaz. Bun, mai departe: de unde? Deloc greu
deductibil. Toate urmele erau dispuse pe o singură parte. Se trăsese dintr-acolo. Genistul şi cu
sergentul începuseră deja să aşeze licuricii pe urmele valvelor și, odată cu fiecare fascicul, câte o
pată luminoasă apărea pe geamul preparatorului.
– Avem de-a face cu un profesionist, spuse colonelul când găsi pulberea lângă pupitrul de
comandă de la care în ziua precedentă Jesper controlase experimentul.
Câteva puncte maronii pe sticla securizată indicau locurile prin care raza laserului o
traversase. Genistul se aplecă şi privi cu o lupă imperfecţiunile sticlei. Luă apoi un aliniator optic
şi, unind urma de pe geam cu ţinta, aproximă locul în care fusese plasată arma. Originea pulberii
era confirmată. O armă cu auto-distrugere chimică. Se priviră o clipă în tăcere. Prin mintea
colonelului, o droaie de scenarii alergau îmbrâncindu-se. Cum fusese posibil aşa ceva? Nimeni
nu ar fi putut strecura arme pe sub nasul său! Militarii le-ar fi descoperit. Numai ofiterii și
trupetii lui purtau așa ceva. Putea garanta pentru fiecare dintre ei. Altcineva… Însă atunci gândul
morbid îl lovi în moalele capului cu puterea unui baros: blestemaţii de agenţi din garda
preşedintelui! Trebuia numaidecât să-l informeze pe mareşal! Dacă acolo se infiltrase un terorist,
aveau probleme mult mai mari decât pierderea unui laborator. Aveau probleme de securitate
naţională!

Şi mai important: este colivia mea iniţială

determinabilă din punctul terminus?
 – Da, mareşale, te ascult.
– Spune-mi, te rog, că nu ai avut niciun amestec în sabotajul de la CERN!
– Ăăă, a fost cineva prins?
O pauză.
– Bună replică! Nu vrei să zici cumva: „Care CERN? Ce sabotaj? Nu ştiu nimic despre
nici un CERN!”
– Păi… CERN e chestia aia unde am fost ieri, mai ştii? Cu experimentul ăla cu papagalul
sau ceva de genul… n-am înţeles de ce i-au pus numele ăla idiot.
Mareşalul clătină din cap deznădăjduit.
– Hai, lasă, Helmut, spune-mi doar că nu e opera ta!
– Nu mi-ai răspuns: a fost cineva prins?
– Din câte am fost informat, nu!
– Atunci nu e opera lu’ nimeni! A fost, probabil, ăăăă o organizaţie teroristă afroasiatică,
sau un terorist solitar.
Grozinsky simţi cum frustrarea îl cuprinde. Of, tâmpitul acela cu minte de inchizitor și
clișeele lui universal valabile!
– Tu realizezi ce-o să apară în presă?
– Nu o să apară nimic. A fost un accident şi nimic mai mult! Da, uite, nici măcar nu
trebuie să zicem de chestia cu teroriştii! Ce, nu se-ntâmplă accidente?
– Foarte convenabil! Ştii ce a găsit omul meu?
Câteva clipe de linişte, apoi tonul preşedintelui deveni preocupat:
– Uite ce e, mareşale: cu toţii avem obligaţiile noastre, nu uita de asta! Facem ceea ce
trebuie şi ni le respectăm! Acum, persoana tu nu o pun la îndoială, însă întrebarea e: cât de loial e
omul tău? Ne putem încrede în el, sau nu?
În momente ca acesta, bătrânul militar tare mult şi-ar fi dorit ca tehnologia
telecomunicaţiilor să-i permită să-i tragă un pumn interlocutorului. Avea de-a face de bună seamă
cu un cretin, dar, din păcate, reprezenta cea mai puţin periculoasă alternativă. El însuși îl ajutase
să ajungă unde era, trebuia să-l salveze și de data asta. Şi nici măcar nu-i lăsase răgazul să
evalueze aplicabilitătile militare ale drăcoveniei! Uneori, luxul de a avea astfel de oameni în
echipă se plătea atât de scump.
 – Nu-ţi bate căpşorul pentru el băiete, spuse resemnat, face moş Grozinsky cumva să
întoarcă lucrurile în avantajul nostru! Ai tu doar grijă şi nu te mai băga cu picioarele în treburi la
care nu te pricepi!

În lipsa dublei determinări, tunelul e

nefolositor. Am nevoie de cale de-ntoarcere.

Era ora patru dimineaţa când, încă buimac, Jesper intra în complexul CERN şi fu imediat
luat în primire de soldaţi. Politicos dar ferm, aceştia îl rugară să-i însoţească şi-l predară
colonelului, în camera de gardă, apoi se retraseră. De cum îl văzu, faţa acestuia se schimbă într-o
expresie de milă şi dezgust, pe care nici nu încercă să şi-o ascundă. Martin nu era acolo. Fusese
chemat doar el? Foarte ciudat, orice s-ar fi întâmplat, protocolul spunea că…
– Ce s-a întâmplat Knut, de ce-a trebuit să conduc în miezul nopţii de la Geneva până
aici?
– Mă tem că a avut loc un incident. Laboratorul tău a fost distrus.
– Aoleu, strigă Jesper, ai evacuat clădirea?
Şi fizicianul se ridică şi se repezi spre uşă, însă colonelul îi blocă drumul. Jesper se opri şi
făcu ochii mari.
– Nu, Jesper, nu ai ce vedea. Nu mai e niciun pericol pentru nimeni.
– Dar experimentul meu?
– E cea mai mică dintre problemele tale!
– Cea mai mică? Eşti nebun? Am investit atât de mult timp şi efort…
Se opri. Ce naiba voia să spună colonelul, de fapt?
– Va trebui să te reţin, Jesper. Şi, te rog, nu fă vreo scenă. Nu te-ar ajuta la nimic.
– Mă arestezi? râse, însă, întâlnind privirea tristă a lui Knut, o spaimă surdă îl cuprinse.
– Am doar autoritatea să te reţin până la sosirea inspectorului, apoi va fi decizia lui cum
te cercetează. Vino, nu trebuie să-ţi pun cătuşe, nu-i aşa?
Colonelul îi arătă cu semne discrete din ochi cele două camere de supraveghere şi-l invită
să iasă. Pe hol, alte camere. Le cunoştea, trecea pe lângă ele în fiecare zi.
 – Knut, spuse Jesper încercând să pară relaxat în timp ce-l urma, e ridicol, nu-ţi dai
seama? Doar ai fost şi tu cu noi. Ştii că nu suntem neglijenţi…
– Nu e decizia mea, omule! Ordinele mele se limitează la a te reţine până la sosirea
inspectorului. Spune-i lui! Sau mai bine nu, nu-i spune nimic. Ai un avocat bun? Cunosc eu unul
dacă nu.
Jesper se împiedică. Era într-adevăr serioasă. Ieşiră în curtea interioară şi se îndreptară
spre clădirea administrativă. Camere erau şi aici, însă mai rare. Aproape ajunseră când colonelul
schimbă brusc direcţia şi dădu roată clădiri. Un gang separa curtea interioară de faţada dinspre
parcare. Intrară. În întuneric, doar sunetul paşilor lor se auzea, sinistru. Deodată colonelul se
opri. Jesper simţi o strângere de braţ şi rămase pe loc. Silueta militarului abia se distingea.
– Fugi! spuse acesta în şoaptă.
– Ce să fac?
– Asta e şansa ta, singura pe care ţi-o pot da. Fugi acum!
– Cum să fac aşa ceva? Sunt nevinovat!
Colonelul pufni.
– Nevinovat? Cred și eu că n-ai făcut ceea ce-ţi vor pune în cârcă, însă asta nu te face
nevinovat.
– Nu?
– Sigur că nu! Au tot ce le trebuie să te scoată din scenă pe viaţă. Şi o vor face! Dacă ţii la
libertatea ta, dacă vrei să-ţi mai vezi vreodată familia altfel decât printr-un geam securizat, fugi
acum! Te aşteaptă un om cu un automobil în parcare. Te va duce în Sicilia, iar de-acolo te vei
îmbarca pe un vas particular cu destinaţia: Tunis.
Jesper scutură violent din cap.
– Îmi ceri să-mi arunc toată viaţa la gunoi! Nu pot face asta! Am destui bani cât să-mi iau
un avocat bun. N-am încălcat nicio procedură, am respectat…
– Nu, idiotule, eu îţi dau singura şansă la viaţă pe care o mai ai! Nu înţelegi că eşti
terminat? Pentru spionaj cazul nici nu ajunge la proces civil. Te va judeca o instanţă militară.
Crede-mă omule, ştiu cum se procedează!
– Spionaj? îngână uriaşul, însuşi cuvântul părându-i necunoscut. Dar ce-am făcut? Poţi
măcar să-mi spui ce am făcut?
 – Oficial, ai spionat pentru Afroasia şi ai sabotat laboratorul. Dovezile contra ta sunt
covârşitoare
– Cerule, doar ştii că n-am făcut eu aşa ceva! Nici nu cunosc pe nimeni în Afroasia.
Colonelul îşi ridică faţa. Profilul său se contura dur în întuneric.
– Mie-mi explici? Mie, celui care-ţi dau şansa să scapi? Halal savant!
Aerul devenise apăsător, de parcă un piston apăsa întreaga atmosferă.
– Ai computerul la tine?
– Îl am, răspunse legănându-se ca băut.
– Bine. Ţine-l aproape, vei avea nevoie de el. Mâine te vei îmbarca la bordul
„Delfinului”. Ia biletul. Ai aici o carte de identitate cu numele Paul Loyd şi ceva bani. Odată
ajuns în Tunisia, eşti de capul tău. Nu există protocol de extrădare între Republica Federală
Euramerica şi Afroasia, deci, vei fi la adăpost, atâta vreme cât nu te vei întoarce.
– Şi familia mea?
– Ei vor putea pleca liniştiţi, unde vor dori, când vor dori. Vei găsi tu o metodă să iei
legătura cu ei, că doar eşti băiat deştept.
Pachetul din mâna colonelului era deodată atât de tentant, totuşi, atât de înspăimântător.
Cum era posibil ca într-o singură noapte lucrurile să ia o asemenea întorsătură? Şi de ce nu i se
arăta ceva concret? Nu, nu era posibil! Era curat, nu avea de ce se teme! Va sta şi-şi va înfrunta
soarta, cu demnitate. Nu dorea acea viaţă de fugar. Ori viaţa sa, ori nimic… Dar dacă totuşi
colonelul avea dreptate şi sentinţa era deja dată?
– Mai ai cam un minut să te decizi, spuse Knut rece. După, ar fi prea riscant pentru toată
lumea şi nu te-aş mai lăsa să fugi chiar dacă ai vrea.
Jesper întinse mâna tremurând, iar militarul îi aşeză pacheţelul în palmă şi-i strânse
degetele peste el. Îşi scoase revolverul laser şi i-l aşeză în buzunar.
– Vei avea, poate, nevoie de el în nordul Africii.
Jesper îl privi speriat, ca un copil care se vede despărţit de mama sa, în prima zi de
grădiniţă.
– Te vei descurca! Eşti cât un munte şi deştept pe deasupra. Ai s-o scoţi tu la capăt şi-ai
să-ţi aminteşti de binele pe care ţi l-am făcut astăzi. Acum hai, du-te!
– De ce-o faci?
– Pentru că pot omule, pentru că pot! Du-te odată!
 Iar dacă mă întorc în colivia mea, cum pot
şti dacă am părăsit-o într-adevăr?

Paul Loyd, Paul Loyd, Paul… Numele pe care trebuia să şi-l însuşească. Cale de
întoarcere nu mai exista. Îşi va asuma falsa identitate, va îmbrăca noua piele şi va supravieţui.
Viaţa în Africa va fi mai aspră, provocările de altă natură, dar le va lua pe rând şi le va învinge.
Oricât îi va fi de greu, tot va fi mai bine decât la închisoare. Pentru toată lumea. Căci, atunci
când lucrurile se vor mai fi liniştit şi momentul va fi prielnic, va găsi o cale de a-şi aduce soţia
lângă el. Îi va explica atunci de ce a trebuit să plece în miez de noapte şi, mai ales, de ce nu s-a
mai întors niciodată. „Sunt Paul Loyd!” Primul pas era să devină acest individ.
Cercetă pacheţelul de la Knut. Conţinea tot ce-i promisese: o carte de identitate falsificată
de tehnologia militară, cu poză recentă, un teanc de bancnote suficient pentru vreo două
săptămâni, poate chiar trei, dacă nu făcea excese, şi biletul. Cum reuşise acest om să le obţină
atât de repede? Nu cumva ştiuse dinainte? Oare de cât timp i se pregătea? Pacheţelul constituia el
însuşi un motiv să creadă vorbele colonelului: dacă ar fi rămas, ar fi fost pierdut! „Mă numesc
Paul Loyd!” ce s-ar fi întâmplat cu Jesper Krueger nu mai era important.
Privi pe geamul automobilului care gonea nebuneşte, purtându-l pe şoselele de munte
şerpuitoare, spre noua sa viaţă de proscris. Şoferul nu-i adresase niciun cuvânt. De cum îl văzuse
ieşind cu paşi grăbiţi din pasaj, îi deschisese uşa din spate, iar apoi demarase în trombă. Nu purta
uniformă militară, însă gesturile îl trădau. Şi arma de la subţioară, greu de ascuns sub haina
subţire de vară. Jesper o scoase pe a sa şi o cercetă. Un pistolet laser de calibru mediu, dar de
foarte mare precizie. Echipament militar, nu jucărie din care poţi cumpăra de pe stradă. Ştia să-l
folosească. Laserele funcţionau la fel, fie că erau destinate să ucidă sau să taie cristale.
Afară, primele raze de soare înfruntau negrul nopţii. Totdeauna găsise apăsătoare acea
perioadă a zilei. Cum o mai simţea acum! Pe şosea, puţine vehicule, mai cu seamă camioane pe
roţi, încete dar eficiente în condiţiile de serpentine şi urcuş. Luminile şoselei îl împiedicau să
vadă peisajul. Oricum îl cunoştea: munţi şi iar munţi. Probabil ajunseseră deja în Alpii italieni.
Cam pe la prânz vor fi la Mediterana.
 Cu privirile rătăcite, îşi lăsă gândurile să zboare liber. Confortul şi siguranţa acestui
autovehicul… cine ştie când avea să se mai întâlnească cu aşa ceva? Câţiva nori începeau să se
distingă, departe, în văzduhul calm, pe care cu o zi înainte el îl aprinsese. Literalmente. Iar ei
avuseseră de gând să-l mazilească pentru asta. Greşise oare? De unde ar fi putut şti? Lăsa totul în
urmă. Toată munca sa, prietenii, soţia… Ce-o fi făcând oare ea acum? N-ar trebui să o sune, să-i
spună… Nu! Ar fi fost o foarte mare greşeală! Ar fi expus-o. Aveau nenorociţii să o interogheze
şi pe ea? Sigur! Slavă cerului că serurile adevărului erau atât de ușor de folosit și de eficiente fată
de vechile metode. Dar ea nu le va putea spune nimic… singurul care ar fi putut spune ceva
era…
Autovehiculul încetini. Privi peste umărul şoferului, în faţă. Se întrezărea o coloană în
staţionare. Fusese instalat un filtru. Se apropiau. Să-l fi dibuit deja?
– Stai liniştit, vorbi pentru prima dată cel din fată, am permis special!
Jesper se făcu mic. Era el cel căutat, sau era doar o operaţiune de rutină? Dacă-l căutau pe
el, atunci toate permisele speciale ale militarilor nu l-ar fi scos de-acolo!
Şoferul nu avea de gând să-şi aştepte rândul. Depăşi coloana şi, arătându-i ofiţerului prin
geam o legitimaţie, trecu mai departe, fără să încetinească măcar. De pe bancheta din spate, ochii
lui Jesper se întâlniră doar pentru o fracţiune de secundă cu ai celui de-afară şi un sentiment
cumplit puse stăpânire pe el. Îl privise într-un fel anume. Îl căutase, parcă dorise să-i vadă faţa.
Însă îl lăsase să treacă. Niciun vehicul nu plecase în urmărirea lor. I se păruse? Cui, în situaţia
lui, nu i s-ar părea că toată lumea îl priveşte ciudat? Trebuia să înveţe să-şi ţină în frâu
suspiciunea. Dacă o lăsa liberă, avea să se întoarcă împotriva sa. „Numele meu e Paul Loyd! Da,
Paul Loyd, iar dacă te mai holbezi la mine, îţi găuresc mutra cu laserul!” Nu, asta nu prea-l
prindea. De ce i l-o fi dat colonelul? Poate, pur şi simplu, pentru că un militar nu şi-ar fi putut
închipui altfel un fugar, decât înarmat. Oare era mai înţelept să scape de el? Nu, mai bine să-l
ţină! Dacă lucrurile o luau aiurea rău de tot, măcar putea să-şi ia zilele rapid şi fără durere. În
fond, trebuia să fie pragmatic. Era o posibilitate, de ce s-o excludă doar pentru că era morbidă?
Privi iarăşi pe geam. Era mai multă lumină acum. Putea vedea peisajul până departe, la crestele
înzăpezite. Şoseaua şerpuia lin, pe terasa câte unui versant. Păduri de brazi se întindeau de-o
parte şi de alta. De unde apăruseră toate aşa, deodată? Cum de mai înainte nu putuse zări mai
nimic? Doar nu se luminase în câteva minute într-atât încât să… Nu, nu asta era… dar ce?
Luminile artificiale dispăruseră! Şoseaua nu mai era luminată. Nici alte vehicule nu o mai
străbăteau. De ce? Şi mai ales de ce stinseseră şi ei farurile? Gura unui tunel se căsca neagră în
faţă. Şoferul reduse viteza şi intră în întuneric. Ce naiba avea de gând?
Abia când vehiculul opri, iar acesta coborî şi se pierdu imediat înghiţit de beznă, înţelese
Jesper că fusese vândut. Trei lumini puternice, albăstrui, se aprinseră aproape, inundând cabina.
Îl orbiră. Instinctiv îşi protejă ochii cu mâna. Nu mai vedea nimic împrejur. Punctele
incandescente se mişcau sacadat, pe măsură ce se apropiau.
– Jesper Krueger, se auzi o voce metalică, amplificată de un megafon, ştim că eşti acolo!
Ieşi cu mâinile deasupra capului! Nu ai unde să fugi!
„Mă cheamă Paul Loyd! Dar voi, ticăloşilor, ştiţi asta deja…” Cât de bine i-o copsese
colonelul! Avea asupra sa acte false şi bilete către Afroasia. Computerul pe care-l purta cu sine
conţinea toată munca sa şi a echipei sale, ecuaţie cu ecuaţie şi experiment cu experiment,
descrise în amănunt. Fugise în puterea nopţii, cu un vehicul furat. Şi pe deasupra, de parcă toate
celelalte nu ar fi fost suficiente, avea o armă asupra sa. Nu orice armă, ci arma colonelului! Cât
de cretin fusese! Într-o fracţiune de secundă, reluă firul evenimentelor: discuţia cu militarul din
camera gărzii, drumul prin curte… totul înregistrat de camerele de supraveghere. Apoi gangul
întunecat, singurul lipsit de aşa ceva. Acolo îl atacase și îl învinsese, căci era cu un cap mai înalt
şi cu cel puţin cincizeci de kilograme mai greu, şi-i luase pistolul. Apoi furase vehiculul. Şofer?
Nu fusese niciun şofer, numai el.
– Jesper Krueger, repetă vocea, nu te împotrivi! Ieşi şi predă-te!
Pistoletul laser atârna greu în buzunarul său. Deci momentul deciziei morbide venise
deja! Îl scoase foarte încet din buzunar. Îi simţi mânerul aspru, rece. S-o încheie chiar acolo?
Alternativa îi era clară. Nu mai avea nicio şansă să-şi spele vreodată numele, nici măcar în faţa…
soţiei sale. Deci, s-o facă! Repede, pe negândite, până nu-l va cuprinde groaza. Îi fusese vreodată
frică de moarte? Nu până atunci! Şi nici atunci nu-i era frică de ea, doar de nenorocita aia de
armă! Ea-l putea trimite dincolo într-o clipită, iar cei de-afară nu aveau cum să-l împiedice s-o
facă! Atunci, de ce nu o putea ridica? Mâna îi tremura, dar trebuia! Îşi aşeză mânerul între
genunchi, cu ţeava aţintită spre cap. Doar să apese… cumplită groază… Ei, era doar un buton, un
nenorocit de buton! Apăsase mii! Întinse degetul, repetându-și că nu făcea altceva decât să apese
un buton, însă atunci realiză că arma nu avea cum să funcţioneze. Doar o avea de la cel care-l
trăsese pe sfoară. Ușurare! Da, asta simti! I se luase o piatră de pe inimă când realizase că nu
avea acea optiune. Râse zgomotos, enervat de sentimentul tâmp care-l încerca. Dacă ar fi putut,
ar fi încheiat-o cu viata. Așa crezuse. Dar nu putea… și cât de împăcat devenise cu soarta. Îi
rămânea doar să se predea…
Deschise uşa. Luminile se apropiară încă un pas. Probabil erau lanterne ataşate de arme.
Coborî încet, cu mâinile la vedere. Pistoletul îl ţinea cu două degete, atârnat cu ţeava în jos. Un
glas poruncitor strigă:
– Dă-l încoace!
O lanternă coborî în pământ şi o siluetă se apropie cu pas de luptă. Îi întinse arma, însă
atunci ceva inexplicabil se produse: teava se ridică, rotindu-se pe mâner, iar o rază izbucni,
luminând pentru o clipă tunelul şi răpunându-l pe soldat. Apoi, până ca trupul nefericitului să
atingă solul, arma flexă din nou şi al doilea fu ucis. Uluit, Jesper azvârli blestemăţia care prinsese
viaţă în mâna sa, ca și cum ar fi lepădat din mână un gândac. O singură lanternă îl mai fixa,
lumina celorlalte târându-se acum pe jos, spre pereţii goi, de beton.
– N-am făcut-o eu! spuse în şoaptă.
Închise ochii. Avea să se termine imediat…
– Ştiu, veni răspunsul calm, şi să ştii că-mi pare rău. Dacă are vreo importantă pentru
tine, să ştii că moartea ăstora doi e opera lui Knut.
Jesper deschise gura, dar nimic nu ieşi.
– E o armă teleghidată. El o operează. De ce crezi că stau eu aşa de liniştit?
Înţelese. Procesul, închisoarea… nu fuseseră niciodată obiectivul. Aveau nevoie de
eliminarea lui.
– Ai să tragi, nu-i aşa?
– N-am încotro.
În iminenţa morţii, orice emoţie îl părăsi. Mintea i se limpezi ca prin minune.
– N-o puteai face fără să moară și alţii?
– Mmm, nu prea. N-ar fi dat bine în ochii opiniei publice. Nu ucizi, pur şi simplu, un
spion. Dacă trage el primul, atunci e altă poveste. Mergem pe terorism.
– Să te ia dracu’!
Celălalt pufni amuzat.
– Eşti tare, grase! Cei ca tine fac slujba mea de tot rahatul… Hai, acum aaadddddiiiii
Vocea din spatele lanternei se îngroşă, transformându-se într-un mormăit gutural, stins,
tot mai stins. Luminile lanternelor începură a pâlpâi. Jesper îşi simţi pieptul apăsat de o forţă
nemiloasă. Respiratia îi deveni un efort uriaș. Toracele său era prins ca-ntr-o cămaşă de forţă,
însă, ciudat, nu simţea că s-ar sufoca. Încercă să-şi ducă mâna la ochi, dar o simţi grea, foarte
grea. Cu mare caznă începu să o ridice. Era ca scufundat într-un lichid foarte vâscos, în miere.
Pâlpâitul lanternelor devenise molcom, luminile apărând şi dispărând, fiecare după legea sa.
Vocea aproape că se stinsese într-un „iiii” prelungit, în surdină. Omul nu se mai mişca. Era
împietrit. El însă nu! Cu greu, dar putea să-şi mişte trupul. „Aşadar asta este poarta morţii…”
Greşea. O siluetă feminină apăru din spatele celui care-l ţintea cu arma şi se apropie. Se
mişca sprinten şi natural.
– Te pot lua de-aici, dar trebuie să-ţi accepţi statutul de exilat pe viaţă!
Vocea ei suna armonios.
– Cciinnee eeeşşttttiii?
Bărbia şi limba îi erau grele. Efortul vorbirii era secătuitor.
– Accelerarea temporală are limitări. Nu-mi dă răgazul să-ţi explic. Sunt ceea ce voi
numiţi „formă de viaţă extraterestră inteligentă”. Vino şi vei afla şi restul. Dacă alegi să rămâi, nu
te pot ajuta. Vei muri secunda următoare.
– Ccee vveeeiii fffaaacccee cccuuu mmmmiiinnneeee?
– Nu-i timp. Am nevoie de răspuns!
Măcar gândul nu-i încetinise. Cei care-ţi vor răul, de obicei, nu-ţi cer permisiunea. De ce-
ar sta? Sotia nu avea să și-o mai vadă vreodată, orice ar fi ales.
– Vvviiinnn cccuuu tttiii…
Femeia îl prinse de braţ şi-l smulse. Îşi simţi articulaţiile forţate la limita ruperii.
Picioarele i se desprinseră de pe pământ şi fu purtat prin aer, cu fiecare părticică a trupului său
gemând de durerea inerţiei. Pe un perete al tunelului apăru un cerc luminos, iar înăuntru,
suprafaţa de beton prinse a face valuri lichide. Se văzu aruncat în el şi totul se topi în ceaţă.
– …iioo!
Laserul agentului izbucni, iar trupul cel gras se prăbuşi la pământ.

Voi şti, căci îmi voi face semn de dincolo! O

fluturare, o fantasmă pasageră.
 Singur printre galaxii! Sentimentul era minunat! În orice parte privea, măreţele
conglomerate de stele îi desfătau privirile cu spiralele lor colorate, prinse în dansul de eoni
întregi, în linişte desăvârşită. Liniştea care se cuibărea şi-n sufletul său, alungând teama,
răzvrătirea, tumultul. Privirea nu întâlnea barieră, nicăieri, doar nemărginirea spaţiului. Şi el în
mijloc.
– Numim asta: „Sala infinitelor oglinzi”.
O voce masculină. În spatele său, doi oameni: un bărbat necunoscut şi femeia care-l
adusese aici. La fel ca ai săi, paşii le erau ţinuţi de-un plan nevăzut. Cât oare se întindea?
– Ciudat, spuse, dar nu văd nici măcar o singură oglindă.
Bărbatul îi zâmbi:
– Cu timpul, poate vei vedea.
– Cine sunteţi?
– Reprezentanţii celei mai vechi civilizaţii din câte am întâlnit în super-roiul nostru de
galaxii. Din care face parte şi Calea Lactee. O recunoşti?
Bărbatul făcu un semn cu mâinile arătându-i reţeaua de forme ce se-ntindea de jur
împrejur, pretutindeni. Cum ar fi putut-o el recunoaşte?
– E-acolo! Pe cea de lângă ea, o numiţi: Andromeda.
Miliarde şi miliarde de stele, reduse la un ghem de licurici! Acolo fusese casa lui, tot ceea
ce cunoscuse vreodată. Acolo, în spaţiul în care vârful unui ac părea că nu încape, se-nghesuiau
parsecii la care mintea umană nici nu îndrăznise să viseze.
– Ea este avocata voastră, îl scoase din reverie vocea bărbatului, arătând-o pe femeia de
lângă el, iar eu sunt judecătorul. Am venit să-mi cer iertare de la tine!
– De la mine? Pentru ce?
– Pentru că eu sunt cel care ţi-a pricinuit tot răul.
Jesper căscă ochii.
– Tu? Nu înţeleg! Tu mi-ai distrus laboratorul?
– Într-un fel, da! Îmi doream succesul tău. Şi n-am considerat importantă acurateţea unui
calcul făcut în grabă, sub presiuni politice. Ţi-am manipulat experimentul. Aici a fost marea mea
greşeală. Am evaluat chestiunea ca fiind secundară, căci am interpretat hazardarea conducerii
voastre ca nerăbdare, ca efervescenţa aşteptării unei mari realizări, când de fapt ea…
 – Mi-ai manipulat experimentul? îl întrerupse gâtuit Jesper. Tunelul meu este... un fals?
– Principial ar fi funcţionat, continuă bărbatul, dar ieşirea ar fi fost în cu totul altă parte.
Calculul nu lua în seamă o serie de parametrii, dar eu am crezut că e un lucru minor. L-am făcut
să meargă cum te aşteptai. Și, din nechibzuinta mea, am creat un dezechilibru între politic şi
tehnic, iar tu ai căzut victimă. Vezi tu, am realizat prea târziu că liderii nu voiau ca experimentul
să reuşească. Se temeau de el. Presiunea şi precipitarea lor aveau, de fapt, ca scop provocarea
eşecului. Se grăbeau să vă închidă. Monopolul comercial al transportului era virtual ameninţat de
invenţia voastră. De-asta ai fost condamnat la moarte. Dacă lăsam lucrurile în pace, nimeni nu ar
fi avut de suferit. Eşecul s-ar fi produs în mod natural, atrăgând după sine abandonarea
proiectului.
Un fior îl străbătu pe pământean.
– Ce veţi face acum?
– În situaţia asta, nimic. De multe mii de ani urmărim civilizaţia Terrei, aşteptând să
găsească cheia ce boltă a mişcării prin univers şi, odată cu tunelul tău, aţi fi aflat-o. Atunci aţi fi
avut mare nevoie de tutela noastră. Există în cosmos pericole pe care n-aveţi cum să le
descoperiţi decât hoinărind, iar spaţiul cere tribut în vieţi pentru învăţăturile sale. Noi v-am fi
scutit. Însă nu mai este cazul. Într-un fel sau altul, proiectul a ajuns acolo unde a fost predestinat
să ajungă. Echilibrul s-a restabilit.
– Nu! se trezi Jesper strigând, Martin nu se va lăsa descurajat!
– Şi ce va face fără finanţare? Cât de visător eşti! Am stat două săptămâni pe planeta ta şi
o înţeleg deja mai bine decât tine!
Omul privi în jos. Cât de ciudat să nu găseşti acolo o podea ci… roiuri de galaxii! Nu-şi
putea feri privirile. Nu se putea ascunde de…
– Sala infinitelor oglinzi! se trezi spunând.
– Da!
Se lăsă liniştea în necuprinsul vid cosmic. Cu cei doi extratereştrii stând tăcuţi lângă el,
Jesper se simţi pentru prima oară singur. Cumva, ei păreau atât de departe.
– Nu sunteţi oameni…
– Nu. Astea sunt doar măşti, marionete, trupuri de împrumut, spune-le cum vrei. Le-am
purtat într-o plimbare prin lumea voastră. Avocata ştie foarte multe despre ea şi mi-a dat şi mie să
gust din desfătările artelor voastre. Misiunea ei era să mă convingă de valoarea umanităţii. A
reuşit chiar mai mult de-atât, m-a făcut partizan. Asta este partea ei de vină. Mi-am dorit efectiv
succesul vostru. Astăzi ar fi fost ziua revelaţiei.
Jesper suspină. Umanitatea nu va şti ce ocazie ratase.
– Ce veţi face cu mine? întrebă în şoaptă.
– Exilul tău nu va fi atât de amar pe cât îl crezi. Avem o planetă edenică pentru cei ca
tine.
– Cei ca mine?
– Eşti special, Jesper, dar nu atât de special. Doar nu credeai că eşti primul, nu?
Nu credea. De fapt nu credea nimic. Realiza că salvarea sa venise doar din sentimentul de
vină a celui care-şi spunea „judecătorul”. Un grăunte de confort spiritual. Orice ar fi fost,
extratereştrii aveau conştiinţe similare cu cele umane. Iar el va fi printre ai săi.
– Vă voi vedea vreodată adevăratele trupuri? Sau lumea voastră?
– Nu. Nu putem coexista. Mediile noastre naturale nu sunt compatibile. Adaptările ar fi
costisitoare şi ineficiente. Până şi să comunicăm ar fi o corvoadă pentru noi în absenţa creierelor
structurate pe model uman. Ele ne-au permis să vă înţelegem şi arta, în toate formele ei, pe care
altfel am fi considerat-o aberantă. Te asigur de valabilitatea reciprocei. Creierul tău nu ar găsi
nimic frumos la noi, sau lumea noastră. Iar ca tu să porţi unul de-al nostru, nu ţi-ar fi cu putinţă.
Resemnare. Trebuia să-l creadă şi atât. Femeia făcu un semn cu degetul, şi un nou cerc
lichid apăru.
– Inelul de disoluţie, îngână Jesper, iar o lacrimă îi coborî din colţul ochiului. Numele său
nu va mai fi niciodată legat de ceva atât de măreţ. Nu avea să-l scape din colivie, ci doar să-l
mute într-o alta. Canarul rămânea captiv, iar captivitatea îi va fi fost cu atât mai grea acum, când
știa că exista scăpare. Dar nu pentru el.
– Îmi pare rău, spuse bărbatul. Acum trebuie să pleci! Vom mai vorbi, la răstimpuri.
Omul încuviinţă din cap. Păşi spre suprafaţa vălurită, iar înainte de a intra îşi îngădui o
ultimă întrebare:
– Totuşi, Pământul… ?
Femeia zâmbi.
– Eu n-am renunţat încă la el! Peste secole, când umanitatea o va dori cu adevărat, cineva
va redeschide tunelul, iar noi ne vom întoarce!