VOINIŢEV: Dumneata... la mine? în cabinetul meu?

SOFIA EGOROVNA: Aici sunt? (Se uită înjur.) Da... Dar am intrat întâmplător, fără să-mi dau
seama... (Se îndreaptă spre uşă.)

VOINIŢEV: Stai putin!

SOFIA EGOROVNA (se opreşte): Da?

VOINIŢEV: Acordă-mi, te rog, două, trei minute... Poti să mai rămâi două, trei minute aici?

SOFIA EGOROVNA: Vorbeşte! Vrei să-mi spui ceva?

VOINIŢEV: Da... (Pauză.) S-au dus vremurile când nu ne întâlneam ca doi străini în camera
aceasta...

SOFIA EGOROVNA: S-au dus.

VOINIŢEV: Am început să spun prostii. Pleci?

SOFIA EGOROVNA: Da.

VOINIŢEV: Hm... În curând?

SOFIA EGOROVNA: Astăzi.

VOINIŢEV: Cu el?

SOFIA EGOROVNA: Da.

VOINIŢEV: Vă doresc să fiţi fericiţi! (Pauză.) Iată o temelie grozavă pentru fericire! Poftele
dezlănţuite ale unora şi nenorocirea altuia... Nenorocirea altuia e întotdeauna fericirea cuiva! E
veche... Faceţi ce vreţi! N-aveţi decât să trăiţi cum ştiţi!

SOFIA EGOROVNA: Ai vrut să spui ceva.

VOINIŢEV: Ţi se pare că tac? Uite ce am vrut să-ţi spun... Aş vrea să rămân absolut curat faţă
de dumneata, n-aş vrea să-ţi rămân dator cu nimic şi din cauza asta te rog să mă scuzi pentru
purtarea mea de ieri... Ţi-am spus lucruri neplăcute, am fost grosolan, rău... Te rog să mă ierţi...

SOFIA EGOROVNA: Te iert. (Vrea să plece.)

VOINIŢEV: Mai stai puţin, Mai am ceva de spus. (Oftează.) Mi-am pierdut minţile, Sophie! Nu
sunt în stare să suport lovitura asta îngrozitoare... Mi-am pierdut minţile, dar încă mai înţeleg
totul... În capul meu e o ceaţă nesfârşită, e ceva cenuşiu, greu, ca de plumb, dar prin toate astea
răzbate o fărâmă luminoasă cu care înţeleg totul... Dacă mă lasă şi fărâma asta, atunci... s-a zis cu
mine... înţeleg totul... (Pauză.) Mă aflu în cabinetul meu, în acest cabinet a trăit cândva Voiniţev,
general-maior din suita majes-tăţii sale imperiale, cavaler al ordinului Sfântul Gheorghe, un om
mare şi minunat! Toată lumea nu vedea decât păcatele lui... Toată lumea vedea cum bătea şi
călca în picioare, dar nimeni n-a vrut să vadă cum a fost el însuşi bătut şi călcat în picioare... (O
arată pe Sofia Egorovna.) Aceasta este ex-soţia mea... (Sofia Egorovna dă să plece.) Stai! Lasă-
mă să termin! Vorbesc anapoda, dar trebuie să mă asculţi! O faci pentru ultima dată!

SOFIA EGOROVNA: Ai spus totul... Ce-ai mai putea spune? Trebuie să ne despărţim... Ce să
mai vorbim? Vrei să-mi demonstrezi că sunt vinovată faţă de dumneata? Nu trebuie să te
oboseşti! Ştiu ce trebuie să cred despre mine...

VOINIŢEV: Ce pot să spun? Of, Sofia, Sofia! Nu ştii nimic! Altfel nu m-ai privi cu atâta
aroganţă. E îngrozitor ce se petrece în sufletul meu! (Se aşează în genunchi în faţa ei.) Ce faci,
Sophie? Ce faci, cu mine şi cu tine? Fie-ţi milă, pentru Dumnezeu! Mor şi-mi pierd minţile!
Rămâi cu mine! O să uit totul, te-am şi iertat... O să fiu sclavul tău, o să te iubesc cum... cum nu
te-am iubit până acum! Am să te fac fericită! Cu mine ai să fii fericită ca o zeiţă! El n-o să te facă
fericită! O să te distrugi şi pe tine şi o să-l distrugi şi pe el! O să-l distrugi pe Platonov, Sofia!...
Ştiu că dragoste cu sila nu se poate, dar rămâi! Ai să fii din nou veselă, n-o să mai ai paloarea
asta cadaverică, n-o să mai fii atât de nefericită! Am să fiu şi eu din nou om... Platonov iar o să
vină la noi în vizită! E o utopie, dar... rămâi! Să refacem trecutul, până nu e încă prea târziu!
Platonov o să fie de acord... îl cunsc eu... El nu te iubeşte, a făcut-o numai aşa... Tu i te-ai dat, iar
el te-a luat... (Se ridică.) Plângi?

SOFIA EGOROVNA (se ridică): Te rog să nu treci lacrimile acestea în contul dumitale! Poate
că Platonov o să fie de acord... N-are decât! (Dur.) Cu toţii sunteţi nişte ticăloşi! Unde e
Platonov?

VOINIŢEV: Nu ştiu.

SOFIA EGOROVNA: Nu mă mai sâcâi! Lasă-mă! Te urăsc! Pleacă de-aici! Unde e Platonov?
Ticăloşilor... Unde e? Te urăsc!

VOINIŢEV: Pentru ce?

SOFIA EGOROVNA: Unde e?

VOINIŢEV: I-am dat bani şi mi-a promis că o să plece. Dacă şi-a respectat promisiunea
înseamnă că a plecat.

SOFIA EGOROVNA: L-ai plătit? De ce minţi?

VOINIŢEV: I-am dat o mie de ruble şi el a renunţat la dumneata. Sigur că mint! Blestematul de
Platonov e viu şi sănătos! N-ai decât să te duci cu el... Nu l-am plătit! Chiar crezi ca o sa fiti
fericiti? Asta e soţia mea, asta Sofia mea?... Ce înseamnă asta? Nici acum nu pot să cred!

SDFIA EGOROVNA: Sunt soţia lui, amanta lui, tot ce doreşti! (Dă să plece.) De ce mai mă ţii
aici? N-am timp să ascult diverse...

VOINIŢEV: Eşti amanta lui? Pentru ce? O spui cu atâta curaj! (O apucă de mâini.) Cum ai
putut s-o faci? Cum ai putut? (Intră Anna Petrovna.)

SOFIA EGOROVNA: Lasă-mă! (Iese.)