Sunteți pe pagina 1din 31

Berbece Larisa-Crist ina

Master Bioingineria Reabilit arii


An II

Recuperarea în gonartroză

Rezumat

În acest referat va fi prezentată importanța kinetoterapiei în gonartroză, în special în


privința amplitudinii de mișcare.
Pentru a putea stabili un program recuperator, este esențială cunoașterea
simptomatologiei gonartrozei pe baza căreia se vor putea stabili obiectivele recuperării. Vom
prezenta în continuare toate elementele importante pentru recuperarea în gonartroză, precum și
răspunsul pacienților la programele de recuperare prezentate. Deși sunt mai multe mijloace de
recuperare, în cele ce urmează vom prezenta influența kinetoterapiei asupra acestei afecțiuni. Se
va arăta modalitatea de lucru, materialele și metodele folosite, prezentarea pacienților, precum și
sistematizarea rezultatelor obținute în urma bilanțului articular într-un tabel, luând în calcul atât
mișcarea pasivă, cât și cea activă. Lucrarea va include și tipuri de exerciții utilizate în recuperare,
anexând și câteva imagini ale acestora.

Introducere

Artroza este printre cele mai vechi afecțiuni. Artroza este cea mai frecventă boală cronică
articulară, fiind o cauză importantă de dizabilitate fizică ce ocupă locul al doilea în cadrul bolilor
cronice după afecțiunile ischemice cardiovasculare.
Incidența artrozei crește cu vârsta și prezintă o frecvență mai mare la femei decât la
bărbați. Artroza reprezintă prototipul bolilor legate de înaintarea în vârstă, afectând persoanele
după 65 ani astfel: la 80% se evidențiază modificări radiografice de artroză la cel puțin o
articulație; 40% prezintă apariția simptomatologiei și numai 10% relatează limitarea activităților
zilnice din cauza artrozei. Deşi prevalenţa este atât de semnificativǎ, etiologia, patogenia şi
mecanismele evolutive sunt parțial descifrate.
Obezitatea este un factor de risc important, frecvența acesteia fiind evaluată în studii între
46% si 83%. Indicele masei corporale este mai mare la pacienții cu artroza bi-compartimentală
(rotuliană si femuro-tibială), iar scăderea în greutate diminuă riscul de apariție a
simptomatologiei algice.

1
Prognosticul gonartrozei este în general mai bun decât cel al coxartrozei. Deşi afecţiunea
are o evoluţie progresivă, ea nu ajunge decât rareori la formele grave, infirmizante şi dureroase
ale coxartrozei. Studiile comparative efectuate asupra bolnavilor cu artroze ale genunchiului au
arătat că există o serie de factori, în prezenţa cărora evoluţia este mai gravă, prognosticul mai
sever. Astfel, gonartrozele cu deviaţii axiale au un prognostic mai întunecat decât cele fără
dezaxări. Dintre deviaţiile în plan frontal genu varum este mai grav; gonartroza evoluează mai
sever şi mai rapid decât în cazurile cu genu valgum, care este mai bine tolerat. Laxitatea este şi
ea un element esenţial al prognosticului, gonartrozele cu o laxitate marcată au o evoluţie mai
invalidantă, iar ameliorarea terapeutică este mai puţin evidentă.

Anatomia genunchiului

În alcătuirea articulației genunchiului intră:


- femurul: acesta este unicul os al coapsei și prezintă în partea inferioară două proeminențe
numite condili femurali, care se sprijină pe partea superioară a tibiei.
- meniscurile joacă rolul unor pernițe amortizoare între femur și tibie. Acestea susțin aproximativ
40% din sarcinile mecanice exercitate asupra genunchiului. Împreuna cu ligamentele, acestea
asigură stabilitatea articulară, fără a impiedica mobilitatea.
- ligamentele încrucișate sunt situate în mijlocul genunchiului, acestea menținând conctactul
dintre femur și tibie;
- platoul tibial este partea superioară a tibiei pe care se sprijină femurul
- tibia este cel mai voluminos dintre oasele gambei și este situat in partea internă a gambei;
- peroneul/ fibula: este un os lung localizat în partea externă a gambei, jucând un rol minor în
cadrul articulației;
- cartilajul articular acoperă extremitățile osoase ale tuturor articulațiilor mobile; Aceasta este o
suprafață de frecare și de transmitere a presiunilor;
- capsula articulară îmbracă și delimitează articulațiile mobile. Aceasta contribuie la menținerea
în contact a structurilor articulației și la asigurarea stabilității acesteia;
- rotula
- sinoviala este membrana care acoperă interiorul capsulei articulare. Funcția ei este aceea de a
facilita alunecarea suprafețelor articulare unele pe altele, datorită lichidului sinovial pe care îl
secretă;
- lichidul sinovial ;
- rotula este un os situat in profunzimea tendonului mușchiului quadriceps. Aceasta transmite
forțele exercitate de tendon, către tibie, pentru a permite mișcarea de întindere a genunchiului ;
- ligamentul patelar unește partea inferioară a rotulei cu partea superioară a tibiei
- tendonul mușchiului quadriceps se află în partea ventrală a genunchiului, în partea superioară a
rotulei. El intervine în timpul mișcărilor de întindere a gambei;
- ligamentele externe și interne asigură stabilitatea articulației. Rolul lor este acela de a limita
mișcările spre partea exterioară și interioară.

2
Gonartroza- generalități

Artroza este o artropatie cronică, dureroasă şi deformantă, datorată unei alterări


(distrugeri) ale cartilajului articular. Clinic se caracterizează prin durere, impotenţă funcţională
cu reducerea dureroasă a mişcărilor, având ca substrat anatomopatologic distrugerea cartilajului,
cu apariţia de osteofite, chiste sau geode în os şi cu dispariţia interliniului articular.
Gonartroza primarǎ se caracterizeazǎ prin durere ușoara sau rigiditate care apare ȋn
special dimineața. Pacientul experimenteazǎ rigiditate dupǎ șederea prelungită în șezut sau
culcat. Ȋn acest stadiu, genunchiul nu este distorsionat, iar mobilitatea nu este compromisă.
Gonartrozǎ de gradul II. Durerea apare nu doar ȋn starea de repaus, iar genunchiul este
deformat și crescut în volum. Adesea, pacientul nu poate ȋndoi piciorul pȃnǎ la capǎt.
Gonartroza de gradul III prezintǎ aceleași simptome, doar cǎ severitatea lor este mai
mare. Durerea apare atȃt cȃnd pacientul merge dar și cȃnd se odihnește. Pacientul nu ȋși mai
poate ȋndoi genunchiu iar deformarea este vizibilǎ cu ochiul liber.
Degradarea artrozică este un proces complex, încă insuficient clarificat, ce cuprinde o
serie de factori şi itinerarii patologice, care adiţionează în acţiunea lor distructivă şi constructivă
pe cartilaj şi os. Trei mari procese stau la baza degradǎrii artrozice: condroliza, evenimentul
central în urma căruia cartilajul dispare de pe arii osoase largi, producţia osoasă (marginală) şi
subcondrală şi inflamaţia sinovială intermitentă.
Metode de recuperare în gonartroză

Obiectivele tratamentului
Tratamentul gonartrozei are câteva obiective precise:
 Reducerea durerii
 Reducerea inflamaţiei
 Ameliorarea mobilităţii
 Refacerea stabilității
 Menţinerea funcţiei
 Prevenirea handicapului
 Ameliorarea calităţii vieţii

3
Pentru îndeplinirea obiectivelor se vor lua măsuri farmacologice şi non-farmacologice,
iar atunci când acestea nu mai dau rezultatele dorite se va trece tratamentul chirurgical. Toate
măsurile care se iau trebuie să ţină cont de momentul evoluţiei gonartrozei şi de fondul patologic
al pacientului.

II.1. Tratament igienico-dietetic


Constă în evitarea solicitării inutile a genunchiului prin:
- scăderea masei corporale;
- repaus;
- menajarea genunchiului – evitarea drumurilor lungi şi mersul rapid mai ales pe un teren
accidentat, fără încărcare prea mare, evitarea scărilor, flexii cu amplitudini prea mari ale
genunchilor, menţinerea poziției aşezat cu genunchii flectaţi pentru lung timp, tocuri înalte;
- încălţăminte confortabilă cu talpa care să absoarbă şocurile şi să permită o bună rulare a
piciorului ;
- diminuarea activităţii sportive şi orientarea spre sporturi mai puțin traumatice( nataţie –
numai cu braţele, ski fond, mers.
II.2. Tratament medicamentos
Combaterea durerii este principala raţiune a administrǎrii medicamentoase în artroză; a
doua motivaţie este condroprotecţia, dar aceasta rǎmâne încǎ un deziderat, pentru că produşii
care sǎ previnǎ sau sǎ amelioreze anomaliile structurale şi biochimice din cartilajul artrozic nu s-
au verificat încǎ la om. Medicația înregistratǎ ca suplimente nutritive (glucozamina, condroitina)
are doar rolul de a influenţa modest activitatea condrocitarǎ.
Tratamentul medicamentos al gonartrozei poate face apel la mai multe grupe de
medicamente ce pot fi administrate sistemic, intraarticular sau topic.
Terapia sistemică
Tratamentul general adresat astăzi gonartrozei se bazează pe trei categorii de
medicamente: antialgice, antiinflamatoare nesteroidiene şi agenţi condroprotectori.
Analgeticele uzuale de tipul acetaminofen (Paracetamol, Panadol), noramidopirin
(Algocalmin, Analgin) sunt folosite iniţial pentru controlul durerii în gonartroză.
Analgeticele pure: tramadolul, opioidele pot fi folosite pe perioade scurte de timp în
cazul durerilor articulare foarte mari, care nu au putut fi controlate prin alte mijloace
medicamentoase.
Prima alegere în combaterea durerii este, în artroza forma uşoarǎ şi moderatǎ,
acetaminophen-ul/ paracetamolul, analgezic non-opioid oral.
II.3. Tratamentul fizioterapic
4
Electroterapia
Prin electroterapie se înțelege aplicarea energiei electrice asupra unei regiuni a corpului în
scopul obținerii unor efecte terapeutice.
A.Curentul galvanic
Acesta este caracterizat de existența unui flux de electroni de frecvență zero,
unidirecționat, neîntrerupt, de intensitate mică (mai puțin de 50 mA) și tensiune mică (30-80V).
Efectele fiziologice ale curentului galvanic apar ca urmare a acțiunii pe: fibrele nervoase
senzitive, fibrele nervoase motorii, sistemul nervos central și fibrele vegetative vasomotorii.
Acestea sunt:
-analgetic;
-sedativ;
-stimulant;
-vasodilatator;
-rezortiv;
-trofic;
-echilibrare vegetativă.
B.Curenții de joasă frecvență
Curenţii de joasă frecvenţă reprezintă impulsuri ritmice cu o frecvenţă de până la 1000
Hz, cu efecte excitomotorii asupra fibrelor nervoase şi a ţesutului muscular (prin electrostimulări
cu impulsuri dreptunghiulare, triunghiulare, exponenţiale) şi efecte analgetice realizate prin
curent diadinamic, curent Trabert, TENS.
TENS
TENS-ul (Transcutaneous Electrical Nerve Stimulation) este o tehnică non-invazivă, cea
mai răspândită, cea mai apreciată şi utilizată formă de electroanalgezie.
Tehnica de lucru pentru TENS: atât în cazul aparatelor mari cât şi în cazul celor porta
bile electrozii au dimensiuni asemănatoare; electrodul activ, cel neativ, se aplică pe zona
dureroasă, pe punctul trigger.

TRABERT
Sunt curenți dreptunghiulari cu efect analgetic și hiperemiant. Autorii germani îi mai
numesc curenți de ultrastimulare.
Tehnica de aplicare: această formă de curent poate fi produsă și aplicată cu orice aparat
modern de curenți excitatori de joasă frecvență.Electrozii,de aceeași dimensiune în funcție de
zonele tratate se aplică bipolar.Se aplică cu strat hidrofil de protecție foarte gros.

5
Electrodul negativ se aplică pe locul cel mai dureros, iar cel pozitiv, de obicei proximal
de catod, la numai 3-5 cm distanță.
Cu totul orientativ se recomandă următoarea doză de intensitate: 5-10 mA, pentru
membre, 10-15 mA pentru regiunea coloanei cervicale, 15-20 mA pentru regiunea dorsală și
lombară.
CURENTUL DIADINAMIC
Curentul diadinamic (Bernard) este un derivat din curentul alternativ prin redresarea fazei
negative şi modularea acesteia. Este apreciat pentru proprietăţile dinamogene care generează un
efect antalgic, decontracturant, hiperemiant, rezorbtiv, trofic. Acestea sunt determinate de nivelul
intensităţii, forma curentului diadinamic şi modalitatea de aplicare a electrozilor.
În practică se utilizează mai multe forme, fiecare purtând semnificaţii speciale din punct
de vedere terapeutic:
- monofazat fix (50 impulsuri/sec) - curent pulsatil obtinut din curentul sinusoidal de 50
Hz prin anularea semiundei negative. Are efect dinamogen; efectul analgetic apare tardiv.
Subiectiv, se produc vibratii care actionează ca un masaj profund; - difazat fix (100
impulsuri/sec).
- difazat fix: rezultă din curentul sinusoidal de 50 Hz prin redresare, adică prin
transformarea semiundei negative în semiundă pozitivă. Rezultă astfel un curent cu frecvenţă de
100 Hz. Efectul său principal este cel inhibitor. Se foloseşte ca formă de introducere înaintea
aplicării celorlalte forme;
- lungă perioadă (alternanţă de monofazat fix cu durata trenului de 4 sec, cu difazat fix cu
durata trenului de 8 sec) se obţine prin alternarea lentă a formelor MF şi DF într-un interval de
12 secunde. Efectul dinamogen este diminuat, dominând efectul inhibitor (analgetic,
miorelaxant);
- scurtă perioadă (alternanţă de monofazat fix cu difazat fix timp de 1 sec fără pauză) - se
obţine prin alternarea bruscă între MF şi DF cu ritm de 1 secundă. Efectul dominant este cel
dinamogen (resorbtiv);
- ritm sincopat (alternanţe de monofazat fix de 1 sec cu pauză de 1 sec.) Se obţine prin
antreruperea ritmică a formei MF cu pauze de 1 secundă. Este forma de curent folosită pentru
electrostimulare musculară.
C. Curentul de medie frecvență
Curenţii de medie frecventă constituie prin particularităţile lor electro - biologice o clasă
distinctă în ansamblul factorilor fizici de natură electrică utilizaţi în electroterapie. După
Gildemeister şi Wyss frecvenţele lor sunt cuprinse între 1 000 Hz şi 100 000 Hz.
Principalele efecte fiziologice ale curenţilor de MF sunt:
6
- efectul excitomotor pe musculatura striată (cu toate cele trei grupe de cronaxie).
Curentul interferenţial acţionează numai pe muşchii sănătoşi, normoinervaţi;
- efectul decontracturant, obţinut cu frecvenţe medii (12 - 35 Hz), mai ales cu frecvenţă
variabilă între 0 şi 100 Hz, prin alternanţa ritmică a stării de relaxare cu cea de stimulare a
ţesutului muscular.
- efectul vasculotrofic, hiperemizant şi resorbtiv;
- efectul analgetic
- acţiunea excitomotorie pe musculatura netedă este realizată de orice formulă de curent
interferenţial (mai ales pe frecvenţe “medii” de 12 – 35 Hz) în mod indirect.
D.Ultrasonoterapia
Tratamentul cu ultrasunete constă în transmiterea vibraţiilor mecanice pendulare de o
frecvenţă deosebit de mare, produse de un generator de ultrasunete, penetrarea şi absorbţia lor în
corpul omenesc.
Aplicarea undelor ultrasonore pe un corp produce un transfer de energie considerabil,
prin alterarea stărilor de presiune realizate. Transferul de energie ultrasonică şi măsurată în W /
m2 defineşte intensitatea ultrasunetului. Aceasta constituie un parametru foarte important în
cadrul terapiei cu ultrasunete.
Forme de ultrasunete utilizate în terapie :
1. Ultrasunetul în câmp continuu – este formă de undă ultrasonoră logitudinală
neintreruptă cu acţiune continuă asupra mediului şi în consecinţă cu o producere permanentă a
aşa zisului „micromasaj tisular intern”.
2. Ultrasunetul în câmp discontinuu (cu impulsuri) – este vorba de o întrerupere ritmică,
cu o anumită frecvenţă a ultrasunetului în câmp continuu (de regulă la aparatele moderne se
obţine prin montarea unui generator de impulsuri în generatorul aparatului de ultrasunete).
E. Laserterapia
“LASER” reprezintă acronimul pentru “Light Amplification by Stimulated Emision of
Radiation”. Conceptul de emisie stimulată a fost sugerat de catre Albert Einstein, fapt ce a dus la
descoperirea ruby-laserului de cȃtre T. Maiman in 1960.
Efectele laserului
Laserul are in primul rând efecte termice ce rezultă din trei fenomene distincte: conversia
luminii in căldură, trasferul căldurii si reacția tisulară. Toate sunt legate de temperatură și timpul
de incălzire.
II.4. Recuperare prin hidrotermoterapie
Hidroterapia

7
Principalele proceduri hidroterapeutice sunt reprezentate de: fricțiuni şi spălări;
comprese; cataplasme; împachetări; băi; duşuri, afuziuni.
Fricțiunile sunt proceduri hidroterapeutice care constau în fricțiunea unei regiuni ale
corpului cu un prosop înmuiat în apă caldă sau rece.
Compresele sunt proceduri hidroterapice care constau în învelirea unei părți sau a întregii
suprafețe a corpului cu o țesătură umedă, acoperită la rândul ei cu alta, rău conducătoare de
căldură, în scopul de a menține cât mai mult timp reacția inițială.
Cataplasmele sunt procedee hidroterapice care constau în aplicații locale cu diverse
substanțe umede, ce au temperaturi variabile.
Băile sunt cele mai răspândite proceduri hidroterapice. Băile se pot face cu apă simplă,
fie cu apă îmbogățită cu substanțe chimice, plante medicinale, sau gaze (băile medicinale). Mai
există, de asemenea, băile cu abur.
Termoterapia
Compresele cu aburi
Avem nevoie de : două bucăţi de textile, o bucată de pânză simplă sau un prosop, o pânză
impermeabilă, o găleată cu apă la temperatura de 60-700C.
Pe regiunea interesată se plasează o textilă uscată, peste care se aplică o bucată de pânză
sau prosopul înmuiat în apă fierbinte şi bine stors, iar peste aceasta se aplică cealaltă flanelă.
Totul se acoperă cu o bluză impermeabilă sau se aplică un termofor.
Durata totală a proceduri este de minim 20 de minute şi maxim 60 de minute.
Modul de acţiune - are o importantă acţiune vasodilatatoare şi rezorbtivă pe lângă efectul
analgezic şi antispasmotic.
Împachetarea cu parafină
Cu ajutorul unei pensule late (8 cm) se pensulează repede regiunea interesată.
Grosimea stratului de parafină este de 0,5-1 cm. Peste stratul de parafină se aplică bucăţi de vată
sau textilă şi apoi se acoperă regiunea cu pătura.
Durata este de 20-25 min. Înlăturarea parafinei se face cu uşurinţă din cauza
transpiraţiei care are loc sub stratul de parafină. Procedura se termină cu o spălare la 20-220C.
Împachetarea cu parafina are o acţiune locală şi provoacă o încălzire profundă şi
uniformă a ţesuturilor.
În timpul procedurii, suprafaţa pielii se încălzeşte până la 38-400C. La locul de aplicare
se produce o hiperemie puternică şi o transpiraţie locală abundentă.
Ungerile cu nămol
Bolnavul complet dezbrăcat stă câteva minute la soare până i se încălzeşte pielea, apoi se
unge cu nămol proaspăt, complet sau parţial. Se expune din nou la soare timp de 20-60 minute,
8
până când nămolul începe să se usuce. În acest interval de timp va purta o compresă rece pe
frunte iar capul îi va fi apărat de soare cu o pălărie sau umbrelă.
II.5. Recuperare prin masaj
Prin masaj se inţelege un grup de exerciţii mecanice de tip manual sau tehnic prin care,
luându-se contact cu tegumentul, se efectuează diferite manevre, în scop igienic, profilactic sau
terapeutic şi recuperator.
Efectele fiziologice ale masajului.
Acţiunile masajului sunt împărţite în 2 grupuri:
1. Locale:
 Masajul are acţiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, muscular sau
articular;
 Acţiunea hiperemiantă a regiuni masate. Se produce o vasodilataţie a vaselor
capilare din tegument cu acţiunea circulaţiei sângelui. Odată cu hiperemia apare şi încălzirea
tegumentului;
 Acţiunea înlăturării lichidelor interstiţiale cu accelerarea proceselor de rezorbţie
în regiunea masată.
2. Generale:
 Odată cu activarea circulaţiei locale prin masaj se activează şi circulaţia generală
a sângelui şi odată cu ea se stimulează şi funcţiile aparatului respirator.
 Are acţiune favorabilă asupra stări generale a pacientului, îmbunătăţirea somnului
şi cu îndepărtarea oboseli musculare.
Are acţiune reflexogenă asupra organelor interne în suferinţă care este explicată prin
mecanismul reflex. Prin execuţia manevrelor de masaj se produce nişte stimuli ai
exteroceptorilor din tegument şi proprioceptorilor din: muşchii, tendoane, ligamente.
 diferite intensităţi şi pornesc pe calea neuronilor către SNC care de acolo transmit
reflex către organele în suferinţă. Pe tegumentul fiecărui organ intern, corespunde un punct
reflexogen (puncte metamerice sau zone Head). Cele mai multe puncte reflexogene sunt în
talpă şi palmă.
 Masajul are acţiune mecanică care rezultă din execuţia manevrelor de frământat,
în special cipitul şi contratimpul care duc la formarea în centrul metabolismului a unor
substanţe metabolice ce trec în circulaţia generală a sângelui (Hde tipul histaminei) care
stimulează

9
 peristaltismul vaselor şi duce la resorbţia substanţei nocivedin lichidele
interstiţiale care sunt în exces în fibrele ţesutuluiconjunctiv de unde se duce la organele
excretoare.

 II.6. Recuperare prin kinetoterapie


 Programul de kinetoterapie recuperatorie cuprinde:
 Posturările: evitarea flexum-ului prin posturarea membrului inferior cu călcâiul pe
o pernă sau pe un scaun lăsând ca prin propria greutate genunchiul să rămână extins
(eventual se pune o greutate pe rotulă).
 Tonifierea musculaturii care „înzăvorăşte” genunchiul în mers- cvadricepsul în
principal, dar şi ischiogambierii; o atenţie deosebită se va da şi rotatorilor, care vor fi
antrenaţi selectiv; se va urmări refacerea forţei extensoare pentru ultimele 20 o. Se preferă
contracţiile musculare izometrice pentru a nu solicita cartilajul articular, dar şi datorită
acceptării unei interacţiuni directe între troficitatea musculară şi troficitatea cartilajului.
 Mobilizarea articulară- în primul rând pentru recâştigarea extensiei complete, apoi
pentru mărirea flexiei, utilizându-se posturările, mobilizările pasive, active, scripetoterapia,
etc.
 Refacerea stabilităţii genunchiului atât prin exerciţii de tonifiere musculară
analitice, cât şi prin exerciţii în lanţ kinetic închis; se va urmări, de asemenea, refacerea
rezistenţei la efort a aparatului extensor.
 Refacerea controlului muscular dinamic pentru mers (coordonare, echilibru,
abilitate) prin exerciţii axio-distale şi disto-axiale.
 Menţinerea unei bune funcţionalităţi mioartrokinetice la nivelul articulaţiilor
adiacente, cât şi la membrul opus.
 Respectarea regulilor de profilaxie şi terapia ocupaţională. Exerciţiile indicate
trebuie să ţină cont de tipul mişcării care trebuie conservată sau eventual recuperată, de
eventualele limitări ireversibile, de grupele musculare care trebuiesc lucrate preferenţial
pentru obţinerea unui rezultat funcţional optim; - Tonifierea musculaturii. În gonartroză se
va urmări tonifierea musculaturii care „înzăvorăşte” genunchiul în mers – cvadricepsul, în
principal, dar şi ischiogambierii, se va urmări refacerea forţei extensoare pentru ultimele 20

10
de grade. Kinetoterapia poate fi pasivă sau activă, ajutată sau încărcată. Contracţiile
musculare pot fi izotonice sau izometrice.
 Kinetoterapia pasivă în gonartroză
 Se recomandă ca programul kinetic să debuteze prin mobilizarea pasivă a
articulaţiei. În acest fel, kinetoterapeutul ia contact direct cu articulaţia bolnavă, intră în
comunicare cu pacientul, încercând să-i câştige încrederea şi să-şi asigure o bună
colaborare pe durata programului complex de recuperare. Kinetoterapia pasivă în
gonartroză începe cu mobilizarea rotulei (în sens longitudinal şi transversal), după care se
trece la mobilizarea articulaţiei femurotibiale, având ca obiectiv principal asigurarea
libertăţii de mişcare în extensie şi rotaţie, în special rotaţia internă care este aproape
întotdeauna limitată.

 Kinetoterapia activă în gonartroză


 Refacerea forţei musculare şi a echilibrului dintre muşchii agonişti şi antagonişti,
în special a muşchilor stabilizatori ai articulaţiei trebuie începută cât mai precoce şi
continuată mereu printr-un program de menţinere a tonusului şi forţei musculare.
Exerciţiile pentru refacerea forţei depind de gradul deficitului muscular: pentru forţele 0-1-
2, tehnicile de facilitare reprezintă singurele modalităţi logice de lucru (contracţii repetate,
inversarea lentă, inversarea lentă cu opunere, relaxarea – contracţie, izometria alternantă);
reeducarea forţei musculare de la o valoare peste 3 se realizează prin tehnicile obişnuite de
izometrie (exerciţiile scurte izometrice zilnice), tehnicile izokinetice, deşi de o valoare
deosebită, nu sunt uzuale. În gonartroză sunt preferate contracţiile musculare izometrice şi
pedalarea pe bicicleta ergonomică fără rezistenţă şi se insistă asupra tonifierii muşchilor
cvadriceps, ischiogambieri şi triceps sural.
 II.7. Tratament chirurgical
 Osteotomia de tibie este o procedură chirurgicală indicată in special pacienților
tineri, ce suferă de artroză dobândită în urma unui traumatism la nivelul genunchiului
(fractura) ce s-a vindecat vicios, adică intr-o poziție anormală. Ea este indicată și în stadiile
mai avansate de artroză, la persoanele de vârsta a doua si a treia, care dobândesc datorită
artrozei, un genu varum, astfel stresul si durerile accentuându-se la nivelul
compartimentului intern al genunchiului. Rolul osteotomiei este de a alinia capetele osoase,

11
de a reda articulației forma anatomică si practic de a scădea stresul de la nivelul
compartimentului intern al genunchiului (cel mai frecvent afectat de artroză). Acesta nu
este un tratament definitiv, pacientul având indicație pentru operații ulterioare.
 Tratamentul artroscopic: artroscopia este o metodă minim invazivă, prin care se
introduce o cameră de luat vederi și anumite instrumente in articulația genunchiului.
Artroscopia este destinată în special gonartrozei de stadiu II-III si poate avea rol diagnostic
– pentru stadializarea bolii și planificarea tratamentului ce va fi urmat, poate avea rol
preventiv – la persoanele diagnosticate timpuriu și la care nu s-au instalat încă semnele
radiologice de gonartroză, poate trata leziuni ale meniscurilor sau ligamentelor
genunchiului ce pot duce ulterior la apariția gonartrozei. Artroscopia poate avea și rol
terapeutic prin tehnici speciale destinate leziunilor cartilajului articular: lavaj articular
(tratament paleativ), debridare – extragerea fragmentelor libere de cartilaj din articulație si
curățarea suprafețelor articulare, tehnica microfracturilor, mozaicoplastia, autogrefa
condrocitară. Artroscopia este o metodă care atenuează cu 30-40% simptomele artrozei și
oferă pacienților câțiva ani mai buni până la protezare.
 Artroplastia este tratamentul chirurgical prin care se înlocuiește articulația
genunchiului cu o proteză (o articulație artificială). Artroplastia de genunchi poate fi
unicompartimentală sau totală. Indicațiile pentru proteza unicompartimentala sunt ca
procesul degenerativ să afecteze doar unul din compartimentele genunchiului (medial,
lateral, patelo-femural) și ambele ligamente incrucișate să fie intacte. Artroplastia totala de
genunchi este indicată în stadiile avansate de gonartroza (stadiul IV), când celelalte
tratamente nu mai fac față în ameliorarea simptomatologiei – durerea si impotența
functională afectând sever viața.
 Postoperator urmează o perioadă de imobilizare la pat de 3-5 zile, ulterior
pacientul începe kinetoterapia prin contracții izometrice ale musculaturii coapsei, prin
recâștigarea flexiei și extensiei. La 14 zile postoperator se suprimă firele de sutură, iar
pacientul începe mobilizarea cu spijin parțial în cadru metalic până la 45 de zile.
 Așadar, în acest capitol am observat multitudinea de posibilități care vin în
sprijinul recuperării pacienților cu gonartroză, fiecare fiind importantă, urmând să vedem
răspunsul pacienților la unele dintre acestea, eficacitatea lor, aplicându-le și observând
rezultatele.

12
 Metode utilizate în referat
 Metoda documentării
 Documentarea reprezintă prima treaptă de realizare a studiului, o etapă deosebit
de importantă și indispensabilă. În zilele noastre, explozia informațiilor poate deruta în
privința veridicității lor, multe fiind contradictorii, astfel că trebuie verficate care din
informații sunt cele ce trebuie luate în considerare.
 Metoda observației
 Observația este pilonul investigațiilor funcționale, pentru a stabili care elemente
sunt importante de consemnat în fișele pacienților. Deasemenea, observația a contribuit și
la decurgerea programului de recuperare, prin vizualizarea reacțiilor pacienților la metodele
de recuperare sugerate, prin stabilirea corectitudinii execuției exercițiilor fizice, iar pe baza
răspunsurilor de recuperare a pacienților s-au putut adapta alte metode de recuperare și s-au
putut stabili noi obiective.
 Metoda anchetei
 Prin anchetarea stării precedente a pacientului, a stilului de viață, a eventualelor
traumatisme ce le-a suferit pacientul, a istoricului afecțiunii sale, a răspunsului la anumite
proceduri utilizate în trecut, dacă nu se află la prima sedință de recuperare, se pot
determina cauzele care au contribuit la apariția acestei afecțiuni, a stadiului gonartrozic în
care pacientul se află, stabilindu-se astfel obiectivele și metodele de recuperare. Este
important de investigat eventualele patologii asociate deoarece unele ar putea constitui
contraindicații pentru anumite proceduri.
 Metoda măsurării
 Această metodă presupune obiectivarea anumitor simptome ale acestei patologii,
mai exact, stabilirea gradului de mobilitate articulară și a gradului de forță musculară
restante, despre care se va vorbi într-un subcapitol viitor al acestui studiu. Pe baza
rezultatelor acestor două bilanțuri, cel articular și cel muscular, se va încerca ameliorarea
gradelor nefavorabile.( Anexa 1 și Anexa 2)
 Metoda prelucrării și interpretării rezultatelor

13
 Această etapă presupune o analiză și sinteză a rezultatelor obținute pe parcursul
procesului de recuperare, evidențiate prin grafice ce vor contribui la obținerea unor
concluzii.

 III.5. Bilanțul articular și bilanțul muscular


 Bilanțul articular
 Bilanţul articular reprezintă măsurarea amplitudinilor de mişcare în articulaţii, în
toate direcţiile. Amplitudinea de mişcare articulară exprimă modul de mobilizare a unui
segment şi nu gradul de mişcare. În termeni anglo-saxoni este cunoscută sub forma ”range
of motion”.
 Flexia genunchiului
 Definirea mişcării: mişcarea de apropiere a feţei posterioare a gambei de faţa
posterioară a coapsei.
 Valoarea normală: 135 grade (Chiriac), 135 grade (Magee), 120 –140 grade -
activ, 160 grade– pasiv (Sbenghe).
 Poziţia iniţială: subiectul în decubit ventral cu membrele inferioare extinse,
picioarele în afara mesei.
 Poziţia finală: subiectul în decubit ventral, faţa posterioară a gambei se apropie de
faţa posterioară a coapsei, până la limita de mişcare.
 Determinarea planului în care se execută mişcarea: sagital.
 Poziţia goniometrului: Centrul goniometrului plasat la nivelul articulaţiei
genunchiului, pe faţa laterală. Braţul fix urmăreşte linia laterală a coapsei, respectiv
trohanterul. Braţul mobil paralel cu linia de mijloc a feţei laterale a gambei, urmărind
maleola externă.
 Poziţia kinetoterapeutului faţă de segmentul testat este de aceeaşi parte a
membrului.

 Extensia genunchiului
 Definirea mişcării: mişcarea de depărtare a gambei de coapsă.

14
 Valoarea normală: 135 grade (din flexie maximă). La nivelul genunchiului este
prezentă mişcarea de hiperextensie (0- 150, Magee), întâlnită în situaţii patologice, cum ar
fi laxitatea articulară.
 Poziţia iniţială: subiectul în decubit ventral cu coapsa pe planul mesei, genunchiul
flectat.
 Poziţia finală: subiectul în decubit ventral cu membrele inferioare extinse,
picioarele în afara mesei.
 Determinarea planului în care se execută mişcarea: sagital .
 Poziţia goniometrului: Centrul goniometrului plasat la nivelul articulaţiei
genunchiului, pe faţa laterală. Braţul fix urmăreşte linia laterală a coapsei. Braţul mobil
paralel cu linia de mijloc a feţei laterale a gambei, urmărind maleola externă.
 Poziţia kinetoterapeutului faţă de segmentul testat: este de aceeaşi parte a
membrului.
 Bilanțul muscular
 Reprezintă aprecierea forţei unui muşchi, apreciere efectuată manual de
cătrekinetoterapeut şi constituie, alături de testarea mobilităţii articulare baza evaluării
funcţionale şi a programelor de kinetoterapie în recuperare.
 Cotarea bilanțului muscular
 Valoarea 0: muşchiul testat nu realizează contracţie vizibilă sau palpabilă;
 Valoarea 1: muşchiul testat se contractă, contracţie vizibilă sau palpabilă(palparea
se poate efectua pentru muşchii superficiali) dar forţa musculară este insuficientă pentru
deplasarea segmentului asupra căruia acţionează în mod normal;
 Valoarea 2: muşchiul testat mobilizează segmentul dar pe un plan care permite
eliminarea forţei gravitaţionale. Forţa 2 este considerată “mediocră” şi
poziţionarea pacientului pentru eliminarea gravitaţiei este obligatorie, utilizându-se în acest
scop mese de testare placate cu un material lustruit;
 Valoarea 3: muşchiul testat poate efectua mişcarea cu deplasare a
segmentului,mişcare executată în cursă completă contra gravitaţiei.Forţa 3 este
considerată “acceptabilă” reprezentând un prag funcţional, muşchiul respectiv reuşind să

15
facă mişcarea în cursă completă. Forţa 3 este oarecum suficientă pentru membrele
superioare (solicitate pentru autoservire, toaletă etc.) dar nu şi pentru membrele inferioare
care trebuie să susţină şi întreaga greutate a corpului. Pentru asigurarea ortostatismului şi a
mersului forţa unor grupe de muşchi a membrelor inferioare trebuie să depăşească valoarea
3. În practică ne confruntăm adesea cu valori ale forţei musculare care sunt la graniţa dintre
2 şi 3. În asemenea cazuri vom nota cu valoarea 2+ forţa musculară care poate executa
mişcarea contra gravitaţiei, dar în amplitudine mai mică decât jumătatea cursei maxime şi
cu valoarea 3- forţa musculară care reuşeşte mişcarea contra gravitaţieidepăşind jumătatea
amplitudinii maxime.
 Valoarea 4: muşchiul testat execută deplasarea segmentului asupra căruia
acţionează, contra gravitaţiei şi împotriva unei rezistenţe opuse în treimea distală
asegmentului deplasat.
 Valoarea 5: este considerate valoarea normală a unui mușchi.
 Diferenţa dintre valoarea 4 şi 5 se face prin comparearea cu segmentul opus
sănătos. Rezistenţa opusă în treimea distală a segmentului deplasat este rezistenţanormală
opusă de testator şi se execută la amplitudinea maximă a mişcării, nu la iniţierea mişcării.
 Flexia genunchiului
 Muşchi principali: biceps femural, semitendinos, semimembranos. Muşchi
accesori: popliteu, croitor, gastrocnemieni.
 Poziţia fără gravitaţie: subiectul în decubit heterolateral cu gamba de testat
susţinută.
 Stabilizarea: se realizează la nivelul bazinului.
 F1: palparea se face pe partea posterioară a coapsei, aproape de articulaţia
genunchiului. Semitendinosul se palpează pe partea postero-medială a coapsei, în 1/3
distală.
 F2: din poziţia fără gravitaţie subiectul execută flexia gambei. Poziţia
antigravitaţională: subiectul în decubit ventral cu membrele inferioare extinse, picioarele în
afara mesei.
 F3: din poziţia antigravitaţională subiectul execută flexia gambei fără rezistenţă,
până la 90 grade.

16
 F4: Respectând aceeaşi poziţie, se opune o rezistenţă uşoară, în 1/3 distală a
gambei, la jumătatea cursei de mişcare.
 F5: Rezistenţa aplicată în aceeaşi regiune este mai mare sau excentrică.
 Substituţii: înclinarea trunchiului de aceeaşi parte, ridicarea bazinului de pe planul
mesei, rotaţia şoldului.
 Extensia genunchiului
 Muşchi principali: cvadricepsul (drept femural (anterior), vast intern, lateral,
medial).
 Muşchi accesori: tensorul fascia lata.
 Poziţia fără gravitaţie: subiectul în decubit heterolateral, cu gamba flectată.
Stabilizarea: se realizează în 1/3 proximală a coapsei.
 F1: palparea se face pe faţa anterioară a coapsei, în regiunea corespunzătoare
fiecărui fascicul în parte, excepţie făcând vastul intermediar, care este situat profund.
 F2: din poziţia fără gravitaţie subiectul execută extensia gambei. Poziţia
antigravitaţională: subiectul în şezând cu genunchiul flectat la 90 grade, gamba atârnând în
afara mesei.
 F3: din poziţia antigravitaţională subiectul execută extensia gambei fără
rezistenţă.
 F4: Respectând aceeaşi poziţie, se opune o rezistenţă uşoară în treimea distală a
gambei.
 F5: Rezistenţa aplicată în aceeaşi regiune este mai mare sau excentrică.
 Substituţii: ducerea trunchiului pe spate, apucarea planului mesei cu mâinile,
flexia dorsală a gleznei.

Caz clinic
Am examinat pacientul V.M. de sex masculin in varsta de 78 de ani, pensionar,
nefumator, domiciliat in mediul urban care s-a prezentat pentru:
-durere cu caracter mixt si impotenta functionala la niv genunchiului stang
-durere cu caracter mecanic la nivelul genunchiului drept

17
Examenul obiectiv: Pacient cooperant, supraponderal, echilibrat cardio-pulmonar,
TA=120/80mmHg, AV=80b/min cu rare extrasistole, stare generala buna, tegumente palide.

NMAK:
Genunchi stang:
-cicatrice postoperatorie aproximativ 10cm
-edem postoperator, fara semne inflamatorii (calor, rubor)
-flexie activa gen 40 gr
-deficit de extensie gen =5 gr
-Forta musculara: iliopsoas=3, cvadriceps= 3, ischigambieri=3, fesier mijl= 3
-artic CF si glezna fara semne inflamatorii, mobilitate pastrata

Genunchi drept:
-lipartrozic
-fara semne inflamatorii
-soc rotulian absent
-Flexie- 90 gr
-deficit de extensie cca 10gr ireductibil
-FM pastrata (iliopsoas, cvadriceps, ischiogambieri, fesier mijlociu-5)
-durere si cracmente la mobilizare
-fara semne de instabilitate ant-post si lat-med
- artic CF si glezna fara semne inflamatorii, mobilitate pastrata

Coloana vertebrala:
-SVS- cifo-scolioza dorso-lombara
-SVD- limitarea mobilitatii pe toate axele de miscare
-Sdr mio-fascial-contractura p.v dreapta
-Sdr dural- absent
-Sdr neuro-radicular- absent (lasegue negativ, ROT simetrice, fara tulburari de
sensibilitate, FM diminuata la nivelul MI stang in contextul postop).
-Sdr psiho-emotional- prezent

Functional: mers cu incarcare partiala cu sprijin in cadru cu schema modificata (deficit de


extensie bilateral in faza de sprijin, cu balansarea importanta a bazinului) cu viteza scazuta si
pasi mici pe distante scurte.
Tratamentul :
Obiective: -controlul afectiunilor asociate
- prevenirea complicatiilor
- ameliorarea durerii
- ameliorarea schemei de mers

18
- prevenirea caderilor
1. Medicamentos : continua tratamentul antihipertensiv, anticoagulant cu Fraxiparina la
care adaug:
Antialgice- Paracetamol 500mg 3cp/zi
AINS- Movalis inj 1fl/zi (1-0-0)
Supliment de Fe- Sorbifer 1cp/zi (1-0-0)
Protector gastric- Omez 1cp/zi (1-0-0)
2. Igieno-dietetic: se recomanda regim hiposodat, hidratare orala suficienta, dieta bogata
in vitamine, hipocaloric.

3. Tratamentul fizical-kinetic :
-electroterapie cu efect antialgic la niv :
-gen stang: Diapulse - efect antialgic frecv 400, penetratie 4, 15 minute,
precedat de aplicatia pe hipocondru drept cu frecventa 200, pnetratie 2, 10min.
Laser 1,2 J/cm* 3 puncte (antialgic, antiedematos, antiinflamator)
-gen drept: TENS lat-lat 110HZ- 15min
-coloanei lombare: CIF p.v lombar cu efect decontracturant si antialgic Manual-
35 HZ 15 min , Spectru 0-100 Hz 15 min

-masaj: sedativ CDL

-KT are ca obiective:


 ameliorarea durerii
 prevenirea complicatiilor
 cresterea amplitudinii de miscare la niv artic gen bilat
 cresterea FM si a stabilitatii la nivelul MI
 tonifierea trenului superior in vederea folosirii dispozitivelor ajutatoare de
mers
 asuplizarea col vertebrale
 ameliorarea schemei de mers cu cresterea nivelului de independenta
 cresterea tolerantei la efort

▪ Metode:
1. posturare cu gen in extensie (fara perna sub genunchi )

2. pentru a preveni tromboza venoasa profunda (posturare antidecliva + miscari de


pompaj la nivelul gleznelor/ compresii pneumatice/ciorapi elastici/masaj centricep)

3.artic gen stang- mobilizarea pasiva continua progresiva (5-10gr/zi) pana la toleranta cu
ajutorul Kinetecului care permite o flexie prestabilita in primele 6 sapt postop la nivelul
genunchiului pana la max 90 gr (se incepe cu flexie max de 40gr in primele 2 zile postop); din
sapt 7 postop flexia permisa la acest nivel este de 110-115 gr.

19
4. MI stang- tonifierea cvadricepsului, fesierului mijlociu, ischiogambierilor- exercitii
pasive, pasivo-active si active cu rezistanta progresiva initial din partea kinetoterapeutului si apoi
cu greutati de marime diferita, izometrie.

-tonifierea trenului superior prin exercitii active si active cu rezistanta progresiva initial
din partea kinetoterapeutului si apoi cu greutati de marime diferita, izometrie.

5. tehnici de facilitare neuro-proprioceptive pentru cresterea amplitudinii de miscare si


pentru tonifiere musculara ( initiere ritmica, hold-relax....)

6. program Williams faza II-III, exercitiile se vor efectua din DD (evita patrupedia si OS)

7. exercitii Jacobson de relaxare

8. ameliorarea schemei de mers- mers pe teren plat cu incarcare progresiva, cu sprijin in


cadru pana la limita de toleranta si durere

9. exercitii de antrenament la efort – antrenamet aerob cu monitorizarea semnelor clinice,


a TA si a AV. In lipsa monitorizarii corespunzatoare se foloseste % din frecventa cardiaca
maxima.

10. exerciţii de respiraţie atat pentru relaxare cat si pentru un aport de oxigen necesar
exercitiilor efectuate (programul de KT se executa pe ritmii respirotori)

11. hidrokinetoterapie- (dupa cicatrizarea completa a plagii postoperatorie) mobilizari la


nivelul artic genunchilor in apa la o temp-36,5-37 grade, pana la limita de toleranta si de durere;
exercitii de mers in bazine cu apa la nivelul ombilicului.

12. mijloace tehnice ajutatoare – cadru de mers

13) Educarea pacientei in ceea ce priveste regulile de igiena articulara ale artic
genunchilor (Mentinerea greutatii corporale normale, Evitarea ortostatismului si a mersului
prelungit, Mersul cu sprijin in baston, Evitarea pozitiilor de flexie maxima, Evitarea mentinerii
prelungite a unei anumite pozitii a genunchiului) si ale coloanei.

Exerciţii active ale genunchiului


Din decubit dorsal ƒ
Pacientul execută pedalarea membrelor inferioare (înainte/ înapoi).

20
Pacientul ridică membrul inferior cu articulaţia coxofemurală şi genunchiul în flexie şi
coboară membrele inferioare în extensie. ƒ
Cu un rulou în spaţiu popliteu, un săculeţ de nisip pe articulaţia metatarsiană; execută
flexii dorsale şi plantare. ƒ
Cu o minge medicinală prinsă între picioare: pacientul execută flexia-extensia
genunchilor (cu control). ƒ
Cu gambele la marginea patului, un cordon elastic prins de gleznă: execută flexii –
extensii de genunchi.
Cu săculeţi de nisip fixaţi la nivelul gleznei; execută flexii ale genunchiului, simultan şi
alternativ. ƒ
Cu picioarele în afara suprafeţei de sprijin; pacientul execută flexia plantară; se poate
aplica rezistenţă.
Din decubit lateral ƒ
Membrele inferioare în abducţie, se execută flexii-extensii ale şoldului. ƒ
Se execută rotaţii ale piciorului şi ale gambei cu genunchii în diverse unghiuri de flexie.
Din aşezat ƒ
Pe o banchetă, cu gambele atârnate la margine: se execută extensia genunchiului
(simultan/alternativ) împotriva gravitaţiei, apoi cu un sac de nisip plasat pe faţa dorsală a
piciorului.
Din ortostatism ƒ
Pe un picior cu faţa la spalier, celălalt picior sprijinit pe o şipcă, astfel încât genunchiul să
fie în flexie de aproximativ 90º, mâinile prind şipca din dreptul umerilor; pacientul execută
extensia genunchiului flectat cu ridicarea în atârnat. ƒ
În sprijin pe membrul inferior sănătos, membrul inferior afectat cu genunchiul în extensie
face o uşoară flexie din articulaţia coxofemurală concomitent cu extensia gleznei. ƒ
Cu faţa la spalier; pacientul execută ridicări pe vârfuri, simultan/alternativ/pe un picior.
Pe o planşetă balansoare (un suport oscilant care poate permite mişcare într-un plan sau
în toate planurile), pacientul încearcă să-şi păstreze echilibrul.
1. Refacerea tonusului muscular al cvadricepsului ca extensor şi "zăvorâtor" al
genunchiului s-a realizat prin :
a)exerciţii izometrice :

21
-decubit dorsal: se contractă puternic cvadricepsul;
-sezând sau decubit dorsal, cu genunchii flectati, lipiţi puternic unul de altul; se comanda
contracţia pentru extinderea gambei, fără să se execute, continuând să se ţină strâns lipiţi
genunchii;
b)exerciţii cu rezistenţă progresivă:
-sezând, gamba sănătoasă peste cea a membrului afectat execută contrarezistenţă ;
-pacientul în decubit ventral sau sezând, instalaţie cu scripete si contragreutăţi care se
prind de gleznă; genunchiul în flexie 90° se execută extensia gambei
-decubit dorsal: kinetoterapeutul cu o mână menţine coapsa pe planul
patului, iar cealaltă mână sub călcâi. Pacientul încearcă să ridice, extins, membrul
inferior ;
-sezând, cu gamba în extensie, se execută contracţii ;
-decubit dorsal, genunchii îndoiţi, se execută extensia gambei, în timp ce kinetoterapeutul
opune rezistenţă la nivelul treimei inferioare a gambei. Contrarezistenta se va aplica la diverse
grade de flexie a genunchiului;
-sprijin pe genunchi si pe palme, se extind genunchii ca sa se ajungă in sprijin pe mâini şi
pe vârfurile picioarelor;
-pacientul sezând, se fixează la nivelul gleznei greutăţi cu valori progresive şi se ridică
(extensia genunchiului ) până apare oboseala musculară.(exerciţii De Lorme).
-pacientul în decubit dorsal, cu coapsa întinsă, gamba în afara patului,
membrul inferior opus flectat, se sprijină cu piciorul pe pat; priza se face pe faţa
dorsală a piciorului şi pe faţa anterioară distală pe gambă; se execută flexia dorsală
a piciorului şi în continuare extensia gambei în totalitate - se opune rezistentă ;
2. Recuperarea cvadricepsului ca stabilizator în zona de stabilitate critică între 60° -
90° flexie, prin creştere de forță şi rezistenţă.
Tipuri de exerciţii globale si selective:
-pacientul in decubit dorsal cu coapsa intinsă, gamba în afara patului,
membrul inferior opus flectat se sprijină cu piciorul pe pat; kinetoterapeutul, face
priză pe faţa anterioară a coapsei, distal, şi pe gambă tot distal; pacientul
încearcă flexia coxo-femurală, blocată de kinetoterapeut, executa în continuare
extensia gambei contra rezistenţei;

22
-pacientul în decubit dorsal, cu coapsa întinsă gamba în afara mesei;
membrul inferior opus flectat se sprijină cu piciorul pe pat; kinetoterapeutul face priză
pe faţa dorsala a piciorului şi pe faţa anterioară distal pe gambă; pacientul execută
flexia dorsală a piciorului, apoi în continuare extensia gambei; mişcările sunt
contrate în aşa fel încât flexia dorsală a piciorului să fie complet blocată, dar
extensia gambei sa-şi urmeze amplitudinea în totalitate;
-variantă - membrul inferior afectat pleacă de la poziţia de triplă flexie,
kinetoterapeutul se opune la extensia piciorului (flexie
plantară), apoi în continuare la extensia gambei care se execută concomitent
şi cu întinderea coapsei;
-decubit dorsal articulaţia coxofemurală flectată la 90°, din aceasta
poziţie se execută extensia genunchiului cotra unei rezistenţe ;
-decubit dorsal membru inferior în uşoară flexie a genunchiului (10°),
kinetoterapeutul apucă rotula tragând-o în jos şi în afară; se comandă extensia completă, cu
fracţionarea rotulei în sus şi înăuntru ;
-exerciţii la bicicleta ergometrică ;
-genuflexiuni (până la 50° din flexia totală).
3. Tonifierea ischiogambierilor se face la nivelul celor 15°-20° de final de extensie la
genunchiul instabil.
a.) exerciţii izometrice:
-decubit dorsal, kinetoterapeutul aşează o mână pe faţa anterioară a
gleznei, iar cu cealaltă sub genunchi încearcă sa-l flecteze, pacientul menţinându-l
însă extins;
-decubit ventral, sub glezna anterioară se pune un sac de nisip în aşa fel încât genunchiul
să flecteze cu 15° - 20°; kinetoterapeutul aplică o rezistenţă cu
mâna în spaţiul popliteu. Pacientul încearcă să extindă genunchiul contra
rezistenţei mâinii.
b.) exerciţii cu contrarezistenţă:
-pacientul în decubit dorsal, soldul în flexie, genunchiul extins, se face
extensia coapsei cu rezistenţă la nivelul talonului;

23
-pacientul în sezând, gambele încrucişate (cea a membrului afectat deasupra), se execută
contrarezistenţă cu gamba sănătoasă din decubit ventral, instalaţie la scripeţi ;
-decubit dorsal, cu coapsa la marginea patului; kinetoterapeutul face priza pe faţa dorsală
a coapsei şi pe talpa; pacientul execută o flexie de coapsă, apoi o extensie de picior, în
continuare flectând genunchiul ;
-decubit dorsal cu coxofemural şi genunchiul uşor flectat, glezna în poziţie indiferentă:
prizele sunt aplicate pe faţa anterioara a coapsei şi dorsală a piciorului, kinetoterapeutul
opunându-se flexiei coapsei şi flexiei dorsale a piciorului ;
-pacientul in decubit dorsal, cu gamba atârnând la marginea mesei, membrul inferior opus
îndoit, cu piciorul pe masa, articulatia coxofemurală este în uşoară adducţie genunchiul în rotaţie
internă, iar piciorul în adductie ; kinetoterapeutul face priză pe condilul intern şi pe marginea
externă a antepiciorului; pacientul execută o adducţie a coxofemuralei şi duce vârful piciorului
lateral în adducţie ;
-pacientul în decubit dorsal, membrul inferior afectat in flexia
genunchiului şi coxofemuralei, celalalt în sprijin pe pat; se porneşte de la flexia cu
abductia coxofemuralei, extensia genunchiului si adductia piciorului contra prizelor
kinetoterapeutului, pacientul executând extensia şi o uşoară adducţie a coxofemuralei,
cu flexia şi rotaţia externă a gleznei şi adducţia genunchiului ;
-din decubit heterolateral membrul inferior opus flectat, iar membrul
inferior afectat în uşoara flexie: pacientul ridică genunchiul prin abducţia şi rotaţia
externă a coxofemuralei, apoi ridică antepiciorul prin rotaţia externă a genunchiului şi adducţia
piciorului; contrarezistenţa se aplică pe faţa lateroexternă a piciorului.
4. Antrenarea tensorului fasciei lata şi a tricepsului sural.
-pacientul in decubit dorsal, membrul inferior opus in sprijin cu talpa pe
pat, gamba celuilalt membru inferior în afara patului, coapsa în uşoară adductie;
pacientul execută o flexie cu rotaţie internă a CF, concomitent cu abductia CF,
continuând cu flexia - rotaţia externă a genunchiului si cu abductia
piciorului;priza se aplică distal pe coapsa deasupra
genunchiului si pe faţa externă a genunchiului;

24
-în sprijinul unipodal, membrul inferior afectat poartă o sanda de
reeducare, pe care este fixată o greutate la partea anterointernă; pacientul va duce
piciorul în sus si lateral;
-decubit ventral pe un plan înclinat; se ridica corpul în sus prin
împingerea piciorului în flexie plantară; la început cu ambele picioare, apoi numai
cu piciorul afectat;
-din stând, ridicări pe vârfuri.
Refacerea mobilităţii articulare a genunchiului până la limite funcţionale este un alt
obiectiv important pe lângă stabilitate şi forţă, şi se realizează întotdeauna în paralel. Se
utilizează:
-mobilizări ale rotulei în plan transversal şi longitudinal;
-posturări pentru reducerea flexum-ului de genunchi: pacientul în decubit ventral, cu
gamba în afara mesei, cu un săculeţ de nisip sub genunchi; stând pe un scaun cu piciorul întins
pe un alt scaun, se aplică greutăţi pe genunchi;
-exerciţii autopasive şi active cu propria greutate a corpului şi cu
îngreunări;
-tehnici de facilitare.
Tipuri de exerciţii:
-pacientul în decubit ventral, membrul inferior întins, piciorul in flexie
dorsală, vârful sprijinit pe pat; pacientul execută extensia totală a genunchiului;
-pacientul în decubit ventral, membrul inferior întins, gamba în afara
suprafeţei de sprijin, pacientul execută extensia genunchiului la maxim, prin atârnarea liberă a
gambei la marginea patului, obligând astfel genunchiul la maxim de extensie;
-pacientul în decubit dorsal, gamba atârnând în afara patului; se execută
flexii şi extensii ale gambei cu propria greutate;
-decubit dorsal, coapsa la 90°, se lasă gamba sa cada liber apoi se execută extensia
completă;
-decubit dorsal, membrul inferior afectat întins la verticală, pacientul execută flexia din
genunchi, mâinile apucă de sub genunchi şi ajută la menţinerea membrului inferior pe verticală,
flexia executându-se în virtutea gravitaţiei prin greutatea gambei;

25
-patrupedie, sprijin pe vârful picioarelor şi mâini, ridicarea genunchilor de pe suprafaţa
patului pana la extensia completă;
-decubit ventral, genunchii îndoiţi, gamba membrului inferior sănătos va ajuta la
efectuarea flexiei genunchiului afectat împingându-l şi obligându-l la o flexie accentuată, peste
90°;
-decubit ventral, de glezna membrului inferior afectat este prins un
cordon elastic, capetele cordonului sunt în măinile pacientului care-l trage, obligând
genunchiul bolnav la o flexie accentuată;
-stând cu faţa la scara fixă, ridicarea pe vârful picioarelor cu extensia
maximă a genunchiului, coborâre pe călcâie, vârfurile în sus, mentinând extensia
genunchilor;
-stând cu faţa la scara fixă, îndoirea genunchilor (semiflexie), revenire
cu ridicare pe vârfuri. Pentru a facilita o poziţie antalgica se folosesc tehnici de relaxare bazate
pe izometrie, tehnica de " relaxare - opunere" si tehnica de stabilizare ritmică. Aceste tehnici cu
efect de relaxare, decontracturare au ca rezultat şi creşterea mobilităţii articulare.
-pacientul în decubit dorsal, în decubit ventral (cu coapsa la 90°)sau din sezând; pacientul
lasă relaxat membrul inferior, kinetoterapeutul prinde gamba cu o mână, cu cealaltă fixând
coapsa şi execută lent dar ferm o flexie a gambei; în momentul în care pacientul simte durerea de
întindere a genunchiului va declanşa o extensie cu toata forţa de care este capabil cvadricepsul.
Kinetoterapeutul opune rezistenta. Această fază durează 5-6 secunde după care pacientul
relaxează brusc cvadricepsul, moment în care kinetoterapeutul mai forţează câteva grade pe
flexie; pauză 2 minute. Pe şedinţa se fac 3-5 încercări.
Exercitiile vor fi dozate de la simplu la complex, incepând cu 3-4 serii a câte 5 repetări in
primele două săptămâni, cu trei sedinte de aproximativ o ora pe săptămână.
După aceste două săptămâni se efectuează o evaluare intermediară, dacă pacientul
prezintă o ameliorare atunci se vor mări dozările si complexitatea exercitiilor, de exemplu se vor
efectua 4-5 serii a câte 5 repetări. In caz contrar programul va ramane la fel până ce pacientul va
prezenta achizitii.

26
Mobilizări ale rotulei

Mobilizări pasive

\
Exerciții active cu rezistență

27
Recomandari la externare:

1.Tratament medicamentos:
-continua tratamentul indicat de medicul cardiolog
-continua trat anticoagulant cu Fraxiparina pana la 30 zile postoperator apoi se
continua cu tratament antiagregant (aspenter 75mg 1cp/zi)
-supliment de Fe- Sorbifer 1cp/zi
2.Regim hiposodat, hipoglucidic, hipocaloric, scaderea in greutate.
3.Va respecta regulile de igiena articulara la nivelul genunchiului si scoala spatelui;
(evita frigul si umezeala, cararea de greutati, mersul pe teren accidentat, etc)
4.Va continua tratamentul KT invatat in clinica .
5.Reevaluarea probelor inflamatorii in vederea urmarii evolutiei sdr inflamator
6.Adaptarea locuintei pentru a avea o viata normala evitand cat mai mult
dezechilibrarile, alunecarile si caderile.
7.Profilaxia interventiilor de microchirurgie (stomatologie, etc)- antibiotic
(amoxicilina) cu 1-2 zile inainte de interventie si se continua si dupa cateva zile.
8. Consult ortopedic in vederea protezarii genunchiului drept.
9.Tratament balnear la Calimanesti, Caciulata, Felix....si Mangalia/Techirghiol/Eforie
Nord in extrasezon.

Rezultate

90

80

70

60

50 Inițial
40 Final
30

20

10

0
Mișcarea activă de flexie-extensie Mișcarea pasivă de flexie-extensie
G1 Bilanțul articular al genunchiului stâng

28
70

60

50

40
Inițial
30 Final

20

10

0
Mișcarea activă de flexie-extensie Mișcarea activă de flexie-extensie

G2 Bilanțul articular al genunchiului drept

Genunchiul drept Genunchiul stâng


Mușchii Inițial Final Inițial Final
testați
Mușchii F3 F4 F3 F4
flexori
Mușchii F3 F4 F4 F4
extensori

Tabel nr Testing muscular

29
CONCLUZII

1. Tratamentul recuperator are influențe favorabile asupra simptomatologiei acuzate de


pacient, observate atât la bilanțul articular și muscular, cât și la evaluarea subiectivă a
pacientului.
2. Includerea a mai multor metode de recuperare în planul de tratatament aduce mai multe
rezultate favorabile.
3. În lipsa programului kinetic, mobilitatea articulară și forța musculară nu este îmbunătățită
considerabil, astfel că kinetoterapia ocupă o importanță majoră în rândul metodelor de
recuperare.
4. Tratamentul igienico-dietetic este important a fi inclus în toate abordările recuperatorii.
5. Precocitatea tratamentului este importantă în recuperare astfel că se poate influența
evoluția patologică a gonartrozei.
6. Este importantă monitorizarea pacientului pentru a se evalua evoluția sa sau pentru a
schimba abordarea recuperatorie în cazul unor rezultate nefavorabile.
7. Individualizarea tratamentului este importantă pentru obținerea unor rezultate pozitive.
8. Colaborarea între kinetoterapeut și pacient, precum și o bună cooperare poate îmbunătăți
considerabil actul recuperator.
9. O bună colaborare interdisciplinară conduce la rezultate favorabile a actului recuperator.
10. Participarea regulată a pacientului la ședințele de recuperare influențează într-o mare
măsură rezultatele recuperării.
11. În urma aplicării tratamentului recuperator, inserția în activitatea socio-cotidiană se
produce mai rapid, iar calitatea vieții pacientului este îmbunătățită remarcabil.
12. Prin continuarea exercițiilor la domiciliu de către pacienți sub îndrumarea prealabilă a
kinetoterapeutului s-a produs o vindecare mai rapidă.
13. Stilul de viață anterior are o importanță mare în ceea ce privește apariția gonartrozei.

30
Bibliografie

1. Adriana Sarah Nica, Recuperare Medicală, Editura Universitară Carol Davila, București,
2004
2. Baciu Clement, Anatomia Funcțională și Biomecanica Aparatului Locomotor, p.386-408
Editura Sport-Turism, București, 1977
3. Codrina Ancuța, Esențialul în Medicină Fizică și Recuperare Medicală, Editura
„Gr.T.Popa”, U.M.F., Iași, 2010
4. Eugen. D. Popescu, Ruxandra Ionescu, Compendiu de reumatologie, p. 116-125, 306-
317, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002
5. Eugenia Roșulescu, Kinetoterapia în Recuperarea Afecțiunilor Reumatologice, p. 142-
144, Editura Universitaria, Craiova, 2009
6. Ghid de tratament în artroză, „Revista Română de Reumatologie”
7. Jaroslav Kiss, Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală în afecţiunile aparatului
locomotor, Editura Medicală, Bucureşti, 1999, p. 145-148
8. Neluța Smîdu, Recuperarea prin metode fizical-kinetice a sportivilor cu gonartroză,
“Marathon”, Vol II, Nr.1, 2010
9. Roxana Popescu, Medicina Fizică, Balneoclimatologie și Recuperare, p. 43-48, Editura
Universitară, Craiova, 2005
10. Tudor Sbenghe, Bazele Teoretice și Practice ale kinetoterapiei, 25-26, Editura Medicală,
București,1999
11. Vasile Marcu și Mirela Dan (coordonatori), Kinetoterapie/Phyhotherapy, p. 43-45, 137-
174, Editura Universității din Oradea, 2006

31