ROBIN

HOBB
DESTINUL BUFONULUI
vol. 1
ROBIN Hobb este al doilea pseudonim al romancierei americane Margaret
Astrid Lindholm Ogden. Născută în 1952, în California, a crescut în Alaska şi a
urmat cursurile Universităţii Denver timp de un an. La vârsta de optsprezece ani
s-a căsătorit, a abandonat facultatea şi s-a mutat pe insula Kodiak, în apropiere
de Alaska, unde a început să scrie şi să publice în revistele pentru copii. Între
1983 şi 1992, a semnat exclusiv cu pseudonimul Megan Lindholm, în majoritate
lucrări de fantasy contemporan. Din 1995 a adoptat pseudonimul Robin Hobb
pentru cărţi de fantasy european medieval, tradiţional. Ucenicul asasinului,
romanul de debut sub pseudonimul Robin Hobb, a fost nominalizat pentru
British Fantasy Award. Până în 2003 cărţile ei se vânduseră în peste un milion de
exemplare. În anul 2006, romanul Forest Mage a obţinut Premiul Endeavour.
Seria The Rain Wilde Chronicles (Dragon Keeper, Dragon Haven, City of
Dragons şi Blood of Dragonis) s-a bucurat de mare succes. După aceea
scriitoarea a publicat şi apreciata trilogie OMUL ARĂMIU, tipărită la Editura
Nemira. Trilogia FOREST MAGE, de asemenea importantă în cariera lui Robin
Hobb, s-a încheiat în 2008. Ea cuprinde volumele: Shaman’s Crossing (2005),
Forest Mage (2006), Renegade’s Magic (2008).
 Prolog

ÎNFRUNTÂND SOARTA
Intenţia Profetului Alb pare simplă. A vrut să aducă lumea pe o cale diferită de
cea urmată vreme de atâtea cicluri. După părerea lui, timpul se repetă
întotdeauna şi, la fiecare repetiţie, oamenii săvârşesc din nou toate greşelile
prosteşti pe care le-au făcut întotdeauna. Trăiesc de pe o zi pe alta, lăsându-se
în voia poftelor şi a dorinţelor, convinşi că faptele lor nu au nicio importanţă
pentru mersul tuturor lucrurilor.
După părerea Profetului Alb, nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Fie şi cel
mai mărunt gest altruist îi dă lumii un ghiont, împingând-o pe o cale mai bună.
Iar o înşiruire de astfel de gesturi mărunte o poate schimba. Moartea unui
singur om poate modifica soarta lumii întregi. Iar supravieţuirea lui o poate
călăuzi pe un nou drum. Şi cine am fost eu pentru Profetul Alb? Catalizatorul
lui. Deviatorul. Piatra de care s-a folosit pentru a scoate roţile timpului de pe
făgaşul lor. O pietricică e de ajuns ca să îndrepte o roată într-o altă direcţie, mi-
a spus, dar mi-a atras atenţia că, pentru pietricică, asta e mult prea rar o
plăcere.
Profetul Alb pretindea că a văzut nu doar viitorul, ci mai multe viitoruri posibile,
şi că multe dintre ele sunt înspăimântător de asemănătoare. Dar şi că, în câteva
cazuri, apare o deosebire, iar deosebirea aceea deschide drumul către un
strălucitor tărâm al noilor posibilităţi.
Prima deosebire era existenţa unui moştenitor Farseer, a unuia care
supravieţuise. Acela eram eu. Efortul de a mă păstra în viaţă, smulgându-mă din
ghearele morţii care se străduia necontenit să se descotorosească de mine,
pentru ca roţile timpului să se poată reaşeza pe făgaşul lui comod, devenise
menirea vieţii lui. Ajungeam în pragul morţii sau eram chiar înghiţit de abisul ei
iarăşi şi iarăşi, şi el mă trăgea de fiecare dată înapoi, stâlcit şi învineţit, mă
aburca pe mal, ca să-l urmez din nou. Mă folosea fără încetare, dar nu şi fără
păreri de rău.
Şi reuşea să abată soarta de pe calea ei predestinată, aducând-o pe una mai
bună pentru lume. Aşa spunea el. Însă existau oameni care nu-i împărtăşeau
părerea, oameni care vedeau viitorul fără niciun moştenitor Farseer şi fără
dragoni. Dintre aceştia, o femeie s-a hotărât să scape de bufonul care îi stătea în
cale, asigurându-se astfel că viziunea ei se va adeveri.
Capitalul 1
ŞOPÂRLE
Uneori ni se pare nedrept că lucruri care s-au petrecut cu atât de multă vreme în
urmă ies la lumină, împlântându-şi ghearele în viaţa cuiva şi pervertind tot ce
urmează. Dar poate că tocmai asta e dreptatea supremă: tot ce am făcut
vreodată se însumează, aşa cum se însumează şi tot ce ni s-a făcut, iar noi înşine
suntem rezultatul adunării celor două sume. Şi de asta nu scapă niciunul dintre
noi.
Astfel, tot ce mi-a spus Bufonul vreodată s-a adunat cu tot ce a lăsat nespus. Şi,
ca rezultat al adunării, l-am trădat. Însă am crezut că fac ceea ce era mai bine
atât pentru el, cât şi pentru mine. Prezisese că, dacă ne ducem pe Insula
Aslevjal, o să moară şi că Moartea ar mai putea deschide gura încă o dată, ca
să mă înghită pe mine. Şi făgăduise să facă tot ce-i stă în puteri ca să
supravieţuiesc eu, pentru că i-o cerea marele lui plan de schimbare a viitorului.
Dar, având încă proaspătă în minte amintirea ultimei dăţi în care mă atinsese
moartea, făgăduielile lui mi s-au părut mai degrabă înspăimântătoare decât
liniştitoare. Şi, cu amărăciune, mă mai înştiinţase şi că, odată ajunşi pe insulă, o
să mă văd nevoit să aleg între prietenia noastră şi loialitatea faţă de prinţul
Dutiful.
Poate că aş fi fost în stare să-i fac faţă unuia dintre aceste lucruri, rămânând
ferm pe poziţie, dar mă îndoiam totuşi. Şi numai unul dintre ele era de-ajuns ca
să mă descurajeze, iar să dau piept cu suma lor era, pur şi simplu, peste puterile
mele.
Aşa că m-am dus la Chade. I-am povestit ce-mi spusese Bufonul.
Şi bătrânul meu mentor a tras sforile, astfel încât să plecăm spre Insulele
Străine fără să-l luăm cu noi.

În castelul Buckkeep venise primăvara. Austera fortăreaţă de piatră neagră
continua să stea ghemuită, bănuitoare, pe stâncile abrupte de deasupra oraşului
cu acelaşi nume, dar, pe dealurile domoale de dincolo de ea, iarba verde, tânără,
străpungea, încrezătoare, stratul cafeniu de uscături lăsate în urmă de anul trecut.
Crengile golaşe ale pădurii se pierdeau în vălul verde al frunzelor mărunte ivite
pe fiecare dintre ele. Fluxul şi refluxul măturau mormanele de alege moarte
adunate peste iarnă. Se întorseseră păsările călătoare şi cântecele lor răsunau,
sfidătoare, pe dealurile împădurite, iar de-a lungul ţărmului zburătoarele de apă
purtau bătălii pentru cotloanele bune de cuibărit de pe stânci. Primăvara invadase
până şi coridoarele întunecoase şi încăperile cu tavane înalte din fortăreaţă, căci
crengile îmbobocite şi florile timpurii împodobeau toate firidele şi încadrau
intrările în sălile comune.
Vânturile calde păreau să-mi spulbere gândurile negre. Niciuna dintre
problemele şi neliniştile mele nu dispăruse, dar primăvara te poate ajuta să-ţi
nesocoteşti o grămadă de griji. Starea mea fizică se îmbunătăţise; mă simţeam
mai tânăr ca la douăzeci şi cinci de ani. Nu numai că puneam din nou pe mine
carne din care mi se conturau muşchi, dar devenisem pe neaşteptate stăpânul
unui corp potrivit cu vârsta mea. Coteria lipsită de experienţă mă vindecase de-a
valma, scăpându-mă, din întâmplare, şi de toate vătămările din trecut. Toate
urmele lăsate de brutalitatea lui Galen când mă învăţase Meşteşugul, rănile din
lupte şi cicatricele adânci pricinuite de torturile din temniţele lui Regal
dispăruseră. Durerile de cap nu mă mai chinuiau aproape niciodată, nu mi se mai
înceţoşa vederea când oboseam şi nu mă mai durea nimic în dimineţile reci.
Trăiam în trupul unui animal puternic şi sănătos.
Într-o dimineaţă senină de primăvară, puţine lucruri te însufleţesc mai mult decât
o sănătate deplină.
Stăteam în vârful unui turn, contemplând valurile mării. În spatele meu, flori
albe şi de un roz-pal înveşmântau micii pomi fructiferi crescuţi în vase mari,
pline cu pământ proaspăt îngrăşat cu bălegar. Din ghivece mai mici porneau
lujeri pe care mugurii începuseră să plesnească. Frunzele lungi şi verzi ale
bulbilor de floare se înălţau ca nişte iscoade trimise să cerceteze aerul. În alte
ghivece nu se vedeau decât tulpini golaşe, cafenii, dar făgăduinţa era acolo, toate
plantele aşteptau sosirea zilelor calde. Printre ghivece fuseseră aşezate cu
măiestrie statui şi bănci ademenitoare. Lumânările adăpostite în felinare erau
deja pregătite să-şi trimită licăririle în întunecimea nopţilor suave de vară.
Kettricken îi redase Grădinii Reginei splendoarea de odinioară. Acel refugiu din
înălţimi era teritoriul ei personal; rădăcinilor ei din Regatul Munţilor li se datora
simplitatea, însă existenţa grădinii era o tradiţie mult mai veche din Buckkeep.
Am străbătut cu paşi nervoşi aleea care o înconjura, apoi mi-am impus să mă
opresc. Băiatul nu întârziase. Eu venisem mai devreme. Minutele nu se târau din
vina lui. Aşteptam prima întâlnire cu Swift, fiul lui Burrich, cu un amestec de
nerăbdare şi strângere de inimă. Regina mea îmi pusese pe umeri
responsabilitatea instruirii lui într-ale literelor şi într-ale armelor. O însărcinare
care mă speria. Băiatul nu numai că avea Har, dar mai era şi de o încăpăţânare de
necontestat. Regina decretase că înzestraţii cu Har trebuiau trataţi cu respect, dar
supuşii ei încă mai credeau, în număr mare, că, pentru Magia Animalelor, cele
mai bune leacuri erau laţul spânzurătorii, cuţitul şi focul.
Înţelegeam motivele care o îndemnaseră pe regină să mi-l încredinţeze pe Swift.
Burrich, tatăl lui, îl gonise de-acasă pentru că nu voia să renunţe la Har. Pe de
altă parte, acelaşi Burrich îşi dedicase mulţi ani din viaţă creşterii mele pe când
eram un băietan abandonat de tată, pe atunci prinţ moştenitor care nu cutezase
să-şi recunoască bastardul. Se cuvenea să fac acelaşi lucru pentru copilul lui
Burrich, deşi nu-i puteam spune că am fost cândva Fitzehivalry, pupilul tătălui
său. Aşa că de aceea îl aşteptam pe Swift, un băiat costeliv de numai zece ani, la
fel de nervos ca şi când ar fi trebuit să dau ochii cu tatăl lui. Am tras aerul rece al
dimineţii în adâncul pieptului. Purta mireasma florilor de pom fructifer. Mi-am
reamintit că era o însărcinare care avea să se încheie în scurt timp. Urma să plec
foarte curând, ca însoţitor al prinţului în călătoria lui către Aslevjal, una dintre
Insulele Străine.
Magia Harului te face să simţi orice altă viaţă din apropierea ta, aşa că m-am
întors spre uşa grea chiar înainte de a o împinge Swift. A închis-o în urma lui
fără zgomot. În ciuda îndelungatului urcuş pe treptele de piatră, nu răsufla greu.
L-am studiat, rămânând în mare parte ascuns de puzderia de floare de pe ramuri.
Îmbrăcat în albastru de Buck, purta veşminte simple, de paj. Chade avea
dreptate. Putea s-ajungă un foarte bun luptător cu securea. Era slăbuţ, ca mai toţi
băieţii plini de energie de vârsta lui, dar umerii noduroşi conturaţi pe sub jiletcă
făgăduiau muşchi ca ai tatălui său. Nu-l vedeam crescând înalt, dar urma să fie
destul de voinic ca să se descurce cu o asemenea armă. Avea ochii negri ai lui
Burrich, ca şi buclele lui negre, dar în linia obrajilor şi în forma ochilor regăseam
ceva din Molly. Am răsuflat prelung şi adânc. S-ar fi putut să-mi fie mai greu
decât îmi imaginasem.
L-am văzut simţindu-mi prezenţa. Nu m-am clintit, am aşteptat să mă descopere
şi cu privirea. Pe urmă ne-am uitat o vreme unul la altul, nemişcaţi. Mersese pe
aleile şerpuitoare până ce ajunsese în faţa mea. Plecăciunea lui fusese prea
îndelung exersată ca să mai aibă vreun strop de graţie.
— Lordul meu, sunt Swift Witted. Mi s-a spus să mă înfăţişez Domniei Tale şi
de aceea mă aflu acum aici.
Mi-am dat seama că se străduise din greu să înveţe cel două fraze curtenitoare.
Însă, prin numele sub care se prezentase, îşi făcuse cunoscută Magia Animalelor
într-un mod atât de evident încât părea aproape o provocare grosolană, ca şi cum
ar fi vrut să se convingă că protecţia acordată de regină înzestraţilor cu Har
exista şi acolo unde era singur cu mine. Mi-a susţinut privirea cu o hotărâre pe
care probabil orice nobil ar fi socotit-o insolenţă. Pe de altă parte, mi-am
reamintit că eu nu eram nobil. Şi i-am spus-o.
— Eu nu sunt „lordul meu“ pentru nimeni, flăcăule. Sunt Tom Badgerlock, un
oştean din Garda Reginei. Îmi poţi spune jupâne Badgerlock, iar eu o să-ţi spun
Swift. De acord?
A clipit de două ori şi a dat din cap. Pe urmă şi-a adus brusc aminte că nu aşa
trebuia să răspundă.
— Da, domnul meu. Jupâne Badgerlock.
— Perfect. Swift, ştii de ce-ai fost trimis la mine?
Şi-a muşcat de două ori buza de sus cu mişcări iuţi, apoi a răsuflat adânc şi a
răspuns lăsându-şi ochii în jos.
— Cred că am supărat pe cineva. Dar nu ştiu ce am făcut, şi cui, a adăugat,
ridicându-şi brusc privirea către mine. Şi a continuat, aproape sfidător: Nu mă
pot împiedica să fiu ceea ce sunt. Dacă s-a întâmplat fiindcă am Har, nu e corect.
Regina noastră a spus că n-o să fiu tratat altfel din pricina magiei.
Mi s-a tăiat răsuflarea. Prin ochii ăia negri se uita la mine tatăl lui. Sinceritatea
fără limite şi hotărârea de a spune adevărul cu orice preţ erau ale lui Burrich.
Însă în graba cu care riposta am văzut iuţeala din fire moştenită de la Molly. În
următoarele câteva clipe mi-a fost greu să-mi găsesc cuvintele.
Băiatul mi-a luat tăcerea drept nemulţumire şi a lăsat ochii în jos. Dar a rămas cu
spatele drept; nu se ştia vinovat cu nimic şi nu se putea pocăi înainte de a afla
pentru ce.
— N-ai supărat pe nimeni, Swift. Şi o să afli că, pentru anumiţi oameni din
Buckkeep, Harul tău n-are nicio importanţă. Nu din pricina lui te-am despărţit de
ceilalţi copii; e mai degrabă un fapt de pe urma căruia o să ai de câştigat.
Stăpâneşti literele mult mai bine decât alţi învăţăcei de vârsta ta. Şi nu vrem să te
amestecăm printre cei mult mai mari ca tine. S-a mai hotărât şi să te deprinzi cu
mânuirea securii de luptă. Cred că de aia am fost ales eu ca să-ţi fiu preceptor.
Şi-a săltat fruntea cu o zvâcnire şi m-a privit nedumerit şi îngrozit.
— Securea de luptă?
Am dat din cap atât către el, cât şi către mine. Chade se reapucase de vechile lui
şmecherii. Era limpede că băiatul nu fusese întrebat dacă vrea sau nu să-nveţe să
lupte cu o asemenea armă. Mi-am pus un zâmbet pe faţă.
— Da, sigur, securea de luptă. Oamenii de arme din Buckkeep n-au uitat cât de
bine lupta tatăl tău cu securea. Fiindcă i-ai moştenit şi robusteţea trupului, nu
doar trăsăturile feţei, pare firesc să ai aceleaşi preferinţe când e vorba de arme.
— Eu nu sunt deloc ca tata, domnul meu.
Mi-a fost greu să nu izbucnesc în râs, nu de prea multă veselie, ci fiindcă băiatul
nu semănase niciodată cu Burrich mai bine decât în clipa aceea. Mi se părea
straniu să mă uit în jos la cineva care mă ţintuia cu privirea ochilor lui negri. Însă
o asemenea atitudine nu era potrivită pentru un băiat de vârsta lui, aşa că i-am
răspuns cu răceală.
— După părerea reginei şi a lui Chade, Sfetnicul ei, îi semeni destul de bine. Nu-
ţi place ce-au hotărât pentru tine?
Asta punea totul în balanţă. Nu mi-a scăpat clipa în care s-a decis şi aproape că i-
am putut citi gândurile. Putea să refuze. Dar ar fi fost considerat nerecunoscător
şi trimis înapoi, la tatăl lui. Mai bine să-şi plece capul primind o însărcinare
neplăcută şi să rămână. Aşa că a spus, cu voce joasă:
— Ba da, domnul meu. Mă supun hotărârii lor.
— E bine, am spus, cu sinceritate prefăcută.
— Dar mă pricep deja să mânuiesc o altă armă, s-a grăbit el să mă înştiinţeze,
înainte de a apuca să continui. Arcul, domnule. N-am pomenit nimic despre asta
până acum, fiindcă m-am gândit că nu interesează pe nimeni. Dar, dacă trebuie
să-nvăţ să fiu şi oştean, şi paj, mi-am ales deja o armă.
Interesant. L-am privit o clipă în tăcere. Îl regăseam în el pe Burrich într-o destul
de mare măsură ca să presupun că nu se laudă cu ceea ce nu ştie să facă.
— Minunat. Îmi poţi arăta cât de bine te pricepi să tragi cu arcul. Dar,
deocamdată, ne-am întâlnit pentru alte lecţii. Pentru ele, ni s-a îngăduit să ne
folosim de pergamentele din biblioteca Buckkeepului. E o mare onoare pentru
noi amândoi.
I-am aşteptat răspunsul.
A dat scurt din cap, apoi şi-a reamintit de bunele maniere.
— Da, domnul meu.
— Atunci ne întâlnim mâine aici. O să ne ocupăm o oră de pergamente şi de
scris, apoi o să coborâm pe terenul de instrucţie.
Am aşteptat din nou să răspundă.
— Da, domnul meu. Domnul meu?
— Ce este?
— Sunt şi un călăreţ bun, domnul meu. Dar am cam ruginit. În ultimul an, tata
nu m-a lăsat să mă apropii de cai. Însă sunt călăreţ priceput.
— E bine de ştiut, Swift.
Ştiam şi ce sperase. I-am privit faţa şi i-am văzut-o înnegurându-se după
răspunsul meu neutru. Reacţionasem aproape instinctiv. Un băiat de vârsta lui nu
trebuia să se gândească la întovărăşirea cu un animal. Dar, când şi-a lăsat capul
în jos, dezamăgit, mi-am simţit propria singurătate trimiţându-şi ecourile de-a
lungul anilor. Şi Burrich se străduise din răsputeri să mă apere de o asemenea
legătură. Ştiam că aşa e înţelept, dar asta nu izbutea să alunge amintirea izolării
mele. Mi-am dres glasul şi am încercat să vorbesc fără să-mi tremure:
— Foarte bine, Swift. Vino aici mâine. A, şi îmbracă-te cu hainele tale vechi. O
să ne murdărim şi o să asudăm.
A părut să-ncremenească.
— Ce e? Ce-ai păţit, băiatule?
— Păi… domnul meu, nu pot. Asta e, nu le mai am. Nu mai am decât cele două
schimburi de haine pe care mi le-a dat Regina.
— Ce s-a-ntâmplat cu ele?
— Le-am… le-am ars, domnul meu.
Vocea i-a devenit brusc sfidătoare. Mi-a întâlnit privirea, împingându-şi bărbia în
afară.
M-am gândit să-l întreb de ce. Dar nu era nevoie. Dădea răspunsul prin limbajul
trupului. Pentru el fusese un gest ritual, o desprindere de tot ce-l lega de trecut.
M-am întrebat dacă era cazul să-l fac să recunoască asta cu glas tare, dar am
ajuns la concluzia că n-ar fi avut nimeni nimic de câştigat. O astfel de irosire a
unor haine folositoare era ceva de care ar fi trebuit să se ruşineze. Cât de
înverşunată putuse s-ajungă neînţelegerea cu tatăl lui? Ziua mi s-a părut dintr-
odată mai puţin strălucitoare. Am ridicat din umeri, hotărât să nu mă mai
gândesc la asta.
— Atunci îmbracă-te cu ce ai, am spus, tăios, sperând apoi că nu sunase prea
aspru.
A rămas neclintit, cu ochii la mine, şi mi-am dat seama că nu-i spusesem că
poate pleca.
— Asta e tot, Swift. Ne vedem mâine.
— Da, domnul meu. Mulţumesc, jupâne Badgerlock. A făcut o plecăciune
corectă, mişcându-se sacadat, apoi a ezitat iarăşi: Domnul meu, pot să mai pun o
întrebare?
— Sigur că da.
Şi-a rotit privirea aproape cu suspiciune.
— De ce ne întâlnim aici, sus?
— E linişte. E plăcut. Când eram de vârsta ta, nu-mi surâdea să stau între patru
pereţi într-o zi frumoasă, de primăvară.
Asta i-a adus pe faţă un zâmbet şovăielnic.
— Nici mie nu-mi surâde, domnul meu. Nu-mi surâde nici când sunt ţinut
deoparte de animale. Cred că e chemarea magiei mele.
Aş fi vrut să nu mai vorbească întruna despre asta.
— Poate că da. Şi poate c-ar trebui să te gândeşti foarte bine înainte de a-i
răspunde.
De data asta am avut grijă să las dojana să mi se simtă clar în glas.
A tresărit, apoi m-a privit cu indignare.
— Regina a spus că magia mea nu e ceva care să mă deosebească de alţi oameni.
Şi că nimeni nu se poate purta urât cu mine din pricina ei.
— E adevărat. Dar nici n-o să facă pe nimeni să te trateze mai bine. Te sfătuiesc
să nu vorbeşti despre ea în gura mare. Nu face paradă cu ea în faţa nimănui,
decât după ce-l cunoşti îndeajuns. Dacă vrei să ştii cum e cel mai bine să se
poarte un om care stăpâneşte magia ta, îţi sugerez să-ţi petreci timpul cu Web cel
cu Har, seara, când istoriseşte poveşti lângă vatră.
S-a încruntat înainte de a termina eu de vorbit. I-am spus că poate pleca şi a
plecat. Eram de părere că-l citisem destul de bine. Harul lui fusese linia frontului
pe care îşi înfruntase tatăl. Izbutise să-i ţină piept lui Burrich şi fugise la
Buckkeep, hotărât să trăiască la curtea tolerantă a reginei Kettricken fără să-şi
ascundă magia. Dar, dacă îşi imagina că e de-ajuns să aibă Har ca să-şi merite
locul, ei bine, aveam să-i curăţ curând mintea de păienjenişul unor asemenea
închipuiri. N-aveam de gând să-l lipsesc de magia lui. Însă acea fluturare a ei, de
parcă ar fi fost o zdreanţă agitată în faţa nasului unui câine ea să vadă ce face,
mă mâhnea. Mai curând sau mai târziu, avea să întâlnească vreun tinerel de viţă
nobilă încântat să-l provoace la duel din pricina detestatei Magii a Animalelor.
Toleranţa era impusă printr-un decret regal căruia mulţi i se supuneau în silă,
păstrându-şi vechiul dezgust faţă de magia noastră. Purtarea lui Swift îmi dubla
tăria hotărârii de a nu-l lăsa să afle că şi eu am Har. Era destul de rău că se
fudulea cu al lui; nu voiam să-l trădeze pe al meu.
Am mai sorbit o dată din priviri imensitatea mării şi a cerului. Era o privelişte
înviorătoare, îţi tăia imediat răsuflarea, rămânând totuşi liniştitor de familiară.
Apoi mi-am impus să-mi cobor privirea spre zidul scund aflat între mine şi
căderea către moartea sigură de jos. Cândva, zdrobit deopotrivă fizic şi sufleteşte
de Galen, atunci Maestru al Meşteşugului, încercasem să mă arunc chiar de pe
acel parapet. Mâna lui Burrich mă trăsese înapoi. Mă dusese în braţe până jos, în
odăile lui, îmi oblojise rănile, apoi se răzbunase pe Maestrul Meşteşugului, îi
plătise pentru ele. Pentru asta încă îi mai eram dator. Poate izbuteam să mă
revanşez dându-i lecţii fiului său şi având grijă să fie în siguranţă la Curte. Mi-
am întipărit gândul ăsta în minte şi în suflet, ca să pot privi cu entuziasm
însărcinarea primită, şi am plecat din vârful turnului. Trebuia să mă grăbesc s-
ajung la o altă întâlnire şi soarele îmi spunea că eram pe punctul să întârzii.
Chade dăduse oficial de ştire că îl învăţa pe tânărul prinţ să stăpânească Magia
Meşteşugului, pe care o moştenise. Mă simţeam recunoscător pentru noua
întorsătură dată lucrurilor, dar mă întrista în acelaşi timp. Anunţul le îngăduia lui
Chade şi Dutiful să nu se mai întâlnească pe furiş pentru asta. Faptul că prinţul
mergea la lecţii însoţit de servitorul său netot era privit drept un soi de
excentricitate. Niciun curtean nu şi-ar fi putut imagina că Thick învăţa cot la cot
cu prinţul şi că magia ancestrală a neamului Farseer se manifesta, în cazul lui, cu
mai multă putere decât la orice membru al familiei regale. Trist eram pentru că
eu, adevăratul Maestru al Meşteşugului, rămăsesem singurul care încă mai
trebuia să vină la acele întâlniri pe furiş şi să plece după încheierea lor tot aşa.
Acum eram Tom Badgerlock, un oştean umil din Gardă, care nu trebuia să ştie
absolut nimic despre Magia Farseer.
Aşa că am coborât din Grădina Reginei şi am străbătut castelul în grabă. În zona
locuită de servitori existau şase intrări în labirintul secret care şerpuia prin
întreaga construcţie. Aveam grijă să nu intru de două ori la rând prin acelaşi loc.
În ziua aceea am ales intrarea de lângă cămară. Am aşteptat până n-a mai fost
nimeni pe coridor şi am intrat. M-am strecurat printre trei suporturi de care
atârna câte un şir de cârnaţi înainte de a deschide un panou pentru a păşi în
întunericul care începuse să-mi fie familiar.
N-am pierdut vremea aşteptând să mi se obişnuiască ochii. În acea parte a
labirintului nu pătrundea niciun strop de lumină. La început, când îl explorasem,
avusesem o lumânare. Acum m-am gândit că-l cunosc destul de bine ca să-l pot
străbate în beznă. Mi-am numărat paşii, apoi am urcat pe bâjbâite de o scară
îngustă. Odată ajuns în vârful ei, m-am întors spre dreapta şi am zărit dâre din
lumina soarelui de primăvară strecurate pe coridorul prăfos. L-am străbătut în
grabă, aplecat, şi m-am văzut curând într-o parte mai familiară a labirintului. În
scurt timp, am pătruns în Turnul de Veghe prin lateralul căminului. Am împins
panoul la locul lui, apoi am înlemnit când am auzit zăvorul uşii mişcându-se.
Abia am avut timp să-mi găsesc o ascunzătoare precară în spatele draperiilor
lungi ale ferestrelor turnului înainte de a intra cineva.
Mi-am ţinut răsuflarea, dar nu erau decât Chade, Dutiful şi Thick; veniseră la
lecţia noastră. Am aşteptat să se închidă bine uşa în urma lor înainte de a ieşi din
ascunzătoare. Thick a tresărit, însă Chade s-a mulţumit să spună:
— Ai pânze de păianjen pe obrazul stâng. Ştiai?
Am îndepărtat firele agăţate de mine.
— Mă mir că-s numai pe obrazul stâng. Primăvara pare să fi trezit la viaţă o
oaste de păianjeni.
Chade a încuviinţat dând din cap cu gravitate.
— Eu aveam pe vremuri un mănunchi de pene pentru şters praful şi mergeam
fluturându-mi-l în faţă. Era de folos. Întru câtva. Fireşte, pe vremea aia nu conta
prea mult cum arătam când ajungeam la destinaţie. Pur şi simplu nu-mi plăcea să
simt picioare subţiri mişunându-mi pe ceafă.
Gândul că sfetnicul Reginei, cu hainele lui imaculate şi cu pieptănătura lui fără
cusur, s-ar fi putut furişa aproape alergând pe coridoare i-a smuls prinţului
Dutiful un rânjet. Lordul Chade locuise cândva în castelul Buckkeep în taină,
nefiind nimic mai mult decât asasin regal, un om care-şi ascundea faţa ciupită de
vărsat şi împărţea dreptatea Regelui din umbră. Dar cu asta se terminase. Acum
mergea cu paşi mari pe culoare largi, preamărit pe faţă atât ca diplomat iscusit,
cât şi ca sfetnic demn de încredere al Reginei. Veşmintele elegante, în nuanţe de
albastru şi verde, îi reflectau statutul, ca şi nestematele care-i împodobeau gâtul
şi lobii urechilor. Părea să-şi fi ales cu mare grijă părul alb ca neaua şi ochii
verzi, pătrunzători, ca să i se potrivească perfect cu garderoba. Cicatricele care-l
mâhneau cândva atât de mult se estompaseră pe măsura trecerii anilor. Eu, unul,
nici nu-l invidiam, nici nu-i purtam pică pentru hainele luxoase. Le merita din
plin, ca despăgubire pentru lipsurile din tinereţe. Nu făceau niciun rău nimănui,
iar cei care se lăsau orbiţi de înfăţişarea lui îi treceau adesea cu vederea mintea
ascuţită, adevărata sa armă.
Spre deosebire de Chade, prinţul era îmbrăcat aproape la fel de simplu ca mine.
Puneam asta pe seama tradiţiilor austere din Regatul Munţilor, respectate de
Regina Kettricken, ca şi pe a cumpătării ei înnăscute. La cincisprezece ani,
Dutiful era în plină creştere. Ce rost avea să-i faci haine luxoase pe care să le
poarte zi de zi, când fie îi rămâneau mici, fie se rupeau la umeri când se antrena
pe terenul de instrucţie? L-am studiat pe tânărul care stătea în faţa mea zâmbind
larg. Ochii lui negri, ca şi părul buclat, de aceeaşi culoare, păreau imagini în
oglindă ale ochilor şi părului tatălui său, dar atât înălţimea lui, cât şi conturul
fălcilor îmi aminteau mai degrabă de portretul tatălui meu, Chivalry.
Contrastul deplin dintre el şi bărbatul scund care îl însoţea era izbitor. După
părerea mea, Thick trebuia să aibă aproape treizeci de ani. Avea urechile mici şi
lipite de cap şi limba mereu ieşită puţin dintre buze, ca toţi idioţii. Prinţul îl
îmbrăcase în albastru, cu o tunică şi cu pantaloni mulaţi, adică purtau haine
identice chiar şi în privinţa blazonului cu cerb de pe piept, numai că materialul
tunicii era întins aproape până la refuz pe pântecul bombat al bondocului, iar
pantalonii strâmţi îi atârnau caraghios în dreptul genunchilor şi al gleznelor.
Pentru oricine nu putea simţi, ca mine, Magia Meşteşugului arzând în el ca focul
din forja fierarului, avea o înfăţişare bizară, pe jumătate amuzantă şi pe jumătate
respingătoare. Învăţase să controleze muzica Meşteşugului, care ţinea, pentru el,
locul gândurilor unui om obişnuit. Nu mai acoperea absolut totul şi era, prin
urmare, mai puţin enervantă, dar, datorită puterii magiei sale, continua să ne-o
împărtăşească tuturor, fără oprire. Aş fi putut să-mi ridic o stavilă în calea ei, dar
ar fi însemnat să devin insensibil la aproape tot ce ţinea de Meşteşug, adică şi la
mesajele lipsite de forţă trimise de Chade şi Dutiful. Nu puteam să mă rup de
Thick şi să continui în acelaşi timp să le dau lecţii celorlalţi doi, aşa că n-aveam
de ales, trebuia să-i suport muzica.
În clipa aia era alcătuită din clănţănit de foarfeci şi din pocnetele unui război de
ţesut, printre care se strecurau chicotelile piţigăiate ale unei femei.
— O nouă probă pentru hainele noi în dimineaţa asta, nu? l-am întrebat pe prinţ.
N-a fost surprins. Înţelegea de unde ştiam. Şi-a însoţit vorbele cu o înclinare a
capului, sugerând ceva între îngăduinţă şi plictiseală.
— Da, şi pentru mine, şi pentru Thick. A fost o dimineaţă lungă.
La rândul lui, bondocul a dat din cap cu vehemenţă.
— Stai în picioare pe taburet. Nu te scărpina. Nu te mişca. Asta în timp ce-l
înţepa pe Thick cu ace.
A rostit ultimele cuvinte cu asprime, uitându-se mustrător la prinţ.
Dutiful a oftat.
— A fost un accident, Thick. Femeia ţi-a spus să stai nemişcat.
— E rea, a murmurat bondocul, şi am bănuit că nu se îndepărta prea mult de
adevăr.
Multor nobili le venea greu să accepte prietenia cu care-l trata prinţul pe netot.
Şi, dintr-un anumit motiv, o parte dintre servitori vedeau în asta un afront mult
mai grav. Bănuiam că unii îşi lăsau nemulţumirea să răbufnească prin gesturi
mărunte.
— Gata, Thick, s-a terminat cu asta, l-a consolat Dutiful.
Ne-am aşezat în jurul mesei imense, la locurile noastre obişnuite. De când
anunţase Chade că el şi prinţul au început lecţiile de Meşteşug, încăperea din
Turnul de Veghe fusese mobilată aşa cum se cuvenea. Draperii lungi încadrau
ferestrele înalte, în momentul acela cu obloanele deschise, ca să pătrundă
înăuntru adierea plăcută a brizei. De piatră, ca şi podeaua, pereţii fuseseră bine
spălaţi, ca şi ea, iar scaunele şi masa fuseseră uleiate şi lustruite. Manuscrisele
din mica bibliotecă a lui Chade erau aşezate pe rafturi noi, iar cele considerate
foarte valoroase sau primejdioase stăteau într-un dulap solid, încuiat. Pe o
imensă masă de scris se lăfăiau călimări pline, pene proaspăt ascuţite şi o rezervă
generoasă de hârtie şi pergament. Mai exista şi un bufet cu sticle de vin, cu
pahare şi cu tot ce mai era necesar pentru confortul prinţului. Încăperea devenise
un loc primitor şi foarte plăcut, care reflecta mai degrabă gusturile lui Chade
decât pe ale lui Dutiful.
Eu, unul, savuram schimbarea.
M-am uitat pe rând la feţele din jurul meu. Dutiful mă urmărea cu mare atenţie.
Thick căuta ceva în adâncul nării sale stângi. Chade stătea cu spatele drept,
palpitând de energie. Indiferent ce luase ca să-şi recapete vioiciunea, nu-l
scăpase de firişoarele roşii care-i brăzdau albul ochilor. Contrastul cu verdele
privirii sale era tulburător.
— Astăzi aş vrea să… Thick. Încetează, te rog!
Bondocul s-a uitat nedumerit la mine, cu degetul încă înfipt în nas.
— Nu pot. Mă înghioldeşte acolo, înăuntru.
Chade şi-a frecat fruntea, ferindu-se să-l privească pe Thick.
— Dă-i o batistă, a spus, fără să se adreseze cuiva anume.
Prinţul Dutiful era mai aproape.
— Poftim, suflă-ţi nasul. Poate iese.
I-a întins o bucată pătrată de pânză de in fină, împodobită cu broderii. Thick a
privit-o câteva secunde cu neîncredere, apoi a luat-o.
— Azi-noapte, trebuia să-ncercăm cu toţii să mergem prin visele noastre purtaţi
de Meşteşug, am spus, destul de tare ca să-l acopăr pe Thick, care se străduia cu
zgomot asurzitor să-şi cureţe nasul.
Încercarea mă neliniştea, dar le-o sugerasem fiindcă simţeam că şi Dutiful, şi
Chade erau pregătiţi pentru aşa ceva. Thick uita de obicei ce îi ceream să facă
seara, aşa că, în privinţa lui, puteam să stau liniştit. Când te mişcai purtat de
Meşteşug, îţi puteai abandona pentru scurtă vreme propriul trup ca să guşti viaţa
prin simţurile altcuiva. Mie îmi reuşise de câteva ori, cel mai adesea din
întâmplare. În pergamentele despre Meşteşug scria că metoda nu era foarte bună
doar pentru adunarea informaţiilor, ci şi pentru descoperirea celor cu mintea
destul de deschisă ca să poată fi folosiţi drept Oameni ai Regelui, ca surse de
putere pentru cineva care stăpânea magia Farseerilor. Cei îndeajuns de deschişi
posedau adesea ei înşişi Meşteşugul. Propunerea mea îl entuziasmase pe Chade,
dar, uitându-mă la el, nu desluşeam nimic din expresia triumfătoare pe care şi-ar
fi lăsat-o nestingherită pe chip dacă ar fi făcut vreo ispravă. Şi Dutiful părea
posomorât.
— Ei? N-a mers?
— Am izbutit! a exclamat Thick, în culmea încântării.
— Ai putut să te pui în mişcare cu Meşteşugul?
— Nu… u… u. Am izbutit să-l scot. Vedeţi?
Ne-a arătat trofeul verzui, captiv în mijlocul batistei prinţului. Chade a întors
capul cu o exclamaţie de dezgust.
Dutiful avea cincisprezece ani; a izbucnit într-un râs zgomotos.
— Impresionat, Thick. E mare. Seamănă cu o salamandră verde, bătrână.
— Da, a încuviinţat Thick cu satisfacţie. Gura i s-a lăţit într-un zâmbet încărcat
de plăcere. Azi-noapte am visat o şopârlă mare, albastră. Mai mare decât asta!
Râsul lui, care te ducea cu gândul la gâfâielile unui câine agitat, s-a contopit cu
al lui Dutiful.
— Prinţul meu şi viitorul meu rege, avem treabă, i-am reamintit lui Dutiful cu
asprime.
Dar adevărul era că făceam eforturi ca să-mi păstrez seriozitatea. Era bine să-l
văd pe Dutiful râzând după pofta inimii, chiar dacă era vorba despre ceva atât de
copilăresc. De când îl cunoşteam, fusese întotdeauna apăsat de rangul său şi de
necontenitele sale îndatoriri. Era prima oară când îl vedeam purtându-se ca un
băietan primăvara; când zâmbetul i s-a stins brusc, mi-a părut rău că-l dojenisem.
Cu un aer mult mai sobru decât al meu, s-a întors spre Thick, i-a smuls batista
din mână şi a strâns-o ghem.
— Gata, Thick, încetează! Ascultă-mă. Ai visat o şopârlă mare, albastră? Cât de
mare?
Încordarea care se simţea în întrebarea prinţului a atras privirea lui Chade. Însă
Thick era nedumerit şi ofensat de schimbarea bruscă a tonului lui Dutiful şi a
atitudinii sale. S-a încruntat şi s-a îmbufnat, cu buza de jos şi cu limba ieşindu-i
mai mult în afară.
— Nu e frumos să faci aşa.
Am recunoscut expresia. Îl învăţasem pe Thick cum să se poarte la masă. Dacă
avea să ne însoţească în călătoria spre Aslevjal, trebuia să se deprindă cu
purtarea curtenitoare, măcar în câteva împrejurări, cât era neapărat necesară. Din
nefericire, nu părea să-şi amintească regulile decât atunci când îl îndreptăţeau să
dojenească pe cineva.
— Îmi cer scuze, Thick. Ai dreptate. Nu e frumos să smulgi lucruri din mâna
altora. Acum povesteşte-mi despre şopârla mare pe care ai visat-o.
Prinţul îi zâmbea cu toată sinceritatea, dar schimbarea subiectului era prea
bruscă pentru bondoc. A clătinat din capul lui masiv şi şi-a luat ochii de la
Dutiful. Pe urmă şi-a încrucişat braţele butucănoase la piept.
— Nu, a refuzat ţâfnos.
— Te rog, Thick, a început Dutiful, dar Chade l-a întrerupt.
— Asta nu mai poate aştepta, Dutiful? Nu ne-au mai rămas prea multe zile până
la plecare şi mai avem atât de multe de pus la punct dacă vrem să fim o
adevărată coterie!
Înţelegeam ce-l neliniştea pe bătrân. Pentru că şi eu eram neliniştit din acelaşi
motiv. Meşteşugul s-ar fi putut dovedi esenţial pentru reuşita prinţului. Niciunuia
dintre noi nu i se părea cu putinţă să fie cu adevărat vorba de uciderea unui
dragon îngropat sub gheaţă. Meşteşugul avea să-şi dovedească valoarea
ajutându-ne pe mine şi pe Chade să adunăm informaţii care să-i netezească lui
Dutiful calea în timpul negocierilor legate de căsătorie.
— Nu poate. E important, Chade. Aşa cred. Adică, ar putea fi. Fiindcă şi eu am
visat azi-noapte o şopârlă mare, albastră. De fapt, creatura din visul meu era un
dragon.
I-am cântărit amândoi spusele preţ de câteva clipe, timp în care s-a lăsat tăcerea.
Pe urmă Chade a început să vorbească şovăitor:
— Ei, cred că n-ar trebui să fim surprinşi dacă tu şi Thick aveţi aceleaşi vise.
Fiind atât de multă vreme legaţi prin Meşteşug ziua, de ce nu s-ar prelungi
legătura şi în timpul nopţii?
— Fiindcă nu cred că dormeam când s-a întâmplat. Încercam să mă pun în
mişcare cu ajutorul Meşteşugului. Fi… Tom a spus că el o face mai uşor când e
doar pe jumătate adormit. Aşa că stăteam în pat, încercând să adorm, dar nu
profund, lăsându-mă în acest timp purtat de Meşteşug în afara trupului meu. Şi
atunci am simţit-o.
— Ce-ai simţit? a întrebat Chade.
— Am simţit că mă căuta. Cu ochii ei mari, argintii, ca două volburi, îi
răspunsese Thick.
— Da, a confirmat prinţul, tărăgănând cuvântul.
Mie mi-a stat inima.
— Nu pricep, a spus Chade nervos. Începe cu începutul şi povesteşte cum se
povesteşte!
Îi vorbise lui Dutiful. Iar eu am înţeles că-şi ieşise din fire din două motive.
Încercaseră, din nou, să facă toţi trei acelaşi lucru şi, când Thick şi Dutiful
izbutiseră cât de cât s-o scoată la capăt, el dăduse greş în totalitate. La asta se
mai adăuga şi dragonul. În ultima vreme se vorbise prea mult despre aşa ceva:
un dragon îngheţat aştepta să fie dezgropat şi decapitat de Dutiful, negustorii din
Bingtown se lăudaseră cu dragoni pe care pretinseseră că-i aveau la cheremul
lor, iar acum un dragon se amesteca în lecţiile noastre de Meşteşug. Şi
cunoştinţele noastre despre dragoni erau mult prea sărace. Nu îndrăzneam să-i
ignorăm, considerându-i legende şi minciuni; ne aduceam cu toţii încă prea bine
aminte de dragonii de piatră care prinseseră viaţă cu şaisprezece ani în urmă, ca
să apere cele Şase Ducate, dar nu ştiam mai nimic despre niciunul dintre ei.
— Nu e mare lucru de povestit, a răspuns Dutiful. A răsuflat adânc şi, în pofida
propriilor sale cuvinte, a început să ne dezvăluie totul în ordine şi în amănunt,
aşa cum ne deprinsese Chade pe amândoi. M-am retras în odăile mele chiar la
ora de culcare. Eram în pat. Focul ardea molcom în cămin şi eu îl priveam,
străduindu-mă să-mi las mintea liberă, cu speranţa că astfel puteam chema
somnul, rămânând totuşi destul de conştient ca să pot ieşi în afara trupului cu
Meşteşugul. Am aţipit de vreo două ori. Dar m-am trezit repede de fiecare dată şi
mi-a reluat strădaniile. A treia oară am încercat s-o fac în ordine inversă. M-am
întins în afară cu Meşteşugul, m-am păstrat astfel şi abia apoi mi-am dat silinţa
să adorm. Dutiful şi-a dres glasul şi s-a uitat în jur, privindu-ne pe rând. Pe urmă
am simţit ceva mare. Într-adevăr mare.
Aici s-a uitat la mine.
— Ca atunci, pe plajă.
Thick îl asculta cu gura întredeschisă şi gândindu-se cu atâta încordare încât
strângea din ochii lui mici şi rotunzi.
— O şopârlă albastră, mare şi grasă, a îndrăznit apoi să spună.
— Nu, Thick. Dutiful vorbea cu răbdare şi cu glas scăzut. Nu de la început. La
început, n-a fost decât acea… prezenţă uriaşă. Şi tânjeam să mă îndrept spre ea,
şi totuşi mă înspăimânta. Nu fiindcă aş fi avut impresia că mă ameninţă.
Dimpotrivă, părea… nemaipomenit de binevoitoare. Liniştitoare şi
nevătămătoare. Mi-era frică s-o ating de teamă că… o să pierd orice dorinţă de a
mă reîntoarce. Părea să fie un soi de capăt. O margine sau un loc unde începe
ceva cu totul diferit. Ba nu. Ceva care trăieşte într-un loc unde începe ceva
diferit.
Vocea prinţului s-a stins.
— Nu înţeleg nimic. Vorbeşte limpede! i-a cerut Chade.
— Mai clar de-atât nu se poate, m-am amestecat, cu voce calmă. Îmi e cunoscut
soiul ăsta de făptură sau de senzaţie, sau de loc despre care vorbeşte prinţul. Am
întâlnit aşa ceva de vreo două ori. O dată a fost ceva care ne-a ajutat. Însă am
impresia că aceea a fost o excepţie. Poate că o alta ne-ar fi putut absorbi şi noi
nici măcar nu ne-am fi dat seama. E o forţă incredibil de atrăgătoare, Chade.
Caldă şi primitoare, blândă ca dragostea unei mame.
Prinţul s-a încruntat uşor şi a clătinat din cap.
— Asta era puternică. Protectoare şi înţeleaptă. Ca un tată.
Mi-am ţinut gura. Trăsesem de multă vreme concluzia că era vorba de forţe care
ni se înfăţişau părând, pentru fiecare dintre noi, acel ceva după care tânjea cel
mai mult. Pe mine mă părăsise mama când eram foarte mic. Dutiful nu-şi
cunoscuse niciodată tatăl. Astfel de lucruri îţi lasă în viaţă un gol imens.
— De ce n-ai mai spus asta până acum? a întrebat Chade iritat.
Într-adevăr, de ce nu? Pentru că o astfel de întâlnire avea ceva prea intim ca să
poată fi dezvăluit. Însă am găsit altă scuză.
— Fiindcă mi-ai fi spus exact ce i-ai spus adineauri lui Dutiful: „Vorbeşte
limpede”. Nu-mi stă în putere să explic aşa ceva. Poate că acum n-am făcut
altceva decât să le dau celor întâmplate o interpretare raţională. Ca şi cum aş fi
povestit un vis. O încercare de a istorisi o înşiruire de fapte care sfidează logica.
Chade n-a mai insistat, dar nu părea mulţumit. Mă aşteptam să-şi reia întrebările
mai târziu, ca să scoată de la mine mai multe, fapte, gânduri şi impresii
deopotrivă, şi am acceptat ideea cu destul resemnare.
— Vreau să povestesc despre şopârla aia mare, a zis Thick bosumflat, fără să se
uite la cineva anume.
Ajunsese în stadiul în care îi plăcea, cumva, să se afle în centrul atenţiei. Şi
simţea, fără nicio îndoială, că spusele prinţului îl coborâseră de pe scenă.
Dutiful i-a cedat locul.
— Spune, Thick. Povesteşte tu ce ai visat şi pe urmă îmi povestesc şi eu visul.
Chade s-a lăsat pe spătarul scaunului, oftând zgomotos. Eu mi-am îndreptat
atenţia spre bondoc şi l-am văzut luminându-se la faţă. A fremătat ca un căţeluş
mângâiat, şi-a îngustat ochii, gânditor, apoi a început să vorbească, chinuindu-se
din răsputeri s-o facă aşa cum ne auzise adesea pe mine şi pe Dutiful povestindu-
i lui Chade.
— Aseară m-am dus la culcare. Şi am avut pătura mea roşie. Pe urmă Thick era
aproape adormit, se lăsa dus de muzică. Apoi am ştiut că Dutiful era acolo.
Thick îl urmăreşte uneori în vise. Are o mulţime de vise frumoase, vise cu fete…
A amuţit câteva clipe, timp în care a respirat cu gura deschisă, părând să
chibzuiască adânc. Prinţul părea din cale-afară de stânjenit, însă atât eu, cât şi
Chade am izbutit să nu arătăm nimic altceva în afară de un liniştitor interes faţă
de visul lui Thick.
Iar bondocul a reînceput să povestească pe neaşteptate.
— Pe urmă, m-am gândit eu, el unde e? Poate e un joc. Se ascunde de Thick. Şi
am spus: „Prinţule”, şi el mi-a răspuns: „Taci!” Şi tac şi Thick e mic şi muzica se
înfăşoară în jurul lui şi se tot înfăşoară. Ca şi cum te-ai ascunde în draperie. Şi pe
urmă arunc o privire, doar o mică privire. Şi-acolo e o şopârlă mare şi grasă,
albastră, albastră cum e cămaşa mea, dar strălucitoare când se mişcă, aşa cum
sunt cuţitele din bucătărie. Şi ea spune: „Ieşi de-acolo, ieşi de-acolo. Ne putem
juca împreună”. Dar prinţul zice: „Sst, nu, nu ieşi”, şi eu nu ies, şi ea se înfurie şi
se face mai mare. Şi ochii ei încep să strălucească şi se rostogolesc şi se tot
rostogolesc, ca farfuria care mi-a scăpat din mână. Şi pe urmă Thick se gândeşte:
„Dar ea e în partea visului. Eu o să trec în partea cealaltă”. Aşa că am făcut
muzica să răsune mai tare şi m-am trezit. Şi-acolo nu era nicio şopârlă, dar
pătura mea roşie era pe podea.
A terminat gâfâind, cu răsuflarea tăiată, şi ne-a privit pe toţi pe rând. M-am
pomenit înghiontindu-l pe Chade cu Meşteşugul, în cel mai delicat mod cu
putinţă. S-a uitat la mine, dar a reuşit să dea impresia că se uitase din întâmplare.
M-am simţit uimitor de mândru de el când a spus:
— Excelentă istorisire, Thick. Mi-ai dezvăluit multe lucruri pe care trebuie să le
iau în seamă. Acum să-l ascultăm şi pe prinţ şi apoi vom vedea dacă am întrebări
pentru tine.
Pe scaunul lui, Thick şi-a îndreptat spatele şi şi-a umflat pieptul cu o asemenea
mândrie încât materialul cămăşii i s-a întins peste pântecul rotund, trăgând de
cusături. Limba i-a ieşit din gura întinsă către urechi de un zâmbet şi ochii îi
jucau în cap când şi-a plimbat privirea de la Dutiful la mine, ca să se convingă că
nu ne scăpase triumful lui. M-am întrebat de când ţinea atât de mult să-l
impresioneze pe Chade, apoi mi-am dat seama că şi prin asta îşi imita prinţul.
Dând dovadă de înţelepciune, Dutiful l-a lăsat să se mai bucure de atenţia
noastră câteva clipe.
— Thick v-a spus cea mai mare parte a poveştii, dar îngăduiţi-mi să mai adaug
câte ceva. V-am vorbit despre o prezenţă enormă. Nu o priveam, o simţeam şi,
încetul cu încetul, mă atrăgea tot mai aproape. Nu era înspăimântătoare. Ştiam că
e periculoasă, că m-ar fi putut absorbi, că aş fi putut să dispar pentru totdeauna,
dar îmi era imposibil să mă sinchisesc de asta. Pur şi simplu nu părea să aibă
vreo importanţă. Pe urmă, prezenţa a început să se retragă. Aş fi vrut s-o
urmăresc, dar în clipa aia am devenit conştient că mă privea o altă creatură. Şi nu
părea la fel de inofensivă. Am avut senzaţia că, în timp ce contemplam prezenţa,
cealaltă fiinţă se apropiase de mine pe furiş.
M-am uitat în jur şi am văzut că mă aflam pe malul unei ape curgătoare lăptoase,
pe o plajă argiloasă. În spatele meu se întindea o pădure mare, cu copaci imenşi.
Erau mai înalţi decât turnurile şi umbrele lor preschimbau miezul zilei în amurg.
La început n-am văzut nimic altceva. Pe urmă am zărit o creatură mică, un fel de
şopârlă, dar mai rotofeie. Stătea pe frunza lată a unui copac şi se uita la mine.
Dar, odată ce am dat cu ochii de ea, a început să crească. Sau poate m-am
micşorat eu. Nu sunt sigur. Şi pădurea s-a tot mărit, până când animalul a
coborât pe pământul argilos, şi era un dragon. O femelă albastră cu argintiu,
enormă, dar frumoasă. Şi mi-a vorbit. „Aşa deci”, a spus. „M-ai văzut. Ei bine,
puţin îmi pasă. Dar ţie o să-ţi pese. Eşti unul dintre ai lui. Spune-mi, ştii ceva
despre un dragon negru?” Pe urmă, şi partea asta e foarte stranie, n-am mai putut
să mă găsesc. Ca şi cum m-aş fi uitat la ea concentrându-mă atât de tare încât
uitasem că exist. Şi apoi am decis că ar fi trebuit să mă aflu în spatele unui
copac, şi eram în spatele unui copac.
— Asta nu pare să aibă vreo legătură cu Meşteşugul, l-a întrerupt Chade iritat.
Pare un simplu vis.
— Exact. Aşa că nu i-am dat nicio atenţie după ce m-am trezit. Ştiam că mă
folosisem pentru foarte scurt timp de Meşteşug, dar am crezut că apoi mă furase
somnul şi că tot ce urmase fusese un vis. Şi, în visul ăsta, aşa bizar cum se
întâmplă lucrurile în vis, Thick era deodată cu mine. Nu ştiam dacă văzuse
dragonul, aşa că am întins mâna după el şi i-am spus să tacă şi să se ascundă.
Prin urmare, eram amândoi ascunşi, şi ea s-a înfuriat peste măsură, probabil
fiindcă ştia că suntem încă acolo, dar ne ascundem. Apoi Thick a dispărut brusc.
Iar asta m-a speriat atât de tare, încât am deschis ochii. Prinţul a ridicat din
umeri. Eram în dormitorul meu. Am crezut că n-a fost decât un vis foarte clar.
— Şi e chiar foarte posibil să fi fost, unul pe care l-ai împărţit cu Thick, a
răspuns Chade. Cred că putem să dăm toată povestea uitării şi să ne vedem de
treburile care ne-au adus aici.
— Eu sunt de altă părere, am spus.
Uşurinţa cu care abandonase bătrânul subiectul îmi dăduse de înţeles că nu voia
să vorbim despre asta, dar eram dispus să dezvălui o parte din secretul meu ca
să-l aflu pe al lui.
— Cred că dragonul e real. Mai mult decât atât, e un dragon de care am mai
auzit. Tintaglia, dragonul din Bingtown. Despre care vorbea băiatul cu văl.
— Selden Vestrit, a completat Dutiful cu voce scăzută. Înseamnă că dragonii se
pot folosi de Meşteşug? De ce-a vrut să afle dacă ştim ceva despre un dragon
negru? Oare se gândea la Icefyre?
— Sunt aproape sigur că da. Dar, dintre toate întrebările tale, asta e singura
pentru care am răspuns. M-am întors, fără tragere de inimă, să înfrunt privirea
încruntată a lui Chade. A pătruns şi în visele mele, cu aceeaşi întrebare. Voia să-i
vorbesc despre un dragon negru şi despre o insulă. Aventura care ne aşteaptă îi e
cunoscută, probabil de la solii din Bingtown care ne-au invitat cu atâta
amabilitate să intrăm în războiul lor cu Statele Chalced. Dar cred că ştie doar ce
ştiu şi ei. Că există un dragon captiv în gheaţă şi că Dutiful trebuie să-l ucidă.
Chade a scos un sunet care semăna aproape a mârâit.
— Atunci ar trebui să ştie şi numele insulei. Aslevjal. O să descopere şi unde se
află, nu e decât o chestiune de timp. Negustorii din Bingtown sunt vestiţi tocmai
pentru asta: pentru negoţ. Dacă vor o hartă pe care apare insula, vor face rost de
una.
Mi-am desfăcut braţele, mimând un calm care îmi lipsea.
— Chade, în privinţa asta nu e nimic de făcut. Vom fi nevoiţi să găsim din mers
o soluţie pentru orice va urma.
Bătrânul şi-a împins scaunul, îndepărtându-l de masă.
— Ei bine, o să găsesc mult mai uşor soluţia dacă o să ştiu într-o măsură
mulţumitoare la ce să m-aştept, a spus ridicându-se. S-a dus furios la fereastră şi
şi-a îndreptat privirea spre mare. Pe urmă a întors capul ca să mă fulgere cu
privirea peste umăr: Ce altceva nu mi-ai mai spus?
Dacă am fi fost singuri, i-aş fi povestit cum o ameninţase dragonul pe Nettle şi
cum scăpase ea de creatură. Dar nu voiam să vorbesc despre fiica mea în
prezenţa lui Dutiful, aşa că m-am mulţumit să clatin din cap. Chade şi-a întors
din nou privirea spre mare.
— Aşa că s-ar putea să mai avem de înfruntat încă un duşman, pe lângă frigul şi
gheaţa din Aslevjal. În fine. Măcar, spune-mi, cât de mare e creatura? Cât de
puternică?
— Nu ştiu. N-am văzut-o decât în vise, şi acolo se tot mărea şi micşora. Cred că
nu putem fi siguri de nimic din tot ce ne-a arătat în vis.
— Oh, da, asta ne e de mare folos, a oftat Chade descurajat. S-a întors lângă
masă şi s-a lăsat să cadă pe scaun. Tu ai simţit cumva dragonul ăsta azi-noapte?
m-a întrebat pe neaşteptate.
— Nu, eu nu.
— Dar te-ai mişcat cu Meşteşugul.
— Pentru foarte scurt timp.
O vizitasem pe Nettle. Dar n-aveam de gând să vorbesc despre asta acolo. Chade
n-a părut să-mi observe reţinerea.
— Eu n-am izbutit să mă clintesc. Deşi mi-am dat toată silinţa.
I-am întâlnit ochii şi în ei n-am văzut doar ciudă, ci şi durere.
Se uita la mine ca şi cum nu l-aş fi ţinut departe de un secret valoros sau de o
aventură mirifică.
— Chade, totul va veni cu timpul. Uneori cred că te străduieşti prea mult.
Am rostit cuvintele, dar nu eram sigur de adevărul lor. Şi nici nu mă puteam
convinge să mărturisesc ce bănuiam în taină: începuse să ia lecţii mult prea
târziu şi niciodată n-avea să stăpânească magia care îi fusese refuzată atâta amar
de vreme.
— Aşa zici tu mereu, a ripostat cu voce seacă.
La asta n-am găsit niciun răspuns potrivit. În restul întâlnirii noastre, am încercat
mai multe exerciţii descrise într-unul dintre manuscrise, dar fără să ne izbutească
nimic pe de-a-ntregul. Descurajarea părea să-l fi lipsit pe Chade de toate puterile
lui. Când ne ţineam de mâini, primea imaginile şi cuvintele pe care i le
trimiteam, dar, dacă ne despărţeam şi treceam în colţuri diferite ale încăperii, nu
mai puteam ajunge la el şi mintea lui nu se mai putea întâlni nici cu a lui Dutiful,
nici cu a lui Thick. Ciuda de care se umplea treptat era o piedică în calea noastră,
a tuturor. Când Dutiful şi Thick au plecat la treburile lor, nu numai că nu
făcuserăm progrese, dar nivelul Meşteşugului nostru nici măcar nu-l egalase pe
cel atins cu o zi înainte.
— S-a mai dus încă o zi şi nu suntem câtuşi de puţin mai aproape de o coterie
care poate fi de folos, mi-a spus Chade cu amărăciune, după ce am rămas
singuri.
S-a apropiat de bufet şi şi-a turnat rachiu. Când s-a uitat la mine, schiţând un
gest întrebător, am clătinat din cap.
— Nu, mulţumesc. Azi încă n-am apucat să mănânc nimic.
— Nici eu.
— Chade, pari istovit. Cred că o oră sau două de odihnă şi o masă bună ţi-ar prii
mai mult decât rachiul.
— Găseşte-mi două ore libere în timpul zilei, şi-o să fiu încântat să trag un pui
de somn, a răspuns el fără ranchiună. Cu paharul în mână, s-a dus la fereastră şi
s-a uitat din nou spre apă. Totul mă apasă, Fitz. Avem neapărată nevoie de
alianţa cu Insulele Străine. Cu războiul ăsta dintre Chalced şi Bingtown, negoţul
nostru din sud e mai firav decât un firicel de apă. Dacă Statele Chalced înfrâng
Bingtownul, ceea ce e foarte posibil, se vor întoarce pe urmă împotriva noastră.
Trebuie să ne aliem cu Insulele Străine înaintea lor.
Şi nu e vorba doar de pregătirile de plecare. Trebuie să iau toate măsurile de care
e nevoie ca să m-asigur că în Buckkeep merge totul şnur în lipsa mea. A sorbit
din rachiu şi a adăugat: Plecăm spre Aslevjal peste douăsprezece zile.
Douăsprezece zile, când şase săptămâni abia dacă mi-ar ajunge ca să pun la
punct totul, astfel încât să nu tulbure nimic mersul lucrurilor în absenţa mea.
Ştiam că nu vorbea despre lucruri de genul aprovizionării castelului, al adunării
dărilor şi al instrucţiei gărzilor. Toate astea ţineau de rutină şi se aflau în grija
altora, care îi dădeau socoteală direct reginei. Chade îşi făcea griji pentru reţeaua
lui de spioni şi de informatori. Nimeni nu putea şti cât avea să dureze misiunea
noastră diplomatică din Insulele Străine; şi, cu atât mai puţin, de cât timp avea să
fie nevoie pentru aventura lui Dutiful din Aslevjal. Eu, unul, încă mă mai agăţam
de tot mai palida speranţă că „uciderea dragonului” nu era decât un ritual straniu
din acele locuri, însă Chade era convins că sub gheaţă se afla cu adevărat leşul
unui dragon pe care Dutiful trebuia să-l dezgroape într-o destul de mare măsură
ca să-l poată decapita în văzul tuturor şi în prezenţa narcescăi.
— Sunt sigur că ucenica ta o să facă faţă.
Am vorbit cu voce plată. Nu discutasem niciodată cu el despre alegerea făcută.
Încă nu mă simţeam pregătit să am încredere în Lady Rosemary, ca doamnă de la
Curtea Reginei, şi cu atât mai puţin ca ucenică a asasinului. În copilărie fusese
unealta lui Regal, şi uzurpatorul tronului o folosise fără scrupule împotriva
noastră. Dar nu era momentul să-i dezvălui lui Chade că ştiu cine e noua lui
ucenică. Deja părea destul de descurajat.
A clătinat din cap nervos.
— O parte dintre oamenii mei de legătură n-au încredere decât în mine. Nu vor
da informaţii nimănui altcuiva. Eu ştiu când să pun mai multe întrebări şi în ce
zvonuri să am încredere, şi adevărul e că în asta constă jumătate din iscusinţa
mea. Nu, Fitz, trebuie să mă resemnez, să accept faptul că, deşi ucenica mea o să
se ocupe de treburile mele dându-şi toată silinţa, la întoarcere voi găsi goluri în
înşiruirea informaţiilor adunate.
— Ai mai plecat o dată din Castelul Buckkeep, în timpul Războiului Corăbiilor
Roşii. Atunci cum te-ai descurcat?
— Ah, pe vremea aia lucrurile stăteau cu totul altfel. Atunci am urmărit
ameninţările, am mers pe firul intrigilor până în miezul lor. De data asta voi fi
prezent, drept este, la nişte negocieri de o importanţă critică. Dar aici, în
Buckkeep, vor continua să se petreacă o serie de lucruri care trebuie ţinute sub
observaţie.
— Pestriţii, am precizat eu.
— Întocmai. Printre altele. Însă de ei continui să mă tem cel mai mult, cu toate
că, în ultima vreme, n-au mai făcut nicio mişcare.
Înţelegeam ce voia să spună. Lipsa de acţiune a Pestriţilor nu era liniştitoare. Le
Omorâsem şeful, dar mă temeam că avea să se ridice altul ca să-i ia locul.
Izbutiserăm să câştigăm respectul comunităţii înzestraţilor cu Har, să-i
convingem că e bine să fim mână-n mână. Poate că acea îndulcire a relaţiilor
avea să tocească furia şi ura din care se hrăneau Pestriţii. Strategia noastră se
baza pe ideea că, interzicând prigonirea celor cu Sânge Străvechi, puteam
distruge forţa care-i însufleţea pe Pestriţi. Dacă regina Farseer îi primea cu
braţele deschise pe înzestraţii cu Har în mijlocul comunităţii oamenilor obişnuiţi
şi chiar îi încuraja să nu-şi mai ascundă magia, atunci erau mult mai puţini
interesaţi să detroneze dinastia din fruntea regatului. Aşa speraserăm şi chiar asta
părea să se întâmple. Totuşi, dacă ni se părea doar, asta însemna că încă mai era
cu putinţă să se ridice împotriva prinţului, să-l discrediteze în ochii nobilimii
dovedind că are Har. Decretând printr-o proclamaţie regală că nimeni nu mai
trebuie să considere Magia Harului pângăritoare nu puteai spulbera prejudecăţile
şi neîncrederea împământenite de generaţii. Speram însă că ar fi putut s-o facă
prezenţa binefăcătoare a înzestraţilor cu Har la Curtea Reginei. Nu doar a
băietanilor ca Swift, ci şi a oamenilor maturi, ca Web cel cu Har.
Chade continua să privească marea, cu îngrijorarea citindu-i-se în ochi.
M-am crispat când am rostit cuvintele, dar nu le-am putut împiedica să mi se
desprindă de pe buze:
— Pot face ceva care ţi-ar fi de ajutor?
A întors capul ca să-mi întâlnească privirea.
— Întrebi cu toată sinceritatea?
Tonul lui m-a pus în gardă.
— Cred că da. De ce? Ce-ai vrea să-mi ceri?
— Lasă-mă să trimit după Nettle. Nu e nevoie să recunoşti că e fiica ta. Lasă-mă
să vorbesc din nou cu Burrich despre aducerea ei la Curte, ca să înveţe
Meşteşugul. Cred că, în inima lui, vechiul jurământ de credinţă faţă de Farseeri e
încă destul de puternic ca s-o lase să vină dacă îi spun că prinţul ei are nevoie de
ea. Iar Swift se va simţi cu siguranţă mult mai bine dacă o va avea pe sora lui
aproape.
— Oh, Chade, am clătinat din cap. Cere-mi orice altceva. Numai lasă-mi fiica în
pace.
A clătinat şi el din cap şi a păstrat tăcerea. Am mai rămas o vreme acolo, dar, în
cele din urmă, am acceptat că muţenia lui îmi cerea să plec. L-am lăsat cu ochii
la mare, privind spre nord-est, către Insulele Străine.
Capitalul 2
FII
38
În Castelul Buckkeep, Taker a fost cel care şi-a arogat pentru prima oară titlul
de rege. Pirat şi tâlhar, a ajuns pe ţărmurile noastre venind din Insulele Străine,
ca mulţi alţii înaintea lui. A văzut în fortăreaţa de lemn înălţată pe stâncile care
domină râul locul ideal pentru un avanpost pe continent. Aşa spun unii. Alţii
spun că era un corabier friguros, nepriceput, chinuit de răul de mare, dornic să
părăsească apele agitate ale oceanului şi să se vadă din nou pe uscat. Indiferent
care i-ar fi fost motivele, a atacat şi a cucerit castelul de lemn de pe antica
temelie de stâncă şi a devenit primul rege Farseer din Buckkeep. A pătruns în
fortăreaţă dându-i foc; prin urmare, i-a înălţat ziduri noi din piatra neagră care
se găsea din belşug în împrejurimi. Casa regală a celor Şase Ducate a avut
aşadar, încă de la începuturile sale, rădăcini înfipte în Insulele Străine. Şi
lucrurile nu stau astfel doar în privinţa familiei domnitoare. Oamenii din cele
Şase Ducate şi Străinii şi-au amestecat sângele ori de câte ori unii l-au vărsat pe
al altora.
VENTURN, Istorii

Când de clipa plecării nu ne mai despărţeau decât cinci zile, călătoria a început
să mi se pară o realitate. Până atunci reuşisem să mi-o scot din minte, să văd în
ea ceva abstract. Mă pregăteam de plecare, dar plecarea era doar o eventualitate.
Studiam alfabetul Străinilor şi-mi petreceam timpul într-o tavernă unde veneau
mulţi negustori şi corabieri din insulele lor. Mă străduisem să le învăţ limba cât
de bine eram în stare. Pentru asta, cea mai bună dintre metodele mele era să-i
ascult pe alţii vorbind-o. Avea rădăcini comune cu limba noastră şi, după câteva
seri, a început să-mi sune mai puţin straniu. Nu puteam s-o vorbesc corect, dar
reuşeam să mă fac înţeles şi, cu mult mai important, înţelegeam aproape tot ce
auzeam. Speram că e de ajuns.
Şi lecţiile mele cu Swift mergeau bine. În anumite privinţe, în timpul călătoriei
aveam să simt lipsa băiatului. În altele, aveam să mă bucur în aceeaşi măsură
fiindcă voi fi scăpat de el. Nu mă minţise, pentru vârsta lui, era un arcaş
minunat. I-am vorbit despre asta lui Cresswell şi Maestrul Armelor a fost
încântat să se ocupe de fiul lui Burrich.
— Simte arcul, mi-a spus. Nu e genul care ţinteşte îndelung şi cu mare grijă.
Băiatului ăstuia săgeata îi zboară în aceeaşi măsură din ochi şi din arc. S-ar irosi
învăţând să lupte cu securea. Mai bine să facem din el un bărbat voinic şi să-i
dăm arcuri tot mai mari şi mai puternice pe măsură ce creşte.
Asta a fost părerea lui Cresswell şi, când i-am povestit lui Chade, bătrânul asasin
s-a declarat de acord, dar numai în parte.
— O să-l învăţăm să lupte şi cu securea, a spus. N-o să-i facă rău.
Mai puţin timp petrecut cu băiatul însemna o mai mare uşurare decât eram
dispus să recunosc. Să am de-a face cu un copil sclipitor, ca el, era o plăcere în
toate privinţele, mai puţin două: îmi reamintea mult prea mult de Molly şi de
Burrich şi nu putea să nu aducă mereu vorba despre magia lui. Indiferent care ar
fi fost subiectul lecţiei noastre, găsea o cale ca s-o preschimbe într-o discuţie
despre Har. Profunzimea ignoranţei lui mă îngrozea, iar gândul că i-aş fi putut
corecta ideile greşite nu mă liniştea. M-am hotărât să cer părerea lui Web.
Dar, în primul rând, era greu să-l găsesc pe Web singur. De când sosise la Curtea
din Buckkeep, ca vorbitor în numele semenilor săi şi ca apărător al lor şi al
magiei lor ponegrite, câştigase respectul multora dintre cei care dispreţuiseră
cândva Harul şi pe oricine îl poseda. Acum i se spunea adesea Maestrul Harului.
Scornit la început ca batjocură la adresa acceptării de către regină a magiei
proscrise, titlul căpăta cu iuţeală o semnificaţie onorifică. Mulţi cereau sfatul lui
Web, şi nu numai în privinţa Harului sau a semenilor săi cu Sânge Străvechi. Era
binevoitor, interesat de toţi cei din jurul său şi capabil să discute cu însufleţire
despre aproape orice; dar nu se putea spune că e vorbăreţ, ci, mai degrabă, un
ascultător activ. Oamenii sunt încântaţi când întâlnesc pe cineva care le soarbe
cuvintele. Cred că ar fi devenit unul dintre favoriţii Curţii chiar dacă n-ar fi fost
ambasadorul neoficial al înzestraţilor cu Har din regat. Însă această legătură
stranie îl plasa în centrul atenţiei într-o şi mai mare măsură, căci, dacă voiai să-i
dovedeşti reginei că eşti adeptul politicii ei în privinţa celor cu Sânge Străvechi,
ce putea fi mai nimerit decât să-l inviţi pe Web la cină sau la o orice altă
distracţie? Mulţi nobili încercau să câştige astfel favorurile lui Kettricken. Sunt
sigur că nimic din tot ce mai trăise Web vreodată nu-l pregătise pentru postura de
noutate în jurul căreia roieşte atât de multă lume, însă se purta de parcă nimic din
tot ce i se întâmpla n-ar fi fost ieşit din comun, aşa cum părea să facă în orice
situaţie. Şi nici n-aş fi putut spune că asta îl schimbase cumva. Părea tot atât de
fermecat de sporovăială unei servitoare şi de o discuţie sofisticată cu cel mai
luminat la minte dintre nobili. Îl vedeam rareori singur.
Însă există totuşi câteva locuri unde un om nu e urmărit de semenii săi
curtenitori. L-am aşteptat pe Web la ieşirea dintr-o latrină. L-am salutat şi am
adăugat:
— Aş vrea să-ţi cer un sfat. Ai timp să schimbăm câteva cuvinte în timpul unei
plimbări prin Grădina Femeilor?
A înălţat curios dintr-o sprânceană căruntă, apoi a dat din cap. Am luat-o înainte
şi m-a urmat în tăcere, potrivindu-şi cu uşurinţă mersul legănat, de corabier, ca
să ţină pasul cu mine. Grădina Femeilor îmi plăcea încă din copilărie. De acolo
veneau, vara, cele mai multe dintre verdeţurile şi legumele proaspete din
bucătăria castelului, dar locul era aranjat astfel încât să-şi îmbine rolul util cu
plăcerea oferită celor care îndrăgeau plimbările. I se spunea Grădina Femeilor
numai fiindcă de grijă îi purtau mai ales femeile; nimeni nu ne putea privi
chiorâş dacă intram. În trecere, am rupt câteva frunze de chimen arămiu şi i-am
oferit una lui Web. Deasupra noastră înfrunzea un mesteacăn. În jurul băncii pe
care am ales-o erau straturi de rubarbă. Din pământ ieşeau lujeri groşi, roşii. Pe
câţiva, frunzele încreţite se deschideau către lumină. Ca să li se lungească
tulpinile atât cât era necesar, trebuiau acoperite cât de curând. I-am spus asta lui
Web.
Şi-a scărpinat gânditor barba căruntă, tunsă cu grijă. Culoarea pală a ochilor lui
căpătase un licăr vesel când m-a întrebat:
— În privinţa rubarbei voiai să-mi ceri sfatul?
A prins codiţa frunzei de chimen între dinţi şi a început s-o ronţăie, părând să-mi
aştepte răspunsul.
— Nu, sigur că nu. Şi ştiu că ai multe pe cap, aşa că n-o să te ţin de vorbă mai
mult decât e nevoie. Mă îngrijorează un băiat care mi-a fost dat în grijă ca să-l
instruiesc şi să-l învăţ să lupte. Se numeşte Swift şi tatăl lui, Burrich, a fost
cândva mai-marele grajdurilor aici, în Buckkeep. Dar drumurile li s-au despărţit
fiindcă nu s-au înţeles asupra întrebuinţării Harului băiatului, care îşi spune
acum Swift Witted.
— Ah! Web a dat din cap cu vigoare. Da, îl ştiu pe flăcău. Seara, când spun
poveşti, stă adesea la marginea cercului, dar nu-mi amintesc să-mi fi vorbit
vreodată.
— Înţeleg. Ei bine, eu l-am îndemnat nu doar să te asculte, ci şi să stea de vorbă
cu tine. Mă îngrijorează modul în care îşi priveşte magia. Şi în care o aduce în
discuţie. Nu ştie nimic despre ea, tatăl lui e întru totul împotriva Harului. Iar
neştiinţa nu-l face precaut, ci nesăbuit. Îi spune oricui îi iese în cale că are Har, i-
l flutură pe sub nas şi vrea să ştie dacă i-l vede cu ochi buni. I-am atras atenţia
că, în ciuda decretului Reginei, în Buckkeep încă mai sunt destui oameni pe care
Harul îi dezgustă. Pare să nu priceapă că o schimbare a legii nu schimbă şi ideile
oamenilor. Se împăunează cu Harul lui, punându-se astfel în pericol. Şi eu o să
plec curând cu prinţul, o să-l las pe băiat singur. Nu mai am decât cinci zile în
care să-i bag în cap că trebuie să fie prudent.
Am tăcut şi mi-am tras răsuflarea, iar Web m-a compătimit:
— Înţeleg că povestea asta te stânjeneşte foarte mult.
Nu mă aşteptasem la un asemenea răspuns şi surprinderea m-a năucit pentru
câteva clipe.
— Nu-mi fac griji numai fiindcă se pune în primejdie dezvăluindu-şi magia, am
adăugat, ca o scuză. Mai e ceva. Vorbeşte deschis despre alegerea unui animal de
care să le lege, şi asta cât mai curând. Mi-a cerut ajutorul, m-a rugat să-l duc la
grajduri. I-am spus că nu cred că e cea mai potrivită cale, că o astfel de legătură
înseamnă mult mai mult decât atât, dar nu vrea să m-asculte. Nu mă ia în seamă,
susţine că, dacă aş fi fost înzestrat cu Magia Harului, i-aş fi înţeles mult mai bine
nevoia de a pune capăt singurătăţii.
Am rostit ultima frază încercând să nu las iritarea să mi se simtă în glas.
Web a tuşit uşor şi m-a privit cu un zâmbet strâmb.
— Îmi dau seama şi cât de tare te poate supăra aşa ceva.
Cuvintele lui mi-au trimis un fior rece pe şira spinării. Aveau greutatea unor
cunoştinţe nerecunoscute. Am încercat să nu mă gândesc la asta.
— De aceea am venit la tine, Web. Vrei să vorbeşti cu el? Cred că eşti omul care
l-ar putea învăţa cel mai bine cum să-şi accepte magia fără să se lase copleşit de
ea. I-ai putea explica de ce ar trebui să mai aştepte înainte de a lega de un animal
şi de ce nu trebuie să se grăbească să le spună tuturor că e înzestrat cu Har. Pe
scurt, l-ai putea învăţa cum să-şi stăpânească magia ca un bărbat, cu demnitate şi
discreţie.
Web s-a lăsat pe spătarul băncii. Frunza de chimen dansa în timp ce-i rodea
codiţa, dus pe gânduri. Pe urmă a vorbit cu glas scăzut:
— Îi poţi spune tu însuţi toate astea, Fitzehivalry, dacă îţi pui în gând s-o faci.
Mi-a susţinut privirea cu fermitate şi, în ziua aceea strălucitoare, de primăvară,
albastrul ochilor lui părea mai viguros decât cenuşiul. Nu se uita la mine cu
răceală şi totuşi mă străbăteau fiori de gheaţă. Am răsuflat adânc, fără grabă. Şi
am rămas nemişcat, sperând că nu-mi trădam gândurile în vreme ce mă întrebam
de unde aflase. Cine îi spusese? Chade? Kettricken? Dutiful?
A continuat cu o logică necruţătoare.
— Sigur, cuvintele tale n-ar avea greutate decât dacă i-ai mărturisi că şi tu ai
Har. Şi şi-ar face cel mai bine efectul dacă i-ai dezvălui şi adevăratul tău nume,
plus totul despre legătura dintre tine şi tatăl lui. Însă s-ar putea să fie prea mic ca
să i se încredinţeze, în totalitate, un asemenea secret.
A continuat să mă fixeze cu privirea preţ de încă două răsuflări, apoi a întors
capul. Am crezut că-i era milă de suferinţa mea, până când a adăugat:
— Lupul tău încă mai priveşte prin ochii tăi. Îţi imaginezi că, dacă stai liniştit,
nu atragi atenţia nimănui. Dar cu mine nu-ţi merge, tinere.
M-am ridicat. Tânjeam să neg că numele pe care mi-l dăduse îmi aparţinea, dar
convingerea lui era atât de fermă, încât n-aş fi izbutit decât să par neghiob în
ochii lui. Şi nu voiam să mă creadă jupânul Web un prost.
— Nu mă văd nicidecum tânăr, am ripostat. Şi poate că ai dreptate. O să vorbesc
eu cu Swift.
— Eşti mai tânăr decât mine, i-a răspuns el spatelui meu care se îndepărta. Şi să
ştii că nu vorbesc doar despre numărul anilor, jupâne Badgerlock.
M-am oprit şi l-am privit peste umăr.
— Swift nu e singurul care trebuie să mai înveţe despre magia lui, a spus, cu
voce destul de înceată ca să n-o aud decât eu. Dar nu învăţ pe nimeni care nu
vine să mi-o ceară. Spune-i asta şi flăcăului. Trebuie să vină la mine şi să-mi
ceară să-l învăţ. N-o să-i bag nimic în cap cu de-a sila.
Am înţeles că astfel îmi spunea că pot să plec şi am reînceput să mă îndepărtez.
Pe urmă l-am auzit ridicându-şi din nou vocea, ca şi cum ar fi vorbit într-o doară:
— Lui Holly i-ar fi plăcut tare mult o zi ca asta. Cer senin şi vânt blând. Ce
frumos ar fi planat şoimul ei!
Şi ăsta era şi răspunsul întrebării mele nerostite, şi o adevărată dovadă de milă
faţă de mine. Nu mă lăsa să mă zbucium întrebându-mă cine anume, din
Buckkeep, îmi dezvăluise secretul, ci îmi spunea limpede că îmi aflase
adevăratul nume de la altcineva. Holly, văduva lui Rolf cel Negru, cel care se
străduise, cu atâţia ani în urmă, să mă-nveţe să-mi folosesc Harul. Mi-am
continuat drumul, ca şi cum cuvintele lui ar fi fost lipsite de subînţelesuri, dar
ştiam că trebuia să-mi pun o întrebare cu mult mai neliniştitoare. Holly îi
împărtăşise lui Web, nemijlocit, ceea ce ştia, sau adevărul ajunsese la el
călătorind din gură-n gură? câţi alţi înzestraţi cu Har mai ştiau cine sunt de fapt?
Cât de periculoasă era o asemenea informaţie? Cum ar fi putut fi folosită
împotriva tronului Farseer?
În ziua aceea mi-am văzut de treabă cu gândul în altă parte. Am fost la instrucţie
cu compania mea de oşteni din Gardă şi, fiind preocupat de cu totul altceva, m-
am ales cu mai multe vânătăi decât de obicei. A mai fost şi o ultimă probă a
noilor uniforme pe care urma să le purtăm. Devenisem, de puţină vreme,
membru al nou-înfiinţatei Gărzi a Prinţului. Chade trăsese sforile astfel încât nu
numai că fusesem primit în acel nou corp de elită, dar mă mai număram şi
printre cei aleşi, prin tragere la sorţi, să-l însoţească pe Dutiful în aventura lui.
Uniforma Gărzii Prinţului era albastră cu albastru, cu blazonul cu cerb al
clanului Farseer brodat pe piept. Speram că a mea o să fie gata destul de repede
ca să am timp să-i adaug eu însumi toate buzunarele în plus de care aveam
nevoie. Declarasem sus şi tare că nu mai sunt un asasin în slujba casei regale.
Dar asta nu însemna că renunţasem la instrumentele necesare pentru o asemenea
îndeletnicire.
Spre norocul meu, în după-amiaza aceea nu aveam nicio întâlnire cu Chade şi
Dutiful, fiindcă oricare dintre ei ar fi simţit imediat că se întâmplase ceva. Ştiam
că ar fi trebuit să-i povestesc totul lui Chade; o asemenea informaţie îi era cu
siguranţă necesară. Dar încă nu voiam să i-o divulg. Trebuia să mă străduiesc
mai întâi s-o întorc eu însumi pe toate părţile, să descopăr tot ce-mi putea
dezvălui.
Şi ştiam că era cel mai bine să-mi îndrept pe moment gândurile către altceva. În
seara aceea, în timp coboram în oraş, m-am gândit să nu mai merg la taverna
Străinilor, ci să petrec ceva timp împreună cu Hap. Trebuia să-i povestesc fiului
meu adoptiv că fusesem „ales” să plec cu prinţul şi să-mi iau deja rămas-bun de
la el, pentru cazul că mai târziu avea să-mi lipsească timpul necesar. Nu-l mai
văzusem de ceva vreme şi până la plecarea mea pe mare mai rămăseseră destul
de puţine zile ca să trag concluzia că eram îndreptăţit să-l rog pe jupânul Gindast
să-l lase pe Hap să-şi petreacă toată seara alături de mine. Eram foarte mulţumit
de progresele băiatului de când se mutase cu ceilalţi ucenici şi se dedicase cu
totul deprinderii meseriei. Jupânul Gindast era unul dintre cei mai pricepuţi
tâmplari din Buckkeep. Încă mă mai consideram norocos fiindcă, în urma unui
mic imbold dat de Chade, fusese de acord să-l primească pe Hap în ucenicie.
Dacă îşi vedea de treabă, flăcăul putea să aibă un viitor strălucit în orice loc din
cele Şase Ducate ar fi ales să se stabilească.
Am ajuns chiar în momentul în care se pregăteau ucenicii să ia masa de seară.
Jupânul Gindast nu era acolo, dar una dintre cele mai vârstnice calfe i-a îngăduit
lui Hap să plece cu mine. Ursuzenia omului m-a mirat, însă am pus-o pe seama
vreunei supărări personale. Însă şi Hap părea mai puţin încântat de sosirea mea
decât mă aşteptasem. A avut nevoie de-o grămadă de timp ca să-şi aducă mantia
şi, după ce am plecat, s-a mulţumit să meargă tăcut alături de mine.
— Hap, e totul bine? l-am întrebat în cele din urmă.
— Cred că da, mi-a răspuns cu voce înceată. Dar presupun că tu o să fii de altă
părere. I-am dat meşterului Gindast cuvântul meu că pun singur lucrurile la
punct. Mă simt insultat, fiindcă a crezut totuşi de cuviinţă să-ţi trimită vorbă să
vii să mă dojeneşti şi tu.
— Habar n-am despre ce vorbeşti, i-am spus, străduindu-mă din greu să nu-mi
pierd calmul vocii în timp ce mi se strângea inima.
Nu puteam să nu mă gândesc că plecam este câteva zile. Oare puteam repara acel
ce-o-fi-fost într-un timp atât de scurt? Răvăşit, m-am grăbit să-i dezvălui
noutatea:
— Numele meu a fost ales prin tragere la sorţi. O să plec curând cu prinţul, ca
însoţitor în misiunea lui din Insulele Străine. Am venit ca să-ţi spun şi ca să
petrecem o seară împreună înainte de plecarea mea.
A pufnit dezgustat, dar cred că era dezgustat de sine însuşi. Se dăduse de gol,
deşi, dacă ar fi fost doar o idee mai prevăzător, n-aş fi aflat că avea probleme.
Presupun că asta îl preocupa într-o asemenea măsură încât a primit vestea
plecării fără să reacţioneze. Mi-am continuat drumul alături de el, aşteptând să
vorbească. În seara aceea, pe străzile din Buckkeep era foarte multă linişte. La
sfârşitul strălucitoarelor zile de primăvară, cerul rămânea luminos vreme tot mai
îndelungată, însă, pe de altă parte, oamenii se trezeau mai devreme şi munceau
mai mult timp, aşa că era mult mai probabil să-i fure somnul înainte de apusul
soarelui.
— Taverna Câinele şi Fluierul e în partea asta, am spus, într-un târziu, văzând că
el continua să tacă. E plăcut să mănânci acolo şi au bere bună. Mergem?
Mi-a răspuns fără să mă privească în ochi.
— Mi-ar plăcea mai mult să mergem la Porcul Pârlit, dacă ţi-e totuna.
— Nu mi-e, am spus, cu voce prietenoasă, dar hotărâtă. E prea aproape de casa
Jinnei, şi ştii că merge acolo în unele seri. Mai ştii şi că m-am despărţit de ea. Aş
prefera să n-o întâlnesc azi, dacă se poate evita.
După cum aflasem cu întârziere, Porcul Pârlit mai era şi loc de întâlnire al
înzestraţilor cu Har, deşi nimeni nu rostise în mod oficial o asemenea acuzaţie.
Faptul îşi aducea contribuţia la proasta reputaţie a tavernei; în rest, şi-o merita,
era soioasă, neîngrijită.
— Nu cumva nu-ţi place fiindcă locuieşte Svanja în apropiere? m-a întrebat Hap
apăsat.
Mi-am înghiţit un oftat. Şi am pornit-o către Porcul Pârlit.
— Credeam că te-a părăsit pentru corabierul ăla care i-a adus daruri frumoase.
A tresărit, dar mi-a răspuns cu voce plată.
— Aşa am crezut. Dar, după ce Reften s-a întors pe mare, a putut să mă caute şi
să-mi spună adevărul. Părinţii ei au pus la cale aranjamentul ăsta şi sunt încântaţi
de el. Şi de-aia nu le sunt eu pe plac.
— Adică au crezut că te întâlneşti cu ea, deşi ştii că e logodită?
— Cred că da.
Hap îşi păstra tonul neutru.
— Păcat că ea nu s-a gândit niciodată să le spună părinţilor că te minţea. Sau să-
ţi vorbească ţie despre acest Reften.
— Nu e chiar aşa, Tom. În vocea lui Hap a început să se furişeze mârâitul gros al
furiei. Svanja n-a avut de gând să mintă pe nimeni. La început a crezut c-o să fim
doar prieteni, aşa că s-a gândit că n-avea rost să-mi spună că e logodită. Pe urmă,
când am început să ne îndrăgostim unul de altul, n-a mai îndrăznit să vorbească,
de teamă c-o să cred că-şi înşală logodnicul. Dar adevărul e că nu l-a iubit
niciodată; Reften n-a primit nimic altceva decât cuvântul părinţilor ei.
— Şi când s-a întors?
Hap a răsuflat adânc şi nu şi-a îngăduit să-şi iasă din fire.
— E complicat, Tom. Mama ei are sănătatea şubrezită şi ţine mult s-o vadă
împreună cu Reften. E fiul prietenei ei din copilărie. Iar tatăl ei nu vrea să-şi ia
cuvântul înapoi după ce s-a declarat de acord cu nunta. Are mândria lui. Aşa că,
atunci când s-a întors Reften, Svanja s-a gândit că, în scurtul timp petrecut de el
aici, e bine să dea impresia că nu s-a schimbat nimic.
— Şi, după plecarea lui, s-a întors la tine.
— Da.
A răspuns scurt, dând de înţeles că nu mai era nimic de spus.
Din mers, mi-am aşezat mâna pe umărul lui. Avea muşchii încordaţi, tari ca
piatra. I-am pus întrebarea pe care trebuia s-o pun.
— Şi ce-o să se-ntâmple când o să se-ntoarcă din nou în port, cu daruri pentru ea
şi convins că e iubita lui?
— O să-i spună că mă iubeşte pe mine şi că acum e a mea, a venit răspunsul, cu
voce joasă. Sau o să-i spun eu.
Ne-am continuat o vreme drumul în tăcere. Muşchii nu i s-au destins sub mâna
mea, dar cel puţin nu mi-a respins-o.
— Crezi că sunt prost, a spus într-un târziu, când intram pe strada Porcului
Pârlit. Crezi că se joacă pur şi simplu cu mine, c-o să mă arunce din nou cât colo
când o să se-ntoarcă Reften.
Mi-am dat silinţa să rostesc cuvintele aspre cu blândeţe:
— Mi se pare foarte posibil.
A oftat şi umărul i s-a gârbovit sub mâna mea.
— Şi mie. Dar ce pot să fac, Tom? O iubesc. Pe Svanja şi pe nimeni alta. E
cealaltă jumătate a mea şi, când suntem împreună, alcătuim un întreg pe care nu-
l pot pune la îndoială. Acum, când merg cu tine şi îţi povestesc, până şi eu am
impresia că sunt naiv. Şi recunosc că am dubii, aşa cum ai şi tu. Dar când sunt cu
ea şi mă priveşte în ochi, ştiu că nu mă minte.
Am mers mai departe în tăcere. În jurul nostru, oraşul îşi schimba ritmul, se
destindea după truda zilei într-un ceas al mesei de seară împărţite cu familia.
Negustorii îşi închideau obloanele prăvăliilor pentru noapte. Mirosul mâncării
plutea în afara caselor. Tavernele le făceau cu ochiul celor ca Hap şi ca mine. Îmi
doream zadarnic să fi putut pur şi simplu să ne aşezăm faţă-n faţă şi să ne
înfruptăm cu poftă. Îl crezusem în siguranţă, asta mă liniştise ori de câte ori mă
gândisem la plecarea mea din Buckkeep. I-am pus o întrebare deopotrivă
inevitabilă şi prostească.
— Nu e cu putinţă să nu te mai vezi cu ea o vreme?
Mi-a răspuns pe nerăsuflate. Şi a continuat să vorbească uitându-se drept înainte.
— Nu pot, Tom. Nu pot să renunţ la ea, aşa cum nu pot renunţa la aer, la apă şi la
mâncare.
Iar eu i-am spus, sincer, de ce mă temeam.
— Mă sperie gândul că, în lipsa mea, o să dai de necaz din pricina fetei, Hap. Nu
mă tem doar c-o să te baţi cu Reften pentru ea, ceea ce oricum ar fi destul de rău.
Jupânul Hartshorn nu ne are la inimă pe niciunul dintre noi. Dacă-i intră în cap
că i-ai necinstit fiica, ar putea încerca să se răzbune.
— Pot să mă descurc cu tatăl ei, a spus arţăgos şi i-am simţit umerii crispându-se
iarăşi.
— Cum? Lăsându-l să te bată măr? Sau bătându-l tu până pică lat? Nu uita, Hap,
eu m-am luptat cu el. Nici nu cere îndurare, nici nu te cruţă. Dacă nu ne-ar fi
despărţit Garda Oraşului, ne-am fi bătut până leşina sau până murea unul dintre
noi. Şi, chiar dacă nu se-ajunge la asta, mai poate face şi altele. S-ar putea duce
la Gindast, să se plângă că ucenicul lui e imoral. Şi meşterul tău l-ar lua în
serios, nu crezi? Din câte mi-ai spus, nu e mulţumit de purtarea ta de acum. Ar
putea să te dea afară. Sau Hartshorn ar putea pur şi simplu să-şi arunce fiica în
stradă. Ce-ai face atunci?
— Aş lua-o la mine, mi-a răspuns înverşunat. Şi i-aş purta de grijă.
— Cum?
— Într-un fel sau altul. Nu ştiu cum, ştiu doar că aş face-o!
Furia răspunsului lui răstit nu se îndrepta împotriva mea, ci împotriva lui însuşi,
pentru că nu fusese în stare să-mi răspundă clar, cu argumente. Mi s-a părut de
preferat să păstrez tăcerea. Băiatul meu nu putea fi convins s-o ia pe altă cale.
Dar ar fi avut impresia că asta încerc să fac, mi-ar fi întors pur şi simplu spatele
ca s-o urmeze pe Svanja.
Ne-am continuat drumul şi, când am ajuns aproape în faţa tavernei, n-am putut
să nu mai pun încă o întrebare:
— Vă întâlniţi pe ascuns, nu-i aşa?
— Aşa e, a recunoscut, fără tragere de inimă. Trec pe lângă casa ei. Ea aşteaptă
să apar, dar ne facem că nu ne-am văzut unul pe altul. Însă pe urmă găseşte un
motiv ca să plece seara, mai târziu, şi vine să ne întâlnim.
— La Porcul Pârlit?
— Nu, sigur că nu. Într-un loc pe care l-am descoperit şi unde putem fi singuri.
Aşa că m-am simţit părtaş la minciuna lor când am trecut împreună cu Hap pe
lângă casa Svanjei. Până atunci nu ştiusem unde locuia. Ea era aşezată pe treapta
din faţa uşii, cu un băieţel. Nu-mi dădusem seama că nu era singură la părinţi. S-
a ridicat imediat şi a intrat cu copilul în casă, de parcă ar fi vrut să ne dea lui Hap
şi mie peste nas. Noi am intrat la Porcul Pârlit.
De fapt, n-aş fi vrut să intru, dar Hap a luat-o înainte şi l-am urmat. Proprietarul
tavernei ne-a salutat cu o scurtă înclinare a capului. Am fost surprins că n-a
poruncit să fiu dat afară. Ultima dată când fusesem acolo mă încăierasem cu
Hartshorn şi fusese chemată Garda Oraşului. Poate că, în taverna aia, nu era ceva
neobişnuit. După cum l-a salutat băiatul care servea muşteriii, Hap părea să fi
devenit unul dintre obişnuiţii tavernei. S-a aşezat la o masă din colţ, de parcă ar
fi fost locul lui rezervat. Eu am scos o monedă şi, ca răspuns, am primit curând
două căni cu bere şi două farfurii cu o tocană de peşte nu prea de soi. Pâinea
pusă alături era tare. Dar Hap n-a părut să observe. Am mâncat vorbind foarte
puţin şi l-am simţit măsurând timpul, socotind cât putea să dureze până găsea
Svanja sub ce pretext să plece de acasă şi până ajungea la locul lor de întâlnire.
— Mă gândisem să-i las lui Gindast în păstrare nişte bani pentru tine, ca să te
poţi folosi de ei în lipsa mea, dac-o să ai nevoie.
Hap a clătinat din cap, cu gura plină. O clipă mai târziu a spus, cu voce joasă:
— N-ar fi bine. Fiindcă, dac-o să fie nemulţumit de mine dintr-un motiv sau
altul, n-o să mi-i dea.
— Şi te aştepţi să fie nemulţumit de tine?
A păstrat o vreme tăcerea, apoi mi-a răspuns:
— Crede că e nevoie să mă controleze de parcă aş avea zece ani. Serile ar trebui
să-mi aparţină, să pot face ce vreau. Îi plăteşti pentru ucenicia mea, iar ziua îmi
fac treaba în atelier. Altceva n-ar trebui să-l intereseze. Dar nu, el vrea să stau cu
ceilalţi ucenici, să cârpim ciorapi până când ţipă nevastă-sa la noi să nu mai
irosim lumânările şi să mergem la culcare. N-am nevoie să fiu supravegheat aşa
şi n-o s-o mai îngădui.
— Înţeleg.
Am continuat să ne mâncăm în tăcere tocana fără niciun gust. Nu izbuteam să
iau o hotărâre. Hap era prea mândru ca să mă roage fără ocolişuri să-i dau lui
banii. L-aş fi putut refuza, ca să-mi arăt dezaprobarea. Bineînţeles că nu-mi
plăcea întorsătura pe care-o luaseră lucrurile. Prevedeam că avea să dea de
necaz… şi, dacă asta i se întâmpla în lipsa mea, banii i-ar fi putut fi necesari ca
să se descurce. Avusesem ocazia să cunosc prea bine închisoarea oraşului şi nu
doream să-şi petreacă băiatul meu timpul acolo fiindcă nu putea plăti o amendă.
Însă, dacă îi lăsam banii, nu cumva îi dădeam tocmai funia cu care să se
spânzure? Nu i-ar fi cheltuit pe daruri cu care să-şi impresioneze iubita, pe
ospeţe în taverne şi pe băutură? Era cu putinţă.
Totul se reducea la o singură întrebare: aveam sau nu încredere în băiatul pe care
îl crescusem în ultimii şapte ani? Nesocotise deja o mare parte din ceea ce-l
învăţasem. Totuşi, când eram de vârsta lui, Burrich ar fi spus acelaşi lucru despre
mine dacă ar fi ştiut cât de mult îmi foloseam Harul. Şi tot aşa ar fi spus şi
Chade, dacă ar fi ştiut de plimbările mele pe cont propriu prin oraş. Şi totuşi iată-
mă, bărbat în toată firea, foarte asemănător cu ceea ce-şi doriseră ei să devin.
Destul de asemănător ca să mă feresc să scot la vedere o pungă cu bani într-o
tavernă atât de rău famată.
— Atunci o să-ţi dau pur şi simplu ţie banii, cu speranţa că o să-i cheltuieşti cu
înţelepciune.
S-a luminat la faţă şi am ştiut că-l încânta încrederea pe care i-o acordam, nu
punga.
— Mulţumesc, Tom. O să fiu chibzuit.
Pe urmă ne-am continuat masa simţindu-ne mult mai bine. Am vorbit despre
călătoria în care urma să plec curând. M-a întrebat cât aveam să lipsesc. I-am
spus că nu ştiam. Pe urmă m-a întrebat dacă era o călătorie periculoasă. Nu
auzise decât că prinţul pleca să ucidă un dragon în onoarea narcescăi. Am luat cu
moderaţie în râs ideea că aveam să găsim o asemenea creatură sub gheaţa din
Insulele Străine. Şi i-am mai spus, cu toată sinceritatea, că mă aşteptam să mă
plictisesc şi să sufăr din cauza lipsei de confort pe drum, dar nu să fiu pus în
primejdie. La urma urmei, nu eram decât un oştean de rând din gardă, onorat
fiindcă fusese ales să-şi însoţească prinţul. Fără îndoială că aveam să-mi petrec
cea mai mare parte a timpului aşteptând să-mi spună cineva ce să fac. Am râs
amândoi de asta şi am sperat că înţelegea ce voiam să-i spun: că supunerea faţă
de superiorul tău nu era o limită impusă unui copil, ci o datorie pe care orice
bărbat se putea aştepta s-o aibă în viaţă. Dar, chiar dacă a văzut şi el lucrurile în
aceeaşi lumină, n-a dat niciun semn.
Nu ne-am lungit cu masa. Mâncarea nu merita să fie savurată îndelung şi
simţeam că Hap aştepta cu nerăbdare întâlnirea cu Svanja. La gândul ăsta îmi
sângera inima, dar ştiam că nu era cu putinţă să-l despart de ea. Aşa că, după ce
am mâncat în grabă, ne-am împins într-o parte farfuriile unsuroase şi am plecat
din tavernă. Am mers o scurtă vreme împreună, uitându-ne cum se strecura
încetul cu încetul noaptea în oraş. În copilăria mea, la ora aceea străzile ar fi fost
aproape pustii. Însă Buckkeepul se mărise şi viaţa de noapte câştigase teren. La o
răscruce prin care trecea multă lume, pe străzi se plimbau agale femei care le
aruncau bărbaţilor priviri îndrăzneţe, vorbind când şi când între ele în vreme ce
aşteptau să li se dea atenţie. Acolo Hap s-a oprit.
— Trebuie să plec, a spus încet.
Am dat din cap, impunându-mi să nu comentez. Am scos din buzunarul jiletcii
punga pe care i-o pregătisem şi i-am strecurat-o în mână.
— N-o lua cu tine tot timpul, mulţumeşte-te doar cu cât crezi că-ţi trebuie în
fiecare zi. Ai un loc sigur unde să ţii restul?
— Mulţumesc, Tom. A luat punga cu un aer sobru şi şi-a îndesat-o sub cămaşă.
Am. Sau, cel puţin, are Svanja. O s-o rog să ţină banii în păstrare.
Am avut nevoie de toată stăpânirea de sine şi de toată prefăcătoria de care eram
în stare ca să nu mi se citească toate îndoielile în ochi sau pe faţă. Am dat din
cap, ca şi cum aş fi fost convins că totul o să fie bine. Pe urmă l-am îmbrăţişat
scurt, în vreme ce îmi spunea să fiu prudent în călătorie, apoi ne-am despărţit.
Am descoperit că n-aveam chef să mă-ntorc la castel. Începând cu ceea ce-mi
spusese Web şi încheind cu noutăţile lui Hap, ziua fusese neliniştitoare. Iar
mâncarea de la Porcul Pârlit mai degrabă îmi înspăimântase burta în loc să mi-o
umple. Bănuiam că n-avea să mai stea prea mult cu mine. Aşa că am pornit-o în
altă direcţie decât Hap, ca să nu creadă cumva că îl urmăream, şi am mai hoinărit
o vreme pe străzile din Buckkeep. Neliniştea şi singurătatea se luau la întrecere.
M-am trezit trecând pe lângă croitoria deschisă în locul prăvăliei de lumânări în
care lucrase cândva Molly. Am clătinat din cap către mine însumi şi m-am
îndreptat intenţionat către docuri. Am mers o vreme de-a lungul lor, într-o parte
şi într-alta. Am numărat corăbiile venite din Insulele Străine, pe cele din
Bingtown şi din Jamaillia şi chiar de mai departe, apoi le-am numărat pe cele
care ne aparţineau. Docurile erau mai lungi şi adăposteau mai multe vase decât
în copilăria mea, iar cele străine erau în număr egal cu ale noastre. Când treceam
pe lângă unul, am auzit un corabier din Insulele Străine strigând o glumă
grosolană către prietenii săi şi au urmat răspunsurile lor brutale. Am fost
încântat, fiindcă le-am înţeles cuvintele.
Corăbiile care urmau să ne ducă în Insulele Străine erau legate de docul
principal. Mi-am încetinit paşii ca să le privesc catargele goale. Încărcarea
încetase pe durata nopţii, dar pe punţi stăteau oameni de veghe, la lumina
felinarelor. Vasele mi se păreau mari; dar ştiam cât de mici aveau să mi se pară
după câteva zile pe mare. Pe lângă corabia cu care urmau să călătorească prinţul
şi suita aleasă pentru el, mai erau încă trei, pentru nobilii de rang mai neînsemnat
şi pentru bagaje, plus o a patra, numai pentru daruri şi pentru tot felul de mărfuri.
Corabia pregătită pentru prinţ se numea Destinul Fecioarei. Era mai veche şi se
dovedise rapidă şi rezistentă. După ce fusese curăţată, revopsită şi i se schimbase
toată velatura, părea nouă. Ca vas construit pentru negoţ, viteza fusese trecută pe
locul doi, era mai important să fie încăpător şi stabil; avea coca rotunjită, ca
pântecul unei scroafe gata să fete. Teuga îi fusese lărgită, ca să-şi poată găzdui
nobilii oaspeţi aşa cum se cuvenea. Mi se părea îngreunat la partea de sus şi mă
întrebam dacă modificările menite să asigure confortul lui Dutiful se făcuseră cu
acordul căpitanului. Urma să călătoresc la bordul lui, alături de tot restul Gărzii
Prinţului. M-am întrebat, într-o doară, şi dacă bătrânul Chade avea să-şi împartă
cabina cu mine sau dacă trebuia să mă mulţumesc cu orice colţişor puteam lua în
stăpânire, aşa cum făceau de obicei oştenii. Dar mi-am spus că n-avea rost să-mi
pun asemenea întrebări. Indiferent cum avea să fie, nu-mi rămânea decât să mă
descurc la faţa locului. Mi-aş fi dorit, posomorându-mă, să nu fi fost nevoie să
plec nicăieri.
Îmi aduceam aminte că fusese o vreme când aşteptam cu nerăbdare orice fel de
călătorie. În ziua plecării mă trezeam în zori, entuziasmat de aventura care mă
aştepta. Eram gata de plecare când alţii abia ieşeau, somnoroşi, de sub pături.
Habar n-aveam când îmi pierdusem exuberanţa de atunci, dar dispăruse pentru
totdeauna. Nu mai simţeam niciun strop de entuziasm, ci doar o spaimă din ce în
ce mai puternică. Gândul la drumul pe mare, la zilele petrecute într-un spaţiu
strâmt în timpul navigării către nord-est, era de-ajuns ca să-mi doresc să nu iau
parte la expediţie. Nici măcar nu-mi îngăduiam să mă duc cu mintea mai
departe, la îndoielnica bunăvoinţă cu care aveam să fim întâmpinaţi în Insulele
Străine şi la şederea noastră prelungită pe pământul lor stâncos şi îngheţat. Iar
găsirea unui dragon captiv sub gheţuri şi decapitarea lui depăşeau puterea mea
de imaginaţie. Bombăneam aproape noapte de noapte, nemulţumit de strania
gândire a narcescăi, care alesese să-l supună pe prinţ unei asemenea încercări ca
să se convingă că e demn de mâna ei. Mă străduisem în repetate rânduri să
găsesc un motiv inteligibil pentru aşa ceva. Dar încă nu-mi venise nimic în
minte.
În seara aceea, hoinărind pe străzile bătute de vânt din Buckkeep, mi-a revenit în
minte cea mai mare dintre temerile mele. Mai presus de orice, mă temeam de
clipa în care avea să afle Bufonul că-i divulgasem lui Chade planurile lui. Deşi
mă străduisem din răsputeri să repar tot ce stricase cearta noastră, după împăcare
petrecusem foarte puţin timp împreună cu el. În parte, îl ocoleam, de teamă că
m-aş fi putut da de gol cu o privire sau cu un gest şi ar fi aflat că-l trădasem. Însă
ne vedeam atât de rar, mai ales din vina lui.
Lordul Auriu, cum îşi spunea acum, se schimbase simţitor în ultima vreme. Până
de curând, bogăţia sa îi îngăduise să se răsfeţe oferindu-şi o garderobă
extravagantă şi diverse obiecte splendide. Acum începuse să-şi etaleze averea
într-un mod mult mai vulgar. Azvârlea cu bani în toate părţile, ca un servitor care
îndepărtează praful cu pămătuful. Pe lângă apartamentul său din fortăreaţă,
închiriase în întregime etajul de sus al hanului Cheia de Argint din oraş, preferat
de oamenii cu dare de mână. Acel local la modă atârna ca un melc pe o pantă
abruptă care, în copilăria mea, ar fi fost considerată un loc nepotrivit pentru
construcţii. Însă, de pe înălţimea unde se afla, puteai cuprinde cu privirea atât
oraşul, cât şi marea de dincolo de el.
În han, Lordul Auriu îşi avea propriul bucătar şi propriii servitori. Zvonurile
spuneau că, mulţumită vinurilor rare şi mâncărurilor exotice pe care le servea, la
el se mânca mai bine decât la masa Reginei. În timp ce lua cina alături de
prietenii săi apropiaţi, cei mai pricepuţi menestreli din cele Şase Ducate, plus
artişti de tot soiul se întreceau ca să-i atragă atenţia. Nu era neobişnuit să auzi
povestindu-se că invitase un menestrel, un acrobat şi un saltimbanc să dea
spectacole în acelaşi timp, în diferite colţuri ale sălii în care benchetuia. Înainte
şi după ospeţe invita lumea la jocuri de noroc, cu miză atât de mare încât numai
cei mai risipitori şi mai bogaţi dintre tinerii nobili puteau ţine pasul cu el. Îşi
începea ziua târziu, iar noaptea distracţia se prelungea până în zori.
Se mai zvonea şi că gustul nu era singurul simţ pe care şi-l răsfăţa. Ori de câte
ori ajungea în port o corabie care se oprise în Bingtown, în Jamaillia sau în
Insulele Piraţilor, era sigur că îi aducea un vizitator. Curtezane tatuate, foste
sclave jamailliene, băieţi zvelţi, cu ochii sulemeniţi, femei în costume de luptă şi
corabieri cu privirea aspră îi băteau la uşă, rămâneau în odăile lui o noapte sau
chiar trei, apoi plecau cu o corabie. Unii spuneau că toţi aceştia îi aduceau cele
mai fine ierburi pentru fumat, ca şi cindin, obiectul unui nou viciu jamaillian,
ajuns de curând în Buckkeep. Alţii susţineau că oaspeţii vremelnici îi satisfăceau
alte „pofte jamailliene”. Oricine cuteza să-i pună întrebări despre asta primea
drept răspuns doar o privire pe sub sprâncene înălţate sau o tăcere desăvârşită.
Era bizar, dar toate excesele nu făceau altceva decât să-i mărească popularitatea
în rândul unei anumite părţi a aristocraţiei din cele Şase Ducate. Mulţi nobili
tineri veniţi în Buckkeep erau chemaţi cu asprime înapoi, acasă, sau primeau
vizita unui părinte brusc îngrijorat de cantitatea enormă de monede necesare ca
să-şi ţină odrasla la Curte. Cei mai conservatori bodogăneau nemulţumiţi de
străinul care ducea tineretul lui Buckkeep pe căi greşite. Însă eu unul simţeam,
într-o mai mare măsură decât dezaprobarea, o fascinaţie lubrică trezită de
excesele şi de imoralitatea Lordului Auriu. Puteai să urmăreşti cum erau
înflorite, la fiecare trecere din gură în gură, poveştile spuse pe seama lui. Însă
fiecare bârfă ramificată are o rădăcină al cărei adevăr nu poate fi negat. Lordul
Auriu se mutase pe un tărâm al exceselor de care nu se mai apropiase nimeni
după moartea prinţului Regal.
Nu puteam să înţeleg de ce o făcuse, şi asta mă supăra din cale afară. Jucând
rolul umil al lui Tom Badgerlock, nu puteam să mă adresez pe faţă unui personaj
atât de nobil ca Lordul Auriu, iar el nu mă căuta. Chiar şi atunci când îşi petrecea
noaptea în odăile sale din castel, le umplea cu oaspeţi şi cu saltimbanci până
când se iveau zorii. Unii spuneau că se mutase în oraş ca să ajungă mai aproape
de locurile unde erau în floare jocurile de noroc şi depravarea, însă eu bănuiam
că-şi mutase bârlogul ca să fie cât mai departe de privirea vigilentă a lui Chade şi
că oaspeţii nocturni nu-i desfătau simţurile, ci erau spioni şi mesageri ai
prietenilor lui din sud. Mă întrebam ce veşti îi aduceau şi de ce era atât de
hotărât să-şi compromită reputaţia şi să-şi risipească averea. Şi ce veşti trimitea
prin ei în Bingtown şi Jamaillia?
Însă toate aceste întrebări erau de aceeaşi speţă ca meditaţiile mele asupra
motivelor care o îndemnaseră pe narcescă să-i ceară prinţului capul dragonului
Icefyre. Nu le găseam niciun răspuns clar şi nu făceau altceva decât să mi se
învârtejească prin minte în timpul orelor pe care ar fi fost mai bine să mi le
petrec dormind. Mi-am ridicat privirea către ferestrele zăbrelite ale hanului
Cheia de Argint. Picioarele mă aduseseră acolo fără să le fi călăuzit capul. În
noaptea aceea, ferestrele de sus erau strălucitor luminate şi puteau zări oaspeţii
foindu-se de colo-colo prin luxul opulent. Pe singurul balcon, o femeie şi un
bărbat tânăr discutau cu aprindere. Auzeam vinul în glasurile lor. La început
vorbiseră încet, dar ajunseseră să ridice tonul, prinşi într-o ceartă. M-am lăsat
într-un genunchi ca să-mi leg şireturile unui pantof şi i-am ascultat.
— E o ocazie minunată ca să golesc punga lordului Verdant, dar numai dacă am
destui bani ca să m-aşez la masă şi să joc. Dă-mi imediat ce-mi datorezi! i-a
cerut tânărul femeii.
— Nu pot. Ea pronunţa fiecare cuvânt cu marea grijă a celor care refuză să
accepte că s-au îmbătat. Nu-i am, băiatule. Dar îi voi avea curând, când îmi
plăteşte Lordul Auriu ce-mi datorează de la partida de ieri. O să-ţi înapoiez
monedele. Dac-aş fi ştiut că te porţi ca un cămătar, n-aş fi împrumutat nici în
ruptul capului bani de la tine.
Tânărul a scos un strigăt uşor, trădând ceva între exasperare şi ultragiu.
— Când îţi plăteşte Lordul Auriu ce-a pierdut la joc? Asta înseamnă niciodată.
Toată lumea ştie că s-a înglodat în datorii. Dac-aş fi ştiut că împrumuţi bani ca să
joci cu el, nu ţi i-aş fi dat niciodată.
— Îţi fluturi ţanţoş ignoranţa, l-a mustrat ea, după câteva clipe de şoc care taie
graiul. Toată lumea ştie că averea lui e sac fără fund. Când soseşte următoarea
corabie din Jamaillia, o să aibă destui bani ca să ne plătească pe toţi.
Ascuns în întunericul din colţul hanului, îi priveam şi îi ascultam cu atenţie.
— Dacă din Jamaillia mai vine vreo corabie… fapt de care mă îndoiesc, după
cum merge războiul acolo… trebuie să fie una cât un munte ca s-aducă destule
monede pentru datoriile lui de acum! N-ai auzit c-a rămas în urmă şi cu chiria şi
că proprietarul îl mai ţine numai fiindcă prezenţa lui atrage muşterii?
La asta, femeia i-a întors furioasă spatele, dar el s-a întins şi a prins-o de
încheietura mâinii.
— Ascultă-mă, muieruşcă proastă! Te previn, n-aştept prea mult ceea ce mi se
datorează. Ar fi bine să găseşti un mod în care să-mi poţi plăti, şi s-o faci în
noaptea asta. A măsurat-o cu privirea de sus până jos şi a adăugat cu voce
răguşită: Nu trebuie să fie în întregime în monede.
— Ah, lady Heliotrope. Aici erai. Te căutam, nebunatică mică! Te fereşti de
mine?
Vocea tacticoasă a Lordului Auriu a plutit în jos, către mine, în vreme ce-şi făcea
apariţia pe balcon. Venindu-i din spate, lumina părea să ricoşeze de părul lui
sclipitor şi îi contura silueta zveltă. S-a apropiat de marginea balconului. Pe
urmă, sprijinindu-se lejer de balustradă, şi-a lăsat privirea să se plimbe peste
oraşul de sub el. Bărbatul a eliberat mâna femeii, care s-a îndepărtat cu o
zvâcnire a capului şi i s-a alăturat Lordului Auriu în locul atât de potrivit pentru
un iubitor de privelişti încântătoare. Şi-a înclinat capul spre el şi i s-a plâns cu
glas de fetiţă bârfitoare:
— Dragul meu Lord Auriu, lordul Capable tocmai îmi spunea că sunt prea
puţine şanse să-mi plăteşti datoria de la joc. Spune-i, te rog, cât de mult se
înşală!
Lordul Auriu a ridicat cu eleganţă din umăr.
— Cum mai zboară zvonurile când cineva întârzie cu o singură zi onorarea unei
datorii între prieteni! Bineînţeles că nimeni n-ar trebui să mizeze sume mai mari
decât îşi poate permite să piardă… sau mai mult decât îşi poate permite înainte
de a-şi recupera banii de la datornici. Nu eşti de acord, lord Capable?
— Sau poate că n-ar trebui să mizeze mai mult decât poate plăti pe loc, a sugerat
celălalt, insidios.
— Vai, vai! N-ai vrea să ne limităm jocul la cât poate căra fiecare în buzunar? La
mize mărunte? Oricum, scumpă doamnă, de ce altceva crezi că te căutam, dacă
nu ca să ne ducem jocul la un sfârşit frumos? Iată, cred că aici o să găseşti o
mare parte din ce-ţi datorez. Sper că nu te superi dacă plata e în perle, nu în
monede.
Capul ei a zvâcnit din nou, sfidându-i pe posomorâtul lord Capable.
— Nu mă supăr nicidecum. Iar dacă altora nu le place, ei bine, n-au decât să se
mulţumească s-aştepte până vor primi monede grosolane. Jocul n-ar trebui să-
nsemne doar bani, dragul meu Lord Auriu.
— Bineînţeles. Aş zice că farmecul jocului e riscul, iar plăcerea lui e câştigul.
Nu eşti de acord, Capable?
— Şi dacă n-aş fi, mi-ar folosi la ceva? a răspuns lordul, cu acreală.
Observase şi el, ca şi mine, că femeia nu părea deloc grăbită să-şi onoreze la
rândul ei datoria.
Lordul Auriu a izbucnit în râs şi sunetul melodios a despicat liniştea nopţii de
primăvară.
— Sigur că nu, dragul meu. Sigur că nu! Acum sper că veniţi amândoi înăuntru,
să gustăm împreună noul vin. Stând aici, în vântul tăios, omul se poate alege cu
o răceală fatală. Se găsesc cu siguranţă locuri mai călduroase unde prietenii pot
sta de vorbă între patru ochi.
Ceilalţi se întorseseră deja spre camera bine luminată. Însă Lordul Auriu a mai
rămas o clipă nemişcat, privind gânditor către locul unde mă credeam atât de
bine ascuns. Pe urmă a dat uşor din cap către mine înainte de a pleca.
Am aşteptat câteva clipe, apoi am ieşit din întuneric. Mă sâcâia gândul că mă
observase aparent fără niciun efort şi eram nervos fiindcă propunerea lui de a ne
întâlni în altă parte fusese prea vagă ca s-o pot pricepe. Însă, oricât de mult
tânjeam să stau de vorbă cu el în tihnă, teama că mi-ar fi putut descoperi trădarea
era mai puternică. E mai bine, mi-am spus, să mă feresc de întâlnirea cu un
prieten decât să fiu nevoit să citesc în ochii lui că aflase. Am plecat posomorât şi
singur, străbătând cu paşi mari străzile întunecate. Vântul nopţii îmi sufla în
ceafă, înfrigurându-mă în vreme ce mă mâna înapoi, către castel.
Capitolul 3
AGITAŢIE
Pe Hoquin l-a cuprins apoi furia împotriva celor care îi puneau sub semnul
întrebării purtarea faţă de Catalizatoarea lui şi s-a hotărât să-şi demonstreze
autoritatea asupra ei.
— O fi fiind doar o copilă, a spus. Însă povara e a ei şi trebuie purtată. Şi nimic
nu trebuie s-o îndemne să-şi pună la îndoială rolul sau să se răzgândească şi să
se salveze ea, osândind în schimb lumea.
Şi pe urmă i-a cerut să se ducă la părinţii ei şi să se lepede se amândoi,
spunând:
— Nu am nici mamă, nici tată, nu sunt decât Catalizatoarea Profetului Alb
Hoquin.
Şi trebuia să adauge:
— Vă înapoiez numele pe care mi l-aţi dat. Nu mai sunt Redda, ci Ochi-Sălbatic,
pentru că aşa îmi spune Hoquin.
Pricina era unul dintre ochii ei, cu care se uita tot timpul într-o parte.
Ea nu voia să facă asta. A plecat plângând, a rostit cuvintele plângând şi încă
mai plângea când s-a întors. Lacrimile i-au curs fără încetare două zile şi două
nopţi, şi Hoquin a lăsat-o să jelească astfel. Apoi i-a spus:
— Ochi-Sălbatic, opreşte-ţi lacrimile!
Şi ea i s-a supus. Pentru că trebuia.
SCRIBUL CATEREN, Despre Profetul Alb Hoquin

Când de o călătorie te mai despart douăsprezece zile, ai timp din belşug să
pregăteşti totul. Când mai sunt şapte zile, pare cu putinţă să-ţi închei toate
pregătirile la timp. Dar când zilele se împuţinează, rămân doar cinci, apoi doar
patru şi apoi doar trei, orele acestora se sparg ca baloanele de săpun şi
însărcinările care păreau simple devin brusc complicate. Trebuia să-mi
împachetez toate lucrurile de care aveam nevoie ca asasin, ca spion şi ca Maestru
al Meşteşugului, lăsând impresia că nu port cu mine decât bagajul obişnuit al
unui oştean din gardă. Trebuia să-mi iau rămas-bun. Aveam să mă despart uşor
de unii şi foarte greu de alţii.
Singura parte a călătoriei pe care o aşteptam cu nerăbdare era întoarcerea la
Buckkeep. Spaima te poate obosi mai tare decât munca, şi a mea se înteţea de la
o zi la alta. Când ne mai despărţeau trei nopţi de ridicarea ancorei, mă simţeam
istovit şi pe jumătate bolnav. Încordarea m-a trezit cu mult înainte de răsăritul
soarelui şi nu mi-a mai îngăduit să adorm. M-am săltat în capul oaselor. În odaia
din turn, tăciunii din vatră nu luminau cu mult în jurul lopeţii şi al vătraiului de
alături. Pe urmă, ochii mi s-au obişnuit încetul cu încetul cu întunecimea din
încăperea fără ferestre. Era un loc familiar, din zilele când fusesem ucenicul
asasinului. Atunci nu-mi trecuse prin cap c-ar fi putut ajunge să-mi aparţină
vreodată. M-am ridicat din vechiul pat al lui Chade, lăsând în urmă păturile
mototolite în timpul coşmarurilor şi căldura somnului.
M-am îndreptat spre cămin cu tălpile lipăindu-mi pe podea şi am pus peste jar un
buştean mic. Am agăţat o oală cu apă în cârlig şi i-am rotit suportul, ca s-ajungă
deasupra flăcărilor mărunte. M-am gândit să pregătesc şi un ibric cu apă pentru
ceai, dar n-aveam destulă vlagă. Eram prea măcinat de griji ca să dorm şi prea
obosit ca să mă împac cu gândul că mă trezisem ca să-ncep o nouă zi. Locul era
mizerabil şi îmi devenise dureros de familiar pe măsură ce se apropiase tot mai
mult ziua plecării. Am apropiat o lumânare subţire de dansul flăcărilor şi am
aprins-o. Pe urmă le-am aprins pe cele care aşteptau în sfeşnicul cu multe braţe
pe vechea masă de lucru, cu tăblia plină de zgârieturi. Am simţit scaunul rece
sub mine după ce m-am aşezat cu un geamăt.
Îmbrăcat în cămaşă de noapte, m-am uitat îndelung la diversele hărţi pe care le
adunasem laolaltă cu o noapte înainte. Toate fuseseră întocmite în Insulele
Străine, dar se deosebeau atât de mult unele de altele ca dimensiuni şi ca mod de
alcătuire încât era greu să-ţi dai seama care era legătura dintre ele. După obiceiul
lor bizar, hărţile care reprezentau marea erau desenate numai pe piei de
vieţuitoare ale mării. Şi bănuiam că fuseseră argăsite cu urină, fiindcă aveau un
miros straniu, persistent. Tradiţia din Insulele Străine mai cere şi ca fiecare
insulă să fie înfăţişată drept una dintre runele zeului lor, pe o hartă a ei, separată.
Asta însemna că pe hărţi apăreau înflorituri care n-aveau nimic de-a face cu
caracteristicile fizice ale insulei. Pentru Străini erau totuşi de o mare
însemnătate, ofereau informaţii despre punctele de ancorare şi despre curenţi şi
spuneau dacă „soarta” insulei era bună, rea sau neutră. Însă pe mine toate acele
ornamente nu izbuteau decât să mă năucească. Pe cele patru pergamente de care
făcusem rost, hărţile erau desenate de mâini diferite şi la scări diferite. Le
întinsesem pe masă ţinând cont de legăturile aproximative dintre ele, dar tot nu
reuşeam să-mi fac decât o idee neclară despre distanţa pe care o aveam de
străbătut. Urmăream drumul nostru trecând de pe o hartă pe alta cu arsurile şi
urmele rotunde de pahare de pe tăblia mesei reprezentând pericolele ascunse şi
apele necunoscute dintre insule.
După plecarea din Buckkeep, aveam să ne îndreptăm către Skyrene. Nu era cea
mai mare dintre Insulele Străine, dar avea cel mai bun port şi cel mai bun pământ
arabil şi, ca urmare, populaţia cea mai numeroasă. Peottre, fratele mamei
narcescăi, vorbise despre Zylig cu dispreţ. Le explicase lui Chade şi reginei
Kettricken că, dintre toate porturile de pe Insulele Străine, era cel în care
ajungeau cele mai multe corăbii şi devenise un soi de paradis pentru tot felul de
indivizi. Veneau oameni de pretutindeni să-l viziteze sau să facă negoţ şi, după
părerea lui, prea mulţi se stabileau acolo, cu tot cu obiceiurile lor barbare. Era,
totodată, şi locul de unde se aprovizionau vasele sosite în nord să vâneze animale
de mare cărora le preţuiau pielea şi untura, şi echipajele lor cu apucături
grosolane perverteau o mulţime de localnici tineri, bărbaţi şi femei deopotrivă.
Judecând după descrierea lui, Zylig era un port murdar şi periculos, populat, în
cea mai mare parte, de epave şi gunoaie umane.
Acolo aveam să ne oprim mai întâi. Casa mamelor lui Arkon Bloodblade se afla
în partea opusă a insulei Skyrene, însă aveau în Zylig o aşa-numită casă tare, pe
care o foloseau când ajungeau în port dintr-un motiv sau altul. Acolo aveam să
ne întâlnim cu Hetgurdul, o alianţă lipsită de constrângeri a şefilor de trib din
Insulele Străine, pentru o discuţie despre scopul călătoriei noastre. Chade
presupunea că Hetgurdul o să fie împotriva alianţei prin căsătorie, ba poate chiar
şi împotriva misiunii lui Dutiful. Pentru o parte dintre Străini, Icefyre era spiritul
ocrotitor al insulelor. Era posibil să nu vadă cu ochi buni intenţia noastră de a-l
decapita.
După încheierea întâlnirilor cu toţi cei care ne aşteptau în Zylig, trebuia să
trecem de pe corabia noastră din cele Şase Ducate pe una de-a localnicilor, mult
mai potrivită pentru apele puţin adânci pe care urma să le străbatem alături de un
căpitan şi de un echipaj care cunoştea toate canalele. Avea să ne ducă la
Wuislington, pe Mayle, insula natală a Tribului Narvalului, din care făceau parte
Elliania şi Peottre. Dutiful urma să-i fie prezentat familiei ei şi primit în casa
mamelor ei. Logodna avea să fie sărbătorită, iar el avea să primească sfaturi în
privinţa misiunii sale. După vizita în locurile ei natale, trebuia să ne întoarcem în
Zylig şi să navigăm apoi către Aslevjal şi către dragonul închis în gheţar.
Am împins hărţile într-o parte cu un gest brusc. Mi-am pus braţele pe masă, mi-
am sprijinit fruntea pe încheieturile încrucişate ale mâinilor şi am privit
întunericul captiv acolo. Îmi simţeam spaima înghesuită în măruntaie. Nu era
vorba doar de călătoria care ne aştepta. Aveam de trecut peste obstacole chiar şi
înainte de îmbarcare. Coteria Meşteşugului încă nu-şi stăpânea magia. Bănuiam
că, în ciuda avertizărilor mele, Dutiful şi prietenul lui, lordul Civil, se foloseau
de Magia Harului şi mă temeam că prinţul avea să fie surprins întrebuinţând-o.
Se afla prea des în tovărăşia înzestraţilor cu Har cunoscuţi de toată lumea. Deşi
Regina decretase că nu era ruşinos să stăpâneşti Magia Animalelor, atât oamenii
de rând, cât şi nobilii dispreţuiau pe oricine o practica. Dutiful se punea în
pericol pe sine însuşi şi primejduia logodna. N-aveam idee care era părerea
Străinilor despre Magia Harului.
Gândurile mi se fugăreau fără încetare într-un cerc al grijilor de care nu puteam
scăpa. Hap continua să se ţină scai de Svanja şi mi-era frică să-l las de capul lui.
În cele câteva rânduri când visele mele se întâlniseră în treacăt cu ale lui Nettle,
mi se păruse deopotrivă secretoasă şi neliniştită. Swift părea să devină tot mai
nesupus pe zi ce trece. Mă simţeam uşurat fiindcă scăpam de responsabilitate în
privinţa lui, dar mă temeam de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla în lipsa mea. Încă
nu-i spusesem lui Chade că Web ştia cine eram şi nici cu Web nu discutasem
despre asta. Disperarea cu care tânjeam după cineva în care să mă încred şi pe
care să mă bizui mă făcea să-mi dau mai bine seama că mă izolasem de toată
lumea. Simţeam lipsa lui Ochi întunecaţi, lupul meu, aşa cum aş fi simţit-o pe a
bătăilor inimii.
Fruntea mi s-a izbit zdravăn de masă şi m-am trezit brusc. Somnul care mă
ocolise cât fusesem întins în pat mă furase în vreme ce stăteam la masa de lucru.
Cu un oftat, mi-am îndreptat spatele, mi-am rotit umerii şi m-am pregătit cu
resemnare să-mi încep ziua. Aveam multe de făcut şi prea puţin timp în care să le
fac. Ştiam că, după îmbarcare, o să am vreme berechet pentru somn şi încă şi
mai multă pentru griji care nu-mi foloseau la nimic. Puţine lucruri mă plictiseau
mai cumplit decât călătoria pe mare.
M-am ridicat şi m-am întins. Soarele avea să răsară în curând. Trebuia să mă
îmbrac şi să mă duc în Grădina Reginei, pentru lecţia de dimineaţă cu Swift. Cât
timp moţăisem, apa din oală fiersese până se evaporase aproape în întregime.
Am amestecat-o cu apa rece din lighean, m-am spălat şi m-am îmbrăcat.
Culoarea cămăşii şi a pantalonilor mei era albastrul de Buck şi peste ei mi-am
pus o tunică simplă, de piele. Mi-am tras în picioare o pereche de cizme moi şi
m-am străduit să-mi leg părul scurt într-o coadă de războinic, pipernicită şi
zbârlită.
După lecţia cu Swift, urma să mă întâlnesc cu coteria Meşteşugului, pentru un alt
antrenament comun. Nu-l aşteptam cu plăcere. Ne descurcam tot mai bine de la
o zi la alta, dar nu îndeajuns de bine încât să se simtă Chade satisfăcut.
Considera un eşec încetineala cu care progresa el însuşi. Nemulţumirea şi ciuda
lui erau palpabile şi deveneau o forţă potrivnică ori de câte ori ne adunam cu
toţii. Cu o zi înainte, observasem că Thick se ferea să întâlnească ochii
bătrânului, iar dincolo de expresia veselă a lui Dutiful se desluşea o nelipsită
disperare. Stătusem de vorbă între patru ochi cu Chade, îl rugasem să se
privească pe sine însuşi cu mai multă îngăduinţă şi să tolereze într-o mai mare
măsură slăbiciunile grupului. Îmi luase rugămintea drept dojană şi furia pe care
şi-o întreţinea singur devenise mai înverşunată.
— Fitz, a spus cineva, cu voce înceată, şi m-am răsucit speriat.
Bufonul stătea în cadrul uşii ascunse de obicei de raftul cu sticle de vin. Izbutea
să se mişte făcând mai puţin zgomot decât oricine altcineva pe care-l
cunoscusem vreodată. Pe lângă asta, nu-l puteam simţi cu Harul. Nu-mi scăpa
niciodată prezenţa altor fiinţe vii, el era singurul în stare să mă ia complet prin
surprindere. O ştia şi cred că îi plăcea. A pătruns în încăpere zâmbind a scuză.
Părul lui lucios, roşcat-auriu, era legat la spate şi nu-şi sulimenise faţa.
Dezgolită, pielea îi era mai bronzată ca oricând. Îşi purta halatul de filfizon, care
părea o costumaţie bizară când renunţa la manierele alambicate, de mare nobil.
I se întâmpla pentru prima oară să între în odaia aceea neinvitat.
— Ce cauţi aici? am izbucnit, apoi am adăugat, pe un ton cu mult mai curtenitor:
Deşi mă bucur să te văd.
— Ah. Chiar mă întrebam. Când te-am văzut ascuns sub fereastra mea, am
crezut că vrei să ne-ntâlnim. A doua zi, i-am trimis lui Chade un mesaj mascat,
adresat ţie, dar n-am primit răspuns. Aşa că m-am hotărât să fac totul mai simplu
pentru tine.
— Da. Sigur. Intră, te rog!
Chade nu-mi transmisese mesajul şi descoperirea asta, imediat după neaşteptata
apariţie a Bufonului, mă năucise.
— Pentru mine nu e momentul cel mai potrivit; trebuie s-ajung curând în
Grădina Reginei, la întâlnirea cu Swift. Dar am câteva minute libere. Ăă, să pun
la fiert apă pentru ceai?
— Da, te rog. Dacă ai timp, Nu vreau să te deranjez. Ştiu că avem cu toţii multe
de făcut în aceste ultime câteva zile. A amuţit brusc şi s-a uitat la mine, cu
zâmbetul pierindu-i pe de chip. Ia te uită ce stângaci am devenit! Atât de
curtenitori şi având atâta grijă să nu ne ofensăm unul pe altul. A răsuflat prelung,
apoi a continuat cu o lipsă de ocolişuri care nu-i stătea în fire: După ce ţi-am
trimis mesajul şi nu ai dat niciun semn, tăcerea asta a început să mă
neliniştească. Am fost certaţi în ultima vreme. Crezusem că ne-am împăcat, dar
am început să am dubii. În dimineaţa asta m-am decis să mă lămuresc. Aşa că
iată-mă aici. Ai vrut să mă vezi, Fitz? De ce n-ai răspuns la mesajul meu?
Schimbarea bruscă a tonului m-a zăpăcit mai tare.
— N-am primit mesajul tău. Poate l-o fi înţeles Chade greşit sau poate-a uitat de
el; în ultima vreme are foarte multe pe cap.
— Şi acum două seri, când ai venit sub fereastra mea?
S-a apropiat de vatră, a turnat în ibric apă proaspătă din găleată şi l-a pus din nou
deasupra flăcărilor. Pe urmă a îngenuncheat ca să zgândăre focul cu vătraiul şi a
adăugat o bucată de lemn. M-am simţit recunoscător fiindcă nu trebuia să-i
întâlnesc ochii.
— Mă plimbam pur şi simplu prin oraş, rumegându-mi în minte propriile griji.
De fapt, nu-mi făcusem planul să vin să te văd. Am mers, pur şi simplu, încotro
m-au dus picioarele.
Suna stângaci şi stupid, dar el a dat din cap în tăcere. Eram amândoi conştienţi
de stânjeneala noastră şi asta se înălţa între noi ca un zid. Mă străduisem din
răsputeri să repar tot ce stricasem certându-ne, dar amintirea rupturii era încă
prea proaspătă. Oare credea că mă feream să-l privesc în ochi ca să nu-mi trădez
o furie secretă? Sau ghicea vinovăţia pe care încercam să mi-o ascund?
— Eşti mistuit de griji? m-a întrebat încet, ridicându-se şi scuturându-şi palmele
una de alta, iar eu m-am bucurat să schimb vorba.
Necazurile pe care mi le făcea Hap mi se păreau, de departe, cel mai sigur
subiect de discuţie.
Aşa că i-am povestit ce mă neliniştea în privinţa fiului meu şi, pe măsură ce
istoriseam, ne redobândeam familiaritatea. Am găsit ierburi pentru ceai şi le-am
pus în apa care clocotea, şi am prăjit câteva felii de pâine rămase de la cină. El
mă asculta cu atenţie, îngrămădindu-mi cărţile şi notiţele într-un capăt al mesei.
Când am încheiat tot ce era de spus, turna ceaiul aburind în cele două căni aduse
de mine. Ritualul pregătirii mesei mi-a reamintit cu câtă uşurinţă lucram
întotdeauna împreună. Dar, cumva, asta mi-a creat o senzaţie de gol chiar într-o
mai mare măsură decât gândul că îi înşelasem încrederea. Doream să-l ţin
departe de Aslevjal, fiindcă era convins că acolo o să-şi găsească moartea; iar
Chade nu voia să-l lase să pună beţe-n roate misiunii prinţului, aşa că fusese
dispus să m-ajute. Dar rezultatul era unul singur. În ziua plecării, Bufonul avea
să descopere pe neaşteptate că nu face parte din grupul care se îmbarcă. Din
pricina mea, eu trăsesem sforile.
M-am pierdut în gânduri, şi ne-am aşezat la masă în tăcere. El şi-a ridicat cana şi
a sorbit din ceai.
— Nu e vina ta, Fitz, a spus apoi. A luat o hotărâre şi nu i-o poţi schimba,
indiferent ce-ai face şi ce-ai spune acum.
O clipă am avut impresia că dă răspuns gândurilor mele şi mi s-a zbârlit părul pe
ceafă fiindcă era cu putinţă să mă cunoască atât de bine. Pe urmă a adăugat:
— Uneori un tată nu poate face decât să fie martor al dezastrului şi să adune
resturile.
Mi-am recăpătat graiul:
— Teama mea, Bufonule, e că n-o să mă aflu aici nici ca martor al dezastrului,
nici ca s-adun resturile. Dacă dă într-adevăr de bucluc şi n-are pe nimeni care să-
i ia apărarea?
Şi-a strâns cana în ambele mâini şi m-a privit pe deasupra ei.
— Aici nu rămâne nimeni pe care l-ai putea ruga să vegheze asupra lui?
M-am abţinut să spun: „N-ai vrea s-o faci tu?” Am clătinat din cap.
— Nimeni pe care să-l cunosc destul de bine. Kettricken o să fie aici, fireşte, dar
nu se cade să-i ceri reginei să facă aşa ceva pentru fiul unui oştean din gardă. Şi,
chiar dacă nu m-aş fi certat cu Jinna, oricum nu mai am încredere în judecata ei.
Uneori, am adăugat, cu disperare, mă simt cam descurajat când îmi dau seama în
cât de puţini oameni mă mai pot încrede. Şi cât de puţini sunt cei pe care-i
cunosc destul de bine, dacă e vorba să nu ies din rolul lui Tom Badgerlock.
Am amuţit câteva clipe, cu gândul la asta. Tom Badgerlock era o faţadă, o mască
pe care-o purtam zi de zi, şi totuşi nu fusesem niciodată cu adevărat în largul
meu în pielea lui. Mă simţeam stânjenit când înşelam oameni cumsecade, ca
Wim şi Laurel. Era o piedică în calea oricărei prietenii adevărate.
— Tu cum izbuteşti? l-am întrebat pe Bufon, pe neaşteptate. Devii altcineva în
fiecare an sau ori de câte ori pleci în alt loc. Nu-ţi pare niciodată rău că nimeni
nu te ştie într-adevăr drept cel care ai fost când te-ai născut?
A clătinat din cap cu încetineală.
— Nu mai sunt cel care eram când m-am născut. Nici tu nu mai eşti. Nimeni nu
mai este. La drept vorbind, Fitz, nu ne cunoaştem niciodată unul altuia nimic
altceva decât nişte faţete. Tată, fiu, frate, prieten, iubit, soţ… un bărbat poate fi
toate astea şi totuşi nimeni nu-l cunoaşte vreodată sub toate aceste chipuri. Te
privesc ştiind că eşti tatăl lui Hap, dar nu te cunosc aşa cum l-am cunoscut pe
tatăl meu, nu mai mult decât l-am cunoscut pe el aşa cum îl cunoştea fratele lui.
Când mă înfăţişez pe mine însumi într-o altă lumină, nu e vorba de prefăcătorie.
Mai degrabă îmi dezgolesc în faţa lumii o faţetă diferită de cea pe care mi-am
arătat-o înainte. În inima mea există cu adevărat un loc în care sunt întotdeauna
Bufonul şi tovarăşul tău de joacă. Şi în mine există şi un veritabil Lord Auriu,
mare iubitor de băuturi bune, de mâncăruri gustoase, de haine elegante şi de
vorbe de duh. Aşa că, arătându-mă lumii sub chipul lui, nu înşel pe nimeni, nu
fac altceva decât să dezvălui o altă parte din mine însumi.
— Şi Amber? am întrebat cu voce joasă.
Pe urmă m-am mirat că îndrăznisem să întreb.
Mi-a susţinut privirea fără să-şi piardă cumpătul.
— E o faţetă a mea. Nimic mai mult. Şi nimic mai puţin.
Mi-am dorit să nu fi adus vorba. Am reîndreptat conversaţia pe vechiul ei făgaş.
— Înţeleg. Dar nu m-ajută să găsesc pe cineva care să vegheze asupra lui Hap în
lipsa mea.
A dat din cap, şi între noi s-a lăsat din nou o scurtă tăcere. Nu-mi plăcea deloc că
devenisem atât de stângaci unul faţă de celălalt şi nu-mi puteam da seama cum
am fi putut schimba asta. Bufonul continua să fie vechiul meu prieten din
copilărie. Şi totuşi nu era. Ştiind că mai avea şi alte „faţete”, îmi reordonam toate
ideile legate de el. Mă simţeam încolţit, aş fi vrut şi să rămân locului şi să readuc
prietenia noastră pe vechiul ei curs, şi să fug. Iar el simţea asta şi nu mi-o lua în
nume de rău.
— Ei, regret c-am venit într-un moment nepotrivit. Ştiu că trebuie să te întâlneşti
cât de repede cu Swift. Poate-o s-avem prilejul să mai stăm de vorbă înainte de
plecarea pe mare.
— Swift poate să m-aştepte, m-am auzit spunând dintr-odată. N-o să păţească
nimic.
— Mulţumesc, a zis el.
Şi discuţia s-a poticnit din nou. Bufonul a salvat situaţia luând una dintre hărţile
rulate.
— Insula asta e Aslevjal? a întrebat, întinzând-o pe masă.
— Nu. E Skyrene. Zylig e primul port în care ne vom opri.
— Şi aici ce e?
Mi-a arătat un model întortocheat de pe unul dintre ţărmurile insulei.
— O înfloritură ornamentală, în stilul Străinilor. Aşa cred. Sau poate reprezintă
un vârtej sau o schimbare de direcţie a curentului, sau un banc de alge. Nu ştiu.
Ei văd lucrurile cu totul altfel decât noi.
— Fără îndoială. Ai şi o hartă a insulei Aslevjal?
— Cea mică, cu o pată maronie la un capăt.
Bufonul a întins-o alături de prima şi s-a uitat de la una la alta.
— Înţeleg ce vrei să spui, a murmurat, plimbându-şi degetul pe linia incredibil
de dantelată a unui ţărm. Ăsta ce crezi că e?
— Un gheţar care se topeşte. Sau cel puţin aşa crede Chade.
— Mă-ntreb de ce nu ţi-o fi transmis mesajul meu.
Am făcut-o pe prostul.
— După cum spuneam, poate c-a uitat. O să-l întreb azi, când o să mă-ntâlnesc
cu el.
— De fapt, şi eu aş vrea să stau de vorbă cu el. Între patru ochi. Aş putea veni cu
tine la lecţia voastră de Meşteşug de azi?
Ideea nu mi-a plăcut absolut deloc, dar nu mi-a trecut prin minte niciun motiv
sub care să refuz.
— O să fie abia după-amiază, după ce termin cu lecţiile cu Swift, şi în Grădina
Reginei, şi pe terenul de instrucţie.
A dat din cap cu nepăsare.
— E minunat. Mai am câte ceva de pus la punct jos, în odăile mele din castel. Şi
a adăugat, parcă invitându-mă să-l întreb de ce: Le-am golit aproape cu
desăvârşire. N-o să rămână mare lucru care să-l stânjenească pe următorul lor
stăpân.
— Adică vrei să te muţi definitiv la Cheia de Argint?
M-a privit o clipă cu faţa lipsită de orice expresie. Întrebarea mea îl surprinsese.
Pe urmă a clătinat încet din cap, cu un zâmbet blând.
— Nu crezi niciodată nicio iotă din tot ce-ţi spun, nu-i aşa, Fitz? Ei, sigur, poate
că asta ne-a ferit pe amândoi de multe furtuni. Nu, prietene. Când o să plec, şi
odăile din oraş vor rămâne goale în urma mea. Şi foarte multe dintre minunatele
mele mobile şi obiecte de tot soiul de la Cheia de Argint le aparţin deja altora,
care au fost de acord să le primească drept gaj, până ce îmi voi plăti datoriile. Pe
care oricum n-am de gând să le plătesc. Odată ce voi părăsi Buckkeepul,
creditorii vor da năvală ca nişte corbi şi vor goli întregul etaj. Şi acesta va fi
sfârşitul Lordului Auriu. N-o să mă mai întorc niciodată la Buckkeep. N-o să mă
mai întorc nicăieri.
A spus-o fără niciun tremur în glas. Vorbise calm, privindu-mă în ochi. Şi, când a
tăcut, m-am simţit de parcă m-ar fi izbit în plin copitele unui cai. Ascultasem
cuvintele unui om convins că o să moară, ale unui om care nu voia să-şi încheie
viaţa fără să-şi pună toate treburile în ordine. Şi am început să văd totul cu alţi
ochi. Eu mă simţeam stingherit în prezenţa lui din pricina certei noastre încheiate
de curând şi fiindcă ştiam că îl trădasem. Nu mă temeam c-o să moară, fiindcă
luasem deja măsuri ca să-i împiedic moartea. Însă stinghereala lui avea cu totul
alt motiv. Îmi vorbea aşa cum îi vorbeşte un om care ştie că va muri unui prieten
care nu se sinchiseşte de asta. Cât de nesimţitor trebuie să-i fi părut după ce mă
ferisem zile de-a rândul să dau ochii cu el! Poate îşi închipuia că tăiam legătura
noastră încetul cu încetul, cu prudenţă, înainte de a o face moartea, brusc şi
dureros. Cuvintele au răbufnit din mine, alcătuind primul adevăr deplin pe care i-
l spuneam în ziua aceea:
— Nu fi prost! N-o să te las să mori, Bufonule!
Am simţit brusc o gheară-n gât. Mi-am luat cana şi m-am grăbit să sorb din
ceaiul care începuse să se răcească.
A respirat scurt şi a izbucnit în râs, un sunet de sticlă spartă. În ochi i-au apărut
lacrimi.
— Eşti pe deplin convins de asta, nu-i aşa? Ah, Preaiubitule! Trebuie să-mi iau
rămas-bun de la multe, dar, dintre toate, pe tine îmi e cel mai greu să te pierd.
Iartă-mă că m-am ferit să te întâlnesc. E poate mai bine să stăm departe unul de
altul şi să ne obişnuim cu asta, să n-aşteptăm să ne silească soarta să ne
despărţim.
Mi-am trântit cana pe masă. Ceaiul s-a vărsat între noi.
— Nu mai vorbi aşa! Pe El şi Eda îmbârligaţi, Bufonule! De-asta îţi iroseşti
averea şi trăieşti ca un jamaillian desfrânat? Te rog, spune-mi că n-ai tocat tot, că
ţi-a mai rămas ceva din care… din care să trăieşti când ne-ntoarcem.
Şi aici buzele mi s-au strâns, fiindcă fusesem pe punctul să mă trădez singur.
Mi-a răspuns cu un zâmbet straniu.
— S-a dus, Fitz. S-a dus totul sau am avut grijă să fie dăruit. Şi să scap de o
bogăţie imensă n-a fost doar o provocare, ci şi o plăcere mult mai mare decât am
simţit vreodată stăpânind-o. Am lăsat scris să-i fie dăruită Malta lui Burrich. Îţi
poţi imagina mutra lui când o să-i pună cineva frâul în mână? Ştiu c-o preţuieşte,
că ţine la ea. Şi pentru Patience, oh, ar fi trebuit s-o vezi înainte să i-o trimit! O
căruţă plină cu manuscrise şi cărţi despre toate subiectele imaginabile. N-o să
ghicească niciodată de la cine le-a primit. Şi am avut grijă de Garetha,
grădinăreasa mea. I-am cumpărat o casă şi un petic de pământ şi nişte bani, ca
să-şi poată purta de grijă. De-aici o să iasă un mic scandal; lumea o să se-ntrebe
de ce a înzestrat Lordul Auriu cu atâta dărnicie o grădinăreasă. Dar n-are decât.
Garetha o să înţeleagă şi n-o să se sinchisească. Şi ce i-am lăsat lui Jofron,
prietena mea din Jhaampe? I-am trimis bucăţi de lemn rar şi toate uneltele mele
de cioplitor. O să le aprecieze şi-o să-şi aducă aminte cu drag de mine, deşi am
părăsit-o pe neaşteptate. Face jucării, e faimoasă pentru asta. Ştiai?
Zâmbea povestindu-mi despre şotiile lui generoase şi umbra morţii inevitabile
aproape că-i dispăruse din ochi.
— Nu mai vorbi aşa! l-am implorat. Îţi făgăduiesc că n-o să te las să mori.
— Nu face făgăduieli care pot frânge inima mea şi a ta deopotrivă. Şi mai e
ceva. Bufonul a răsuflat adânc. Chiar dacă, în ciuda sorţii hărăzite mie, să mă
păstrezi în viaţă, Lordul Auriu tot trebuie să dispară. A existat doar atâta vreme
cât a fost de folos. Odată ce-o să plec de aici, n-o să mai intru niciodată în pielea
lui.
Ascultând cum vorbea despre risipirea propriei averi şi despre pierderea
propriului nume în uitare, am simţit un ghem în stomac. Făcuse totul cu hotărâre
şi până la capăt. Aveam să-l abandonăm în port, lăsându-l într-o situaţie foarte
grea. Dar Kettricken avea să-l ajute, fără să-i pese cum îşi risipise averea; de asta
nu mă îndoiam. M-am hotărât să vorbesc pe ascuns cu ea înainte de plecare, s-o
pregătesc să-l scoată din impas dacă avea să fie necesar. Pe urmă mi-am
reîndreptat atenţia asupra discuţiei, fiindcă Bufonul mă privea deja cu o expresie
stranie.
Mi-am dres glasul şi am încercat să găsesc cuvinte înţelepte.
— Cred că vezi totul prea în negru. Dacă ţi-au mai rămas ceva bani, fii cumpătat
cu ei. Ca să fie, dacă am dreptate şi reuşesc să te ţin în viaţă. Iar acum trebuie să
plec, probabil că Swift mă aşteaptă.
A dat din cap şi s-a ridicat odată cu mine.
— Vii în fostele mele odăi când o să fie timpul să ne întâlnim cu Chade pentru
lecţia de Meşteşug?
— Fără doar şi poate, am spus, străduindu-mă să-mi ascund lipsa de tragere de
inimă.
Bufonul m-a privit cu un zâmbet stins.
— Baftă cu băiatul lui Burrich! a zis, apoi a plecat.
Cănile de ceai şi hărţile rămăseseră pe masă. M-am simţit brusc prea obosit ca să
le pun la locurile lor şi, pe deasupra, trebuia să mă grăbesc s-ajung la lecţia cu
Swift. Iar când am sosit, când am intrat în grădina din vârful turnului, băiatul mă
aştepta într-un pătrat de lumină cu margini crenelate, cu spatele rezemat de un
zid de piatră rece, cântând alene dintr-un fluier. La picioarele lui, mai mulţi
porumbei ciuguleau ceva şi, pentru o clipă, mi-a stat inima. Când m-am apropiat,
şi-au luat cu toţii zborul şi mâna de grăunţe care-i atrăsese s-a spulberat în vânt.
Swift mi-a observat uşurarea de pe chip. Şi-a dezlipit fluierul de buze şi şi-a
ridicat privirea spre mine.
— Ai crezut că i-am atras cu Harul şi asta te-a speriat, a spus.
Mi-am impus să nu-i răspund imediat.
— M-am speriat în primul moment, am recunoscut. Dar nu fiindcă m-am gândit
că-ţi foloseai Harul. M-am temut că vrei să-ţi înfiripi o legătură cu unul dintre ei.
A clătinat din cap cu încetineală.
— Nu. Nu cu o pasăre. Am atins minţi de pasăre şi gândurile mi-au ricoşat ca o
piatră pe undele unui râu. A zâmbit cu superioritate şi a adăugat: Fireşte, nu mă
aştept să înţelegi cum e.
M-am strunit ca să tac. În cele din urmă, l-am întrebat:
— Ai terminat de citit pergamentul despre regele Slayer şi despre cucerirea
ducatului Bearns?
A dat din cap şi ne-am început lecţiile, dar atitudinea lui continua să irite. Mi-am
descărcat nervii pe terenul de instrucţie, unde am insistat să ia o secure şi să-şi
încerce puterile în luptă cu mine înainte de a-l lăsa să se ducă la lecţia de
mânuire a arcului. Securile erau mai grele decât îmi aduceam aminte şi, chiar şi
cu capul bine înfăşurat în fâşii de piele, după aşa ceva te alegi cu vânătăi
înspăimântătoare. Când n-a mai putut să ridice arma în mână, l-am lăsat să se
ducă la Cresswell, la trasul cu arcul. Pe urmă m-am pedepsit fiindcă mă lăsasem
scos din fire de băiat găsindu-mi un nou adversar, unul obişnuit cu securea. Când
mi-am dat într-adevăr foarte bine seama cât de tare ruginisem de când nu mai
luptam, am plecat de pe terenul de instrucţie pentru o scurtă baie de aburi.
Odată scăpat de sudoare şi de nervi, m-am dus în sala gărzii, unde am mâncat la
repezeală pâine cu supă. Toată lumea vorbea zgomotos şi mai ales despre
călătorie, despre femeile şi despre băutura din Insulele Străine. Le lăudau
deopotrivă, cu convingere şi încântare. Am încercat să râd de glumele lor, dar
faptul că pe oştenii tineri nu-i preocupa nimic altceva m-a făcut să mă simt
bătrân, mi-am găsit bucuros o scuză ca să mă retrag şi am plecat în grabă spre
odaia mea de lucru.
De acolo am intrat pe culoarul secret care ducea spre încăperea unde locuisem ca
slujitor al Lordului Auriu. Am ascultat cu mare atenţie înainte de a deschide uşa
mascată. De partea cealaltă domnea liniştea şi am sperat că Bufonul nu era
acolo. Dar imediat ce legătura cu coridorul a fost din nou ascunsă şi am deschis
cealaltă uşă a odăii, am dat cu ochii de el. Era îmbrăcat în negru, cu o tunică
simplă şi pantaloni strâmţi, şi purta pantofi cu talpa joasă, tot negri. Lumina
revărsată prin fereastră îi poleia părul şi se strecura pe lângă el, pătrunzând în
încăperea minusculă şi dezvăluind, pe fostul meu pat, un morman de obiecte pe
care le abandonasem când plecasem la serviciul lui. Frumoasa sabie pe care mi-o
dăruise se lăfăia pe un munte de haine colorate, extravagante, croite pentru mine.
M-am uitat la Bufon cu uimire.
— Sunt ale tale, a spus cu glas scăzut. Ar trebui să le iei.
— Mă îndoiesc c-o să mai am vreodată ocazia să mă-mbrac în stilul ăsta, am
răspuns, apoi am auzit cât de aspru sunase.
— Nu se ştie niciodată, a zis el, la fel de încet, fără să se uite la mine. Poate că,
într-o bună zi, lordul Fitzehivalry va merge din nou prin sălile castelului
Buckkeep. Şi atunci aceste culori şi aceste croieli i se vor potrivi de minune.
— Mă îndoiesc c-o să se-ntâmple aşa ceva vreodată.
Şi asta a sunat tot aspru, aşa că am încercat să adaug un strop de căldură.
— Dar îţi mulţumesc. O să le iau, poate se va ivi o împrejurare în care să-mi fie
de folos.
Şi toată stânjeneala a căzut din nou asupra mea, ca o draperie înăbuşitoare.
— Şi sabia, mi-a reamintit Bufonul. Ştiu că, după gustul tău, e ceva cam prea
bătătoare la ochi, dar…
— Dar e una dintre cele mai bune arme pe care le-am mânuit vreodată. O s-o
preţuiesc întotdeauna.
Încercam să îndulcesc impresia de desconsiderare lăsată în urmă de primul meu
refuz. Înţelegeam că, abandonând sabia când îmi schimbasem locuinţa, rănisem
sentimentele Bufonului.
— Oh, şi ăsta. E mai bine să se-ntoarcă acum la tine.
Şi-a ridicat mâna, vrând să desprindă cercelul de lemn pe care-l purta
întotdeauna Lordul Auriu. Ştiam ce se ascundea în el: cercelul de om liber, care
trecuse de la bunica lui Burrich la Burrich, ca să ajungă apoi la tatăl meu şi, în
cele din urmă, la mine.
— Nu! L-am prins de încheietura mâinii. Termină cu ritualul ăsta funerar! Ţi-am
spus, n-am de gând să te las să mori.
A rămas nemişcat.
— Ritual funerar, a şoptit.
Pe urmă a râs. Am simţit, în răsuflarea lui, rachiul de caise.
— Controlează-te, Bufonule. Când te porţi aşa, parcă n-ai mai fi tu şi nici nu mai
ştiu cum să-ţi vorbesc! am exclamat, iritat cuprins de furia de care te poate
umple într-o situaţie stânjenitoare. Ce-ar fi să ne destindem şi să fim noi înşine în
zilele care ne-au mai rămas?
— Zilele care ne-au mai rămas, a repetat el.
S-a eliberat cu uşurinţă din strânsoarea mea, cu o simplă răsucire a încheieturii.
L-am urmat în camera lui mare, spaţioasă. Golită de lucrurile lui, părea şi mai
mare. S-a dus la carafa cu rachiu, şi-a mai turnat, apoi a umplut un pahar mic
pentru mine.
— Zilele care ne-au mai rămas până la plecare, am completat, pentru el, luând în
mână paharul.
Mi-am rotit privirea prin încăpere. Lucrurile strict necesare rămăseseră la
locurile lor: o masă, scaune, un birou. Orice altceva fie dispăruse, fie aştepta să
fie dus în altă parte. Rulate, tapiseriile şi covoarele păreau cârnaţi groşi, lipiţi de
perete. Cu uşa deschisă, camera de lucru era goală, fără niciunul dintre secretele
lui. Am intrat, cu rachiul în mână.
— Ţi-ai şters toate urmele, am spus, şi vocea mea a stârnit ecouri stranii.
El mi s-a alăturat şi ne-am uitat amândoi pe fereastră.
— Îmi place să las totul în ordine. În viaţă îţi rămân în urmă atât de multe lucruri
neterminate, încât îmi face plăcere să termin ce pot.
— N-am ştiut niciodată că te poţi lăsa astfel în voia sentimentelor. Am aproape
impresia că savurezi toată povestea asta.
Am încercat s-o spun fără să par dezgustat.
Buzele lui s-au strâmbat într-un zâmbet bizar. Pe urmă a răsuflat adânc, ca şi
cum s-ar fi eliberat de ceva.
— Ah, Fitz, din întreaga lume, tu eşti singurul care-mi poate spune aşa ceva. Şi
poate ai dreptate. Când eşti faţă-n faţă cu un sfârşit bine cunoscut, e spectaculos;
n-am mai trăit niciodată senzaţiile de acum… totuşi, cred că, într-o situaţie
asemănătoare, pe tine nu te-ar impresiona. Cândva ai încercat să-mi explici că
lupul tău trăia întotdeauna în prezent şi că te-a învăţat să te bucuri de toate
satisfacţiile pe care ţi le oferă clipa. Şi tu ai învăţat foarte bine. În schimb, eu,
care m-am străduit întotdeauna să conturez viitorul cât e încă departe, desluşesc,
pe neaşteptate, un hotar dincolo de care totul e negru. Beznă. Asta visez noaptea.
Iar când îmi dau cu bună ştiinţă silinţa să mă întind spre viitor, să descopăr
încotro e posibil să mă îndrept, tot asta desluşesc. Beznă.
N-am ştiut ce să-i spun. Îl vedeam încercând să scape de disperare aşa cum
încearcă un câine să scape de colţii lupului care-l strâng de gât. Am sorbit din
pahar. Îmi mine s-a revărsat aroma caiselor şi căldura năvalnică a unei zile de
vară. Mi-am amintit de zilele petrecute împreună în coliba mea şi gustul
rachiului ajuns pe limbă a trezit plăcerea din acele vremuri, când totul încă mai
era simplu.
— E foarte bun, m-am trezit spunând.
A tresărit şi s-a holbat la mine. Apoi a clipit scurt, scăpând de lacrimi, şi mi-a
zâmbit sincer.
— Da, a spus cu voce scăzută. Ai dreptate. E un rachiu foarte bun şi nimic n-o să
schimbe asta. Viitorul nu ne poate lua zilele care ne-au mai rămas… decât dacă
i-o îngăduim.
Trecuse de un soi de răscruce interioară şi era mult mai liniştit. Am sorbit din
nou din rachiu, cu ochii la dealurile de dincolo de Buckkeep. Când mi-am întors
privirea spre Bufon, se uita la mine cu o dragoste de nesuportat. Dacă ar fi ştiut
cum îl trădasem, nu s-ar mai fi uitat aşa. Totuşi, teama de care îl umplea viitorul
nu putea decât să mă convingă că luasem cea mai potrivită hotărâre în privinţa
lui.
— Îmi pare rău că trebuie să te grăbesc astfel, Chade şi ceilalţi probabil mă
aşteaptă deja.
A dat din cap cu gravitate, şi-a înălţat paharul în sănătatea mea, apoi a dat rachiul
peste cap. Am făcut acelaşi lucru şi m-am văzut apoi nevoit să stau nemişcat în
timp ce se răspândea căldura alcoolului în mine. Am răsuflat adânc, savurând
aroma şi gustul caiselor.
— E foarte bun, am repetat.
A schiţat un zâmbet.
— O să-ţi las ţie toate sticlele care rămân, a spus aproape în şoaptă şi a râs când
m-am uitat urât la el.
Totuşi, a părut să păşească mai despovărat cât m-a urmat prin labirintul de
coridoare şi scări dintre zidurile Buckkeepului. Înaintând prin întuneric, m-am
întrebat ce aş fi simţit cu adevărat eu însumi dacă mi-aş fi cunoscut ziua şi ora
morţii. Spre deosebire de Lordul Auriu, aş fi avut foarte puţine lucruri de care să
mă despart. Mi-am numărat în minte comorile, gândindu-mă că nu-i datoram
nimănui altcuiva, în afară de mine însumi, nimic care să fi avut vreo importanţă;
apoi mi-a dat brusc seama că nu e aşa. Am simţit împunsătura dureroasă a unui
regret egoist şi m-am hotărât să îndrept lucrurile. Apoi am ajuns la intrarea
secretă în Turnul de Veghe. Am dat deoparte panoul şi ne-am făcut intrarea pe
lângă cămin.
Ceilalţi se adunaseră deja, aşa că n-am avut ocazia să-l pregătesc pe Chade,
vorbindu-i între patru ochi. În schimb, la apariţia noastră, prinţul a scos un strigăt
de încântare şi s-a apropiat să-l întâmpine pe Lordul Auriu. Thick a fost mai
precaut, s-a mulţumit să se încrunte bănuitor. Chade mi-a aruncat o privire grea
de reproş, apoi şi-a îndulcit expresia feţei, iar el şi bufonul s-au salutat. Dar, după
momentul întâmpinării, a urmat un altul, stânjenitor. Neliniştit de prezenţa unui
străin în mijlocul nostru, Thick umbla fără ţintă prin încăpere în loc să stea la
locul lui de la masă. Pe prinţ aproape că-l vedeam chinuindu-se să şi-l imagineze
pe Lordul Auriu, chiar şi îmbrăcat atât de simplu, în rolul bufonului regelui
Shrewd, despre care îi povestise regina. În cele din urmă, Chade a întrebat,
aproape cu brutalitate:
— Ei, dragul meu, ce te aduce aici, alături de noi? Suntem încântaţi să te vedem,
fireşte, dar mai avem încă multe de învăţat şi puţin timp în care să învăţăm.
— Înţeleg, a răspuns Bufonul. Dar şi mie mi-a rămas puţin timp în care să-ţi
împărtăşesc ceea ce ştiu. Aşa că am venit sperând că pot profita de o parte din
timpul tău, între patru ochi, după lecţie.
— Cred că e minunat c-ai venit, s-a amestecat prinţul, fără ocolişuri. Ar fi trebuit
să ne fii alături de la început. Mulţumită ţie am izbutit să ne unim puterile şi prin
tine l-am vindecat pe Tom. Ai dreptul să faci parte din această coterie la fel ca
oricare dintre noi.
Bufonul a părut mişcat de cuvintele lui Dutiful. Şi-a coborât privirea către
mănuşile sale negre şi şi-a frecat vârfurile degetelor unele de altele aproape
absent, apoi a recunoscut:
— Nu am un Meşteşug al meu, nu unul adevărat. Am folosit pur şi simplu ceea
ce mi-a rămas când l-am atins pe Verity. Şi propriile mele cunoştinţe despre…
Tom.
La auzul numelui tatălui său, prinţul şi-a înălţat capul ca un câine de vânătoare
care-a simţit brusc un miros. S-a aplecat spre Bufon, de parcă ar fi putut absorbi
tot ce ştia despre regele Verity.
— Totuşi, aştept cu nerăbdare să călătorim împreună, l-a asigurat pe Lordul
Auriu. Cred că ai putea fi un membru valoros al coteriei noastre, indiferent dacă
Meşteşugul tău e sau nu puternic. Vrei să rămâi la lecţia noastră de azi şi să ne
laşi să vedem care îi sunt limitele?
L-am văzut pe Chade luptându-se cu sine însuşi. Tânjea după mai multă putere
pe care i-ar fi putut-o da Bufonul coteriei, dar se temea că s-ar fi putut ridica
împotriva principalei noastre misiuni, care era tăierea capului dragonului. Ochii i
se plimbau de la bufon la mine şi m-am întrebat dacă în asta nu se ascundea
cumva vreun strop de gelozie. Ştia că fuseserăm întotdeauna apropiaţi şi că
Bufonul avea asupra mea înrâurirea unui prieten. Iar el, unul, îşi dorea atunci,
mai mult decât oricând, să mă poată conduce.
Setea lui de Meşteşug a câştigat. I s-a alăturat lui Dutiful.
— Te rog, Lord Auriu, aşază-te lângă noi. Dacă n-o să se întâmple altceva,
măcar s-ar putea să găseşti eforturile noastre amuzante.
— Bine, atunci stau cu voi, a răspuns Bufonul aproape bucuros.
A tras un scaun, s-a aşezat şi a rămas în aşteptate. M-am întrebat dacă vreunul
dintre ceilalţi putea să simtă zbuciumul valurilor neguroase de sub calmul
purtării lui curtenitoare. Eu şi Chade ne-am aşezat alături de el, de o parte şi de
alta, în timp ce Dutiful l-a convins pe Thick să-şi ocupe locul. După ce l-am
văzut şi pe el pe scaun, am răsuflat toţi patru adânc, în acelaşi timp, şi ne-am
străduit să intrăm în aceea stare deschisă care îi îngăduia fiecăruia dintre noi să
ajungă la ceilalţi cu Meşteşugul. Şi în acele clipe am înţeles ceva care mi-a
întărit o bănuială şi m-a alarmat deopotrivă. Bufonul era un intrus. În scurtul
timp scurs de când ne străduiam să devenim o coterie, ajunseserăm la o anumită
comuniune. Abia atunci, când a întrerupt-o Bufonul, mi-am dat seama că exista.
În timp ce mi se contopea mintea cu a lui Dutiful şi cu a lui Thick, l-am simţit pe
Chade zbuciumându-se ca un fluture înnebunit la marginea uniunii noastre.
Bondocul a întins o mână ajutătoare, dând stabilitate legăturii lui cu noi, ceilalţi.
Bătrânul asasin îşi avea locul alături de noi; Bufonul nu.
Era mai degrabă o absenţă decât o prezenţa. Îmi dădusem cu mulţi ani în urmă
seama că nu-l puteam simţi cu Harul. Iar acum, când mă întindeam cu bună
ştiinţă spre el cu Meşteşugul, era ca şi cum aş fi încercat să ridic strălucirea
orbitoarea a soarelui din apele liniştite ale unui lac.
— Ne eviţi, Lord Auriu? l-a întrebat Chade aproape în şoaptă.
— Sunt aici, a răspuns el.
Cuvintele au părut să-i unduiască lin în încăpere, ca şi cum le-aş fi simţit şi auzit
în acelaşi timp.
— Dă-mi mâna, a sugerat Chade.
A pus-o pe a lui pe masă, cu palma în sus, întinsă către prietenul meu. Gestul
părea deopotrivă invitaţie şi provocare.
Am simţit teamă, ca o zvâcnire firavă. S-a prelins de-a lungul legăturii înfiripate
de Meşteşug între mine şi Bufon, dându-mi de ştire că legătura aceea continua să
existe. Pe urmă el şi-a ridicat mâna înmănuşată şi a pus-o în mâna lui Chade.
Şi atunci am putut să-i simt, dar nu într-un mod uşor de descris. Dacă noi toţi,
ceilalţi, ne uneam prin Meşteşug într-un lac liniştit, Bufonul plutea pe lac ca o
frunză.
— Întindeţi-vă spre el, ne-a îndemnat Chade, şi l-am ascultat cu toţii.
Prin legătura care mă unea cu Bufonul, am început să fiu cu mult mai conştient
de neliniştea lui, dar nu cred că i-o puteau simţi şi ceilalţi. Aproape că izbuteau
să-l atingă, însă se despica în faţa lor şi se refăcea după ce treceau de el, ca şi
cum şi-ar fi tras degetele prin apă. Era prezent şi acea prezenţă era astfel
tulburată, dar nu se deschidea pentru ei. Iar spaima lui creştea. M-am furişat de-a
lungul legăturii noastre, încercând să descopăr ce îl înfricoşa.
Posedarea. Nu voia să fie atins într-un mod care le-ar fi îngăduit altora să-l
posede. Şi pe urmă mi-am amintit ce îi făcuseră cândva Regal şi coteria lui.
Pornind de la legătura care ne unea, îl găsiseră, luaseră în stăpânire o parte din
mintea lui şi o folosiseră împotriva mea, ca să mă spioneze şi să descopere unde
se afla Molly. Încă îşi mai aducea aminte cu ruşine şi durere de trădarea de
atunci. Încă mai purta povara vinovăţiei pentru ceva care se petrecuse cu atât de
mult timp în urmă. Suferinţa lui mă înjunghia cu atât mai adânc, fiindcă ştiam că
şi eu îl trădasem şi că o să afle curând.
N-a fost vina ta.
Am încercat să-i ofer alinare prin legătura noastră. A refuzat-o. Pe urmă
gândurile lui au ajuns la mine, foarte clare, deşi păreau să vină de foarte departe.
Ştiam că urma să se întâmple. O prezisesem eu însumi, în copilărie. Prezisesem
c-o să te trădeze cineva foarte apropiat. Dar nu puteam să cred că eu voi fi
trădătorul. Şi mi-am îndeplinit propria prorocire.
Am supravieţuit cu toţii.
Cu mare greutate.
— Vorbiţi între voi prin Meşteşug? a întrebat Chade iritat.
I-am auzit şi totodată i-am simţit cuvintele.
Am respirat mai adânc decât până atunci şi m-am afundat mai tare în Meşteşug.
— Da, am murmurat. Pot s-ajung la el. Dar foarte greu. Şi numai pentru că am
mai fost legaţi prin magia asta.
— Vrei mai mult decât atât?
Vocea Bufonului era mai firavă decât o şoaptă.
Am desluşit o provocare în vorbele lui, dar n-am înţeles-o.
— Da, te rog. Încearcă, am spus.
Mi-am dat seama că, alături de mine, el a schiţat o mişcare, dar, în starea în care
intrasem, nu vedeam clar, aşa că nimic nu mi-a dat de veste ce-avea de gând să
facă decât după ce am simţit, pe încheietura mâinii mele, vârfurile degetelor lui.
Şi-au găsit fără greş propriile urme cenuşii lăsate pe pielea mea cu atâta amar de
ani înainte. Atingerea era blândă, dar am avut senzaţia că-mi fusese săgetată
inima. Trupul mi-a zvâcnit scurt, ca al unui peşte străpuns cu suliţa, apoi am
încremenit. Bufonul mi se scurgea prin vene, fierbinte ca alcoolul şi rece ca
gheaţa. Pentru o foarte scurtă clipă, toate senzaţiile corpurilor noastre au fost
comune. Şi forţa acelei trăiri a pus în umbră orice mi se mai întâmplase vreodată.
Era mai intimă decât un sărut, mai adâncă decât o lovitură de cuţit, mai presus de
legătura Meşteşugului şi de cea a dragostei trupeşti, şi chiar mai presus decât
legătura mea prin Har cu Ochi Întunecaţi. Nu era împărtăşire, era devenire. Ceva
pe care nu-l pot cuprinde durerea sau plăcerea. Şi, mai rău decât orice, mă
simţeam întorcându-mă şi deschizându-mă către acel ceva, de parcă ar fi fost
gura iubitei peste buzele mele, şi nici măcar nu ştiam dacă o să devorez sau o să
fiu devorat. După încă o bătaie de inimă, oricare dintre noi avea să fie şi celălalt,
avea să-l cunoască mai bine decât ar trebui să se cunoască vreodată două făpturi
diferite.
Bufonul avea să-mi cunoască secretul.
— Nu! am strigat, înainte de a putea să descopere complotul meu împotriva lui.
Mi-am eliberat mintea şi trupul dintr-o aceeaşi singură smucitură. Am căzut
vreme îndelungată înainte de a mă izbi de podeaua pe piatră rece. Ca să scap de
atingerea aceea, m-am rostogolit sub masă, gâfâind. Am avut senzaţia că mi-am
petrecut mai multe ore în întuneric, însă Chade mi-a tras trupul încovrigat de sub
masă după numai o secundă. A îngenuncheat lângă mine, lipindu-mă de pieptul
lui. Îl auzeam, vag, întrebând:
— Ce s-a-ntâmplat? Eşti rănit? Ce i-ai făcut, Bufonule?
Am auzit şi suspinul lui Thick. Era probabil singurul care simţise ce se
petrecuse. Un tremur neliniştitor mi-a străbătut trupul. Nu vedeam nimic. Pe
urmă mi-am dat seama că aveam ochii strâns închişi şi trupul strâns ghem. Dar,
ştiind asta, am avut totuşi nevoie de timp ca să mă conving că pot schimba starea
în care mă aflu. Când am deschis ochii, gândul Bufonului mi s-a desfăcut în
minte ca o frunză ce primeşte lumina soarelui.
Şi acestei iubiri nu-i pun hotare.
— E prea mult, am spus sacadat. Nimeni nu poate da atât de mult. Nimeni.
— Uite rachiul, a zis Dutiful, în apropierea mea.
Iar în capul oaselor m-a săltat Chade şi tot el mi-a pus paharul la gură. Am sorbit
cu lăcomie, de parcă aş fi băut apă, apoi tăria băuturii a fost un şoc care mi-a
tăiat răsuflarea. Când am izbutit să-mi întorc capul, Bufonul era sigurul încă
aşezat pe scaunul lui, la masă. Purta din nou mănuşi şi în privirea pe care mi-a
aruncat-o nu se putea citi nimic. Thick era ghemuit într-un colţ al încăperii şi
tremura, strângându-se singur în braţe. Răspândea cântecul mamei lui cu
Meşteşugul, încercând să se liniştească.
— Ce s-a-ntâmplat? a întrebat Chade cu înverşunare.
Eram în continuare sprijinit de pieptul său şi simţeam furia izvorând din el
precum căldura din vatră. Ştiam că privirea lui acuzatoare îl ţintuia pe Bufon, dar
am răspuns totuşi:
— A avut prea multă putere. Am format prin Meşteşug o legătură atât de
deplină, încât n-am mai izbutit să mă găsesc pe mine. Ca şi cum am fi devenit o
singură fiinţă.
Spusesem că fusese vorba de Meşteşug, dar mă îndoiam că numele se potrivea.
Era ca şi cum aş fi numit soarele scânteie. Am răsuflat adânc.
— M-a înspăimântat. Aşa că am rupt-o, m-am eliberat. Nu mă aşteptasem la aşa
ceva.
Rostisem cuvintele în aceeaşi măsură pentru Bufon şi pentru ceilalţi. Mi-am dat
seama că le auzise, dar cred că a scos din ele un mesaj diferit de acela la care mă
gândisem.
— Şi pe tine nu te-a afectat în niciun fel? l-a întrebat Chade.
Dutiful m-a ajutat să mă ridic în picioare. Aveam nevoie de ajutorul lui. M-am
aşezat aproape imediat pe un scaun. Dar ceea ce simţeam nu era istovire, ci forţă
dezlănţuită. M-aş fi putut urca în cel mai înalt turn al Buckkeepului – dacă aş fi
fost în stare să-mi amintesc cum să-mi îndoi genunchii.
— M-a afectat, a răspuns Bufonul cu glas scăzut. Dar altfel. Nu m-a
înspăimântat, a adăugat privindu-mă în ochi.
— Mai încercăm o dată? a propus Dutiful cu candoare.
Iar eu, Chade şi Bufonul şi-am răspuns într-un glas, apăsând mai mult sau mai
puţin cuvântul:
— Nu!
— Nu, a repetat Bufonul, mai încet, după o scurtă clipă de tăcere. Mie, unuia,
mi-ajunge cât am învăţat pe ziua de azi.
— Poate că ne-ajunge tuturor, a întărit Chade, cu asprime. Şi a continuat după ce
şi-a dres glasul: Oricum e vremea să mergem fiecare la treburile noastre.
— Dar avem timp din belşug, a protestat Dutiful.
— În mod obişnuit, da, am fi avut, a încuviinţat Chade. Dar zilele s-au
împuţinat. Mai sunt multe de făcut ca să-ţi pregătim călătoria, Dutiful. Repetă
din nou discursul prin care le mulţumeşti Străinilor pentru primire. Şi nu uita, ch
trebuie să fie un sunet scos cât mai din gât.
— L-am citit deja de-o sută de ori, a mormăit prinţul.
— Şi, când va fi momentul, cuvintele vor trebui să dea impresia că vin din inima
ta, nu de pe un pergament.
La asta, Dutiful a dat din cap în silă. Şi s-a uitat cu jind afară, unde adierea
vântului împrospăta aerul zilei senine.
— Atunci mergeţi amândoi să vă vedeţi de-ale voastre, a adăugat Chade, şi a fost
brusc clar că le cerea să plece, deopotrivă, prinţului şi neghiobului.
Pe faţa lui Dutiful s-a citit dezamăgirea. S-a întors spre Lordul Auriu.
— Când vom fi pe mare, vom avea mai mult timp şi mai puţine îndatoriri, mi-ar
plăcea să-mi povesteşti despre timpul petrecut alături de tatăl meu. Dacă vrei.
Ştiu că i-ai purtat de grijă când… în ultimele zile ale vieţii lui.
— Aşa e, i-a răspuns Bufonul cu blândeţe. Şi o să-ţi împărtăşesc cu bucurie
amintirile mele de-atunci.
— Mulţumesc, a zis Dutiful.
Pe urmă s-a dus în colţ şi l-a convins cu delicateţe pe Thick să-l urmeze,
întrebându-l de ce se speriase, fiindcă, la urma urmelor, nu păţise nimeni nimic.
M-am simţit recunoscător, fiindcă bondocul n-a avut niciun răspuns care să poată
fi înţeles.
Aproape că ajunsesem lângă uşă când mi-am reamintit de hotărârea mea de mai
înainte.
— Prinţe Dutiful, vrei să vii în seara asta în atelierul meu de lucru? Am ceva
pentru tine.
A înălţat întrebător dintr-o sprânceană, dar, fiindcă eu n-am mai adăugat nimic, a
răspuns:
— O să-mi fac timp. Pe diseară!
A plecat, cu Thick târşâindu-şi picioarele pe urmele lui. Dar bondocul s-a oprit
în cadrul uşii şi l-a cântărit pe Bufon cu o privire stranie înainte de a se uita la
mine. Pe urmă a ieşit, închizând uşa în urma lui cu ceva cam prea multă putere.
Pentru o clipă, m-am temut că bătrânul asasin avea să ceară mai multe amănunte
despre cele întâmplate. Dar, înainte de a apuca el să vorbească, a făcut-o
Bufonul:
— Prinţul Dutiful nu trebuie să-l ucidă pe Icefyre. E cel mai important lucru pe
care trebuie să ţi-l spun, Chade. Dragonul trebuie să rămână în viaţă cu orice
preţ.
Chade traversase încăperea către sticlele cu băuturi. A ales una, şi-a umplut
paharul în tăcere şi s-a întors lângă noi.
— Nu crezi că, dacă e captivă într-un gheţar, e cam târziu să ne gândim să
păstrăm creatura în viaţă? A sorbit din pahar. Sau crezi într-adevăr că e cu
putinţă să supravieţuiască vreun animal atât de mult timp, fiind lipsit de căldură,
apă şi mâncare?
Bufonul a ridicat din umeri şi a clătinat din cap.
— Ce ştim noi despre dragoni? Cât timp au dormit dragonii de piatră până când
i-a trezit Fitz? Dacă au ceva în comun cu dragonii adevăraţi, şi în Icefyre s-ar
putea să mai existe scânteia vieţii.
— Ce ştii despre Icefyre? l-a întrebat Chade bănuitor.
S-a aşezat din nou la masă. Eu am rămas în picioare, cuprinzându-i cu privirea
pe amândoi.
— Cu nimic mai mult decât tine, Chade.
— Atunci de ce ne interzici să-i retezăm capul, când ştii că altminteri narcesca
nu acceptă căsătoria? Ai cumva impresia că lumea o s-o pornească pe o cale mai
bună dacă vor continua cele două ţări să fie la cuţite preţ de încă un veac sau
două?
M-am cutremurat când i-am simţit sarcasmul din glas. Eu, unul, nu l-aş fi luat
niciodată în râs pe Bufon pentru că-şi făcuse din schimbarea lumii un ţel pe care
îl recunoştea. Chade m-a şocat făcând-o şi am înţeles cât de adâncă era
aversiunea lui.
— Bătăliile nu-mi plac câtuşi de puţin, Chade Farseer, a răspuns Bufonul cu
blândeţe. Însă un război între oameni nu e cea mai cumplită nenorocire care se
poate întâmpla. Mai bine război decât să i se facă lumii noastre un rău mai mare,
mai profund. Mai ales când avem o cât de mică ocazie să îndreptăm un rău
aproape ireparabil.
— Ce rău?
— Dacă Icefyre trăieşte… şi recunosc că ar fi din cale-afară de bizar… dar, dacă
în el a mai rămas o cât de firavă scânteie de viaţă, trebuie să abandonăm orice
altceva ca să-l eliberăm din gheaţă şi să-l readucem la viaţă pe deplin.
— De ce?
— Nu i-ai spus?
Bufonul mi-a aruncat o scurtă privire acuzatoare. Nu m-am uitat în ochii lui şi
nici el n-a aşteptat să-i răspund.
— Tintaglia, dragonul din Bingtown, e singura femeie adultă din întreaga lume.
Cu fiecare an ce trece, e din ce în ce mai limpede că puii ieşiţi coconi vor rămâne
piperniciţi şi nevolnici, că nu vor fi niciodată în stare nici să vâneze, nici să
zboare. Dragonii se împerechează în zbor. Dacă puii nu vor putea să zboare, nu
vor putea nici să procreeze. Dragonii vor dispărea din lume şi, de data asta, va fi
pentru totdeauna. Dacă nu cumva mai există un dragon mascul adult. Unul care
s-ar putea înălţa ca să se împreuneze cu Tintaglia şi să zămislească o nouă
generaţie de dragoni.
Îi spusesem toate astea lui Chade. Oare el pusese întrebarea ca să se convingă că
Bufonul era sincer?
— Spui că trebuie să punem în pericol pacea dintre Insulele Străine şi cele Şase
Ducate de dragul reînvierii dragonilor, a zis bătrânul alegându-şi cu grijă
cuvintele. Şi ce-o să câştigăm din asta?
— Nimic, a recunoscut Bufonul. Dimpotrivă. Oamenii vor avea de pierdut. Şi
vor fi nevoiţi să facă nişte schimbări. Dragonii sunt creaturi arogante şi agresive.
Nesocotesc hotarele şi n-au noţiunea de „proprietate”. Dacă un dragon flămând
vede o vacă într-un ţarc, o mănâncă. Pentru ei, totul e simplu. Lumea oferă şi tu
iei ce-ţi trebuie.
Chade a zâmbit cu şiretenie.
— Atunci probabil că ar trebui să fac acelaşi lucru, în numele omenirii. Lumea
ne-a oferit prilejul să scăpăm de dragoni. Cred c-o să profit.
M-am uitat la Bufon. Nu l-au supărat spusele lui Chade. A păstrat tăcerea preţ de
două răsuflări. Pe urmă a răspuns:
— Cum doreşti, domnul meu. Dar, când va veni timpul, hotărârea s-ar putea să
nu-ţi aparţină. S-ar putea să hotărăsc eu. Sau Fitz. Iar de dragoni nu are nevoie
doar lumea, ci şi omenirea însăşi, a adăugat, când în ochii bătrânului s-a aprins
furia.
— De ce-ar avea? a întrebat acesta dispreţuitor.
— Pentru echilibru. Bufonul s-a uitat la mine, apoi pe lângă mine, pe fereastră,
şi, cu privirea pierdută în depărtare, a căpătat un aer gânditor. Oamenii nu se tem
de niciun rival. Aţi uitat cum e când împarţi lumea cu nişte creaturi pline de o
superioritate la fel de arogantă ca a voastră. Credeţi că puteţi aranja totul după
bunul plac. Faceţi hărţi, trageţi pe ele linii şi Pretindeţi că pământul vă aparţine
pur şi simplu pentru că sunteţi în stare să-l desenaţi. Însemnaţi plantele care
cresc într-un loc şi animalele care îl cutreieră, ca să se ştie că sunt ale voastre, şi
spuneţi că aveţi dreptul să faceţi ce vreţi nu doar cu ceea ce vieţuieşte acolo azi,
ci şi cu ceea ce ar putea vieţui mâine. Pe urmă, îngâmfaţi şi agresivi, stârniţi
războaie şi vă măcelăriţi între voi ca să apăraţi liniile pe care vi le-aţi imaginat pe
faţa lumii.
— Şi presupun că dragonii sunt mai buni decât noi, fiindcă nu fac aşa ceva,
fiindcă se mulţumesc să înşface orice văd înaintea ochilor. Spirite neîncătuşate,
făpturi ale naturii, aflate pe acele culmi ale moralei cucerite când nu eşti în stare
să gândeşti.
Bufonul a clătinat din cap zâmbind.
— Nu, dragonii nu sunt mai buni decât oamenii. Sunt doar uşor diferiţi. Vor ţine
o oglindă în faţa egoismului omenesc. Vă vor aduce aminte că toată vorbăria
voastră despre ceea ce posedaţi şi ceea ce revendicaţi nu e cu nimic mai presus
decât mârâitul unui câine captiv în lanţ şi decât ciripitul provocator al unei
vrăbii. Pretenţiile voastre nu există decât în timp ce le rostiţi. Numiţi-o cum vreţi
şi revendicaţi-o după plac, dar lumea nu le aparţine oamenilor. Oamenii îi aparţin
lumii. Nu sunteţi proprietarii pământului în care vi se vor preschimba trupurile şi
care n-o să vă ţină minte numele.
Chade n-a răspuns imediat. Cred că l-au uluit cuvintele Bufonului, viziunea lui
asupra realităţii. Însă pe urmă a pufnit dispreţuitor.
— Pfui. Ascultându-ne, mi-e din ce în ce mai clar că nu-i facem nimănui niciun
bine dacă readucem dragonul la viaţă. S-a frecat la ochi istovit. Oh, şi de ce ne
obosim cu discuţia asta prostească? Niciunul dintre noi nu ştie ce vom găsi
acolo. Acum nu facem altceva decât să filosofăm bătând câmpii şi să luăm de
bune poveştile de adormit copii. Când o să vedem dragonul cu ochii noştri, o să
ne gândim ce e de preferat să facem. Aşa stau lucrurile. Acum te simţi
satisfăcut?
— Mă îndoiesc că satisfacţia mea are vreo importanţă pentru tine.
Bufonul a rostit aceste cuvinte stranii aruncându-mi o privire piezişă. Dar nu ca
să-mi întâlnească ochii, ci ca să îndrepte atenţia lui Chade către mine.
— Ai dreptate, a încuviinţat acesta cu glas mieros. Pentru mine nu contează
satisfacţia ta, ci acordul lui Fitz. Însă ştiu că, dacă hotărârea rămâne numai pe
seama lui, satisfacţia ta o să atârne foarte greu în balanţă, poate chiar mai greu
decât soarta clanului Farseer.
Bătrânul meu mentor m-a cântărit cu privirea, de parcă aş fi fost un cal cu os
39
mort , care ar fi putut sau nu să mai reziste până la următoarea bătălie. Mi-a
zâmbit aproape cu disperare.
— Sper că-şi pleacă şi el urechea către temerile mele. Chade mi-a întâlnit ochii.
Vom hotărî când îl vom înfrunta. Până atunci, avem în vedere toate posibilităţile.
Îţi convine aşa?
— Aproape, a răspuns Bufonul. Şi a adăugat cu răceală: În calitatea ta de
Farseer, făgăduieşte-ne ceva – Fitz o să poată face ce îl îndeamnă propria
raţiune.
— Vrei cuvântul meu de Farseer!
Chade era furios.
— Întocmai, a ripostat calm Bufonul. Dacă vorbele tale nu sunt cumva doar praf
în ochi, aruncat ca să-l convingă pe Fitz să joace cum îi cânţi.
S-a lăsat pe spătarul scaunului, cu palmele sprijinite lejer pe braţele lui, destins
întru totul. Pentru o clipă, l-am recunoscut pe bărbatul zvelt, îmbrăcat în negru,
cu părul lui strălucitor dat pe spate. L-am văzut în el pe băiatul care fusese
Bufonul, acum matur. Pe urmă şi-a întors capul, ca să se uite drept la Chade, şi
impresia de familiaritate a dispărut. Faţa lui era profilul hotărârii, dăltuit în
piatră. Nu mai văzusem pe nimeni provocându-l pe Chade cu atâta încredere în
sine.
Iar cuvintele cu care i-a răspuns bătrânul asasin m-au şocat. Avea pe chip un
zâmbet straniu şi privirea i se tot plimba de la mine la Bufon şi înapoi. A vorbit
uitându-se în ochii mei:
— Pe cuvântul meu de Farseer. N-o să-i cer să facă nimic împotriva voinţei lui.
Poftim. Eşti mulţumit, omule?
Bufonul a încuviinţat cu o înclinare lentă a capului.
— Oh, da, sunt. Pentru că hotărârea va veni de la el, văd asta la fel de clar ca
orice altceva mi-a mai rămas de văzut. A dat din nou din cap, pentru sine însuşi.
Noi doi mai avem şi altele de discutat, dar, odată ce ne vom vedea pe corabie şi
vom porni la drum, va fi timp pentru aşa ceva. Ziua asta trece, nu stă să ne-
aştepte, şi eu încă mai am de făcut multe pregătiri de plecare. Să-ţi fie ziua bună,
lord Fallstar!
Pe buze i-a plutit o umbră de zâmbet. Privirea i s-a mutat de la mine la Chade. Şi
a urmat un gest bizar. Şi-a desfăcut larg braţele şi s-a înclinat cu graţie în faţa
bătrânului, de parcă s-ar fi purtat dintotdeauna unul cu altul cu cea mai mare
curtoazie. După ce şi-a îndreptat spatele, mi-a vorbit. Cu căldură în glas.
— E bine că azi am putut petrece câteva clipe împreună, Fitz. Ţi-am dus dorul.
Apoi a oftat scurt, pe neaşteptate, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o îndatorire
neplăcută. Am bănuit că gândul la prorocita sa moarte revenise, alungându-le pe
toate celelalte. Zâmbetul i-a dispărut.
— Vă rog să mă scuzaţi, domnii mei, a murmurat.
Şi s-a îndepărtat, ieşind prin deschiderea îngustă, ascunsă în lateralul căminului,
cu eleganţa unui lord care pleacă de la un banchet.
Am rămas cu privirea pierdută pe urmele lui. Recenta noastră întâlnire prin
Meşteşug îmi huruia în minte, alături de cuvintele şi gesturile lui stranii. Ceva îl
adusese în conflict cu Chade, şi triumfase. Însă nu-mi dădeam seama ce anume
stabiliseră astfel, dacă stabiliseră ceva.
Bătrânul meu mentor a început să vorbească de parcă mi-ar fi auzit gândurile.
— Îmi contestă dreptul la lealitatea ta! Cum îndrăzneşte? Când eu sunt, practic,
cel care te-a crescut! Cum îşi poate imagina că există cea mai mică şansă să nu
fim amândoi de acord când ştim cât de multe depind de reuşita încercării prin
care trebuie să treacă prinţul? Cuvântul meu de Farseer, ce să zic! Şi, la urma
urmelor, ce crede el că eşti tu?
S-a întors spre mine şi a pus întrebarea ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l aprob fără
să stau pe gânduri.
— Poate crede că e Profetul Alb şi eu sunt Catalizatorul lui, am răspuns cu voce
înceată. Pe urmă am tras aer adânc în piept şi am pus întrebarea care mă rodea.
Cum vă puteţi voi doi certa în privinţa loialităţii mele, de parcă n-aş avea dreptul
să-mi spun propria părere despre hotărârea pe care o voi lua? Am pufnit
dezgustat. Eu, unul, nu m-aş gândi nici măcar la un cal sau la un câine ca la o
piesă fără minte mutată pe tabla de joc, cum păreţi să mă consideraţi voi doi.
M-a ascultat uitându-se pe fereastră, pe lângă mine, şi cred că nu şi-a luat cu
adevărat în considerare importanţa propriilor cuvinte.
— Nici cal, nici câine, Fitz, nu. Nu m-aş gândi niciodată la tine astfel. Nu. Eşti o
sabie. Asta te-am făcut eu să devii, o armă care poate fi mânuită. Şi el îşi
închipuie că te potriveşti cel mai bine în mâna lui. Bătrânul a râs zgomotos, cu
dispreţ. Omul nu e totuşi decât un bufon. Ai fost înţelept când mi-ai dezvăluit
planurile lui, a adăugat, după ce m-a privit şi a dat din cap. E bine c-o să-l lăsăm
aici.
După asta, mi s-a părut că nu mai aveam ce spune. Am plecat din Turnul de
Veghe tot pe unde venisem, străbătând labirintul întunecat dintre zidurile
castelului. În ziua aceea îmi văzusem şi prietenul, şi mentorul mult mai clar
decât aş fi vrut. M-am întrebat dacă atingerea Bufonului pe încheietura mâinii
mele nu fusese cumva menită să ne demonstreze, deopotrivă, mie şi lui Chade,
câtă influenţă avea asupra mea. Şi totuşi, totuşi, nu-mi lăsase impresia că ar fi
fost aşa. Nu mă întrebase mai întâi dacă vreau? Pe de altă parte, avusesem totuşi
senzaţia că vrea să-mi arate ceva. Oare numai întâmplarea făcuse să i-l dezvăluie
şi lui Chade? Sau intenţionase să mă facă să văd limpede cum mă privea Chade,
cum presupunea că se putea bizui oricând pe mine, fiindcă mă supun voinţei lui?
Am clătinat din cap. Bufonul îşi imagina că nu ştiam deja asta? Am strâns din
dinţi. Avea să vină o clipă în care Bufonul avea să descopere că eu şi Chade am
conspirat împotriva lui, un moment în care avea să-şi dea seama că de fapt i-am
ascuns ceva.
M-am întors în odaia mea de lucru, fără să-mi placă niciunul dintre gândurile pe
care le luasem cu mine.
În clipa când am deschis uşa, am ştiut că Bufonul fusese acolo înaintea mea. Îşi
lăsase darul pe masă, lângă scaunul meu. M-am apropiat şi mi-am plimbat un
deget de-a lungul spatelui lui Ochi întunecaţi. Statueta îl înfăţişa pe lupul meu în
tinereţe. Cu un iepure mort lăţit între labele din faţă. Îşi ţinea capul ridicat şi
ochii lui negri mă ţintuiau cu o privire inteligentă, răbdătoare.
L-am luat în mâini. Îl văzusem pe bufon începând să-l dăltuiască în coliba mea,
aşezat la masă. Nu izbutisem niciodată să-mi dau seama ce ar fi putut să fie şi
aproape uitasem că Bufonul îmi promisese c-o să-mi arate statueta după ce o să
fie gata. Am atins vârfurile urechilor ciulite ale lui Ochi Întunecaţi. Pe urmă m-
am aşezat pe scaun şi am rămas cu ochii la foc, ţinându-mi lupul pe palme.
Capitolul 4
SCHIMB DE ARME
Maestra armelor Hod îşi primise titlul după ce se aflase ani îndelungaţi în
slujba maestrului armelor Crend. Şi întrebuinţase toată acea vreme cu folos, nu
doar deprinzând mânuirea fiecărei arme în parte, ci şi învăţând să facă săbii
foarte bune. De fapt, mulţi continuă să spună că făurirea armelor excelente era
cel mai însemnat dintre talentele ei şi că Buckkeepul ar fi avut mai mult de
câştigat dacă i-ar fi dat altcuiva titlul de maestru al armelor şi ar fi lăsat-o pe ea
la forjă. Însă regele Shrewd n-a văzut astfel lucrurile. După moartea lui Crend,
a fost pusă imediat în locul lui şi a supravegheat instrucţia tuturor oştenilor din
Buckkeep. A slujit bine tronul Farseer, până când şi-a dat viaţa în luptă,
apărându-i pe Verity, pe atunci doar prinţ moştenitor.
FEDWREN, Cronicile

Grija cu care plănuise Bufonul împărţirea lucrurilor sale mi-a trezit brusc dorinţa
să mă ocup de ale mele. În noaptea aceea, în loc să împachetez, am stat pe colţul
vechiului pat al lui Chade, înconjurat de tot ce posedam. Dacă aş fi avut
înclinaţii către melancolia fatalistă a Bufonului, poate că asta m-ar fi întristat.
Însă m-am trezit rânjind când mi-am dat seama cât de puţine erau. Nici măcar
dihorul Gilly, care îmi adulmeca tezaurul, nu părea impresionat.
Teancul de haine din odaia Bufonului şi minunata sabie, cu mânerul ei împodobit
prea din belşug, alcătuiau cea mai mare parte a bunurilor mele. Aproape toate
straiele din zilele petrecute în colibă îmi ajunseseră în mormanul de zdrenţe de
lângă masa de lucru. Aveam două uniforme noi, de oştean în Garda Prinţului.
Una, împăturită cu băgare de seamă, se afla deja în cufărul meu de călătorie de la
picioarele patului, alături de celelalte schimburi de haine. Sub ele ascunsesem o
mulţime de pacheţele cu otrăvuri, calmante şi întăritoare pe care le pregătisem
împreună cu Chade. Pe pat, lângă mine, mai multe ustensile mărunte, şperacle şi
diverse ciudăţenii uşor de mânuit, erau adunate într-un rulou mic, uşor de ascuns
sub cămaşă. L-am aşezat în cufăr. Şi, în aşteptarea lui Dutiful, am continuat să
pun în ordine mica mea colecţie stranie.
Statueta lui Ochi întunecaţi trona pe poliţa căminului. Nu voiam s-o
primejduiesc luând-o cu mine în călătorie. Mai aveam şi colierul-talisman primit
de la Jinna, vrăjitoarea-tămăduitoare, pe vremea când eram buni prieteni. Nu-l
mai purtam, dar, când mă gândeam să mă descotorosesc de el, simţeam o bizară
strângere de inimă. Şi-a găsit locul laolaltă cu hainele pe care mă obligase
Lordul Auriu să le port. Mica insignă cu vulpe primită de la regina Kettricken
mă însoţea ca de obicei, prinsă sub cămaşă, deasupra inimii. De ea n-aveam
nicidecum de gând să mă despart. Dădusem deoparte câte ceva pentru Hap. Erau
mai ales lucruri mărunte, pe care le meşterisem sau le cumpărasem în copilăria
lui: un titirez, o marionetă de lemn şi altele de acelaşi soi. Le-am pus, cu grijă,
într-o cutie cu o ghindă dăltuită pe copac. Plănuisem să i le dau când aveam să
ne luăm rămas-bun.
În mijlocul patului era mănunchiul de pene luate de pe plaja celorlalţi.
Încercasem cu ceva timp în urmă să i le dau Bufonului, gândindu-mă că le-ar fi
putut adăuga la coroana lui de lemn. Eram sigur că se potriveau. Dar el nu le
aruncase decât o singură privire înainte de a le respinge. Am desfăcut bucata de
piele moale în care le înfăşurasem, m-am uitat la toate pe rând, apoi le-am
înfăşurat la loc. M-am gândit o vreme ce să fac cu ele. Apoi mi le-am înghesuit
într-un colţ al cufărului de călătorie. Tot acolo mi-am pus şi acele aţe de diverse
grosimi. Şi încălţări de rezervă, şi lenjeria de corp. Un brici. O cană, un castron
şi o lingură, ca să le am pe corabie.
Şi cu asta basta. Nu mai aveam ce să împachetez şi restul posesiunilor mele nu
reprezentau mare lucru. Mai era Negruţa, iapa mea, dar ei nu-i trezeam interesul,
se mulţumea doar să facă tot ce-i ceream. Prefera să se afle alături de semenii ei
şi n-avea să-mi simtă lipsa câtuşi de puţin. Un grăjdar avea s-o scoată cu
regularitate să facă mişcare şi, atâta timp cât rămânea Hands mai-marele
grajdurilor din Buckkeep, n-aveam de ce să mă tem că o să fie neglijată sau
folosită altfel decât trebuia.
Gilly s-a ivit de sub mormanul de haine şi a traversat patul zbenguindu-se,
provocator.
— Nici tu n-o să-mi simţi lipsa, am spus, în timp ce-mi ameninţa mâna în joacă.
În zidurile Buckkeepului sălăşluiau destui şoareci şi şobolani ca să fie bine
hrănit. Iar să aibă tot patul pentru el nu putea decât să-i facă plăcere. Era deja
convins că perna îi aparţine. Mi-am lăsat privirea să se plimbe prin odaie. Chade
luase în stăpânire pergamentele aduse de mine din colibă. Le sortase, le adăugase
bibliotecii castelului pe cele care nu puneau pe nimeni în primejdie şi le încuiase
în dulapuri pe celelalte, care spuneau, prea limpede, prea multe adevăruri. N-
aveam câtuşi de puţin senzaţia că aş fi pierdut ceva.
Am dus un braţ de haine către unul dintre vechile şifoniere ale lui Chade, cu
gândul să le arunc înăuntru. Pe urmă m-au înfrânt mustrările de conştiinţă şi le-
am împăturit pe rând înainte de a le pune la păstrare. Şi aşa mi-am dat seama că,
luate fiecare în parte, nu erau atât de ţipătoare cum avusesem impresia. Am
adăugat în cufăr o mantie călduroasă, căptuşită. După ce toate hainele au fost fie
împachetate, fie aşezate în dulapuri, am aşezat deasupra cufărului sabia
împodobită cu pietre scumpe. O luam cu mine. În ciuda mânerului ţipător, era
bine lucrată şi echilibrată cu precizie. Aidoma omului care mi-o dăruise, avea o
înfăţişare scânteietoare, menită să ia ochii, ascunzându-i adevăratul scop.
Cineva a ciocănit, politicos, şi suportul de vinuri s-a rotit, dat deoparte. Când a
intrat Dutiful, obosit, Gilly a sărit din pat şi s-a repezit să-i ţină calea, arătându-şi
ameninţător dinţii albi în timp ce făcea salturi neizbutite către picioarele lui.
— Da, şi eu mă bucur să te văd, a salutat Dutiful, luându-l într-o mână.
L-a scărpinat cu delicateţe sub bărbie, apoi l-a lăsat jos. Micul animal a reînceput
imediat să-i atace picioarele. Prinţul a înaintat având grijă să nu-l calce.
— Ai ceva pe care trebuie să mi-l adaug în bagaje? a întrebat. A oftat adânc şi s-
a lăsat să cadă pe pat, lângă mine. M-am săturat de atâta împachetat, mi-a
mărturisit. Sper că e ceva mic.
— E pe masă, i-am răspuns. Şi nu e mic.
Cât s-a apropiat de masa mea de lucru, am trăit câteva clipe de regret amarnic, în
care, dacă aş fi putut, mi-aş fi luat darul înapoi. Cum ar fi fost posibil să însemne
pentru el ceea ce însemnase pentru mine? Prinţul a privit darul care îl aştepta,
apoi şi-a înălţat ochii spre ai mei, cu uimirea zugrăvită pe faţă.
— Nu înţeleg. Îmi oferi o sabie?
M-am ridicat în picioare.
— E a tatălui tău. Verity mi-a dat-o când ne-am despărţit pentru ultima oară.
Acum îţi aparţine, l-am lămurit cu voce înceată.
Expresia care i-a luat chipul în stăpânire în acea clipă mi-a alungat toate părerile
de rău. A întins mâna către sabie, şi-a retras-o, apoi s-a uitat la mine. Era uluit,
nu-i venea să creadă. Am zâmbit.
— Am spus că e a ta. Ia-o şi vezi cum o simţi în mână. Am curăţat-o şi am
ascuţit-o, aşa că fii foarte atent.
I-a prins mânerul în palmă. Stăteam cu ochii la el, aşteptând s-o ridice şi să-i
descopere echilibrul desăvârşit. Dar şi-a retras mâna.
— Nu.
Cuvântul m-a şocat. Apoi:
— Aşteaptă-mă aici. Te rog. Aşteaptă!
Pe urmă s-a răsucit pe călcâie şi a ieşit în fugă. L-am auzit continuând să alerge
pe coridorul secret până când i s-a stins zgomotul paşilor în depărtare.
Reacţia m-a nedumerit. La început păruse atât de încântat. M-am apropiat şi m-
am uitat din nou la lama armei. Lucea, proaspăt uleiată şi lustruită. Nimic din
ceea ce îi dădea frumuseţe şi eleganţă nu o împiedica să-şi atingă scopul. Era o
unealtă cu care omorai oameni. Fusese făurită pentru Verity de mâinile lui Hod,
aceeaşi maestră a armelor de la care învăţasem să lupt cu sabia şi cu suliţa. Îl
urmase pe unchiul meu în aventura lui şi murise pentru el. Sabia era demnă de
un rege. De ce o respingea Dutiful?
Când s-a întors, stăteam în faţa căminului, ţinând o cană cu ceai în ambele mâini.
Iar el căra ceva lung, împachetat temeinic. A intrat vorbind şi desfăşurând
învelişul de piele.
— Nu ştiu de ce nu m-am gândit la asta mai demult, de când am aflat cine eşti.
Probabil fiindcă mie mi-a fost dată cu atâta vreme în urmă, iar mama a pus-o
apoi la păstrare. Ia-o.
Învelişul i-a căzut şi prinţul a ridicat-o cu o mişcare în spirală. Cu un zâmbet
larg, a prins-o brusc de capătul opus şi mi-a oferit-o cu mânerul sprijinit mai sus
de încheietura mâinii lui stângi. Surâdea cu ochii arzându-i de încântare,
anticipându-mi surprinderea.
— Ia-o, Fitzehivalry Farseer. E sabia tatălui tău.
M-a străbătut un fior, zbârlindu-mi fiecare firicel de păr de pe trup. Am lăsat
cana deoparte şi m-am ridicat încet în picioare.
— Sabia lui Chivalry?
— Da.
Nu credeam că zâmbetul lui putea deveni mai larg, dar s-a întâmplat.
Am rămas cu ochii la armă. Da. Aş fi ştiut chiar şi dacă nu mi-ar fi spus. Sabia
era sora mai mare a celei pe care o purtase Verity. Semănau între ele, dar aceea
era ceva mai bogat ornamentată şi puţin mai lungă, făcută pentru un bărbat mai
înalt decât Verity. Pe gardă era gravat un cerb stilizat. Am înţeles brusc că era o
sabie făurită pentru un prinţ care urma să devină rege. Ştiam că eu n-o s-o pot
purta niciodată. Şi, în acelaşi timp, tânjeam după ea.
— De unde o ai? am întrebat cu răsuflarea tăiată.
— Era la Patience, fireşte. Când a venit la Buckkeep, a lăsat-o la Withywoods.
Pe urmă, după ce s-a încheiat Războiul Corăbiilor Roşii, când, pregătindu-se
pentru mutarea la Tradeford, îşi „punea harababura în ordine” cum îi place să
spună, a dat peste ea. Într-un dulap. „E bine că n-am adus-o niciodată la
Buckkeep”, a zis când mi-a dăruit-o. „Regal mi-ar fi luat-o ca s-o vândă. Sau ca
s-o păstreze el.”
Se potrivea atât de bine cu firea lui Patience, încât n-am putut să nu zâmbesc.
Sabia unui rege amestecată în „harababura” ei.
— Ia-o! mi-a poruncit Dutiful cu nerăbdare şi n-am putut să nu mă supun.
Trebuia să simt, măcar o singură dată, cum se potrivea mâna mea acolo unde
stătuse mâna tatălui meu. Sabia mi s-a părut aproape lipsită de orice greutate. Ca
o pasăre poposită pe pumnul meu. O secundă mai târziu, Dutiful s-a îndreptat
spre masă şi a luat arma lui Verity. I-am auzit exclamaţia de încântare şi am
zâmbit larg când a prins-o în ambele mâini şi a rotit-o prin aer. Cele două săbii
erau arme excelente, menite şi să taie carnea, şi să înjunghie, pătrunzând într-un
punct vulnerabil. O vreme, ne-am purtat amândoi ca nişte băieţandri,
manevrându-le în fel şi chip, începând cu micile zvâcniri din încheietura mâinii,
care puteau opri sau devia lovitura unui potrivnic, până la o nesăbuită lovitură
din umăr, cu braţul întins, oprită de Dutiful la foarte mică distanţă de sulurile de
pergament de pe masă.
Sabia lui Chivalry mi se potrivea. Şi asta mi-a oferit satisfacţie, cu toate că-mi
dădeam seama cât de dureros de nedemne de o asemenea armă erau slabele mele
deprinderi. M-am întrebat cum se simţise regele abdicat ştiind că singurul său fiu
mânuia securea cu mai multă pricepere decât sabia şi că se simţea înclinat să
folosească mai degrabă otrava în locul oricăreia dintre ele. Gândul era
deprimant, dar, înainte de a începe să-mi fac inimă rea, Dutiful s-a oprit lângă
mine, să compare cele două săbii.
— A lui Chivalry e mai lungă?
— Era mai înalt decât Verity. Însă cred că sabia lui e mai uşoară. Verity avea
muşchi puternici, care dădeau forţă loviturii, şi cred că Hod a făcut arma ţinând
cont de asta. Va fi interesant de văzut care dintre ele se va dovedi mai potrivită
pentru tine după ce te vei maturiza complet.
Prinţul a înţeles imediat ce voiam să spun.
— Fitz, ţi-am adus sabia ca s-o păstrezi. Vorbesc serios.
Am dat din cap.
— Şi îţi sunt recunoscător pentru acest gând. Dar voi fi nevoit să mă mulţumesc
cu intenţia în locul realităţii. Asta e o sabie de rege, Dutiful. Nu e de nasul unui
oştean din gardă şi cu atât mai puţin de-al unui asasin sau de-al unui bastard.
Uită-te aici, pe mâner. E cerbul Farseer, mare şi de neconfundat. E şi pe sabia lui
Verity, dar mai mic. Chiar şi-aşa, în anii de după Războiul Corăbiilor Roşii am
îmbrăcat mânerul în piele ca să-l ascund. Oricine l-ar fi văzut ar fi ştiut că o
asemenea armă nu-mi poate aparţine de drept. La sabia lui Chivalry, blazonul
sare în ochi cu atât mai mult.
Am pus arma pe masa de lucru, cu regret şi cu respect.
Dutiful a aşezat-o cu grijă pe a lui Verity alături de ea. Pe faţă i s-a întipărit
încăpăţânarea.
— Cum pot lua sabia tatălui meu de la tine, dacă tu n-o iei pe a lui Chivalry de la
mine? Tata ţi-a dat ţie arma asta. A vrut să fie a ta.
— Sunt sigur că asta a vrut, în clipa aceea. Şi, mulţi ani de-a rândul, sabia m-a
slujit bine. Dar mă va sluji şi mai bine când o voi vedea în mâinile tale. Ştiu că
Verity ar aproba ceea ce fac acum. Cât despre sabia lui Chivalry, deocamdată ar
trebui s-o ţinem la păstrare. Cât vei fi încoronat, nobilii se vor aştepta să vadă pe
şoldul tău sabia unui rege.
La asta, Dutiful s-a încruntat.
— Regele Shrewd n-a avut sabie? Ce s-a întâmplat cu ea?
— A avut, fără îndoială. Dar n-am idee ce s-a întâmplat cu ea. Poate că i-a
revenit lui Patience, ca moştenire; poate că Regal a vândut-o sau şi-a însuşit-o şi,
după moartea lui, a furat-o un alt nobil rapace. Oricum, a dispărut. Iar când va
veni vremea să te urci pe tron, cred că va trebui să porţi o sabie de rege. Şi sabia
tatălui tău pe drumul către Aslevjal.
— O voi purta. Dar n-o să se întrebe lumea de unde o am?
— Mă îndoiesc. Îi vom cere lui Chade să născocească o poveste, să spună că a
păstrat-o pentru tine. Oamenilor le plac astfel de poveşti. Îi vor da crezare cu
uşurinţă.
A încuviinţat cu o înclinare a capului, dus pe gânduri, apoi a spus cu voce
înceată:
— Îmi simt bucuria ştirbită fiindcă tu nu poţi purta sabia lui Chivalry pe faţă, aşa
cum o voi purta eu pe asta.
— Şi eu la fel, am răspuns cu o sinceritate dureroasă. Aş purta-o dacă s-ar putea,
Dutiful. Dar pur şi simplu asta e situaţia. Am sabia primită de la Lordul Auriu,
tot de o calitate mai presus de priceperea mea. O voi purta pe aceea. Dar, dacă
voi ridica vreodată vreo armă ca să te apăr, atunci bine-ar fi să fie o secure.
Şi-a lăsat ochii în jos chibzuind. Pe urmă şi-a pus palma pe mânerul sabiei lui
Chivalry.
— Până în ziua încoronării mele, când îmi vei da înapoi această armă, vreau să
rămână aici, cu tine. Iar când voi lua sabia tatălui tău de la tine, a adăugat, după
ce trăsese aer în piept, ţi-o voi înapoia pe a tatălui meu.
Era un gest pe care nu-l puteam refuza.
A plecat în scurt timp pe unde venise, luând cu el sabia lui Verity. Mi-am turnat
încă o cană de ceai şi am rămas cu gândul la sabia tatălui meu. Am încercat să-
mi dau seama ce însemna pentru mine, dar n-am dat, în lăuntrul meu, nimic
altceva decât o absenţă stranie. Deşi aflasem, de puţină vreme, că se folosise de
Meşteşug ca să vegheze asupra mea prin ochii fratelui său, asta nu izbutise să-i
pună nimic în locul lipsei persoanei lui fizice din viaţa mea. Poate că mă iubise
de la distanţă, însă Burrich fusese cel care mă educase şi Chade cel care mă
instruise. Privind sabia, am căutat cumva, pe bâjbâite, o senzaţie de comuniune,
un sentiment de legătură, dar n-am izbutit să descopăr nimic. Când mi-am
terminat ceaiul, nu găsisem niciun răspuns şi nici măcar n-aş fi putut spune,
neîndoielnic, care era întrebarea.
M-am dus la culcare şi am izbutit să câştig lupta cu Gilly pentru pernă. Însă am
dormit prost şi până şi odihna mea chinuită a fost întreruptă. Nettle s-a strecurat
în visele mele ca un copil care caută alinare în ciuda propriei voinţe. Contrastul
era straniu. În visul meu, traversam o pantă abruptă, plină de grohotiş, care-mi
rămăsese în amintire din timpul călătoriei prin munţi. Atunci traversasem locul
acela, în care s-ar fi putut stârni oricând o avalanşă, purtând în braţe trupul flasc
al Bufonului. În vis nu eram atât de împovărat, dar panta părea mai abruptă şi
avalanşa continua la nesfârşit. Desprins de sol, prundişul mărunt mi se mişca
înşelător sub tălpi. În orice clipă aş fi putut începe să alunec în josul muntelui,
aidoma pietrelor mici care cădeau pe lângă mine huruind. Muşchii încordaţi mă
dureau şi sudoarea îmi şiroia pe spate. Şi apoi am întrezărit, cu coada ochiului, o
mişcare. Am întors încet capul, fiindcă nu îndrăzneam să risc făcând o mişcare
pripită. Şi am descoperit-o pe Nettle ceva mai sus, calmă, urmărindu-mi
chinuitor lenta înaintare.
Era înconjurată de iarbă şi de flori de câmp. Purta o rochie verde şi margarete
mici îi împodobeau părul. Chiar şi în ochii mei de tată, părea mai degrabă femeie
decât copil, dar stătea ca o fetiţă, cu genunchii sub bărbie şi cu gambele strâns
înconjurate de braţe. Era desculţă şi îi vedeam neliniştea din privire.
Neliniştitor era şi contrastul dintre visele noastre. Eu mă străduiam în continuare,
din greu, să rămân în picioare pe pietrişul alunecător de pe pantă. În visul ei,
alăturat de al meu, Nettle stătea într-o pajişte de pe munte. Prezenţa ei mă silea
să recunosc că visam, dar nu eram totuşi în stare să renunţ la eforturile din
coşmar. Nu ştiam dacă mă temeam mai mult de moartea care mă aştepta dacă
alunecam sau de o trezire bruscă. Aşa că am continuat să înaintez cu încetineală
pe coasta muntelui strigând în acelaşi timp către ea:
— Ce s-a întâmplat?
Nu conta câţi paşi făceam; solul nemişcător rămânea la fel de departe, aşa cum
rămânea şi Nettle într-un loc mereu deasupra mea.
— Secretul meu, a murmurat ea. Mă roade. De aceea am venit să-ţi cer sfatul.
A tăcut, dar eu nu i-am răspuns. Nu voiam nici să-i aflu secretul, nici să-i dau
sfaturi. Nu mă puteam sili s-o ajut. În ciuda visului, ştiam că urma să plec curând
din Buckkeep. Şi, chiar dacă aş fi rămas, nu mă puteam aventura în viaţa ei fără
să risc să i-o distrug. Era mai bine să rămân o creatură incertă, de vis, de la
hotarul realităţii ei. Dar a continuat să-mi vorbească, în pofida tăcerii mele.
— Când cineva îşi dă cuvântul c-o să păstreze tăcerea într-o anumită privinţă,
fără să ştie câtă durere o să aducă astfel, nu doar sieşi, ci şi altora, trebuie
neapărat să nu-şi încalce cuvântul dat?
Era o întrebare prea importantă ca s-o ignor.
— Ştii răspunsul, am spus gâfâind. Cuvântul dat e cuvântul tău. Dacă îl încalci,
nu mai valorează nimic.
— Dar, când mi l-am dat, n-am ştiut câte necazuri o să aducă. Nim umblă de
colo-colo de parcă ar fi numai o jumătate de om. N-am ştiut că mama o să-l
învinovăţească pe tata, nici că tata o să se-apuce de băut, învinovăţindu-se cu
mai multă înverşunare decât o face ea.
M-am oprit. Şi m-am întors cu faţa către ea, deşi era o mişcare periculoasă.
Cuvintele ei mă aduseseră într-un pericol mai mare decât prăpastia căscată sub
mine. Am vorbit cu băgare de seamă:
— Şi crezi că ai găsit cum să-ţi ocoleşti cuvântul dat. Îmi spui mie ceea ce ai
făgăduit că n-o să le spui lor.
Şi-a lăsat fruntea pe genunchi. Apoi a vorbit cu voce înăbuşită:
— Ai spus că l-ai cunoscut pe tata, cu mult timp în urmă. Nu ştiu cine eşti de
fapt, dar poate că încă mai sunteţi apropiaţi. Ai putea să-i vorbeşti. Când a fugit
Swift, tu mi-ai spus că el şi tata sunt în siguranţă, pe drumul către casă. Oh, te
rog, Umbră de lup! Nu ştiu care e legătura ta cu familia mea, dar ştiu că există.
Şi eu, încercând să-l ajut pe Swift, aproape că mi-am destrămat familia. N-am
cui altcuiva să-i cer ajutor. Şi lui Swift nu i-am făgăduit niciodată că n-o să-ţi
spun ţie.
M-am uitat în jos, la picioarele mele. Nettle mă preschimbase, dându-mi
înfăţişarea sub care mă vedea ea. Visul ei mă înghiţea. În clipa aceea, eram un
om-lup. Ghearele negre mi se afundau în pietrişul mişcător. Mergând în patru
labe, cu toată greutatea trupului mai aproape de sol, am urcat către ea. Când am
ajuns destul de aproape ca să-i văd urmele de sare rămase pe obraji după ce i se
uscaseră lacrimile, am mârâit:
— Ce să-mi spui?
I-am dat astfel permisiunea de care avea nevoie.
— Ai mei cred că Swift a fugit pe mare, pentru că asta i-am făcut noi, Swift şi cu
mine, să creadă. Oh, nu te uita aşa la mine! Nu ştii cum era aici! Tata părea tot
timpul un nor de furtună şi nici Swift nu se lăsa cu mult mai prejos. Bietul Nim
se furişa de colo-colo ca un câine bătut, îi era ruşine când îl lăuda tata, fiindcă
fratele lui geamăn nu primea laude. Iar mama, mama parcă înnebunise, întreba în
fiecare seară ce-i chinuie, şi niciunul dintre ei nu voia să-i răspundă. Liniştea
casei noastre dispăruse, nu mai rămăsese niciun strop. Aşa că, atunci când Swift
a venit la mine şi m-a rugat să-l ajut să fugă, mi s-a părut cel mai înţelept lucru
pe care-l puteam face.
— Şi cum l-ai făcut?
— I-am dat bani, bani care erau ai mei, îi puteam folosi după plac, îi câştigasem
eu însămi, primăvara trecută, când l-am ajutat pe Gossoin să îngrijească miei. Iar
mama îl trimitea des pe Swift în oraş, să ducă miere sau lumânări la muşteriii
noştri. Eu i-am făcut un plan, l-am învăţat să le pună vecinilor şi oamenilor din
oraş întrebări despre corăbii, despre pescuit şi despre mare. Şi apoi, la sfârşit, am
scris o scrisoare şi am semnat-o cu numele tatei, aşa cum m-am obişnuit să fac
pentru el. Ochii lui… Încă mai poate să scrie, dar nu mai are mâna sigură,
fiindcă nu mai vede literele pe care le conturează. Aşa că, în ultima vreme, eu
scriu pentru el, fac toate înscrisurile de care e nevoie ca să vândă un cal sau
pentru orice altceva de felul ăsta. Toată lumea spune că scriu întocmai ca el;
poate fiindcă de la el am învăţat literele. Aşa că…
— Aşa că ai scris pentru Swift o scrisoare în care tatăl lui spune că e liber să
plece oriunde doreşte şi să facă orice vrea cu viaţa lui.
Am vorbit fără grabă. Fiecare cuvânt rostit de Nettle mă împovăra tot mai mult.
Burrich şi Molly se certau, şi el reîncepuse să bea. Vederea îl lăsa, şi credea că
îşi alungase fiul. Toate astea îmi sfâşiau inima, fiindcă nu puteam face nimic ca
să le îndrept cât de cât.
— Pentru un băiat poate fi greu să-şi găsească de lucru, indiferent ce, dacă lumea
crede că e un ucenic fugar sau un fiu a cărui muncă încă mai aparţine tatălui său.
Încerca să-şi scuze falsul, iar glasul îi şovăia. Nu îndrăzneam s-o privesc.
— Mama a făcut şase pachete de lumânări şi Swift trebuia să le ducă în oraş şi să
se-ntoarcă apoi cu banii. Când a venit să-mi spună la revedere, am ştiut că vrea
să profite de prilejul ivit. Nu s-a mai întors.
În jurul lui Nettle, florile se deschideau şi o albină mică zumzăia, zburând dintr-
una în alta şi adunându-le nectarul.
I-am pus cuvintele cap la cap pe îndelete.
— A furat banii de lumânări ca să-i aibă de drum?
Swift a scăzut în ochii mei.
— N-a fost… n-a fost chiar un furt. A dat întotdeauna ajutor la creşterea
albinelor. Şi avea nevoie de bani.
Am clătinat încet din cap. Eram dezamăgit fiindcă îi găsea scuze. Pe de altă
parte, eu, unul, n-avusesem niciodată un frate mai mic. Poate că orice soră face
aşa ceva.
— N-o să m-ajuţi? a întrebat ea, cu jale, după ce tăcerea mea s-a prelungit.
— Nu pot, am răspuns, simţindu-mă ca legat de mâini şi de picioare. Nu pot.
— De ce?
— Cum aş putea?
Intrasem pe de-a-ntregul în visul ei. Simţeam iarba pajiştii neclintită sub tălpile
mele şi primăvara de pe dealuri mă înconjura. Albina mi-a bâzâit pe lângă
ureche şi am alungat-o cu o zvâcnire a mâinii. Ştiam că undeva, în spate,
coşmarul meu continua să mă pândească. Dacă aş fi făcut doi paşi înapoi, aş fi
ajuns din nou pe panta alunecoasă.
— Vorbeşte cu tata pentru mine. Spune-i că Swift n-a plecat din vina lui.
— Nu pot vorbi cu tatăl tău. Sunt departe, foarte departe. Numai în vise putem
străbate astfel distanţele.
— Şi nu poţi intra în visele lui, cum intri într-ale mele? Nu-i poţi vorbi acolo?
— Nu, nu pot.
Ştiam chiar de la Burrich că, în urmă cu mulţi ani, tatăl meu îl izolase de orice
alţi întrebuinţători ai Meşteşugului. Chivalry putuse să-i folosească puterea, dar
făcuse astfel din Burrich o cale către sine, devenind vulnerabil. M-am întrebat,
vag, dacă nu cumva şi Burrich stăpânise întru câtva Meşteşugul. Sau adevărul
era că el şi Chivalry fuseseră atât de apropiaţi încât tatăl meu putea pur şi simplu
să împrumute o parte din forţa lui prin şi pentru Meşteşug?
— De ce nu? În visele mele vii. Şi, cu mult timp în urmă, aţi fost prieteni. Tu mi-
ai spus. Te rog. Nu mai poate continua aşa. Asta îl ucide. Ca şi pe mama. Cred
că-i datorezi asta, a adăugat cu dulceaţă.
O albină de pe florile lui Nettle mi-a bâzâit în faţă şi am gonit-o cu o fluturare a
mâinii. M-am hotărât să închei cât mai repede întâlnirea noastră. Trăgea prea
multe concluzii despre Burrich şi despre mine.
— Nu pot intra în visele tatălui tău, Nettle. Dar cred c-o să pot face totuşi ceva.
Sper că voi izbuti să vorbesc cu cineva, cu cineva care-l poate găsi pe Swift şi-l
poate trimite din nou acasă.
Am simţit o strângere de inimă chiar în timp ce rosteam cuvintele. Oricât de
mult m-ar fi iritat Swift, ştiam ce însemna pentru el să fie trimis înapoi, la
Burrich; mi-am oţelit voinţa. De fapt, nu era treaba mea. Swift era fiul lui
Burrich şi ei doi trebuiau să găsească o cale de ieşire.
— Adică ştii unde e Swift? L-ai văzut? E teafăr, e în siguranţă? De o mie de ori
m-am gândit la el, atât de tânăr şi singur în lumea largă. N-ar fi trebuit să mă las
convinsă să m-amestec în asta! Vorbeşte-mi despre el.
— E bine, sănătos, am răspuns scurt.
Albina mi-a bâzâit din nou lângă ureche. Am simţit-o aşezându-mi-se pe ceafă.
Am încercat s-o îndepărtez cu mâna, însă, o clipă mai târziu, mă încovoiam sub
greutatea unui animal mare, urcat pe spatele meu. Am ţipat şi m-am zvârcolit,
dar, înainte de a apuca să-mi trag răsuflarea, atârnam deja, prins între fălcile
dragonului. M-a zgâlţâit, nu ca să mă ucidă, numai ca să mă potolească. Am
rămas nemişcat, atârnând. Dinţii creaturii mă strângeau de ceafă, fără să-mi
străpungă nici carnea, nici pielea, doar paralizându-mă.
Când Nettle s-a ridicat indignată în picioare, întinzându-şi mâinile spre mine,
dragonul m-a săltat mai sus. M-am legănat deasupra ei în timp ce eram adus în
dreptul prăpastiei din coşmarul meu de mai înainte.
— Ei, ei, ne-a prevenit dragonul pe amândoi. Împotriviţi-vă şi-l las să cadă.
Lupii nu ştiu să zboare.
Cuvintele nu i-au ieşit din bot, ci mi-au pătruns în gânduri, atingere a minţit mele
cu o altă minte.
Nettle a înlemnit.
— Ce vrei? a mârâit.
Ochii ei negri au căpătat o duritate de cremene.
— El ştie, a răspuns Tintaglia, zgâlţâindu-mă, scurt, încă o dată.
Am simţit că mi se dezghiocau toate oasele din şira spinării.
— Vreau să aflu tot ce ştiţi despre un dragon negru, îngropat în gheaţă. Vreau să
aflu tot ce ştiţi despre o insulă numită de oameni Aslevjal.
— Nu ştiu nimic despre aşa ceva! a răspuns Nettle furioasă. Şi-a încleştat
pumnii: Eliberează-l!
— Bine.
Femela-dragon mi-a dat drumul şi, pentru o clipă în care mi-a stat inima, am
căzut ca plumbul. Pe urmă gâtul ei, care părea un şarpe, a zvâcnit şi m-a înşfăcat
iarăşi. De data asta mi-a prins între fălci coastele. A strâns uşor, ca să-mi arate
cât de simplu i-ar fi fost să mă strivească. Pe urmă a slăbit strânsoarea şi m-a
întrebat:
— Dar tu ce ştii, lupuşorule?
— Nimic!
Am vrut să trag aer în piept, dar m-am sufocat, azvârlindu-l pe tot afară, când m-
a strâns din nou.
O să se mişte iute, mi-am spus. Nu trebuia să mint timp îndelungat. Nu era o
creatură înzestrată cu răbdare; avea să omoare repede. M-am uitat peste umăr,
să-mi mai văd o dată fiica.
Nettle stătea în picioare, dintr-odată mai mare decât fusese. Pe urmă şi-a întins
braţele, deschizându-le larg. Părul i-a fluturat într-o rafală de vânt pe care n-o
simţea decât ea, apoi i-a înconjurat faţa ca un nimb. Şi-a azvârlit capul pe spate.
— E un vis! a strigat. Şi e visul meu! Dispari din el!
A spus ultimele cuvinte apăsându-l pe fiecare în parte, aşa cum îşi rosteşte
poruncile o regină. Şi mi-am dat pentru prima oară seama cât de puternic era
Meşteşugul fiicei mele. Priceperea cu care modela visele şi hotăra ce să se
întâmple în ele era o manifestare a talentului cu care folosea magia Farseerilor.
Tintaglia mi-a dat drumul şi mi-am început căderea, rostogolindu-mă deasupra
unui hău fără fund. Nu vedeam prăpastia stâncoasă din coşmarul meu, ci un gol
uriaş, fără culoare şi fără fund. Învârtindu-mă, am aruncat o privire către femela-
dragon care se zvârcolea, micşorată de Nettle pentru a redeveni albină. Pe urmă
am închis strâns ochii, ferindu-mă de priveliştea năucitoare a căderii. Chiar în
clipa când trăgeam dureros aer în piept, pregătindu-mă să ţip, Nettle mi-a vorbit
încet la ureche:
— Nu e decât un vis, Umbră de lup. Şi-mi aparţine mie. În visele mele, n-o să ţi
se întâmple niciodată nimic rău. Deschide ochii, imediat. Trezeşte-te în lumea ta.
O scurtă clipă înainte de a mă trezi, am simţit sub mine plăcuta rezistenţă a
saltelei şi, când am deschis ochii în întunericul odăii mele, nu eram în panică.
Nettle scosese toată spaima din coşmar. Pentru câteva secunde, m-am simţit
uşurat. Am respirat adânc şi, când mă pregăteam să mă abandonez din nou în
braţele somnului, pe jumătate adormit fiind, m-am gândit cu uimire la strania
putere a Meşteşugului fiicei mele. Dar, în timp ce-mi trăgeam din nou pătura
peste umeri şi recuceream de la dihor o jumătate de pernă, prima parte a visului
mi-a alungat somnul. Swift minţise. Burrich nu-l alungase. Mai rău decât atât,
plecarea lui spulberase liniştea familiei.
Am rămas întins, cu ochii închişi, dorindu-mi zadarnic să adorm. În schimb, m-
am întrebat ce aveam de făcut. Băiatul trebuia trimis acasă, dar nu voiam s-o fac
eu. Ar fi vrut să ştie de unde aflasem că minţise. Prin urmare, trebuia să-i spun
lui Chade că Burrich nu-l dăduse pe băiat afară din casa lui. Ceea ce ar fi
însemnat să-i mărturisesc bătrânului că încă mai păstram legătura cu Nettle prin
Meşteşug. Ei, asta n-o puteam ocoli, mi-am zis posomorât. Toate secretele mele
păreau dornice să transpire, să devină cunoscute.
Aşa că m-am hotărât şi am încercat să mă conving că era cel mai bun lucru pe
care-l puteam face. Am încercat să nu mi-l imaginez pe Burrich şi Molly, el bând
în fiecare noapte şi ea înnebunită nu numai de refugiul bărbatului său în braţele
beţiei, ci şi de dispariţia fiului. Am încercat să nu mă gândesc cât de mult slăbise
vederea lui Burrich. Destul de mult ca să nu plece pe urmele băiatului sau ca să
nu-i izbutească încercarea.
M-am ridicat din pat în zori. Am luat din sala gărzilor pâine, lapte şi şuncă şi m-
am dus să le mănânc în Grădina Femeilor. Acolo am ascultat chemările păsărilor
şi am simţit mireasma pământului atins de căldura unei noi zile. Astfel de lucruri
îmi aduseseră întotdeauna multă alinare. În dimineaţa aceea mi-au spus că
rodnicia pământului nu încetează şi m-au făcut să-mi doresc să fi putut rămâne
acolo, să văd vara prinzând putere şi fructele mărindu-se pe crengi.
Am simţit prezenţa lui Starling înainte de a o vedea. Purta o rochie de casă de un
albastru palid. Părul i se revărsa liber pe umeri şi picioarele ei fine, graţioase
erau în sandale simple. Ţinea în ambele mâini o cană din care se înălţau aburi.
Am privit-o dorindu-mi să fi fost totul mai simplu între noi. Când m-a zărit stând
tăcut pe bancă, sub un copac, a căscat gura, prefăcându-se uimită, apoi şi-a
schimbat expresia feţei şi mi s-a alăturat zâmbind. S-a aşezat, şi-a aruncat
sandalele şi şi-a săltat picioarele îndoite pe bancă, între noi.
— Ei, bună dimineaţa! m-a salutat. Mă privea cu o oarecare surprindere.
Aproape că nu te-am recunoscut, Fitz. Arăţi de parcă ai fi întinerit cu zece ani.
— Tom, i-am reamintit eu, cu delicateţe, deşi ştiam foarte bine că-mi folosise
vechiul nume ca să mă tulbure. Şi mă simt aşa cum spui că arăt. Poate că rutina
vieţii unui oştean din gardă e ceea ce mi-ar fi trebuit dintotdeauna.
Starling şi-a exprimat neîncrederea cu un sunet gutural şi sorbind din cană. Când
şi-a ridicat privirea, a vorbit cu acreală.
— Din câte observ, nu eşti de părere că e adevărat şi pentru mine?
— Ce să fie adevărat? Că ar trebui să trăieşti ca un oştean din gardă? am
întrebat-o cu nevinovăţie. Şi am adăugat, după ce s-a prefăcut că vrea să-mi
tragă un picior: Starling, pentru mine tu arăţi întotdeauna ca Starling. Nici mai
bătrână, nici mai tânără decât m-aş aştepta să fii, dar întotdeauna Starling.
S-a încruntat pentru o clipă, apoi a ridicat din umeri şi a râs.
— Niciodată nu ştiu dacă într-adevăr crezi ce spui sau îmi faci doar
complimente. S-a aplecat spre mine, mirosind aerul din apropierea mea. Mosc?
Acum te parfumezi cu mosc, Tom Badgerlock? Dacă vrei să atragi femeile…
— Nu, nu mă parfumez cu mosc. Pur şi simplu am dormit lângă un dihor.
Îi răspunsesem cu sinceritate, şi hohotul ei de râs m-a surprins. O clipă mai
târziu, îi zâmbeam cu gura până la urechi în timp ce mă privea clătinând din cap.
Şi-a schimbat poziţia, şi coapsa încălzită de soare i s-a lipit de a mea.
— Cât de bine te recunosc, Fitz! Exact ăsta eşti tu. A scos un suspin de
încântare, apoi m-a întrebat alene: Atunci pot să presupun că ţi s-a domolit
durerea şi te-ai legat de un alt animal?
Cuvintele ei mi-au întunecat soarele dimineţii. Mi-am dres glasul şi am răspuns
cu prudenţă:
— Nu. Mă îndoiesc că se va întâmpla vreodată. Eu şi Ochi întunecaţi ne
potriveam cum i se potriveşte cuţitului teaca. Mi-am lăsat privirea să alunece
dincolo de stratul de romaniţă şi am adăugat încet: După el nu mai poate exista
altul. I-aş face un rău oricărui alt animal de care m-aş lega, pentru că n-ar fi
decât un înlocuitor, nu cu adevărat un tovarăş.
Starling a înţeles din vorbele mele mai mult decât aş fi vrut. Şi-a întins un braţ
pe spătarul băncii. Cu capul sprijinit pe el, s-a uitat în sus, către cer, printre
ramurile copacului care ne umbrea.
Eu mi-am terminat laptele şi mi-am pus cana alături. Eram gata să invoc lecţia cu
Swift ca scuză şi să plec când m-a întrebat:
— Dacă e aşa, te-ai gândit vreodată să ţi-o iei pe Molly înapoi?
— Ce?
Şi-a săltat capul.
— Ai iubit-o pe fata aia. Cel puţin aşa ai spus mereu. Şi a adus pe lume copilul
tău, ceea ce a costat-o foarte mult. Ştii că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-l lepede
din trupul ei. Dacă l-a păstrat, înseamnă că avea pentru tine sentimente adânci.
Ar trebui să te duci la ea. S-o iei înapoi.
— De-atunci a trecut mult timp. E măritată cu Burrich. Şi-au făcut o viaţă
împreună. Au şase copii ai lor, m-am grăbit eu să subliniez.
— Şi ce dacă? Starling s-a uitat în ochii mei. Pe el l-am văzut când a venit la
Buckkeep să-l ia pe Swift acasă. A fost zgârcit la vorbă şi ursuz când l-am
salutat. Şi e bătrân. Şchioapătă şi are vederea tulbure. A clătinat din cap, cu
dispreţ. Dacă te hotărăşti să i-o iei înapoi pe Molly, nu mai poate rivaliza cu tine.
— N-aş face niciodată aşa ceva!
A sorbit din cană, privindu-mă tot timpul peste marginea ei.
— Ştiu, a spus, după ce şi-a desprins-o de buze. Deşi el ţi-a luat-o ţie.
— Amândoi mă cred mort! i-am reamintit, cu voce mai aspră decât aş fi vrut.
— Şi eşti sigur că nu eşti? m-a întrebat cu nepăsare. Pe urmă, când mi-a văzut
expresia feţei, i s-a îmblânzit privirea. Oh, Fitz, nu faci niciodată nimic pentru
tine, nu-i aşa? Nu iei niciodată ceea ce-ţi doreşti. S-a aplecat, apropiindu-se de
mine. Crezi că Molly ţi-ar fi mulţumit pentru hotărârea ta? Chiar crezi că ai avut
dreptul să alegi în locul ei? S-a lăsat uşor pe spate, ca să-mi vadă chipul. I-ai dat,
pe ea şi pe copil, ca şi cum ai fi găsit o casă bună pentru un căţeluş. De ce?
La întrebarea asta răspunsesem de atât de multe ori, încât nici nu mai era nevoie
să mă gândesc.
— Burrich era un bărbat mai potrivit pentru ea. Era atunci şi este şi acum.
— Oare? Mă întreb dacă Molly o fi de aceeaşi părere.
— Dar soţul tău cum se simte azi? am întrebat-o cu grosolănie.
Privirea ei a devenit de nepătruns.
— De unde să ştiu? E plecat pe dealuri, la pescuit de păstrăvi, cu lordul şi cu
lady Redoaks. Ceva care, după cum ştii, pe mine nu m-a ispitit niciodată. Dar, a
adăugat, uitându-se într-o parte, se pare că drăgălaşa lor fiică Ivy se dă în vânt
după aşa ceva. Am auzit că a sărit în sus de încântare când i s-a ivit prilejul ăsta.
Mie nu era nevoie să-mi explice. I-am luat mâna.
— Îmi pare rău, Starling.
A respirat scurt.
— Oare? Pentru mine contează prea puţin. Mă bucur de numele şi de averea lui.
Şi n-are nimic împotriva vieţii mele libere, de menestrel, plec când vreau, mă-
ntorc când vreau. M-a privit lăsându-şi capul pe-o parte. Mă gândeam să mă
alătur suitei care-l va însoţi pe prinţul Dutiful în Insulele Străine. Ce părere ai?
La gândul ăsta, mi-a stat inima. O, nu!
— Cred c-o să fie mult mai rău decât la pescuit de păstrăvi. Mă aştept să fie frig
şi să ducem dorul confortului în cea mai mare parte a timpului. Şi mâncarea din
Insulele Străine e groaznică. Dacă-ţi dau untură, miere şi măduvă amestecate,
poţi spune că ai gustat cea mai mare delicatesă din partea locului.
Ea s-a ridicat cu graţie.
— Pasta de peşte, a spus. Ai uitat de pasta lor de peşte. Pastă de peşte din orice.
S-a uitat la mine de sus. Apoi a întins mâna şi mi-a dat deoparte câteva şuviţe de
păr căzute peste ochi. Degetele i s-au plimbat pe cicatricea mea, în josul feţei.
— Într-o bună zi, a murmurat, într-o bună zi o să-ţi dai seama că noi doi am fost
făcuţi unul pentru altul. Că, în orice clipă şi în orice loc, eu am fost singura care
te-a înţeles cu adevărat şi care, deşi te-a înţeles, te-a iubit.
Am rămas cu gura căscată. În toţi anii în care fuseserăm împreună, nu-mi
spusese niciodată „te iubesc”.
Starling şi-a strecurat degetele sub bărbia mea şi mi-a închis gura.
— Ar trebui să luăm micul dejun împreună mai des, a sugerat.
Apoi s-a îndepărtat agale, sorbind din cană, ştiind că o urmăream cu privirea.
— Ei, am şoptit, pentru mine, măcar m-ai făcut să-mi uit, o vreme, toate celelalte
griji.
Pe urmă mi-am dus cana înapoi, la bucătărie, şi m-am îndreptat spre Grădina
Reginei. Şi, poate ca urmare a întâlnirii cu Starling, odată ce am ajuns în vârful
turnului şi l-am găsit pe băiat hrănind porumbeii, am vorbit fără ocolişuri, fără
să-i las nici măcar timp să zică „bună dimineaţa”.
— Ai minţit. Tatăl tău nu ţi-a spus niciodată că poţi să pleci de-acasă. Ai fugit. Şi
ai furat bani ca să fugi.
M-a privit cu gura căscată. Şi s-a albit la faţă.
— Cine ţi-a… de unde…?
— De unde ştiu? Dacă răspund la întrebarea asta, n-o fac doar pentru tine, ci şi
pentru Chade şi pentru regină. Vrei să afle şi ei ce ştiu eu?
M-am rugat să-l fi judecat corect. Şi, când a înghiţit în sec şi şi-a lăsat capul în
jos, brusc şi fără niciun cuvânt, am ştiut că aşa era. Dacă i se oferea prilejul să
plece acasă fără să afle nimeni de la Curte despre purtarea lui ruşinoasă, avea să
profite.
— Ai tăi sunt îngrijoraţi de moarte. N-ai niciun drept să-i laşi pe cei pe care-i
iubeşti să nu ştie nimic de soarta ta. Adună-ţi lucrurile, băiete, şi pleacă aşa cum
ai venit. Ia asta.
Condus de un impuls, mi-am desprins punga de la cingătoare.
— Ai aici destui bani ca s-ajungi până acasă şi ca să plăteşti ce datorezi. Ai grijă
s-o faci.
N-a îndrăznit să mă privească în ochi.
— Da, domnul meu.
Fiindcă n-a întins mâna către bani, i-am luat-o, i-am răsucit-o cu palma în sus şi
i-am pus punga în ea. După ce i-am dat drumul, a continuat să mă privească. I-
am arătat uşa care dădea spre scară.
S-a întors către ea, uluit, s-a îndepărtat împleticindu-se. S-a oprit cu mâna pe
clanţă.
— Nu înţelegi cum e pentru mine acolo, a şoptit abia auzit.
— Ba da. Mult mai bine decât poţi să-ţi imaginezi. Du-te acasă, supune-te tatălui
tău şi slujeşte-ţi familia până ce vei ajunge la vârsta majoratului, aşa cum se
cuvine s-o facă orice băiat cinstit. Nu sunt părinţii tăi aceia care te-au crescut?
Nu sunt ei cei care ţi-au dat viaţă, ţi-au pus mâncare în farfurie, haine pe trup şi
încălţări în picioare? De aceea se cade să le aparţină munca ta până când vei
putea fi considerat bărbat după lege. Atunci vei putea să pleci pe calea ta fără să
te ascunzi. O să ai în faţă ani în care să-ţi descoperi magia, anii care-ţi vor
aparţine, câştigaţi de drept, în care vei trăi după bunul plac. Harul tău poate
aştepta până atunci.
A rămas în faţa uşii şi şi-a sprijinit o clipă fruntea de ea.
— Nu. Harul meu nu poate aştepta.
— Trebuie s-aştepte! i-am spus cu asprime. Acum du-te acasă, Swift. Pleacă azi.
A lăsat capul în jos şi a ieşit, închizând uşa după el. I-am auzit zgomotul paşilor
stingându-se pe trepte şi Harul meu i-a simţit prezenţa îndepărtându-se. Pe urmă
mi-am golit plămânii oftând prelung. Nu-i cerusem ceva uşor de făcut. Am
sperat că fiul lui Burrich avea destul curaj pentru asta. Şi, fără s-o cred cu
adevărat, am sperat şi că întoarcerea lui o să fie de-ajuns ca să se liniştească
lucrurile în familie. M-am apropiat de parapet şi mi-am coborât privirea spre
stâncile de dedesubt.
Capitolul 5
PLECĂRI
Nu-i dispreţuiţi pe acei posesori ai Meşteşugului cărora modelarea viselor le
izbuteşte mai bine decât orice altceva. E un talent pe care îl au cel mai adesea
Singuraticii. Deşi nu sunt la fel ca o coterie, aceşti întrebuinţători izolaţi ai
Meşteşugului îşi pot pune puterile fără pereche în slujba monarhilor lor în
moduri deopotrivă subtile şi folositoare. Visele ameninţătoare sau prevestitoare
de rău trimise unui lord duşman îl pot face să răzgândească, pe când cele despre
triumf şi glorie pot întări curajul unui conducător de oaste. Visele pot fi o
răsplată şi uneori le pot oferi alinare celor descurajaţi sau cu inima îndoită.
TREEKNEE, Întrebuinţări minore
ale Meşteşugului

În seara aceea, i-am povestit lui Chade că Swift fusese copleşit de dorul de casă
şi că îl trimisesem la familia lui, cu speranţa că o să se înţeleagă cumva cu
Burrich. Bătrânul a dat din cap, cu gândul în altă parte; băiatul era cea mai
măruntă dintre grijile sale. I-am povestit şi discuţia mea cu Web.
— Ştie cine sunt, am spus în încheiere. Cred că ştie de când a venit aici.
La asta, bătrânul asasin a reacţionat mult mai puternic.
— Fir-ar să fie! De ce trebuie să-nceapă să-ţi cadă masca tocmai acum, când am
atâtea altele pe cap?
— Nu cred că-mi cade masca, m-am grăbit să-l contrazic. Cred mai degrabă că e
vorba de un secret pe care cineva l-a cunoscut tot timpul, iar faptul ăsta a ieşit
acum la iveală ca să ne sâcâie. Ce crezi c-ar trebui să fac?
— Ce să faci? Ce-ai putea să faci? a întrebat ţâfnos. Adevărul s-a aflat, băiete.
Nu mai putem decât să sperăm că Web e de partea noastră, aşa cum pare. Şi că
taina nu le-a fost dezvăluită tuturor înzestraţilor cu Har.
A bătut în masă cu un toc de piele – ca să se aşeze cât mai bine pergamentele din
el –, apoi a început să-l lege strâns.
— Holly ai spus? a continuat o clipă mai târziu. Crezi că de la ea ştie Web?
— Aşa a părut să dea de înţeles.
— Şi pe ea când ai văzut-o ultima oară?
— Cu ani în urmă, când am trăit printre înzestraţii cu Har. Era nevasta lui Rolf.
— Atâta lucru ştiu. Nu m-a lăsat memoria chiar în halul ăsta. Chade a rulat
următorul pergament cu gândul dus. Nu e timp, a zis, în cele din urmă. Dacă ar fi
fost, te-aş fi trimis s-o cauţi pe această Holly, să afli cui a mai spus, câţi mai ştiu.
Dar n-avem timp. Aşa că hai să ne gândim împreună, Fitz. Cum crezi că ar putea
folosi asta?
— Nu cred că Web are de gând s-o folosească în vreun fel. A spus-o ca şi când ar
fi vrut să m-ajute. N-am simţit nicio ameninţare din partea lui, n-am avut nici
măcar senzaţia că secretul îmi atârnă deasupra capului, gata să se preschimbe
oricând în ameninţare. A zice mai degrabă că m-a îndemnat să fiu sincer cu
Swift, fiindcă aşa aş putea înfrânge cel mai bine cerbicia băiatului.
— Hm! a făcut bătrânul meditativ, legând strâns ultimul toc. Împinse ceainicul
spre mine. Apoi, în vreme ce-şi umplea cana: Acest Web e o enigmă, nu-i aşa?
Ştie foarte multe, şi nu doar poveşti despre Har. Nu l-aş numi un om educat, dar,
cum zice el, ori de câte ori a hotărât că trebuie să ştie ceva, a găsit cum să-nveţe.
Chade vorbea cu privirea din ce în ce mai pierdută. Era clar că-şi petrecuse
destul de mult timp chibzuind asupra lui Web.
— Nu-mi place propunerea lui Civil, ideea unei „coterii a Harului” pentru prinţ,
dacă nu poate avea una a Meşteşugului. Public n-a scos nimeni niciun cuvânt
despre aşa ceva. Însă pare să fi luat totuşi fiinţă. Îi avem pe Civil Bresinga, cu
pisica lui, pe menestrelul Cockle şi pe Web. Toţi vor să ne însoţească în
călătorie. Şi, cu toate că Dutiful se fereşte să vorbească despre asta, când mă aflu
în aceeaşi încăpere cu ei toţi, simt că există ceva de nepătruns, care nu mă lasă
pe dinafară. Web e, evident, inima grupului. Pare mai degrabă preot decât
conducător; nu le dă ordine, ci sfaturi, vorbeşte adesea despre slujirea „spiritului
lumii” sau despre „cel divin”. Nu se teme că, folosind astfel de cuvinte, ar putea
părea prost. Dacă ar fi avut ambiţii, ar fi fost un om periculos. Cu ceea ce ştie,
ne-ar putea distruge pe toţi. Cu mine a vorbit de foarte puţine ori şi numai pe
ocolite. Simt că ne împinge către o anumită acţiune, dar nu spune ce anume
speră că vom face. Hm.
— Prin urmare, am zis, numărând variantele pe degete, poate a vrut pur şi
simplu să fiu sincer cu Swift. Oricum, băiatul a plecat, aşa că asta nu mai e o
problemă. Sau poate vrea să le spun tuturor cine sunt de fapt. Sau să recunoască
Farseerii că prinţul are Har. Sau, dacă s-ar anunţa şi una, şi alta în acelaşi timp ar
fi ca şi cum s-ar da de ştire că Harul curge prin venele familiei Farseer.
Aici am amuţit brusc. Oare Farseerii chiar aveau Harul în sânge? Ultimul despre
care se ştia sigur că îl avusese era Prinţul Pestriţ, şi el murise fără urmaşi.
Coroana ajunsese la o altă ramură a familiei. Prin urmare, poate că îl adusesem
eu, de la mama mea născută în Regatul Munţilor. Şi trecuse mai departe când îmi
luase Verity trupul în stăpânire, ca să-l conceapă pe Dutiful. Era o mică enigmă
despre care nu-i vorbisem niciodată lui Chade, n-avusesem nici măcar intenţia s-
o fac. Eram convins că Dutiful e fiul spiritului lui Verity. Totuşi, mă întrebam,
neliniştit, dacă nu cumva, folosindu-se de trupul meu, Verity nu-i transmisese
fiului său ceva din magia mea compromiţătoare.
— Fitz, a spus Chade, şi am tresărit la auzul vocii lui, fiindcă mă pierdusem în
gânduri. Nu-ţi mai face atâta griji. Dacă ne-ar fi vrut răul, Web n-ar fi avut
niciun interes să ne dezvăluie ce ştie. Şi merge cu noi în Insulele Străine, aşa că
putem fi cu ochii pe el. Şi putem sta de vorbă cu el. Mai ales tu ar trebui s-o faci.
Prefă-te că vrei să înveţi mai multe despre Har. Aşa o să-l atragi de partea ta.
Am oftat uşor. Mă săturasem de înşelătorii. Şi i-am spus-o lui Chade. A pufnit,
câtuşi de puţin impresionat.
— Tu, Fitz, te-ai născut ca să fii o înşelătorie. Exact de-asta. Ca şi mine, de
altfel, ca toţi bastarzii. Suntem creaturi înşelătoare, fii, dar nu moştenitori, de
obârşie regală, dar nu prinţi. Credeam că, până acum, ai înţeles şi ai acceptat
asta.
— Cât va dura călătoria, o să-ncerc să-l cunosc pe Web mai bine şi să aflu ce are
de gând, m-am mulţumit să spun.
Chade a dat din cap cu un aer înţelept.
— O corabie e un loc potrivit pentru aşa ceva. Şi, dacă se dovedeşte că e un
pericol pentru noi… gata.
Nu era nevoie să spună că pe mare unui om i se pot întâmpla multe. Aş fi
preferat să nu fi spus nimic. Dar continua să vorbească:
— Tu i-ai băgat lui Starling în cap să vină cu noi? Fiindcă a cerut să ne-
nsoţească. I-a ţinut reginei un discurs care nu se mai sfârşea, vrând s-o convingă
că e nevoie de un menestrel care să istorisească apoi aventura prinţului, întocmai
cum va fi fost.
— Nu eu. Şi regina i-a dat permisiunea?
— Am refuzat-o eu, i-am spus că pe corabia prinţului nu mai e niciun loc şi că
menestrelul Cockle a cerut înaintea ei să vină cu noi. De ce? Crezi că Starling
ne-ar fi fost de folos?
— Nu. Mă tem că asta o să fie ultima misiune la care iau parte; e cu atât mai
bine cu cât cei de-acasă află adevărul într-o mai mică măsură.
Mă simţeam uşurat fiindcă bătrânul refuzase cererea lui Starling, însă una dintre
feţele mele ascunse era uşor dezamăgită. Asta mă umplea de prea multă ruşine
ca să pot cerceta faptul întorcându-i pe toate părţile.
A doua zi am izbutit să mă întâlnesc cu Hap. A fost o vizită scurtă şi am stat de
vorbă cu el în timp ce lucra. Una dintre calfe făcea nişte încrustaţii şi îi ceruse
băiatului meu să lustruiască bucăţele de lemn. Mie mi se părea o muncă
înfiorător de plictisitoare, dar, când m-am apropiat, Hap părea absorbit de ea. A
răspuns salutului meu cu un zâmbet obosit şi a primit cu gravitate micile daruri
şi amintiri pe care i le adusesem. Iar când l-am întrebat cum îi merge, nu s-a
prefăcut că nu pricepe.
— Eu şi Svanja suntem tot împreună, părinţii ei tot nu ştiu, şi încă mai încerc să
uit de asta lăsându-mă furat de treburile mele de ucenic. Dar cred că mă descurc.
Sper că, dacă muncesc aici cu râvnă, pot ajunge repede calfă. Şi pe urmă tatăl
Svanjei o să poată vedea în mine un soţ bun pentru fiica lui. A oftat. M-am
săturat până peste cap să mă tot furişez, Tom. Cred că Svanja gustă asta, face
totul mai excitant pentru ea. Însă, ei bine, mie-mi plac lucrurile clare şi bine
făcute. Odată ce-o s-ajung calfă, o să pot pune totul la punct.
Mi-am muşcat limba ca să nu spun că ucenicia durează câţiva ani, nu câteva luni.
Ştiam amândoi asta. Important era că Hap nu şi-o neglija, sperând că munca o
să-l ajute să-şi îndeplinească visurile. Mai mult de-atât, ce i-aş fi putut cere? L-
am îmbrăţişat, spunându-i c-o să mă gândesc la el. Ca răspuns, m-a strâns la
rândul lui în braţe cu putere.
— N-o să te fac de ruşine, Tom. Îţi făgăduiesc că n-o să te fac de ruşine.
Aidoma celorlalţi oşteni din gardă, mi-am încărcat cufărul într-o căruţă şi am
urmat-o către port. Oraşul era împodobit pentru Festivalul Primăverii. Steagurile
fluturau şi erau ghirlande deasupra uşilor. La taverne şi alte localuri uşile erau
larg deschise, lăsând să se audă cântece şi să se răspândească mirosul
mâncărurilor de sărbătoare. Mulţi oşteni mormăiau, nemulţumiţi că nu se puteau
bucura de petrecere, dar era de bun augur să începi o călătorie în prima zi a
primăverii.
A doua zi urma să-l escortăm pe prinţ la bord, făcând din asta un spectacol. În
ziua aceea ne îmbarcam noi pe Destinul Fecioarei, dând prieteneşte din coate ca
să ne instalăm pe puntea cea mai de jos, unde eram încartiruiţi. Locul era
întunecos, cu aer stătut şi îngroşat de mirosul oamenilor îngrămădiţi şi al apei
din santina de sub noi. M-am lovit de două ori cu capul de grinzile scunde, aşa
că pe urmă am mers gârbovit. Avem să stăm înghesuiţi, bucurându-ne de prea
puţină intimitate şi deloc de linişte. Grinzile înnegrite de fum păreau să-mprăştie
o miasmă de căldură umedă. Afară, apa se lovea de coca vasului clipocind
zgomotos, de parcă ar fi vrut să-mi aducă aminte că între mine şi marea rece nu
se afla decât un perete de scândură.
Am scăpat repede de bagaj, deja nerăbdător să ies de-acolo. Îmi păsa prea puţin
unde îmi era legat cufărul. Eram hotărât să petrec cât mai mult timp pe punte, în
aer liber. Cam jumătate dintre camarazii mei mai făcuseră astfel de călătorii. Se
bucurau fiindcă nu trebuia să stăm laolaltă cu corabierii, pe care îi numeau, cu
dispreţ, beţivi, hoţi şi scandalagii. Eu, unul, eram de părere că oamenii mării îi
vedeau pe oştenii din gardă într-o lumină cât se putea se asemănătoare.
Când am ajuns înapoi, pe punte, am scos un oftat de uşurare. Peste prea puţin
tâmp aveam să fiu captiv pe corabie, fără putinţă de scăpare. Dar, în timp ce
coboram pe pasarelă, uşurarea mi-a dispărut. Pe doc era Bufonul, sub înfăţişarea
Lordului Auriu, spumegând de furie. În spatele lui se oprise un cortegiu de
servitori care cărau cutii, lăzi, saci şi pachete de tot soiul. Iar calea îi era blocată
de un scrib obosit de prea multă sâcâială, cu un pergament în mână. Clătina din
cap, cu ochii aproape închişi, în vreme ce Lordul Auriu îi ţinea un discurs
moralizator.
— Ei bine, aici s-a făcut, evident, o greşeală! Iar ţie pare să-ţi scape faptul că nu
e greşeala mea. S-a stabilit de luni de zile că îl voi însoţi pe prinţ în călătoria sa!
Cine îi poate da sfaturi mai bune decât un om ca mine, care a ajuns în locuri
îndepărtate şi a trăit în mijlocul multor culturi? Aşa că dă-te la o parte din calea
mea. Dacă spui că nu mi s-a dat nicio cabină, o să-mi aleg eu însumi una
potrivită şi o să-mi duc acolo bagajele cât timp te duci fuguţa să afli cine-a făcut
greşeala asta grosolană.
Scribul clătinase tot timpul din cap şi, când a vorbit, am fost sigur că repeta
cuvinte care mai fuseseră rostite.
— Lord Auriu, regret cu umilinţă orice greşeală săvârşită. Am primit lista chiar
din mâinile lordului Chade şi porunci foarte clare. Numai cei înscrişi aici se pot
îmbarca pe corabia prinţului. Şi nici nu-mi este îngăduit să-mi părăsesc postul ca
să-ntreb dacă s-a greşit ceva. Mi s-a spus asta cât se poate de limpede. Poate ţi s-
a rezervat un loc pe una dintre corăbiile însoţitoare, a adăugat omul, sperând să
scape nobilul insistent.
Lordul Auriu a oftat, iritat la culme. Când s-a întors spre servitorul lui, privirea a
părut să-i alunece pe lângă mine, dar ochii ni s-au întâlnit pentru cel mai scurt
timp cu putinţă.
— Pune aia jos! i-a poruncit omului, care a lăsat alături o ladă, răsuflând uşurat.
Lordul Auriu s-a grăbit să se aşeze pe ea, picior peste picior în pantaloni verzi,
mulaţi pe gambe, şi li s-a adresat celorlalţi servitori, însoţindu-şi cuvintele cu un
gest poruncitor:
— Voi toţi! Lăsaţi-vă poverile jos, acolo unde vă aflaţi.
— Dar… blochezi… Te rog, Lord Auriu.
El n-a dat atenţie nefericirii scribului.
— Nu mă mişc de-aici până nu se rezolvă povestea asta, a anunţat, cu voce
ultragiată.
Şi-a încrucişat braţele la piept. Înălţându-şi bărbia, şi-a îndreptat privirea spre
apă, ca şi cum nimic altceva nu l-ar fi interesat.
Scribul s-a uitat dincolo de Lordul Auriu. Servitorii şi bagajele lui blocau pur şi
simplu docul. Ceilalţi pasageri se opreau în spatele lui şi începuseră să se adune
şi hamali, cu roabe şi butoaie cu provizii. Scribul a tras aer în piept şi a încercat
să-şi impună autoritatea.
— Domnul meu, trebuie să pleci de aici, cu toate bagajele, până când se
lămuresc lucrurile.
— Nici nu mă gândesc. Îţi sugerez să trimiţi un mesager la lordul Chade; trebuie
să te împuternicească să mă laşi să urc la bord. Pentru că nimic altceva n-o să mă
mulţumească.
Mi s-a strâns inima. Ştiam că Lordului Auriu îmi vorbise mai degrabă mie decât
scribului. Mă văzuse. Se aştepta să mă întorc în grabă la castel şi să-i şoptesc la
ureche lui Chade o vorbă care să-l scoată imediat din impas. Încă nu bănuia că
mă făceam vinovat de ceea ce i se întâmpla şi că nici măcar nu mai conta dacă
îmi părea rău, fiindcă bătrânul asasin era de neînduplecat. Când mă întorceam cu
spatele la agitaţia căreia îi dăduse naştere, l-am întrezărit făcându-mi discret cu
ochiul. Era fără îndoială convins că spectaculoasa plecare a Lordului Auriu din
Buckkeep avea să devină una dintre legendele oraşului.
Nu voiam să mai văd nimic din toată povestea asta. Urcând, obosit, către castel
pe străzile abrupte, mi-am spus că n-avea rost să mă torturez. Lordul Auriu urma
să rămână pe chei până ce avea să fie alungat. Era cel mai rău lucru care i se
putea întâmpla. Iar a doua zi, după plecarea noastră fără el, ei bine, avea să
rămână la Buckkeep, în siguranţă, pe când nouă, celorlalţi, ne era dat să
înfruntăm toate neplăcerile şi toată plictiseala călătoriei. Nici atunci nu i se putea
întâmpla nimic mai rău.
Cu toate astea, pentru mine noaptea s-a apropiat chinuitor de încet. După zile de
pregătiri grăbite, sub presiunea timpului, m-am trezit că ultimele ore îmi
rămăseseră pustii. În colţul meu din cazarma gărzilor nu se mai aflau decât
hainele şi arma pregătite pentru dimineaţa următoare. Garda prinţului trebuia să
arate superb. Culoarea pantalonilor, a cămăşii şi a tunicii era albastrul de
Buckkeep. Pe piept era brodat cerbul Farseer. Cizmele noi îmi fuseseră făcute pe
măsură, nu mă supărau câtuşi de puţin şi le unsesem deja cu grăsime din belşug,
ca să nu pătrundă prin ele umezeala. Deşi era primăvară, primiserăm haine din
stofă groasă, de lână, potrivite pentru frigul pe care ne aşteptam să-l găsim în
Insulele Străine. Sabia primită în dar de la Bufon stătea peste haine ca o dojană
mută. Am lăsat-o acolo, atât de în siguranţă cât putea fi în cazarma unor oşteni
pentru care onoarea era bunul cel mai de preţ.
În odaia mea de lucru din turn, lucrurile stăteau la fel. Dacă observase cumva că
sabia lui Chivalry atârna acum de poliţa căminului, Chade preferase să păstreze
tăcerea în privinţa ei. M-am foit fără rost prin încăpere, punând deoparte tot ce
lăsase bătrânul împrăştiat după ce terminase cu bagajele. Hărţile Insulelor
Străine şi toate celelalte scrieri despre care credea că ne pot fi de folos fuseseră
deja împachetate. Neavând nimic altceva de făcut, m-am întins în pat şi m-am
jucat cu dihorul. Însă până şi el s-a plictisit repede. A plecat la vânătoare de
şobolani. Eu m-am dus la baia de aburi, m-am frecat bine şi m-am ras de două
ori. Pe urmă m-am întors în cazarma mea şi m-am întins în patul îngust de acolo.
Restul încăperii lungi era tăcut şi aproape pustiu. Numai câţiva oşteni bătrâni
veniseră la culcare tot atât de devreme ca mine. Ceilalţi hălăduiau prin oraş, îşi
luau rămas-bun de la taverne şi de la târfe. M-am înfăşurat în pături şi am rămas
cu ochii la tavanul întunecat.
M-am întrebat cât de mult avea să se străduiască Bufonul să ne urmeze. Chade
mă asigurase că n-o să poată pleca pe mare din Buckkeep. Avea să se vadă
nevoit să plece în alt port şi să plătească o avere ca să convingă un căpitan de vas
să navigheze pe urmele noastre. Lordul Auriu n-avea atâţia bani şi, după ultimele
lui escapade, mă îndoiam că putea găsi pe cineva care să-l împrumute. Avea să
fie blocat pe ţărm.
Şi plin de furie împotriva mea, am conchis. Mintea îi era ascuţită. Avea să-şi dea
repede seama cine se afla în spatele abandonării lui, să înţeleagă că alesesem să-i
salvez viaţa, sfidând destinul pe care şi-l prorocise. Şi n-avea să-mi fie
recunoscător. Catalizatorul său ar fi trebuit să-l ajute să schimbe mersul lumii, nu
să-i pună beţe-n roate.
Am închis ochii şi am oftat. După mai multe încercări, am izbutit să mă liniştesc.
Şi, când am ajuns în sfârşit să plutesc deasupra undelor somnului, am căutat-o pe
Nettle. De data asta stătea într-un stejar, îmbrăcată într-o rochie din aripi de
fluture. Mă uitam în sus, la ea de pe dâmbul de sub copac. Eram om-lup, aşa
cum îi apăream întotdeauna în vise.
— Atâţia fluturi morţi, am spus, cu tristeţe şi clătinând din cap, cu ochii la ea.
— Nu fi prost. Nu e decât un vis.
S-a ridicat în picioare pe creangă şi a sărit. M-am săltat pe labele din spate şi le-
am întins pe celelalte ca s-o prind, dar toţi fluturii din rochia ei au dat din aripi în
acelaşi timp şi a plutit, uşoară ca un fulg, pentru a se opri apoi, în picioare,
alături de mine. Purta în păr un fluture mare, galben, ca o panglică. Şi-a destinul
bufonului întins lent aripile. Culoarea rochiei s-a schimbat unduind când toţi
ceilalţi şi le-au fluturat alene pe ale lor.
— Brr. Picioruşele lor nu te gâdilă?
— Nu. E un vis, ai uitat? În vise poţi să nu păstrezi partea neplăcută.
— N-ai niciodată coşmaruri, nu-i aşa? am întrebat-o cu admiraţie.
— Cred că am avut, când eram foarte mică. Dar nu mai am. De ce-ar rămâne
cineva într-un vis care nu-i place?
— Nu ne putem controla cu toţii visele aşa ca tine, copilă. Ar trebui să consideri
asta o binecuvântare.
— Tu ai coşmaruri?
— Uneori. Nu-ţi aduci aminte că ultima dată m-ai găsit traversând o râpă plină
de grohotiş?
— Oh. Ba da. Dar am crezut că-ţi place să faci aşa ceva. Ştii, există bărbaţi care
savurează pericolul.
— Poate. Dar unii dintre noi am avut parte din plin de aşa ceva şi acum ne-am
feri de coşmaruri dacă am fi în stare.
A dat din cap.
— Mama are uneori coşmaruri cumplite. Chiar dacă intru în ele şi-i spun să iasă
de-acolo, n-o face. Fie nu vrea să mă vadă, fie nu poate. Iar tata… ştiu că visează
urât, fiindcă uneori ţipă. Dar în visele lui nu pot pătrunde. Cred că de-asta a şi
început să bea, a adăugat, după ce amuţise pentru câteva clipe, dusă în gânduri.
Când e beat, leşină în loc s-adoarmă. Crezi că-ncearcă să se ascundă de
coşmaruri?
— N-am idee, am răspuns, dorindu-mi să nu-mi fi povestit astfel de lucruri. Însă
îţi dau o veste care s-ar putea să-i liniştească pe amândoi. Swift e în drum spre
casă.
Şi-a încleştat mâinile şi a răsuflat adânc.
— Oh, îţi mulţumesc, Umbră de lup. Ştiam eu că vei fi în stare să m-ajuţi.
Am încercat să fiu aspru.
— N-ai fi avut nevoie de ajutorul meu dacă ţi-ai fi folosit raţiunea. Swift e mult
prea nevârstnic ca să plece de-acasă şi să se descurce singur. N-ar fi trebuit să-l
ajuţi să fugă.
— Acum ştiu asta. Dar atunci nu ştiam. De ce nu poate fi şi viaţa adevărată ca
visele? Într-un vis, când începe ceva să meargă prost, poţi pur şi simplu să-l
schimbi.
Şi-a dus mâinile la umeri, apoi şi le-a lăsat în jos, netezindu-şi partea din faţă a
rochiei. Şi a preschimbat-o brusc într-una din petale de mac.
— Vezi? Acum nu mai există picioruşe care să mă gâdile. Nu trebuie decât să le
spui părţilor care nu-ţi plac să plece.
— Aşa cum ai alungat dragonul?
— Dragonul?
— Ştii despre cine vorbesc. Tintaglia. Apare mai întâi sub înfăţişarea unei
creaturi mărunte, ca o şopârlă sau ca o albină, şi creşte tot mai mult până când
izbuteşti s-o alungi.
— Oh. Aia. Fruntea lui Nettle s-a încreţit. Apare numai când vii tu. Am crezut că
face parte din visul tău.
— Nu. Nu face parte din visul nimănui. E tot atât de reală ca noi doi.
M-am simţit brusc tulburat fiindcă Nettle nu-şi dăduse seama de asta. Oare
discuţiile noastre din vis o puneau într-un pericol mai mare decât credeam eu?
— Şi cine e, când e trează?
— Ţi-am spus. E o femelă-dragon.
— Nu există dragoni, a susţinut ea râzând, şi am fost atât de uluit încât mi-a
pierit graiul pentru câteva clipe.
— Nu crezi în existenţa lor? Atunci cine a salvat cele Şase Ducate de piraţii de
pe Corăbiile Roşii?
— Cred că mai ales oştenii şi corabierii. Oricum nu mai contează, nu? S-a
întâmplat cu atât de mult timp în urmă.
— Pentru unii dintre noi contează foarte mult, am mormăit. Mai cu seamă pentru
cei care-am fost acolo.
— Nu mă-ndoiesc. Dar am observat că prea puţini sunt în stare să povestească
exact ce s-a întâmplat atunci. Spun doar că au văzut dragoni în depărtare şi că
următorul lucru de care-şi aduc aminte e că o parte dintre Corăbiile Roşii se
scufundau şi altele erau distruse. Iar dragonii aproape că nu se mai vedeau.
— Dragonii au un efect bizar asupra amintirilor oamenilor, i-am explicat. S-ar
părea că… le absorb când trec pe deasupra cuiva. Cum suge o cârpă berea
vărsată.
M-a privit rânjind.
— Dacă e aşa, de ce n-a avut Tintaglia efectul ăsta asupra noastră? De ce ne
putem aduce aminte că ne-a apărut în vis?
Mi-am ridicat o mână, într-un gest care cerea prudenţă.
— Să nu-i mai rostim numele. Nu-mi doresc s-o întâlnesc din nou. Cât despre
faptul că ne putem aduce aminte de ea, ei bine, cred că e din pricină că ni se
înfăţişează sub chipul unei plăsmuiri de vis, nu al unei fiinţe în carne şi oase. Sau
poate că nu e în stare să ne ia amintirile, fiindcă e o creatură din carne şi sânge,
nu din…
Mi-am amintit cu cine vorbeam şi am tăcut. Îi dezvăluiam prea multe. Dacă nu-
mi stăpâneam limba, aveam să-i povestesc curând despre cioplirea dragonilor, cu
ajutorul Meşteşugului, din piatra amintirilor, aveam să-i explic că, de fapt,
creaturile alea erau Străbunii din poveşti şi din cântece.
— Continuă, m-a îndemnat ea. Dacă Tintaglia nu e din carne şi sânge, din ce
altceva poate fi? Şi de ce întreabă mereu de un dragon negru? Vrei să zici că e tot
un dragon real?
— Nu ştiu, am răspuns cu prudenţă. Nu ştiu nici măcar dacă există. Să nu mai
vorbim despre asta, nu acum.
Devenisem nervos încă de când rostise prima oară numele Tintagliei. Cuvântul
părea să pâlpâie în aer, dându-ne de gol aidoma fumului unui foc la care-ţi
pregăteşti mâncarea.
Dar, dacă în vechea credinţă în puterea magică de invocare a numelor exista un
strop de adevăr, în noaptea acea am fost cruţaţi. Mi-am luat rămas-bun. Şi,
cumva, ieşind din visul ei am reintrat în vechiul meu coşmar. Pietrişul de pe
panta abruptă s-a rostogolit, fugindu-mi de sub picioare. Cădeam, cădeam ca să-
mi găsesc moartea. Am auzit-o pe Nettle strigând în urma mea:
— Preschimbă căderea în zbor, Umbră de lup! Schimbă visul cu unul în care
zbori!
Dar nu ştiam cum s-o fac. În schimb, m-am trezit cu o tresărire în patul meu
îngust din cazarmă.
Se apropiau zorii şi în jurul meu aproape că nu mai erau paturi goale. Totuşi, mai
rămăsese ceva timp pentru somn. Am încercat să profit, dar n-am putut, aşa că
m-am ridicat din aşternut mai devreme decât de obicei. Ceilalţi dormeau
neîntorşi. Mi-am pus uniforma nouă şi mi-am petrecut ceva timp încercând să-mi
conving părul să nu-mi cadă pe faţă. După moartea lui Ochi Întunecaţi, mi-l
tunsesem în semn de doliu, şi încă nu-mi crescuse destul ca să stea legat la spate,
într-o coadă de războinic. L-am prins într-un soi de cioc caraghios, ştiind foarte
bine că o să se desprindă curând ca să-mi atârne în jurul feţei şi pe frunte.
M-am dus în sala gărzilor şi am mâncat cu poftă micul dejun copios pregătit
pentru noi de bucătar. Ştiam că mă despart de mâncarea de pe uscat pentru ceva
timp, aşa că m-am servit cu carne fierbinte, pâine proaspătă şi terci cu miere şi
frişcă. Pe corabie, mâncarea avea să depindă de schimbările vremii, fiind, cel
mai adesea, sărată, uscată şi gătită cât mai simplu. Dacă marea avea să fie
agitată, făcându-l pe bucătar să se teamă că focul e periculos, aveam să primim
mâncare rece şi pâine veche. Ideea n-avea darul să mă înveselească.
Când m-am întors în cazarmă, cei mai mulţi dintre oşteni tocmai se trezeau. I-am
privit punându-şi tunicile albastre şi plângându-se de greutatea mantiei de lână
într-o zi călduroasă de primăvară. Chade nu recunoscuse niciodată, dar bănuiam
că jumătate din companie era alcătuită din iscoade cunoscătoare ale
meşteşugului armelor. Aveau un aer de vigilenţă discretă care mă îndemna să
cred că vedeau mai multe decât păreau să vadă.
40
Nu mă îndoiam că Riddle , un tinerel de douăzeci de ani, nu făcea parte din
jumătatea aceea. Era tot atât de entuziasmat pe cât mă simţeam eu de istovit. S-a
uitat de mai bine de zece ori în oglindă, dând o atenţie aparte unei mustăţi pe
care şi-o lăsase de curând. El a fost cel care a insistat să-mi împrumute pomadă
pentru păr, spunând că, într-o zi atât de importantă, nu mă putea lăsa să arăt ca
un ţăran lăţos. Îmbrăcat pentru paradă şi aşezat pe destinul bufonului patul său,
bătea nerăbdător cu piciorul în podea, vorbind vrute şi nevrute, de la glume pe
seama mânerului bogat împodobit al sabiei mele până la întrebări despre
adevărul zvonului că dragonii nu puteau fi ucişi decât cu o săgeată trasă în ochi.
Energia lui dezlănţuită era tot atât de obositoare ca un câine care umblă fără
41
încetare de colo-colo. M-am simţit uşurat când Longwick , noul nostru căpitan,
ne-a ordonat cu asprime să ne încolonăm afară.
Un ordin care nu însemna plecare imediată. Nu însemna decât că era timpul să
intrăm în formaţie şi să aşteptăm. Oştenii din gardă petrec întotdeauna mai mult
timp aşteptând decât pe câmpul de instrucţie sau în luptă. Dimineaţa aia nu se
abătea de la regulă. Înainte de a ni se ordona să ne punem în mişcare, am ascultat
42
povestea foarte bogată în amănunte a celor trei aventuri amoroase ale lui Hest
din noaptea trecută, în timp ce Riddle cerea, îndatoritor, detalii în plus. Gând ni
s-a dat ordinul, nu ni s-a cerut decât ca să ne mutăm din curtea din faţa uşilor
principale. Acolo am intrat în formaţie în jurul calului şi al grăjdarului prinţului
şi ne-am continuat aşteptarea. Îmbrăcaţi, ca şi noi, pentru a arăta cât de important
le era stăpânul, servitorii şi lacheii ni s-au alăturat curând, aliniindu-se la rândul
lor. Unii ţineau caii de frâu, alţii aveau câini în lesă, iar alţii, ca noi, stăteau pur şi
simplu, înarmaţi şi aşteptând în hainele lor de gală.

Într-un târziu, şi-au făcut apariţia prinţul şi escorta sa. Thick mergea chiar în
spatele lui, urmat de Sada, femeia care îi purta de grijă în asemenea ocazii.
Dutiful nu mi-a aruncat nici măcar o singură privire; în ziua aceea, eram tot atât
de anonim ca restul gărzii. Regina şi cortegiul ei mergeau înaintea noastră, iar
Sfetnicul Chade şi escorta lui veneau imediat după noi. L-am zărit pe Civil, cu
pisica lui alături, stând de vorbă cu Web în timp ce-şi ocupau locurile în
procesiune. În ciuda împotrivirii lui Chade, regina vestise că mai mulţi dintre
„prietenii ei cu Sânge Străvechi” plecau în călătorie cu prinţul. Ştirea avusese
efecte diferite asupra curtenilor; unii spuseseră că vor vedea curând dacă Magia
Sângelui Străvechi era bună de ceva, iar alţii îşi şoptiseră că asta măcar îi scotea
din Buckkeep pe practicanţii Magiei Animalelor.
În spatele lor veneau nobilii privilegiaţi, care aveau să-l însoţească pe prinţ atât
ca să-i între în graţii, cât şi ca să vadă cum şi cu ce se putea face negoţ în
Insulele Străine. Cortegiul era încheiat de mulţimea dornică să-şi ia rămas-bun
de la noi în port şi să rămână apoi la Festivalul Primăverii. Dar, oricât mi-am
lungit gâtul, în procesiunea care se forma nu l-am zărit niciunde pe Lordul
Auriu. După ce Dutiful s-a urcat în sfârşit în şa şi am ieşit cu paşi mari pe poartă,
am avut impresia că ne urma toată suflarea din castelul Buckkeep. M-am simţit
recunoscător, fiindcă mă număram printre cei din frunte, pentru că, în final,
drumul avea să fie o mocirlă, noroi amestecat cu balegă călcată în picioare.
Am ajuns la corăbii, dar n-am putut să ne îmbarcăm şi să plecăm pur şi simplu.
S-au ţinut discursuri, s-au oferit flori şi daruri de despărţire. Mă aşteptasem într-
o foarte mare măsură să-l găsim pe Lordul Auriu, cu tot cu servitorii şi bagajele
sale, încă blocând cheiul, dar dispăruseră fără urmă. M-am întrebat, neliniştit, ce
se întâmplase. Era ingenios. Oare izbutise să-şi găsească un loc pe corabie?
Am transpirat în timpul ceremoniei. Pe urmă ne-am urcat pe punte, încadrându-i
pe prinţ până ce a intrat în cabina lui, unde avea să primească vizitele de bun-
rămas ale nobililor care nu-l însoţeau. O parte a gărzii a rămas în faţa cabinei, iar
noi, ceilalţi, am fost trimişi sub punte, ca să nu stăm în calea nimănui.
Mi-am petrecut una dintre cele mai mizerabile după-amiezi din viaţă aşezat pe
cufărul meu. Deasupra mea, scândurile punţii răsunau de zarva oamenilor care
veneau şi plecau. Undeva se agita un câine, lătrând fără încetare. Era ca şi cum
aş fi fost închis într-un butoi în care bătea tot timpul cineva de-afară. Un butoi
întunecos şi urât mirositor, cu miasme înălţându-se din santină şi plin de oameni
înghesuiţi, convinşi că trebuie să zbiere ca să se-audă unii pe alţii. Am încercat
să-mi abat atenţia întrebându-mă ce se întâmplase cu Bufonul, dar asta nu
izbutea decât să-mi înteţească senzaţia de sufocare. Mi-am proptit bărbia în
piept, am închis ochii şi am încercat să fiu singur.
N-a mers.
Riddle s-a cocoţat pe cufărul meu, lângă mine.
— Pe sfârcurile Edei, da’ ştiu că aici pute! Crezi c-o să fie mai rău după ce-o să
plecăm şi-o să ne clipocească în jur apa din santină?
— Probabil.
Nu voiam să mă gândesc la asta înainte de a se întâmpla. Mai călătorisem pe
apă, dar dormisem întotdeauna pe punte sau cel puţin fusesem liber să urc acolo
oricând voiam. De data asta, în spaţiul închis şi întunecos, până şi legănarea
ritmică a corabiei legate de doc îmi dădea dureri de cap.
— Ei. Riddle lovea cu călcâiele în cufăr, trimiţându-mi vibraţii pe şira spinării,
până în ţeastă. N-am mai fost niciodată pe mare. Tu ai mai fost?
— De vreo două ori. Pe vase mai mici, unde aveam lumină şi aer. Nu ca acum.
— Oh, ai mai ajuns în Insulele Străine?
— Nu.
— Te simţi bine, Tom?
— Nu tocmai. Prea multă băutură şi prea puţin somn azi-noapte.
Era o minciună, dar a ţinut. Riddle a rânjit, m-a înghiontit prieteneşte,
smulgându-mi un mârâit, şi m-a lăsat singur. Forfota şi zgomotul mă apăsau din
toate părţile. Mă simţeam groaznic, eram înspăimântat şi-mi doream să nu fi
mâncat atâtea dulciuri la micul dejun. Nimeni nu-mi dădea nicio atenţie. Gulerul
îmi era prea strâns, iar Sada coborâse deja de pe corabie, n-avea cine să mi-l
aranjeze.
— Thick, am şoptit, înţelegând de unde îmi venea suferinţa.
Mi-am îndreptat spatele, am tras în adâncul pieptului aerul urât mirositor şi m-
am străduit să nu vărs. Pe urmă m-am întins către el.
Hei, omuleţule! Te simţi bine?
Nu.
Unde eşti?
Într-o odaie mică. Are o fereastră rotundă şi podeaua se mişcă.
Stai mult mai bine ca mine. Eu n-am nicio fereastră.
Podeaua se mişcă.
Ştiu. Dar o să ne fie bine. Oamenii în plus vor coborî curând de pe corabie,
corabierii vor dezlega parâmele şi vom pleca în aventura noastră. N-o să fie
amuzant?
Nu. Vreau să mă duc acasă.
Oh, o să fie mult mai bine după ce-o să plecăm. O să vezi.
Ba n-o să fie. Podeaua se mişcă. Şi Sada a zis c-o să am rău de mare.
Mi-am dorit să-i fi cerut cineva Sadei să-i spună numai lucruri bune despre
călătoria care îl aştepta.
Vine şi Sada cu noi? E pe corabie?
Nu. Sunt numai eu, singur. Fiindcă Sadei îi e groaznic de rău pe corăbii. I-a fost
tare milă de mine, pentru că trebuie să plec. A spus că fiecare zi pe o corabie e
pentru ea cât un an. Că n-ai nimic de făcut decât să-ţi fie rău, să vomiţi şi să
vomiţi şi să tot vomiţi.
Din nefericire, Thick avea dreptate. După-amiaza era pe sfârşite înainte de a fi
coborât de pe corabie tot cei veniţi să-şi rostească urările de bine. Am izbutit să
urc pe punte, dar numai pentru prea puţin timp; căpitanul ne-a înjurat pe noi, toţi
cei din gardă, şi ne-a ordonat să ne întoarcem sub punte, ca să aibă corabierii lui
loc să-şi vadă de treabă. Am aruncat o scurtă privire asupra mulţimii de pe chei,
dar nu l-am zărit pe Bufon. Mi-era teamă să întâlnesc ochii lui acuzatori, dar
faptul că nu era acolo mă îngrijora mai tare. Pe urmă am fost mânat sub punte,
cu toţi ceilalţi, şi tambuchiurile s-au închis deasupra noastră, lăsându-ne fără
stropul de lumină şi fără puţinul aer de care ne bucuraserăm mai înainte. M-am
cocoţat din nou pe cufărul meu. Lemnul corabiei era uns cu catran şi mirosul lui
răşinos s-a înteţit. Deasupra capetelor noastre, căpitanul le-a poruncit oamenilor
din bărci să ne dezlege de doc. Zgomotele s-au schimbat când am început să
înaintăm prin apă. Ordinele strigate de căpitan erau de neînţeles şi auzeam
lipăitul tălpilor goale ale corabierilor care se grăbeau să-i dea ascultare.
Am auzit când bărcile au fost chemate înapoi şi urcate la bord. Corabia a părut,
cumva, să se afunde şi ritmul mişcării s-a schimbat din nou. Am dedus că vântul
începea să ne umfle pânzele. Asta era. Plecaserăm în sfârşit. Cuiva i s-a făcut
milă de noi, cei de jos, şi a întredeschis tambuchiul, dar asta ni s-a părut mai
degrabă batjocură decât alinare. Am rămas cu ochii la banda îngustă de lumină.
— M-am plictisit deja, mi-a mărturisit Riddle.
Stătea lângă mine, în picioare, brăzdând cu pumnalul scândurile groase ale cocii.
Am mârâit la el. A continuat să zgârie lemnul.
Ei, Tom Badgerlock, am pornit la drum. Cum îţi e acolo, jos?
Prinţul părea vesel, dar la ce altceva te poţi aştepta din partea unui băiat de
cincisprezece ani, plecat pe mare ca să ucidă un dragon şi să câştige mâna unei
narcesce? îl simţeam pe Chade dincolo de el şi mi l-am imaginat stând la masă,
alături de prinţ, ale cărui degete îi atingeau uşor dosul palmei. Am oftat. Încă
mai aveam o mulţime de lucru ca să facem coteria Meşteşugului să meargă.
M-am plictisit deja. Iar Thick pare foarte nefericit.
Ah. Speram c-o să apreciezi o misiune. Trimit pe cineva la căpitanul tău. Thick e
la pupa ţi i-ar prinde bine să nu stea singur. O să i te alături.
Era Chade, inconfundabil, vorbindu-mi prin Dutiful.
Are deja râu de mare?
Nu încă. Dar s-a convins că va avea.
Ei, măcar puteam să ies la aer, mi-am spus cu acreală.
La scurt timp după aceea, căpitanul Longwick mi-a strigat numele. Când m-am
înfăţişat înaintea lui, m-a înştiinţat că trebuia să am grijă de Thick, servitorul
prinţului, care se simţea rău şi ieşise pe punte, la pupa. Oştenii care au auzit
ordinul m-au luat peste picior, fiindcă eram trimis să dădăcesc un nerod. Am
rânjit şi le-am răspuns că era mult mai bine să stau pe punte, cu un singur individ
greu de cap, decât închis sub punte, cu o companie întreagă. Am urcat scara şi
am ieşit în aerul proaspăt al mării.
L-am găsit pe Thick la pupa, ţinându-se de balustradă şi Uitându-se cu jale
înapoi, către Buckkeep. Castelul negru de pe vârfurile stâncilor se micşora
treptat în urma noastră. Civil stătea alături de bondoc, cu motanul lui de
vânătoare lipit de picioare. Niciunul, nici celălalt nu păreau încântaţi să se afle
acolo şi, când Thick s-a aplecat peste balustradă icnind, motanul şi-a pleoştit
urechile.
— Iată-l pe Tom Badgerlock, Thick. Acum o să-ţi fie bine, nu-i aşa?
Civil m-a salutat dând scurt din cap, ca de la nobil la oştean din gardă. Ca de
obicei, m-a privit lung, cercetător. Ştia că nu sunt ceea ce par. În Buckkeep îl
scăpasem de Pestriţi, salvându-i viaţa. Nu se putea să nu se fi întrebat de unde
apărusem brusc, ca să-i vin în ajutor. O întrebare pe care continua probabil să şi-
o pună, aşa cum continuam eu să mă-ntreb cât de multe îi spusese Laudwine
despre mine şi despre Lordul Auriu. Nu vorbiserăm niciodată despre asta şi n-
aveam de gând s-o fac atunci. Mi-am păstrat o privire de nepătruns şi m-am
înclinat.
— Am venit să-mi fac datoria, domnul meu.
Vorbisem pe un ton neutru, respectuos.
— Mă bucur să te văd. Ei, la revedere, Thick! Acum eşti pe mâini bune. Mă
întorc în cabină. Sunt sigur c-o să-ţi revii curând.
— O să mor, a răspuns Thick posomorât. O să-mi vărs maţele şi o să mor.
Civil mi-a aruncat o privire compătimitoare. M-am făcut că n-o văd în timp ce
mă instalam lângă balustradă, alături de Thick. S-a aplecat din nou mult în afară,
silindu-se să icnească. L-am ţinut de spatele hainei. Ah, da. Minunată aventură e
călătoria pe mare.
Capitolul 6
CĂLĂTORIE DE VIS
…dispreţuita Magie a Animalelor întrebuinţată de alţii. Un ignorant crede că
Harul nu poate fi folosit decât ca să le dea oamenilor puterea de a vorbi cu
animalele cuvinte ascunse de urmele de arsură şi schimbarea înfăţişării cu
intenţii rele. Gunrody Lian, ultimul om de la curtea din Buckkeep care a
recunoscut deschis că are fragment de mari dimensiuni distrus prin ardere şi
pentru vindecarea minţii. Pretindea că de la animale poţi deprinde şi
cunoaşterea instinctivă a plantelor de leac, precum şi un mod de avertizare în
ceea ce priveşte [Această porţiune se termină aici. Începe următorul fragment
de pe pergamentul distrus de foc]:… şi-a pus mâinile pe capul ei, a ţinut-o
nemişcată şi a privit-o în ochi. A stat astfel deasupra ei cât timp s-a făcut
operaţia aceea înfiorătoare, şi ea nu şi-a desprins niciodată privirea de a lui şi
nici n-a ţipat de durere. Am văzut eu însumi aceasta, dar… [Textul se pierde din
nou pe marginea arsă a pergamentului. Următoarele cinci cuvinte ar putea fi]:
n-am îndrăznit să povestesc.
Pergament despre Har scris de Maestrul Meşteşugului LEFTWELL şi
reconstituit parţial de Fallstar, pornind de la bucăţile arse descoperite într-un zid
al castelului Buckkeep

Am reuşit să rezist până în dimineaţa următoare fără să vomit şi eu. L-am ţinut
pe Thick de fiecare dată când s-a aplecat deznădăjduit peste balustradă, vărsând
în mare. Batjocura corabierilor nu îmbunătăţea lucrurile şi, dacă aş fi îndrăznit să
plec de lângă bondoc, i-aş fi învăţat minte pe vreo doi. Nu era obişnuita luare în
râs a unui om al uscatului, al cărui stomac nu e obişnuit cu marea. Sub cuvintele
lor se ascundea ceva mai urât, ca plăcerea unui stol de corbi năpustiţi să chinuie
un singur vultur căzut. Thick era altfel decât ei, un nerod cu trup pocit, şi se
delectau încântaţi cu suferinţa lui, în care vedeau dovada că le e inferior. Chiar şi
după ce alţi câţiva nefericiţi ni s-au alăturat lângă balustradă, Thick a rămas ţinta
celor mai violente atacuri verbale.
S-au potolit pentru scurtă vreme, cât şi-au făcut Chade şi prinţul plimbarea de
seară pe punte. Dutiful părea învigorat de aerul de mare şi de libertatea pe care o
gusta îndepărtându-se de Buckkeep. Cât a rămas el lângă Thick, vorbindu-i cu
glas scăzut, Chade a izbutit să-şi pună mâna pe balustradă, atingând-o de a mea.
Stătea cu spatele la mine şi lăsa impresia că dă din cap, ascultând discuţia
prinţului cu servitorul său.
Cum se simte?
Mizerabil, suferă ca un câine. Chade, batjocura corabierilor înrăutăţeşte
lucrurile.
M-am temut de asta. Dar, dacă observă prinţul şi îi ocărăşte, o s-o facă apoi şi
căpitanul. Ştii ce va urma.
Da. Ori de câte ori îl vor prinde singur, se vor folosi de prilej ca să-i facă viaţa
un iad.
Întocmai. Aşa că încearcă să nu-i iei în seamă. M-aştept să se potolească după
ce se vor învăţa să-i tot vadă pe corabie. Ai nevoie de ceva?
De o pătură sau două. Şi de o găleată cu apă proaspătă, ca să-i spăl gura.
Aşa că am petrecut alături de Thick o noapte lungă şi obositoare, ca să-l apăr
dacă batjocura corabierilor ajungea la brutalităţi fizice şi ca să am grijă să nu
cadă cumva peste bord. Am încercat de două ori să-l duc înăuntru, în cabină.
Dar, de fiecare dată, n-a izbutit să se îndepărteze de balustradă cu mai mult de
trei paşi înainte de a începe să verse. Chiar şi după ce nu i-a mai rămas nimic în
stomac, n-a vrut să meargă înăuntru. Pe timpul nopţii, destinul bufonului marea a
devenit mai agitată şi, în zori, ploaia adusă de vânt şi stropii de apă desprinşi de
pe crestele valurilor ne udaseră până la piele. Ud şi pătruns de frig, a continuat să
refuze să se clintească de lângă balustradă.
— Poţi să verşi într-o găleată, i-am spus. Înăuntru, unde e cald!
— Nu, nu, mi-e prea rău ca să mă mişc, a gemut în repetate rânduri.
Răul de mare îl obseda, era hotărât să se simtă mizerabil. Nu-mi dădeam seama
ce aş fi putut să fac, în afară de a-l lăsa să-şi ducă suferinţa la culme şi să fie
înfrânt de ea. Odată copleşit, avea să între cu siguranţă în cabină.
La puţin timp după răsăritul soarelui, Riddle mi-a adus mâncare. Începeam să
bănuiesc că tânărul naiv şi prietenos se afla de fapt în slujba lui Chade şi avea
misiunea să mă ajute. Mi-aş fi dorit să nu fie aşa, dar mă simţeam recunoscător
pentru crăticioara cu terci pe care mi-o adusese. Deşi îl chinuia greaţa, lui Thick
îi era foame, prin urmare am împărţit mâncarea. A fost o greşeală, fiindcă, nu
mult timp, imaginea porţiei lui vărsate în mare mi-a făcut propriul stomac să se
despartă de ceea ce primise.
A părut să fie singurul lucru care l-a înveselit pe bondoc în dimineaţa aceea.
— Vezi. Toată lumea o să se-mbolnăvească. Ar trebui să ne-ntoarcem imediat la
Buckkeep.
— Nu se poate, omuleţule. Trebuie să mergem înainte, să ajungem în Insulele
Străine, ca să poată prinţul să ucidă dragonul şi să dobândească în schimb mâna
narcescăi.
Thick a oftat din greu. Începuse să tremure de frig, deşi era înfăşurat în pături.
— Fata asta nici măcar nu-mi place. Cred că nu-i place nici prinţului. N-are
decât să-şi păstreze mâna. Să ne-ntoarcem acasă.
În clipa aceea eram de acord cu el, dar nu îndrăzneam s-o spun.
— Nu pot să sufăr corabia asta, a continuat, aş vrea să nu mă fi urcat pe ea
niciodată.
E ciudat că te poţi obişnui cu ceva într-o asemenea măsură încât să nu-l mai
remarci. Abia când a rostit Thick cuvintele cu voce tare mi-am dat seama cât de
puternic ie era ecoul în cântecul dezlănţuit al Meşteşugului său. Mi se izbise
toată noaptea de ziduri, alcătuit din pocnetele pânzelor, din scârţâitul parâmelor
şi al lemnăriei, din zgomotul valurilor sparte de cocă. Bondocul făcuse din ele un
cântec al indignării şi al fricii, al nefericirii, al frigului şi al plictiselii. Luase
toate senzaţiile şi sentimentele neplăcute de care are parte un corabier în larg şi
le revărsa într-un imn al mâniei. Eu îmi puteam ridica zidurile, ferindu-mă de el.
Însă o parte din echipajul de pe Destinul Fecioarei nu era la fel de norocos. Nu
erau toţi sensibili la Meşteşug, dar celor care erau cântecul le putea stârni o
nelinişte puternică. Şi, corabia fiind un loc atât de strâmt, aceeaşi stare îi putea
cuprinde repede şi pe ceilalţi.
Mi-am petrecut câteva clipe privind oamenii care munceau pe punte. Îşi făceau
treaba bine, dar păreau iritaţi. Mişcările precise aveau ceva care ţinea de mânie,
iar cel care îi comanda pândea cu ochi de şoim cel mai mic semn de neglijenţă
sau de lene. Camaraderia pe care o observasem când încărcau corabia dispăruse
şi simţeam discordia înfiripându-se.
Aidoma viespilor dintr-un cuib în care răsună ecourile loviturilor unei securi în
trunchiul copacului, mai jos de ele, oamenii vibrau de o furie deocamdată fără
ţintă. Dar, dacă se înteţea, s-ar fi putut ajunge la încăierări sau, mult mai rău, la o
revoltă. Mă uitam la o oală gata să dea în clocot, ştiind că, dacă nu făceam nimic,
urma să ne opărească pe toţi.
Thick, muzica ta e foarte puternică. Şi foarte înspăimântătoare. Nu poţi s-o
schimbi? S-o faci mai calmă. Dulce, cum e cântecul mamei tale?
— Nu pot! A rostit cu un geamăt cuvintele pe care mi le trimitea prin Meşteşug.
Sunt prea bolnav.
Thick, înspăimânţi corabierii. N-au habar de unde vine cântecul. Nu-l aud, dar
unii îl simt întru câtva. Îi nelinişteşte.
— Puţin îmi pasă. Oricum se poartă urât cu mine. Ar trebui să ducă imediat
corabia înapoi.
Nu pot, Thick. Trebuie să i se supună căpitanului, iar căpitanul ascultă
poruncile prinţului. Şi prinţul trebuie s-ajungă în Insulele Străine.
— Prinţul ar trebui să le spună să se-ntoarcă. Eu o să cobor şi-o să rămân la
Buckkeep.
Dar avem nevoie de tine, Thick.
— Cred că sunt pe moarte. Ar trebui să ne-ntoarcem.
Şi, cu asta, muzica Meşteşugului său a ajuns pe o culme a spaimei şi a disperării.
Lângă noi, un grup de corabieri căra o parâmă, ca să mai înalţe câteva pânze.
Pantalonii largi le fluturau în vânt, dar nu păreau să observe. Trăgeau velele la
locurile lor cu muşchii reliefându-li-se pe braţele goale. Dar, pe măsură ce se
revărsa asupra lor cântecul deprimant al lui Thick, şi-au încetinit ritmul. Cel din
frunte a ridicat o greutate care îi depăşea puterile şi a făcut un pas înainte
împleticindu-se, cu un strigăt de furie. În clipa următoare, ceilalţi au recăpătat
controlul parâmei, dar ceea ce văzusem îmi era de-ajuns.
L-am căutat pe prinţ cu mintea. Era în cabina lui, juca pietre cu Civil. M-am
grăbit să-i explic ce se petrecea.
Poţi să-i transmiţi asta lui Chade?
E complicat. Chade e aici, urmăreşte jocul nostru, ca şi Web şi băiatul lui.
Web are un băiat?
Puştiul ăla, Swift.
Swift Witted e la bord?
Îl cunoşti? S-a îmbarcat împreună cu Web şi pare să-i servească drept paj. De
ce? Are vreo importanţă?
Numai pentru mine, mi-am spus. Şi m-am strâmbat de ciudă.
Vorbim mai târziu. Dar transmite-i totul lui Chade, cât mai curând cu putinţă.
Poţi s-ajungi la Thick ca să-l linişteşti?
Încerc. Fir-ar să fie! Mi-a distras atenţia şi Civil a câştigat!
Cred că problema asta e mai importantă decât un joc de pietre! am ripostat, cu
asprime, şi am întrerupt legătura.
Thick stătea jos, pe punte, la picioarele mele, legănându-se amărât, şi muzica îi
acompania, îngreţoşătoare, mişcările trupului. Dar nu numai din cauza ei mă
simţeam gata să vărs. Îi garantasem lui Nettle că fratele îi plecase spre casă. Dar
nu era aşa. Ce-aveam să-i spun eu ei? Mi-am scos gândul ăsta din minte, era o
problemă pe care n-o puteam rezolva pe moment. În schimb, m-am lăsat în jos,
lângă Thick.
— Ascultă-mă, i-am spus cu voce scăzută. Corabierii nu-ţi înţeleg muzica şi îi
sperie. Dacă mai continuă mult, s-ar putea să…
Aici am amuţit. Nu voiam să-l fac să se teamă de ei. Frica e o temelie perfectă a
urii.
— Te rog, Thick, am adăugat neputincios, dar el a continuat să se uite cu
încăpăţânare la valuri.
Dimineaţa s-a scurs aşteptând să-mi vină Chade în ajutor. Bănuiam că Dutiful îi
trimisese lui Thick, prin Meşteşug, vorbe liniştitoare, însă bondocul îl ignorase
nepăsător. M-am uitat îndelung în urma noastră, la celelalte corăbii din
Buckkeep. Trei galioane se înşiruiau în spatele nostru, ca nişte răţuşte grase. Le
însoţeau două vase mai mici, folosite pentru comunicare ori de câte ori voiau
nobilii noştri să-şi trimită mesaje sau chiar să-şi viziteze prietenii de pe altă
corabie. Având nu doar vele, ci şi vâsle, puteau fi întrebuinţate şi pentru
manevrarea galioanelor în porturi aglomerate. Buckkeepul trimisese în Insulele
Străine o flotilă de dimensiuni considerabile.
Ploaia s-a domolit, devenind burniţă, apoi a încetat, dar soarele a rămas dincolo
de nori. Vântul nu s-a schimbat câtuşi de puţin. Am încercat să vorbesc cu
Thick, înfăţişându-i totul într-o lumină favorabilă.
— Uite ce repede suntem purtaţi peste apă. O s-ajungem curând în Insulele
Străine şi gândeşte-te ce pasionant o să fie să vedem un ţinut nou.
— Ne împinge tot mai departe de casă. Duceţi-mă înapoi acum.
La amiază, Riddle ne-a adus pâine tare, peşte uscat şi nişte bere apoasă. Cred că-
i făcea mare plăcere să iasă pe punte. Oştenii din gardă erau nevoiţi să rămână
dedesubt, ca să nu stea în calea corabierilor. Nimeni nu spusese că, dacă ne
ţineau mai mult timp despărţiţi, erau mai puţine şanse să ne încăierăm, dar toată
lumea o ştia. Eu n-am vorbit prea mult, dar Riddle a trăncănit oricum, dându-mi
de ştire că şi oamenii de sub punte erau întorşi pe dos. Aveau rău de mare chiar
şi unii care jurau că nu li se mai întâmplase niciodată. Vestea nu era deloc bună
pentru mine. Am mâncat şi am izbutit să-mi păstrez mâncarea în mine, dar nu şi
să-l conving pe Thick măcar să ciugulească din pâinea tare a călătorilor pe mare.
Riddle a luat vasele goale şi a plecat.
Când Chade şi prinţul au apărut în sfârşit, nerăbdarea şi furia mea dispăruseră,
lăsând în loc o resemnare sumbră. În timp ce Dutiful vorbea cu Thick, Chade s-a
grăbit să-mi spună cât de greu fusese să iasă singuri din cabină. Pe lângă Web,
Civil şi Swift, acolo mai fuseseră nici mai mult decât alţi trei nobili veniţi în
vizită, care se lungiseră la vorbă. Aşa cum subliniase bătrânul asasin mai înainte,
pe corabie nu prea aveai cum altcumva să-ţi petreci timpul, iar nobilii îl însoţeau
pe prinţ în primul rând ca să-i între în graţii. Şi profitau de orice clipă.
— Da, dar când reluăm lecţiile de Meşteşug? l-am întrebat, aproape în şoaptă.
S-a încruntat.
— Mă-ndoiesc că vom izbuti să ne găsim prea mult timp pentru ele. Dar o să văd
ce se poate face.
Dutiful n-avea mai mult succes cu Thick decât mine. În vreme ce el îi vorbea cu
un aer serios, Bondocul privea posomorât pe deasupra valurilor din urma
corabiei.
— Ei, cel puţin am reuşit să plecăm fără Lordul Auriu, i-am spus lui Chade.
A clătinat din cap.
— Şi a fost mult mai greu decât m-am aşteptat. A blocat docul, încercând să se
îmbarce, după cum îmi imaginez că ai auzit. Nu s-a dat bătut decât după ce-a
venit garda oraşului să-l aresteze.
— Ai pus să fie arestat?
Eram îngrozit.
— Ei, băiete, domoleşte-te. E nobil şi fărădelegea lui e cât se poate de
neînsemnată; o să fie tratat mult mai bine decât ai fost tu. Şi nu-l vor ţine decât
două sau trei zile; doar cât e nevoie ca să plece din port toate corăbiile care merg
în Insulele Străine. N-am vrut să se-ntoarcă la castel ca să discute cu mine sau ca
s-o implore pe regină să-i facă o favoare.
— Kettricken ştie că noi am pus asta la cale, nu?
— Ştie. Şi, oricum, nu-i place. Simte că-i datorează foarte mult Bufonului. Dar
nu-ţi face griji. Am lăsat în urmă destule obstacole pentru ca Lordului Auriu să-i
fie foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să ajungă la ea.
N-aş fi crezut că era cu putinţă să-mi scadă moralul şi mai mult, dar s-a
întâmplat. Nu-mi plăcea să mă gândesc că Bufonul era întemniţat şi apoi umilit
de casa regală din Buckkeep. Ştiam cum îşi pusese Chade planul în aplicare: o
vorbă ici-colo, un indiciu, un zvon care spunea că Lordul Auriu nu mai e în
graţiile reginei. Până ce ieşea din închisoare avea să fie deja proscris în ochii
curtenilor. Un proscris plin de datorii.
Nu voisem decât să rămână în Buckkeep, în siguranţă, nu să fie pus într-o
asemenea situaţie. I-am spus-o lui Chade.
— Oh, nu te mai frământa din pricina lui, Fitz. Uneori te porţi de parcă nimeni
n-ar fi în stare de nimic în lipsa ta. E foarte capabil să-şi poarte de grijă şi foarte
ingenios. O să se descurce. Dacă m-aş fi mulţumit cu mai puţin, acum ar fi fost
pe urmele noastre.
Era adevărat, dar aproape deloc liniştitor.
— Pe Thick nu-l mai poate ţine prea mult răul de mare, a continuat Chade, într-o
notă optimistă. Şi pun rămăşag că, după ce o să-şi revină, o să fie foarte ataşat de
tine. Aşa că o să ai motiv să rămâi alături de el, să vii des în cabina lui, care e
lângă a prinţului. Poate că aşa o să găsim mai mult timp în care să ne sfătuim.
— Poate, am răspuns plictisit.
În ciuda discuţiei cu prinţul, muzica discordantă a bondocului rămăsese
neschimbată. Îmi tocea nervii. Cu un efort de voinţă, mă puteam convinge că
greaţa lui Thick nu era şi a mea. Dar efortul trebuia să fie neîntrerupt.
— Eşti sigur că nu vrei să te întorci în cabină? tocmai îl întreba Dutiful.
— Nu. Podeaua se mişcă în sus şi-n jos.
Prinţul a părut uluit.
— Şi aici se mişcă puntea în sus şi-n jos.
Era rândul lui Thick să rămână cu gura căscată.
— Nu, nu se mişcă. Corabia se leagănă în sus şi-n jos pe apă.
Nu e la fel de rău.
Înţeleg.
Am văzut că Dutiful nu mai spera că-l poate face să priceapă.
— Oricum, o să te deprinzi curând cu toate, şi răul de mare o să dispară.
— Nu, n-o să dispară, a răspuns bondocul posomorât. Sada mi-a spus că toată
lumea o să zică asta, dar nu e adevărat. Ei i s-a făcut rău de fiecare dată când a
mers cu o corabie şi nu i-a trecut niciodată. De-aia n-a venit cu mine.
— Ei bine, Sada n-are dreptate, a decretat scurt Chade.
— Ba are, s-a încăpăţânat Thick. Uite. Mie mi-e rău.
Şi s-a aplecat peste copastie, vărsând din nou.
— O să-i treacă, a spus bătrânul, dar nu mai părea la fel de convins.
— N-ai nişte ierburi care l-ar putea ajuta? am întrebat. Poate nişte ghimbir?
Chade a rămas o clipă neclintit.
— Excelentă idee, Badgerlock! Şi cred că am. Îl pun pe bucătar să facă un ceai
tare şi ţi-l trimit.
Când a sosit, ceaiul mirosea mai degrabă a valeriană şi a poţiune pentru somn
decât a ghimbir. Raţionamentul lui Chade mi-a fost pe plac. Somnul ar fi putut fi
cel mai potrivit tratament pentru greaţa rebelă care-l chinuia pe Thick. I-am dat
ceaiul susţinând cu tărie că e un leac bine-cunoscut de corabieri pentru răul de
mare şi că o să-i fie fără îndoială de folos. L-a privit totuşi cu îndoială; presupun
că spusele mele n-aveau aceeaşi greutate ca părerea Sadei. A sorbit din ceai, a
spus că-i place ghimbirul, şi a dat cana peste cap. Din nefericire, o clipă mai
târziu a vărsat lichidul cu aceeaşi iuţeală cu care îl înghiţise. O parte i-a ieşit pe
nas, ghimbirul fiind ca o arsură pentru pielea sensibilă, aşa că pe urmă a refuzat
cu încăpăţânare să bea din nou, fie şi numai cu înghiţituri mici.
Ne aflam pe corabie de două zile. Păreau deja cât şase luni.
Soarele a izbutit în cele din urmă să iasă de după nori, dar căldura făgăduită de
ivirea lui era spulberată de vânt şi stropii de apă pe care-i purta. Ghemuit într-o
pătură de lână, udă după ploaie, Thick a căzut într-un somn agitat. Se răsucea şi
gemea printre coşmaruri bântuite de cântecul lui pentru răul de mare. Îi stăteam
alături pe puntea udă, sortându-mi inutil grijile în mai multe grămezi. Aşa m-a
găsit Web.
M-am uitat în sus, spre el, când m-a salutat dând din cap cu gravitate. Pe urmă s-
a sprijinit de copastie, îndreptându-şi ochii spre cer. I-am urmărit privirea până la
o pasăre de mare care plutea pe urmele noastre desenând arcuri domoale în
văzduh. N-o mai văzusem niciodată, dar am bănuit că e Risk. Legătura Harului
dintre om şi pasăre părea ţesută din cer azuriu şi mare neîmblânzită, dintr-odată
calmă şi liberă. Am savurat ecourile plăcerii pe care o împărţeau, încercând să nu
mă sinchisesc, fiindcă îmi reamintea dureros de singurătatea mea. Aceea era
Magia Harului în cea mai firească stare a sa, o legătură dintre om şi animal,
făurită din plăcerea amândurora şi din respectul pe care şi-l purtau. Sufletul
bărbatului zbura cu pasărea. Le simţeam comuniunea şi îmi imaginam cum îşi
împărţea cu el bucuria zborului.
Abia când mi s-au destins muşchii mi-am dat seama cât de încordat fusesem.
Thick s-a afundat într-un somn acum mai adânc, Thick îşi pierduse o parte din
încruntarea feţei. Cântecul Meşteşugului i se revărsa pe tonuri mai puţin
ameninţătoare. Calmul radiat de Web ne atinsese pe amândoi, dar eu devenisem
mai târziu conştient de asta. Căldura seninătăţii lui mi se revărsa în jur,
împuţinându-mi neliniştea şi oboseala. Dacă ăsta era Harul, se folosea de el într-
un mod pe care nu-l mai întâlnisem, la fel de simplu şi de firesc cum e căldura
unei răsuflări. M-am trezit zâmbindu-i şi el mi-a răspuns cu alt zâmbet, cu
albeaţa dinţilor luminându-i scurt barba.
— E o zi minunată pentru rugăciune. Dar toate zilele sunt aşa.
— Asta făceai? Te rugai?
A dat din cap, şi i-am pus încă o întrebare:
— Ce cerere le-ai trimis zeilor?
A înălţat din sprâncene.
— Cerere?
— Nu asta înseamnă să te rogi? Să implori zeii să-ţi dea ceea ce-ţi doreşti?
A râs şi, pe fundalul vântului şuierător, sunetul s-a înălţat grav, dar binevoitor.
— Presupun că aşa se roagă unii. Dar nu şi eu. Eu n-o mai fac.
— Ce vrei să spui?
— Oh, cred că aşa se roagă copiii, când vor să-şi găsească o jucărie pierdută sau
să aducă tata acasă peşte din belşug, sau să nu descopere nimeni că au dat uitării
o treabă pe care ar fi trebuit s-o facă. Copiii cred că ştiu ce e mai bine pentru ei
înşişi şi nu se tem să ceară asta de la zei. Dar eu am devenit bărbat cu mulţi ani
în urmă şi ar fi ruşinos dacă n-aş şti că lucrurile stau altfel.
Mi-am sprijinit spatele de copastie într-o poziţie mai comodă. Presupun că, dacă
eşti obişnuit cu legănarea corabiei, ţi se pare odihnitoare. Însă muşchii mei se
revoltau fără încetare împotriva ei, şi fiecare fibră începuse să mă doară.
— Aha. Şi, atunci, un bărbat cum se roagă?
M-a privit amuzat, apoi s-a aşezat lângă mine.
— Nu ştii? înseamnă că nu te rogi?
— Nu, am răspuns; apoi m-am gândit mai bine şi am râs zgomotos. Numai când
sunt înspăimântat. Şi presupun că atunci mă rog aşa cum spui c-o fac copiii.
„Scapă-mă din asta, şi n-o să mă mai port niciodată ca un prost. Numai lasă-mă
să trăiesc.”
Web a râs cu mine.
— Ei, s-ar părea că, până acum, rugăciunile tale au fost ascultate. Şi ţi-ai ţinut
făgăduiala făcută celor de Sus?
Am clătinat din cap, cu un zâmbet trist.
— Mă tem că nu. Am găsit doar altă privinţă în care să fiu prost.
— Întocmai. Aşa facem cu toţii. De aceea am priceput că nu sunt destul de
înţelept ca să le cer zeilor ceva.
— Bine, şi, atunci cum te rogi, dacă nu ceri nimic?
— Pentru mine, rugăciunea înseamnă mai degrabă să ascult decât să cer. Şi, după
toţi aceşti ani ai mei, descopăr că nu mi-a mai rămas decât o singură rugăciune.
A fost nevoie de o viaţă de om ca să-mi găsesc rugăciunea şi cred că e cea pe
care o găseşte toată lumea, dacă se gândeşte la asta destul de mult.
— Şi care e?
— Gândeşte-te, mi-a sugerat zâmbind.
S-a ridicat încet şi şi-a plimbat privirea pe deasupra apei. În urma noastră,
pânzele umflate ale celorlalte corăbii păreau guşi de porumbei care-şi curtează
perechea aleasă. Ofereau o privelişte încântătoare.
— Marea mi-a plăcut întotdeauna. Am mers cu barca înainte de a învăţa să
vorbesc. Văd cu tristeţe că, pentru prietenul tău, prima călătorie e o experienţă
atât de neplăcută. Te rog să-i spui că o să-i treacă.
— Am încercat. Nu cred că e-n stare să mă creadă.
— Păcat. Ei, atunci, mult noroc! Poate-o să se simtă mai bine când se trezeşte.
S-a îndepărtat, iar eu mi-am amintit brusc că mai aveam ceva de vorbit cu el. M-
am ridicat în picioare şi l-am strigat.
— Web? Swift s-a îmbarcat împreună cu tine? Băiatul despre care am vorbit cu
ceva timp în urmă?
Întrebarea l-a făcut să se oprească şi să se întoarcă spre mine.
— Da. De ce întrebi?
I-am făcut semn să se apropie şi m-a ascultat.
— Ţi-aduci aminte că e băiatul cu care te-am rugat să stai de vorbă, cel cu Har?
— Bineînţeles. De-aia am fost încântat când a venit la mine şi s-a oferit să-mi fie
„paj”, dacă vreau să-l primesc şi să-l învăţ. De parcă eu aş şti ce trebuie să facă
un paj! A râs de o asemenea idioţenie, apoi, l-a vederea feţei mele sobre, a
redevenit serios. Ce s-a întâmplat?
— Eu îl trimisesem acasă. Am descoperit că n-a primit nicidecum îngăduinţa
părinţilor ca să vină la Buckkeep. Ai lui îl cred fugit în lume şi-şi fac griji fiindcă
a dispărut.
Web a rămas nemişcat, tăcut şi cu faţa lipsită de orice expresie, chibzuind asupra
noutăţii abia aflate. Pe urmă a clătinat din cap cu părere de rău.
— Trebuie să fie cumplit când dispare cineva care ţi-e drag, lăsându-te să te
frămânţi întruna, neştiind ce i s-o fi întâmplat.
Cu ochii minţii, am văzut-o pe Patience; m-am întrebat dacă spusele lui Web
fuseseră o împunsătură la adresa mea. Poate că nu, dar m-a iritat gândul că ar fi
putut fi.
— I-am spus lui Swift să se ducă acasă. Le e dator părinţilor cu munca lui, fie
până ajunge la majorat, fie până când îl scutesc ei.
— Aşa spun unii, a zis Web, pe un ton care sugera că e de altă părere. Dar
părinţii pot trăda un copil în mai multe feluri, şi atunci copilul nu le mai
datorează nimic. Cred că, dacă sunt rău trataţi, e înţelept din partea copiilor să
plece cât mai repede.
— Rău trataţi? îl cunosc pe tatăl lui Swift de multă vreme. Da, îi dă unui băiat o
palmă sau îi spune o vorbă aspră, dacă băiatul o merită. Dar, dacă Swift pretinde
că acasă a fost bătut sau neglijat, mă tem că minte.
Mi-a stat inima la gândul că băiatul ar fi putut vorbi astfel despre tatăl său.
Web a clătinat încet din cap. S-a uitat la Thick, ca să se asigure că dormea, apoi a
răspuns pe şoptite.
— Neglijarea şi vitregirea pot avea şi alte înfăţişări. Când negi ceea ce înfloreşte
în cineva, când interzici o magie pe care a primit-o fără s-o fi cerut, când îi impui
o ignoranţă care-l pune în pericol, când îi spui unui copil: „Nu trebuie să fii ceea
ce eşti.” Aşa ceva nu e bine.
Vorbea cu blândeţe, dar osândea fără milă.
— Îşi creşte fiul aşa cum a fost crescut el, am ripostat cu răceală.
Mi se părea bizar să iau apărarea lui Burrich, după ce-i reproşasem atât de des
ceea ce-mi făcuse.
— Şi n-a învăţat nimic. Nici după ce s-a lovit de propria sa ignoranţă, din ceea
ce i-a făcut primului băiat pe care l-a crescut. Încerc să-l compătimesc, dar când
mă gândesc cum ar fi putut fi dacă te-ar fi învăţat tot ce trebuia în copilărie…
— Cu mine s-a purtat foarte bine! m-am răstit. M-a luat la el când toţi ceilalţi m-
au lepădat, şi nu vreau s-aud pe nimeni vorbindu-i de rău.
Web s-a îndepărtat cu un pas. Peste faţă i-a trecut o umbră.
— E omucidere în ochii tăi, a murmurat.
Cuvintele m-au izbit ca apa rece turnată în creştet cu găleata. Dar, înainte de a-l
întreba ce voia să spună, a dat din cap, privindu-mă cu gravitate.
— Poate ar trebui să mai vorbim despre asta. Mai târziu.
Mi-a întors spatele şi a plecat. În mersul lui am recunoscut ceva. Nu fugea. Aşa
ar fi plecat Burrich de lângă un animal înrăit fiindcă nu fusese bine tratat, care
trebuia reîmblânzit cu răbdare. Mi s-a făcut ruşine.
Încet, m-am aşezat din nou lângă Thick. Poate reuşeam să aţipesc cât dormea el.
Dar n-am apucat să-nchid bine ochii, că m-am şi simţit ameninţat de coşmarul
lui. Era ca şi cum m-aş fi aventurat să cobor în sala comună a unui han ieftin,
zgomotoasă şi plină de fum. Muzica lui Thick mi se învârtejea în minte
cântându-i greaţa, iar spaimele lui dădeau legănării navei puterea înfricoşătoare a
unei înşiruiri de plonjări şi salturi dezordonate. Am deschis ochii. Era mai bine
să nu dorm decât să fiu înghiţit de visul lui urât.
Riddle mi-a adus un castron cu carne sărată şi o cană cu bere apoasă când Thick
încă mai dormea. Şi-a adus şi porţia lui, fiind probabil încântat că putea s-o
mănânce pe punte, nu în înghesuiala din cală. M-a oprit când am început să-l
zgâlţâi pe Thick, ca să împărţim mâncarea.
— Lasă-l pe bietul idiot să doarmă. E norocos fiindcă poate dormi, pentru asta îl
invidiază toţi oştenii de sub punte.
— De ce?
A ridicat neajutorat din umeri.
— N-aş putea spune. Poate fiindcă e prea puţin loc. Toţi sunt iritaţi şi niciunul nu
doarme bine. Jumătate se feresc să mănânce, de teamă să nu verse, şi, dintre ei,
unii au mai fost de multe ori pe mare. Iar când izbuteşti s-adormi, ţipă careva în
vis şi te trezeşte. Poate că lucrurile se vor linişti în câteva zile. În clipa asta, aş
prefera să stau într-o groapă, printre câini furioşi, în loc să mă-ntorc acolo. Mai
adineauri au fost două încăierări, s-au luat la bătaie fiindcă fiecare voia să-şi
primească mâncarea înaintea celuilalt.
Am dat din cap, cu aerul unui înţelept, încercând să-mi ascund îngrijorarea.
— Sunt sigur că într-o zi sau două o să se rezolve totul. Primele câteva zile ale
călătoriei sunt întotdeauna cele mai grele.
Minţeam cu neruşinare. De obicei e cel mai bine în primele câteva zile, când
călătoria e încă o noutate şi nimeni nu se simte plictisit. Visele lui Thick otrăveau
somnul oştenilor din gardă. M-am străduit să fiu o companie plăcută până când a
plecat Riddle. Imediat ce s-a îndepărtat, cu vasele goale în mâini, m-am aplecat
spre Thick şi l-am trezit zgâlţâindu-i. S-a săltat în capul oaselor cu un scâncet, ca
un copil speriat.
— St, st. Nu s-a-ntâmplat nimic. Thick, ascultă-mă. Nu, taci şi ascultă-mă.
Trebuie să-ţi opreşti muzica sau măcar să n-o mai laşi să răsune atât de tare.
Furia şi sentimentele rănite când îl trezisem atât de brutal i-au încreţit faţa ca o
prună. Lacrimile îi umpleau ochii mici şi rotunzi.
— Nu pot! s-a tânguit. O să mor!
Oamenii care lucrau pe punte ne-au săgetat cu priviri încruntate. Unul a
bombănit furios şi a făcut spre noi un semn apărător de ghinion. La un anumit
nivel, simţeau cu toţii de unde le izvorăsc tulburările. Bondocul şi-a tras nasul şi
s-a bosumflat în timp ce îi vorbeam, dar mi-a respins cu încăpăţânare toate
îndemnurile, a refuzat şi să-şi domolească muzica şi să încerce să-şi înfrângă
răul de mare şi frica. Am înţeles pe deplin cât de puternic e Meşteşugul lui Thick
abia când am încercat să trec prin discordantul amestec al sentimentelor sale ca
să ajung la Dutiful. Probabil că şi Prinţul, şi Chade îşi întăriseră zidurile
protectoare fără să vrea şi fără s-o ştie. Să le vorbeşti lor prin Meşteşug era
totuna cu a încerca să strigi prin viforniţă.
Am simţit panica dând să-l cuprindă pe Dutiful când şi-a dat seama cât de greu îi
venea să mă înţeleagă. Era la masă şi nu putea nesocoti bunele maniere plecând
pur şi simplu. Dar a izbutit totuşi să-l facă pe Chade să priceapă în ce pericol ne
aflam. S-au grăbit amândoi să termine cu prânzul şi să vină pe punte.
Între timp, Thick adormise din nou. Chade a vorbit în şoaptă.
— Pot să pregătesc o poţiune care să-l afunde într-un somn adânc şi îl silim pe
urmă s-o bea.
Prinţul s-a tras înapoi cu o strâmbătură.
— N-aş face aşa ceva. Thick nu uită repede c-a fost tratat cu brutalitate. În plus,
ce-am câştiga? Şi acum doarme, dar cântecul lui e atât de puternic că poate
schingiui şi morţii.
— Poate dacă somnul e foarte, foarte adânc… a spus Chade şovăielnic.
— O să-i punem viaţa în pericol, l-am întrerupt eu. Fără ca nici măcar să ştim
dacă i s-ar opri cântecul.
— N-avem decât o singură soluţie, a conchis prinţul. Ne întoarcem şi-l ducem
acasă. Îl lăsăm acolo.
— Imposibil! Chade era îngrozit. Irosim prea multe zile. Şi o să avem nevoie de
puterea lui când vom ajunge să dăm piept cu dragonul.
— Lord Chade, vedem chiar acum efectele depline ale acestei puteri. Şi se vede
că n-o putem nici educa, nici controla.
Vocea prinţului căpătase un ton aparte, tonul unui rege. Mi-a adus aminte de
Verity, de cuvintele lui cântărite cu grijă. Asta mi-a smuls un zâmbet, întâmpinat
de prinţ cu o nedumerită privire încruntată. M-am grăbit să-mi fac gândurile
cunoscute cu cât mai multă claritate.
— În clipa asta, puterea lui Thick nu poate fi controlată nici măcar de el însuşi.
Nu ne vrea răul, dar muzica lui e o ameninţare pentru noi toţi. Gândeşte-te cât
rău poate face când se înfurie cu adevărat. Sau dacă e grav rănit. Chiar dacă
izbutim să-l scăpăm de răul de mare şi să-i domolim cântecul, Thick rămâne o
lamă cu două tăişuri. Dacă nu descoperim cum s-o ţinem fără greş sub control,
această putere a lui poate redeveni un pericol când e în toane rele. Poate ar fi mai
înţelept să ne-ntoarcem şi să-l lăsăm acasă.
— Nu ne putem întoarce! a insistat Chade. Când eu şi Dutiful ne-am uitat lung la
el, ne-a implorat: Lăsaţi-mă să mă mai gândesc o noapte. Sunt sigur c-o să
găsesc o soluţie. Şi oferiţi-i lui încă o noapte în care să se deprindă cu corabia.
Poate îi trece răul de mare până-n zori.
— Bine, a încuviinţat Dutiful, peste câteva clipe.
Vorbise iarăşi pe tonul de mai înainte. M-am întrebat de unde îl învăţase sau dacă
pur şi simplu îşi intra tot mai mult în rolul de conducător. Dar îmi plăcea oricum
să-l aud. Nu eram sigur că dăduse dovadă de înţelepciune acordându-i lui Chade
încă o zi. Însă era hotărârea lui şi o luase cu convingere. Un fapt care trebuia
apreciat.
Când s-a trezit, lui Thick i s-a făcut rău din nou. Bănuiesc că slăbiciunea lui li se
datora în aceeaşi măsură răului de mare şi înfometării prelungite. Vomase atât de
mult încât îl dureau muşchii burţii şi i se iritase gâtul. Nu-l puteam convinge să
înghită altceva în afară de apă, pe care o bea şovăind. Afară nu era nici cald, nici
frig, însă el tremura în hainele ude. Îl iritau, dar opunea o rezistenţă furioasă ori
de câte ori îl sfătuiam să meargă în cabina lui, ca să se schimbe sau ca să se
încălzească. Mă simţeam ispitit să-l înşfac şi să-l târăsc acolo, dar ştiam că ar fi
ţipat şi s-ar fi împotrivit, iar muzica i s-ar fi dezlănţuit cu o violenţă sălbatică.
Mă temeam că o să se îmbolnăvească grav în curând.
Orele se târau, cumplite, şi nu numai pentru noi. De două ori l-am auzit pe şeful
de echipaj revărsându-şi furia asupra oamenilor săi posomorâţi. A doua oară, l-a
ameninţat pe unul cu biciuirea fiindcă nu-l privea cu destul respect. Simţeam
încordarea crescând pe corabie.
Seara, târziu, a reînceput ploaia, ca o ceaţă care pătrunde pretutindeni. Avem
impresia că sunt ud de cel puţin o săptămână. Mi-am pus pătura peste Thick,
sperând că greutatea lânii o să-i ofere un strop de căldură. Avea un somn agitat,
se zvârcolea ca un câine bântuit de coşmaruri. Mi-am adus aminte de o glumă
des auzită: „Nu poţi muri de rău de mare, dar ai vrea să poţi.” M-am întrebat
dacă nu cumva adevărul e altul. Cât timp mai putea corpul lui să suporte un
asemenea tratament?
Mulţumită Harului, am simţit prezenţa lui Web înainte de a-i vedea silueta
Conturându-se deasupra mea în lumina slabă a felinarului de pe punte.
— Eşti un bărbat loial, Tom Badgerlock, a remarcat, lăsându-se în jos, lângă
mine. Nu e o îndatorire plăcută, dar n-ai plecat de-aici nici măcar o clipă.
Lauda lui mi-a mers la inimă şi m-a stânjenit în acelaşi timp.
— E datoria mea, am răspuns, lăsând complimentul să treacă pe lângă mine,
nebăgat în seamă.
— Şi ţi-o iei în serios.
— Aşa m-a învăţat Burrich, am răspuns, cu o oarecare asprime.
A râs nestingherit.
— Şi tot el te-a învăţat să te agăţi de orice nemulţumire ca un câine de botul unui
taur. Nu te mai gândi la asta, Fitzehivalry Farseer. N-o să mai spun nimic despre
el.
— Aş vrea şi să nu mai rosteşti numele ăsta cu atâta nepăsare, am ripostat, după
o clipă de tăcere apăsătoare.
— E al tău. O bucată din tine, care lipseşte. Ar trebui să ţi-o iei înapoi.
— E un mort. Şi mort ar trebui să rămână, spre binele tuturor celor care-mi sunt
dragi.
— E mort pentru ei sau pentru tine? a întrebat, părând să îi vorbească, din
întuneric, întunericului.
Nu mă uitam la el. Priveam dincolo de pupă, către celelalte corăbii, care ne
urmau prin noaptea ploioasă. Erau forme negre, cu pânzele ca tot atâtea pete
profilate pe cer. Felinarele de pe punţi se înălţau şi coborau odată cu ele, părând
stele îndepărtate, în mişcare.
— Web, ce vrei de la mine? l-am întrebat, într-un târziu.
— Numai să te fac să gândeşti, mi-a răspuns pe un ton liniştitor. Nu să te-nfurii,
deşi se pare că mă pricep de minune. Sau poate că furia e întotdeauna acolo,
supurând în tine, iar eu sunt cuţitul care străpunge buboiul, împroşcând cu puroi.
Am clătinat din cap în tăcere, fără să-mi pese dacă îmi vedea gestul sau nu. În
clipa aceea aveam altele în minte şi mi-aş fi dorit să fiu singur.
Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, el a adăugat:
— Iar în seara asta nici măcar nu vreau să-ţi deschid calea meditaţiei. De fapt,
am venit să-ţi ofer un răgaz. Stau eu de veghe lângă Thick dacă-ţi doreşti câteva
ore libere. Mă îndoiesc că ai izbutit să dormi adânc de când eşti aici.
Tânjeam să mă pot mişca după bunul plac, să văd ce dispoziţie domnea pe restul
corabiei. Mai mult decât atât, tânjeam după un somn fără griji. Propunerea era
incredibil de ispititoare. Aşa că m-a făcut imediat bănuitor.
— De ce?
Web a zâmbit.
— Ţi se întâmplă chiar atât de rar să se poarte cineva frumos cu tine?
Întrebarea m-a umplut de o tulburare bizară. Am tras aer în piept.
— Presupun că uneori las impresia asta.
M-am ridicat încet, fiindcă înţepenisem stând în aerul tare al nopţii. Mi-am
ridicat braţele deasupra capului şi mi-am rotit umerii în timp ce-mi trimiteam un
gând către Dutiful.
Web se oferă să stea o vreme cu Thick, în locul meu. Pot să-l las?
Bineînţeles.
Prinţul părea aproape surprins fiindcă îl întrebasem.
Pe de altă parte, uneori avea prea multă încredere în oameni.
Dă-i te rog de veste lui Chade.
Am simţit că Dutiful încuviinţa.
— Mulţumesc, i-am răspuns lui Web, odată ce m-am dezmorţit. Primesc oferta ta
cu recunoştinţă.
L-am privind aşezându-se cu mare grijă lângă Thick şi scoţând de sub cămaşă
cel mai mic cimpoi de mare pe care-l văzusem vreodată. Cimpoiul de mare e,
probabil, cel mai des întâlnit instrument pe toate corăbiile, pentru că suportă bine
deopotrivă vremea rea şi folosirea cu neglijenţă. E uşor să-nveţi să cânţi la el o
melodie simplă, dar un cântăreţ talentat te poate încânta la fel de mult ca un
menestrel din Buckkeep. Nu mă miram că se afla în mâinile lui Web. Fusese
pescar; şi probabil că încă mai era, în multe feluri.
Mi-a făcut semn să plec. Când mă îndepărtam, am auzit melodia, ca o adiere a
brizei. Web susura, foarte încet, un cântec pentru copii. Oare ştiuse, instinctiv, că
astfel îl putea linişti pe Thick?
M-am întrebat de ce nu-mi trecuse şi mie prin cap că muzica putea să-l aline.
Am oftat. Începeam să fiu prea ancorat în modul meu de gândire. Trebuia să-mi
amintesc cum să mă mlădiez.
M-am dus în cambuză, sperând c-o să pot cerşi ceva cald de mâncare. Am
căpătat în schimb nişte pâine tare şi o bucăţică de brânză cât două degete,
nicidecum mai mare. Bucătăreasa mi-a adus la cunoştinţă că ar trebui să mă
consider norocos pentru asta. N-avea mâncare de irosit, nu, nu pe bărcuţa aia
încărcată din greu şi plină de lume. Sperasem că pot primi apă pentru spălat, apă
dulce, doar atât cât îmi trebuia ca să scap de sarea de pe mâini şi de pe faţă, însă
mi-a spus că trebuie să mă deprind să mă descurc fără aşa ceva. Îmi primisem
porţia pentru ziua aia, nu? Se cuvenea să mă mulţumesc cu ea. Oştenii ăştia din
gardă! N-au idee câtă autodisciplinare îi cere unui om viaţa pe o corabie.
A m bătut în retragere în faţa limbii ei ascuţite. Tânjeam să stau pe punte să
mănânc, dar acolo nu era teritoriul meu şi corabierii erau în starea necesară ca să
mi-o demonstreze. Aşa că am coborât sub punte, acolo unde ceilalţi bărbaţi din
gardă sforăiau, bodogăneau sau jucau cărţi la lumina pâlpâitoare a unui felinar.
Zilele petrecute pe mare nu îmbunătăţiseră mirosul locului care ne adăpostea.
Am descoperit că toţi erau în toane rele, Riddle nu exagerase câtuşi de puţin.
Comentariile unuia despre „dădaca reîntoarsă” ar fi îndreptăţit din plin o
încăierare, dacă mi-aş fi dorit-o. Dar, nedorind-o, am izbutit să nu-i iau în seamă
insultele, am mâncat în grabă şi mi-am scos pătura din cufăr. Să găsesc un loc
unde să mă întind era imposibil. Podeaua era presărată cu oşteni culcaţi. M-am
încovrigat în mijlocul lor. Aş fi preferat să dorm cu spatele la un perete, dar nu
puteam spera aşa ceva. Mi-am scos cizmele şi mi-am slăbit centura. Bărbatul de
alături a bombănit cu răutate şi s-a răsucit în timp ce mă străduiam să mă instalez
pe podea şi să mă învelesc cu pătura. Am închis ochii şi am răsuflat adânc,
dorindu-mi din toate puterile să dorm fără să mai ştiu de nimic şi simţindu-mă
recunoscător, fiindcă mi se oferise prilejul s-o fac. Măcar în vise aş fi putut scăpa
de coşmarul pe care-l trăiam.
Dar, în timp ce traversam teritoriul stăpânit de penumbră dintre trezie şi somn,
mi-am dat seama că era cu putinţă să am o soluţie pentru problemele mele. În loc
să mă rostogolesc pe calea către somnul adânc, m-am lăsat să alunec pe una
lăturalnică şi am căutat-o pe Nettle.
S-a dovedit a fi o treabă mai grea decât mă aşteptasem. Muzica lui Thick era
prezentă, am bâjbâit prin ea ca şi cum aş fi înaintat prin ceaţă, poticnindu-mă
printre mărăcini. Nici nu-mi trecuse bine asta prin minte când din sunete au
început să încolţească lujeri şi spini. Muzica n-ar trebui să rănească omul, dar
aceea îl rănea. M-am împleticit prin ceţuri îmbibate de greaţă, de foame şi de
sete, cu fiori reci înţepenindu-mi spatele şi cu capul zvâcnindu-mi în ritmul
muzicii discordante care se agăţa de mine şi mă târa. După o vreme m-am oprit.
— E un vis, mi-am spus, şi, la auzul cuvintelor mele, mărăcinii s-au răsucit
dispreţuitori.
Apoi, pe când stăteam nemişcat, au început să mi se încolăcească în jurul
picioarelor.
— E un vis, am repetat. Nu-mi puteţi face niciun rău.
Dar cuvintele mele nu şi-au atins ţinta. Am simţit spinii pătrunzându-mi prin
pantaloni şi muşcându-mi din carne în timp ce înaintam clătinându-mă. M-au
strâns tot mai tare, împiedicându-mi mişcările.
M-am oprit din nou, străduindu-mă să nu-mi pierd sângele rece. Ce începuse ca
o sugestie a Meşteşugului lui Thick devenise propriul meu coşmar. M-am
încordat să fac faţă forţei lujerilor cu ghimpi care încercau să mă trântească, mi-
am dus mâna la şold şi am scos sabia lui Verity. Am retezat mărăcinii, care s-au
retras unduindu-se, ca şerpii din care ai tăiat o bucată. Încurajat, i-am spus sabiei
o lamă de foc, care a pârlit plantele zvârcolitoare şi mi-a luminat drumul prin
ceaţa cotropitoare.
— Urcă pe deal, mi-am zis. Ceaţa n-a umplut decât văile. Culmile sunt curate, cu
văzduhul limpede.
Şi chiar aşa era.
După ce am izbutit în sfârşit să ies din ceaţa Meşteşugului lui Thick, mi-am dat
seama că sunt la hotarele visului lui Nettle. Am rămas cu ochii la un turn de
sticlă ce se înălţa deasupra mea, de pe vârful dealului. Am recunoscut povestea.
Mai sus de mine, panta era presărată cu fire lungi, care se legănau. Pe măsură ce
urcam, se agăţau de mine ca o pânză de păianjen. Ştiam că Nettle e conştientă de
prezenţa mea. M-a lăsat însă să mă descurc singur şi am continuat să umblu cu
trudă prin încâlceala care îmi trecea de glezne, alcătuită din făgăduielile
încălcate de iubiţii mincinoşi ai prinţesei. În vechiul basm, numai un bărbat cu
inima curată putea să urce pe o asemenea potecă fără să se prăvălească.
În vis, m-am preschimbat în lup. Toate cele patru labe mi-au fost curând atât de
înfăşurate de firele agăţătoare, încât m-am văzut nevoit să mă opresc şi să le
mestec ca să mă eliberez. Dintr-un motiv oarecare, aveau gust de anason, o
aromă plăcută când cantitatea e moderată, dar sufocantă dacă îţi umpli gura.
Când am ajuns în sfârşit la turnul de sticlă şi m-am uitat în sus, spre Nettle,
aveam pieptul ud şi din bot îmi picura salivă. M-am scuturat, împrăştiind stropi,
apoi am întrebat-o:
— Nu mă inviţi să urc la tine?
Nu mi-a răspuns. Se sprijinea de balustrada balconului şi admira peisajul. M-am
uitat în urma mea, către mărăcinii care fluturau deasupra ceţii lăsate în văi. Oare
ceaţa se târa spre mine? Fiindcă Nettle a continuat să nu-mi dea atenţie, am
ocolit cu paşi repezi turnul. În povestea de demult, nu avea uşă, şi fiica mea îl
recrease cu fidelitate. Oare asta însemna că avusese un iubit care îi fusese
necredincios? Pentru o clipă, mi s-a frânt inima şi am uitat de ce venisem. După
ce am dat ocol turnului, m-am aşezat pe labele din spate şi mi-am ridicat ochii
spre silueta din balcon.
— Cine te-a trădat? am întrebat-o.
A continuat să se uite în depărtare, şi m-am temut că n-o să-mi răspundă. Însă
apoi a spus, fără să-şi coboare privirea către mine:
— Toată lumea. Pleacă!
— Cum pot să te-ajut dacă plec?
— Nu mă poţi ajuta. Mi-ai spus-o destul de des. Aşa că poţi să pleci, să mă laşi
singură. Ca toţi ceilalţi.
— Cine a plecat şi te-a lăsat singură?
Pentru asta m-am ales cu o privire furioasă. A răspuns cu voce scăzută,
îndurerată.
— Nu ştiu de ce-am crezut c-o să-ţi aduci aminte! Fratele meu, în primul rând.
Fratele meu Swift, despre care ai zis c-o să se-ntoarcă la noi, acasă, cât de
curând. Ei bine, nu s-a întors. Şi pe urmă tatăl meu s-a hotărât, prosteşte, să plece
în căutarea lui. De parcă un om cu vederea înceţoşată ar fi în stare să caute ceva!
I-am spus cu toţii să nu plece, dar a plecat. Şi s-a întâmplat ceva, nu ştiu ce,
fiindcă i s-a întors calul fără el. Aşa că am plecat şi eu călare, deşi mama ţipa la
mine că n-am voie, şi am mers înapoi, pe urmele calului, şi l-am găsit pe tata pe
marginea drumului, plin de vânătăi şi de sânge şi încercând s-ajungă acasă
târându-şi un picior. L-am adus eu, şi mama m-a ocărât din nou fiindcă n-am
ascultat-o. Şi acum tata e în pat, zace pur şi simplu, se uită fix la pereţi şi nu
vorbeşte cu nimeni. Mama ne-a interzis tuturor să-i ducem rachiu. Aşa că nu
vorbeşte cu noi, nu ne povesteşte ce i s-a întâmplat. De-aia mama îşi varsă furia
pe noi toţi. De parcă ar fi vina mea.
Pe la jumătatea tiradei, pe faţă au început să-i şiroiască lacrimi. Îi picurau de pe
bărbie, i se scurgeau pe mâini şi se prelingeau apoi pe peretele turnului. Şi se
solidificau încet în dâre de amărăciune opalescente. M-am săltat pe picioarele
din spate şi mi-am dat silinţa să mă agăţ cu ghearele de ele, dar erau prea netede,
prea puţin reliefate. M-am lăsat din nou în jos. Mă simţeam pustiit şi bătrân. Am
încercat să-mi spun că nefericirea din familia lui Molly n-avea nicio legătură cu
mine, că nimic nu se întâmplase din vina mea şi că n-aveam cum s-o înlătur.
Totuşi, avea rădăcini adânci, nu-i aşa?
După un timp, Nettle şi-a coborât din nou privirea spre mine şi a izbucnit într-un
râs amar.
— Ei, Umbră de Lup? Nu-mi spui că nu mă poţi ajuta? Nu spui întotdeauna aşa?
Nu mi-a venit în minte niciun răspuns, iar ea a continuat, pe un ton acuzator:
— Nici măcar nu ştiu de ce mai vorbesc cu tine. M-ai minţit. Ai spus că fratele
meu e în drum spre casă.
— Aşa am crezut, am răspuns, găsindu-mi în sfârşit cuvintele. M-am dus la el şi
i-am spus să se-ntoarcă acasă. Am crezut c-a plecat.
— Păi, poate c-a încercat. Poate că a plecat spre noi, dar a fost ucis de tâlhari sau
a căzut în râu şi s-a înecat. Ţi-a trecut vreodată prin cap că, la zece ani, e puţin
cam prea tânăr ca să bată drumurile de unul singur? Presupun că nu te-ai gândit
că ar fi fost frumos din partea ta să ni-l aduci aici în siguranţă, în loc să-l
„trimiţi”. Dar nu, probabil ar fi fost un efort prea mare pentru tine.
— Nettle. Opreşte-te. Lasă-mă să vorbesc. Swift e în siguranţă. Teafăr şi
nevătămat. E încă aici, cu mine.
Am tăcut şi am încercat să-mi trag răsuflarea. Cuvintele mele aveau o urmare de
neocolit şi mi se făcea rău când mă gândeam la ea. Soseşte, Burrich, m-am
gândit. Toată suferinţa de care am încercat vreodată să te cruţ. Împachetată
frumos, laolaltă cu nefericirea pentru familia ta.
Pentru că Nettle a întrebat, aşa cum ştiam că avea s-o facă:
— Şi unde anume e „cu tine, în siguranţă”? Şi cum ştiu că e într-adevăr în
siguranţă? Cum ştiu că tu eşti real? Poate că eşti, la fel ca restul visului, ceva
creat de mine. Uită-te la tine, omule-lup! Nu exişti cu adevărat şi îmi oferi
speranţe măsluite.
— În realitate nu arăt aşa cum mă vezi, am răspuns. Dar sunt real. Şi tatăl tău m-
a cunoscut cândva.
— Odată ca niciodată, a zis ea în bătaie de joc. O altă poveste a lui Umbră de
lup. Pleacă de-aici cu basmele tale de adormit copiii. A răsuflat cutremurându-se
şi pe obraji au început din nou să i se prelingă lacrimi. Nu mai sunt o fetiţă.
Poveştile astea prosteşti nu mă pot ajuta.
Atunci am ştiut că o pierdusem. Pierdusem încrederea ei, prietenia ei. Pierdusem
orice prilej de a-mi cunoaşte copila ca pe un copil. M-a potopit o tristeţe
cumplită, cu muzica mărăcinilor care creşteau adăugându-i-se ca o dantelă. M-
am uitat în urma mea. Lujerii ţepoşi şi ceaţa se furişaseră mai sus. Oare
ameninţarea era din propriul meu vis sau muzica lui Thick devenise mai
înspăimântătoare? Nu ştiam.
— Şi am venit aici să-ţi cer ajutorul, mi-am reamintit eu cu amărăciune.
— Ajutorul meu? a întrebat ea cu voce sugrumată.
Vorbisem fără să mă gândesc.
— Ştiu că n-am dreptul să-ţi cer nimic.
— Nu. Nu ai. Nettle se uita pe lângă mine. Oricum, despre ce e vorba?
— Despre un vis. De fapt e un coşmar.
— Credeam că toate coşmarurile tale sunt despre căderi.
Părea intrigată.
— Nu e coşmarul meu. E al altcuiva. Al… E foarte puternic. Destul de puternic
ca să se răspândească, ca să se pătrundă în visele altora. Coşmarul lui ameninţă
vieţi şi nu cred că el îl poate controla.
— Atunci trezeşte-l.
Mi-a oferit rezolvarea cu dispreţ.
— Ar putea ajuta, pentru scurt timp. Dar am nevoie de o soluţie de durată.
Pentru o clipă, m-am gândit să-i spun că viaţa lui Swift se număra printre cele
ameninţate. Dar am renunţat. N-avea rost s-o sperii, mai ales că nici măcar nu
ştiam dacă mă poate ajuta.
— Şi ce crezi că aş putea să fac eu?
— M-am gândit că m-ai putea ajuta să intru în visul lui şi să-l schimb. Să-l fac
plăcut, calm. Să-l convingi că nimic din ceea ce i se întâmplă n-o să-l ucidă, că
totul o să fie minunat. Pe urmă visul lui s-ar însenina. Şi am izbuti cu toţii să ne
odihnim.
— Cum aş putea face aşa ceva? Şi de ce aş face-o? a adăugat mai tăios. Ce-mi
oferi în schimb, Umbră de lup?
Nu-mi plăcea că ajunseserăm să ne târguim, dar vina era numai a mea. Şi era
trist că singurul lucru pe care i-l puteam oferi avea să-i umple tatăl de durere şi
de remuşcări. I-am răspuns vorbind rar:
— Ai putea, pentru că foloseşti cu foarte mare putere magia care permite să intri
în visele altora şi să le schimbi. Poate cu destulă putere ca să modelezi visul
prietenului meu, care e, la rândul lui, foarte puternic când e vorba de magie. Şi
foarte înspăimântător.
— Nu folosesc nicio magie.
Nu i-am luat în seamă cuvintele.
— Cât despre… Ţi-am spus că Swift e cu mine, că e în siguranţă. Nu m-ai
crezut. Nu te învinovăţesc pentru asta, fiindcă m-am înşelat când te-am asigurat
că se-ntoarce. Acum o să-ţi încredinţez un mesaj pentru tatăl tău. O să… o să-i
îngreuneze inima. Dar o să ştie că tot ce spun e adevărat. Că fratele tău e teafăr şi
nevătămat. Şi că e cu mine.
— Atunci spune-mi care e mesajul.
Pentru o clipă în care m-am lăsat dominat de influenţa lui Chade, m-am gândit
să-i cer ajutorul mai întâi să schimb visul lui Thick. Apoi am respins ideea cu
asprime. Fiica mea îmi datora exact ce îi dădusem eu ei, adică nimic. Poate că,
pe de altă parte, mi-a fost şi teamă că o să-mi pierd curajul dacă nu rostesc
imediat cuvintele mesajului. Fiecare în parte mi s-a părut o caznă, ca atingerea
limbii de tăciuni încinşi. Le-am înşiruit.
— Spune-i că ai visat un lup cu ţepi de porc spinos înfipţi în bot. Şi că lupul a
zis: „Ceea ce ai făcut tu cândva fac eu acum. Îţi adăpostesc şi îţi îndrum fiul. O
să pun viaţa mea între el şi orice l-ar putea vătăma în vreun fel şi, când misiunea
mea va fi încheiată, o să ţi-l aduc teafăr acasă.”
Îmi mascasem mesajul atât cât se putea. Nettle s-a apropiat totuşi destul de mult
de adevăr când m-a întrebat cu înflăcărare:
— Tatăl meu a avut grijă de fiul tău, cu ani în urmă?
Unele hotărâri sunt mai uşor de luat când nu-ţi dai timp de gândire. Mi-am minţit
fiica.
— Da. Întocmai.
Am privit-o gândindu-se la asta câteva clipe. Turnul de sticlă s-a topit,
preschimbându-se încetul cu încetul în apă. Cald şi nevătămător, şuvoiul s-a
scurs pe lângă picioarele mele, până când balconul ei a ajuns pe pământ. A întins
mâna spre mine, ca s-o ajut să treacă peste balustradă. I-am luat-o, atingându-mi
şi totuşi neatingându-mi fiica pentru prima oară în viaţa ei. Degetele ei arse de
soare s-au sprijinit pentru scurt timp pe laba mea cu gheare negre. Pe urmă s-a
desprins de mine şi s-a uitat la ceaţa şi la mărăcinii târâtori care urcau către noi.
— Ştii că, până acum, n-am mai făcut niciodată aşa ceva?
— Nici eu, am recunoscut.
— Înainte de a intra în visul lui, spune-mi câte ceva despre el, a sugerat.
Ceaţa şi mărăcinii se apropiau tot mai mult. Orice i-aş fi dezvăluit despre Thick
ar fi însemnat prea mult, însă ar fi putut fi periculos pentru noi toţi s-o las să
între în visul lui fără să ştie nimic. Nu puteam controla ceea ce avea să-i
dezvăluie Thick în lumea acelui vis. Pentru o secundă care s-a dus în zbor, m-am
întrebat dacă n-ar fi trebuit să mă sfătuiesc cu Chade sau cu Dutiful înainte de a
cere ajutorul lui Nettle. Pe urmă mi-am adresat mie însumi un zâmbet amar.
Eram Maestrul Meşteşugului, nu? În tot ce ţinea de asta, hotărârea îmi aparţinea
mie şi numai mie.
Aşa că i-am spus fiicei mele că Thick e un biet netot, un bărbat cu minte şi suflet
de copil, dar, în privinţa magiei Meşteşugului, are puterea unei oştiri. I-am spus
chiar şi că se află în slujba prinţului Farseer şi că, împreună cu prinţul,
călătoreşte pe o corabie. I-am spus ce forţă are muzica Meşteşugului său şi că, în
acel moment, visele lui sunt o catastrofă pentru moralul tuturor oamenilor de pe
corabie. I-am spus că Thick e convins că răul de mare n-o să-i treacă niciodată şi
că probabil o să-l ucidă. Şi, în timp ce povesteam toate astea, mărăcinii creşteau
şi se apropiau de noi răsucindu-se, iar eu o priveam pe Nettle trăgând cu iuţeală
concluzii din tot ce auzise: că şi eu mă aflu la bordul acelei corăbii şi că fratele ei
mă însoţeşte într-o călătorie pe mare, alături de prinţul Farseer. Fiindcă ea locuia
undeva, la ţară, m-am întrebat cât de multe auzise despre narcescă şi despre
aventura spre care se îndrepta Dutiful. Am primit repede răspunsul. Nettle a pus
singură totul cap la cap.
— Prin urmare, dragonul negru despre care te tot întreabă cel argintiu e acela pe
care trebuie să-l ucidă prinţul.
— Nu rosti numele femelei-dragon, am implorat-o.
M-a privit cu dispreţ la adresa spaimelor mele prosteşti. Apoi a spus încet:
— Începem.
Şi ne-au potopit mărăcinii.
Trosneau înălţându-ni-se în jurul gleznelor şi apoi în jurul genunchilor, cum urcă
focul în susul unui copac. Ghimpii ne-au muşcat carnea, iar ceaţa s-a învârtejit o
clipă mai târziu deasupra noastră, ameninţătoare, sufocându-ne.
— Ce-i asta? a exclamat Nettle sâcâită. Apoi, când ceaţa a ascuns-o vederii
mele, a adăugat: încetează! Umbră de lup, încetează imediat! Toate sunt făcătura
ta; nu făureşti mizeria asta. Dă-i drumul!
Şi mi-a înşfăcat visul. Ga atunci când îţi smulge cineva păturile. Dar m-am simţit
zdruncinat mai ales fiindcă asta a evocat o amintire pe care am recunoscut-o şi,
totodată, n-am recunoscut-o: alte vremuri şi o femeie mai vârstnică, smulgând
ceva fascinat şi strălucitor din strânsoarea pumnului meu dolofan şi spunând:
„Nu, Keppet. Nu e pentru băieţei.”
Expulzarea bruscă din visul meu mi-a tăiat răsuflarea, iar în secunda următoare
am plonjat, în adevăratul sens al cuvântului, în visul lui Thick. Ceaţa şi mărăcinii
s-au făcut nevăzuţi, iar apa rece şi sărată mi s-a închis deasupra capului. Mă
înecam. Indiferent ce mişcări aş fi făcut, nu izbuteam să ajung deasupra apei. Pe
urmă o mână s-a încleştat de a mea şi Nettle m-a tras până ce am ajuns alături de
ea, în picioare, apoi a exclamat iritată:
— Te laşi amăgit atât de uşor! E un vis, nimic mai mult. Iar acum e visul meu şi,
în el, putem merge pe valuri. Haide!
Aşa a spus şi aşa a fost. Dar o ţineam totuşi de mână şi mergeam alături de ea. În
jurul nostru, apa se întindea în toate părţile, scânteind de la un orizont la altul,
fără să i se întrezărească undeva ţărmul. Muzica lui Thick era vântul care ne
sufla în jur. Mi-am rotit privirea cu ochii mijiţi, întrebându-mă cum aveam să-l
găsim vreodată pe Thick printre valurile care nu păstrau nicio urmă, dar Nettle
m-a strâns de mână, vorbind cu voce clară printre notele înnebunitorului cântec
al bondocului.
— Suntem deja foarte aproape de el.
Şi a avut dreptate. După câţiva paşi, s-a lăsat în genunchi, cu un strigăt încărcat
de milă. Soarele orbitor şi apa mă împiedicau să văd la ce se uita. Am
îngenuncheat alături de ea şi mi s-a frânt inima.
Era ceva bine-cunoscut de Thick. Probabil îl văzuse cândva, în realitate. Pisoiul
înecat plutea chiar sub suprafaţa apei. Atât de mic încât încă nu făcuse ochi, se
legăna, lipsit de greutate, în strânsoarea mării. Părul îi plutea răsfirat în jur, dar,
după ce l-a luat Nettle de ceafă şi l-a scos, apa a prins să se scurgă, netezindu-i
brusc blana. L-a scuturat uşor, cu apa şiroindu-i de pe coadă şi de pe lăbuţe şi
picurându-i din nas şi din roşul gurii deschise. Apoi a luat fără şovăire mica
făptură în căuşul palmei. S-a aplecat cu toată atenţia asupra ei, i-a apăsat cu
pricepere firavul coş al pieptului între degetul mare şi arătătoarele ambelor
mâini. Pe urmă i-a apropiat faţa minusculă de a ei şi i-a suflat brusc aer în gura
roşie, deschisă. În acele clipe a fost pe de-a-ntregul fiica lui Burrich. Aşa îl
văzusem pe el curăţând mucusul din gâtlejul unui căţeluş nou-născut.
— Acum te simţi, bine, i-a spus pisoiului autoritară.
A alintat micuţa creatură şi, în urma mâinii ei, blana a rămas uscată şi moale.
Atunci am văzut că era dungat, cu alb şi portocaliu. Îl crezusem negru.
— Eşti viu şi teafăr, şi n-o să las nimic rău să se abată asupra ta. Iar tu ştii că poţi
avea încredere în mine. Pentru că te iubesc.
La auzul cuvintelor ei, mi s-a pus în gât un nod înăbuşitor. M-am întrebat de
unde ştiuse ce să spună. Fără să fi avut habar, îmi dorisem toată viaţa să aud pe
cineva spunându-mi mie acele cuvinte, să le facă să sune sincer, credibil. Era ca
atunci când vezi cum i se dă altuia ceva pe care-l jinduieşti de mult. Totuşi, n-am
simţit nici amărăciune, nici invidie. M-am minunat doar fiindcă, la şaisprezece
ani, Nettle purta în sine însăşi un astfel de dar pentru altcineva. Chiar dacă aş fi
izbutit să-l găsesc pe Thick în visul lui şi chiar dacă mi s-ar fi spus că acelea erau
cuvintele pe care trebuia să le rostesc, n-aş fi putut să le pronunţ făcându-le să
sune atât de sincer ca ale ei. Era fiica mea, sânge din sângele meu, dar admiraţia
şi uimirea pe care mi le trezise m-au făcut în momentul acela s-o simt ca pe o
creaţie fără vreo legătură cu mine.
Pisoiul i s-a mişcat în mână. S-a uitat în jur, fără să vadă. Când micuţa gură roşie
i s-a deschis larg, m-am aşteptat la scâncet. Dar el a întrebat cu voce firavă,
răguşită:
— Mămico?
— Nu, i-a răspuns Nettle. Era mai curajoasă decât mine. Nici măcar nu s-a
gândit la o minciună uşor de rostit. Cineva care îi seamănă.
Pe urmă a privit peisajul marin ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară.
— Iar locul ăsta nu e potrivit pentru tine. Să-l schimbăm, da? Unde ţi-ar plăcea
să te afli?
Răspunsul lui m-a surprins. Nettle l-a convins să-i dea un amănunt după altul.
Când au terminat, aveam cu toţii dimensiunile unor păpuşi şi stăteam în mijlocul
unui pat imens. În depărtare, desluşeam ca prin ceaţă pereţii unuia dintre
furgoanele în care trăiesc şi călătoresc dintr-o aşezare în alta familiile multor
păpuşari şi saltimbanci ambulanţi. De un colţ al tavanului atârnau ardei uscaţi şi
funii de ceapă, răspândindu-şi mirosul. Şi am recunoscut muzica din jur, nu doar
drept cântecul mamei lui Thick, ci şi desluşind ce o alcătuia: răsuflarea unei
femei adormite, scârţâitul roţilor şi tropotul deloc grăbit al copitelor tuturor
cailor trupei împletindu-se ca fundal al melodiei fredonate de o femeie şi al
sunetului unui fluier de copil. Era un cântec al ocrotirii, al aprobării şi al
mulţumirii.
— E frumos aici, a spus Nettle, după ce a fost gata totul. Dacă nu te superi, poate
o să mai vin în vizită. Ţi-ar plăcea?
Pisoiul a început să toarcă, apoi s-a strâns covrig, nu ca să doarmă, ci fiindcă se
simţea în siguranţă în mijlocul patului uriaş. Nettle s-a ridicat, gata să plece.
Cred că în clipa aceea mi-am dat seama că priveam visul lui Thick fără să mai
fac parte din el. Dispărusem, odată cu orice altceva discordant şi primejdios. În
lumea mamei lui n-aveam loc.
— La revedere, a spus Nettle. Şi nu uita cât de uşor e s-ajungi aici, a adăugat.
Când te hotărăşti să adormi, nu trebuie decât să te gândeşti la perna asta. A atins-
o pe una dintre multele răsfirate pe pat şi împodobite cu broderii strălucitoare.
Ţine-o minte şi, ori de câte ori o să visezi, o s-ajungi drept aici.
Ca răspuns, pisoiul a prins să toarcă mai tare, şi visul lui Thick a început să
pălească în jurul meu. O clipă mai târziu, m-am regăsit pe coasta dealului, lângă
turnul ei de sticlă topită. Mărăcinii şi ceaţa dispăruseră, dezvăluind priveliştea
unor văi înverzite şi a râurilor care-şi purtau prin ele apele strălucitoare.
— Nu i-ai spus că nu trebuie să mai sufere de rău de mare, mi-am amintit dintr-
odată.
Şi m-am crispat când mi-am dat seama câtă nerecunoştinţă era în vorbele mele.
Nettle m-a privit încruntându-se şi i-am văzut oboseala din ochi.
— Crezi că mi-a fost uşor să găsesc toate lucrurile alea şi să le adun în jurul lui?
încerca într-una să preschimbe din nou totul în apă rece, de mare. S-a frecat
peste pleoape. Dorm, dar bănuiesc c-o să mă trezesc istovită.
— Mă rog să fiu iertat, am zis cu seriozitate. Ştiu că toată magia asta îşi poate
cere preţul.
Vorbisem fără să mă gândesc.
— Magie, a pufnit ea. Modelarea viselor nu e magie. E doar un lucru pe care pot
să-l fac.
Şi, cu asta, m-a părăsit. Mi-am alungat spaima trezită de gândul la tot ce ar fi
putut spune Burrich după ce avea s-audă mesajul meu. În privinţa asta nu mai
era nimic de făcut. M-am aşezat jos, lângă turnul lui Nettle, dar, nemaifiind
ancorat de prezenţa ei, tot ce mă înconjura începuse deja să se destrame. Rămas
de unul singur, m-am afundat într-un somn fără vise.
Capitolul 7
CĂLĂTORIA
Faceţi o mare greşeală dacă vă gândiţi la Insulele Străine considerându-le un
singur regat, condus de un singur rege, aşa cum avem în cele Şase Ducate, sau
chiar şi numai o alianţă a mai multor popoare, cum este Regatul Munţilor. Nici
măcar o singură insulă, oricât de mică vi s-ar părea, nu se află sub conducerea
unui singur lord sau nobil. De fapt, locuitorii acestor insule nu-l numesc astfel
pe niciunul dintre ei. Bărbaţii au un anumit statut, pe măsura faptelor lor de
vitejie şi a bogăţiei prăzilor cu care se întorc acasă. Unii au în spate faima
propriului clan matriarhal, care le sporeşte reputaţia dobândită prin forţa
armelor. Triburile deţin într-adevăr teritorii pe insule, adică ogoarele, păşunile
şi plajele de unde adună darurile mării, dar toate acestea sunt proprietatea
femeilor şi fetele le moştenesc de la mamele lor.
Oraşele, şi mai ales porturile, nu reprezintă domenii ale unui singur trib şi sunt,
în general, locuri unde conduce mereu cel mai puternic. Dacă eşti jefuit sau
atacat, nu-ţi sare niciodată în ajutor o gardă. Fiecare trebuie să câştige
respectul celorlalţi prin propria sa forţă. Strigă după ajutor şi o să fii considerat
slab şi nedemn să te bucuri de atenţia celorlalţi. Totuşi, uneori se întâmplă să
existe în oraş o „casă-tare” a tribului dominant din zonă, care îşi arogă cu de la
sine putere dreptul la ultimul cuvânt în certurile localnicilor.
În Insulele Străine nu construieşte nimeni castele şi forturi, aşa cum avem în
cele Şase Ducate. Acolo, un asediu e, mult mai adesea, un atac al corăbiilor
duşmane, care iau în stăpânire un port sau o gură de râu decât un atac pe uscat,
pentru acapararea pământurilor. Dar nu e neobişnuit să găseşti în toate oraşele
importante câte una sau două „case-tari”. Sunt clădiri fortificate, construite
astfel încât să facă faţă atacurilor, şi au de multe ori pivniţe adânci, unde nu
găseşti doar o fântână, ci şi provizii bogate de hrană. „Casele-tari” sunt de
obicei proprietatea tribului dominant din fiecare oraş şi au într-o mai mare
măsură menirea să ofere adăpost când izbucnesc lupte între orăşeni decât să
facă faţă unui atac din afară.
SHELLBYE, Călătorii în Insulele Străine

Când m-am trezit, am simţit că pe corabie totul era mai calm. Nu dormisem prea
multe ore, însă eram odihnit. Mă înconjurau oameni încă întinşi, cufundaţi în
somn adânc, aşa cum se întâmplă după ce n-ai mai dormit de câteva zile.
M-am ridicat cu băgare de seamă, mi-am strâns pătura ghemotoc în braţe şi am
păşit printre trupurile culcate. Mi-am pus-o în cufăr, am îmbrăcat o cămaşă
curată şi m-am întors pe punte. Noaptea era pe sfârşite. Norii se goliseră de
ploaie şi prin perdeaua lor zdrenţuită se vedeau stele palide. Pânzele fuseseră
întinse astfel încât să profite din plin de vântul mai blând. Corabierii desculţi
umblau pe punte văzându-şi de treburi în tăcere şi cu spor. Totul te ducea cu
gândul la primii zori de după o furtună.
L-am găsit pe Thick dormind încovrigat, cu trăsăturile feţei destinse, calme, cu
răsuflarea hârjâită, dar egală. Lângă el, Web moţăia; capul îi căzuse în faţă, pe
genunchii îndoiţi. Ochii mei au observat cu greu silueta întunecată a unei păsări
de mare cocoţate pe copastie. Era un soi de pescăruş, mai mare decât media. Am
întrezărit scânteierea ochiului lui Risk şi am dat din cap către ea, salutând-o
prieteneşte, în timp ce mă apropiam fără grabă, ca să-i las lui Web timp să
deschidă ochii şi să-şi salte capul. Mi-a zâmbit.
— Pare să se odihnească mai bine. Poate ce-a fost mai rău a trecut.
— Sper, am răspuns.
M-am deschis cu prudenţă către muzica lui Thick. Nu mai era un uragan al
Meşteşugului, dar păstra ritmul clipocitor al valurilor. Cântecul mamei lui o
domina iarăşi, dar se desluşeau şi torsul unui pisoi, şi ecoul glasului liniştitor al
lui Nettle, care-l asigura că e iubit şi apărat de pericole. Asta m-a neliniştit puţin;
m-am întrebat dacă le auzeam numai eu, fiindcă fusesem martorul schimbării
petrecute, sau dacă şi Chade şi prinţul puteau să distingă atât vocea, cât şi
cuvintele.
— Şi tu pari mai odihnit, a remarcat Web, reamintindu-mi brusc că existam şi eu,
şi bunele maniere.
— Da, chiar sunt. Şi îţi mulţumesc.
Mi-a întins mâna, eu i-am luat-o şi l-am ajutat să se ridice. Odată ce s-a văzut în
picioare, a dat drumul mâinii mele şi şi-a rotit umerii, dezmorţindu-se. Pe
copastie, pasărea lui s-a apropiat cu vreo doi paşi, clătinându-se. În lumina din ce
în ce mai puternică, i-am remarcat galbenul intens al ciocului şi al labelor. Mi-
am amintit, din vremurile când mă aflam sub tutela lui Burrich, că strălucirea
culorilor unei păsări spunea că e bine hrănită. Iar făptura aia lucea de sănătate.
Ca şi cum ar fi ştiut că o admiram, şi-a întors capul şi şi-a curăţat cu ciocul o
pană lungă. Pe urmă, cu lipsa de efort a unei pisici care sare pe un scaun, s-a
ridicat de pe copastie, prinzând vântul în căuşul aripilor şi avântându-se în zbor.
— Câtă fală! a murmurat Web.
Mi-a zâmbit. Mi-a trecut prin cap că tovarăşii de Har se mândresc prosteşte unul
cu altul, precum părinţii cu copiii lor. Am răspuns cu un surâs plin de înţelegere.
— Ah. Ăsta pare sincer. Cred, prietene, că, încetul cu încetul, vei ajunge să ai
încredere în mine. Să-mi dai de veste când se va întâmpla.
Am oftat uşor. Ar fi fost politicos din partea mea să susţin, cu insistenţă, că
încrederea exista deja, dar nu mă simţeam în stare să mint cu destulă convingere
ca să-l păcălesc. Aşa că m-am mulţumit să dau din cap. Pe urmă, când s-a întors
să plece, mi-am amintit de Swift.
— Vreau să-ţi mai cer o favoare, am spus cu stângăcie.
S-a întors spre mine, cu o încântare sinceră zugrăvită pe chip.
— Iau asta drept un semn de progres.
— I-ai putea cere lui Swift să-mi rezerve azi o parte din timpul lui? Aş vrea să-i
vorbesc.
Web şi-a lăsat capul pe-o parte, ca un pescăruş care se uită la o scoică dubioasă.
— Vrei să-l ocărăşti fiindcă nu s-a întors la tatăl lui?
Am stat o clipă pe gânduri. Oare asta aveam de gând?
— Nu, vreau doar să-i spun că întoarcerea lui cu bine la Buckkeep e, în ochii
mei, esenţială pentru onoarea mea. Şi că trebuie să continue lecţiile cu mine în
timpul călătoriei.
O, mi-am zis, cu acreală, asta o să-l încânte pe Chade. Aveam deja aproape prea
multe de făcut şi îmi mai găsisem încă o însărcinare.
Web mi-a zâmbit cu căldură.
— O să-mi facă mare plăcere să ţi-l trimit ca s-audă asta.
M-a salutat cu o plecăciune scurtă, în stilul corabierilor, iar eu i-am răspuns cu o
înclinare a capului.
O sugestie trimisă de mine prin Meşteşug l-a smuls pe prinţ din braţele somnului
devreme, aşa că era pe punte, lângă noi, când s-a trezit în sfârşit şi Thick. Un
servitor adusese un coş mic, cu pâine caldă şi cu o oală cu ceai fierbinte.
Aromele lor îmi aduceau aminte că sunt mort de foame. Omul l-a lăsat pe punte,
lângă bondoc, apoi Dutiful i-a făcut semn să plece. Noi am rămas în picioare,
privind în tăcere marea în vreme ce aşteptam să se trezească Thick.
Când i s-a schimbat muzica? Dis-de-dimineaţă, când mi-a fugit somnul, nu mi-a
venit să cred că mă simt atât de destins şi de odihnit. Am avut nevoie de ceva
timp ca să-mi dau seama ce s-a modificat.
E o mare uşurare, nu?
Aş fi vrut să-i spun mai mult, dar n-am îndrăznit. Nu puteam să recunosc în faţa
lui că schimbasem visele lui Thick, fiindcă, de fapt, nu o făcusem eu. Mă
îndoiam că bondocul observase prezenţa mea.
Şi el m-a scos din încurcătură, trezindu-se chiar atunci. A tuşit, apoi a deschis
ochii. S-a uitat în sus, la Dutiful şi la mine, şi pe faţă i s-a aşternut alene un
zâmbet.
— Nettle mi-a făcut visul frumos, a spus. Înainte de a avea eu sau Dutiful timp
să-i răspundem, l-a apucat din nou tusea. Nu mă simt bine, a adăugat apoi. Mă
doare-n gât.
Am profitat de asta ca să schimb subiectul discuţiei.
— Probabil fiindcă ai vărsat atât de mult. Uite, Thick, Dutiful ţi-a adus ceai şi
pâine proaspătă. Ceaiul o să-ţi liniştească durerea din gât. Să-ţi torn?
Răspunsul lui a fost o altă rafală de tuse. M-am ghemuit lângă el şi i-am atins
obrazul. Avea faţa caldă, dar abia se trezise şi era înfăşurat în pături de lână. Nu
însemna neapărat că are febră. Şi-a împins iritat păturile deoparte şi a rămas
aşezat, tremurând în hainele lui mototolite şi ude. Părea nefericit şi muzica a
început să-i răsune mai tare, discordantă.
Prinţul n-a mai stat pe gânduri.
— Badgerlock, ia coşul. Thick, vii în cabină cu mine. Imediat.
— Nu vreau, a gemut bondocul, apoi, spre marea mea uimire, s-a ridicat încet.
Dar, după ce a făcut un pas clătinându-se, s-a uitat la valurile neobosite şi a părut
să se răzgândească. Am rău de mare.
— De aceea vreau să te duc în cabină, a răspuns prinţul. Acolo o să te simţi mai
bine.
— Ba nu, s-a încăpăţânat Thick, dar, când Dutiful s-a îndreptat spre cabine, a
pornit-o încet pe urmele lui.
Mersul îi era nesigur, probabil atât din pricina slăbiciunii sale, cât şi fiindcă
puntea se legăna uşor. L-am prins de braţ şi l-am însoţit, cu coşul plin în cealaltă
mână. A continuat să înainteze alături de mine, împleticindu-se. Ne-am oprit de
două ori fiindcă l-a zguduit tusea şi, când am ajuns la uşa cabinei prinţului,
îngrijorarea mea crescuse simţitor.
Cabina lui Dutiful era mult mai bogat împodobită şi mobilată decât odaia lui de
culcare de acasă. Cel care o aranjase ţinuse evident cont de ceea ce i se cuvenea
unui prinţ după părerea înrădăcinată în Buckkeep. Avea un şir de hublouri cu
vedere în urma corabiei. Pe podeaua lustruită erau covoare bogate, iar mobila
grea era bine ancorată, ca să n-o poată clinti legănarea vasului. Aş fi fost
probabil mult mai impresionat dacă aş fi rămas acolo mai mult timp, însă Thick
s-a dus drept spre cabina lui mică, în care intrai dintr-a lui Dutiful. Era o
încăpere cu mult mai modestă, un soi de debara nu cu mult mai mare decât patul
său, sub care avea loc să-şi ţină lucrurile. Constructorul corabiei se gândise
probabil ca dormitor pentru un valet, nu pentru netotul prinţului. Thick s-a trântit
imediat grămadă pe pat. A gemut şi a bombănit în timp ce-l scoteam din hainele
lui murdare şi ude. După ce l-am învelit cu o pătură uşoară, a strâns-o în jurul lui
şi, clănţănind din dinţi, s-a plâns că-i e frig. I-am adus, de la picioarele patului
prinţului, o cuvertură groasă. Nu mă mai îndoiam că are febră.
Ceaiul se răcise puţin, dar am umplut o cană şi am stat lângă el până a băut-o.
După ce i-am sugerat-o prin Meşteşug, prinţul a trimis după ceai din scoarţă de
răchită şi după sirop din rădăcină de zmeură, pentru liniştirea tusei. Odată ce mi
le-a adus în sfârşit un servitor, am avut nevoie de ceva timp ca să-l conving pe
Thick să le bea. Însă febra părea să-i fi tocit încăpăţânarea şi mi-a dat până la
urmă ascultare.
Încăperea era atât de mică încât nu puteam închide uşa când stăteam pe marginea
patului, aşa că a rămas deschisă şi, în timp ce-l îngrijeam pe netot, am urmărit cu
indiferenţă perindarea unui şir de oameni prin cabina lui Dutiful. Interesul mi s-a
trezit abia când a sosit „coteria Harului”. Era alcătuită din Civil, Web,
menestrelul Cockle şi Swift. Când au intrat, prinţul stătea la masă, repetând cu
voce înceată cuvântarea pe care urma s-o rostească în Insulele Străine. I-a făcut
servitorului care îi escortase semn să plece şi a împins sulul de pergament
deoparte cu vădită uşurare. Motanul lui Civil lipăia alături de el şi s-a grăbit să se
instaleze pe patul prinţului. Nimeni n-a părut să-i dea importanţă.
Web mi-a aruncat o privire nedumerită înainte de a-l saluta pe prinţ.
— Totul e bine în văzduh, prinţe Dutiful.
Formula mi s-a părut stranie, până când mi-am dat seama că omul transmitea
spusele lui Risk, pasărea sa.
— Nu se zăreşte nicio corabie în afară de ale noastre.
— Excelent! Dutiful a zâmbit aprobator, apoi şi-a îndreptat atenţia către ceilalţi.
Ce-ţi face motanul azi, Civil?
Tânărul nobil şi-a ridicat mâna. Mâneca i s-a lăsat în jos, dând la iveală o
zgârietură roşie, reliefată, care i se întindea până la cot.
— E plictisit. Şi iritat de spaţiul ăsta închis. O să se bucure când vom coborî din
nou pe uscat.
Toţi înzestraţii cu Har au râs cu indulgenţă, ca nişte părinţi amuzaţi de
încăpăţânarea copilului lor. Am observat cât de în largul lor se simţeau în
prezenţa prinţului. Numai Swift stătea cam ţeapăn, poate fiindcă mă ştia acolo
sau numai din pricina diferenţei de vârstă dintre el şi ceilalţi. Mi-am amintit că
tot aşa se simţeau nobilii apropiaţi de Verity în prezenţa lui şi mi-am spus că
afecţiunea neînrâurită de etichetă a acelor oameni era mult mai preţioasă decât
stilul în care obişnuiau lingăii lui Regal să se ploconească în faţa lui.
Aşa că nu mi s-a părut din cale-afară de bizar când Web s-a răsucit ca să-mi
arunce o privire, pentru a-l întreba apoi pe Dutiful:
— Tom Badgerlock a venit să ni se alăture azi, prinţul meu?
Cuvintele lui puneau două întrebări. Mă aflam acolo ca să recunosc că am Harul
şi, poate, ca să dezvălui cine sunt, şi urma oare să mă alătur „coteriei” lor? Am
ascultat răspunsul lui Dutiful ţinându-mi răsuflarea.
— Nu tocmai, Web. Are grijă de slujitorul meu, de Thick. Am auzit că ai
vegheat asupra lui peste noapte, ca să se poată odihni Badgerlock, şi pentru asta
îţi mulţumesc. Însă, după nopţile petrecute în frig, Thick s-a ales cu o tuse şi are
fierbinţeală. Şi, fiindcă prezenţa lui îi face bine, Badgerlock a primit să stea cu
el.
— Ah. Înţeleg. Ei, Thick, îmi pare rău că eşti bolnav.
Vorbind, Web a venit s-arunce o privire dincolo de uşă. La masa din spatele lui,
ceilalţi au continuat să stea de vorbă cu voci scăzute. Swift îl urmărea pe Web cu
priviri neliniştite. Cuibărit sub pături şi uitându-se ţintă la perete, bondocul nu
părea pe deplin conştient de prezenţa Maestrului Harului. Până şi muzica
Meşteşugului său părea firavă, ca şi cum n-ar fi avut destulă putere ca s-o
răspândească. Nu i-a răspuns lui Web, care m-a atins uşor pe umăr.
— Dacă o să simţi nevoia să te odihneşti, mie o să-mi facă plăcere să stau cu el
şi la noapte. Dar, până atunci…
Mi-a întors spatele şi i-a făcut semn lui Swift, care s-a înnegurat la faţă,
neliniştindu-se brusc.
— Îl las pe „pajul” meu aici, cu tine. Fără îndoială că aveţi să vă spuneţi multe şi
sunt sigur că Swift o să dea bucuros în locul tău o fugă ca s-aducă orice îl poate
ajuta pe Thick să se simtă mai bine. Nu-i aşa, flăcăule?
Băiatul se afla pe o poziţie vulnerabilă şi ştia asta. S-a apropiat cu aerul unui
câine bătut şi s-a oprit lângă Web, cu ochii în jos.
— Da, domnul meu, a răspuns abia auzit.
Şi-a ridicat privirea spre mine şi nu mi-a plăcut ce-am văzut. Era frică
amestecată cu antipatie şi aveam impresia că nimic din ce făcusem nu
îndreptăţea vreunul dintre aceste sentimente.
— Swift, a spus Web, atrăgând privirea băiatului spre el. Apoi a continuat cu
voce joasă, numai pentru auzul nostru. Totul o să fie bine. Crede-mă. Tom vrea
să fie sigur că vei continua să înveţi cât te afli la bordul acestei corăbii. Atâta tot.
— De fapt, mai e ceva, am spus fără chef.
Asta le-a atras deopotrivă privirea către mine. Web a înălţat dintr-o sprânceană.
— Am făgăduit ceva, am spus încet. Familiei tale, Swift. Le-am făgăduit că o să
pun viaţa mea între tine şi orice te-ar putea ameninţa. Le-am făgăduit c-o să fac
tot ce-mi stă în puteri ca s-ajungi teafăr acasă după ce se va termina totul.
— Şi dacă nu vreau să mă-ntorc acasă după ce se termină? m-a întrebat Swift cu
insolenţă, ridicându-şi glasul.
Mai mult am simţit decât am văzut că discuţia noastră atrăsese atenţia prinţului.
Şi băiatul a adăugat cu indignare:
— O clipă! Cum ai vorbit cu tata? Înainte de plecare n-ai avut când să-i trimiţi
un mesager şi să primeşti răspuns. Minţi!
Am răsuflat fără grabă, pe nări. Când am fost în stare s-o fac cu calm, i-am
răspuns cu voce scăzută.
— Nu. Nu mint. Mi-am trimis făgăduiala către familia ta. N-am spus că am
primit şi răspuns. Dar mă consider totuşi legat de cuvântul dat.
— N-a fost timp, a protestat el, de data asta mai puţin zgomotos.
Web l-a fixat cu nemulţumire. Eu m-am încruntat. Web şi-a întors brusc privirea
dezaprobatoare spre mine, dar i-am susţinut-o fără nicio şovăire. Făgăduisem c-o
să-l ţin pe băiat în viaţă şi-o să-l duc teafăr acasă. Dar asta nu însemna şi că eram
dispus să-i suport insultele.
— Presupun că s-ar putea să fie o călătorie lungă, pentru voi amândoi, a
remarcat Web. Vă las împreună şi sper că veţi trage, deopotrivă, cele mai bune
învăţăminte. Cred că fiecare dintre voi are ceva de oferit celuilalt. Dar nu veţi
preţui acel ceva decât dacă-l veţi descoperi singuri.
— Mi-e frig, a gemut Thick, salvându-mă de predica lui Web.
— Iată prima ta misiune, i-am spus lui Swift cu asprime. Întreabă-l pe servitorul
prinţului unde găseşti mai multe pături pentru Thick. Pături de lână. Şi adu-i şi o
cană cu apă.
Cred că-şi simţea demnitatea rănită fiindcă era pus să-i aducă unui netot ceea ce-
i trebuia, dar, decât să rămână alături de mine, a preferat să plece. A ieşit în
goană, în vreme ce Web ofta.
— Între voi doi e bine să nu existe decât adevărul, m-a sfătuit. E singura punte
care te poate lega de băiatul ăsta, Tom. Şi are nevoie s-ajungi la el. Abia acum
îmi dau seama. A fugit de acasă, apoi a fugit de tine. Nu trebuie s-o mai facă,
altminteri n-o să înveţe niciodată să rămână pe poziţie şi să-şi înfrunte
problemele.
Adică, după părerea lui, eu eram una dintre problemele lui Swift? Mi-am ferit
privirea.
— O să mă ocup de el, am spus.
Web mi-a răspuns oftând obosit.
— Atunci îl las în seama ta.
Şi s-a întors la masă şi la discuţia coteriei Harului. După o vreme, au plecat cu
toţii. Dutiful a reînceput să-şi repete cuvântarea. Când s-a întors Swift cu păturile
şi cu apa pentru Thick, alesesem deja pentru el, din colecţia de pergamente a
prinţului, câteva din care avea ce învăţa. Spre surprinderea mea, găsisem unele
pe care nu le mai văzusem; Chade făcuse probabil rost de ele chiar înainte de
plecare. Vorbeau despre societatea şi obiceiurile din Insulele Străine. Le-am ales
pentru Swift pe cele mai simple.
Am avut grijă să stea Thick cât mai comod cu putinţă. Febra îi creştea. Cu cât i
se înfierbânta pielea mai tare, cu atât îi era muzica mai fantastică. Încă nu se
atinsese de mâncare, dar cel puţin nu mai avea nici destulă voinţă ca să opună
rezistenţă când i-am ţinut cana la gură, ca să fiu sigur că bea. I-am aşezat din nou
capul pe pernă şi i-am potrivit păturile în jur, întrebându-mă cum putea
fierbinţeala trupului să te facă să crezi că ţi-e frig.
Când am terminat, am văzut că Swift ne privea dezgustat.
— Miroase ciudat, s-a plâns când l-am privit dojenitor.
— E bolnav.
Am arătat către podea în timp ce mă aşezam din nou pe marginea patului.
— Stai acolo. Şi citeşte-ne de pe pergamentul ăla, dar nu cu voce prea puternică.
Nu, de pe celălalt, de acolo, cu marginea zdrenţuită. Da, ăla.
— Ce e? a întrebat, fără rost, dezlegându-l şi derulându-l.
— O descriere a istoriei şi a locuitorilor Insulelor Străine.
— De ce trebuie s-o citesc?
Am numărat motivele pe degete.
— Pentru că trebuie să exersezi cititul. Pentru că mergem acolo şi se cuvine să
ştii câte ceva despre locuitorii insulelor, ca să nu-ţi faci prinţul de râs. Pentru că
istoria celor Şase Ducate se împleteşte cu a Insulelor Străine. Şi pentru că aşa
spun eu.
Şi-a lăsat ochii în jos, dar am simţit că nu se îmblânzise câtuşi de puţin în
privinţa mea. A trebuit să-l îndemn din nou să citească. Dar, odată ce a început,
cred că şi-a dat interesul. Înălţarea şi coborârea vocii lui copilăreşti era
liniştitoare. Mi-am lăsat gândurile să rătăcească pe fundalul sunetului, fără să
dau atenţie înţelesului cuvintelor.
Încă mai citea când a intrat Chade. În aparenţă, nu i-am dat atenţie bătrânului,
care a început să discute cu prinţul cu glas scăzut. Apoi Dutiful m-a atins cu
Meşteşugul.
Chade ar vrea să-i scoţi pe Swift de-aici pentru o vreme, ca să putem vorbi în
voie.
O clipă.
Am dat din cap, ca răspuns la indiferent ce citea Swift atunci. Când şi-a tras
răsuflarea, i-am pus mâna pe umăr.
— Ajunge pentru azi. Dar voi fi aici şi mâine, şi trebuie să vii şi tu. Te voi
aştepta.
— Da, domnul meu.
În vocea lui nu era nici entuziasm, nici resemnare. Îmi confirma, plat, că mă
auzise. Mi-am oprit un oftat. Swift s-a îndreptat spre prinţ, a făcut o plecăciune
şi i s-a îngăduit să plece. Fiindcă l-am înghiontit cu Meşteşugul, Dutiful i-a spus
că educaţia e o şansă pe care merită să ţi-o doreşti şi că el voia să-l vadă venind
în fiecare zi la lecţii. A primit aceeaşi confirmare lipsită de interes, apoi băiatul a
plecat.
Uşa nici nu se închisese bine în urma lui, când Chade era deja lângă mine.
— Cum se simte? a întrebat, cu un aer sobru, atingându-i faţa lui Thick.
— Are fierbinţeală şi tuşeşte.
Chade s-a aşezat greoi pe marginea patului. A pus mâna pe gâtul bondocului,
imediat sub bărbie, apoi şi-a strecurat-o sub gulerul lui, încercând să-şi dea
seama cât de puternică era febra.
— De când n-a mai mâncat?
— Au trecut cel puţin trei zile de când a înghiţit ultima oară ceva solid care-a
rămas în el.
Bătrânul a răsuflat zgomotos.
— Ei, de-aici trebuie să-ncepem. Hrăneşte-l. Supe sărate, cu multă carne macră
şi legume din belşug.
Am dat din cap, însă Thick a gemut şi s-a întors cu faţa la perete. Muzica lui
avea ceva bizar, plutitor. Părea să se piardă în depărtare, ca şi cum s-ar fi scurs
într-un loc unde eu nu puteam pătrunde.
Aşezată brusc pe încheietura mea, mâna lui Chade mi-a distras atenţia.
Ce i-ai făcut azi-noapte? Crezi c-a fost ceva de la care ar putea să i se tragă
boala asta?
Întrebarea m-a şocat, şi am răspuns cu glas tare:
— Nu. Nu, cred că e doar o urmare a răului de mare, a nopţilor petrecute pe
punte, în ploaie, şi a înfometării.
Probabil că Thick auzise ce vorbeam între noi prin Meşteşug. Şi-a întors capul în
direcţia noastră şi s-a uitat urât la mine. Apoi i s-au închis din nou ochii.
Chade s-a îndepărtat făcându-mi semn să-l urmez. S-a aşezat pe bancheta
generos capitonată de sub un hublou şi m-a invitat, cu un alt semn, să stau lângă
el. Prinţul aranja piesele pentru jocul cu pietre. Şi-a ridicat spre noi privirea plină
de curiozitate.
— E ciudat că numai vorbind în şoaptă putem păstra spusele doar pentru noi.
Chade a arătat spre hublou, ca şi cum ar fi vrut să remarc şi eu ceva. M-am
aplecat într-acolo, dând din cap. El a zâmbit şi mi-a vorbit la ureche.
— Azi-noapte n-am putut să dorm. Am făcut exerciţii de Meşteşug, de unul
singur. Am impresia că mă deprind să-l folosesc din ce în ce mai bine. Muzica
lui Thick era puternică, îmbibată de furie. Pe urmă am simţit ceva… pe cineva.
Cred că erai tu. Dar mai exista şi o altă prezenţă, una pe care am impresia că am
mai întrezărit-o. A căpătat tot mai multă forţă, a devenit autoritară; şi apoi
muzica lui Thick s-a liniştit.
O parte din mine s-a minunat fiindcă bătrânul asasin ajunsese să stăpânească
Meşteşugul destul de bine ca să fie martor la ceva. N-am fost destul de iute în
gândire, am păstrat cam mult tăcerea înainte de a întreba, cu nevinovăţie:
— O altă prezenţă?
El a zâmbit arătându-şi dinţii.
— Nettle, cred. O aduci în coterie în felul ăsta?
— Nu tocmai, am răspuns.
Şi, încredinţându-i lui Chade secretul meu, am avut senzaţia că se năruia un zid.
Eram adânc nemulţumit, şi totuşi nu puteam nega că, vorbind despre asta, mă
simţeam uşurat. Mi-am dat brusc seama că mă săturasem de secretele mele.
Obosisem apărându-le. Bătrânul n-avea decât să afle adevărul despre Nettle şi
despre puterile ei. Nu însemna că îngăduiam să fie folosită.
— I-am cerut o favoare. Trebuia să-i spun că Swift se află în siguranţă şi că o să
am grijă de el. Înainte de a pleca din Buckkeep, i-am spus că băiatul e în drum
spre casă, fiindcă aşa am crezut. Când am descoperit că s-a îmbarcat împreună
cu Web… ei bine, n-am putut s-o las să se frământe, întrebându-se dacă fratele ei
nu zace cumva mort în vreun şanţ.
— Fireşte că n-ai putut, a murmurat Chade.
Îi sticleau ochii, însetaţi de informaţii. I le-am oferit.
— În schimb, am rugat-o să pună capăt coşmarului lui Thick. Se pare că
Meşteşugul o ajută să-şi controleze de minune propriile vise. Azi-noapte s-a
dovedit în stare să le controleze şi pe ale altora.
I-am studiat chipul în vreme ce mă urmărea cu o privire avidă. L-am văzut
gândindu-se la posibilele întrebuinţări ale unui asemenea har; i-am văzut ochii
învăpăindu-se când şi-a dat seama ce armă puternică ar fi putut fi. Să controlezi
imaginile din mintea cuiva, să-i călăuzeşti gândurile lipsite de apărare pe cărări
sumbre şi înfricoşătoare sau încurajatoare, încântătoare… câte nu s-ar putea face
cu o asemenea unealtă? Ai fi putut să iei minţile cuiva, terorizându-l noapte de
noapte, să pecetluieşti o alianţă printr-o căsătorie încheiată ca urmare a unor vise
romantice sau să otrăveşti cu suspiciuni un pact.
— Nu, am şoptit. Nettle nu ştie ce putere se ascunde în ceea ce face. Nu ştie nici
măcar că se foloseşte de Meşteşug. N-o s-o aduc în coterie, Chade.
Apoi am spus cea mai ingenioasă minciună pe care o puteam încropi la
repezeală. Dacă ar fi ştiut asta, bătrânul asasin ar fi fost mândru de mine.
— O să ne fie de mult mai mult folos ca Singuratică, fără să aibă vreodată idee
cât de important e ceea ce face. Aşa o să fie mult mai uşor de manevrat. Ca
mine, pe vremea când eram un tinerel neştiutor.
A dat din cap cu gravitate, fără să se ostenească să nege adevărul spuselor mele.
În clipa aceea i-am văzut punctul slab. Mă iubise, şi totuşi mă folosise şi
îngăduise să fiu folosit. Poate că aşa cum fusese folosit el însuşi. Nu-i trecea prin
cap că eu vreau s-o feresc pe Nettle de o asemenea soartă.
— Mă bucur că ai ajuns să-ţi dai seama ce e de preferat, a spus cu o privire
aprobatoare.
— Ce-i acolo, afară? ne-a întrebat curios prinţul.
S-a ridicat şi a venit să se uite prin hublou. Chade i-a spus nişte aiureli despre
farsele pe care ni le joacă propriii ochi, fiindcă te uiţi cum se mişcă pe apă
corăbiile şi, după ce clipeşti, ai impresia că apa se mişcă sub corăbii.
— Şi despre ce voiai să ne vorbeşti fără martori? a mai întrebat prinţul, cu
aceeaşi curiozitate.
Chade a răsuflat adânc şi aproape că l-am văzut scormonindu-şi cu frenezie
mintea în căutarea unui subiect.
— Cred că aranjamentul ăsta e excelent. Avându-i aici şi pe Thick, şi pe Fitz, ne
putem folosi de întreaga coterie. Cred că ar fi bine să afle toată lumea că Thick s-
a ataşat foarte tare de Tom Badgerlock şi vrea să-l aibă aproape. Cu scuza asta,
n-o să i se mai pară nimănui ciudat că un simplu soldat din gardă stă tot timpul
în preajma prinţului, chiar şi după însănătoşirea lui Thick.
— Credeam că despre asta am mai vorbit, s-a mirat Dutiful.
— Am mai vorbit? Mda. Probabil c-am mai vorbit. Iartă rătăcirile minţii unui
om bătrân, prinţul meu.
Prinţul şi-a trădat neîncrederea cu un sunet scurt. Eu m-am retras, cu tact, lângă
patul bondocului.
Febra nu-i scăzuse. Chade i-a înşirat unui servitor numele mâncărurilor pe care
le credea de ajutor pentru Thick şi i-a poruncit să le-aducă. M-am gândit la
bucătăreasa ursuză cu care avusesem de-a face şi l-am compătimit pe băiatul
trimis să transmită porunca. Iar acesta s-a întors mult prea repede cu o cană cu
apă fierbinte pe fundul căreia se vedea o bucată de carne sărată. Chade s-a
înfuriat şi a trimis un al doilea servitor, cu porunci scurte şi precise. Eu l-am
convins pe Thick să bea apă chioară şi i-am ascultat neliniştit respiraţia tot mai
hârâită.
A sosit şi mâncarea. De data asta, bucătăreasa îşi dăduse silinţa mai mult decât
prima oară şi am izbutit să-l hrănesc pe Thick cu o parte din porţia primită. Îl
durea în gât şi suferea la fiecare înghiţitură, aşa că totul a durat foarte mult. La
cererea lui Chade, bucătăreasa trimisese mâncare şi pentru mine, aşa că mi-am
putut potoli foamea fără să plec de lângă bondoc. Şi asta s-a transformat într-un
tipic al meselor mele. Era bine că puteam mânca în tihnă, fără să-mi disput porţia
cu camarazii mei din gardă, dar, în acelaşi timp, mă izola, nu mai puteam vorbi
cu nimeni altcineva în afară de Thick, Chade şi Dutiful. Sperasem că, în prima
mea noapte în cabina prinţului, o să mă bucur de un somn adânc. Bondocul se
liniştise, nu se mai zvârcolea şi nu mai gemea. Am îndrăznit să sper că îşi găsise
pacea interioară. Salteaua mea era întinsă la intrarea cămăruţei lui. Am închis
ochii, dorindu-mi să mă pot odihni şi eu, dar, în loc de asta, am respirat adânc,
m-am concentrat şi am plonjat în visul lui Thick.
Nu era singur. Thick-pisoiul era cuibărit în mijlocul unui pat mare, pe perna lui,
în vreme ce Nettle umbla fără zgomot prin încăperea minusculă. Părea ocupată
cu treburile serii. Fredona adunând hainele împrăştiate şi punând mâncarea în
dulapuri. Când a terminat, totul era în ordine şi strălucea de curăţenie.
— Uite, i-a spus pisoiului care o privea. Vezi? Totul e bine. Toate lucrurile sunt
unde ar trebui să fie şi cum ar trebui să fie. Şi eşti în siguranţă. Vise plăcute,
micuţule!
S-a săltat pe vârfuri şi a suflat în lampă. Iar eu am descoperit brusc o ciudăţenie.
Ştiam că femeia era Nettle, dar, prin ochii lui Thick, o vedeam scundă, îndesată,
cu părul lung şi cărunt stând într-un coc şi cu riduri adânci. Mi-am dat seama că
era mama lui şi că îl adusese pe lume în anii târzii ai vieţii ei. Judecând după
vârstă, i-ar fi putut fi bunică.
Pe urmă visul lui Thick s-a îndepărtat de mine, ca şi cum aş fi privit de la
distanţă, printr-o fereastră luminată. M-am uitat în toate părţile. Eram pe coasta
dealului, cu turnul topit deasupra mea, şi mă înconjurau mărăcini uscaţi. Nettle
stătea lângă mine, în picioare.
— Fac asta pentru el, nu pentru tine, mi-a spus fără ocolişuri. Nimeni n-ar trebui
să fie chinuit de vise atât pe îmbâcsite de spaimă.
— Eşti supărată pe mine? am întrebat-o lungind cuvintele.
Mă temeam de răspunsul ei.
Nu s-a uitat la mine. Între noi a început să sufle vântul, stârnit de nicăieri. Mi-a
vorbit prin el.
— Ce înseamnă de fapt cuvintele pe care mi-ai spus să i le transmit tatălui meu?
Umbră de lup, eşti cu adevărat o fiară fără suflet, de-asta mi-ai spus vorbe care i-
au sfâşiat inima?
Da. Nu. Nu aveam pentru ea un răspuns sincer. Am încercat să-i spun că lui
Burrich nu i-am dorit niciodată răul. Dar ar fi fost oare adevărat? Mi-o luase pe
Molly, o luase pentru el. Amândoi mă crezuseră mort. Niciunul nu voise să mă
facă să sufăr. Ceea ce nu însemna că nu mi-o luase pe Molly. Dar, în grija lui,
fiica mea crescuse sănătoasă şi în siguranţă. Da. Era adevărat, şi pentru asta îi
eram recunoscător. Dar nu mă simţeam recunoscător fiindcă ea avea să lege
întotdeauna cuvântul „tată” de chipul lui.
— Tu mi-ai cerut cuvintele alea, am răspuns, şi am auzit ce aspru sună.
— Şi, aşa cum se întâmplă în basmele de demult, mi-ai dat ce ţi-am cerut şi asta
mi-a frânt inima.
— Ce s-a întâmplat? m-am pomenit întrebând-o.
Nu voia să-mi povestească, şi totuşi mi-a povestit.
— I-am spus că am avut un vis şi că, în visul ăla, un lup cu ţepi de porc-spinos
înfipţi în bot mi-a promis că o să vegheze asupra lui Swift şi o să ni-l aducă
acasă teafăr. Şi am repetat cuvintele tale: „Ceea ce ai făcut tu cândva fac eu
acum. Îţi adăpostesc şi îţi îndrum fiul. O să pun viaţa mea între el şi orice l-ar
putea vătăma în vreun fel şi, când misiunea mea va fi încheiată, o să ţi-l aduc
teafăr acasă.”
— Şi?
— Mama frământa pâine şi mi-a spus să nu mai vorbesc despre Swift dacă nu
sunt în stare să-ndrug decât fantasmagorii şi prostii. Dar era cu spatele la masa la
care stăteam eu şi tata. Nu l-a văzut pe el făcând ochii mari când m-a auzit. Pe
urmă s-a uitat o vreme la mine, cu ochii holbaţi. Apoi a căzut pe podea şi a
rămas acolo, cu privirea goală, ca un cadavru. Am crezut că şi-a dat sufletul. Eu
şi fraţii mei l-am dus în pat, temându-ne de tot ce poate fi mai rău. Mama era
îngrozită, l-a tot întrebat ce îl doare. Iar el nu i-a răspuns. Şi-a pus doar mâinile
peste ochi, s-a făcut covrig, ca un copil bătut, şi a început să plângă.
A plâns azi toată ziua, fără să-i spună vreun cuvânt vreunuia dintre noi. Când s-a
întunecat, l-am auzit ridicându-se. Am ieşit în capul scării mansardei mele şi m-
am uitat în jos. Era îmbrăcat în hainele de călătorie. Mama îl ţinea de braţ şi îl
implora să nu plece. Însă el i-a spus: „Femeie, n-ai idee ce-am făcut noi doi, iar
eu n-am curaj să-ţi spun. Sunt un laş. Întotdeauna am fost.” S-a smuls din mâna
ei şi a plecat.
Preţ de o clipă cumplită, mi-am imaginat-o pe Molly împinsă şi părăsită. Am
rămas răvăşit.
— Unde s-a dus? am izbutit să întreb.
— Bănuiesc că vine la tine. Indiferent unde te-ai afla.
Răspunsul a fost scurt, dar am simţit speranţa de dincolo de el, speranţa că există
cineva care ştie încotro a plecat tatăl ei şi de ce. Eram nevoit să i-o spulber.
— Nu e cu putinţă. Dar cred că ştiu unde s-a dus şi cred c-o să se-ntoarcă la voi
curând.
Buckkeep, mi-am spus. Burrich acţiona făţiş. Avea să se ducă la Buckkeep,
sperând să-l încolţească pe Chade şi să-l ia la întrebări. Şi avea s-o găsească în
schimb pe Kettricken. Iar ea avea să-i spună totul. Aşa cum îi spusese lui Dutiful
cine eram de fapt. Pentru că ea era convinsă că oamenii trebuie să afle adevărul,
chiar dacă asta îi face să sufere.
Încă mai reflectam asupra acelei scene când Nettle a reînceput să vorbească.
— Ce-am făcut? a întrebat, şi nu fără să aştepte răspuns. M-am crezut atât de
deşteaptă. Am crezut că pot face un târg cu tine, ca să mi se întoarcă fratele cu
bine acasă. Însă… ce-am făcut? Ce eşti? Ne vrei răul? îl urăşti pe tata? Şi a
adăugat, cu şi mai mare spaimă: Fratele meu e în puterea ta, într-un fel sau altul?
— Te rog să nu te temi de mine. Nu ai de ce, m-am grăbit să răspund, apoi m-am
întrebat dacă era aşa. Swift e în siguranţă şi îţi făgăduiesc c-o să mă străduiesc
din răsputeri să ţi-l aduc acasă cât de repede pot.
M-am oprit, întrebându-mă ce i-aş fi putut spune fără să risc nimic. Nu era
proastă, această fiică a mea. Dacă scăpam prea multe indicii, avea să descopere
întregul mister. Şi atunci ar fi fost cu putinţă s-o pierd pentru totdeauna.
— L-am cunoscut pe tatăl tău cu mult timp în urmă. Am fost apropiaţi. Dar am
luat hotărâri care nu se potriveau cu regulile lui de viaţă, aşa că ne-am despărţit.
A trecut mult timp de când mă crede mort. Cuvintele tale i-au dezvăluit că nu
sunt. Şi, fiindcă nu m-am întors niciodată la el, acum crede că mi-a făcut o mare
nedreptate. Nu mi-a făcut. Dar, dacă îţi cunoşti cât de puţin tatăl, ştii că îşi
închipuie că e aşa şi că se lasă condus de convingerea lui.
— L-ai cunoscut pe tata cu mult timp în urmă? înseamnă că ai cunoscut-o şi pe
mama?
— L-am cunoscut cu mult înainte de naşterea ta.
De fapt, nu era o minciună, doar o viclenie. O conduceam către un raţionament
greşit.
— De aceea cuvintele mele n-au însemnat nimic pentru ea, a conchis Nettle
câteva clipe mai târziu, cu voce înceată.
— Da, am încuviinţat eu. Apoi am întrebat cu delicateţe: Ea e bine?
— Bineînţeles că nu!
I-am simţit iritarea stârnită de prostia mea.
— A ieşit în faţa casei şi a strigat după el când a plecat, apoi a răbufnit în faţa
noastră, a tuturor, spunând că n-ar fi trebuit să se mărite cu un bărbat atât de
încăpăţânat. M-a întrebat de vreo zece ori ce i-am spus tatei şi tot de atâtea ori i-
am povestit „visul” meu.
A fost cât pe ce să-i spun tot ce ştiu despre tine. Dar n-ar fi ajutat la nimic, nu-i
aşa? Fiindcă ea nu te-a întâlnit niciodată.
Pentru o clipă în care am îngheţat, am văzut totul prin ochii lui Nettle. Molly
stătea în drum. Când se străduise să-l reţină pe Burrich, i se răvăşise părul. I se
ondula ca întotdeauna şi îi dansa pe umeri în vreme ce-şi agita pumnul în urma
lui. Cel mai mic dintre băieţii ei, care n-avea cu mult peste şase ani, o ţinea
strâns de fustă, plângând îngrozit de scena violentă în care tatăl lui îi părăsea
mama. Amurgul mânjea peisajul cu sânge.
— Prost bătrân şi orb! tocmai striga Molly în urma bărbatului său, şi cuvintele ei
m-au izbit ca o ploaie de pietre. O să te rătăceşti sau o să fii jefuit! N-o să te mai
întorci niciodată la noi!
Dar singurul răspuns era un tropot de copite, tot mai îndepărtat.
Pe urmă Nettle s-a desprins de amintirea dureroasă a acelor clipe, şi am
descoperit că nu mai eram pe dealul cu turnul topit. Ne aflam într-o mansardă.
Vârfurile urechilor mele de lup atingeau în treacăt grinzile joase. Nettle stătea în
mansarda ei, cu genunchii strânşi la piept. De dincolo de perdeaua care ne
despărţea de restul mansardei auzeam răsuflările fraţilor săi. Unul se foia în
somn şi ţipa întruna. În noaptea aia şi în casa aia nimeni nu visa frumos.
Îmi doream cu disperare s-o rog să nu-i sufle lui Molly nicio vorbă despre mine.
Dar nu îndrăzneam, fiindcă atunci ar fi fost sigură că o minţisem. M-am întrebat
în cât de mare măsură bănuia deja existenţa unei legături între mama ei şi mine.
Nu i-am răspuns direct.
— Nu cred că tatăl tău o să lipsească mult timp. O să-mi spui când se întoarce
acasă, ca să nu-mi mai fac griji?
— Dacă se întoarce, a şoptit ea, şi am înţeles brusc că Molly dăduse glas
temerilor reale ale întregii familii. Iar Nettle vorbea acum şovăind, ca şi cum
rostirea adevărului ar fi avut darul să dea mai multă vigoare conturului său real.
A fost deja jefuit şi bătut când a plecat singur în căutarea lui Swift. N-a
recunoscut-o niciodată în faţa noastră, dar ştim cu toţii că asta i s-a întâmplat. Şi
totuşi a plecat din nou singur la drum.
— Ăsta e Burrich, am spus.
N-am îndrăznit să dau glas speranţei din inima mea: că-şi alesese un cal pe care-l
cunoştea bine. Deşi nu-şi întrebuinţa niciodată Harul ca să-i vorbească bidiviului
său, asta nu împiedica animalele de care se ocupa sau pe care le folosea să
comunice cu el.
— Ăsta e tata, a încuviinţat ea, cu mândrie şi tristeţe deopotrivă.
Şi pe urmă pereţii camerei au început să i se prelingă aidoma literelor conturate
cu cerneală când cad lacrimi peste ele. Ea însăşi a fost ultima care a pălit,
dispărându-mi din vis. Când m-am trezit, mă holbam la un colţ întunecat din
cabina prinţului, fără să văd nimic.
În zilele şi nopţile monotone şi obositoare care au urmat, starea lui Thick s-a
schimbat foarte puţin, când în bine, când în rău. Îşi revenea pentru o zi şi o
noapte, apoi făcea din nou febră şi reîncepea să tuşească. Boala cât se poate de
reală îi alungase spaima de răul de mare, dar pentru mine asta nu era o alinare.
Nu doar o singură dată am cerut ajutorul lui Nettle ca să pună capăt viselor cu
care îl chinuia febra înainte de a apuca să înspăimânte echipajul. Corabierii sunt
foarte superstiţioşi. Sub influenţa lui Thick, fuseseră bântuiţi de acelaşi coşmar
şi, după ce-şi comparaseră amintirile din timpul nopţii, ajunseră să creadă că zeii
le trimiseseră un avertisment. Nu se întâmplase decât o singură dată, dar era
aproape de ajuns ca să stârnească o revoltă.
O însoţeam pe Nettle prin visele răspândite de Meşteşugul bondocului mai des şi
într-o comuniune mai strânsă cu ea decât aş fi vrut. Nu vorbea despre Burrich şi
eu nu-i puneam întrebări, deşi număram amândoi zilele scurse de când plecase.
Ştiam că, dacă ar fi primit veşti de la el, mi le-ar fi împărtăşit. Forţa legăturii
noastre a crescut fără să mi-o fi dorit, până când am ajuns să fiu fără încetare
conştient că fiica mea îmi era alături. Fără să-şi dea seama, m-a învăţat cum să
mă strecor în visele lui Thick, modificându-le, călăuzindu-le cu delicateţe către
imagini liniştitoare. Nu izbuteam s-o fac tot atât de bine ca ea. Sugeram, în loc să
schimb pur şi simplu visul.
De două ori l-am simţit pe Chade urmărindu-ne. Mă enerva, dar nu puteam face
nimic dacă nu voiam să-i remarce şi Nettle prezenţa. Însă ignorându-l aveam şi
de câştigat, fiindcă devenea tot mai cutezător şi vedeam Meşteşugul bătrânului
meu mentor căpătând mai multă putere. Oare el nu-şi dădea seama de asta sau
doar mi-o ascundea mie? Îmi puneam întrebarea, dar nu îndrăzneam să mă
trădez întrebându-l pe el.
Călătoriile pe mare nu m-au fermecat niciodată. Peisajul e, tot timpul, mult prea
asemănător. După câteva zile, cabina prinţului a început să mi se pară tot atât de
înghesuită, de strâmtă şi de înăbuşitoare ca spaţiul pe care-l împărţeau camarazii
mei din gardă. Prea puţina diversitate a mâncării, legănarea neîncetată şi
îngrijorătoarea boală a lui Thick mă secătuiau. Iar coteria noastră împuţinată
făcea prea puţine progrese la lecţiile de Meşteşug.
Swift continua să vină la mine în fiecare zi. Citea cu glas tare, aflând tot mai
multe despre Insulele Străine şi împrospătând ceea ce ştiam eu. Îi puneam
întotdeauna întrebări după încheierea lecturii, ca să fiu sigur că noile cunoştinţe i
se întipăriseră în minte, nu-i trecuseră doar pe sub ochi ca să-i iasă apoi printre
buze. Era capabil să reţină cu uşurinţă şi punea şi el câteva întrebări. Era rareori
prietenos, dar îşi asculta profesorul şi, până una-alta, nici nu-i ceream mai mult.
Thick părea să-i găsească prezenţa liniştitoare, pentru că se destindea şi, în timp
ce asculta, fruntea i se descreţea în mare parte. Vorbea puţin, respira hârâit şi
uneori tuşea violent. Izbuteam să-l conving să înghită câteva linguri de supă, dar
era obositor pentru noi amândoi. Nu mai văzusem niciodată o făptură atât de
bolnavă, iar modul în care îşi accepta suferinţa îţi frângea inima. Îi intrase în
minte că o să moară şi nici măcar din vise nu-i puteam alunga ideea asta cu
desăvârşire.
Nici Dutiful nu mă putea ajuta. Se străduia din toate puterile şi ţinea cu adevărat
la Thick. Dar avea cincisprezece ani, în multe privinţe încă nu era mai mult decât
un băieţandru. Mai mult decât atât, era un băieţandru curtat de nobilii săi, gata să
născocească zi de zi distracţii noi, care să-l aducă în compania lor. Odată eliberat
de tradiţiile austere respectate de Kettricken, îl asaltau cu îndeletniciri amuzante
şi cu laude. În flota noastră de logodnă, bărcile mici se plimbau de la o corabie la
alta, nu numai aducând nobili în vizită la Dutiful, ci adesea ducându-i pe el şi pe
Chade pe celelalte vase, pentru petreceri cu vin, poezii şi cântece. Toate acestea
erau menite să-i distragă atenţia de la monotonia călătoriei şi izbuteau cât se
poate de bine, obligându-l să-şi împartă între nobili atenţia şi favorurile.
Succesul viitoarei sale domnii avea să se clădească pe alianţele încheiate în
prezent. Era aproape imposibil să refuze invitaţiile. Şi totuşi nu-i plăcea când
vedeam cu câtă uşurinţă i se putea distrage atenţia îndreptată către slujitorul lui
bolnav.
Web era singura mea alinare. Venea în fiecare zi, oferindu-se fără ostentaţie să
stea cu Thick, ca să mă pot bucura de ceva timp liber. Bineînţeles că nu-mi
puteam întrerupe veghea în totalitate. Păstram legătura cu Thick prin Meşteşug,
ca să nu ne atragă cumva pe toţi în vreun coşmar agresiv şi înfricoşător. Dar
puteam în sfârşit să ies din spaţiul îngust şi închis al cabinei, să mă plimb puţin
pe punte, să simt vântul pe obraji. Însă acest aranjament mă împiedica să rămân
singur cu Web. Şi nu-mi doream să vorbesc cu el doar din motivele care-l
interesau pe Chade. Eram din ce în ce mai impresionat de priceperea cu care
rezolva discret lucrurile şi de bunătatea lui. Aveam impresia că mă curtează, nu
aşa cum îl curta nobilimea pe prinţ, ci aşa cum îşi impunea Burrich pe nesimţite
prezenţa în apropierea unui cal când voia să reînceapă dresajul. Şi mergea, deşi
eu îmi dădeam seama ce se petrece. În fiecare zi îmi trezea tot mai puţine griji şi
lăsam tot mai mult prudenţa deoparte când era de faţă. Nu mă mai simţeam
ameninţat, fiindcă ştia cine sunt de fapt, ajunsesem să văd în asta aproape o
uşurare. Şi tânjeam să-i pun o droaie de întrebări: Câţi oameni cu Sânge
Străvechi ştiau că Fitzehivalry trăieşte? Cât de mulţi ştiau că eu eram el? Însă nu
îndrăzneam să le rostesc în auzul lui Thick, nici măcar când cutreiera prin visele
lui zămislite de febră. N-aveam de unde să ştiu cum mi-ar fi putut repeta
cuvintele, cu glas tare sau în vise.
Într-o seară, foarte târziu, când prinţul şi Chade s-au întors de la distracţie, am
aşteptat până când şi-a lăsat Dutiful slujitorii să plece. Cu câte un pahar de vin în
mână, el şi Chade stăteau de vorbă cu glas scăzut, aşezaţi pe bancheta capitonată
de sub hublou şi privind în urma corabiei din cabina noastră slab luminată. M-
am ridicat de lângă Thick, m-am aşezat la masă şi le-am făcut semn. Obosiţi cum
erau amândoi după o lungă partidă de pietre cu lordul Excellent, s-au simţit
totuşi destul de intrigaţi ca să mi se alăture imediat.
— Web ţi-a dezvăluit vreodată că ştie că sunt Fitzehivalry? l-am întrebat pe
Dutiful, fără nicio introducere.
Privirea lui uluită a fost un răspuns lămuritor.
— Chiar trebuia să afle el asta? a mormăit Chade, nemulţumit, către mine.
— Există vreun motiv ca să-mi ascundeţi aşa ceva? a răspuns Prinţul în locul
meu, mai tăios decât m-aş fi aşteptat.
— Doar faptul că e o complicaţie neînsemnată, fără legătură cu misiunea
noastră. Prefer să te ştiu concentrat numai asupra problemelor care ne
îngrijorează acum în cea mai mare măsură, prinţe Dutiful.
— Sfetnice Chade, poate ar fi mai bine să mă laşi să hotărăsc singur ce anume
mă îngrijorează în cea mai mare măsură.
Asprimea din vocea lui Dutiful mi-a dezvăluit că nu era prima oară când vorbeau
despre asta.
— Prin urmare, nimic nu dă de înţeles că mai ştie şi altcineva din „coteria
Harului” cine sunt eu?
Prinţul a şovăit înainte de a răspunde pe îndelete.
— Nimic. S-a vorbit, din când în când, despre Bastardul cu Har. Şi, dacă stau să
mă gândesc, toate discuţiile despre asta au fost începute de Web. Dar a făcut-o în
acelaşi stil în care ne învaţă istoria şi tradiţiile celor cu Sânge Străvechi. Vorbeşte
despre ceva anume, apoi ne lasă să-i punem întrebări, care ne ajută să înţelegem
mai profund. Nu l-a amintit niciodată pe Fitzehivalry altfel decât ca pe un
personaj istoric.
M-a străbătut un fior rece când au auzit că se vorbea despre mine ca despre un
„personaj istoric”.
— Aşadar, în coteria voastră, Web vă e dascăl? a întrebat Chade înainte ca
senzaţia mea neplăcută să capete mai multă putere. Vă vorbeşte despre istorie,
despre tradiţii… şi despre mai ce altceva?
— Despre curtoazie. Ne povesteşte legende despre înzestraţii cu Har şi animale.
Şi ne spune cum să ne pregătim înainte de a începe să ne căutăm un animal cu
care să ne legăm prin Har. Cred că tot ce ne spune el e cunoscut celorlalţi din
copilărie, dar o face pentru mine şi pentru Swift. Dar şi ceilalţi, şi mai ales
menestrelul Cockle, îi ascultă poveştile cu mare atenţie. Cred că ştie multe
lucruri care sunt în pericol să se piardă şi ni le istoriseşte ca să le păstrăm în
memorie şi să le transmitem la rândul nostru mai departe.
La asta am dat aprobator din cap.
— După ce persecuţia le-a distrus comunităţile, înzestraţii cu Har au fost nevoiţi
să-şi ascundă tradiţiile şi cunoştinţele. N-au putut împiedica pierderea unei
anumite părţi când le-au transmis copiilor lor.
— De ce crezi că vorbeşte Web despre Fitzehivalry? a întrebat Chade meditativ.
L-am urmărit pe Dutiful gândindu-se, exact aşa cum învăţasem şi eu de la Chade
să cântăresc faptele oricui. Ce avea de câştigat astfel? Pe cine ameninţa?
— Poate fiindcă bănuieşte că eu ştiu. Totuşi, nu cred că ăsta e motivul. Cred că
vrea să ne facă pe noi, cei din coteria Harului, să ne punem nişte întrebări: Care e
diferenţa dintre un monarh înzestrat cu Har şi unul neînzestrat? Ce s-ar fi
schimbat în cele Şase Ducate dacă, în loc să fie executat pentru magia lui, Fitz ar
fi preluat puterea? Ce s-ar întâmpla în cele Şase Ducate dacă, într-o bună zi, eu
aş putea dezvălui, fără să mă pun în pericol, că am Sânge Străvechi? Şi,
aşijderea, ce ar avea de câştigat poporul, tot poporul meu, dacă l-ar conduce un
rege cu Har? Şi cum mă poate ajuta coteria Harului în timpul domniei mele?
— În timpul domniei tale? a întrebat tăios Chade. Ambiţiile lor merg atât de
departe în timp? Au spus că te ajută să izbândeşti în această aventură, ca să-i
demonstreze poporului din cele Şase Ducate că Harul poate fi pus în slujba unei
cauze lăudabile. Se gândesc să continue să-ţi fie sfătuitori şi după încheierea
acestei misiuni?
Dutiful l-a privit încruntându-se.
— Păi da, bineînţeles.
Când am văzut iritarea împreunând sprâncenele bătrânului, m-am amestecat în
vorbă.
— Mi se pare firesc s-o facă, mai ales dacă strădaniile lor se vor dovedi acum
utile. Să-i folosească şi apoi să le întoarcă spatele nu e genul de înţelepciune
politică pe care, de-a lungul anilor, m-ai făcut să mi-o însuşesc.
Chade încă se mai încrunta.
— Păi… cred că… dacă se vor dovedi într-adevăr valoroşi, presupun că se vor
aştepta la o compensaţie.
Prinţul a ripostat cu voce egală, dar îl simţeam reţinându-şi furia.
— Şi ce te-ai fi aşteptat să ceară în schimb dacă ar fi fost o coterie a
Meşteşugului care mă ajută?
Întrebarea-capcană era în stilul lui Chade într-o asemenea măsură încât mi-am
stăpânit cu greu râsul.
— Atunci ar fi cu totul altceva, s-a burzuluit bătrânul. Meşteşugul e magia
moştenită de la familia ta şi e cu mult mai puternic decât Harul. Te-ar lega de
coteria Meşteşugului şi ar fi de aşteptat să-i accepţi atât compania, cât şi
sfaturile.
Aici a amuţit brusc.
Dutiful a dat din cap pe îndelete.
— Şi Sângele Străvechi e tot magie moştenită de la familia mea. Şi bănuiesc că
înseamnă mult mai mult decât ştim noi. Şi, da, Chade, mă simt legat atât prin
prietenie, cât şi prin încredere de oamenii cu care împart aceeaşi magie. E de
aşteptat, aşa cum spuneai.
Bătrânul a deschis gura, gata să vorbească, apoi a închis-o. A deschis-o din nou
peste o clipă, apoi a renunţat încă o dată. Şi a răspuns în cele din urmă cu voce
scăzută, în care iritarea rivaliza cu admiraţia.
— Bine. Îţi pot urmări raţionamentul. Nu sunt neapărat de acord cu concluzia,
dar înţeleg cum ai ajuns la ea.
— Asta e tot ce-ţi cer, a ripostat Dutiful, şi am desluşit în cuvintele lui ecoul
monarhului care avea să devină.
Chade şi-a îndreptat privirea încruntată spre mine.
— De ce-ai adus asta în discuţie? m-a întrebat îmbufnat, de parcă aş fi urmărit să
stârnesc o ceartă între ei.
— Pentru că trebuie să pricep ce vrea Web de la mine. Simt că mă curtează, că
încearcă să-mi câştige încrederea. De ce?
La bordul unei corăbii nu e niciodată cu adevărat linişte. Lemnul stă fără încetare
de vorbă cu apa, pânzele discută cu vântul. O vreme, în cabină nu s-au auzit şi
alte voci. Pe urmă Dutiful a pufnit uşor.
— În ciuda temerilor tale, Fitz, poate că nu vrea decât să-ţi fie prieten. Nu văd
ce-ar putea câştiga de aici.
— Deţine un secret, a subliniat Chade cu acreală. Secretele îţi dau întotdeauna
putere.
— Şi sunt periculoase, a contraatacat prinţul. Dezvăluirea secretului e tot atât de
periculoasă pentru Web ca şi pentru Fitz. Gândeşte-te ce ar urma dacă l-ar da la
iveală. Nu mi-ar submina domnia? Nu i-ar întoarce pe o parte dintre nobili
împotriva mamei mele, regina, fiindcă le-a ascuns adevărul şi a salvat viaţa lui
Fitz? Nu uita, a adăugat, cu voce mai joasă, că, mărturisindu-i lui Fitz că îi
cunoaşte identitatea, Web s-a pus de asemenea în primejdie. Unii ar ucide ca să
păstreze un secret ca ăsta.
L-am privit pe Chade cântărindu-i atent spusele.
— Da, regatul e cu adevărat ameninţat în aceeaşi măsură ca Fitz, a recunoscut
apoi îngrijorat. În ce priveşte prezentul, ai dreptate. Web trebuie să păstreze
secretul. Atâta timp când domnia ta le e favorabilă înzestraţilor cu Har, n-au
niciun interes să te răstoarne de pe tron. Dar dacă o să te-ntorci vreodată
împotriva lor? Ce-o să se-ntâmple atunci?
— Da, într-adevăr, ce-o să se-ntâmple atunci? l-a luat prinţul în râs. Chade,
întreabă-te ceea ce mă întrebi de obicei pe mine: Ce va urma? Dacă eu şi mama
vom pierde tronul, cine va lua puterea? Păi, fireşte, cei care ne vor fi detronat. Şi
ei vor fi duşmanii înzestraţilor cu Har, duşmani mai cruzi decât au avut cei cu
Sânge Străvechi de înfruntat de când am venit eu pe lume. Nu. Eu cred că
secretul lui Fitz e în siguranţă. Mai mult decât atât, cred că ar trebui să-şi lase
temerile deoparte şi să fie prieten cu Web.
A dat din cap, întrebându-mă de ce mă stânjenea atât de mult o asemenea idee.
— Sunt de părere că această coterie a Harului ne este de prea puţin folos, a
bombănit Chade.
— De prea puţin folos? Atunci de ce mă întrebi în fiecare zi ce-a văzut pasărea
lui Web? Nu te simţi mai liniştit ştiind că toate corăbiile pe care i le-a arătat lui
Web sunt ale unor negustori cinstiţi sau ale unor pescari? Şi gândeşte-te ce
noutăţi ne-a adus pasărea azi. A zburat pe deasupra portului şi a oraşului Zylig, şi
Web s-a uitat în jos prin ochii ei. N-a văzut nici bărbaţi adunaţi laolaltă,
pregătindu-se să ne înfrunte în luptă, nici vreun alt semn de trădare. E adevărat
că oraşul e plin de lume, dar se pare că are aer sărbătoresc. Asta nu te linişteşte?
— Presupun că da. Dar nu în cine ştie de măsură, fiindcă trădarea poate fi
mascată atât de uşor.
Thick s-a rostogolit în pat, bolborosind ceva, şi am folosit asta drept scuză ca să
mă îndepărtez de ei. Nu după mult timp, Chade a plecat în cabina lui, prinţul a
intrat în aşternut, iar eu mi-am aranjat salteaua lângă patul bondocului. M-am
gândit la Web şi Risk şi am încercat să-mi imaginez că privesc oceanul şi
Insulele Străine de sus, prin ochii unei păsări. Ar fi fost minunat, un adevărat
miracol. Însă, înainte de a mă lăsa pe deplin captivat de imaginaţie, dorul de
Ochi Întunecaţi a trecut peste mine ca un val. În noaptea aceea am rămas în
propriile mele vise, pline de lupi la vânătoare pe dealuri pârjolite de arşiţa verii.
Capitolul 8
HETGURDUL
Iată cum a fost. El şi Eda s-au împreunat în beznă, dar el n-a izbutit s-o facă să-l
iubească. Pe urmă ea a dat naştere pământului şi apa ei revărsată în clipa
naşterii a devenit ocean. Pământul n-avea nicio formă, a fost lut încremenit
până când l-a luat Eda în mâini. A modelat, rând pe rând, mai întâi runele
numelui ei tainic, apoi pe ale numelui lui El. A scris numele zeului cu Runele
Zeului, aşezându-le în ordine pe apă. Iar El a privit-o făcând toate astea.
Dar, când a vrut să modeleze la rândul său rune, Eda nu l-a lăsat să ia nicio
fărâmă de lut.
— Nu mi-ai dat decât o răbufnire de lichid din trupul tău ca sămânţă pentru
toate astea. Carnea lor e din carnea mea. Aşa că ia numai ce-ai pus la început şi
mulţumeşte-te cu atât.
El n-a fost mulţumit. Aşa că Eda a făcut pentru el bărbaţi şi le-a dat corăbii pe
care le-a pus pe faţa apei. Şi El a râs în sinea lui, spunând:
— Sunt prea mulţi ca să poată sta ea cu ochii pe toţi. Aşa că vor merge pe
pământul ei şi-l vor modela după placul meu, ca să fie scris numele meu, nu al
ei.
Dar Eda se gândise la asta înaintea lui. Şi, când au ajuns bărbaţii lui El pe
uscat, le-au găsit acolo pe femeile Edei, deja mergând pe faţa pământului şi
având grijă să crească fructele şi grânele şi să se înmulţească vitele. Şi femeile
nu le-au îngăduit bărbaţilor să schimbe forma pământului şi nici măcar să
rămână prea mult pe pământ.
În schimb le-au spus:
— Vă vom lăsa să ne daţi apă sărată din pântecele voastre şi vom modela din ea
carne care să fie urmaşa cărnii voastre. Dar pământul zămislit de Eda nu va fi
niciodată al fiilor voştri, ci al fiicelor noastre.
Facerea Lumii, aşa cum o istorisesc
BARZII DIN INSULELE STRĂINE

În ciuda presimţirilor negre ale lui Chade, pasărea îi arătase lui Web, fără greş, la
ce ne puteam aştepta. În dimineaţa următoare, corabierul de cart a strigat că vede
pământ, iar după-amiază cele mai apropiate dintre Insulele Străine, de mici
dimensiuni, ni se perindau pe lângă babord. Ţărmuri înverzite, case mărunte şi
vase mici, de pescuit, însufleţeau peisajul, luând locul apei nesfârşite care ne
înconjurase atât de multă vreme. Am încercat să-l conving pe Thick să se ridice
şi să vină pe punte, să vadă cât de aproape de sfârşitul călătoriei ne aflam, dar nu
s-a lăsat ispitit. Mi-a răspuns înşiruind cuvintele rar, cadenţat.
— Nu ajungem la noi, a gemut. Suntem prea departe de casă şi n-o să mă mai
întorc niciodată acolo. Niciodată.
S-a răsucit cu spatele spre mine, tuşind.
Dar nici măcar acreala lui nu m-a putut face să nu mă mai simt uşurat. Eram
convins că, odată ajuns pe uscat, o să-şi recapete şi sănătatea, și buna dispoziţie.
Ştiind că eram pe punctul să scăpăm din spaţiul înghesuit de pe corabie, fiecare
clipă mi se părea cât o zi. În după-amiaza următoare am văzut deja Zyligul, dar
aveam impresia că trecuse o lună. Când bărcile mici, cu vâsle, au venit să ne
întâmpine şi să ne călăuzească prin canalul îngust către port, tânjeam să mă aflu
pe punte, cu Chade şi cu Dutiful.
În schimb măsurăm cabina prinţului cu pasul, privind înciudat prin hublourile de
la pupă. Auzeam poruncile urlate de căpitan şi ropotul picioarelor echipajului pe
punte. Acolo, sus, erau Chade, Dutiful, însoţitorii săi de viţă nobilă şi coteria
Harului, privind în jur în timp ce corabia se apropia de Zylig. Eram ca un câine
înlănţuit de cuşca lui, pe când toţi ceilalţi pleacă la vânătoare. Simţeam
schimbarea din mişcările vasului în timp ce erau strânse pânzele şi se întindeau
parâme de remorcare, fixate de bărcile care ne călăuzeau. Când ne-am oprit,
călăuzele din Insulele Străine ne aşezaseră cu pupa către Zylig. Am auzit ancora
împroşcând apa în vreme ce priveam agitat oraşul străin care ne aştepta.
Celelalte corăbii din cele Şase Ducate erau manevrate ca să ancoreze alături de
noi.
Cred că nimic nu e mai plictisitor de lent decât intrarea unei corăbii în port,
poate în afară de descărcarea ei. În jurul vaselor noastre au început brusc să
mişune bărci, cu vâslele afundându-li-se şi ridicându-li-se, de parcă ar fi fost
numeroasele picioare ale unor gândaci de apă. Una, mai mare decât celelalte, s-a
îndepărtat de corabie punându-i pe prinţ şi Chade, alături de suita pe care şi-o
aleseseră şi de o mână de oşteni din gardă. I-am urmărit cu privirea, convins că
uitaseră cu desăvârşire de Thick şi de mine. Apoi am auzit o bătaie în uşă. Era
Riddle, într-o uniformă curată. Ochii îi străluceau de excitare.
— Am ordin să-i port de grijă netotului tău până te pregăteşti tu. O barcă
aşteaptă să vă ducă la ţărm pe tine, pe el şi restul gărzii. Grăbeşte-te! Toţi ceilalţi
sunt gata.
Aşadar nu mă uitaseră, dar nici nu se osteniseră să-mi spună ce planuri aveau. L-
am crezut pe Riddle pe cuvânt şi l-am lăsat cu Thick ca să cobor sub punte.
Locul ocupat mai înainte de oşteni era pustiu. Ceilalţi îşi schimbaseră uniformele
imediat ce ne apropiaserăm de port. Cei care nu-l însoţiseră pe prinţ erau aliniaţi
lângă copastie, nerăbdători să plece. M-am schimbat la repezeală şi m-am grăbit
să mă-ntorc în cabina prinţului. Să-i pun lui Thick haine curate n-avea să fie nici
plăcut, nici uşor, dar, când am intrat, am văzut că Riddle o făcuse deja.
Bondocul se legăna pe marginea patului său. Tunica albastră şi pantalonii de
aceeaşi culoare îi atârnau pe trupul descărnat, înainte de a-l vedea îmbrăcat, nu-
mi dădusem seama cât de mult slăbise. Riddle a îngenuncheat lângă pat,
străduindu-se cu blândeţe să-i pună pantofii. Thick gemea abia auzit, schiţând,
vag, mişcări ajutătoare. Avea faţa încreţită de suferinţă. Dacă până atunci mă
îndoisem, în clipa aceea am fost sigur că tânărul oştean se număra printre
oamenii lui Chade. Un om oarecare din gardă n-ar fi făcut niciodată aşa ceva.
— Termin eu, i-am zis, nereuşind să nu mă răstesc uşor.
N-aş fi putut spune de ce simţeam nevoia să-l protejez pe bărbatul mărunţel, care
mă privea stors de vlagă cu ochii lui rotunzi, dar îl protejam.
— Thick, i-am spus, după ce am izbutit să-l încalţ, mergem la ţărm. Odată ce-o
să ai din nou pământ solid sub tălpi, o să te simţi mult mai bine. O să vezi.
— Ba nu, n-o să mă simt mai bine, m-a contrazis el, cu convingere.
A tuşit din nou, o tuse hârjâită, care m-a speriat. Dar i-am găsit o mantie şi l-am
săltat în picioare. A ieşit din cabină alături de mine, clătinându-se pe picioare.
Ajuns pe punte, în bătaia vântului înviorător, pentru prima oară după măi multe
zile, a fost străbătut de un tremur şi şi-a strâns mantia mai bine în jurul trupului.
Soarele strălucea, dar nu era cald, ca într-o zi de vară în Buckkeep. Zăpada încă
mai avea în stăpânire creştetele dealurilor înalte şi vântul purta răceala ei spre
noi.
Localnicii ne-au dus la ţărm. A fost nevoie şi de mine, şi de Riddle ca să-l
coborâm pe Thick de pe punte în barca în dans pe valuri. I-am înjurat în gând pe
toţi oştenii noştri care au râs de noi. Fără să ştie că eu îi înţelegeam, localnicii
vâsleau dând în voie, în limba lor, glas dispreţului faţă de un prinţ care-şi alege
drept însoţitor un idiot. După ce m-am aşezat lângă Thick, a fost nevoie să-l
cuprind cu braţul ca să-i potolesc spaimele dezlănţuite în barca neacoperită.
Plângea, cu lacrimile rotunde rostogolindu-i-se pe obraji, în timp ce ne înălţăm şi
coboram la trecerea fiecărui val. Am clipit, ferindu-mă de strălucirea soarelui
reflectată de apa în mişcare şi am rămas, apatic, cu ochii la cheiul şi la casele din
Zylig, în timp ce vâslaşii se încordau, ducându-ne la destinaţie.
Priveliştea nu era însufleţitoare. Peottre Blackwater nu dispreţuia oraşul fără
motiv. În Zylig găseai tot ce poate fi mai rău într-un port plin de viaţă. Cheiurile
de descărcare şi docurile se prelungeau în golf la voia întâmplării. Între ele se
înghesuiau vase de tot soiul. Se vedeau mai ales baleniere pântecoase şi
unsuroase, îmbibate pentru totdeauna de iz de ulei rânced şi de sânge. Erau şi
câteva corăbii ale negustorilor din cele Şase Ducate. Am zărit şi una care părea
chalcedeană, iar alta ar fi putut fi jamailliană. Printre toate se strecurau vasele
mici de pescuit care hrăneau zi de zi oraşul tumultuos şi, mai mici decât ele, cele
care vindeau peşte afumat, alge uscate şi alte provizii pentru corăbiile gata să
plece în larg. Pe cer se profila o pădure de catarge şi vasele ancorate păreau tot
mai mari pe măsură ce ne apropiam de port.
Dincolo de ele întrezăream depozite, hanuri pentru corabieri, prăvălii cu provizii.
Construcţiile din piatră erau mai numeroase decât cele din lemn. Străzi înguste,
uneori cu nimic mai mult decât nişte poteci, şerpuiau printre clădiri mici,
înghesuite. Într-un capăt al golfului, unde apa era prea puţin adâncă, cu fundul
prea stâncos, nepotrivit pentru ancorare, pe ţărm se îngrămădeau case mărunte.
Mai sus de linia fluxului erau trase bărci cu vâsle şi peşti despicaţi atârnau între
stâlpi, ca rufele puse la uscat. Sub ei, în şanţuri, ardeau focuri, adăugându-le
aroma fumului în timp ce îi conservau. Am văzut şi un grup de copii alergând pe
plajă şi scoţând ţipete răguşite într-un joc sălbatic.
Ne apropiam de o parte a oraşului care părea construită de curând. În contrast cu
restul aşezării, străzile erau largi şi drepte. Lemnul completa piatra şi cele mai
multe clădiri erau mai înalte decât în alte locuri. Unele aveau, la etajele de sus,
ferestre din sticlă decorativă. Din ce auzisem povestindu-se, îmi aduceam aminte
că dragonii din cele Şase Ducate ajunseseră în portul Zylig, aducându-le
duşmanilor noştri moarte şi distrugere. În zona aceea, toate construcţiile aveau
aceeaşi vechime, iar străzile erau late şi bine pietruite. Era bizar s-o vezi în
mijlocul oraşului construit la voia întâmplării şi m-am întrebat cum o fi arătat
înainte ca Verity-dragonul să-i fi făcut o vizită. Era încă şi mai straniu să te
gândeşti că distrugerile de război puteau fi cauza unor reconstrucţii atât de
frumos ordonate.
Mai sus de port se vedeau versanţii unor dealuri stâncoase. În locuri adăpostite,
coniferele de un verde întunecat păreau să stea cu umerii încovoiaţi. Printre
pante pe care păşteau oi şi capre şerpuiau urme de căruţe. Din coşurile unor
colibe greu de desluşit, fumul se înălţa în bucle printre copaci. Dincolo de toate
acestea se întrezăreau dealuri mai înalte şi munţi cu piscurile încununate de
zăpadă.
Sosiserăm la ora refluxului şi docurile se înălţau deasupra noastră, susţinute de
grinzi groase, în care se încruntaseră scoici şi midii negre. Treptele scărilor către
chei erau încă ude după retragerea apei şi de ele atârnau ghirlande de alge.
Prinţul şi nobilimea din mai multe bărci erau deja sus. Alţi nobili coborau din
bărcile lor în timp ce ne apropiam. Ne-au făcut loc în silă, fiindcă Garda
Prinţului trebuia s-ajungă cât mai repede pe doc, ca să-l escorteze pe Dutiful
către locul ceremoniei de întâmpinare.
Am părăsit ultimul mica barcă legănată de valuri, după ce împinsesem un Thick
care gemea în faţa mea, pe scara alunecoasă. Odată ce ne-am văzut pe doc, m-am
îndepărtat împreună cu el de margine şi m-am uitat în jur. Prinţul, flancat de
sfetnicii săi, asculta urările de bun venit ale Hetgurdului. Eu fusesem lăsat
deoparte, cu bondocul, fără să ştiu ce se aştepta de la mine. Trebuia să-l duc într-
un loc unde să stea confortabil, ferit de ochii mulţimii. M-am întrebat, agitat,
dacă n-ar fi fost mai înţelept din partea mea să rămân cu el pe corabie. Privirile
de dezgust şi dispreţ nemascat care i se aruncau nu promiteau, pentru noi, o
primire prietenoasă. Fără îndoială că locuitorii Insulelor Străine şi ai Regatului
Munţilor aveau aceeaşi părere despre copiii diformi. Dacă s-ar fi născut în Zylig,
Thick n-ar fi trăit nici măcar o zi.
Fiind deopotrivă bastard şi asasin, eu, unul, eram lăsat adesea să pândesc din
umbră în timpul ceremoniilor oficiale, aşa că nu mă simţeam desconsiderat.
Dacă aş fi fost singur, aş fi ştiut că misiunea mea era să mă amestec în mulţime
şi să observ fără să mă fac remarcat. Dar acolo, pe pământ străin, împovărat cu
un netot bolnav şi nefericit şi îmbrăcat în uniforma gărzii, nu puteam face nici
una,nici alta. Aşa că stăteam stângaci, în afara mulţimii, sprijinindu-l pe Thick
cu un braţ şi ascultând schimbul de formule de salut protocolare, urări de bun
venit şi mulţumiri, toate îmbrăcate în cuvinte alese cu deosebită grijă. Prinţul
părea să se descurce bine, dar expresia concentrată a feţei sale îmi spunea să nu-i
distrag atenţia cu vreun mesaj trimis prin Meşteşug. Judecând după diversele
animale care-şi puseseră pecetea pe tatuajele şi giuvaierurile lor, cei veniţi să-l
întâmpine reprezentau mai multe triburi. Erau mai ales bărbaţi în veşminte
opulente, din blănuri bogate, şi cu podoabe scumpe, ca simbol al rangului şi al
bogăţiei deopotrivă; dar erau şi patru femei. Hainele lor erau ţesute din lână şi
tivite cu blană şi m-am întrebat dacă astfel se făleau cu bogăţia pământurilor lor.
Tatăl narcescăi, Arkon Bloodblade, era de faţă, alături de cel puţin şase alte
persoane care ofereau vederii mistreţul tribului său. Îl însoţea Peottre
Blackwater, purtându-şi narvalul ca pandantiv din fildeş pe un lanţ de aur. Mi s-a
părut bizar că n-am mai zărit pe nimeni altcineva împodobit cu acelaşi totem.
Era vorba de tribul matern al narcescăi, adică, după obiceiul din Insulele Străine,
de spiţa din care făcea în primul rând parte. Ne aflam acolo ca să punem la punct
condiţiile căsătoriei ei cu Dutiful. Evenimentul era cu siguranţă important pentru
tribul ei. De ce nu-l reprezenta decât Peottre? Celelalte rude nu erau de acord cu
alianţa?
După încheierea protocolului de bun venit, respectat în amănunt, prinţul şi suita
sa au plecat, escortaţi de gazde. Intrată în formaţie fără mine, garda mărşăluia în
urma lor. Pentru o clipă, m-am temut că eu şi Thick aveam să rămânem în port,
uitaţi. Tocmai când mă întrebam dacă n-aş putea mitui pe cineva care să ne ducă
înapoi, pe corabie, de noi s-a apropiat un bătrân. Purta un guler din blană de lup
şi mistreţul tribului lui Bloodblade, dar lăsa impresia că prosperitatea sa nu o
egala pe a celorlalţi, de mai înainte. Era evident convins că-mi poate vorbi limba,
dar o stâlcea de-a dreptul barbar, aşa am izbutit să înţeleg cam un cuvânt din
patru. Temându-mă să nu-l insult dacă-i ceream să vorbească în limba lui, am
aşteptat să termine şi am priceput în cele din urmă că Tribul Mistreţului îl
trimisese să ne călăuzească spre locuinţa noastră.
Nu s-a oferit să m-ajute să-l sprijin pe bondoc. De fapt, s-a străduit cu râvnă să
nu se apropie cumva de el mai mult decât era absolut necesar, de parcă
slăbiciunea minţii bărbatului mărunţel ar fi fost molipsitoare şi ar fi putut sări pe
el ca păduchii. Am văzut în asta o insultă, dar m-am sfătuit să nu-mi ies din fire.
Bătrânul mergea cu paşi iuţi, fără să şi-i încetinească vreodată, deşi era adesea
nevoit să se oprească pur şi simplu şi să ne aştepte. Era clar că nu voia să fie şi el
ţinta privirilor uluite pe care le atrăgeam. Eram o pereche stranie, eu în uniforma
gărzii şi sărmanul Thick, cu aerul lui jalnic, bine înfăşurat într-o mantie şi
clătinându-se sub ocrotirea braţului meu.
Călăuza noastră ne-a condus prin partea reconstruită a oraşului, pentru a intra
apoi pe o stradă mai abruptă şi mai îngustă. Răsuflarea lui Thick era geamăt
şuierător.
— Mai avem mult? am strigat către bărbatul care mergea grăbit înaintea noastră.
S-a întors brusc, încruntându-se, şi, cu un gest pripit, mi-a cerut să nu mai ridic
glasul. Pe urmă a arătat în susul străzii, către o clădire veche, în întregime din
piatră şi mult mai mare decât oricare alta pe lângă care trecuserăm în partea de
jos a Zyligului, Era dreptunghiulară, cu două etaje şi cu acoperişul din plăci de
ardezie ascuţit la vârf. Ferestrele întrerupeau peretele de piatră la intervale egale.
Era o clădire simplă, funcţională, solidă şi se număra, probabil, printre cele mai
vechi din oraş. Am dat din cap, fără cuvinte. Deasupra intrării era gravat în
piatră un mistreţ care-şi înălţa sfidător colţii şi coada. Aha. Urma să fim găzduiţi
în casa-tare a Tribului Mistreţului.
Când am ajuns în curtea din jurul casei, călăuzitorul nostru îşi mesteca practic
mustaţa, scrâşnind între dinţi, scos din răbdări de încetineala cu care înaintam.
Iar mie pur şi simplu nu-mi mai păsa. Când a deschis o uşă laterală şi mi-a făcut
semn să mă grăbesc, mi-am îndreptat pe îndelete spatele, arătându-mi adevărata
înălţime, şi l-am privit aspru, de sus. Apoi i-am vorbit în limba lui, cât de bine
eram în stare şi pe deplin conştient de accentul meu mizerabil.
— Graba nu e pe placul însoţitorului prinţului. Iar eu ascult poruncile lui, nu pe
ale tale.
Am văzut nesiguranţa zugrăvindu-i-se pe chip în timp ce se întreba dacă nu
cumva ofensase pe cineva de rang mai înalt decât îşi închipuise. A fost, într-un
fel, mai curtenitor, când ne-a condus în susul a două şiruri de trepte şi apoi într-o
odaie de unde oraşul şi portul se vedeau prin volute de sticlă groasă. Până atunci
avusesem timp să-mi fac o părere despre el. L-am considerat un lacheu de mică
importanţă al unui conducător neînsemnat de războinici din tribul Mistreţului.
Aşa că, odată ce am intrat, l-am concediat fără menajamente şi am închis uşa,
deşi rămăsese în faţa ei, pe coridor.
L-am aşezat pe Thick pe pat, apoi mi-am rotit în grabă privirea prin încăpere.
Exista o uşă care o lega de o alta, mult mai spaţioasă. Am tras concluzia că
primiserăm o odaie de servitor, alăturată celei pregătite pentru prinţ. În cămăruţa
lui Thick, patul era modest şi mobila simplă. Dar, chiar şi aşa, pe lângă debaraua
lui de pe corabie părea un palat.
— Rămâi aşezat aici, i-am spus lui Thick. Nu adormi încă!
— Unde suntem? Vreau să merg acasă, a bolborosit el.
Nu i-am dat atenţie, ci m-am strecurat în camera prinţului. Acolo m-am servit cu
un ulcior cu apă pentru spălat, cu un lighean şi cu haine curate. Pe masă trona un
platou cu mâncare. Nu ştiam exact ce e, dar am luat mai multe bucăţi din ceva
cleios şi întunecat la culoare, tăiat cubuleţe, şi o prăjitură cu aspect uleios,
acoperită cu seminţe. Am luat şi o sticlă, în care m-am gândit că trebuia să fie
vin, şi un pahar.
Thick se lăsase să cadă pe pat. M-am chinuit să-l salt din nou în capul oaselor. În
ciuda protestelor lui mormăite, l-am făcut să se spele pe faţă şi pe mâini. Mi-ar fi
plăcut să-l pot pune într-o cadă, fiindcă duhnea puternic după atâtea zile de
boală. Pe urmă l-am silit să mănânce şi să bea un pahar de vin. A protestat şi s-a
smiorcăit până când a început să sughită. O dată l-am simţit încercând să-şi
folosească puterea Meşteşugului împotriva mea, dar lovitura a fost atât de slabă
şi de copilărească încât nici măcar nu mi-a pus zidurile la încercare. I-am scos
tunica şi pantofii şi l-am instalat în pat.
— Odaia asta încă se mai mişcă, a murmurat arţăgos.
Pe urmă a închis ochii şi nu s-a mai foit. Câteva clipe mai târziu, a suspinat
prelung, s-a întins în pat şi a adormit de-a binelea. Am închis la rândul meu ochii
şi m-am furişat cu prudenţă în visul lui. Pe perna brodată, pisoiul dormea
încovrigat într-un mic ghem de blană. Thick se simţea în siguranţă. Am deschis
ochii, dintr-odată eu însumi atât de obosit, încât m-aş fi putut culca pe podea şi
aş fi adormit pe loc.
N-am făcut-o. În schimb, am folosit apa curată rămasă. Am gustat mâncarea, nu
m-a încântat deloc, dar am dat-o totuşi gata. Bucata uleioasă voia probabil să fie
un soi de prăjitură; cealaltă avea gust puternic de pastă de peşte. „Vinul” era o
băutură fermentată din fructe; cam asta era tot ce puteam spune despre el. N-a
izbutit să mă scape cu desăvârşire de gustul de peşte care-mi zăbovea în gură.
Pe urmă, înarmat cu ligheanul cu apă murdară, am părăsit camera şi m-am
aventurat să inspectez casa. Dacă mă întreba cineva ce fac, îi puteam spune că
sunt în căutarea unui loc unde s-arunc lăturile.
Clădirea era mai degrabă o mică fortăreaţă decât un adăpost al tribului. Ne aflam
la ultimul etaj şi nu auzeam niciun zgomot făcut de altcineva. Pe pereţi erau
cioplite sau sculptate imagini cu mistreţi sau cu colţi aranjaţi în tot felul de
modele. Celelalte uşi de pe coridor nu erau încuiate. Odăile mici, ca al lui Thick,
păreau să alterneze cu unele mai mari şi mai generos mobilate. Niciuna nu se
ridica la înălţimea încăperilor din Buckkeep destinate oaspeţilor, chiar şi atunci
când era vorba de nobili mărunţi. Dar nu m-am grăbit să trag concluzii. Mă
îndoiam că gazdele noastre avuseseră intenţia să ne insulte; ştiam că în Insulele
Străine ospitalitatea era privită altfel decât în cele Şase Ducate, respecta cu totul
alte obiceiuri. În general vorbind, oaspeţii primiţi într-o casă veneau cu mâncarea
lor şi cu tot ce le trebuia ca să se instaleze confortabil. Sosiserăm în insule ştiind
asta. Mâncarea şi vinul de pe masa prinţului păreau să fie un soi de mulţumire
pentru ceea ce li se oferise narcescăi şi însoţitorilor ei la Buckkeep. La etajul
acela nu văzusem niciun servitor şi mă îndoiam că avea să ne fie trimis vreunul.
Catul de sub noi era aproape identic. Acolo camerele păreau să fi fost folosite de
curând, în toate zăboveau mirosuri de fum şi de mâncare, iar într-una chiar şi de
câine ud. M-am întrebat dacă fuseseră eliberate ca să ne poată găzdui. Toate erau
ceva mai mici, cu piele uleiată la ferestre în loc de sticlă. Obloane masive, de
lemn, unele cu urme vechi de săgeţi, apărau interiorul de orice asalt. Era clar că
încăperile de sus erau pentru oameni de rang mai înalt; cu totul altfel decât în
cele Şase Ducate, unde servitorii stăteau la caturile de sus, ca să nu fie nobilii
nevoiţi să urce prea multe trepte. Tocmai închisesem o uşă când am auzit paşi pe
scări. Pe urmă şi-au făcut apariţia mai mulţi servitori, ca un şir de furnici, cărând
bagajele stăpânilor lor, adică obiecte mărunte menite să ofere mai mult confort şi
hrană pentru nobilii din cele Şase Ducate. Şi-au târşâit picioarele pe coridor şi s-
au oprit nedumeriţi, iar unul m-a întrebat:
— Cum ştim pentru cine e fiecare odaie?
— N-am idee, i-am răspuns prieteneşte. Nu ştiu nici măcar unde s-arunc lăturile.
N-am îndepărtat şi i-am lăsat să-şi aleagă încăperile, bănuind că nobilii cu cei
mai agresivi servitori aveau să le primească pe cele mai bune. La parter am găsit
uşa din dos, am ieşit, am dat de o groapă mare, aflată în spatele latrinelor, şi mi-
am vărsat apa în ea. Dincolo de o altă uşă era un coridor care ducea într-o
bucătărie spaţioasă, unde mai mulţi bărbaţi tineri se ocupau de o bucată imensă
de carne pusă în frigare, tăiau cartofi şi ceapă şi frământau pâine. Păreau
absorbiţi de munca lor şi nu mi-au dat nicio atenţie cât i-am urmărit cu privirea.
Am ocolit în grabă clădirea şi am mai găsit o uşă, mult mai mare; era a unei săli
imense, care ocupa cea mai mare parte a parterului clădirii. Ambele canaturi erau
deschise, ca să pătrundă lumina şi aerul. Înăuntru am întrezărit ceea ce trebuia să
fie, fără îndoială, o ceremonie de întâmpinare a prinţului. Mi-am abandonat
ligheanul în iarba înaltă dintr-un capăt al casei, mi-am netezit în grabă uniforma
şi mi-am dat părul pe spate, prinzându-l într-o coadă.
M-am strecurat neobservat în partea din spate a sălii. Ceilalţi oşteni din gardă
erau înşiruiţi de-a lungul peretelui. Păreau la fel de alerţi ca orice om plictisit de
moarte şi nebăgat în seamă. De fapt, nu aveam impresia că s-ar fi putut ivi vreun
pericol de care să-l apere pe prinţ.
Sala era lungă, cu tavanul scund. Cea mai mare parte era ocupată de bănci, toate
de aceeaşi înălţime; şi pe toate stăteau bărbaţi. Nu exista niciun tron şi niciun fel
de dais. Şi nici băncile nu erau orientate astfel încât să îndrepte atenţia către o
singură persoană. Alcătuiau mai degrabă mai multe inele concentrice, lăsând
mijlocul încăperii liber. Tocmai vorbea un kaempra, un conducător de războinici
încovoiat de ani, din Tribul Vulpii. De haina scurtă îi atârnau, ca nişte franjuri,
cozi de vulpe, albe ca şi părul lui rebel. Îi lipseau trei degete de la mâna sabiei,
dar un colan din falangele duşmanilor le ţinea locul cu vârf şi îndesat. Trăgea
nervos de ele, aruncând adesea câte o privire spre Bloodblade, ca şi cum nu l-ar
fi lăsat inima să-i aducă vreo ofensă, dar era prea furios ca să tacă. Nu i-am auzit
decât ultimele cuvinte.
— Niciun trib nu poate vorbi pentru noi toţi! Niciun trib n-are dreptul să abată
ghinionul asupra noastră, a tuturor.
L-am văzut apoi dând grav din cap către toate colţurile încăperii înainte de a se
întoarce la locul lui de pe bancă. Un alt bărbat s-a ridicat, s-a dus în centru şi a
început să vorbească. I-am văzut pe prinţ şi pe Chade aşezaţi printre nobilii care
îl însoţiseră în călătorie. Coteria Harului se afla în spatele lui. Mi-am dat seama
că era vorba de o întrunire a Hetgurdului – adunarea conducătorilor de războinici
din toate triburile, care nu-i oferise prinţului meu nicio recunoaştere a rangului.
Era aşezat ca un conducător printre războinicii săi, ca toţi conducătorii
războinicilor din triburi. Lua parte la o întrunire a egalilor, adunaţi ca să discute
despre logodna narcescăi. Aşa îl vedeau pe Dutiful? Mi-am pus întrebarea
străduindu-mă să nu mă încrunt.
Am înţeles toate astea în scurtul timp în care mi s-au obişnuit ochii cu lumina
sărăcăcioasă din sală, după ce se bucuraseră de strălucirea soarelui verii. Am
găsit o porţiune liberă a peretelui şi m-am sprijinit de ea, pe ultimul şir de gărzi,
alături de Riddle. Tânărul mi-a vorbit în colţul gurii:
— Ăştia au cu totul alte obiceiuri decât noi, prietene. Nici vorbă de ospăţ, de
daruri sau de cântece care să-i ureze bun venit prinţului nostru. Doar un soi de
salut-ce-mai-faci în port, şi pe urmă l-au adus drept aici şi-au început să discute
despre logodnă. Oamenii ăştia au intrat direct în subiect. Ideea că una dintre
femeile lor ar putea pleca de pe pământurile mamei sale ca să trăiască în cele
Şase Ducate nu e pe placul unora. Li se pare nefiresc şi probabil nefast. Dar par
de acord că ghinionul o să fie atras doar asupra Tribului Narvalului, nu asupra
tuturor. Adevărata problemă e uciderea dragonului.
Am dat din cap, mulţumit de rezumatul lui laconic. Chade avea, în persoana lui
Riddle, un om destoinic. M-am întrebat unde îl găsise, apoi mi-am îndreptat
atenţia asupra bărbatului care vorbea. Am observat că stătea în centrul unui inel
pictat pe podea. Era complicat şi stilizat, totuşi recunoşteai uşor imaginea unui
şarpe care îşi muşcă propria coadă. Vorbitorul n-a început prin a-şi spune
numele. Probabil presupunea că îl cunoaşte toată lumea sau poate singura parte
importantă a identităţii sale era vidra de mare tatuată pe frunte. Folosea cuvinte
simple, dincolo de care nu era câtuşi de puţin furie, ca şi cum i-ar fi explicat unui
copil nu prea deştept ceva evident.
— Icefyre nu e o vacă, nu-i aparţine unuia dintre noi. Nu e o vită pe care-o oferi
ca parte a preţului miresei. Şi e cu atât mai puţin proprietatea unui prinţ străin.
Cum poate să ofere casei mamelor Blackwater din Tribul Narvalului, ca plată,
capul unei creaturi care nu-i aparţine? Nu putem privi promisiunea lui decât în
două moduri. Fie a făcut-o din ignoranţă, fie e un afront la adresa noastră.
A tăcut şi a făcut cu mâna un semn straniu. Am înţeles clar ce însemna o clipă
mai târziu, când prinţul Dutiful s-a ridicat încet şi a venit să i se alăture în cercul
vorbitorului.
— Nu, Kaempra Vidră. Prinţul celor Şase Ducate i se adresa considerându-l
conducătorul războinicilor tribului său. N-a fost vorba de ignoranţă. Şi nici n-am
vrut să vă aduc un afront. Narcesca m-a provocat să săvârşesc această faptă ca
dovadă că sunt demn de ea. Dutiful şi-a ridicat braţele şi le-a lăsat apoi să cadă,
neajutorat. Ce altceva aş fi putut face decât să accept? Dacă o femeie vă
adresează această provocare, spunându-vă, în faţa tuturor războinicilor voştri:
„Acceptă sau recunoaşte că eşti laş”, ce faceţi? Ce ar face oricare dintre voi?
Mulţi dintre bărbaţii adunaţi au dat aprobator din cap. Dutiful le-a răspuns
făcând cu gravitate acelaşi gest, apoi a adăugat:
— Aşa stând lucrurile, ce aş putea face eu acum? Cuvântul meu a fost dat, în faţa
războinicilor voştri şi a războinicilor mei, în sala tronului părinţilor mei. Am
spus că voi încerca s-o fac. Nu cunosc nicio cale onorabilă pe care mi-aş putea
lua cuvintele înapoi. Poporul narcescăi are vreun obicei care îi îngăduie unui
bărbat să retragă vorbele care i-au ieşit printre buze?
Prinţul a imitat gestul prin care Kaempra Vidră îi cedase locul din cercul
vorbitorului. Apoi s-a înclinat către cele patru colţuri ale sălii şi s-a întors la
locul lui. În timp ce se aşeza, Vidră a vorbit din nou.
— Dacă astfel ai acceptat provocarea, atunci nu consider că ne-ai adus un afront.
Şi păstrez pentru mine ceea ce cred despre această fiică a clanului Blackwater
pentru că a făcut-o. Nu contează în ce împrejurări.
Îl remarcasem ceva mai înainte pe Peottre Blackwater stând, aproape singur, pe
una dintre băncile din faţă. S-a încruntat la auzul vorbelor războinicului Vidră,
dar n-a dat niciun semn că ar vrea să vorbească. Tatăl narcescăi, Arkon
Bloodblade, era aşezat la o mică distanţă de el, înconjurat de războinici din
Tribul Mistreţului. Nu s-a încruntat câtuşi de puţin, de parcă reproşul n-ar fi avut
nicio legătură cu el, şi poate că lipsa lui de reacţie era îndreptăţită. Narcesca
fusese învinovăţită ca fiică a clanului Blackwater din Tribul Narvalului. Arkon
Bloodblade era din Tribul Mistreţului. Acolo, în mijlocul poporului său, se purta
aşa cum aştepta toată lumea s-o facă. Nu era decât tatăl narcescăi. Fratele mamei
ei, Peottre Blackwater, era răspunzător de educaţia ei.
După ce tăcerea s-a prelungit şi a fost limpede că nimeni nu voia să spună nimic
în apărarea narcescăi, şeful din Tribul Vidrei şi-a dres glasul.
— Prinţe din Tribul Cerbului Farseer, e adevărat că tu, ca bărbat, nu-ţi poţi lua
cuvântul înapoi. Ai spus că vei încerca să ucizi creatura asta şi sunt de acord că
trebuie s-o faci, fiindcă altminteri nu te mai poţi numi bărbat.
Însă asta nu ne scapă pe noi, cei din Insule, de îndatoririle noastre. Icefyre e al
nostru. A venit la noi, pe vremea când încă nu începuserăm să numărăm anii, şi a
cerut adăpost pentru nefericirea lui. Femeile noastre înţelepte i l-au oferit. Şi el a
făgăduit că, în schimbul adăpostului, o să ne apere. Îi cunoaştem puterea
spiritului şi invulnerabilitatea cărnii, aşa că ne temem prea puţin că îl vei ucide.
Dar dacă, prin cine ştie ce întorsătură a sorţii, vei izbuti să-l răneşti, asupra cui se
va revărsa mânia lui după ce te va fi omorât pe tine? Asupra noastră. S-a rotit
încet în timp ce vorbea, trimiţându-şi avertismentul către toate triburile. Dacă
Icefyre e al nostru, şi noi suntem ai lui. Făgăduielile care ne leagă de el sunt ca
un soi de legământ de familie. Dacă sângele lui e vărsat, nu trebuie să vărsăm şi
noi sânge în schimb? Dacă, în calitatea noastră de rude, nu-i putem veni în
ajutor, n-are el, după legea noastră, dreptul să ne ceară să plătim un preţ al
sângelui de două ori mai mare? Acest prinţ trebuie să-şi onoreze cuvântul de
bărbat. E adevărat. Însă, după aceea, nu trebuie să-nceapă din nou războiul între
noi, indiferent dacă el scapă cu viaţă sau nu?
L-am văzut pe Arkon Bloodblade răsuflând lent şi prelung. Şi am observat ceva
care îmi scăpase mai înainte. Îşi ţinea mâna într-un anumit fel, cu palma deschisă
şi cu degetele îndreptate către osul pieptului său. Am remarcat şi că mai mulţi
bărbaţi făceau acelaşi gest. Cereau să vorbească? Da, pentru că, după ce Vidră a
făcut mişcarea de acum cunoscută mie, Bloodblade s-a ridicat şi s-a dus să-i ia
locul în cerc.
— Niciunul dintre noi nu vrea să reînceapă războiul. Nici aici, pe Runele Zeului,
nici pe ogoarele poporului prinţului, dincolo de apă. Însă cuvântul unui bărbat
trebuie respectat. Deşi în sala asta nu e nicio femeie, voinţa uneia dintre ele se
face totuşi simţită. Ce războinic poate sta împotriva voinţei unei femei? Eda le-a
dat femeilor insulele, iar noi călcăm pe suprafaţa lor numai fiindcă ne-a îngăduit-
o ea. Bărbaţii nu trebuie să dispreţuiască provocarea unei femei decât dacă vor să
le audă pe mamele lor spunând: „Nu respectaţi carnea din care v-aţi născut. Nu
mai aveţi dreptul să mergeţi pe pământul pe care mi l-a dăruit Eda. Ne lepădăm
de voi, lăsându-mă doar apa sub chilă şi niciodată nisip sub picioare.” E acesta
un război uşor? Suntem prinşi între cuvântul unui bărbat şi voinţa unei femei. Şi
nici cuvântul lui, nici voinţa ei nu pot fi încălcate fără să ne facem de ocară.
Înţelesesem cuvintele lui Bloodblade, dar adevărata importanţă a semnificaţiei
lor îmi scăpa. Era evident că în insule exista o tradiţie care nu ne era cunoscută şi
m-am întrebat în ce greşeală căzuserăm punând la cale căsătoria. M-am
posomorât, temându-mă că fuseserăm atraşi într-o capcană. Oare clanul
Blackwater din Tribul Narvalului dorea să stârnească un război distrugător între
cele Şase Ducate şi Insulele Străine? Oferirea mâinii narcescăi fusese o
înşelătorie, ca să ne atragă într-o situaţie din care, indiferent ce cale am fi ales,
nu puteam ieşi decât chemând vărsarea de sânge din nou pe ţărmurile noastre?
Am cercetat chipul lui Peottre Blackwater. Cu indiferenţa întipărită pe trăsăturile
neclintite, avea o privire absentă. Părea să nu se sinchisească de dilema în care
ne adusese fiica surorii lui, şi totuşi simţeam că nu era aşa. Am avut mai degrabă
impresia că ne aflam pe o muchie de cuţit în care el se tăiase deja adânc. Mi-a
trecut brusc prin minte că arăta ca un om care nu mai are de ales. Un om care nu
mai poate spera, fiindcă ştie că, orice ar face, nu se poate salva. Aştepta. Nu
plănuia şi nu complota. Săvârşise deja ceea ce îşi propusese. Acum nu mai putea
decât să aştepte până găseau alţii o ieşire. Eram sigur că nu mă înşel, totuşi nu
puteam nici să înţeleg, nici să-mi imaginez de ce. De ce o făcuse? Sau, aşa cum
spusese Bloodblade, nu se putuse opune voinţei unei femei care, deşi mai tânără
decât el şi dependentă de el, putea hotărî cine călcă şi cine nu pe pământul
stăpânit de mama ei?
M-am uitat în jur. Am conchis că între noi existau, pur şi simplu, prea multe
deosebiri. Cum puteau trăi vreodată cele Şase Ducate în pace cu Insulele Străine,
când obiceiurile noastre erau atât de diferite? Cu toate astea, legendele spuneau
că spiţa Farseerilor avea rădăcini în insule, că Taker, întemeietorul dinastiei,
fusese un pirat insular care văzuse Buckkeepul pe când nu era decât o fortăreaţă
construită din buşteni şi se hotărâse s-o ia în stăpânire. De atunci stirpea se
ramificase şi obiceiurile o porniseră pe căi diferite. Pacea şi prosperitatea
depindeau de găsirea lucrurilor pe care le aveam în comun.
Şi se părea că nu prea erau şanse.
Mi-am ridicat ochii şi am văzut că prinţul mă ţintuia cu privirea. Mai înainte nu
voisem să-i distrag atenţia. Însă în clipa aceea i-am trimis un gând liniştitor.
Thick se odihneşte în odăile de sus. A mâncat şi a băut înainte de a adormi.
Aş vrea să fi putut face şi eu la fel. Nu mi-au lăsat timp nici măcar să mă spăl pe
faţă înainte de a aduna Hetgurdul. Şi acum adunarea pare să nu se mai termine.
Răbdare, prinţul meu. Trebuie să se termine. Până şi insularii ăştia trebuie să
bea, să mănânce şi să doarmă.
Crezi că-şi golesc şi udul? Pentru mine începe să fie o problemă urgentă. Mă
gândeam să ies discret, dar nu ştiu cum s-ar interpreta dacă m-aş ridica pur şi
simplu şi aş pleca acum, când discuţia e în toi.
Mi s-a zbârlit părul pe ceafă când am simţit atingerea stângace a Meşteşugului
altcuiva.
Thick?
Era Chade. L-am văzut pe Dutiful dând să întindă mâna, ca să-l atingă şi să-i dea
putere. L-am oprit.
Nu. Nu trebuie. Lasă-l să-ncerce singur. Chade, ne auzi?
Cu greu.
Thick doarme la catul de sus. A mâncat şi a băut înainte de a adormi.
Bun.
Am simţit de cât efort avusese nevoie pentru un răspuns atât de scurt. Însă am
zâmbit cu gura până la urechi. Totuşi, se descurca.
Termină. Zâmbet idiot, m-a mustrat el. Şi-a rotit privirea prin sală cu un aer
serios. Situaţie urâtă. Trebuie timp de gândire. Trebuie să întrerupem discuţia
până nu ne scapă prea tare de sub control.
Mi-am aşternut pe chip o expresie solemnă, mult mai potrivită cu ale celor din
jur. Arkon Bloodblade tocmai îi ceda locul din cercul vorbitorului unui bărbat
care purta ca semn distinctiv un vultur. Înainte de a intra acesta din urmă în cerc,
s-au oprit ca să se prindă de încheieturile mâinilor, într-un salut de războinic.
Kaempra Vultur era un bătrân, poate cel mai bătrân din Hetgurd. În părul rar i se
amestecau şuviţe albe şi cenuşii, dar continua să se mişte ca un luptător. Şi-a rotit
privirea acuzatoare, apoi a început brusc să vorbească, cu dinţii lipsă îndulcind
sfârşitul fiecărui cuvânt.
— Bineînţeles că un bărbat trebuie să facă tot ce-a spus că va face. Ne irosim
ziua discutând despre aşa ceva. Şi bineînţeles că trebuie să onoreze legăturile de
sânge. Dacă acest prinţ străin ar veni aici şi ar spune: „I-am făgăduit unei femei
c-o să-l ucid pe Orig din Tribul Vulturului”, i-aţi răspunde cu toţii: „Trebuie să
încerci, fiindcă ai făgăduit.” Însă aţi mai spune şi: „Dar să ştii că unii dintre noi
au legături de rudenie cu Orig. Şi te vom omorî înainte de a te lăsa s-o faci.” Iar
prinţul ar trebui să accepte că aşa e drept. Bătrânul şi-a rotit încet privirea
dispreţuitoare, cuprinzând toată adunarea. Simt aici miros de negustori care au
fost cândva războinici şi oameni de onoare. Vreţi să umblăm după hrana din cele
Şase Ducate amuşinând, ca un câine care-a simţit o căţea în călduri? V-aţi vinde
rudele pentru rachiu, mere de vară şi grâu roşu? Acest Vultur n-o va face.
A pufnit cu dispreţ la adresa tuturor celor care credeau că era nevoie să continue
discuţia. A ieşit din cerc şi şi-a reocupat locul printre războinicii săi. S-a lăsat
liniştea în timp ce îi cântăream cu toţii cuvintele. Unii schimbau priviri; am
simţit că bătrânul tăiase în carne vie. Mulţi erau cuprinşi de nelinişte când se
gândeau că prinţului i s-ar fi putut îngădui să ucidă dragonul, dar erau în acelaşi
timp dornici de pace şi de negoţ. Războiul cu cele Şase Ducate îi împiedicase să
facă negoţ cu locuitorii ţinuturilor aflate la sud de noi. Iar conflictul dintre
chalcedeni şi negustorii din Bingtown le bloca din nou drumul într-acolo. Dacă
nu puteau face nestânjeniţi negoţ cu cele Şase Ducate îşi puteau lua rămas-bun
de la tot ce le puteau oferi ţările mai calde. Ideea n-avea darul să-i încânte. Însă
nimeni nu putea să-l contrazică pe Vultur fără să treacă în ochii altora drept
negustor nesăţios.
Trebuie să încheiem povestea asta. Acum, înainte de a mai vorbi cineva ca să-l
susţină.
Mesajul trimis de Chade prin Meşteşugul lui firav părea disperat.
Nimeni n-a mai intrat în cercul vorbitorului. Nimeni nu se simţea în stare să
ofere o soluţie. Încordarea din sală creştea pe măsură ce se prelungea tăcerea.
Ştiam că bătrânul meu mentor avea dreptate. Era nevoie de timp ca să aflăm câte
triburi de insulari aveau să ni se opună acţionând şi câte aveau să se
mulţumească să ne dezaprobe. Ţinând cont că atât de multe triburi nu erau de
acord, oare narcesca avea să-şi menţină provocarea sau s-o retragă? S-ar fi putut
răzgândi în mod onorabil? Nu puseserăm piciorul pe pământul insulelor nici
măcar de o zi şi ne găseam deja în pragul unei confruntări.
Eram tot mai neliniştit fiindcă deveneam din ce în mai conştient că Dutiful
simţea nevoia să urineze. Am început să mă feresc de Meşteşugul lui şi în clipa
aceea mi-a venit altă idee. Mi-am adus aminte cum se răspândise pe corabie răul
de mare de care suferea Thick, afectând echipajul. Şi m-am întrebat dacă
senzaţia neplăcută care-l chinuia pe Dutiful n-ar fi putut fi folosită în aceeaşi
manieră.
M-am deschis către mesajul lui involuntar, i-am dat mai multă putere şi l-am
răspândit în sală. Niciunul dintre insularii pe care i-am atins nu avea cine ştie ce
înclinaţii către Meşteşug, dar pe mulţi îi înrâurea mai mult sau mai puţin. Verity
făcuse cândva ceva asemănător ca să-i zăpăcească pe piraţii de pe Corăbiile
Roşii, convingându-i că trecuseră deja de marcajele lor şi trimiţându-le vasele să
se izbească de stânci. Iar eu mă străduiam să închei adunarea Hetgurdului
amintindu-i fiecărui bărbat pe care-l putea atinge Meşteşugul meu că trebuia să-
şi golească urgent băşica udului.
În întreaga sală, insularii au început să se foiască pe bănci.
Ce faci? m-a întrebat Chade.
Pun capăt adunării, am răspuns cu îndârjire.
Ah!
Am simţit că Dutiful înţelesese brusc şi apoi l-am simţit adăugându-şi puterea de
convingere la eforturile mele.
Cine e şeful? l-am întrebat.
Niciunul. Aici îşi împart autoritatea. Sau cel puţin aşa spun.
Dutiful era evident de părere că aşa ceva nu poate da rezultate.
Ursul a deschis discuţiile, mi-a adus la cunoştinţă Chade laconic. L-am simţit
atrăgându-mi atenţia către un bărbat cu un colan din dinţi de urs. Şi mi-am dat
brusc seama cât de tare îl secătuia pe bătrânul asasin trimiterea mesajelor lui
lipsite de vigoare.
Nu te stoarce de puteri, l-am povăţuit.
Pot aprecia de ce sunt în stare!
A ripostat cu furie, dar, chiar de la distanţa la care mă aflam, i-am văzut umerii
gârbovindu-se.
L-am izolat pe Urs de ceilalţi şi m-am concentrat asupra lui. Din fericire, era
prea puţin protejat împotriva Meşteşugului şi cu băşica udului plină. L-am făcut
să creadă că trebuia golită imediat şi s-a ridicat brusc. A înaintat ca să ceară locul
din cerc. Ceilalţi i l-au oferit cu gesturi grăitoare.
— Trebuie să ne gândim foarte bine. Cu toţii, a sugerat. Să ne despărţim, să
vorbim cu triburile noastre şi să vedem ce idei ne dau. Mâine ne vom întâlni din
nou şi va spune fiecare ce răspunsuri a primit şi la ce s-a gândit. Credeţi că e o
idee înţeleaptă?
O pădure de mâini unduitoare s-a înălţat, aprobând.
— Atunci să încheiem adunarea de azi, a sugerat din nou Ursul.
Şi cu asta s-a terminat. Toată lumea s-a ridicat imediat şi s-a îndreptat spre uşă.
Fără niciun fel de ceremonie şi fără să li se acorde întâietate celor de rang mai
înalt, pur şi simplu s-au bulucit cu toţii, unii înghesuindu-se cu mai multă
nerăbdare decât alţii.
Spune-i căpitanului tău că trebuie să vezi ce-ţi face bolnavul. Şi că ţi-am
poruncit să-l îngrijeşti în continuare, până se însănătoşeşte. Aşteaptă-te sus,
urcăm imediat.
Am făcut ce mi-a cerut prinţul. După ce mi-a permis Longwick să plec, am
recuperat ligheanul lăsat afară şi m-am întors în camera lui Thick. Din câte mi-
am dat seama, nici măcar nu se clintise. I-am pus mâna pe frunte. Încă mai avea
febră, dar nu mai ardea ca pe corabie. Totuşi, l-am trezit şi l-am convins să bea
apă. N-a avut nevoie de prea multe îndemnuri ca să golească o cană întreagă,
apoi s-a întins din nou în pat. M-am simţit uşurat. Acolo, în odaia aceea stranie şi
privindu-l din alt unghi decât o putusem face pe vas, mi-am dat cu adevărat
seama cât de slăbit era. Ei bine, urma să se refacă. Avea tot ce îi trebuia: linişte,
un pat, mâncare şi băutură. Trebuia să se simtă mai bine cât de curând. M-am
străduit să mă conving că speranţa mea era întemeiată.
I-am auzit pe Dutiful şi Chade vorbind cu cineva pe coridor. M-am dus lângă uşă
şi mi-am lipit urechea de ea. L-am auzit pe Dutiful spunând cât de obosit era şi
apoi închizând uşa camerei de alături. Probabil că servitorii lui îl aşteptau acolo.
A urmat murmurul altei conversaţii, apoi glasul lui, spunându-le că puteau să
plece. Nu după mult timp, uşa dintre cele două încăperi s-a deschis şi Dutiful a
intrat alene. Ţinea în mână unul dintre cubuleţele negre din farfuria de pe masă.
— Ai idee ce-i asta? a întrebat arătându-mi-l.
— Nu tocmai, dar conţine şi pastă de peşte. Poate şi alge. Prăjiturile cu seminţe
sunt dulci. Uleioase, dar dulci.
Prinţul a privit cu dezgust bucăţica din palma sa, apoi a ridicat din umeri, ca
orice băiat de cincisprezece ani care n-a mai mâncat de multe ore, şi a înfulecat-
o. S-a lins pe degete.
— Nu e rea, dacă te-aştepţi de la bun început să aibă gust de peşte.
— De peşte vechi, am remarcat.
N-a răspuns. S-a apropiat de patul lui Thick. Şi a rămas în picioare, privindu-l.
Pe urmă a clătinat încet din cap.
— E atât de nedrept faţă de el. Crezi că acum se simte mai bine?
— Sper.
— Muzica lui e mult mai înceată, şi asta mă îngrijorează. Uneori, când îi creşte
febra, am impresia că el însuşi se îndepărtează de noi.
M-am deschis pentru muzica lui Thick. Dutiful avea dreptate. Nu mai răsuna cu
aceeaşi putere.
— Ei, e bolnav. Pentru Meşteşug ai nevoie de forţă şi de energie. Nu voiam să-l
las pe Dutiful să-şi facă griji tocmai atunci. Chade m-a surprins azi.
— Da? Ar fi trebuit să ştii c-o să se străduiască până când o să reuşească măcar
atât. Odată ce şi-a pus în cap să facă un anumit lucru, nimic nu-l mai poate opri.
Dutiful mi-a întors spatele şi s-a îndreptat spre uşa de legătură. Pe urmă s-a oprit.
— Vrei să mănânci ceva din toate chestiile alea?
— Nu, mulţumesc. Dar tu mănâncă liniştit.
Vorbise peste umăr. A dispărut pentru o clipă în camera lui şi s-a întors cu o
mână plină de prăjituri cu peşte. A muşcat dintr-un cubuleţ, s-a strâmbat cu
stupoare, apoi s-a grăbit să mănânce restul. Şi şi-a rotit prin încăpere privirea
flămândă.
— Încă n-a adus nimeni nimic de mâncare?
— Aş zice că acum mănânci.
— Nu. Ăsta nu e decât un gest de mulţumire din partea insularilor, pentru că noi
i-am hrănit. Chade le-a spus servitorilor să caute hrană proaspătă şi s-o cumpere
pentru noi.
— Vrei să spui că Tribul Mistreţului n-are de gând să ne hrănească?
— Poate că are. Sau poate că nu. Chade pare să fie de părere că e cazul să ne
purtăm ca şi cum nu ne-am aştepta la asta. Pe urmă, dacă ne oferă mâncare, o
acceptăm ca pe un dar. Iar dacă nu, nu părem nici profitori, nici neisprăviţi.
— Le-ai spus nobililor noştri care sunt obiceiurile aici?
A dat din cap.
— Mulţi au venit atât ca să încheie înţelegeri negustoreşti noi şi ca să vadă ce
altceva mai au de oferit Insulele Străine, cât şi ca să mă ajute s-o curtez pe
narcescă. Aşa că sunt încântaţi să cutreiere Zyligul, să vadă ce se vinde aici şi
ce-ar vrea oamenii să cumpere. Însă va trebui să hrănim garda mea, servitorii şi
coteria Harului. Cred că a avut Chade grijă să facă rost de provizii.
— Hetgurdul nu pare să-ţi acorde prea mult respect, am spus îngrijorat.
— Cred că nu pricep cu adevărat ce sunt eu. Le e străină ideea că unui băiat de
vârsta mea, care nu şi-a dovedit priceperea ca luptător, i se garantează dreptul de
a conduce un teritoriu atât de întins. Aici, bărbaţii nu pretind stăpânirea asupra
pământului, dar îşi dovedesc în schimb puterea prin numărul de războinici pe
care îi pot conduce. Într-un fel, sunt privit mai degrabă ca fiu al casei mamei
mele. Regina Kettricken deţinea puterea la sfârşitul Războiului Corăbiilor Roşii,
când i-am înfrânt noi. O admiră pentru asta, fiindcă a făcut mai mult decât să-şi
apere ţinutul, a trecut la atac, trimiţând asupra lor dragonii invocaţi de ea. Aşa se
povesteşte aici.
— S-ar părea că ai aflat multe, într-un timp foarte scurt.
A dat din cap, mulţumit de sine însuşi.
— În parte, fiindcă pun cap la cap ceea ce aud aici cu ceea ce am dedus din
purtarea străinilor la Buckkeep. Iar în rest fiindcă am citit despre ei pe drum. A
oftat uşor. Şi nimic nu e atât de folositor cum am sperat că ar putea fi. Vreau să
spun că, dacă sunt ospitalieri, dacă ne hrănesc, am putea deduce că suntem bine
primiţi, că ne cunosc obiceiurile şi că le respectă. Sau am putea s-o luăm drept
insultă, să considerăm că astfel ne dau de înţeles că suntem prea nevolnici ca să
ne putem hrăni singuri şi atât de proşti încât am plecat nepregătiţi. Dar,
indiferent cum am „vedea“ noi lucrurile, nu putem şti sigur ce semnificaţie au
pentru ei.
— E la fel şi dacă ne gândim la uciderea dragonului. Ai venit să omori o creatură
ca să dovedeşti că eşti demn de mâna narcescăi? Sau vrei să omori dragonul care
le apără pământurile, demonstrându-le astfel că poţi lua de la ei orice doreşti?
Prinţul a pălit uşor.
— N-am privit niciodată lucrurile aşa.
— Nici eu. Dar o parte dintre ei o fac. Iar asta ne readuce la o întrebare esenţială.
De ce? De ce a ales narcesca tocmai asta ca să te pună la încercare?
— Adică tu crezi că, pentru ea, mai are şi altă semnificaţie, că nu vrea doar să
vadă că sunt dispus să-mi risc viaţa ca să mi-o fac soţie?
Pentru câteva clipe, n-am fost în stare decât să mă holbez la el. Oare eu fusesem
vreodată atât de tânăr?
— Păi da, bineînţeles că are. Nu crezi?
— Civil spune că vrea, probabil, o „dovadă a iubirii mele”. Spune că fetele se
poartă adesea aşa, adică le pretind bărbaţilor să facă lucruri periculoase sau
împotriva legii, sau aproape imposibile, pur şi simplu ca să-şi dovedească
dragostea.
Mi-am propus să ţin minte asta. M-am întrebat ce i se ceruse lui Civil şi cine i-o
ceruse şi dacă avea vreo legătură cu tronul Farseer sau era doar o nesăbuinţă
copilărească pe care îi pretinsese vreo fetişcană s-o facă de dragul ei.
— Eu, unul, mă îndoiesc că, pentru narcescă, e vorba de o asemenea frivolitate
romantică. La urma urmelor, cum şi-ar putea imagina că o iubeşti după ce te-a
tratat cum te-a tratat? Şi cu siguranţă n-a dat niciun semn că s-ar topi de dragul
tău.
Pentru o clipă, Dutiful m-a privit şocat. Pe urmă faţa i s-a netezit cu desăvârşire,
făcându-mă să mă întreb dacă expresia de mai înainte existase cu adevărat. Nu e
cu putinţă să fie îndrăgostit de fată, eram sigur. N-aveau nimic în comun şi, după
ce o insultase fără să vrea, ea îl tratase mai rău decât pe un câine bătut care i-ar fi
scheunat pe urme. M-am uitat la Dutiful. La cincisprezece ani, un băiat poate să
creadă aproape orice. A pufnit uşor.
— Nu. Cu siguranţă n-a lăsat nici măcar impresia că ar suporta compania mea.
Gândeşte-te. Nici măcar n-a venit aici cu tatăl şi cu unchiul ei, ca să ne
întâlnească şi să ne spună bun venit pe insulele lor. Ea e cea care a născocit
aventura asta ridicolă, dar văd că nu e de găsit nicăieri când compatrioţii ei au
nevoie de o explicaţie. Poate ai dreptate. Poate nu vrea nicidecum o dovadă a
dragostei mele pentru ea, şi nici măcar o dovadă a curajului meu. Poate că, de la
bun început, n-a vrut nimic altceva decât să pună o piedică în calea căsătoriei
noastre. Poate speră c-o să mor încercând să-i fac pe plac, a adăugat cu voce
sumbră.
— Dacă insistă s-o faci, e posibil să nu împiedice doar căsătoria voastră. Ar
putea stârni un nou război între ţările voastre.
Chade a intrat tocmai când spuneam asta. Părea îngrijorat şi obosit deopotrivă.
Şi-a rotit privirea dezaprobatoare prin mica încăpere.
— Ei, a remarcat, văd că Thick a primit o odaie aproape la fel de luxoasă ca a
prinţului şi ca a mea. Pe-aici e ceva de mâncat şi de băut?
— Nimic pe care să ţi-l recomand, am răspuns.
— Peşte şi prăjituri uleioase, i-a oferit Dutiful.
Chade s-a strâmbat.
— Asta se poate cumpăra de-aici? O să trimit pe cineva să ne aducă proviziile de
pe corabie. Hrana străină n-o să-mi cadă bine după ziua asta. Haideţi. Să-l lăsăm
pe Thick să se odihnească. Vorbea peste umăr, conducându-ne în camera
prinţului. Acolo s-a aşezat pe pat, adăugând: Nu sunt de acord cu folosirea
Meşteşugului în scopuri atât de scabroase. Însă trebuie să recunosc că ne-ai scos
dintr-o situaţie dificilă. Te rog să te consulţi cu mine înainte de a-i mai da o astfel
de întrebuinţare.
Era, în acelaşi timp, mustrare şi compliment. Am dat din cap, însă Dutiful a
pufnit.
— Să se consulte cu tine? Eu n-am niciun cuvânt de spus?
Chade a izbutit să-şi repare greşeala.
— Bineînţeles că ai. Am vrut doar să-i sugerez lui Fitz că, în materie de
diplomaţie, nu trebuie să-şi imagineze că ştie el cel mai bine pe ce cale trebuie să
pornim.
Prinţul a deschis gura, pregătindu-se să răspundă, dar în clipa aceea cineva a
bătut în uşa dinspre coridor. La un gest al bătrânului, m-am retras în odaia lui
Thick, lăsând uşa de legătură uşor întredeschisă şi aşezându-mă astfel încât să
văd o porţiune din încăpere fără să pot fi zărit cu uşurinţă.
— Cine e? a întrebat Chade, ridicându-şi vocea.
Vizitatorul a luat întrebarea drept permisiune şi a intrat. Uşa s-a deschis şi, în
timp ce muşchii mei se încordau brusc, a intrat Peottre Blackwater. A închis uşa
în urma lui şi i-a salutat pe prinţ şi pe Chade cu o plecăciune în stilul din
Buckkeep.
— Am venit să vă spun că nu e nevoie să vă aventuraţi, voi sau nobilii voştri,
prin oraş, în căutare de mâncare şi băutură. E plăcerea triburilor Mistreţului şi
Narvalului să vi le ofere cu aceeaşi generozitate cu care aţi făcut-o când am venit
noi în cele Şase Ducate.
Toate cuvintele fuseseră pronunţate perfect. Se vedea că le repetase de multe ori.
Răspunsul lui Chade mi s-a părut pregătit dinainte în aceeaşi măsură.
— E o ofertă plină de amabilitate, dar oamenii noştri au avut grijă să-şi aducă
provizii.
Pentru o clipă, Peottre a părut evident stânjenit.
— Am adus deja la cunoştinţa nobililor voştri invitaţia noastră, a mărturisit apoi,
şi ne simţim onoraţi pentru că au acceptat cu toţii.
Atât Chade, cât şi prinţul au păstrat o tăcere crispată, însă îngrijorarea
chinuitoare a celui de al doilea mi-a răsunat în minte.
Ar fi trebuit să le cer tuturor să nu accepte nicio ofertă de ospitalitate care nu le
e transmisă prin mine. Oare acum vom fi consideraţi molâi?
Peottre şi-a plimbat privirea îngrijorată de la Chade la prinţ. A părut să-şi dea
seama că făcuse un pas greşit. Şi a adăugat:
— Îmi puteţi acorda timp pentru o scurtă discuţie?
— Lord Blackwater, uşa mea îţi este deschisă oricând, l-a asigurat prinţul, din
reflex.
Pe faţa lui Peottre a apărut un zâmbet abia schiţat.
— Nu sunt „lord”, prinţe Dutiful, ci doar un kaempra din tribul Narvalului. Cu
toate astea, am stat în adunarea Hetgurdului fără războinici în spatele meu. Sunt
tolerat mai degrabă mulţumită bărbatul surorii mele, Arkon Bloodblade, decât
din respect pentru mine. Tribul nostru trece prin vremuri foarte grele în toate
privinţele, în afară de bogăţia pământului mamelor mele şi de onoarea stirpei
noastre.
M-am întrebat, în sinea mea, în ce alte privinţe putea trece un trib prin vremuri
grele, dar am continuat să urmăresc spusele lui Peottre.
— N-am fost luat prin surprindere de ceea ce am auzit azi în adunarea
Hetgurdului. Adevărul e că m-am aşteptat la asta încă din clipa când şi-a rostit
narcesca provocarea. Şi Arkon Bloodblade şi-a dat seama că pe unii o să-i
înfurie încercarea propusă de ea prinţului. Vreau să vă spun că suntem pregătiţi
să-i înfruntăm. Am făcut planuri. Ospitalitatea pe care v-o oferim în această
casă-tare e una dintre măsurile de apărare luate de noi. Am speram că
împotrivirii nu i se va da glas atât de repede, şi nu de către cineva atât de
respectat cum e kaempra Tribului Vulturului. Spre norocul nostru, kaempra
Tribului Ursului, care e aliat cu Tribul Mistreţului, s-a gândit să încheie adunarea
atât de brusc. Altminteri lucrurile ar fi mers prea departe ca să mai putem
îndrepta ceva.
— Kaempra Peottre, s-ar fi cuvenit să ne anunţi înainte de a ne înfăţişa în
adunarea Hetgurdului că unii se vor împotriviri, a subliniat Chade, cu voce
scăzută, dar prinţul i-a tăiat vorba întrebând:
— Aşadar crezi că totul se poate îndrepta? Cum?
M-am strâmbat văzându-l atât de nerăbdător. Chade avea dreptate. Insularul
merita să i se reproşeze că ne-a atras într-o cursă, nu să-i fie primit fără întrebări
ajutorul oferit ca să ieşim din ea.
— O să fie nevoie de timp, dar nu de foarte mult timp – de zile, nu de luni. De
când ne-am întors din ţara voastră, ne-am folosit o mare parte din bogăţie şi din
influenţă ca să cumpărăm aliaţi. Acum vă vorbesc, fireşte, deschis despre ceea ce
nu poate fi recunoscut pe faţă, în auzul tuturor. Cei care au fost de acord să ne
sprijine nu trebuie să treacă prea repede de partea noastră, ci să pară convinşi de
argumentele pe care le va aduce de Tribul Mistreţului. Aşa că vă sfătuiesc pe
amândoi să aveţi răbdare şi fiţi prudenţi până când izbutim să înrâurim
Hetgurdul.
— Să fim prudenţi? a întrebat Chade cu voce tăioasă. Asasini?
Teama lui nerostită a ajuns, clară, până la mine.
— Nu e cuvântul potrivit, s-a scuzat Peottre. Se pare că, uneori, o limbă spune,
într-un singur cuvânt, ceva pentru care alta are nevoie de mai multe. Vă sfătuiesc
să fiţi… mai puţin văzuţi. Nu atât de vizibili. Nu uşor de găsit, ca să vi se
vorbească.
— De negăsit? a sugerat prinţul.
Peottre a zâmbit uşor şi a ridicat din umeri.
— Dacă aşa spuneţi în limba voastră. Noi, aici, avem o zicală: „E greu să insulţi
un om cu care nu vorbeşti”. Asta vă sfătuiesc. Tribul Cerbului Farseer să se
ferească să aducă ofense fiind… de negăsit.
— În vreme ce lăsăm Tribul Mistreţului să vorbească în numele nostru? a
întrebat Chade. Îşi strecurase în glas o umbră de îndoială. Şi ce-ar trebui să
facem între timp?
Peottre a zâmbit. Poziţia în care stăteam nu era cea mai potrivită să-l urmăresc cu
privirea, dar mi s-a părut că-i întrezăresc pe chipul lui o oarecare uşurare, fiindcă
eram înclinaţi să-i ascultăm sfaturile.
— Aş zice să vă scoatem din Zylig. Toată lumea se aşteaptă să mergeţi în vizită
în casa mamelor narcescăi. Hetgurdul a fost aproape surprins fiindcă aţi venit
mai întâi aici. Aşa că vă propun să vă îmbarcaţi mâine pe Mistreţul colţos, o
corabie a Tribului Mistreţului, ca să mergem împreună pe Wuislington, ţinutul
mamelor Tribului Narvalului. Acolo veţi primiţi cu aceeaşi ospitalitate de care
ne-am bucurat noi la Buckkeep. Pentru asta, le-am înştiinţat pe mamele mele
care sunt obiceiurile voastre. S-ar putea să li se pară stranii, dar vor fi de acord
că e drept să vă oferim de toate, aşa cum ne-aţi oferit voi.
Şi-a oferit sfatul fără să-şi poată ascunde speranţa. Fervoarea lui m-a alarmat.
Voia să ne scoată din primejdie sau să ne momească în sânul ei? Am simţit
aceeaşi întrebare trecând prin mintea lui Chade în timp ce spunea:
— Dar abia am sosit azi şi suntem obosiţi după drumul pe mare. Însoţitorul
prinţului, Thick, nu suportă călătoriile pe apă. S-a îmbolnăvit şi are nevoie de
odihnă. Nici nu ne putem gândi să plecăm mâine.
Ştiam că o puteam face şi că, în momentul acela, Chade socotea cât ne-ar fi
costat. Dar refuzase fiindcă voia s-audă răspunsul lui Peottre. Pentru o clipă,
aproape că l-am compătimit pe insular. N-avea cum să ştie că prinţul şi sfetnicul
său îşi citeau unul altuia gândurile şi, cu atât mai puţin, că eu stăteam ascuns
după uşă, nu doar auzindu-i fiecare cuvânt, ci şi completând observaţiile
celorlalţi cu ale mele. I-am văzut disperarea înfiripându-se în spatele ochilor şi
le-am spus lui Dutiful şi Chade că îngrijorarea lui părea sinceră, timp în care el
tocmai exclama:
— Dar trebuie s-o faceţi! Lăsaţi-vă omul aici, cu cineva care să-l îngrijească. O
să fie în siguranţă în casa-tare a Mistreţului. Asasinatul în casa-tare a unui trib e
o insultă cumplită la adresa casei mamelor sale şi Tribul Mistreţului e puternic.
Nimeni nu se va gândi la aşa ceva.
— Dar le-ar putea trece prin cap dacă omul nostru se aventurează în afara casei-
tari. Sau, poate, dacă ies eu în seara asta, ca să cumpăr mâncare?
Curtenia de catifea păstrată de tonul lui Chade nu masca întru totul sensul tăios
al întrebării.
Din ascunzătoarea mea, am remarcat că Peottre îşi regreta cuvintele pripite. S-a
gândit mai întâi la o minciună, apoi şi-a alungat-o cutezător din minte ca să facă
loc adevărului brutal.
— Aţi ştiut, cu siguranţă, că se poate ajunge la aşa ceva. Niciunul dintre voi nu e
prost. V-am văzut cântărind oamenii şi punând în balanţă ceea ce le oferiţi cu
ceea ce îşi doresc. V-am văzut folosindu-vă şi de miere, şi de pinteni ca să vă
impuneţi voinţa. N-aţi venit aici fără să ştiţi ce înseamnă Icefyre pentru unii
dintre noi. Nu se poate să nu vă fi aşteptat la această împotrivire.
L-am simţit pe Chade avertizându-l pe Dutiful să păstreze tăcerea în timp ce
răspundea în locul lui, cu asprime:
— La împotrivire, da. Chiar şi la murmure despre război. Dar nu şi la pericolul
de asasinare a unui om al prinţului sau chiar a prinţului însuşi. Dutiful e unicul
moştenitor al coroanei Farseer. Nici tu nu eşti prost. Ştii ce înseamnă asta. Deja
l-am pus în mare pericol îngăduindu-i să se îmbarce pentru a porni în aventura
asta ridicolă. Iar acum recunoşti că şi asasinatul poate fi o primejdie care îl
pândeşte, pentru simplul motiv că vrea să-şi ţină cuvântul dat fiicei surorii tale.
Condiţiile impuse acestei alianţe ating culmile exagerării, Peottre. Nu sunt
dispus să risc viaţa prinţului în numele căsătoriei sale. Pentru mine, pretenţia
narcescăi a fost de la bun început lipsită de sens. Dă-mi un singur motiv
întemeiat ca să mergem mai departe.
Prinţul fierbea. Obiecţiile trimise de el prin Meşteşug la adresa unilateralităţii
extreme a răspunsului lui Chade mi-au potopit gândurile. Credeam că ştiu ce
urmăreşte bătrânul meu mentor, însă unicul sentiment de care izbuteam să ţin
cont era ultragiul suferit de Dutiful, fiindcă sfetnicul său sugera că şi-ar fi putut
nesocoti cuvântul dat. Până şi Thick s-a răsucit, gemând adânc, sub atacul
Meşteşugului lui Dutiful.
Peottre a aruncat o privire în direcţia prinţului. Chiar şi fără să stăpânească
Meşteşugul, îi putea simţi starea de spirit.
— Trebuie, pentru că prinţul Dutiful a spus că o va face. Dacă îşi ia acum
cuvântul înapoi şi se grăbeşte să se întoarcă acasă, o să pară şi laş, şi nevolnic.
Poate că n-o să stârnească un război, dar o să încurajeze raidurile piratereşti.
Avem o zicală pe care nu mă îndoiesc că o cunoaşteţi: „Laşul nu stăpâneşte
nimic vreme îndelungată”.
În cele Şase Ducate, zicala sună altfel: „Frica e singurul lucru pe care nu i-l poţi
lua unui laş”. Dar am presupus că înţelesul e acelaşi. Dacă prinţul dădea dovadă
de laşitate, întregul regat avea să fie privit ca un tărâm al laşităţii, iar insularii
aveau să-şi spună că e iarăşi vremea să vină pe ţărmurile noastre după pradă.
Tăcere! Uită-te urât la mine cât vrei, dar nu scoate nicio vorbă! i-a poruncit
Chade lui Dutiful, întrebuinţându-şi Meşteşugul cu o forţă pe care nu i-o mai
simţisem niciodată. Dar am fost încă şi mai uluit de mesajul trimis numai către
mine: Priveşte cu atenţie faţa lui Peottre, Fitz.
Am simţit că efortul bătrânului fusese imens, dar a izbutit să-şi rostească riposta
glacială cu voce fermă.
— M-ai înţeles greşit, kaempra Narval. N-am spus că prinţul n-o să-i ofere
narcescăi voastre capul dragonului, încălcându-şi astfel cuvântul dat. Un Farseer
nu face niciodată una ca asta. Dar, aventura asta odată dusă la bun sfârşit, nu văd
de ce ar fi necesar să întinăm obârşia prinţului nostru unindu-i cu o femeie care îi
pune viaţa sub dubla ameninţare a dragonului şi a poporului ei. O să ucidă
creatura, dar n-o să se simtă apoi obligat să se însoare cu narcesca.
Am făcut ceea ce îmi ceruse Chade, dar expresiile perindate pe chipul lui Peottre
nu mi-au dezvăluit nimic. A fost uluit, fireşte, apoi a urmat nedumerirea. Ştiam
ce voia bătrânul sfetnic să aflu. Ce anume doreau narcesca şi unchiul ei în cea
mai mare măsură: moartea dragonului sau alianţa cu Farseerii? Nu eram cu
nimic mai aproape de răspuns când l-am auzit pe Peottre bâlbâindu-se:
— Dar nu asta urmăresc în primul rând cele Şase Ducate? Să obţină, prin
cununia celor doi, o alianţă cu insulele noastre şi prietenia poporului lor?
— Narcesca nu e singura femeie de rang înalt din Insulele Exterioare, a răspuns
Chade, cu dispreţ.
Dutiful nu se clintea. Îi simţeam năvala gândurilor, dar nu le auzeam.
— Prinţul Dutiful poate găsi, cu siguranţă, printre voi o femeie care nu-i riscă
viaţa cu frivolitate. Iar dacă nu o găseşte, mai există şi alte alianţe demne de luat
în seamă. Crezi că Statele Chalced n-ar aprecia un asemenea aranjament cu cele
Şase Ducate? Îţi propun să te gândeşti la o zicală veche din regatul nostru: „În
mare nu e numai un singur peşte”.
Peottre încă se mai străduia să priceapă cum fusese posibilă o atât de bruscă
răsturnare de situaţie.
— Dar de ce şi-ar risca prinţul viaţa omorând dragonul dacă nu primeşte nimic
în schimb? a întrebat năucit.
A fost, în sfârşit, rândul lui Dutiful să răspundă. Chade îi sufla cuvintele, dar nu
mă îndoiesc că le-ar fi putut găsi şi singur.
— Ca să le reamintesc Insulelor Străine că, atunci când un Farseer spune că va
face, face. Au trecut doar câţiva ani de când tatăl meu şi-a trezit Străbunii aliaţi
şi a distrus cea mai mare parte a acestui oraş. Poate cel mai bun mod de a
împiedica un război între cele Şase Ducate şi insulele voastre nu e o nuntă. Poate
e de preferat să-i aduc din nou aminte poporului tău că, dacă spunem că facem
ceva, chiar facem.
Vocea prinţului era blândă şi egală. Nu vorbea ca de la bărbat la bărbat, ci aşa
cum vorbeşte un rege.
Nici măcar un războinic ca Peottre nu rămâne indiferent când e tratat cu atâta
aroganţă. Dar cuvintele prinţului meu l-au ofensat mai puţin decât dacă ar fi fost
rostite de un alt kaempra. Am văzut că se simţea pe un teren nesigur, dar n-aş fi
putut spune dacă gândul că o căsătorie între fiica surorii lui şi prinţul n-ar mai fi
fost posibilă îl înspăimânta sau îi lua o piatră de pe inimă.
— E adevărat, s-ar putea să aveţi impresia că ne-am folosit de o înşelăciune ca să
te facem să făgăduieşti că vei săvârşi o asemenea faptă. Iar acum, când ai
descoperit adevărata importanţă a cuvântului dat, s-ar putea să te simţi înşelat de
două ori. Elliania te-a provocat să-ţi atribui o misiune demnă de un erou. Ai jurat
că o vei duce la îndeplinire. Dacă aş vrea să umblu cu şiretlicuri, ţi-aş aminti şi
că ai făgăduit că te vei însura cu ea. Te-aş întreba dacă, fiind un Farseer, cuvântul
dat nu te obligă şi în privinţa asta în aceeaşi măsură. Dar te eliberez de această
obligaţie fără să despic firul în patru. Ai senzaţia că noi te-am trădat. Nu pot
nega că faptele lasă impresia asta. Îţi dai fără îndoială seama că, dacă îţi
îndeplineşti misiunea şi apoi refuzi mâna narcescăi, ruşinea aruncată asupra
noastră va fi pe măsura gloriei pe care o vei fi câştigat pentru tine însuţi. Numele
ei va deveni un cuvânt care descrie trădarea perfidă a unei femei. Nu savurez un
astfel de viitor. Însă mă plec în faţa dreptului tău de a adopta această poziţie. Nu
voi abate asupra ta o răzbunare sângeroasă, ci îmi voi ţine sabia în teacă,
recunoscând că ai avut dreptul să te simţi înşelat.
În ascunzătoarea mea, am clătinat din cap. Propriile sale cuvinte fuseseră pentru
Peottre motivul unei emoţii evident puternice, însă ştiam că o parte din
importanţa lor îmi scăpa. Pur şi simplu, tradiţiile popoarelor noastre erau prea
diferite. Dar eram sigur de un singur lucru şi, o clipă mai târziu, l-am auzit pe
prinţ ca pe un ecou al gândurilor mele, în vreme ce îl măsura pe Peottre cu
privirea.
Ei bine, nu s-ar zice că am îmbunătăţit situaţia. Acum suntem amândoi ofensaţi,
fiecare de purtarea celuilalt. Cum îndrept lucrurile? Scot sabia şi îl provoc la
luptă acum şi aici?
Nu fi prost! Dojana lui Chade era tot atât de aspră cum s-ar fi cuvenit dacă
Dutiful ar fi vorbit serios. Acceptă-i invitaţia la bordul Mistreţului colţos pentru
călătoria spre Wuislington. Ştim că oricum trebuie s-ajungem acolo; putem lăsa
impresia că am cedat la rugămintea lui. Poate că, odată ajunşi, vom afla mai
multe. Trebuie să dezlegăm misterul ăsta şi aş vrea să te ştiu în tot acest timp
departe de Hetgurd şi de orice încercare de asasinat.
Prinţul şi-a plecat uşor fruntea. Ştiam că aşa îl sfătuise bătrânul, dar lui Peottre
trebuie să-i fi făcut impresia că, poate, îşi regreta cuvintele de mai înainte.
— Ne face plăcere să-ţi acceptăm ospitalitatea în seara asta, Peottre Blackwater.
Iar mâine ne vom îmbarca pe Mistreţul Colţos pentru călătoria spre Wuislington.
Uşurarea pe care a simţit-o insularul la auzul cuvintelor lui a fost palpabilă.
— Garantez eu însumi că oamenii voştri se vor afla în siguranţă cât veţi fi
departe de ei.
Dutiful a clătinat uşor din cap. Gândurile lui galopau. Dacă Peottre avea intenţia
să-l despartă de garda şi de sfetnicii lui, el, unul, nu era dispus să-şi dea acordul.
— Nobilii mei vor rămâne aici, fireşte. Fiindcă nu fac parte din casa Farseer,
presupun că se va considera că nu sunt din tribul meu şi nu vor deveni ţinte ale
răzbunării. Însă anturajul meu trebuie să mă însoţească. Garda mea şi sfetnicii
mei. Nu mă îndoiesc că înţelegi.
Dar Thick? E încă foarte bolnav.
Am pus întrebarea cu insistenţă.
Nu-l putem lăsa aici şi nu-l voi încredinţa îngrijirii îndoielnice a altcuiva. Oricât
de greu i-ar fi, trebuie să vină cu noi. Face parte din coteria Meşteşugului. În
plus, gândeşte-te ce haos poate provoca în absenţa noastră dacă îi revin vechile
coşmaruri.
— Prinţe Farseer al celor Şase Ducate, în privinţa asta cred că îţi putem face pe
plac cu uşurinţă.
Nerăbdător să se asigure că avea acordul nostru, Peottre aproape că se bâlbâia.
Discuţia a alunecat apoi spre subiecte care nu ascundeau niciun pericol. Peste
puţin timp, au coborât la masă, călăuziţi de Peottre. Chade i-a spus prinţului, cu
glas tare, că lui Thick trebuia să i se trimită în odaia lui o cină substanţială, ca să-
şi refacă puterile. Peottre i-a asigurat că se va rezolva şi i-am auzit plecând. Când
am fost convins că ieşiseră din camera lui Dutiful, mi-am golit plămânii după ce
îmi ţinusem răsuflarea, mi-am rotit umerii şi m-am dus să văd ce face bondocul.
Continua să doarmă, împăcat şi neavând habar că a doua zi o să fie îmbarcat
pentru încă o călătorie mizerabilă pe mare. Am zăbovit cu privirea asupra lui şi
i-am trimis gânduri liniştitoare în vise. Pe urmă m-am aşezat lângă uşă şi am
aşteptat, fără niciun entuziasm, delicatesele insulare care urmau să-mi fie aduse.
Capitolul 9
CASA MAMELOR
La vremea aceea, Bowsrin era kaempra al Tribului Bursucului. Corăbiile lui
erau iuţi şi războinicii lui erau puternici şi raidurile lui erau triumfuri, se
întorcea acasă cu rachiu, cu argint şi cu unelte de fier. Era aproape un erou
înainte de a-şi face tribul de ruşine.
Dorea o femeie din Tribul Pescăruşului. S-a dus la casa mamelor ei cu daruri,
dar ea nu l-a vrut. L-a vrut sora ei, şi s-a culcat cu ea, dar lui nu i-a fost de-
ajuns. A plecat, a umblat un an după pradă şi s-a întors la casa mamelor
Bursucului cu multe bogăţii, dar fără mândrie în suflet, fiindcă era măcinat de o
poftă trupească josnică.
Războinicii lui erau luptători buni, dar necugetaţi, fiindcă s-au supus poruncii
sale când i-a dus să atace casa mamelor Pescăruşului. Războinicii tribului erau
plecaţi pe mare şi femeile pe câmp când au tras la ţărm corăbiile lui kaempra
Bowsrin. El şi oamenii lui au ucis bătrânii şi câţiva băieţi aproape ajunşi la
vârsta bărbăţiei şi au luat femeile pe pământul gol, în ciuda împotrivirii lor.
Unele au preferat să moară decât să fie siluite. Bowsrin a rămas acolo vreme de
şaptesprezece zile şi în toate a silit-o pe Serferet, fiica Tribului Pescăruşului, să-i
primească trupul. În cele din urmă, asta a ucis-o. Iar bărbaţii au plecat către
casa mamelor lor.
Luna s-a schimbat, şi apoi în casa mamelor Bursucului s-a aflat ce făcuse
kaempra. Femeilor le-a fost ruşine. Şi-au alungat bărbaţii de pe pământul lor,
spunându-le să nu se mai întoarcă niciodată.
Femeile i-au dat pe şaptesprezece dintre fiii lor Tribului Pescăruşului, pentru a
face cu ei orice voiau, ca ispăşire a răului săvârşit de Bowsrin. Şi casele
mamelor din toate triburile le-au interzis lui Bowsrin şi războinicilor lui să pună
piciorul pe pământul lor, şi orice alt bărbat care le dădea vreun ajutor trebuia să
le împărtăşească soarta.
În mai puţin de un an, marea i-a înghiţit pe toţi. Iar Tribul Pescăruşului i-a
folosit pe fiii surorilor lui Bowsrin nu ca sclavi, ci ca războinici care să le apere
ţărmurile și ca bărbaţi care să le înmulţească numărul fiilor şi fiicelor. Şi femeile
din casele mamelor au trăit din nou în pace unele cu altele.
Poveste moralizatoare din Insulele Străine, istorisită de BARDUL OMBIR

A doua zi, ne-am îmbarcat şi am pornit spre insula Mayle. Dutiful şi Chade s-au
înfăţişat pentru scurt timp în faţa Hetgurdului, ca să-şi anunţe hotărârea. Prinţul a
spus, într-o scurtă cuvântare, că, după părerea lui, conflictul îi privea numai pe
insulari. El, ca bărbat, nu-şi putea lua înapoi cuvântul dat, dar voia să le ofere lor
ocazia să discute despre provocare şi să ajungă la o părere comună. Chade mi-a
povestit mai târziu că a vorbit calm şi cu demnitate şi că, trăgând concluzia că
numai Hetgurdul putea găsi o rezolvare, a părut să le netezească multora penele
zbârlite. Până şi Vulturul a părut plăcut impresionat şi a spus că un bărbat dornic
să privească o provocare drept în faţă merită respectul tuturor, oricare ar fi locul
unde s-a născut.
Reacţiile nobilimii noastre la aflarea veştii despre plecarea prinţului s-au răsfirat
pe toate treptele dintre surprindere şi consternare; hotărârea le-a fost prezentată
drept o mică schimbare de program. Cei mai mulţi nu plănuiseră să-l însoţească
pe Dutiful în vizita la casa mamelor logodnicei sale; li se spusese, încă înainte de
plecarea din Buckkeep, că o solie atât de numeroasă nu putea fi găzduită acolo
cu uşurinţă. Se aşteptaseră cu toţii să rămână în Zylig şi să-şi stabilească legături
pentru viitoare schimburi negustoreşti. Cei mai mulţi erau mulţumiţi să rămână
pe Skyrene şi să curteze parteneri de negoţ. Arkon Bloodblade, kaempra al
tribului Mistreţului şi tatăl narcescăi, ne-a asigurat discret că rămânea acolo, cu
războinicii lui, ca să le asigure nobililor noştri o şedere plăcută şi ca să câştige
susţinători ai cauzei noastre în Hetgurd.
Chade mi-a povestit mai târziu că le-a sugerat cu insistenţă lorzilor noştri să se
bucure în continuare de ospitalitatea casei-tari a Mistreţului în loc să cerceteze
cum stăteau cu ospitalitatea hanurile din oraş. I-a sfătuit şi să-şi afişeze propriile
blazoane când ies printre insulari, aşa cum îşi afişau triburile totemurile. Mă
îndoiesc că le-a explicat şi că sunt cu mult mai în siguranţă dacă se crede că nu
fac parte din Tribul Cerbului Farseer, cum numeau localnicii familia prinţului.
Mistreţul colţos era o corabie a insularilor, cu mult mai puţin confortabilă decât
Destinul Fecioarei. Se legăna mai tare pe valuri, după cum am observat când i-
am văzut pe ceilalţi îmbarcându-se, dar se afunda mai puţin în apă, fiind de
aceea mai potrivită pentru călătoria pe canelele dintre insule. Mi s-a spus că, pe o
parte dintre ele, o corabie abia izbutea să nu se împotmolească la reflux şi că o
dată sau de două ori pe an apa scădea atât de mult încât puteai traversa de pe o
insulă pe alta cu piciorul. Iar noi aveam de străbătut mai multe astfel de locuri
înainte de a ieşi în larg ca să ne îndreptăm spre micul oraş Wuislington de pe
insula natală a narcescăi.
Era o cruzime să-i faci lui Thick una ca asta. L-am lăsat să doarmă cât mai mult
cu putinţă înainte de a-l trezi pentru un mic dejun cald, cu mâncăruri familiare,
aduse de pe Destinul Fecioarei. L-am îndemnat să mănânce şi să bea bine şi i-
am vorbit numai despre lucruri plăcute. Nu i-am spus că trebuia să ne îmbarcăm
pentru o altă călătorie. Era nefericit fiindcă trebuia să se spele şi să se îmbrace,
nu-şi dorea decât să se întoarcă în pat. Iar eu nu-mi doream decât să-l fi putut
lăsa s-o facă, fiindcă nu mă-ndoiam că era cel mai bine pentru sănătatea lui. Dar
n-ar fi fost în siguranţă dacă-l lăsam în Zylig.
Chiar şi după ce am ajuns în port, alături de oştenii din gardă, de coteria Harului,
de Chade şi de prinţ şi ne-am uitat cum erau încărcate darurile de logodnă pe
Mistreţul colţos, Thick a continuat să creadă că ne făceam plimbarea de
dimineaţă. Corabia era amarată de-a lungul docului. Măcar îmbarcarea n-o să fie
o problemă, mi-am spus, sumbru. Mă înşelam. Thick s-a uitat, fără să se
sinchisească deloc, cum urcau ceilalţi pe pasarelă ca să ajungă la bord, dar, când
a fost rândul lui, s-a oprit brusc lângă mine.
— Nu.
— Nu vrei să vezi o corabie de-a insularilor, Thick? Toată lumea s-a dus să se
uite. Am auzit că e cu totul altfel decât corăbiile noastre. Hai s-o vedem.
M-a privit o clipă în tăcere.
— Nu, a repetat.
Şi-a îngustat ochii mici, bănuitor.
N-avea rost să continui să-l păcălesc.
— Thick, trebuie să mergem la bord. Corabia o să ridice pânzele curând, ca să-l
ducă pe prinţ la narcescă. Trebuie să-l însoţim.
În jurul nostru, munca în port încetase. Totul fusese pus la punct şi toţi ceilalţi se
îmbarcaseră. Nu ne mai aşteptau decât pe Thick şi pe mine. Cu mai mult sau mai
puţin dezgust întipărit pe faţă, bărbaţii de pe alte corăbii şi trecătorii îl ţintuiau pe
bondoc cu priviri nesăţioase, atraşi de stranietatea înfăţişării lui. Corabierii de pe
Mistreţul colţos erau pregătiţi să ridice pasarelele de pe doc şi să arunce
parâmele de remorcare. Aşteptau, uitându-se la noi cu iritare. Simpla noastră
prezenţă era o umilinţă pentru fiecare dintre ei. De ce nu puteam ajunge la bord
şi sub punte, ascunzându-ne vederii? Era timpul să fac ceva. L-am prins pe
bondoc de deasupra cotului, cu hotărâre.
— Thick, trebuie să urcăm imediat la bord.
— Nu!
A urlat cuvântul pe neaşteptate şi m-a pălmuit cu sălbăticie, iar frica şi furia lui
m-au izbit, purtate de un val năprasnic de Meşteşug. M-am îndepărtat de el
clătinându-mă şi făcându-i pe toţi cei adunaţi să ne privească să izbucnească într-
un râs zgomotos. O palmă trasă de un netot furios aproape că mă trântise în
genunchi, şi îmi dădeam seama că spectacolul părea cu adevărat bizar.
Nu-mi place să-mi amintesc ce a urmat. N-aveam de ales, trebuia să-l duc pe
corabie cu forţa. Dar, stăpânit de groază, nici el n-avea de ales. Ne-am luptat pe
doc, cu statura mea, puterea muşchilor mei şi robusteţea zidurilor mele înălţate
cu experienţă contra Meşteşugului lui şi a loviturilor lui de bătăuş nepriceput.
Bineînţeles că atât Chade, cât şi Dutiful şi-au dat imediat seama în ce încurcătură
mă aflam. L-am simţit pe prinţ încercând s-a ajungă la Thick şi să-l liniştească,
însă ceaţa roşie a furiei bondocului ţinea perfect locul unui zid al Meşteşugului.
Lui Chade nici măcar nu-i puteam simţi prezenţa; probabil că efortul depus cu o
zi înainte îl secătuise. Când l-am înşfăcat prima oară pe Thick, vrând să-l salt pur
şi simplu de la pământ şi să-l duc la bord, m-a potopit Meşteşugul lui. Legătura
creată când mi-am atins pielea de a lui m-a făcut vulnerabil. A azvârlit în mine
cu spaima lui, umplându-mă de o asemenea teroare încât aproape că mi-am udat
pantalonii. M-a năpădit amintirea tuturor clipelor în care simţisem moartea
încleştându-şi fălcile în jurul meu. Am simţit dinţii unui neom afundându-mi-se
în carnea umărului şi o săgeată pătrunzându-mi în spate. Îl săltasem pe bondoc
pe umeri şi am căzut în genunchi, doborât nu de greutatea lui, ci de a spaimei lui.
A urmat un nou hohot de râs al privitorilor. Thick a scăpat din strânsoarea mea
şi, plângând cu disperare şi fără cuvinte, a rămas locului, pe chei, neavând unde
să fugă fiindcă ne înconjura un cerc de bărbaţi batjocoritori.
Bătaia lor de joc mă zdrobea cu mai multă forţă decât pumnii lui Thick. Nu
puteam să-l imobilizez fără să risc să mi se surpe zidurile, nici nu îndrăzneam să
mi le cobor în faţa atacului lui violent, ca să-mi pot folosi întreaga putere a
propriului Meşteşug. Aşa că mă străduiam zadarnic să-l fac să se retragă la bord,
tăindu-i calea ori de câte ori încerca să se strecoare pe lângă mine şi să scape
luând-o la fugă pe doc. Când făceam un pas spre el, se retrăgea cu un pas,
apropiindu-se astfel de pasarelă, iar cercul privitorilor îi făcea loc. Pe urmă se
repezea el la mine, cu mâinile întinse, ştiind că, dacă mă atingea, mi se
prăbuşeau zidurile în faţa lui. Şi eram nevoit să pierd teren ca să mă feresc. Şi, în
tot acest timp, cei din jur râdeau şi, în limba lor aspră, îşi strigau prietenii să vină
să vadă un oştean din Ducate care nu era în stare să ne înfrângă în luptă un netot.
În cele din urmă, salvarea mea a fost Web. Probabil că strigătele excitate ale
corabierilor de pe Mistreţul colţos l-au atras lângă copastie. Bătrânul masiv şi-a
făcut loc împingându-se prin mulţimea de gură-cască şi a coborât pasarela către
noi.
— Thick, Thick, Thick, a spus, cu glas liniştitor. Haide, omule. Nu e nevoie de
aşa ceva. N-ajută la nimic.
Ştiam că Harul poate fi întrebuinţat ca să respingi pe cineva. Cine n-a făcut un
salt înapoi din faţa clănţănitului ameninţător al dinţilor unui câine sau nu s-a
ferit, scăpând cu greu de zgârieturile unei pisici? Nu numai ameninţarea te face
să pierzi teren, ci şi furia animalului e o forţă care îndepărtează când o provoci.
Cred că un înzestrat cu Har ştie din instinct cum să respingă, aşa cum ştii că
trebuie să scapi de o primejdie cu fuga. Dar nu-mi trecuse niciodată prin minte
că putea exista şi o forţă de sens opus, care linişteşte, ademenitoare.
Nu ştiu niciun cuvânt care să descrie ceea ce a împroşcat Web către Thick. Nu
eram eu ţinta, dar eram conştient că acel ceva există la limita simţurilor mele.
Îmi netezea părul zbârlit şi-mi domolea bătăile tunătoare ale inimii. Aproape fără
să vreau, mi-am lăsat umerii în jos şi mi-am descleştat fălcile. Am văzut uimirea
aşternându-se pe faţa bondocului. I-a căzut bărbia, deschizându-i gura, iar limba
pe care nu şi-o retrăgea niciodată dintre buze i-a ieşit şi mai mult în afară, în
vreme ce ochii mici aproape că i s-au închis. Web i-a vorbit din nou, cu blândeţe.
— Uşurel, prietene. Destinde-te. Haide, acum vino cu mine.
Există o privire a pisoiului prins de ceafă şi săltat de la pământ de mama lui. Am
recunoscut-o pe chipul lui Thick Web şi s-a aşezat pe braţul lui mâna mare.
— Nu privi în jur, l-a sfătuit. Hai, ochii la mine!
Şi bondocul s-a supus, a rămas cu ochii în sus, către faţa Maestrului Harului,
care îl urca pe corabie cu uşurinţa cu care conduce un băietan un taur ţinându-l
de inelul din nas. Eu am rămas tremurând, cu sudoarea uscându-mi-se pe şira
spinării. Sângele mi-a năvălit în obraji în timp ce mă îmbarcam la rândul meu,
urmărit de vorbele cu care mă lua privitorii în râs. Mulţi vorbeau, stâlcit, limba
din cele Şase Ducate. Şi o foloseau intenţionat, ca să fie siguri că le înţeleg
batjocura. Nu mă puteam preface că nu le dau atenţie, fiindcă nu puteam opri
sângele să-mi împurpureze faţa, dându-i culoarea ruşinii. Şi mă ţineam după
Web clocotind de o furie pe care nu puteam să mi-o dezlănţui. Am auzit pasarela
ridicându-se imediat ce am ajuns la bord. Nu m-am uitat peste umăr, m-am
mulţumit să merg pe urmele celor doi către ceva care semăna a cort înălţat pe
punte.
Corabia oferea un adăpost mult mai rudimentar decât Destinul Fecioarei. Pe
puntea de la provă se afla o cabină de lemn, aşa cum eram obişnuit să văd pe
corăbii. Aveam să aflu că e împărţită în două. Cea mai mare le fusese oferită
prinţului şi lui Chade, iar în cealaltă se înghesuia coteria Harului. Cabina
improvizată de la pupa era pentru gardă. Pereţii erau din piele groasă, întinsă pe
stâlpi şi legată în partea de jos de ţăruşi fixaţi de punte. Adăposturile dovedeau
că sensibilităţilor noastre de locuitori ai celor Şase Ducate erau privite cu
înţelegere; insularii preferau puntea deschisă, mai potrivită pentru mutarea
mărfurilor sau pentru luptă. O privire asuprea fetelor celorlalţi oşteni din gardă
m-a convins că Thick nu era nicidecum bine-venit printre ei. Şi, după spectacolul
ruşinos pe care-l dădusem pe chei, nici eu nu eram cu mult mai sus în stima lor.
Web se străduia să-l instaleze pe bondoc pe unul dintre cuferele aduse de pe
Destinul Fecioarei.
— Nu, i-am spus, cu voce scăzută. Prinţul preferă să-l ştie pe Thick aproape de
el. Trebuie să-l ducem în cabina cealaltă.
Acolo e şi mai multă înghesuială, mi-a explicat Web, dar eu am clătinat din cap.
— În cealaltă cabină, am insistat, iar el a cedat.
Thick a mers cu el, având aceeaşi privire sticloasă, plină de încredere. I-am
urmat, obosit de parcă m-aş fi antrenat toată dimineaţa mânuind sabia. Abia mai
târziu mi-am dat seama că Web îl culcase pe Thick pe salteaua lui. Civil stătea
pe o alta, mai mică, în colţ, cu motanul mârâindu-i în braţe. Menestrelul Cockle
privea neconsolat trei coarde rupte ale unei harpe mici. Swift se uita la orice,
numai la mine nu. L-am simţit disperat, fiindcă netotul fusese adus în aceeaşi
încăpere cu el. În spaţiul minuscul, tăcerea era mai groasă decât untul.
Thick odată instalat pe saltea, Web şi-a trecut mâna bătucită peste fruntea lui
asudată. Bondocul şi-a înălţat pentru o clipă privirea uimită, apoi a închis ochii
ca un copil obosit. A adormit şi a început să respire hârjâit imediat ce a căzut în
mrejele somnului. Acolo aş fi vrut să fiu şi eu, după toate loviturile încasate, dar
Web m-a luat de braţ.
— Vino, mi-a spus. Noi doi trebuie să stăm de vorbă.
M-aş fi opus dacă aş fi putut, dar, când mi-a pus mâna pe umăr, mi-a dispărut
orice dorinţă de împotrivire. L-am lăsat să mă scoată pe punte. Am auzit
strigătele batjocoritoare ale marinarilor când am reapărut, dar Web a preferat să-i
ignore şi m-a condus lângă copastie.
— Poftim, a spus şi şi-a desprins de la şold o ploscă din piele şi i-a scos dopul.
Mirosul de rachiu a ajuns la mine. Bea o înghiţitură, apoi respiră de mai multe
ori adânc. Arăţi de parcă ai fi pierdut o grămadă de sânge.
Nu credeam că am nevoie de rachiu, dar, după ce am băut şi l-am simţit
răspândindu-se în mine, mi-am dat seama că mă înşelasem.
Fitz?
Împovărată de îngrijorare, întrebarea prinţului a ajuns la mine ca o şoaptă. Am
descoperit brusc că încă îmi mai păstram cu înverşunare zidurile. Le-am coborât
cu băgare de seamă, apoi i-am răspuns lui Dutiful.
Sunt bine. Web l-a liniştit pe Thick.
— Aşa e. L-am domolit. Dar nu e nevoie să mi-o spui.
Lasă-mă o clipă, prinţul meu, să mă adun.
Nici măcar nu-mi dădusem seama că rostisem cu glas tare primul gând trimis
către Dutiful.
— Ştiu. Cred că sunt buimăcit.
— Da, eşti. Şi nu înţeleg de ce. Dar am bănuielile mele. Netotul e foarte
important pentru prinţ, nu-i aşa? Şi asta are o legătură cu faptul c-a izbutit cumva
să-mpiedice un războinic în floarea vârstei să-i impună cu forţa ceea ce nu-i
place. Ce te-a făcut să te fereşti de atingerea lui? Mie nu mi s-a-ntâmplat nimic
când l-am atins.
I-am înapoiat plosca.
— Nu e secretul meu, am răspuns, fără ocolişuri.
— Înţeleg.
A luat o înghiţitură zdravănă de rachiu. Şi s-a uitat în sus, gânditor. Risk se rotea
deasupra corabiei, aşteptându-ne. O pânză s-a întins brusc pe catarg. O clipă mai
târziu, s-a umflat în vânt şi am simţit vasul afundându-se şi câştigând viteză.
— Mi s-a spus că e o călătorie scurtă. De trei sau cel mult patru zile. Dacă am fi
mers cu Destinul Fecioarei, am fi fost nevoiţi să ocolim tot arhipelagul, apoi ar fi
trebuit s-o lăsăm în portul altei insule şi să ajungem la Wuislington cu alt vas cu
pescaj mic.
Am dat din cap cu aerul unui înţelept, fără să ştiu dacă avea sau nu dreptate.
Poate repeta ce-i spusese pasărea lui. Sau, mai probabil, cu urechile lui
întotdeauna la pândă, auzise corabierii vorbind între ei.
Pe urmă a pus o întrebare, ca şi cum ar fi fost continuarea logică a spuselor lui de
mai înainte.
— Dacă ghicesc care e secretul, îmi spui că am dreptate?
Am oftat scurt. Abia atunci, când lupta se încheiase, îmi dădeam seama ce obosit
sunt. Frica şi furia îl făcuseră pe Thick să mi se împotrivească din toate puterile.
Speram că nu-şi cheltuise rezervele în mai mare măsură decât îşi putea permite.
Boala îi secătuise deja forţele. Fusese convins că se luptă cu mine pe viaţă şi pe
moarte; de asta nu mă îndoiam. M-am simţit brusc copleşit de grijă pentru el.
— Tom? a insistat Web şi, cu o tresărire, mi-am amintit ce mă întrebase.
— Nu e secretul meu, am repetat cu încăpăţânare.
Mă inunda disperarea, ca sângele izvorât dintr-o rană. Mi-am dat seama că era
disperarea lui Thick. Dar asta nu mă ajuta cu nimic. Trebuia să i-o ţin cumva în
frâu, înainte de i se simţi efectul asupra celorlalţi oameni de pe corabie.
Te descurci singur?
Răspunsul pe care i l-am trimis prinţului îi confirma mai degrabă că înţeleg ce-
mi cere decât că puteam s-o scot la capăt.
Web mi-a întins din nou plosca. Am luat-o şi am sorbit din ea cu lăcomie.
— Trebuie să mă-ntorc la Thick, am spus apoi. Nu e bine să fie lăsat singur.
— Înţeleg asta, a răspuns, luându-şi plosca înapoi. Aş fi vrut să ştiu sigur dacă-i
eşti protector sau temnicer. Ei bine, Tom Badgerlock, când o să crezi că nu
riscăm nimic dacă stau eu cu el, să-mi dai de ştire. După cum arăţi, şi ţie ţi-ar
prinde bine un strop de odihnă.
Am dat din cap fără să scot niciun cuvânt, l-am lăsat acolo şi m-am dus în mica
încăpere care găzduia coteria Harului. Toţi ceilalţi ieşiseră, probabil stânjeniţi de
forţa sentimentelor cu care veneau dinspre Thick, purtate de fluxul puternic al
Meşteşugului. Bondocul dormea, dar nu fiindcă se liniştise, ci fiindcă îl doborâse
oboseala. M-am uitat în jos, la faţa lui, şi am văzut o simplitate fără nimic
copilăresc şi fără nimic în comun cu nerozia. Avea obrajii împurpuraţi şi
broboane mici de sudoare pe frunte. Îl chinuia din nou febra şi respira hârjâit. M-
am aşezat pe podea, lângă salteaua lui. Mi-era ruşine pentru că-i făceam aşa
ceva. Nu era drept şi o ştiam cu toţii, şi Chade, şi Dutiful, şi eu. Pe urmă m-am
lăsat în voia oboselii şi m-am întins la rândul meu.
După trei răsuflări, am izbutit să mă concentrez şi să-mi adun toată forţa
Meşteşugului. Pe urmă am închis ochii şi mi-am întins cu delicateţe un braţ peste
Thick, ca să dau mai multă putere legăturii prin care ne unea magia. Mă
aşteptasem să aibă zidurile ridicate, ca să se ferească de mine, însă se lăsase fără
apărare. M-am strecurat într-un vis în care un pisoi rătăcit îşi agita disperat
lăbuţele într-o mare furioasă. L-am scos din apă, aşa cum făcuse Nettle, şi l-am
dus din nou în furgon. I-am jurat că e în siguranţă şi neliniştea i s-a împuţinat
întrucâtva. Dar, chiar şi în vis, m-a recunoscut.
— Dar tu m-ai silit! a strigat pisoiul, pe neaşteptate. Tu m-ai silit să mă urc din
nou pe o corabie!
Am crezut c-o să se înfurie şi-o să mă sfideze sau chiar să mă atace. Dar s-a
întâmplat ceva mai rău. A început să plângă. Pisoiul plângea, nemângâiat, cu
voce de copilaş. Am simţit abisul dezamăgirii lui, pentru că îl trădasem. Avusese
încredere în mine. L-am ridicat şi l-am strâns la piept, dar n-am putut să-l
liniştesc, fiindcă eu eram motivul supărării lui.
Nu mă aşteptam s-apară Nettle. Nu era noapte şi mă îndoiam că dormea. Cred
că-mi închipuisem întotdeauna că nu poate stăpâni Meşteşugul decât în somn. O
idee prostească, dar existase. În timp ce legănam în braţe micuţa creatură care
era Thick, am simţit-o pe fiica mea alături.
Dă-mi-l mie, a spus cu iritarea pe care i-o stârneşte unei femei nepriceperea unui
bărbat.
Am lăsat-o să-l ia, cuprins de vinovăţie fiindcă mă simţeam uşurat. M-am
pierdut în fundalul visului lui Thick şi mi-am dat seama că încordarea lui slăbea
pe măsură ce mă îndepărtam. M-a durut când am înţeles că prezenţa mea îl
supăra, dar nu-l puteam învinovăţi.
După o vreme, m-am regăsit lângă turnul topit. Locul părea un colţ de lume
căzut în uitare. De jur-împrejur, pantele dealurilor erau acoperite de mărăcini
uscaţi, şi singurul sunet era foşnetul vântului printre crengile lor. Am aşteptat.
Nettle a apărut.
De ce aşa? m-a întrebat, rotindu-şi braţul ca să-mi arate peisajul dezolant.
Mi s-a părut potrivit, am răspuns abătut.
A pufnit cu dispreţ şi, cu o fluturare a mâinii, a preschimbat mărăcinii uscaţi în
iarbă înaltă, din toiul verii. Pe coasta dealului, turnul a devenit cerc de piatră
sfărâmată, cutreierat de lujeri înfloriţi. Nettle s-a aşezat pe o piatră încălzită de
soare, şi-a răsfirat fusta roşie peste picioarele desculţe şi m-a întrebat:
Întotdeauna te laşi aşa în voia sentimentelor?
Bănuiesc că da.
Viaţa alături de tine e probabil obositoare. Nu cunosc decât un singur bărbat
mai sentimental decât tine.
Şi cine e bărbatul ăsta?
Tata. Ieri s-a întors acasă.
Am lăsat să se scurgă o clipă, apoi am întrebat, străduindu-mă s-o fac cu
nepăsare:
A fost la castelul Buckkeep. Numai atât ne-a spus. Arătă ca şi cum ar fi
îmbătrânit cu zece ani şi totuşi uneori îl surprind privind în gol, cu zâmbetul pe
buze. În ciuda ochilor lui înceţoşaţi, se tot holbează la mine, de parcă nu m-ar
mai fi văzut în viaţa lui. Mama spune că se simte ca şi cum şi-ar lua întruna
rămas-bun de la ea. O cuprinde cu braţele şi o strânge de parcă s-ar teme că i-o
poate răpi cineva în orice clipă. E greu să descriu cum se poartă; e ca şi cum ar
fi dus în sfârşit până la capăt o însărcinare grea şi, în acelaşi timp, ca şi cum s-
ar pregăti să plece într-o călătorie.
Ce ţi-a povestit?
Am încercat să n-o las să-mi simtă spaima.
Nimic. Şi nici mamei nu i-a spus mai mult sau cel puţin aşa zice ea. S-a întors cu
daruri pentru noi toţi. Marionete de lemn pentru fraţii mei cei mai mici şi cutii
cu încuietoare secretă pentru cei mai mari. Iar pentru mama şi pentru mine,
cutioare cu şiraguri de mărgele din lemn sculptate în formă de pietre preţioase.
Şi o iapă, cea mai drăgălaşă iapă micuţă pe care-am văzut-o vreodată.
Am aşteptat, ştiind ce urma s-aud şi totuşi rugându-mă să nu fie rostit.
Iar el poartă un cercel, o bilă din lemn. Nu ţin minte să mai fi purtat vreun
cercel vreodată. Nici nu ştiam că are urechea străpunsă, ca să-l poată purta.
M-am întrebat dacă Lordul Auriu şi Burrich stătuseră de vorbă. Poate că Bufonul
lăsase pur şi simplu darurile la regina Kettricken, rugând-o să i le trimită. Aveam
atâtea întrebări şi nu puteam să pun niciuna. Şi am întrebat cu totul altceva.
Ce faci în clipa asta?
Scufund lumânări. Cea mai plictisitoare şi mai stupidă îndeletnicire care poate
exista. Nettle a păstrat câteva clipe tăcerea. Apoi: Am mesaj pentru tine.
La asta mi-a stat inima.
Oh?
Tata a zis că, dacă visez din nou lupul, să-i spun: „Ar fi trebuii să vii acasă cu
mult timp în urmă”.
Spune-i… Prin minte mi-au trecut o mie de mesaje. Ce i-aş fi putut transmite
unui om pe care nu-l văzusem de şaisprezece ani? Spune-i să nu se teamă,
fiindcă n-o să iau nimic de la el? Spune-i că-l iubesc aşa cum l-am iubit
întotdeauna? Nu. Nu asta. Spune-i că îl iert. Nu, pentru că nu mi-a greşit
niciodată cu bună ştiinţă. Astfel de cuvinte n-ar fi izbutit decât să îngreuneze
povara, oricare ar fi fost, pe care şi-o pusese singur pe suflet. Tânjeam să-i spun
o mie de lucruri, dar nu cutezam s-o fac pe Nettle mesager pentru niciunul.
Ce să-i spun? m-a îmboldit ea, roasă de curiozitate.
Spune-i că m-a lăsat fără cuvinte. Şi că-i sunt recunoscător. Că îi sunt
recunoscător de mulţi ani.
Părea prea puţin, dar mi-am impus să nu mai adaug nimic. Nu voiam să mă
pripesc. Trebuia să mă gândesc îndelung şi temeinic înainte de a-i da lui Nettle
un mesaj adevărat pentru Burrich. N-aveam idee cât de mult ştia ea sau în ce
măsură ghicise adevărul. N-aveam idee nici cât ştia Burrich din tot ce mi se
întâmplase de când ne despărţiserăm. Mai bine să-mi pară rău pentru cuvintele
nerostite decât pentru cele pe care n-aş fi putut să le mai iau vreodată înapoi.
Cine eşti?
Îi datoram măcar atâta lucru, adică un nume pe care să mă poată striga. Şi nu
exista decât unul pe care mi se părea potrivit să i-l dezvălui.
Preschimbătorul. Numele meu e Preschimbătorul.
A dat din cap, dezamăgită şi, în acelaşi timp, încântată. În alt loc şi în alt timp,
Harul m-a avertizat că erau oameni în apropierea mea; m-am smuls din vis şi
Nettle m-a lăsat cu părere de rău să plec. M-am strecurat cu grijă în propria
carne. Şi am mai ţinut o vreme ochii închişi, având grijă să-mi încordez toate
celelalte simţuri. Eram în cabină, cu Thick respirând greu alături. Am simţit
mirosul uleiului cu care îşi ungea menestrelul lemnul harpei, apoi am auzit
glasul lui Swift.
— De ce doarme la ora asta?
— Nu dorm, am răspuns cu voce joasă. Mi-am luat cu grijă braţul de pe bondoc,
ca să nu-l trezesc cumva, apoi m-am săltat încet în capul oaselor. M-am străduit
doar să-l liniştesc pe Thick. E încă foarte bolnav. Aş fi vrut să nu fim nevoiţi să-l
luăm în călătoria asta.
Swift continua să mă măsoare cu o privire stranie. Menestrelul Cockle ştergea cu
ulei rama harpei, cu mişcările delicate. M-am ridicat, cu capul lăsat în jos ca să
n-ating tavanul scund, şi m-am uitat la fiul lui Burrich. Oricât şi-ar fi dorit să mă
ocolească, îmi asumasem o datorie.
— Ai vreo treabă în clipa asta? l-am întrebat.
Băiatul s-a uitat la Cockle ca şi cum s-ar fi aşteptat să vorbească în locul lui. Dar,
fiindcă n-a făcut-o, a răspuns el însuşi încet:
— Cockle o să cânte pentru insulari câte ceva din cele Şase Ducate. Voiam să
merg să-l ascult.
Am tras aer în piept. Ca să-mi ţin cuvântul faţă de Nettle, trebuia să-l atrag pe
băiat către mine. Însă, încercând să-l trimit acasă, îl înstrăinasem deja.
Strunindu-l prea strâns, nu-i putea câştiga încrederea. Aşa că am spus:
— Din cântecele unui menestrel ai multe de învăţat. Ascultă şi ce vor spune şi
vor cânta insularii şi străduieşte-te să prinzi câteva cuvinte din limba lor. Mai
târziu o să vorbim despre ceea ce-o să înveţi.
— Mulţumesc, a răspuns băţos.
Îi venea greu să-şi arate recunoştinţa în aceeaşi măsură în care nu-i plăcea să
admită că aveam autoritate asupra lui. Nici în privinţa asta nu voiam să-l forţez.
Aşa că am dat din cap şi l-am lăsat să plece. Din uşă, Cockle mi-a adresat o
plecăciune graţioasă, de menestrel, şi ochii ni s-au întâlnit pentru o clipă. M-a
surprins prietenia din ei, până ce mi-a spus în loc de „la revedere”:
— Un oştean care preţuieşte învăţătura e o raritate, mai ales dacă recunoaşte că o
pot oferi menestrelii. Îţi mulţumesc, domnul meu.
— Eu sunt cel care mulţumeşte. Prinţul meu mi-a cerut să mă ocup de educaţia
băiatului. Poate izbuteşti să-i arăţi că dobândirea cunoştinţelor nu trebuie să fie
un chin.
Pe urmă am luat, cât ai clipi, încă o hotărâre.
— Vă însoţesc şi eu, dacă nu stânjenesc pe nimeni.
Mi-a răspuns cu o nouă plecăciune complicată.
— Aş fi onorat.
Swift ieşise înaintea noastră şi n-a părut încântat când m-a văzut însoţindu-l pe
menestrel.
Corabierii insulari nu se deosebeau de oricare alţii, pe care-i întâlnisem oriunde
altundeva. Orice soi de distracţie era mai bun decât plictiseala zilnică de pe vas.
Toţi cei care nu erau de cart s-au strâns în scurt timp să-l asculte pe Cockle.
Menestrelul îşi găsise un loc minunat, stătea în spaţiul larg de pe punte cu vântul
în plete şi cu soarele în spate. Toţi cei adunaţi îşi aduseseră de meşterit, aşa cum
obişnuiesc femeile să-şi ia cu ele o broderie sau o împletitură. Unul făcea un preş
plin de noduri dintr-o funie veche, scămoşată; altul cioplea alene o bucată de
lemn tare. Atenţia cu care ascultau mi-a adeverit bănuielile. Fiindcă aşa preferase
Peottre sau doar din pură întâmplare, aproape tot echipajul lui înţelegea limba
din cele Şase Ducate. Chiar şi aceea care, nu prea departe de noi, se ocupau de
pânze ascultau cu urechile ciulite.
Menestrelul le-a cântat mai multe balade tradiţionale din cele Şase Ducate, toate
despre regii din dinastia Farseer. Era destul de înţelept ca să nu aleagă niciuna
despre îndelungatele noastre lupte cu Insulele Străine. Am fost cruţat de durerea
trezită de povestea Turnului din Insula Cornului. Swift părea interesat de
cântece. Atenţia îi era atrasă mai ales de cele care istoriseau legende ale Sângelui
Străvechi. În timp ce le cânta Cockle, i-am urmărit pe insulari întrebându-mă
dacă aveam să observ dezgustul şi indignarea cu care le întâmpinau mulţi
oameni din ţara mea. Şi nu le-am observat. Corabierii păreau în schimb să le
accepte, considerându-le cântece stranii despre o magie străină.
Când a terminat, un insular s-a ridicat cu un zâmbet larg, care i-a încreţit
mistreţul tatuat pe un obraz. A pus deoparte bucata de lemn pe care-o cioplea şi
şi-a scuturat aşchiile fine, curbate, de pe piept şi de pe pantaloni.
— Credeţi că asta e o magie puternică? ne-a provocat apoi. Ştiu una mai
puternică, şi bine-ar fi s-o ştiţi şi voi, fiindcă s-ar putea să daţi piept cu ea.
Şi-a înghiontit cu vârful piciorului gol un prieten aşezat pe punte, alături de el.
Evident jenat fiindcă se afla în mijlocul unui cerc numeros de ascultători, cel
astfel îmboldit a scos totuşi un fluier mic, de lemn, pe care-l purta sub cămaşă,
agăţat de gât cu un şnur, şi a umplut aerul cu o melodie simplă, tânguitoare, în
vreme ce primul corabier ne-a cântat, nu prea ajutat de propria voce răguşită, dar
punând suflet, povestea Omului Negru de pe Aslevjal. Cânta în limba lui şi
modul aparte în care accentuează barzii cuvintele le făcea, pentru mine, mai greu
de înţeles. Omul Negru stătea la pândă pe insulă şi abătea nenorociri asupra celor
veniţi cu gânduri rele. Era paznicul dragonului, sau poate chiar dragonul însuşi
sub înfăţişare omenească. Negru pentru că dragonul era negru, „ceva“ pentru că
dragonul era „ceva”, puternic şi de neînvins ca vântul şi necruţător ca gheaţa.
Putea să roadă oasele laşilor şi să sfâşie carnea nesăbuiţilor, să…
— La datorie! a strigat brusc Peottre, pătrunzând în cerc.
De o severitate blajină, ordinul ne reamintea tuturor că era, deopotrivă, căpitanul
corabiei şi gazda noastră. Corabierul şi-a întrerupt cântecul răguşit şi l-a privit
pieziş. Am simţit între ei încordarea; mistreţul tatuat spunea că omul făcea parte
dintre luptătorii lui Arkon Bloodblade. Alcătuit, în cea mai mare parte, din
oamenii acestuia din urmă, echipajul îi fusese împrumutat lui Peottre pentru
călătoria noastră. Unchiul narcescăi a clătinat uşor din cap, atât ca mustrare, cât
şi ca avertisment, cu ochii la corabierul care şi-a gârbovit umerii.
— Şi care ne e datoria, în timpul orelor noastre de odihnă? a întrebat totuşi, cu o
umbră de fanfaronadă în glas.
Peottre a răspuns cu blândeţe, dar cu un aer care spunea limpede că nu era dispus
să tolereze nicio sfidare.
— Datoria voastră, Rutor, e să vă odihniţi în orele acestea, ca să puteţi trece apoi
la treabă cu forţele proaspete. Aşa că Odihniţi-vă şi lăsaţi-mă pe mine să-i distrez
pe oaspeţii noştri.
În spatele lui, Chade şi prinţul ieşiseră din cabina lor şi aruncau priviri curioase.
Web îi urma. M-am întrebat dacă Peottre auzise cântecul corabierului şi îi
părăsise brusc, sub un pretext sau altul. Mi-am trimis gândul către amândoi.
Ştim vreo poveste a Omului Negru de pe Aslevjal? Sau, poate, despre un paznic
al dragonului? Despre asta era cântecul pe care l-a întrerupt Peottre.
Eu nu ştiu niciuna. O să-l întreb pe Chade, într-o clipă de linişte.
Am încercat să intru direct în legătură cu bătrânul.
Chade?
N-am primit niciun răspuns. Nici măcar nu şi-a îndreptat privirea spre mine.
Cred că ieri a forţat prea mult.
A băut azi vreun ceai? am întrebat bănuitor. Pentru un novice într-ale
Meşteşugului, ceea ce făcuse Chade cu o zi înainte era un efort istovitor, însă el
părea la fel de vioi ca de obicei. Să fi fost efectul scoarţei de spiriduş? m-am
întrebat invidios. Mie mi-o refuza, dar el o folosea?
Bea o fiertură scârboasă aproape în fiecare dimineaţă. N-am idee ce e.
Mi-am alungat gândul înainte de a mă trăda lui Dutiful. M-am hotărât să fur,
dacă era cu putinţă, cât puteam lua între degete din ierburile lui Chade şi să
descopăr ce folosea. Bătrânul nu se sinchisea prea mult de propria sănătate. Avea
să-şi mistuie viaţa încercând s-o pună în slujba cauzei noastre.
Dar nu mi s-a ivit prilejul să-mi înfăptuiesc planul. Puţinele zile rămase din
scurta noastră călătorie s-au scurs fără să se petreacă nimic ieşit din comun. L-
am îngrijit pe Thick şi am continuat să-i dau lecţii lui Swift. De fapt, am ajuns să
fac şi una, şi alta în acelaşi timp, pentru că Thick s-a trezit din îndelungatul lui
somn slăbit şi arţăgos, şi nu suporta să-i port de grijă. Însă era dispus să accepte
atenţiile lui Swift. Numai că pe băiat nu-l trăgea inima să se ocupe de el, ceea ce
era de înţeles. E greu să îngrijeşti un bolnav şi poate deveni neplăcut. În plus,
aidoma majorităţii locuitorilor celor Şase Ducate, Swift nutrea un bine
înrădăcinat dezgust faţă de orice diformitate a trupului. Dezaprobarea mea n-a
izbutit să i-l alunge, însă calmul cu care accepta Web deosebirile dintre noi şi
bondoc a sfârşit prin a-l înrâuri. Priceperea cu care îl învăţa Maestrul Harului pe
Swift prin puterea exemplului mă făcea să mă simt un preceptor stângaci şi
neghiob. Îmi doream din tot sufletul să mă descurc bine cu băiatul, aşa cum se
descurcase Burrich cu Nettle, şi totuşi dădeam greş în repetate rânduri când
încercam să-i câştig încrederea.
Zilele pot fi foarte lungi când te simţi inutil. Îmi petreceam foarte puţin timp cu
Chade şi cu Dutiful. Pe corabia înghesuită, nu reuşeam să stau de vorbă cu
niciunul dintre ei între patru ochi, aşa că nu puteam discuta decât prin Meşteşug.
Încercam să comunic direct cu Chade cât mai puţin cu putinţă, sperând că un
răstimp de odihnă avea să-i refacă abilităţile. Prinţul mi-a spus că bătrânul
sfetnic nu ştia nimic despre un Om Negru de pe insula Aslevjal. Peottre îi dădea
corabierului care cântase despre el foarte mult de lucru, aşa că nu aveam când
să-i pun întrebări. Izolat de Chade şi de Dutiful şi respins de Thick, mă simţeam
singur şi nu izbuteam să-mi găsesc liniştea. Depanam amintiri şi inima îmi tânjea
după vremurile vechi, după dragostea simplă dintre mine şi Molly şi după
prietenia mea cu Bufonul, atât de lesne înfiripată. Mă gândeam adesea la Ochi
Întunecaţi, fiindcă Web şi pasărea lui îmi săreau mereu în ochi, iar motanul lui
Civil se ţinea după el tot timpul, în orice loc de pe corabie. Rămăsesem şi fără
toate legăturile pline de pasiune din tinereţe şi fără dorinţa de a căuta altele.
Cât despre Nettle şi Burrich, care mă invitase să mă „întorc acasă”… îmi era
dureros de dor s-o fac, însă ştiam că nu tânjesc să mă întorc într-un anumit loc, ci
într-un anumit timp, şi nici El, nici Eda nu-i dăruiesc unui om o asemenea şansă.
Când am intrat într-un port mic, care părea o muşcătură din coasta unei insule
mărunte, şi Peottre a strigat de bucurie că-şi revedea casa, m-a potopit invidia.
Web mi s-a alăturat lângă copastie, tulburând minunata desfătare pe care o
găseam în melancolie.
— L-am lăsat pe Swift cu Thick, îl ajută să se încalţe. O să se bucure când o să
se vadă din nou pe uscat, deşi nu vrea să recunoască. Acum nici măcar nu mai
suferă cu adevărat de rău de mare. E doar slăbit din pricina bolii lui îndelungate.
Din pricina bolii şi a dorului de casă.
— Ştiu. Dar pe corabie nu pot face nimic ca să-l vindec de ele. Sper că, odată ce
vom ajunge pe insulă, îi voi găsi un adăpost plăcut şi îi voi putea oferi linişte,
odihnă şi mâncare bună. Pentru boala lui, astea sunt de obicei cele mai bune
leacuri.
Web a dat din cap şi am rămas într-o tăcere prietenoasă în timp ce ne apropiam
de ţărm. Pe un promontoriu, o siluetă solitară, o fată cu fusta roşcată unduindu-i
în vânt, ne privea apropiindu-ne. Pe iarba crescută printre stânci din jurul ei şi pe
dealurile domoale din spate păşteau oi şi capre. Pe uscat se întrezăreau dâre de
fum înălţate deasupra caselor frumoase, înghesuite printre tufe de grozamă. Din
micul golf ieşeau în întâmpinarea noastră pilonii de pe un singur doc. Nu se
vedea nimic care să semene a oraş. În timp ce-o priveam, fata de pe promontoriu
şi-a ridicat braţele deasupra capului şi le-a fluturat de trei ori. M-am gândit că ne
saluta, dar poate că de fapt era un semnal către locuitorii aşezării, fiindcă, în
scurt timp, cărarea către ţărm s-a umplut de oameni. Unii stăteau pe doc,
aşteptându-ne. Alţii, nişte copilandri, alergau pe plajă, strigând excitaţi unii la
alţii.
Echipajul nostru a dus nava drept către doc, într-o demonstraţie grăbită a propriei
măiestrii. Parâmele aruncate au fost prinse şi legate cu iuţeală, oprindu-ne. Se
părea că, în câteva clipe, pânzele fuseseră coborâte şi strânse. Spre surprinderea
mea, pe punte, Peottre le-a mulţumit, ursuz, corabierilor din Tribul Mistreţului,
care manevraseră vasul. Mi-am dat încă o dată seama că aveam de-a face cu o
alianţă dintre două triburi, nu cu unul singur. Era limpede că atât Peottre, cât şi
echipajul priveau totul ca pe o mare favoare şi ca o posibilă îndatorare a unui trib
faţă de celălalt.
Am înţeles asta şi mai bine din modul în care am debarcat. Peottre a coborât
primul şi, imediat ce a ajuns pe doc, s-a înclinat adânc şi cu supunere în faţa
femeilor adunate să-l întâmpine. Veniseră şi bărbaţi, dar stăteau în spatele
femeilor, şi abia după ce a fost primit cu căldură de bătrânele tribului s-a dus
Peottre să-i salute. Printre ei am văzut puţini de vârsta potrivită pentru un
războinic, şi toţi purtau cicatricele urâte ale unor răni care îi schilodiseră. Am
zărit şi câţiva mai bătrâni, şi un grup agitat de băieţi între zece şi cincisprezece
ani. M-am încruntat în sinea mea, apoi am încercat să-mi trimit gândul către
Chade.
Bărbaţii fie sunt de părere că nu se cade să ne întâmpine, fie se ascund de noi pe
undeva.
Mi-a răspuns cu un gând firav ca o şuviţă de fum.
Sau au pierit pe capete în Războiul Corăbiilor Roşii. Unele tribun au avut
pierderi grele.
Am simţit ce efort făcuse ca să comunice cu mine şi am rupt legătura. În clipa
aia avea cu totul alte griji. Pe urmă, mai degrabă cu Harul decât cu Meşteşugul,
am descoperit neliniştea şi dezamăgirea prinţului. Motivul era clar. Elliania nu se
număra printre femeile venite să ne întâmpine.
Nu-ţi face sânge rău pentru asta, l-am sfătuit. Nu le cunoaştem obiceiurile destul
de bine ca să ştim ce înseamnă absenţa ei. Nu trebuie să presupui că e un afront.
Sânge râu? Aproape că nici n-am observat. Aici e vorba de o alianţă, Fitz, nu de
o fetişcană şi de şiretlicurile ei.
Tonul tăios al replicii i-a dat de gol minciuna. Am oftat în sinea mea.
Cincisprezece ani. Nu puteam decât să-i mulţumesc Edei fiindcă era o vârstă la
care nu mă mai puteam întoarce niciodată.
Probabil că Peottre îi explicase lui Chade care erau obiceiurile în astfel de
împrejurări, fiindcă el şi noi, toţi ceilalţi din grupul nostru, am rămas pe punte
până când o femeie tânără, care nu putea avea mai mult de douăzeci şi cinci de
ani, şi-a înălţat vocea limpede şi l-a invitat pe Fiul Tribului Cerbului din ţinutul
Farseer să coboare de pe corabie, împreună cu oamenii lui.
— Ăsta e semnalul nostru, mi-a şoptit Web. Probabil că Swift l-a pregătit deja pe
Thick. Mergem?
Am dat din cap, apoi l-am întrebat, ca şi cum aş fi avut dreptul s-o fac:
— Ce-ţi arată Risk? Vede pe undeva bărbaţi înarmaţi?
Mi-a răspuns cu un zâmbet încordat.
— Dacă ar fi văzut, nu crezi că v-aş fi spus? Pielea mea nu s-ar fi aflat în
primejdie mai puţin decât ale voastre. Nu, nu vede decât ce-am observat şi noi.
O aşezare modestă, bucurându-se de pacea de la început de zi. Şi o vale foarte
mănoasă, chiar dincolo de dealuri.
Aşa că ne-am alăturat celorlalţi, am coborât în grup de pe corabie şi ne-am oprit
la o distanţă respectuoasă de prinţ, căruia i se ura bun venit în casa mamelor şi
pe pământurile Ellianiei Blackwater. Cuvintele de salut erau simple, iar dincolo
de simplitatea lor am desluşit ritualul. Primindu-ne şi îngăduindu-ne să punem
piciorul pe uscat, femeile îşi afirmau atât dreptul de stăpânire asupra pământului,
cât şi autoritatea asupra oricui punea piciorul în Wuislington. Însă am fost
surprins când a urmat o repetare a ritualului, pentru primirea războinicilor din
tribul Mistreţului. Iar răspunsul lor mi-a dezvăluit ceea ce îmi scăpase până
atunci. Acceptând ospitalitatea, au jurat pe onoarea caselor mamelor lor că
fiecare dintre ei era răspunzător de buna purtare a celorlalţi. Pedeapsa pentru
încălcarea ospitalităţii n-a fost descrisă explicit. Şi, o clipă mai târziu, am înţeles
care era rostul unui asemenea ritual. Într-o ţară a piraţilor, trebuia să existe ceva
care să garanteze că alţii nu le jefuiau casele cât timp erau ei înşişi plecaţi după
pradă. Am bănuit că era respectată o veche alianţă a tuturor caselor mamelor şi
m-am întrebat ce pedeapsă putea primi un bărbat din partea propriei case a
mamelor pentru încălcarea legământului făcut la sosirea pe teritoriul altui trib.
Ceremonia odată încheiată, femeile din casa mamelor Narvalului s-au îndepărtat,
fiind călăuze pentru Dutiful şi suita lui. Garda prinţului îi urma, iar pe urmele ei
înaintam eu, cu Web, Swift şi Thick. Băiatul mergea în faţa noastră, iar eu şi
Web îl sprijineam pe bondoc. În spatele nostru erau corabierii din Tribul
Mistreţului, care vorbeau despre bere şi despre femei şi ne luau în râs pe noi, cei
patru din faţa lor. Deasupra noastră, Risk se rotea pe fundalul cerului albastru. Pe
drumul bine întreţinut, nisipul de pe plajă ne scrâşnea sub tălpi.
Mă aşteptasem ca Wuislington să fie mai mare şi mai aproape de ţărm. Când,
scoşi din fire de încetineala noastră, corabierii din Tribul Mistreţului au grăbit
pasul şi au trecut pe lângă noi, Web a intrat în vorbă cu unul dintre ei. Omul era
evident grăbit să-şi ajungă din urmă prietenii şi nu-i plăcea să fie văzut în
tovărăşia unui netot şi a celor care-l îngrijeau. Aşa că a răspuns laconic, dar
curtenitor, fiindcă Web părea întotdeauna să vorbească insuflând o atitudine
cuviincioasă. Corabierul ne-a explicat că portul era bun, dar nu nemaipomenit de
bun. Nu prea existau curenţi din pricina cărora să-ţi faci griji, dar de obicei
suflau vânturi puternice şi destul de reci ca să „te pătrundă frigul până în măduva
oaselor”. Wuislingtonul fusese construit într-o adâncitură adăpostită a terenului,
chiar sub următorul deal, aşa că vântul bătea mai degrabă pe deasupra lui decât
prin el.
Şi am descoperit că avea dreptate. Oraşul era cuprins în palma ocrotitoare a
ţinutului. Am continuat să coborâm pe drumul într-acolo şi aerul a părut să
devină din ce în ce mai liniştit şi mai cald. Aşezarea de sub noi era foarte bine
gândită. Construită din lemn şi piatră, casa mamelor era cea mai mare clădire,
dominându-le aidoma unei case-tari pe toate celelalte, mult mai simple, printre
care se numărau şi colibe. O împodobea un narval imens, pictat pe acoperişul
placat cu ardezie. Dincolo de ea se zărea o întindere verde de pământ cultivat,
care mi-a adus aminte de Grădina Femeilor din castelul Buckkeep. Străzile
oraşului erau inele concentrice în jurul ei, şi cele mai multe pieţe se aflau, ca şi
majoritatea caselor negustorilor, în partea cea mai apropiată de drumul către
mare. Am văzut toate astea de sus, înainte ca distanţa prea mică să ni le ascundă.
Grupul prinţului ne dispăruse de mult din vedere, dar Riddle s-a întors la noi cu
paşi iuţi, gâfâind uşor.
— Trebuie să v-arăt unde veţi locui, ne-a explicat.
— Adică n-o să fim găzduiţi împreună cu prinţul? am întrebat neliniştit.
— El o să stea în casa mamelor, împreună cu suita şi cu menestrelul. Pentru
războinicii din alte triburi, veniţi în vizită, există o locuinţă specială, în afara
casei-tari. Garda Prinţului n-o să stea împreună cu el. Nu ne place, dar lordul
Chade i-a spus căpitanului Longwick să accepte. Iar pentru Thick a fost pregătită
o căsuţă. Prinţul a poruncit să stai cu el. Riddle părea stânjenit. A adăugat, cu
voce mai înceată, parcă scuzându-se: O să am grijă să-ţi fie adus cufărul acolo.
Împreună cu toate lucrurile lui.
— Mulţumesc.
Nu era nevoie să întreb. Thick se deosebea prea mult de un om normal ca să
poată fi primit ca oaspete în casa mamelor. Ei, măcar erau destul de înţelepţi ca
să nu ne găzduiască la un loc cu garda. Totuşi, începea să mi se impună să
împărtăşesc statului de proscris al lui Thick. Oricât de puţin mi-ar fi plăcut
intrigile de la curtea Farseer, nu mă simţeam în largul meu când mă aflam prea
departe de Dutiful şi Chade. Ştiam că acolo ne aflam în primejdie, însă pericolul
cel mai mare e cel despre care nu ştii nimic. Voiam să aud tot ce auzea bătrânul
sfetnic şi să ştiu, clipă de clipă, care era mersul negocierilor. Totuşi, Chade nu
putea pretinde să fim găzduiţi împreună cu prinţul, iar cu Thick trebuia să
rămână cineva. Eu eram alegerea logică. Totul avea sens, dar asta nu mă ajuta să
mă simt mai puţin înciudat.
Nu ni se aducea un afront. Casa mică, din piatră, cu o singură încăpere, era
curată, deşi avea izul clădirilor nefolosite. Era evident nelocuită de câteva luni,
însă în ladă fuseseră puse lemne şi existau vase pentru gătit. Un butoi era plin
ochi cu apă proaspătă. În cameră se aflau o masă, scaune şi un pat cu două pături
într-un colţ. Lumina soarelui cădea prin singura fereastră, aşternându-se pe
podea. Eu unul avusesem parte şi de adăposturi mai rele.
Thick n-a spus nimic când l-am instalat pe pat. Gâfâia după drum şi i se
împurpurase faţa, dar nu era vorba de obrajii îmbujoraţi ai omului sănătos, ci de
semnul că un bolnav făcuse prea mult efort. I-am scos pantofii şi l-am învelit.
Bănuiam că acolo nopţile erau reci chiar şi vara şi m-am întrebat dacă n-avea
nevoie de mai mult decât cele două pături ca să se simtă bine.
— Te pot ajuta cu ceva? m-a întrebat Web.
Swift stătea în uşă, uitându-se nerăbdător către casa mamelor, aflată la două
străzi distanţă.
— Tu nu, dar Swift mi-ar putea fi de folos o vreme.
Mă aşteptasem la privirea consternată pe care mi-a aruncat-o băiatul. Nu mi-a
făcut hotărârea să se clatine. Am scos o monedă din pungă.
— Du-te în piaţă! N-am idee ce-o să găseşti acolo. Fii foarte curtenitor, dar adu-
ne ceva de mâncare. Carne şi legume pentru supă. Pâine proaspătă, dacă au.
Fructe. Brânză, peşte. Orice poţi cumpăra cu moneda asta.
Judecând după faţa lui, era sfâşiat între iritare şi dorinţa copilărească de a
explora un loc nou. I-am pus banul în palmă şi am sperat că insularii primeau
monedele din cele Şase Ducate.
— Pe urmă te duci înapoi, pe corabie, am adăugat şi l-am văzut crispându-se.
Cuferele o să ni le aducă Riddle, dar vreau să iei aşternuturi de pe paturile de-
acolo. Destule ca să facem culcuşuri pentru tine şi pentru mine, şi nişte pături în
plus pentru Thick.
— Dar eu o să stau în casa mamelor, cu prinţul şi cu Web şi cu toţi…
Dezamăgirea i-a frânt vocea când a clătinat din cap.
— Am nevoie de tine aici, Swift.
S-a uitat la Web ca şi cum i-ar fi cerut sprijinul. Faţa Maestrului Harului a rămas
calmă, neutră.
— Eşti sigur că nu te pot ajuta în niciun fel? m-a întrebat din nou.
— De fapt…
Am îngheţat brusc când mi-am dat seama cât de greu îmi venea să cer.
— Dacă nu te deranjează să te întorci mai târziu, m-aş bucura să am câteva ore
libere. Dacă n-are prinţul nevoie de tine altundeva.
— O să vin. Îţi mulţumesc că mi-ai cerut-o.
A doua frază era sinceră, nu o simplă formulă de politeţe. Am lăsat să se scurgă
în tăcere câteva clipe în care i-am cântărit cuvintele. Mă lăuda fiindcă izbutisem
în sfârşit să-i cer o favoare. Când i-am întâlnit ochii, mi-am dat seama cât de
mult se prelungise tăcerea, dar pe faţă nu i se citeau decât calmul şi răbdarea
dintotdeauna. Şi am avut din nou senzaţia că mă pândea, nu aşa cum pândeşte un
vânător prada, ci ca un dresor care vrea să câştige prietenia unui animal prudent.
— Mulţumesc, am reuşit să spun.
— Şi poate c-o să merg şi eu cu Swift la piaţă, fiindcă sunt tot atât de curios ca el
să văd oraşul. Dar îţi promit că n-o să pierdem vremea. Crezi că pe Thick l-ar
tenta nişte plăcinte dulci, dacă avem norocul să găsim o brutărie?
— Da. Thick a răspuns cu voce tremurătoare, dar am prins inimă când am văzut
că se arăta interesat. Şi nişte brânză, a adăugat, cu speranţă în glas.
— Poate că plăcinte şi brânză ar trebui să căutaţi în primul rând, m-am corectat
eu.
M-am întors spre Thick zâmbind, dar şi-a ferit privirea. Încă nu mă iertase. Şi
ştiam că trebuia s-o mai fac de încă două ori, când aveam să ne întoarcem la
Zylig şi când aveam să ne îmbarcăm pe o corabie care să ne ducă pe Aslevjal. La
o eventuală călătorie de întoarcere acasă nu îndrăzneam să mă gândesc. Părea
descurajator de îndepărtată.
Web şi Swift au plecat, băiatul vorbind încântat şi bărbatul răspunzându-i cu
acelaşi entuziasm. Adevărul era că mă simţeam uşurat văzându-i împreună. Într-
un oraş străin, un băiat ar fi putut aduce cuiva un afront fără să-şi dea seama sau
s-ar fi putut afla în pericol. Totuşi, m-am simţit abandonat când îi priveam
îndepărtându-se.
M-am simţit tentat să-mi plâng de milă, dar mi-am îndreptat gândurile către
oameni dragi mie, retrăgându-mă astfel de lângă abisul în care mă putea azvârli
un asemenea imbold. Am încercat să nu mă întreb ce se întâmplase cu Hap şi cu
Bufonul de când plecasem din Buckkeep. Hap era un băiat inteligent. Trebuia să
am încredere în el. Iar Bufonul îşi condusese propria viaţă sau propriile vieţi,
vreme de mulţi ani fără niciun ajutor din partea mea. Totuşi, nu mă simţeam în
apele mele când mă gândeam că se afla undeva, pe teritoriul celor Şase Ducate,
probabil furios din pricina faptei mele. M-am surprins plimbându-mi degetele
peste urmele argintii care-mi rămăseseră pe încheietura mâinii după atingerea
Meşteşugului lui. Nu-l simţeam câtuşi de puţin, dar mi-am dus totuşi ambele
mâini la spate. M-am întrebat din nou ce-i spusese lui Burrich sau dacă se
întâlniseră.
Frământări zadarnice, dar nu prea aveam cu ce altceva să-mi ocup timpul. Thick
se uita cum mă foiam fără rost prin mica încăpere. I-am adus un polonic de apă
rece din butoi, dar l-a refuzat. Eu am băut, şi am simţit, în apa ei, ce deosebea
insula de alte locuri. Era dulce, cu iz de muşchi. Probabil adusă dintr-un iaz, mi-
am spus. M-am hotărât să fac focul în vatră, pentru cazul că Web şi Swift se
întorceau cu carne crudă.
Timpul trecea foarte încet. Riddle şi un alt oştean din gardă ne-au adus cuferele
de pe corabie. Am scos dintr-al meu ierburi. Am umplut ibricul greu şi l-am pus
pe vatră, mai degrabă ca să am ceva de făcut decât fiindcă-mi era poftă de ceai.
Ca să iasă dulce şi liniştitor, am amestecat muşeţel, anason şi rădăcină de
zmeură. Thick m-a privit bănuitor când am turnat peste ele apa fiartă, dar nu i-
am dat prima cană. Mi-am tras în schimb un scaun lângă fereastră, de unde
puteam privi oile care păşteau pe coasta mănoasă a dealului care domina oraşul.
Mi-am băut ceaiul şi am încercat să regăsesc mulţumirea pe care mi-o ofereau
liniştea şi singurătatea.
Când i-am întins a doua cană, Thick a acceptat-o. Probabil că, bând-o pe prima,
îl convinsesem că n-aveam de gând să-l droghez sau să-l otrăvesc, mi-am spus
obosit.
Web şi Thick s-au întors, cu braţele pline de pachete şi cu obrajii băiatului
îmbujoraţi după mersul prin aer curat. Thick s-a săltat încet în capul oaselor, să
vadă ce cumpăraseră.
— Aţi găsit tartă cu fragi şi brânză galbenă? i-a întrebat cu speranţă.
— Ei, nu, dar hai să vezi ce-am găsit în schimb, l-a îmbiat Web. Batoane de
peşte roşu, afumat, sărate şi dulci în acelaşi timp.
Chifle mici, cu seminţe presărate deasupra. Şi aici am, pentru tine, un paner plin
cu fructe de pădure. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Femeile le spun
şoricele, fiindcă şoarecii îşi umplu cu ele bortele şi le lasă să se usuce, pentru
iarnă. Sunt un pic cam acre, dar am găsit nişte brânză de capră, cu care se
potrivesc foarte bine. Rădăcinile astea portocalii, ciudate, cică se prăjesc pe
tăciuni şi pe urmă se mănâncă partea din interior, cu sare. Şi, în sfârşit, astea,
care nu mai sunt fierbinţi, ca atunci când le-am cumpărat, dar încă mai au un
miros grozav.
Erau plăcinte de mărimea pumnului unui bărbat. Web le adusese într-o pungă
împletită din fire de iarbă răsucite şi căptuşită cu alge late. Când le-a scos pe
masă, am simţit miros de peşte. Erau umplute cu bucăţi de peşte alb, în sos gros
şi uleios. Mi-a crescut inima când Thick s-a dat jos din pat şi, clătinându-se, s-a
apropiat de masă şi a luat una. A mâncat-o hulpav, oprindu-se numai când îl silea
tusea, apoi a mestecat mai încet o a doua, cu o altă cană de ceai, ca s-o împingă
la vale. Iar după ceai a tuşit atât de tare şi de mult încât m-am temut că se
înecase, dar, în cele din urmă, a răsuflat adânc şi s-au uitat în jur cu ochi apoşi.
— Sunt atât de obosit, a spus cu voce tremurătoare şi, după ce l-a ajutat Swift să
se întoarcă în pat, a adormit imediat.
Swift ne însufleţise masa vorbind cu Web despre oraş. Eu mâncasem păstrând
tăcerea şi ascultând observaţiile băiatului. Avea ochi ageri şi minte iscoditoare.
Se părea că, după ce-i văzuseră banii, aproape toţi oamenii din piaţă se
dovediseră destul de prietenoşi. Bănuiam că lui Web îi fusese din nou de folos
înnăscuta lui curiozitate jovială. O femeie îi spusese până şi că fluxul nu prea
înalt de dimineaţă era un moment potrivit pentru culegerea micilor moluşte dulci
de pe plajă. De aici, Web a trecut la o istorisire despre moluştele adunate
împreună cu mama lui când era băieţandru, apoi au urmat alte poveşti din
copilăria lui. Eu şi Swift le-am ascultat fascinaţi.
Am împărţit o altă cană din ceaiul făcut de mine şi, tocmai când atmosfera după-
amiezii începuse să devină prietenoasă şi plăcută, în uşă şi-a făcut apariţia
Riddle.
— Lordul Chade m-a trimis să vă spun că trebuie să mergeţi la casa mamelor,
pentru o ceremonie de bun venit, ne-a dat de ştire, din prag.
— Atunci ar fi bine să vă duceţi, le-am spus lui Web şi Swift, fără tragere de
inimă.
— Trebuie să mergi şi tu, m-a lămurit Riddle. Aici, cu netotul prinţului, trebuie
să rămân eu.
Mi-am îndreptat ochii spre el.
— Thick, am spus încet. Îl cheamă Thick.
Mi se întâmpla pentru prima oară să-l dojenesc pe Riddle pentru ceva. S-a
mulţumit să se uite la mine şi nu mi-am dat seama dacă remarca mea îl
îndurerase sau îl ofensase.
— Thick, s-a corectat apoi. Eu trebuie să stau cu Thick. Ştii că n-am spus-o cu
niciun gând rău, Tom Badgerlock, a adăugat, aproape bosumflându-se.
— Ştiu. Dar aşa ceva răneşte sentimentele lui Thick.
— Oh! Riddle şi-a întors brusc privirea către bondocul adormit, ca şi cum l-ar fi
şocat vestea că avea sentimente. Oh!
Mi-a fost milă de el.
— Pe masă e mâncare şi ai apă caldă pentru ceai, dacă vrei.
A dat din cap şi am simţit că făcuserăm pace. Am avut nevoie de câteva minute
ca să-mi netezesc părul, dându-mi-l pe spate, şi ca să-mi pun o cămaşă nouă. Pe
urmă l-am pieptănat pe Swift, spre dezgustul lui, şi am descoperit, consternat, ce
încâlcită îi era chica.
— Trebuie să faci asta în fiecare dimineaţă. Sunt sigur că tatăl tău ţi-a spus că nu
se cade să umbli ca un căluţ de munte neţesălat.
M-a ţintuit brusc cu privirea.
— Astea-s exact cuvintele lui! a exclamat, iar eu mi-am mascat propria scăpare
răspunzând:
— Multă vreme spune aşa în Buck, băiete. Ia să te vedem acum. Ei, n-arăţi rău.
Nici dacă o să te speli ceva mai des n-o să te doară, dar acum nu e timp. Să
mergem.
Mi-a părut brusc rău de Riddle când l-am lăsat singur la masă.
Capitolul 10
NARCESCA
Iată care e obiceiul lor în ceea ce priveşte căsătoria: îi leagă doar atâta timp cât
doreşte femeia. Şi tot ea îşi alege bărbatul, deşi el o poate curta pe aceea pe
care o doreşte, oferindu-i daruri şi dedicându-i izbânzile lui din războaie. Pe
Insulele Străine, dacă o femeie acceptă curtea unui bărbat, nu înseamnă că se
leagă de el, ci doar că e bine-venit în patul ei. Distracţia asta poate dura o
săptămână, un an sau o viaţă. Hotărârea îi aparţine numai şi numai femeii.
Toate lucrurile care se pot păstra sub un acoperiş îi aparţin femeii, aşa cum îi
aparţine şi tot ce oferă pământul stăpânit de casa mamelor ei. Copiii îi aparţin
tribului ei şi de obicei nu sunt educaţi şi instruiţi de tată, ci mai degrabă de fraţii
şi de unchii mamei. Atâta vreme cât bărbatul trăieşte pe pământul ei sau în casa
mamelor ei, ea e aceea care dispune de munca lui. Una peste alta, eu, călătorul,
sunt uimit fiindcă un bărbat acceptă de bunăvoie un rol atât de minor, iar, pe de
altă parte, insularii par nedumeriţi de obiceiurile noastre şi mă întreabă uneori:
„De ce renunţă femeile voastre de bunăvoie la avuţia familiilor lor ca să ajungă
servitoare în casa unui bărbat?”
SCRIBUL FEDWREN, Istorisirea unei călătorii într-un ţinut barbar

Casa mamelor Tribului Narvalului era fortăreaţă şi cămin deopotrivă. Părea cu
mult mai veche decât orice altă construcţie din Wuislington. Zidul masiv care îi
înconjura domeniul şi grădina reprezenta prima linie de apărare. Dacă
invadatorii îi făceau pe apărători să bată în retragere, aceştia se puteau refugia în
casa propriu-zisă. Urmele de arsură de pe pereţii ei de piatră şi de pe grinzi
povesteau că înfruntase până şi focul. La catul de jos uşa era singura deschidere.
Cel de deasupra nu se putea făli decât cu ambrazuri înguste, pentru săgeţi, şi abia
următorul avea ferestre adevărate, toate cu obloane destul de solide ca să
oprească orice s-ar fi izbit de ele. Însă locuinţa nu semăna cu ceea ce înţelegem
noi printr-un castel. Nu era un loc în care să adăposteşti oile sau oamenii dintr-un
sat întreg sau unde să păstrezi o grămadă de provizii. Bănuiam că era menită
doar să le ţină piept piraţilor care veneau odată cu un flux şi plecau cu următorul,
nu să reziste unui adevărat asediu. Reprezenta o altă diferenţă dintre noi şi
insulari, dintre modurile noastre de gândire.
La poartă, doi tineri care purtau totemul Narvalului ne-au salutat dând din cap şi
ne-au făcut semn să intrăm. În interiorul zidului, aleea era acoperită cu nisip de
pe plajă amestecat cu frânturi de scoici, aşa că scânteia sub paşi, opalescentă.
Uşa casei mamelor, în lemnul căreia fuseseră ciopliţi narvali, stătea deschisă
destul de larg ca să poată intra trei bărbaţi, umăr la umăr. În interior, totul era
penumbră şi lumină de torţe. Era aproape ca şi cum ai fi pătruns într-o grotă.
Ne-am oprit în prag, ca să ni se obişnuiască ochii. Miresmele încăperii locuite
vreme îndelungată îngroşau aerul. Mirosea a mâncare, a fiertură înăbuşită, a
carne afumată şi a vin vărsat, a blănuri puse la sare, a oameni adunaţi laolaltă.
Amestecul ar fi putut fi o duhoare, dar nu era. Era miros de casă primitoare, de
loc ferit de primejdii, de familie.
Dincolo de uşă începea o sală imensă, cu întinderea întreruptă doar de stâlpi de
susţinere. Adăpostea trei vetre cu focul aprins, şi pe toate se pregătea mâncare.
Pe podeaua din dale de piatră era împrăştiat stuf proaspăt. De-a lungul pereţilor
se întindeau bănci şi rafturi. Cele din şirul de jos erau late şi aşternuturile de
piele şi blană rulate la marginile lor spuneau că noaptea serveau drept paturi, iar
ziua drept bănci şi mese. Cele de deasupra, mai înguste, adăposteau provizii şi
obiecte personale. Cea mai mare parte a luminii din încăpere era dată de vetre,
căci lumânările aprinse în sfeşnicele fixate pe majoritatea stâlpilor ardeau
aproape fără folos. În colţul din stânga, o scară largă se pierdea în semiîntuneric.
Era singura cale către celelalte caturi. Şi avea sens. Dacă atacatorii izbuteau să ia
în stăpânire catul de jos, asediaţii n-aveau de apărat decât o singură intrare.
Năvălitorii nu puteau urca decât plătind scump.
Am zărit toate astea printre oamenii adunaţi. Erau de toate vârstele, grupaţi
pretutindeni, şi nerăbdarea tuturor plutea în aer. Mi-am dat fără dubiu seama că
noi întârziaserăm. În capătul lungii încăperi, lângă cea mai mare dintre vetre,
aştepta Dutiful. De aceeaşi parte a vetrei se înşiruiau Chade şi coteria Harului,
iar dincolo de ei stătea Garda Prinţului, pe trei rânduri. Mulţimea din Tribul
Narvalului ne-a făcut loc s-ajungem acolo unde se cuvenea să ne aflăm. Web şi
Swift au înaintat ca să se oprească alături de menestrelul Cockle, de Civil şi de
motanul care-i era tovarăş de Har. Eu am rămas cu ceilalţi oşteni, într-un capăt al
primului rând.
Elliania nu era de faţă. De cealaltă parte a vetrei se adunaseră mai ales femei.
Peottre era singurul bărbat în putere. Am văzut câţiva bunici, patru flăcăiandri
cam de vârsta narcescăi şi şase sau şapte băieţaşi de diverse vârste, chiar şi ţânci
agăţaţi de fusta mamei. Oare Războiul Corăbiilor Roşii împuţinase chiar atât de
tare Tribul Narvalului?
Erau prezenţi şi corabierii din Tribul Mistreţului, dar stăteau deoparte, părând
mai degrabă martori decât participanţi la ceea ce avea să urmeze. Oamenii
îngrămădiţi în restul sălii erau aproape numai din Tribul Narvalului, după cum o
dovedeau bijuteriile lor, ornamentele hainelor şi tatuajele. Făceau excepţie doar
câţiva bărbaţi însoţiţi de femei narval, cu care probabil se însuraseră sau cărora
le erau pereche vremelnică, drept urmare a unei înţelegeri mai puţin oficiale. Am
văzut printre ei urşi, vidre şi un vultur.
Toate femeile purtau haine şi podoabe care-ţi luau ochii. Cele fără bijuterii din
aur, argint sau pietre preţioase se împodobiseră cu scoici, pene şi seminţe. Nu-şi
neglijaseră nici părul, care, aranjat cu măiestrie, mărea simţitor înălţimea unora.
Spre deosebire de Buckkeep, unde femeile păreau să-şi schimbe podoabele
punându-se de acord printr-un misterios meşteşug numai al lor, acolo, în casa
mamelor, am văzut nenumărate stiluri. Fie ele din mărgele, brodate sau din
ţesătură, modelele rochiilor nu aveau în comun decât strălucirea culorilor şi
narvalul.
Am presupus că primul cerc era alcătuit din rudele narcescăi, dintre care cele
mai apropiate se aflau în grupul de lângă vatră. Un grup din care făceau parte
aproape numai femei. Şi toate acele femei narval aveau ceva aparte, un soi de
concentrare aproape feroce. În locul unde se aflau, încordarea din încăpere părea
palpabilă. M-am întrebat care era mama ei şi ce anume aşteptam cu toţii.
S-a lăsat o linişte deplină. Pe urmă pe scară au coborât patru bărbaţi din Tribul
Narvalului, purtând o femeie mărunţică, zbârcită. Stătea pe un scaun din bucăţi
răsucite de lemn lucios, de salcie, căptuşit cu piei de urs. Părul ei alb şi rar era
împletit în cozi prinse în jurul capului, ca o coroană. Purta o rochie roşie, pe care
narvalul apărea în repetate rânduri, conturat de nasturi mărunţi, de culoarea
fildeşului. Cei patru bărbaţi au lăsat scaunul jos, dar nu pe podea, ci pe o masă
masivă, astfel încât bătrâna să poată rămâne aşezată şi să-i privească totuşi de
sus pe toţi cei adunaţi în casa ei. Ea şi-a îndreptat spatele cu un uşor scâncet de
nemulţumire, apoi, băţoasă, şi-a plimbat privirea asupra noastră, a tuturor. Şi-a
umezit buzele zbârcite cu vârful limbii rozalii. Papucii din blană groasă îi
atârnau de picioarele descărnate.
— Bun! Ne-am adunat cu toţii! a anunţat.
Vorbea în limba insularilor, foarte tare, aşa cum sunt înclinaţi toţi bătrânii atinşi
de surzenie. Nu părea să-şi dea seama de importanţa ceremoniei şi nici nu era la
fel de încordată ca restul femeilor din familia ei.
Mama cea Mare a tribului Narvalului s-a aplecat în faţă, strângând cu degetele ei
noduroase lemnul răsucit al braţelor scaunului.
— Ei, atunci spuneţi-i să iasă în faţă. Cine vrea s-o curteze pe Elliania, narcesca
Tribului Narvalului? Unde e războinicul destul de cutezător ca să ceară
îngăduinţa mamelor pentru a împărţi patul cu fiica noastră?
Sunt sigur că nu erau cuvintele la care i se spusese lui Dutiful să se aştepte. Roşu
ca sfecla, a înaintat cu un pas. A făcut în faţa bătrânei plecăciunea supusă a unui
războinic şi a vorbit clar, în limba insularilor.
— Eu stau în faţa mamelor din Tribul Narvalului şi cer îngăduinţa să-mi unesc
stirpea cu a voastră.
Bătrâna l-a privit o clipă cu ochii cât cepele, apoi s-a încruntat, nu la el, ci la
unul dintre cei patru tineri care-i purtaseră scaunul.
— Ce caută aici sclavul ăsta din cele Şase Ducate? Şi de ce se străduieşte să
vorbească limba noastră şi-o face atât de oribil? Tăiaţi-i limba dacă mai încearcă
o dată!
S-a lăsat brusc tăcerea, întreruptă de un hohot de râs nestăpânit, venit din fundul
sălii şi înăbuşit aproape imediat. Dutiful a izbutit cumva să nu-şi piardă
aplombul şi a fost destul de înţelept ca să nu încerce să-i dea explicaţii bătrânei
mame înfuriate. O altă femeie din familia narcescăi s-a apropiat de ea, s-a ridicat
pe vârfuri şi a început să-i şoptească la ureche cu frenezie. Bătrâna a întrerupt-o
iritată, fluturându-şi mâna.
— Termină cu şuieratul şi cu scuipatul ăsta, Almata! Ştii că n-aud nici măcar un
singur cuvânt când vorbeşti aşa! Unde e Peottre? S-a uitat în jur de parcă şi-ar fi
căutat un pantof, apoi şi-a ridicat privirea şi s-a încruntat la unchiul Ellianiei.
Uite-l! Ştii că pe el îl aud cel mai bine. Ce face tocmai acolo? Vino-ncoace,
pungaş obraznic, şi explică-mi ce-nseamnă toate astea!
Să priveşti o babă dându-i porunci unui războinic călit în luptă ar fi fost delicios
de amuzant dacă îngrijorarea nu s-ar fi aşternut pe faţa lui, apăsătoare. S-a
îndreptat spre ea cu paşi mari, s-a lăsat o clipă într-un genunchi, apoi s-a ridicat.
Bătrâna şi-a pus pe umărul lui o mână ca o rădăcină de copac.
— Ce se petrece?
— Oerttre, a răspuns el încet.
Am bănuit că glasul lui gros ajungea la urechile ei bătrâne mai degrabă decât
şoaptele ascuţite ale unei femei.
— E vorba de Oerttre. Ţi-aduci aminte?
— Oerttre, a repetat ea, şi ochii i s-au umplut brusc de lacrimi. Şi-a rotit privirea
prin încăpere. Şi Kossi? Şi micuţa Kossi? Atunci e aici? A venit în sfârşit acasă?
— Nu, a răspuns scurt Peottre. Nu e aici, niciuna dintre ele nu e. Şi despre asta e
vorba. Ţi-aduci aminte? Ţi-am explicat azi-dimineaţă, în grădină. Ţi-aduci
aminte?
A dat încet din cap, cu ochii la ea, încurajând-o.
Bătrâna s-a uitat la faţa lui şi i-a imitat gestul, apoi s-a oprit. A clătinat din cap, o
singură dată.
— Nu, a strigat cu voce joasă. Nu-mi aduc aminte. Albiţa nu mai înfloreşte şi
anul ăsta prunele s-ar putea să fie acre. Îmi amintesc că am vorbit despre asta.
Dar… nu. E important, Peottre?
— Da, Mare Mamă. Este. Foarte important.
Ea a părut tulburată, apoi s-a înfuriat brusc.
— Important, important! Important, spune un bărbat, dar ce ştiu bărbaţii? Vocea
ei bătrână, spartă şi stridentă s-a înălţat mânioasă şi batjocoritoare. S-a plesnit cu
mâna sfrijită peste coapsă, dezgustată. Să între în paturile femeilor şi să verse
sânge, asta-i tot ce ştiu şi tot ce cred ei că e important. Ce ştiu ei despre tunderea
oilor şi despre grădinile din care trebuie cules rodul, ce ştiu ei despre numărul
butoaielor cu peşte sărat şi al butiilor cu şuncă dulce de care e nevoie pentru
iarnă? Important! Ei bine, dacă e important, să se ocupe Oerttre. Ea e acum
Mama cea Mare, iar mie s-ar cuveni să mi se îngăduie să mă odihnesc. Şi-a luat
mâna pe de umărul lui Peottre şi s-a prins din nou, strâns, de braţele scaunului.
Am nevoie de timpul meu de odihnă! s-a plâns, cu jale în glas.
— Da, Mare Mamă. Da, ai. Şi ar trebui să te bucuri de el acum, iar eu o să am
grijă să se facă totul aşa cum trebuie. Îţi făgăduiesc.
Şi, chiar în clipa în care a terminat de rostit cuvintele, Elliania a ieşit din
întunericul din capul scării şi s-a grăbit să coboare. Purta încălţări uşoare şi păşea
părând aproape să nu atingă treptele. Jumătate din păr îi era ridicat şi prins cu
agrafe ca nişte stele minuscule; restul îi flutura liber pe umeri. Nu părea lăsat
astfel cu intenţie. În spatele ei, pe trepte, au apărut două femei tinere care au dat
s-o urmeze, apoi s-au oprit oripilate, vorbindu-şi în şoaptă. Am bănuit că o
pregăteau pentru apariţia la catul de jos, dar fugise din mâinile lor când auzise
voci ridicate.
Când mulţimea s-a despicat ca să-i facă loc, i-am recunoscut mai degrabă ţinuta
decât înfăţişarea. Ca şi Dutiful, crescuse în lunile scurse de când n-o mai
văzusem şi rotunjimile de fetiţă i se topiseră, lăsând loc celor care conturau
femeia. În timp ce trecea prin faţa şirului rudelor ei de parte femeiască, n-am fost
singurul bărbat din cele Şase Ducate care a icnit scurt, uluit. Rochia îi acoperea
umerii şi spatele, dar lăsa la vedere sânii înălţaţi cu mândrie. Oare îşi vopsise
cumva sfârcurile ca să fie atât de roz? Mi-am pus întrebarea şi carnea mi s-a
întărit, ca răspuns. O clipă mai târziu, aveam zidurile ridicate şi l-am dojenit pe
Dutiful:
„Controlează-ţi gândurile!”
Probabil că mă auzise, dar nici măcar n-a tresărit. Se holba la narcescă de parcă
n-ar mai fi văzut niciodată sânii unei femei, ceea ce era, de altfel, foarte posibil.
Ea n-a aruncat nici măcar o singură privire către figura lui uluită, ci s-a dus drept
la Mama cea Mare.
— Mă ocup eu de asta, Peottre, a spus, cu noua ei voce de femeie. Pe urmă li s-a
adresat bărbaţilor care o aduseseră pe bătrână, în scaunul ei. Aţi auzit ce-a spus
Mama cea Mare. Îşi vrea timpul ei de odihnă. Să-i mulţumim cu toţii pentru că
ne-a onorat cu prezenţa ei adunarea din această seară şi să-i urăm somn lin, fără
durere în oase.
I-a răspuns un murmur, ecou al urării ei de noapte bună, apoi tinerii au săltat
scaunul Marii Mame şi au scos-o din sală. Narcesca a rămas dreaptă şi tăcută,
urmărindu-i din priviri până când au dispărut în întunecimea din partea de sus a
scării. A răsuflat adânc. Prinţul se holba acum la spatele ei, la proeminenţa
delicată a ultimei vertebre de sus, dezgolită de părul ridicat, şi la gâtul graţios.
Croitoresele făcuseră o treabă foarte bună, mi-am spus. Nu i se zărea nici măcar
marginea tatuajului. L-am văzut pe Chade dându-i prinţului un mic ghiont în
coaste. Tânărul a tresărit ca trezit din vis şi a descoperit brusc că-l interesau
picioarele lui Peottre. Unchiul Ellianiei îl ţintuia cu o privire rece, ca pe un câine
prost dresat, care fură de pe masă când nu se uită nimeni.
Am văzut-o pe narcescă îndreptându-şi spatele. S-a întors ca să ne privească pe
toţi. Şi-a rotit ochii, cuprinzând întreaga adunare. Podoaba din părul ei era făcută
dintr-un corn de narval. N-am idee cum izbutise meşteşugarul să-l coloreze într-
un albastru irizat. Agrafele în formă de stele scânteiau în jurul lui şi nu mă mai
îndoiam că figurina găsită de Dutiful pe Plaja Comorilor era o previziune a
acelui moment. Dar asta nu mă ajuta să-i înţeleg semnificaţia şi n-aveam timp de
gândire.
Narcesca a reuşit cumva să zâmbească. Colţurile gurii i s-au strâmbat uşor când
a râs scurt şi a ridicat din umeri.
— Am uitat ce-ar trebui să spun acum. Vrea cineva să rostească în locul meu
cuvintele Mamei?
Apoi, înainte de a avea cineva timp să-i răspundă, şi-a îndreptat privirea spre
Dutiful. Faţa lui se înroşise deja; când a întâlnit ochii ei, a părut să ia foc.
— Vezi, în seara asta contopim două dintre tradiţiile noastre, a spus Elliania, cu
voce calmă, fără să ia în seamă obrajii lui împurpuraţi. Din întâmplare, e
momentul să mă înfăţişez tribului meu ca femeie care lasă sânge. Şi chiar în ziua
asta ai venit aici, să te oferi să-mi fii pereche.
Buzele prinţului s-au mişcat. Cred că a murmurat cuvintele „femeie care lasă
sânge”, dar nu s-a auzit niciun sunet.
Narcesca a râs, dar fără nicio urmă de veselie. Un sunet de gheaţă sfărâmată.
— Poporul tău n-are nicio ceremonie pentru asta? Un băiat îşi însângerează sabia
ca să devină bărbat, nu-i aşa? Putând să ucidă, dă de veste că e de-acum întreg.
Dar o femeie n-are nevoie de sabie. Pe noi ne înseamnă cu sânge Eda însăşi,
spunând lumii că suntem întregi. Ceea ce poate lua un bărbat cu sabia poate da o
femeie doar din carnea ei. Viaţă. Şi-a pus ambele mâini, neîmpodobite de inele,
pe pântecul plat. Am vărsat primul meu sânge de femeie. Pot face viaţa să se
nască în mine. Stau în faţa voastră, a tuturor, acum femeie.
Toată sala a răspuns murmurând:
— Bine-ai venit, Elliania, femeie din tribul Narval.
Am simţit că narcesca reintrase în ritual şi îi rostise cuvintele. Peottre se
retrăsese printre bărbaţii tribului. Femeile s-au adunat în jurul ei şi a schimbat cu
fiecare dintre ele un salut ritual. Câteva fete cu părul revărsat pe umeri priveau
cu ochi mari, strânse laolaltă. Una, cea mai înaltă dintre ele şi cea mai apropiată
de momentul când avea să se poată numi femeie, a arătat cu degetul către Dutiful
şi a spus ceva laudativ către două dintre prietenele ei. Mi-am dat seama că toate
îi fuseseră tovarăşe de joacă şi însoţitoare, însă ea se despărţise acum de grupul
lor, intrând în rândul femeilor. Lipsa de efort cu care luase situaţia sub control
îmi spunea că, de mult timp şi în multe feluri, fusese o femeie printre fete.
Ceremonia recunoştea oficial că trupul ei începea să ţină pasul cu mintea.
După ce au salutat-o toate femeile, Elliania s-a retras din cercul de lumină
împrăştiată de vatră. Liniştea a coborât peste mulţime, luând locul comentariilor
şi urărilor. Pentru o scurtă clipă, am simţit stânjeneala tuturor. Peottre şi-a mutat
greutatea de pe un picior pe altul, apoi s-a silit să stea nemişcat. Dutiful nu s-a
clintit de la locul lui şi am simţit că lui minutele i se păreau ore.
În cele din urmă, femeia care şoptise la urechea Marii Mame a ieşit în faţă.
Năvala sângelui i-a îmbujorat uşor obrajii. Simţea, evident, că rangul nu-i dă
dreptul să oficieze ritualul, dar nimeni altcineva nu se oferise să o facă. Înainte
de a deschide gura, şi-a dres glasul, în care i-a rămas totuşi un tremur vag.
— Sunt Almata, o fiică a Mamelor din Tribul Narvalului. Sunt verişoara
narcescăi Elliania şi am cu şase ani mai mult decât ea. Ştiu că nu sunt demnă, dar
voi vorbi în locul Marii Mame.
S-a întrerupt, parcă vrând să le lase timp altora să-i revendice rolul. Erau de faţă
femei mai vârstnice, dar niciuna n-a scos niciun cuvânt. Câteva au încurajat-o
dând uşor din cap. Cele mai multe păreau triste. Almata a respirat adânc şi,
vizibil mai destinsă, a continuat.
— Ne-am adunat în casa mamelor noastre pentru că un bărbat din alt trib a venit
printre noi, dornic să-şi unească stirpea cu a noastră. Nu cere o femeie oarecare,
ci pe narcesca noastră Elliania, ale cărei fiice ne vor putea fi, la rândul lor,
Narcescă şi Mamă şi Mare Mamă. Apropie-te, războinicule. Cine vrea s-o
curteze pe Elliania, narcesca Tribului Narvalului? Unde e războinicul destul de
cutezător ca să ceară îngăduinţa mamelor pentru a împărţi patul cu fiica noastră,
dăruindu-i fiice care vor fi crescute pentru a deveni Mame ale Tribului
Narvalului?
L-am văzut pe Dutiful respirând întretăiat. N-ar fi trebuit; s-ar fi cuvenit să fie
mai stăpân pe sine, însă n-aveam de ce să-l dojenesc. Simţeam cu toţii că în
seara aceea ceva mergea anapoda şi că de vină nu era numai prezenţa unor
străini la un ritual al insularilor. Aveam senzaţia că toată lumea se întindea ca să
astupe un gol, că încerca să îndulcească o nenorocire retrăgându-se la adăpostul
tradiţiilor. Însă nu mai era cu putinţă să fim prevăzători. Dutiful a răspuns cu
voce fermă:
— Sunt aici. Eu o doresc pe narcesca Elliania din Tribul Narvalului ca mamă a
copiilor mei.
— Şi cum le vei purta de grijă, ei şi copiilor pe care i-i vei dărui? Ce i-ai adus
Tribului Narvalului, ca să-i îngăduim stirpei tale să se amestece cu a noastră?
Şi aşa ne-am trezit brusc pe pământ solid. Chade se pregătise pentru asta foarte
bine. Oşteanul de alături m-a înghiontit şi m-am tras deoparte aproape în cadenţă
tot restul gărzii. În spatele nostru era un morman acoperit cu o bucată de pânză
de cort. Longwick l-a descoperit şi fiecare oştean a luat câte un obiect şi l-a adus
în faţă, în timp ce era descris de Chade. Dutiful stătea tăcut şi mândru în vreme
ce darurile sale le erau înfăţişate atât Almatei, cât şi narcescăi, şi chiar avea cu ce
se mândri. Totul fusese pregătit fără zgârcenie.
O parte dintre daruri sosiseră odată cu noi, mutate în grabă de pe Destinul
Fecioarei pe Mistreţul Colţos. Butoaie cu rachiu din Shoaks, un balot cu blănuri
de hermină din Regatul Munţilor şi mărgele de sticlă colorată din Tilth îmbinate
într-o tapiserie care putea fi agăţată la o fereastră. Cercei de argint, lucraţi chiar
de Regina Kettricken. Ţesături fine, din bumbac, în şi lână din Bearns. Alte
daruri erau doar amintite, ca promisiuni, şi urmau să fie aduse din Zylig cu
prilejul următoarei călătorii. Citirea listei a durat ceva timp. Munca a trei fierari
pricepuţi, vreme de trei ani. Un taur şi douăsprezece vaci din cele mai bune rase
din regatul nostru. Şase perechi de boi şi un atelaj de cai. Câini de vânătoare şi
doi şoimuleţi de iarnă, învăţaţi să însoţească femeile la vânătoare. Alte lucruri
oferite de Chade în numele Prinţului Dutiful nu erau deocamdată decât vise,
negoţ şi pace între cele Şase Ducate şi Insulele Străine, grâu când pescuitul
mergea prost, fier de calitate bună şi dreptul de a face negoţ în toate porturile
noastre. Înşiruirea darurilor era lungă şi, în timp ce le enumera Chade, am
simţim cum mă ajungea oboseala zilei.
Însă mi-am revenit când bătrânul a încheiat şi a vorbit din nou cu Almata.
— Acestea sunt darurile oferite tribului nostru. Mame, fiice şi surori, ce aveţi de
spus? Are vreuna dintre voi ceva împotriva lui?
S-a lăsat tăcerea. Fără îndoială că aşa îşi exprimau aprobarea, fiindcă Almata a
dat din cap cu gravitate. Apoi s-a întors spre Elliania.
— Verişoară, femeie din Tribul Narval, Elliania Narcesca, care ţi-e voia? îl
doreşti pe acest bărbat? îl iei, să fie al tău?
Lui Peottre i s-au reliefat muşchii gâtului când a făcut tânăra zveltă un pas în
faţă. Dutiful a întins o mână, cu palma în sus. Narcesca s-a oprit lângă el, umăr
la umăr, şi şi-a pus palma deschisă peste a lui. Pe urmă s-a întors să-l privească
şi, când li s-au întâlnit ochii, flăcăul meu a roşit din nou.
— Îl iau, a răspuns cu seriozitate.
O parte din mine a remarcat că nu spusese şi dacă îl dorea sau nu. A răsuflat
adânc şi a adăugat, cu voce mai răsunătoare.
— Îl iau, şi vom împărţi patul, şi îi vom da casei mamelor fiice. Dacă duce la
bun sfârşit însărcinarea pe care i-am hotărât-o deja. Dacă îmi poate aduce aici, pe
această vatră, capul dragonului Icefyre, o să poată spune că îi sunt soaţă.
Peottre a închis ochii şi i-a redeschis. S-a silit s-o vadă pe fiica surorii lui
vânzându-se. Umerii i s-au mişcat de parcă şi-ar fi înăbuşit un suspin. Almata a
întins mâna şi cineva i-a pus în ea o fâşie lungă de piele. S-a apropiat de Dutiful
şi Elliania şi le-a legat încheieturile mâinilor, spunând:
— Aceasta vă leagă aşa cum v-au legat cuvintele voastre. Atâta timp cât te
acceptă ea, nu împărţi patul cu nicio altă femeie, Dutiful, altminteri viaţa aceleia
va fi curmată de cuţitul Ellianiei. Atâta timp cât eşti satisfăcută de el, Elliania,
nu-ţi împărţi patul cu niciun alt bărbat, altminteri acela va trebui să înfrunte sabia
lui Dutiful. Acum amestecaţi-vă sângele deasupra pietrelor vetrei din casa
mamelor noastre, aducându-l ofrandă Edei pentru copiii pe care vi-i va dărui.
N-aveam niciun chef să privesc, şi totuşi am făcut-o. Cuţitul i-a fost oferit mai
întâi lui Dutiful. El n-a dat niciun semn de durere când şi-a crestat braţul, mai jos
de cot, până ce a început să sângereze din belşug. Pe urmă şi-a făcut căuş palma
mâinii legate şi a aşteptat să se prelingă sângele în el, trecând peste legătura de
piele. Elliania i-a repetat gesturile, cu o expresie serioasă şi oarecum apatică, de
parcă ar fi trecut undeva, cu atât de mult dincolo de dezonoare, încât nimic n-o
mai putea atinge. După ce în căuşul ambelor palme s-a strâns ceva sânge,
Almata le-a călăuzit mâinile, astfel încât să se încleşteze una de cealaltă. Pe urmă
au îngenuncheat şi fiecare şi-a lăsat pe vatră urma palmei mânjite de sângele lor
amestecat. Când s-au întors din nou cu faţa către adunare, Almata le-a dezlegat
mâinile şi i-a întins fâşia de piele lui Dutiful, care a primit-o cu gravitate. Almata
a trecut în spatele lor, cu câte o mână pe umărul fiecăruia. A încercat să-şi pună o
notă de voioşie în glas, care i-a sunat totuşi plat când a spus:
— Stau în faţa voastră, uniţi şi legaţi de cuvintele lor. Uraţi-le tot binele, oameni
ai tribului meu.
Murmurul aprobator care s-a înălţat în sală mi-a dat mai degrabă impresia că
aplaudau o faptă de mare curaj decât că tocmai fuseseră martori la fericita unire
a unei perechi de îndrăgostiţi.
Elliania şi-a plecat fruntea în faţa lor, de parcă s-ar fi sacrificat pentru ei într-un
mod pe care nu-l puteam înţelege.
Sunt însurat?
În gândul trimis de Dutiful prin Meşteşug se contopeau uimirea, consternarea şi
indignarea.
Nu înainte de a-i aduce ei capul unui dragon, l-am avertizat eu.
Nu înainte de a oficia o ceremonie adevărată în Castelul Buckkeep, l-a liniştit
Chade.
Prinţul părea năucit.
În jurul nostru, toată lumea din sală a început brusc să se agite. Au fost aduse
mai întâi scânduri late, care au devenit mese, apoi mâncăruri care să le umple.
Menestrelii insulari au început un cântec la instrumentele lor de suflat.
Respectându-şi tradiţia, stâlceau cuvintele atât de tare ca să se potrivească
perfect cu melodia, încât nu înţelegeam nimic. Am observat că, dintre ei, doi au
venit să-l salute de Cockle şi l-au invitat în colţul lor din sală. Urările lor de bun
venit mi s-au părut sincere şi am fost din nou izbit de buna înţelegere care părea
să existe între absolut toţi menestrelii.
Dutiful s-a folosit de Meşteşug ca să pot auzi tot ce-i spunea Elliania, cu voce
înceată.
— Acum trebuie să mă ţii de mână şi să mergem să te prezint verişoarelor mele
mai vârstnice. Nu uita că au ani mai mulţi decât mine. Deşi eu sunt narcesca,
pentru asta sunt datoare să le respect. Şi eşti dator şi tu.
Îi vorbea de parcă ar fi fost un copil.
— O să mă străduiesc să nu te fac de ruşine, a răspuns el destul de tăios.
Nu mi-au plăcut cuvintele lui, dar nu puteam să-i găsesc cu adevărat vină pentru
că le rostise.
— Atunci zâmbeşte. Şi nu vorbi, fiindcă aşa se cuvine să se poarte un războinic
într-o casă a mamelor care nu e a lui, a ripostat ea.
L-a luat de mână, dând clar de înţeles că ea îl călăuzea. Aşa ar fi condus cineva
un taur demn de laudă, ţinându-l de inelul din nas, mi-am spus în sinea mea.
Femeile nu i-au ieşit în întâmpinare.
L-a purtat Elliania de la un grup la altul. El făcea de fiecare dată plecăciunea
supusă a războinicului, după obiceiul din Insulele Străine, adică îşi întindea
mâna cu care mânuia sabia, acum însângerată, cu palma în sus, în timp ce-şi lăsa
capul în jos. Femeile îl priveau zâmbind şi îi vorbeau narcescăi, comentându-i
alegerea. Am simţit că, într-un alt moment şi într-un alt loc, ar fi glumit şi ar fi
tachinat-o. Însă la acea ceremonie şi cu acel bărbat, cuvintele erau bine chibzuite
şi curtenitoare. Nu împrăştiau tensiunea ritualului oficial, o prelungeau.
Văzând că alte grupuri de războinici se răspândeau prin sală, Chade ne-a
îngăduit să rupem rândurile.
Fii numai ochi şi urechi, mi-a cerut, pe când înaintam încet prin mulţime.
Fără încetare, i-am răspuns.
Nu era nevoie să-mi spună să nu-l scap pe prinţ din vedere. Până ce nu aflam ce
se ascundea în spatele acelei faţade, n-aveam idee cine îi voia şi cine nu-i voia
răul. Aşa că, în toiul ospăţului de nuntă, mă foiam de colo-colo, fără să mă
îndepărtez niciodată prea mult de prinţ şi păstrând tot timpul o foarte uşoară
legătură cu el, prin Meşteşug.
Petrecerea se deosebea foarte mult de orice fel de festin din Castelul Buckkeep.
Oaspeţii nu erau aşezaţi în funcţie de rang şi de favorurile câştigate la Curte. În
schimb, fusese adusă mâncarea şi fiecare se servea după bunul plac şi mânca
umblând prin sală. Carnea de oaie era în frigări ţinute calde lângă vatră, iar pe
tăvi tronau mormane de păsări de curte, fripte întregi. Am luat de pe un platou o
bucată de peşte afumat, picant, crocant şi nemaipomenit de gustos. Pâinea
insularilor era neagră şi nedospită, coaptă în forme mari, rotunde. Mesenii îşi
rupeau bucăţi de mărimea dorită, apoi puneau pe ele bucăţi de murături sau le
afundau în ulei de peşte şi în sare. Mirosurile tuturor soiurilor de mâncare mi se
păreau foarte puternice, şi aproape totul era murat, afumat sau sărat. Numai
carnea de oaie şi cea de pasăre erau proaspete, dar până şi acestea fuseseră
condimentate cu un soi de algă.
Totul se petrecea în acelaşi timp, oaspeţii mâncau, beau, vorbeau, ascultau
muzică, urmăreau un soi de concurs de jonglerie, făcând prinsoare unii cu alţii.
Zgomotul vocilor ridicate era aproape asurzitor. După o vreme, mi-am dat seama
că se mai petrecea şi altceva. Femeile tinere din Tribul Narvalului le făceau ochi
dulci nu doar oştenilor noştri, ci şi lui Civil şi Cockle. Am văzut mai mulţi
bărbaţi din gardă zâmbind prosteşte în timp ce se lăsau conduşi de ele afară sau
în susul scării întunecoase.
Ne momesc oştenii înadins ca să-i îndepărteze? l-am întrebat neliniştit pe Chade,
prin Meşteşug.
Aici femeile sunt cele care aleg, mi-a răspuns el. N-au aceleaşi obiceiuri ca noi
în privinţa castităţii. Oştenilor li s-a spus să fie prudenţi, dar să nu rămână de
gheaţă. E de aşteptat ca războinicii şi însoţitorii prinţului să accepte invitaţiile,
dar fără să facă niciodată primul pas; încalci legile ospitalităţii dacă te ţii de
capul unei femei care nu ţi-a dat de înţeles că o interesezi. Dacă n-ai observat,
în Wuislington e mare lipsă de bărbaţi, iar copiii sunt mult mai puţini decât e
firesc într-un loc cu atât de multe femei. Aici, umplerea pântecului femeii într-o
noapte de nuntă e de bun augur, prezice naşterea unui copil norocos.
Există vreun motiv pentru care nu mi s-a spus asta până acum?
Te deranjează?
După câteva clipe în care mi-am rotit pe furiş privirea, l-am văzut pe bătrânul
meu mentor. Stătea pe una dintre băncile-pat, muşcând dintr-un picior de pasăre
şi vorbind cu o femeie care părea să aibă cam jumătate din vârsta lui. I-am
întrezărit pe Civil şi pe motanul lui dispărând în partea de sus a casei. Femeia
care îl conducea era cu cel puţin cinci ani mai vârstnică decât el, dar nu părea să-
l intimideze. N-am avut timp să-mi fac griji întrebându-mă unde dispăruse Swift;
era cu siguranţă prea mic ca să trezească interesul uneia dintre muierile alea
bărbătoase. În clipa aceea mi-am dat seama că Dutiful tocmai ieşea din casa
mamelor, însoţit de un cârd de prietene nevârstnice de-ale narcescăi. Ea nu părea
deosebit de încântată, dar îl ţinea de mână, conducându-l dincolo de prag.
Nu mi-a fost uşor să-l urmăresc. O femeie cu o tavă plină cu dulciuri a apărut
între mine şi uşă. Am izbutit să simulez indiferenţa omului greu de cap faţă de
oferta ei, care nu cuprindea doar bunătăţile lipicioase, făcând paradă de lăcomie
când m-am servit, umplându-mi mâna, ca să înfulec apoi totul din două
îmbucături. Asta a flatat-o cumva, fiindcă a lăsat tava deoparte şi m-a însoţit în
timp ce mâncam. Era încă lângă mine când am ajuns la uşă.
— Unde e umblătoarea? am întrebat-o şi, fiindcă n-a înţeles ce voiam să spun, pe
ocolite, aşa cum obişnuim în cele Şase Ducate, i-am explicat prin gesturi.
M-a privit uluită, mi-a arătat o clădire joasă şi s-a întors la festin.
M-am îndreptat într-acolo căutându-l pe Dutiful din priviri. În curte erau mai
multe perechi, în stadii diferite ale flirtului, şi doi băieţi care aduceau apă de la
fântână. El unde dispăruse?
L-am descoperit într-un târziu, stătea, lângă Elliania, pe o movilă acoperită de
iarbă, în apropierea câtorva meri tineri. Celelalte fete se aşezaseră în jurul lor, în
cerc. Niciuna nu era încă femeie, după cum o spunea părul lor lăsat liber pe
umeri. Am apreciat că aveau vârste între zece şi cincisprezece ani.
Fără îndoială că, până în seara asta, i-au fost Ellianiei prietene de joacă ani de-
a rândul. Acum a devenit femeie şi se despart, le lasă în urmă.
Nu tocmai, m-a informat Dutiful posomorât. M-au cercetat ca pe un cal
cumpărat din târg pe o nimica toată. „Dacă e războinic, unde îi sunt
cicatricele?” „N-are trib? De ce nu-i poartă totemul tatuat pe faţă?” O
tachinează, iar una e o mică zgripţuroaică în toată puterea cuvântului. O
cheamă Lestra şi îi e Ellianiei verişoară mai mare. Îşi bate joc de ea, spunând
că e femeie şi e considerată măritată, dar se îndoieşte că a fost sărutată de
vreun bărbat. Pretinde că ea, una, a fost sărutată de multe ori, sărutată de-
adevăratelea, deşi încă nu lasă sânge. Fitz, oare în ţara asta fetele n-au ruşine şi
nu le ţine nimic în frâu?
Am căutat o explicaţie intuitivă.
Dutiful, e un ritual de despărţire. Elliania nu mai face parte dintre ele, aşa că în
noaptea asta o şicanează şi o tachinează. S-ar fi întâmplat oricum, cu siguranţă;
poate face parte chiar din ritualul trecerii ei în rândul femeilor. Şi am adăugat,
deşi nu era nevoie: Fii prudent. Lasă-te condus de ea, ca să n-o faci cumva să se
ruşineze.
N-am idee ce vrea de la mine, mi-a răspuns neajutorat. Mă priveşte cu coada
ochiului, dar mă strânge de mână de parcă aş fi parâma care-o scoate din
marea furtunoasă.
Legătura noastră prin Meşteşug m-a ajutat să văd totul foarte clar, de parcă am fi
stat unul lângă altul. Fata care o sâcâia pe Elliania era mai înaltă decât ea şi
probabil cu vreun an sau doi mai mare. Ştiam destul de multe despre femei ca să
nu-mi închipui că momentul primei sângerări depinde numai de vârstă. Într-
adevăr, dacă n-ar fi avut părul despletit, aş fi crezut-o pe Lestra deja femeie.
Vorbea cu obrăznicie, luând-o pe Elliania peste picior.
— Vasăzică aşa. Te-ai legat de el, ca să nu-l poată avea nimeni, dar nu
îndrăzneşti nici măcar să-l săruţi!
— Poate că încă nu vreau să-l sărut. Poate vreau să aştept până când se va
dovedi demn de mine.
Lestra a clătinat din cap. Avea clopoţei prinşi în păr şi i-am auzit clinchetul
pletelor când a răspuns batjocoritor.
— Nu, Elliania, te cunoaştem bine. În copilărie ai fost, întotdeauna, cea mai
sfioasă şi cea mai fricoasă dintre noi. Îndrăznesc să spun că eşti la fel şi ca
femeie. N-ai curaj să-l săruţi, iar el e un bărbat atât de timid încât nu îndrăzneşte
să-ţi fure o sărutare. E un băiat cu obrăjorii netezi, care-o face pe bărbatul. Nu-i
aşa, „prinţule”? Eşti la fel de sfios ca ea. Poate că eu aş izbuti să te deprind să fii
mai curajos. Nici măcar nu se uită la sânii tăi, Elliania! Sau poate sunt atât de
mici că nu-i vede?
Nu-l invidiam pe Dutiful. Şi nu-i puteam da niciun sfat. M-am aşezat pe zidul
scund, de piatră, care înconjura o livadă de pomi tineri. Mi-am ridicat mâinile şi
mi-am frecat obrajii, ca un om care a băut prea mult şi încearcă să scape de
furnicăturile de pe faţă. Am sperat că toată lumea o să mă creadă beat şi o să pot
rămâne acolo, nestânjenit. Nu-mi plăcea să-l văd pe Dutiful în încurcătură, dar
nu cutezam nici să-l las singur. Mi-am gârbovit umerii şi am încercat să las
impresia că privesc în gol în timp ce-l urmăream cu coada ochiului.
Dutiful şi-a luat inima-n dinţi şi a răspuns cu asprime:
— Poate că o respect pe narcesca Elliania prea mult ca să iau ceea ce nu-mi
oferă.
L-am simţit ferm hotărât să nu se uite la sânii ei în timp ce vorbea. Faptul că îi
ştia atât de aproape, dezgoliţi şi calzi, îşi cerea tributul.
N-a văzut cum s-a uitat Elliania într-o parte. Răspunsul lui nu-i plăcuse.
— Dar pe mine nu mă respecţi, nu-i aşa? l-a zeflemisit mica obrăznicătură.
— Nu, a răspuns el scurt, cred că nu.
— Atunci e perfect. Arată-ţi curajul sărutându-mă! i-a poruncit Lestra
triumfătoare. Şi o să o spun Ellianiei dacă pierde ceva de soi.
Ca şi cum ar fi vrut să-l forţeze, s-a aplecat brusc, împingându-şi faţa către a lui,
în timp ce o mână şireată i se repezea spre pantaloni.
— Ce-avem aici? a trâmbiţat răutăcioasă, când Dutiful a sărit în picioare cu un
strigăt ultragiat.
— Vrea mai mult decât o sărutare de la tine, Elliania. Uită-te! Oşteanul lui a
înălţat un cort pentru tine! Oare cât o să dureze asediul?
— Încetează, Lestra! a mârâit Elliania.
Se ridicase şi ea în picioare. Obrajii îmbujoraţi îi ardeau, dar nu se uita la
Dutiful, ci se încrunta la rivala ei. Sânii îi tresăltau în ritmul furios al răsuflării.
— De ce? Tu oricum n-ai de gând să faci nimic interesant cu el. De ce să nu-l iau
eu? De drept, ar trebui să-mi aparţină, aşa cum, tot de drept, eu s-ar cuveni să fiu
narcesca. Şi voi fi, după ce te va lua de-aici, ca s-ajungi o femeie fără importanţă
în casa mamelor lui.
Mai multe fete au icnit, însă Ellianiei numai privirea i s-a aprins mai tare.
— Asta e una dintre cele mai vechi minciuni pe care le răspândeşti, Lestra!
Străbunica ta a fost cea mai mică dintre gemene. Au spus-o amândouă moaşele.
— Cea care iese prima din pântec nu e întotdeauna cea mai mare, Elliania. Aşa
spune multă lume. Ca bebeluş, străbunica ta semăna cu un pisoi bolnăvicios,
care miaună jalnic. A mea era un copil voinic şi sănătos. Străbunica ta n-a avut
niciun drept să fie narcescă, aşa cum nu l-au avut nici fiica ei, nici nepoata ei, şi
aşa cum nu-l ai nici tu.
— Pisoi bolnăvicios? Nu mai spune! Atunci cum se face că încă mai trăieşte, ca
Mare Mamă? Ia-ţi minciuna înapoi, Lestra, sau ţi-o îndes pe gât!
Elliania vorbea cu voce monotonă, ameninţătoare. Se auzea până departe. Nu
eram singurul care îşi îndreptase privirea spre cearta fetelor. Când Dutiful a făcut
un pas înainte, deschizând gura ca să vorbească, Elliania şi-a proptit palma în
pieptul lui şi l-a împins înapoi. Fetele mai mici au format un cerc în jurul celor
două gata să se încaiere şi prinţul s-a trezit în afara lui. S-a uitat la mine, ca şi
cum mi-ar fi cerut ajutor.
Cred că nu e bine să te amesteci. Elliania ţi-a dat clar de înţeles că nu vrea.
Speram că sfatul meu e bun. Tocmai când încercam să-i descriu lui Chade, prin
Meşteşug, ce se petrecea, l-am văzut pe Peottre. Probabil urmărise totul de
dincolo de colţul clădirii, care îl ascunsese vederii mele. S-a apropiat tacticos de
zidul scund pe care stăteam şi s-a sprijinit cu şoldul de el, cu neglijenţă.
— Ar face bine să stea deoparte, mi-a spus cu un aer nepăsător.
Am întors capul spre el şi l-au cercetat cu ochi tulburi.
— Cine?
M-a fixat cu o privire echilibrată.
— Prinţul vostru. Trebuie s-o lase pe Elliania să lămurească lucrurile. E o
neînţelegere între femei şi amestecul lui n-o să fie bine-venit pentru ea.
Avertizează-l dacă poţi.
Peottre spune să stai deoparte. Las-o pe Elliania să se descurce singură.
Ce? a întrebat Dutiful consternat.
De ce-ţi vorbeşte Peottre ţie? a vrut să ştie Chade.
Habar n-am!
— Nu sunt decât un oştean din gardă, domnul meu, i-am răspuns unchiului
narcescăi. Nu-i dau sfaturi prinţului.
— Îi eşti gardă de corp, mi-a răspuns el prieteneşte. Sau… cum se spune în
limba voastră? Supraveghetor? Aşa cum sunt eu pentru Elliania. Eşti abil, dar nu
te poţi face nevăzut. Mi-am dat seama că stai cu ochii pe el.
— Fac parte din garda lui. Sunt dator să veghez asupra lui, am protestat, făcând
cuvintele să sune oarecum neclar.
Îmi doream să fi avut un pahar cu vin. Mirosul alcoolului poate fi foarte
convingător.
Dar Peottre nu se mai uita la mine. Se holba către movilă. În spatele meu a
răsunat un strigăt, venind dinspre uşa casei mamelor şi am auzit mai mulţi
oameni ieşind. Cele două fete se încăieraseră. Lestra a trântit-o pe Elliania pe
spate, dând impresia că o făcuse cu uşurinţă. Chiar şi de la distanţa la care mă
aflam, am auzit aerul ieşindu-i din plămâni. Peottre a scos un sunet care-i trăda
furia neputincioasă şi a tresărit scurt, aşa cum li se întâmplă luptătorilor pricepuţi
când văd un învăţăcel pe care-l preţuiesc întrecându-se cu cineva. Când Lestra s-
a aruncat asupra ei, Elliania şi-a săltat brusc genunchii la piept şi a pocnit-o cu
putere în burtă. Fata mai înaltă a fost azvârlită pe spate şi a căzut izbindu-se
zdravăn de pământ. Narcesca s-a rostogolit, săltându-se în genunchi, apoi, fără
să-i pese de rochia ei frumoasă şi de părul aranjat cu migală, s-a repezit peste
Lestra. Toţi muşchii de pe gâtul şi braţele lui Peottre se încordaseră, dar nu s-a
clintit din loc. Eu m-am ridicat în picioare ca să văd mai bine şi am continuat să
mă holbez prosteşte, ca toţi ceilalţi oşteni din Buckkeep. Insularii care ieşiseră să
vadă lupta erau interesaţi, dar nu absorbiţi. Era clar că o astfel de încăierare între
fete sau femei nu-l şoca pe niciunul dintre ei.
Stând pe pieptul Lestrei, cu genunchii pe braţele ei, Elliania o ţintuise în iarbă.
Dădea din picioare şi se zbătea, dar narcesca îşi umpluse pumnul cu o parte din
părul ei despletit şi îi lipise capul de pământ. A luat ţărână în mâna liberă şi i-a
frecat-o de buze, îndesându-i-o în gură.
— Să şteargă pământul sincer minciuna de pe buzele tale! a strigat triumfătoare.
Dutiful s-a retras de lângă ele, cu gura căscată. Nu-i scăpa legănarea nebună a
sânilor goi ai narcescăi, în ritmul respiraţiei ei grăbite de efort. Am simţit că
reacţia propriului trup îl oripila la fel de mult ca lupta celor două verişoare. În
jurul lor, celelalte fete ţopăiau şi ţipau, încurajându-le.
Cu un strigăt sălbatic, Lestra şi-a smuls capul din strânsoarea narcescăi, lăsându-
i în mână o şuviţă groasă de păr. Elliania a pălmuit-o cu putere, apoi a prins-o de
gât.
— Recunoaşte că sunt narcesca sau nu mai apuci să răsufli încă o dată!
— Eşti narcesca! Eşti narcesca! a strigat fata mai mare, apoi a izbucnit într-un
plâns cu sughiţuri, mai mult de ciudă şi de ruşine decât de durere.
Elliania şi-a pus palma pe faţa ei şi s-a împins ca să se ridice.
— Lăsaţi-o singură! a avertizat două fete, care s-au apropiat ca s-o ajute pe
învinsă. Să zacă aici şi să se bucure că n-am avut cuţit. Acum sunt femeie. De
azi înainte, cuţitul meu îi va răspunde oricui va cuteza să pretindă că nu sunt
narcesca. De azi înainte, cuţitul meu îi va răspunde oricui va cuteza să se atingă
de bărbatul care îmi aparţine!
M-am uitat la Peottre. Zâmbea cu gura până la urechi, arătându-şi toţi dinţii.
Elliania a ajuns la Dutiful din doi paşi. Prinţul se uita uluit în jos, la mireasa lui
ciufulită. Cu nepăsarea cu care te prinzi de coama unui cal ca să-l încaleci, s-a
întins şi l-a luat de coada de războinic. I-a tras faţa în jos, către a ei.
— Acum o să mă săruţi! i-a spus poruncitor.
Cu o clipă înainte de a fi se atinge buzele, Dutiful a întrerupt brusc legătura
noastră prin Meşteşug. Dar nici eu şi nici vreun alt privitor n-aveam nevoie de
Meşteşug ca să simţim ardoarea acelui sărut. Elliania şi-a apăsat gura peste a
prinţului şi, când braţele lui au cuprins-o, stângace, ca s-o tragă mai aproape, s-a
aplecat în îmbrăţişare şi i-a lipit înadins de piept sânii ei goi. Pe urmă a întrerupt
sărutul şi, în vreme ce el încă mai răsufla întretăiat, i-a amintit, privindu-l în
ochi:
— Capul lui Icefyre. Pe vatra mamelor mele. Înainte de a putea să mă numeşti
soţia ta.
Pe urmă, fiind încă în îmbrăţişarea lui, s-a uitat către vechile ei prietene din
copilărie:
— Voi, fetelor, puteţi rămâne aici să vă jucaţi dacă vreţi, le-a spus. Eu îmi duc
bărbatul înăuntru, la ospăţ.
S-a desprins din braţele lui Dutiful şi l-a luat din nou de mână. El a urmat-o
docil, zâmbind şters. Lestra stătea în capul oaselor, singură, uitându-se în urma
lor furioasă şi umilită. Mai multe femei au chiuit, aprobatoare, şi mai mulţi au
oftat, invidioşi, când a trecut narcesca pe lângă ei, ducându-şi de mână trofeul.
M-am uitat la Peottre. Părea uluit. Pe urmă ni s-au întâlnit privirile.
— Trebuia să facă asta, mi-a spus cu voce aspră. Ca să se impună în faţa
celorlalte fete. De-aia a făcut-o. Ca să vadă în ea o femeie şi ca să le fie clar că
prinţul îi aparţine.
— Mi-am dat seama, am încuviinţat cu blândeţe.
Dar nu l-am crezut. Bănuiam că tocmai se întâmplase ceva care nu se potrivea cu
planurile lui în privinţa Ellianiei şi a lui Dutiful. Mi se părea cu atât mai
important să descopăr care îi erau adevăratele intenţii.
Restul serii mi s-a părut plictisitor. Mâncarea, băutura şi cântecele barzilor nu se
putea compara cu revendicarea puterii la care fusesem martor. Am găsit o
plăcintă cu carne şi o cană cu bere şi m-am retras cu ele într-un colţ liniştit. M-
am prefăcut absorbit de mâncare în timp ce mă foloseam de Meşteşug ca să-i
povestesc lui Chade cele întâmplate.
Totul se mişcă mult mai repede decât am îndrăznit să sper, mi-a zis el. Totuşi, am
îndoieli. Elliania doreşte într-adevăr să-i fie soţ sau n-a vrut decât să
demonstreze că nimeni altcineva nu poate lua ceea ce a anunţat ea că-i
aparţine? Speră că pofta trupească îl va îmboldi să ucidă dragonul pentru ea?
Acum îmi dau pentru prima oară seama că, dacă devine soţia lui şi se mută în
casa lui, unii vor spune că şi-a pierdut locul de aici, am recunoscut, simţindu-mă
ca un prost. Lestra a spus că va deveni o „femeie fără importanţă în casa
mamelor lui”. Ce-o fi înţelegând prin asta?
Bătrânul mi-a dat un răspuns şovăitor.
Cred că tot aşa le numesc insularii pe femeile capturate în raidurile lor, dar pe
care şi le fac soţii, nu sclave. Copiii unei astfel de femei nu fac parte din niciun
trib. E, cumva, totuna cu a fi bastarzi.
Atunci de ce a acceptat Elliania aşa ceva? De ce a îngăduit Peottre să se
întâmple? Şi dacă nu mai e narcescă după ce vine la Buckkeep şi rămâne acolo,
ce avem noi de câştigat de pe urma acestei căsătorii? Chade, eu nu mai înţeleg
nimic.
Sunt încă multe lucruri neclare, Fitz. Simt, sub tot ce se petrece, un scop ascuns.
Fii cu ochii în patru.
Şi asta am făcut, pe toată durata acelei seri lungi şi a nopţii şi mai lungi. Soarele
asfinţit a zăbovit sub orizont, cum se întâmplă în ţinuturile nordice, aşa că
noaptea n-a fost decât un amurg prelungit. Când a sosit vremea să se retragă
mirii, Dutiful a anunţat că avea să rămână jos, în sala comună; „ca să nu se poată
spune că am luat ceea ce n-am dobândit”. Asta i-a adăugat zilei încă un moment
stânjenitor şi am văzut-o pe Lestra, cu buzele umflate, savurându-i împreună cu
prietenele ei. Noua pereche s-a despărţit la piciorul scării, de unde Elliania a
urcat, iar Dutiful s-a întors ca să se aşeze lângă Chade. În noaptea aceea avea să
doarmă în casa mamelor, aşa cum se cădea să facă un bărbat cununat după datină
cu o femeie din trib, dar acolo, jos, pe băncile-paturi, nu sus, cu Elliania.
Oştenilor din garda lui li s-a dat liber pe timpul nopţii, ca să se întoarcă în
locuinţa oferită războinicilor sau în locuri unde erau primiţi cu mai multă
căldură, dacă femeile care îi aleseseră nu-şi aveau patul în casa mamelor. Eu,
unul, tânjeam să mă apropii de Chade şi Dutiful ca să stăm de vorbă fără martori,
dar ştiam că ar fi părut ciudat. În schimb, am hotărât că era timpul să mă întorc
în casa în care eram găzduit.
Nu ajunsesem prea departe când am auzit, în urmă, nisipul aleii scrâşnind sub
paşi. M-am uitat peste umăr şi l-am văzut pe Web. Alături de el înainta cu greu
un Swift istovit. Avea pomeţii de un roz intens şi am bănuit că se dedulcise prea
tare la băutură. Web m-a privit şi a dat din cap, iar eu mi-am încetinit paşii ca să
mă poată ajunge din urmă.
— O ceremonie în toată regula, i-am spus, ca să nu tac, când l-am văzut alături
de mine.
— Da. Cred că insularii îl consideră acum pe prinţul nostru însurat cu narcesca
lor. Eu, unul, crezusem că e vorba doar de o confirmare a logodnei în faţa vetrei
mamei ei.
Cuvintele lui sunau, cumva, a întrebare.
— Nu cred că oamenii ăştia fac vreo deosebire între perechile care se căsătoresc
şi cele care anunţă că se vor căsători. Aici, unde pământul şi copiii îi aparţin
femeii, căsătoria e văzută în altă lumină.
Web a dat încet din cap.
— Nicio femeie nu trebuie să se întrebe vreodată dacă un copil e cu adevărat al
ei, a subliniat.
— Contează atât de mult cui îi aparţin copiii, dacă sunt mai degrabă ai femeii
sau ai bărbatului ei? a întrebat Swift curios.
Cuvintele lui nu erau câtuşi de puţin neclare, dar, când vorbea, simţeam în
răsuflarea lui mirosul vinului.
— Cred că depinde de bărbat, i-a răspuns Web cu gravitate.
Pe urmă ne-am continuat drumul în tăcere. Cu sau fără voia mea, gândul mi-a
zburat la Nettle, la Molly, la Burrich şi la mine. Cui îi aparţinea fiica mea în acel
moment?
Pe măsură ce ne apropiam de destinaţie, mi-am dat seama că oraşul din jur era
tăcut. Toţi locuitorii care nu luaseră parte la nunta din casa mamelor se culcaseră
de mult. Am deschis uşa noastră fără zgomot. Thick avea nevoie de cât mai
multă odihnă; nu voiam să-l trezesc. În fâşia de lumină pe care am lăsat-o să
pătrundă înăuntru, l-am zărit pe Riddle întins pe podea, lângă patul bondocului.
Avea un ochi deschis şi mâna pe sabia scoasă din teacă pusă lângă el. După ce a
văzut cine intrase, a închis amândoi ochii şi s-a cufundat din nou în somn.
Eu am rămas lângă uşă, neclintit. În casă mai intrase cineva şi Riddle nu-i
remarcase prezenţa. Mare şi rotofei ca o pisică dolofană, însă cu mutră de dihor,
era ghemuit pe masă, cu coada stufoasă întinsă, dreaptă, în spatele lui. Ne privea
cu ochi rotunzi pe deasupra unei bucăţi zdravene din brânza noastră, pe care o
strângea între lăbuţele din faţă. Pe ea se vedea clar urma dinţilor lui ascuţiţi.
— Ce-i ăsta? l-am întrebat în şoaptă pe Web.
— Cred că i se spune şobolan-tâlhar, deşi nu e nicidecum şobolan. N-am mai
văzut niciodată asemenea animal, mi-a răspuns la fel de încet.
Şobolanul-tâlhar se uita pe lângă noi, cu toată atenţia concentrată asupra lui
Swift. Aşa cum îţi ajung la urechi nişte şoapte, am devenit brusc conştient de
scurgerea Harului între ei doi. Pe faţa băiatului apăruse un zâmbet. A înaintat
împingându-se printre mine şi Web. A ridicat mâna, cu gândul să-l opresc, dar,
înainte de a apuca să fac mişcarea, palma lui Web a căzut pe umărul lui Swift. L-
a tras înapoi atât de brusc încât şobolanul-tâlhar a tresărit.
— Ia-ţi brânza şi pleacă, i-a spus Web creaturii, cu voce tare. Pe urmă l-a
întrebat pe Swift, cu o asprime pe care nu i-o mai auzisem niciodată în glas: Ce
credeai că faci? N-ai priceput nici măcar un singur cuvânt din tot ce m-am
străduit să te-nvăţ?
Şobolanul-tâlhar şi brânza s-au pus fulgerător în mişcare şi au dispărut dincolo
de fereastra deschisă atât de repede, încât n-am întrezărit decât o zvâcnire a cozii
dungate.
Swift a scos un strigăt de dezamăgire şi a încercat să se smulgă din strânsoarea
lui Web. Dar mâna bărbatului robust îl ţinea zdravăn. Băiatul era furios, mai ales
ca răspuns la furia lui Web împotriva lui.
— N-am făcut nimic mai mult decât să-l salut! Mi-a plăcut ce radia dinspre el.
Am simţit că ne-am fi putut înţelege bine. Şi am vrut…
— L-ai vrut aşa cum vrea un copil o jucărie sclipitoare de pe taraba unui
negustor ambulant! Web l-a întrerupt cu o severitate care condamna fără dubiu
fapta băiatului, în timp ce mâna lui îi elibera umărul. Fiindcă are blană lucioasă,
e iute şi isteţ. Şi la fel de tânăr şi de prost ca tine. La fel de curios. L-ai simţit
răspunzându-ţi cu încântare nu fiindcă-şi căuta un tovarăş de Har, ci fiindcă l-ai
intrigat. Legătura dintre un om şi un animal nu se bizuie pe aşa ceva. Şi încă nu
eşti nici destui de mare, nici destul de matur ca să-ţi cauţi o făptură de care să te
legi. Dacă mai încerci şi altă dată, o să te pedepsesc, aşa cum trebuie pedepsit
orice copil care se pune cu bună ştiinţă în primejdie sau atrage pericolul asupra
celor cu care se joacă.
Riddle se săltase în capul oaselor şi urmărea discuţia cu gura căscată de uimire.
Toată lumea ştia că Web şi Swift făceau parte din coteria înzestraţilor cu Har
pusă în slujba prinţului. M-am cutremurat la gândul că fusesem cât pe ce să mă
dau de gol, trădându-mi Sângele Străvechi. Până şi Thick îi asculta pe cei doi
încruntându-se şi privindu-i cu ochi somnoroşi.
Swift s-a lăsat să cadă, nefericit, pe un scaun.
— Pericol, a bombănit. Ce pericol? Ar fi fost vreun pericol dacă aş fi avut în
sfârşit pe cineva căruia să-i pese de mine?
— Nu e periculos să te legi de o creatură despre care nu ştii nimic? Are o
pereche şi pui în vizuină? L-ai fi luat de lângă ei sau ai fi rămas aici, pe insulă,
după plecarea noastră cu corabia? Ce mănâncă şi cât de des? Ai fi rămas aici pe
toată durata vieţii lui sau ai fi plecat cu el, luându-l de lângă toţi semenii lui şi
condamnându-l să nu se împerecheze niciodată? Nu te-ai gândit deloc nici la el,
nici la nimic altceva în afară de legătura voastră de moment, Swift. Ca un beţiv
care se culcă noaptea cu o fată tânără, fără să-i pese ce se va întâmpla a doua zi.
Nu e o purtare pe care s-o trec cu vederea. Nimeni dintre cei cu Sânge Străvechi
n-o face.
Swift se uita urât la el. În tăcerea lăsată, Riddle s-a trezit vorbind:
— Nu ştiam că oameni cu Har respectă nişte reguli când se leagă de un animal.
Credeam că se pot lega de orice creatură, pentru o oră sau pentru un an.
— O părere greşită, pe care o au despre noi mulţi dintre cei fără Sânge Străvechi,
a spus Web apăsat. Se întâmplă ori de câte ori când o seminţie trebuie să se
ascundă şi să-şi tăinuiască obiceiurile. Dar îi face pe ceilalţi să-şi închipuie că ne
folosim de animale şi apoi le abandonăm. Şi le vine foarte uşor să creadă că-i
cerem unui urs să măcelărească familia cuiva sau că trimitem un lup să atace o
turmă de oi. Să te legi prin Har nu înseamnă să iei în stăpânire un animal. E o
legătură pe viaţă, care se bizuie pe respectul fiecăruia faţă de celălalt. Înţelegi,
Swift?
— N-a vrut să fac niciun rău, a răspuns el băţos.
Cuvintele lui n-aveau nimic comun cu o scuză şi dincolo de ele nu se simţeau
păreri de rău.
— Aşa cum nu vrea nici copilul care, jucându-se cu focul, arde o casă din
temelii. Să nu vrei să faci rău nu e de-ajuns, Swift. Dacă vrei să te numeri printre
noi, cei cu Sânge Străvechi, atunci trebuie să ne respecţi legile şi obiceiurile tot
timpul, nu numai când îţi convine.
— Şi dacă n-o fac? a întrebat băiatul îmbufnat.
— Atunci o să-ţi poţi spune Pestriţ, pentru că asta o să fii. Web a respirat adânc,
apoi şi-a golit plămânii cu un oftat. Sau proscris, a completat, cu glas scăzut. Şi
am simţit că s-a străduit să nu se uite la mine când a adăugat: Nu pot pricepe de
ce preferă un om să stea departe de cei asemenea lui.
Capitolul 11
WUISLINGTON
Ataşamentul femeilor faţă de tribul lor e remarcabil. Legendele spun adesea că
pământul însuşi a fost plămădit din carnea şi oasele Edei, pe când marea îi
aparţine lui El. Uscatul e, în întregime, proprietatea femeilor tribului; bărbaţii
născuţi într-un trib pot lucra pământul şi pot da ajutor la culesul recoltei, dar
femeile spun cum e împărţită şi tot ele hotărăsc ce se va planta, şi unde, şi în ce
proporţii. Nu e vorba pur şi simplu de proprietate, ci de venerarea Edei.
Bărbaţii pot fi îngropaţi oriunde, şi cel mai adesea trupurile lor sunt date mării.
Dar toate femeile trebuie să fie îngropate pe domeniul tribului lor. Mormintele
sunt onorate vreme de şapte ani, timp în care locul unde se află rămâne
necultivat. Pe urmă e arat din nou şi din prima recoltă de pe un asemenea câmp
e oferită ca un ospăţ aparte.
Pe când bărbaţii insulari cutreieră lumea şi mulţi rămân departe de casă cu
anii, femeile sunt înclinate să stea cât mai aproape de locul unde s-au născut.
Când se mărită, soţii vin să locuiască alături de ele. Dacă o femeie din Insulele
Străine moare departe de ţinutul tribului ei, se fac eforturi ieşite din comun ca
să-i fie adus trupul acasă. Altminteri, tribul ei se acoperă de o mare ruşine şi
săvârşeşte un mare sacrilegiu. Triburile sunt gata să dezlănţuie războaie ca să
aducă trupul unei femei pe pământul său.
SCRIBUL FEDWREN, Istorisirea unei Călătorii într-un Ţinut Barbar

Am fost oaspeţi în Wuislington, în casa mamelor narcescăi, douăsprezece zile.
Ne-au oferit o ospitalitate stranie. Lui Chade şi prinţului Dutiful li s-a îngăduit să
doarmă pe bănci, la parterul casei. Coteria Harului a fost găzduită, împreună cu
Garda Prinţului, în afara zidurilor acesteia. Eu şi Thick am rămas în căsuţa
noastră, adesea vizitaţi de Swift şi Riddle. Chade trimitea în fiecare zi doi oşteni
în piaţă, să cumpere mâncare. O parte ne era adusă nouă, în căsuţă, alta îi era
dată Gărzii, iar restul ajungea în casa mamelor. Deşi Blackwater făgăduise că ne
va hrăni, Chade prefera, cu şiretenie, tactica asta. Dacă am fi lăsat impresia că
suntem dependenţi de generozitatea casei mamelor din Tribul Narvalului, am fi
fost consideraţi nevolnici şi prea proşti ca să ne facem planuri.
Vizita noastră prelungită avea şi părţile ei bune. Thick începuse să-şi recapete
sănătatea. Încă mai tuşea şi începea să gâfâie în scurt timp dacă ieşeam la
plimbare, dar nu mai adormea răpus de febră, era interesat de ceea ce se petrecea
în jur, mânca, bea şi începea să-şi regăsească buna dispoziţie. Încă mai era pornit
împotriva mea, fiindcă îl silisem să se urce pe o corabie ca să ajungă acolo şi
fiindcă, în cele din urmă, avea să fie nevoit să plece tot pe mare. Toate
strădaniile mele de a sta de vorbă cu el păreau să ne readucă, de fiecare dată, la
acest motiv de ranchiună. Uneori mi se părea mai simplu să tac, dar atunci îi
simţeam clocotind înăbuşit de furie împotriva mea. Nu-mi plăcea încordarea
aceea dintre noi, după ce mă străduisem din răsputeri să câştig încrederea
bondocului. Când i-am spus asta, în timpul uneia dintre scurtele noastre întâlniri,
Chade a conchis că era un rău necesar.
— Vezi tu, ar fi mult mai grav dacă ar da vina pe Dutiful. În privinţa asta, trebuie
să fii băiatul de rând bătut pentru greşelile prietenului său de viţă nobilă.
Ştiam că are dreptate, dar cuvintele lui nu mi-au oferit totuşi nicio alinare.
Riddle petrecea în fiecare zi câteva ore în tovărăşia lui Thick, de obicei când
voia Chade să stau eu, discret, cu ochii pe Dutiful. Web şi Swift veneau adesea
în căsuţa noastră. Se părea că dojana lui Web domolise înverşunarea băiatului,
care se purta, în general, mult mai respectuos, şi cu el, şi cu mine. Eu îl ţineam
ocupat cu lecţiile zilnice şi îi ceream să exerseze atât trasul cu arcul, cât şi lupta
cu sabia. Thick ieşea din căsuţă şi ne privea când ne antrenam în ţarcul pentru oi.
Era întotdeauna de partea lui Swift, îşi zbiera încântarea de fiecare dată când îl
vedea nimerindu-mă cu sabia boantă de care se folosea. Şi mărturisesc că asta
îmi învineţea sufletul în aceeaşi măsură în care îmi învineţeau loviturile băiatului
carnea. Voiam mai degrabă să nu-mi pierd eu îndemânarea decât să-l învăţ pe el,
însă lecţiile pe care i le dădeam îmi ofereau nu doar un pretext ca să mă antrenez,
ci şi prilejul de a-mi dovedi priceperea în faţa insularilor. Nu se adunau să ne
urmărească, dar din când în când zăream câte un băietan sau doi cocoţat pe câte
un zid din apropiere, de unde se uitau la noi. Mă gândeam că, dacă tot mă
spionau, măcar să se afle, din vorbele iscoadelor, că nu sunt o pradă uşoară. Nu
credeam că suntem priviţi din simplă curiozitate.
Mă simţeam supravegheat tot timpul. Oriunde m-aş fi dus, mereu trebuia să se
afle cineva prin preajmă, pierzându-şi vremea. N-aş fi putut arăta cu degetul un
singur băiat sau o singură babă care mă spiona, însă simţeam întotdeauna ochii
cuiva ţintuindu-mi spatele. Şi aveam senzaţia că Thick era în pericol. Mi-o
dădeau privirile care ni se aruncau ori de câte ori ieşeam şi purtarea oamenilor cu
care ne întâlneam. Se fereau din calea lui de parcă ar fi purtat vreo molimă şi se
holbau în urma noastră de parcă ar fi văzut un viţel cu două capete. Am constatat
că observa până şi bondocul. Mi-am dat seama că, deşi nu se gândea conştient la
asta, părea să se folosească de Meşteşug ca să atragă atenţia cât măi puţin. Nu
era ca rafala de „Nu mă vezi!” cu care aproape că mă înnebunise cândva, dar îşi
anunţa fără încetare lipsa de importanţă. Mi-am propus să ţin minte că merita să
discut cândva despre asta cu Chade.
Aveam foarte rar şi pentru foarte puţin timp ocazia să-mi văd bătrânul mentor;
chiar şi prin Meşteşug îi trimiteam mesaje foarte scurte. Simţeam cu toţii că era
mult mai util să-şi folosească întreaga putere a magiei ca să poată intra oricând
în legătură cu Dutiful. Tot Chade a hotărât că, deoarece Peottre Blackwater
descoperise deja că eram garda de corp a prinţului, nu dăuna cu nimic dacă
intram pe faţă în acest rol.
— Atâta timp cât nu-şi dă seama că eşti mai mult decât atât, mă atenţionase
bătrânul sfetnic.
Încercam să fiu un observator şi un apărător discret al prinţului. Deşi nu se
plângea niciodată, cred că pe Dutiful îl stânjenea totuşi nelipsita mea veghe
secretă. În aşezarea de pe insulă, toată lumea considera că el şi Elliania erau
căsătoriţi. Nimeni nu se ostenea să-i supravegheze în vreun fel. Numai prezenţa
lui Peottre, tot atât de delicată ca a unui bolovan înalt, ne reamintea că o parte a
familiei narcescăi prefera să le rămână relaţia castă până când ducea Dutiful la
îndeplinire partea lui din înţelegere. Cred că eu şi unchiul Ellianiei ne
supravegheam unul pe celălalt în aceeaşi măsură în care stăteam cu ochii pe cei
doi tineri. Pe o cale stranie, am ajuns să fim mână-n mână.
Atunci am descoperit de ce era narcesca atât de preţuită de toţi insularii, nu doar
de Tribul Narvalului. Pe insule, femeile stăpâneau pământul şi toate roadele sale.
Crezusem că tribul nu avea altă bogăţie în afară de oile lui. Abia când am mers
pe urmele lui Dutiful şi ale Ellianiei, într-una dintre plimbările lor printre
dealurile stâncoase ale insulei, i-am descoperit adevărata bogăţie. Cei doi au
trecut dincolo de o culme, cu Peottre la distanţa cerută de discreţie în spatele lor
şi cu mine încă şi mai departe în urmă. Când, la rândul meu, am ajuns pe culme,
mi s-a tăiat răsuflarea.
În vale se întindeau trei lacuri şi din două dintre ele se înălţau aburi chiar şi în
toiul acelei zile de vară. În jurul lor, vegetaţia creştea bogată şi aceeaşi
abundenţă domnea pe ogoarele frumos aliniate şi bine îngrijite în care era
împărţit terenul. Pe măsură ce coboram, nelipsitul vânt răcoros se domolea. Şi
am ajuns în căldura din căuşul dintre dealuri, îmbibat de mirosul apei bogate în
minerale. Bolovanii de toate mărimile fuseseră îndepărtaţi şi aranjaţi astfel încât
să despartă o cultură de alta ca nişte garduri din piatră. Nu numai că recoltele
erau mai bogate în acea vale caldă, dar am văzut şi pomi şi tot felul de plante pe
care nu te-ai fi aşteptat să le găseşti atât de departe în Nord. Printre Insulele
Străine exista una unde clocoteau izvoare fierbinţi, domolind vremea,
neîmblânzită pe toate celelalte, şi preschimbând locul într-o oază caldă şi
roditoare. Nu mai aveam de ce să mă mir că mâna narcescăi era un trofeu de
preţ. O alianţă cu femeia care stăpânea hrana adunată de pe câmpurile insulei era
într-adevăr valoroasă în acele ţinuturi aspre.
Însă am mai observat şi că, în plină vară, o parte a văii nu era desţelenită, iar pe
câmp munceau mai puţini oameni decât ar fi fost de aşteptat. Numărul femeilor
îl depăşea şi de data asta pe al bărbaţilor, dintre care puţini erau în floarea
vârstei. Faptul rămânea pentru mine un mister. Acolo erau femei şi mult pământ
roditor, muncit de prea puţini oameni. De ce nu veneau mai mulţi bărbaţi din alte
triburi să curteze femeile, ca să se nască mai mulţi copii pe o insulă atât de
bogată?
Într-o zi, la lăsarea serii, Dutiful şi Elliania călăreau pe doi dintre poneii mici şi
costelivi pe care insularii de pe Mayle îi puneau la tot felul de treburi. Îşi
aleseseră drept teren de curse pajiştea plină de pietre de la poalele unui deal cu
pantă lină şi săreau peste obstacole încropite din puieţi tăiaţi, sprijiniţi pe câte
doi bolovani. Mă uimea înălţimea la care erau în stare să sară acei ponei de talie
mică, dacă erau îmboldiţi. Păscută de oi, iarba era scurtă şi pe marginea pajiştii
se înşiruiau tufişuri. Cerul de un albastru întunecat se boltea deasupra noastră şi
primele stele aveau să-şi facă apariţia în curând. Cei doi tineri călăreau fără şa şi,
încercând să ţină pasul cu soaţa lui neînfricată, Dutiful se alesese deja cu două
căzături din spinarea bidiviului sfrijit şi încăpăţânat. Elliania savura totul din
plin. Călărea bărbăteşte; adunată în jurul picioarelor, fusta ei galbenă părea o
floare. Avea pielea dezgolită de la genunchi în jos şi era desculţă. Cu obrajii
îmbujoraţi şi părul răvăşit, galopa străduindu-se să-i arate lui Dutiful că o poate
face mai bine decât el şi nu se sinchisea de nimic altceva. La prima lui căzătură,
nu se oprise şi râsul ei batjocoritor ne ajunsese tuturor la urechi. A doua oară se
întorsese să vadă dacă nu e cumva rănit, iar Peottre prinsese micul animal
nărăvaş şi-l adusese înapoi, la ei. Eu stăteam cu ochii aproape numai pe prinţ;
eram mândru de voia bună cu care făcuse faţă celor două căzături.
Poneii ăştia sunt slabi şi ciolânoşi ca nişte viţei. Te alegi cu mai multe vânătăi
când îi călăreşti decât dacă te trântesc când sar într-o parte.
Elliania pare să se descurce destul de bine, am subliniat eu, tachinându-l. Şi,
după privirea pe care mi-a aruncat-o, m-am grăbit să adaug: Nu pare simplu.
Cred că te admiră fiindcă nu te dai bătut.
Cred că-mi admiră vânătăile, zgripţuroaica asta mică. Am surprins în spatele
injuriei o notă de afecţiune. Iar Dutiful a continuat, ca şi cum ar fi vrut să-mi
abată atenţia: Uită-te în stânga ta şi spune-mi dacă vezi pe cineva în spatele
bolovanilor de lângă tufişuri.
Am aruncat o scurtă privire, fără să întorc capul. Acolo se ascundea ceva. Nu-mi
dădeam seama dacă după bolovani se ghemuise om sau un animal mare. Prinţul
a încălecat din nou şi s-a ţinut bine când poneiul a traversat pajiştea, arcuindu-şi
de mai multe ori spatele în timpul unor salturi. Era clar că jocul îl obosise pe
micul bidiviu, dar râsul vesel al Ellianiei l-a răsplătit pe Dutiful pentru strădania
de a nu se lăsa trântit. Prinţul a făcut săritura care nu-i izbutise mai înainte, iar
narcesca l-a salutat cu un gest larg al mâinii. Părea sincer încântată de spectacol
şi o privire către Peottre mi-a dezvăluit, chiar şi pe faţa lui aspră, lumina unui
zâmbet invidios. Mi-am amestecat râsul cu ale lor şi am venit mai aproape.
Călăreşte către locul ăla, şi cazi. Şi ai grijă s-o zbughească poneiul către
bolovani.
Mi-a transmis prin Meşteşug un geamăt de dezgust, dar a făcut ce îi cerusem. Şi,
când poneiul a rupt-o la fugă, m-am repezit pe urmele lui alergând din toate
puterile, mai degrabă alungându-i cu bună ştiinţă decât încercând să-l prind.
Amândoi am speriat o femeie, îmbrăcată din cap până-n picioare numai într-un
verde identic cu al muşchiului şi în cafeniu, făcând-o să-şi părăsească
ascunzătoarea. A fugit fără să pretindă că nu ne iscodea şi nu i-am recunoscut
doar mişcările, ci şi mirosul destul de slab care a ajuns la mine, pătrunzându-mi
în nări. Şi, oricât de mult mi-aş fi dorit să fug după ea, m-am abţinut. În schimb,
m-am folosit de Meşteşug ca să le spun lui Chade şi Dutiful ceea ce ştiam acum
foarte bine.
Era Henja! Servitoarea care a însoţit-o pe narcescă la Buckkeep. E aici, pe
insulă, şi ne spionează.
De la niciunul n-am primit, ca răspuns, nimic altceva decât un val de spaimă.
M-am străduit să prind poneiul cu mişcări intenţionat stângace. În cele din urmă,
Peottre a venit să m-ajute.
— Am speriat-o zdravăn pe bătrâna aia, i-am spus, în timp ce trimiteam animalul
spre el.
A prins poneiul neastâmpărat de moţul de pe frunte şi s-a uitat la cer. S-a ferit să-
mi întâlnească privirea.
— Se întunecă. Am avut noroc că prinţul n-a căzut mai rău şi nu s-a ales cu vreo
rană urâtă. Pe urmă s-a întors către cei doi tineri pe care-i aveam în grijă. Ar
trebui să ne-ntoarcem. Poneii au obosit de atâtea sărituri şi se lasă noaptea.
M-am întrebat dacă încerca să-mi spună că prinţul se afla într-un pericol mai
mare decât o cădere de pe un căluţ. L-am încolţit din nou.
— Crezi că biata bătrână n-a păţit nimic? N-ar trebui s-o căutăm? Părea de-a
dreptul înspăimântată. Mă întreb ce-o fi făcut în spatele bolovanilor.
Mi-a răspuns păstrându-şi indiferenţa vocii şi a feţei.
— Probabil că aduna surcele. Sau ierburi, sau rădăcini. Nu cred că trebuie să ne
facem griji pentru ea. Şi-a ridicat vocea. Elliania! Gata cu distracţia. Trebuie să
ne întoarcem în casa mamelor.
Am văzut faţa Ellianiei când ai pus-o pe Henja pe fugă. A fost uluită. Acum e
îngrozită.
Bruscheţea cu care a dat narcesca aprobator din cap la auzul cuvintelor lui
Peottre adeverea presupunerea prinţului. A coborât imediat de pe ponei, apoi i-a
scos frâul şi l-a lăsat liber pe coasta dealului. Peottre a făcut acelaşi lucru cu cel
pe care călărise Dutiful, şi mi-am dat deodată seama că ne îndreptam toţi patru,
în grup, spre casa mamelor. Elliania şi prinţul deschideau drumul şi liniştea
aşternută între ei contrasta întristător cu veselia de mai înainte. Mă gândeam la
Dutiful cu inima grea. Învăţa s-o iubească pe fata din Insulele Străine, dar, de
fiecare dată când se apropiau mai mult unul de altul, afurisita de politică a
tronului şi a puterii se strecura între ei, despărţindu-i. M-a năpădit brusc furia şi
am întrebat cu nesăbuinţă:
— Era Henja, nu-i aşa? Femeia ascunsă în tufişuri. A fost servitoarea narcescăi
în castelul Buckkeep, dacă-mi aduc bine aminte.
L-am apreciat pe Peottre pentru sângele lui rece. Deşi nu s-a simţit în stare să mă
privească în ochi, vocea i-a rămas calmă.
— Mă îndoiesc. A plecat din slujba noastră când încă mai eram în Buckkeep.
Am fost amândoi de părere c-o să fie mai fericită în cele Şase Ducate, aşa că am
eliberat-o cu dragă inimă de orice obligaţie faţă de noi.
— Poate că s-a întors la Wuislington pe cont propriu. I s-o fi făcut dor de casă.
— Asta nu e casa ei. Nu face parte din casa mamelor noastre! a ripostat el cu
fermitate.
— Ciudat!
Eram hotărât să fiu necruţător. Ca simplu oştean din gardă, nu era de aşteptat să
mă port cu tact, ci să mă las condus de curiozitate.
— Credeam că, în ţara asta, familia mamei e mai presus de orice; oricine o
slujeşte pe narcescă ar trebui să se numere printre rudele mamei ei.
— În mod obişnuit, da. Vocea lui Peottre era din ce în ce mai încordată. Când ne-
am îmbarcat, familia nu se putea lipsi de nicio femeie. Aşa că am luat-o pe ea în
slujba noastră.
— Înţeleg. Am ridicat din umeri. M-am tot întrebat de ce mama şi surorile
Ellianiei nu se află acum lângă ea? Sunt moarte?
S-a cutremurat de parcă l-aş fi străpuns cu o săgeată.
— Nu. Nu sunt moarte. Vocea i s-a umplut de amărăciune. Cei doi fraţi mai mari
i-au murit. În războiul lui Kebal Rawbread. Mama şi sora ei mai mică trăiesc,
dar sunt… reţinute în altă parte, ca să rezolve o problemă importantă. Dacă ar
putea, ar fi alături de ea, cu siguranţă.
— Oh, nu mă îndoiesc, am răspuns prietenos.
Eram convins de adevărul fiecărui cuvânt pe care-l rostise, dar eram sigur că nu-
mi spusese tot adevărul.
În noaptea aceea, târziu, când Thick dormea adânc, i-am vorbit despre asta lui
Chade, prin Meşteşug. M-am străduit să-mi păstrez gândurile îndreptate către
bătrân doar pentru noi doi, separate de legătura mea cu Dutiful. Prinţului puteam
să-i simt somnul agitat. Ciuda şi nervozitatea băiatului erau ca un curent
subteran, care-mi încorda nervii la limită. Am încercat să las emoţiile lui
deoparte în vreme ce îi povesteam lui Chade cele petrecute între mine şi Peottre.
Bătrânul asasin era iritat din pricina grosolăniei cu care mă purtasem şi, în
acelaşi timp, dorea cu aviditate să afle ce-mi răspunsese unchiul narcescăi.
Aici sunt planuri ascunse în alte planuri, ca în bilele-ghicitoare pe care le face
Bufonul din lemn. Sunt convins că el şi narcesca urmăresc un ţel al lor, care nu
le e cunoscut tuturor celor din casa mamelor. Doar câţiva ştim. Almata, de pildă.
I s-a spus şi străbunicii narcescăi, dar nu cred că ea mai poate ţine minte care e
semnificaţia. Lestra şi mama ei mă interesează. Fata va deveni narcescă după
plecarea Ellianiei la Buckkeep. Cu toate astea, pare să rivalizeze cu Elliania,
dornică să atragă atenţia lui Dutiful, şi bănuiesc că mama ei o încurajează. Îşi
dă oare seama că să devină regină a celor Şase Ducate ar putea fi o ambiţie mai
înaltă decât furtul titlului de narcescă de la verişoara ei? Nu cred că Lestra şi
mama ei dau vreo importanţă dorinţei Ellianiei de a primi capul dragonului.
Cred că ambiţiile Lestrei ar trebui să-i îngrijoreze pe Elliania şi pe Peottre
deopotrivă, însă niciunul nu pare să sinchisească, amândoi sunt mai interesaţi
de orice altceva. Elliania nu o respinge pe Lestra decât dacă provocarea devine
prea zgomotoasă ca s-o poată ignora.
Cum s-a întâmplat în noaptea nunţii, când s-au încăierat?
A fost logodnă, Fitz, logodnă. Nu recunoaştem ceremonia aia ca nuntă
adevărată. Prinţul trebuie să se însoare acasă, în Buckkeep, şi căsătoria trebuie
consumată. Dar nu, nu doar ca lupta lor de-atunci. Între timp, Lestra a mai
încercat de mai multe ori să-l vrăjească pe Dutiful, de obicei când narcesca nu
era pe-aproape.
Elliania ştie?
De unde să ştie?
I-ar fi putut spune el, am presupus. Mă-ntreb ce s-ar întâmpla dacă ar şti.
Nu-mi doresc câtuşi de puţin să aflu. Lucrurile sunt oricum destul de încurcate şi
aşa. Poate nu e decât o simplă rivalitate între cele două verişoare. Aş vrea să
pot pricepe ce rol joacă Henja în toate astea. E doar o babă nebună? Sau mai
mult decât atât? Eşti sigur că ea era?
Cât se poate de sigur.
Nu mi-o spuseseră doar ochii, dar nu voiam să-i povestesc lui Chade că o
mirosisem, că în mine rămăsese destul de mult dintr-un lup ca să mă bizui pe
asta.
Discuţia îl obosise pe Chade, aşa că l-am lăsat să se odihnească. Am verificat
dacă uşa casei era încuiată şi am închis, cu regret, şi oblonul ferestrei. Nu-mi
plăcea să dorm într-un loc atât de strâmt. Dormeam cel mai bine când simţeam
pe faţă mişcarea nestânjenită a aerului, dar, după ce o văzusem pe Henja chiar în
acea zi, nu voiam să-i ofer nimănui prilejul să scape de mine cu uşurinţă.
Asta aveam în minte când m-am culcat şi, în dimineaţa zilei următoare, am
încercat să-mi pun coşmarurile pe seama acestor gânduri. Însă nu era drept să-mi
numesc astfel visele. N-au avut nimic înspăimântător, n-a fost decât o senzaţie de
nelinişte şi o vie impresie că totul se petrecea aievea, însă nu cea pe care o ai
când intri în vise cu Meşteşugul. L-am visat pe Bufon, dat nu sub înfăţişarea
Lordului Auriu, ci aşa cum fusese cândva, un flăcăiandru palid şi plăpând, cu
ochii lipsiţi de culoare. Arătând astfel, a încălecat în spatele Fetei-de-pe-dragon
şi s-au înălţat împreună către albastrul cerului. Şi pe urmă, brusc, a devenit
Lordul Auriu şi, cu o mantie neagră cu alb fluturându-i în urmă, în bătaia
vântului, călărea în spatele lipsitei de suflet fete cioplite care făcea parte din
statuia dragonului şi care, datorită lui, se trezise, recăpătându-şi viaţa. Părul
prietenului meu, netezit şi dat pe spate, era legat într-o coadă de războinic. Pe
chip i se întipăriseră hotărârea şi neînduplecarea, făcându-l să pară tot atât de
lipsit de orice sensibilitate ca fata de al cărei mijloc subţire se ţinea. Am fost
surprins când i-am zărit mâinile dezgolite, fiindcă trecuse mult timp de când nu-l
mai văzusem fără mănuşi. Se înălţa în văzduh, mai sus şi tot mai sus şi, când şi-a
întins pe neaşteptate mâna şi a arătat cu degetul său prelung, fata a îmboldit
dragonul cu genunchii, făcându-l să zboare în direcţia aceea. Pe urmă norii i-au
ascuns şi a fost ca şi cum s-ar fi pierdut în ceaţă. Am tresărit în somn şi m-am
văzut cu propriile degete pe propria încheietură a mâinii, acolo unde îmi lăsase el
cândva urme palide. M-am răsucit în aşternut, dar n-am izbutit să mă trezesc pe
de-a-ntregul. Mi-am strâns pătura mai tare în jur şi m-am lăsat din nou în voia
somnului.
Şi apoi m-a purtat Meşteşugul prin vise, către cea mai neliniştitoare scenă cu
putinţă. În iarba de pe coasta unui deal, Nettle stătea de vorbă cu Tintaglia. Am
ştiut că mă aflam în visul fiicei mele, pentru că florile nu mai fuseseră niciodată
atât de strălucitoare şi atât de ordonat răspândite printre firele de iarbă. Mă
duceau cu gândul la o tapiserie ţesută cu migală. Dragonul de mărimea unui cal
stătea ghemuit, parcă gata de salt, dar poziţia nu era foarte ameninţătoare. Am
păşit în vis.
Cu spatele foarte drept şi cu voce aproape iritată, Nettle a întrebat creatura:
— Şi ce legătură au toate astea cu mine?
Iar în tăcere a trimis un gând doar către mine:
De ce-ai întârziat? N-ai simţit că te chem?
— Vă pot auzi, să ştiţi, a spus Tintaglia calmă. Iar el nu ţi-a simţit chemarea
pentru că n-am vrut eu s-o simtă. Aşa că, vezi tu, eşti cu desăvârşire singură dacă
aşa vreau eu să fii.
Dragonul şi-a întors brusc spre mine privirea rece. Din ochii săi de reptilă
dispăruse orice urmă de frumuseţe, lăsând doar nestemate învârtejite de mânie.
— Sper că nici ţie nu-ţi scapă asta.
— Ce vrei de la mine? am întrebat.
— Ştii ce vreau. Vreau să aflu tot ce ştii despre un dragon negru. E real? Încă
mai există în lume un alt dragon, matur şi teafăr?
— Habar n-am, i-am răspuns cu toată sinceritatea.
I-am simţit mintea trăgând de a mea, încercând să treacă dincolo de cuvintele
mele ca să descopere dacă nu cumva îi ascund ceva. A fost ca atunci când simţi
labele reci ale unui şobolan trecând peste tine în toiul nopţii, într-o temniţă. Pe
urmă mi-a găsit amintirea asta şi a încercat s-o întoarcă împotriva mea. Mi-am
ridicat imediat zidurile mai sus. Din nefericire, astfel am lăsat-o şi pe Nettle în
afara lor. Au devenit amândouă umbre vagi de pe o perdea fluturândă.
Tintaglia a vorbit din nou, şi vocea i-a ajuns la mine ca o şoaptă ameninţătoare.
— Acceptă că semenii tăi trebuie să-i slujească pe ai mei. E ordinea firească a
lucrurilor. Slujeşte-mă bine acum şi voi avea grijă să vă meargă bine ţie şi alor
tăi. Sfidează-mă, iar tu şi ai tăi veţi fi măturaţi de pe suprafaţa lumii. Imaginea
femelei-dragon a crescut brusc, Conturându-se ameninţătoare deasupra lui
Nettle. Sau devotaţi, a adăugat cu subînţeles.
Am simţit furnicături de groază. La un nivel instinctiv, Tintaglia făcea legătura
dintre mine şi Nettle. Oare numai fiindcă ajunsese întotdeauna la mine prin fiica
mea sau putea simţi legătura noastră de sânge? Şi avea asta vreo importanţă?
Fiica mea se afla în pericol, şi vina îmi aparţinea. Din nou. Şi n-aveam idee cum
s-o apăr.
Frământările mi s-au dovedit inutile. Cu o clipă în urmă, pajiştea presărată cu
flori mă dusese cu gândul o tapiserie. Nettle s-a ridicat brusc, s-a aplecat, şi-a
luat visul în mâini şi l-a scuturat, aşa cum faci când vrei să scapi de praful dintr-
un covor. Dragonul a căzut din el şi s-a pierdut în neant răsucindu-se. Nettle şi-a
îndreptat spatele şi şi-a îndesat în buzunarul şorţului visul făcut ghemotoc. Nu
mai ştiam dacă mă aflu sau nu în el, dar fiica mea şi-a trimis cuvintele către
mine.
Trebuie să-nveţi s-o înfrunţi şi s-o alungi, nu să te faci covrig şi să te-ascunzi.
Nu uita ce animal eşti, Umbră de lup. Nu eşti şoarece. Sau cel puţin aşa
credeam.
Imaginea lui Nettle a început să dispară.
Aşteaptă! a strigat prinţul, prin Meşteşug, cu o hotărâre a disperării. Şi, într-un
mod de neînţeles pentru mine, a prins-o şi a oprit-o. Cine eşti?
Şocul lui Nettle m-a străbătut ca un val.
Cine sunt eu? Cine eşti tu, cel care îndrăzneşte să dea buzna cu atâta
grosolănie? Dă-mi drumul.
Mustrarea ei nu i-a căzut bine lui Dutiful.
Cine sunt eu? Sunt Prinţul celor Şase Ducate. Intru oriunde poftesc.
Uimirea a amuţit-o pe ea pentru o clipă.
Tu eşti prinţul? a întrebat apoi, cu o neîncredere care sărea în ochi, la fel de clară
ca sprâncenele ei încruntate.
Da, eu sunt. Iar tu nu-mi mai irosi timpul, spune-mi imediat cine eşti!
Tonul poruncitor al vocii lui mi-a smuls o tresărire de spaimă. M-am simţit în
centru un gol cumplit de tăcere, care se lărgea. Pe urmă Nettle a răspuns aşa cum
mă aşteptam.
Ei, sigur că o să-ţi spun, de vreme ce mi-o ceri cu atâta curtenie. Sunt regina
Nu-cred-o-iotă a celor Şapte Duhori. Şi poate că tu oi fi intrând „unde pofteşti”,
dar o să am grijă să nu mai pui niciodată piciorul în locuri care îmi aparţin.
Preschimbătorule, ar trebui să-ţi cauţi prieteni mai bine crescuţi.
Mi-am dat seama ce făcuse Nettle. În răstimpul de tăcere, descoperise cum se
legase Dutiful de ea. Şi, după ce i-a dat răspunsul, s-a desprins de prinţ fără
niciun efort. Şi a dispărut.
M-am trezit cu o tresărire, izbit de dispreţul ei ca de o rafală de pietricele. Sfâşiat
între veneraţia pentru fiica mea şi teama de dragon, am încercat să-mi revin.
Trebuia să mă gândesc ce puteam face. În schimb, Chade şi-a împins un gând în
mintea mea.
Trebuie să stăm de vorbă. În intimitate.
Meşteşugul lui fremăta de incitare.
În intimitate? Eşti sigur că ştii ce-nseamnă expresia asta?
De ce trebuia să mă spioneze toată lumea tocmai în noaptea aia?
Nu în intimitate. Dutiful ne-a întrerupt plin de furie împotriva noastră, a
amândurora. Cine e? De când durează povestea asta?
Cum îndrăzneşti să-i dai lecţii unei fete înzestrate cu magia Meşteşugului şi să-
mi ascunzi existenţa ei?
Duceţi-vă la culcare! Covârşitor, Meşteşugul lui Thick era ceva între geamăt şi
poruncă. Duceţi-vă la culcare şi nu mai ţipaţi. N-a fost decât Nettle, cu dragonul
ei. Culcaţi-vă la loc.
În afară de mine, toată lumea o cunoaşte pe fata asta? E de neîngăduit.
Meşteşugul lui Dutiful era încărcat de ciudă şi mânie şi de aceea oribilă senzaţie
de trădare pe care o ai când descoperi că ţi s-a ascuns un secret. Vreau să-mi
spuneţi cine e. Imediat.
Mi-am apărat gândurile şi m-am rugat, ştiind că nu-mi folosea la nimic.
Chade?
Prinţul şi-a smuls sfetnicul din tăcere.
Nu ştiu, lordul meu.
Bătrânul minţea cu eleganţă şi fără nicio remuşcare. L-am înjurat şi l-am admirat
deopotrivă.
Fitzehivalry.
Puterea numelui său adevărat asupra unui om. M-am cutremurat şi m-am grăbit
să-l implor:
Nu-mi spune aşa! Nu aici şi cu acum, fiindcă dragonul ar putea să ne-asculte.
Dar nu mă temeam de Tintaglia, ci de fiica mea. Prea multe părţi din secretele
mele îi picau în mâini.
Spune-mi, Tom!
Nu aşa. Dacă trebuie să discutăm despre asta, s-o facă glasul către ureche.
Alături de mine, în întuneric, Thick şi-a tras păturile peste cap, mormăind.
Vino să ne-ntâlnim acum.
Prinţul era plin de îndârjire.
Nu e înţelept, ne-a prevenit Chade pe amândoi. S-aşteptăm până dimineaţă,
prinţul meu. N-are rost să stârneşti curiozitatea chemând la tine un oştean în
puterea nopţii.
Ba nu. Acum. Înţelept n-a fost să nu-mi spuneţi nimic, niciunul dintre voi doi,
despre această Nettle. Vreau să aflu imediat ce se petrece în spatele meu şi de ce.
Era aproape ca şi cum m-aş fi aflat în casa mamelor, pe băncile-pat. I-am simţit
mânia alungându-i frigul de pe pieptul gol când şi-a aruncat păturile într-o parte,
am simţit cu câtă furie şi-a îndesat picioarele în pantofi.
Atunci dă-mi măcar timp să mă-mbrac, a cedat bătrânul asasin, obosit.
Nu. Rămâi unde eşti, sfetnicule Chade. Spuneai că nu ştii nimic? Atunci n-are
rost să te osteneşti. O să mă-ntâlnesc numai cu Fitz… cu Tom.
Furia îi ardea acum cu flacără mare, dar se oprise totuşi înainte de a-mi rosti
numele în întregime. Cu un colţ al minţii, i-am admirat stăpânirea de sine. Dar,
în cea mare mare parte, gândurile mi se învârteau în jurul unei dileme. Îmi
înfuriasem prinţul şi avea dreptate să vadă lucrurile aşa cum le vedea. Dar ce
răspunsuri trebuia să-i dau? Cine eram în noaptea ceea? Prietenul lui, mentorul
lui, unchiul lui sau supusul lui? Mi-am dat seama că Thick stătea în capul
oaselor pe pături, uitându-se cum mă îmbrac.
— N-o să lipsesc mult. O să fii în siguranţă oricum, m-am străduit eu să-l
liniştesc, deşi mă întrebam dacă era într-adevăr aşa.
Nu vreau să-l las pe Thick singur aici, i-am transmis prinţului, sperând că
găsisem o scuză care să mă salveze.
Atunci ia-l cu tine, a venit răspunsul lui scurt, poruncitor.
— Vrei să vii şi tu?
— L-am auzit, mi-a răspuns bondocul istovit. A oftat adânc. Mă faci întotdeauna
să merg în locuri unde nu vreau să fiu, s-a plâns, căutându-şi hainele pe
întuneric.
Mi s-a părut că s-a scurs un an până când s-a îmbrăcat. M-a refuzat, ţâfnos, de
fiecare dată când m-am oferit să-l ajut. Într-un târziu, am ieşit împreună din casă
şi am pornit-o prin micul oraş. Straniul amurg numit noapte pe acele meleaguri îi
împrumuta lumii tenta sa cenuşie. Pentru ochii mei era bizar de odihnitoare şi am
înţeles în sfârşit de ce. Culorile şterse îmi aduceau aminte cum vedea Ochi
Întunecaţi totul în zori şi la căderea nopţii, în vremurile când vânam împreună.
Era o lumină blândă, netulburată de culoare, şi îţi îngăduia să zăreşti până şi cea
mai mică mişcare a vânatului. Mergeam în pas lejer, dar Thick gâfâia neconsolat
lângă mine. Tuşea din când în când. Mi-am reamintit că încă nu se însănătoşise
pe deplin şi m-am străduit, răbdător, să-mi potrivesc pasul cu al lui.
Pe deasupra satului zburau lilieci mici. Am întâlnit privirea furişă a unui
şobolan-tâlhar când s-a strecurat din spatele unui butoi cu apă de ploaie până în
pragul unei case. Mi-a trecut prin gând că ar fi putut fi chiar acela cu care
încercase Swift să se împrietenească, apoi mi l-am scos din minte. Ne
apropiaserăm de casa mamelor. Curtea era pustie. Acolo n-aveau nicio strajă,
deşi cineva ţinea mereu sub observaţie coasta insulei şi portul. Era clar că nu se
temeau de atacuri din partea tribului lor de pe insulă. M-am întrebat dacă Peottre
îmi dezvăluise tot ce ştia despre Henja. Se vedea limpede că el şi narcesca îşi
făceau griji din pricina acelei femei, despre care îmi mărturisise că era o străină.
Şi atunci de ce nu pusese pe nimeni de strajă, ca să se ferească de ea?
Nu l-am călăuzit pe Thick spre uşa principală. Ne-am apropiat de casa mamelor
din spate, trecând pe lângă zidurile de piatră şi pe lângă gardurile între care erau
închise oile. Prinţul ne aştepta dincolo de colţul unei magazii, în apropierea
tufelor din vecinătatea latrinelor. S-a foit, nervos, când ne-a văzut apropiindu-ne,
şi i-am simţit nerăbdarea. Mi-am ridicat fără vorbe mâna, ca să-i fac semn să ni
se alăture în ascunzătoarea oferită de gardul viu. Apoi:
Nu veniţi la mine! Nu vă mişcaţi! Ba nu, ascundeţi-vă! Sau plecaţi!
M-am oprit, nedumerit de neaşteptata lui poruncă. Pe urmă am văzut ce îl
tulburase. Cu o mantie peste cămaşa de noapte, Elliania s-a aplecat în afara uşii
şi şi-a rotit privirea. Abia am avut timp să-mi pun palma în pieptul lui Thick şi
să-l împing înapoi, în spatele gardului. Bondocul mi-a îndepărtat mâna
plesnindu-mi-o cu furie.
— L-am auzit şi eu, s-a plâns, în ciuda zadarnic repetatului meu „st”.
Nu trebuie să facem niciun zgomot, Thick. Prinţul nu vrea să ştie Elliania că
suntem aici.
De ce nu?
Pur şi simplu nu vrea, şi atât. Trebuie să ne-ascundem aici şi să nu facem
zgomot.
M-am ghemuit în spatele gardului şi am bătut cu palma alături, în pământ, ca
invitaţie pentru Thick. Sub lumina cenuşie, stătea aplecat, încruntându-se la
mine. Îmi doream să-l pot duce înapoi, acasă, dar eram sigur că, dacă se mişca,
Elliania i-ar fi auzit paşii târşiţi. Era mai bine s-aştept. N-avea să dureze mult,
fără îndoială. Probabil că narcesca voia doar să se ducă la umblătoare. M-am
uitat printr-o gaură dintre crengile gardului viu.
Vino aici până nu te vede, i-am sugerat prinţului, prin Meşteşug.
Nu. M-a văzut deja. Plecaţi. O să stăm de vorbă mai târziu.
Şi apoi nu mi-a venit să cred când şi-a înălţat zidurile Meşteşugului împotriva
mea. Devenise mai puternic. Îl simţeam mulţumită Harului, şovăind şi tremurând
sub privirea cu care-l ţintuia ea în vreme ce se apropia, în lumina tristă a soarelui
care aluneca pe linia orizontului, refuzând să apună.
M-a străbătut un val de spaimă când am văzut cât de repede a ajuns Elliania
lângă el şi la ce mică distanţă s-a oprit, în semiîntuneric. Cei doi nu se întâlneau
pe furiş pentru prima oară. Aş fi vrut să-mi întorc privirea şi totuşi mă holbam la
ei cu înfrigurare, trăgând cu ochiul printre crengi. Cuvintele narcescăi au ajuns
cu greu până la mine.
— Am auzit uşa deschizându-se şi închizându-se şi, când m-am uitat pe
fereastră, te-am văzut pe tine aşteptând aici.
— N-am putut să dorm.
Dutiful s-a întins ca şi cum ar fi vrut s-o ia de mâini, însă şi-a lăsat imediat
braţele să-i cadă pe lângă trup. Mai degrabă i-am simţit decât i-am văzut privirea
tăioasă îndreptată spre mine.
Plecaţi. O să stăm de vorbă mâine.
Îmi trimisese prin Meşteşug un mesaj firav, călăuzit pe o cale foarte strâmtă.
Cred că nici măcar Thick nu l-a simţit. Tonul era al unei porunci regeşti. Se
aştepta să mă supun fără cârtire.
Nu se poate. Ştii că e periculos. Trimite-o înapoi, în camera ei, Dutiful.
Nu mi-am dat seama dacă gândul meu a ajuns până la el sau nu. Se închisese, ca
să se concentreze numai asupra fetei. În spatele meu, Thick s-a ridicat în
picioare, căscând.
— Mă duc înapoi, mi-a spus somnoros.
St. Nu. Trebuie să rămânem aici şi să nu facem niciun zgomot. Nu vorbi tare.
Am aruncat o privire neliniştită către tânăra pereche, dar, dacă îl auzise cumva
pe Thick, Elliania m-a arătat-o. M-am întrebat, stânjenit, unde o fi fost Peottre şi
ce-avea să-i facă lui Dutiful dacă îl găsea astfel cu narcesca.
Thick a oftat din greu. S-a ghemuit din nou, apoi s-a întins pe pământ.
Asta-i o prostie. Vreau să mă duc în pat.
Elliania s-a uitat cum atârnau mâinile prinţului pe lângă trup, apoi şi-a lăsat
capul pe-o parte, înălţându-şi privirea către faţa lui.
— Aha. Şi pe cine aştepţi? I s-au îngustat ochii. Pe Lestra? Ţi-a dat întâlnire
aici?
Pe faţa lui Dutiful a apărut un zâmbet straniu. Oare era încântat fiindcă stârnise
gelozia narcescăi? A răspuns vorbind mai încet decât ea, dar i-am citit cuvintele
pe buze.
— Lestra? De ce aş aştepta-o pe Lestra sub lumina lunii?
— În noaptea asta nu e lună, a subliniat ea, cu voce tăioasă. Cât despre motivul
aşteptării, ei, fiindcă ar fi dispusă să-şi ofere trupul, ca să te foloseşti de el după
plac. Mai mult ca să-mi facă mie în ciudă decât fiindcă îi pari chipeş.
El şi-a încrucişat braţele la piept. M-am întrebat dacă o făcuse ca să-şi ascundă
satisfacţia sau ca să nu-şi îngăduie s-o îmbrăţişeze. Era mlădioasă ca o salcie şi
cosiţele împletite pentru noapte îi ajungeau până la şolduri. Aproape că simţeam
mireasma trupului cald plutind către Dutiful.
— Ah. Aşadar crezi că mă găseşte chipeş?
— Cine poate şti? Gusturile ei sunt bizare. Pisica ei are coada strâmbă şi prea
multe degete. Şi ea crede că e frumoasă. Elliania a ridicat din umeri. Dar ţi-ar
spune că eşti chipeş pur şi simplu ca să te cucerească.
— Oare? Dar poate nu vreau să mă cucerească Lestra. E frumoasă, dar poate că
n-o vreau câtuşi de puţin, a spus prinţul, cu subînţeles.
Noaptea însăşi şi-a ţinut răsuflarea când şi-a înălţat Elliania privirea spre el. I-am
văzut sânii ridicându-se şi coborând când a tras aer în adâncul pieptului,
adunându-şi curajul.
— Atunci ce vrei? a şoptit ca o adiere.
El n-a încercat s-o ia în braţe. Cred că ea s-ar fi opus. În schimb, şi-a desprins o
mână de la piept şi i-a ridicat bărbia cu vârful unui deget. S-a plecat să-i fure un
sărut. Să-l fure? Dar ea n-a fugit. S-a săltat pe vârfuri, şi buzele li s-au atins sub
lumina de amurg catifelat.
M-am simţit ca un bătrân libidinos, spionându-i din umbra gardului. Ştiam că
Dutiful se pune în pericol, că amândoi riscau prosteşte, dar mi-a tresărit inima la
gândul că flăcăul meu ar fi putut cunoaşte dragostea în căsătoria lui aranjată.
Când s-au desprins în sfârşit din sărut, am sperat c-o s-o trimită în camera ei. Îi
doream prinţului să se bucure de acele clipe, dar ştiam că trebuia să mă amestec
dacă păreau să se aventureze dincolo de un sărut.
Înspăimântat, am auzit-o pe ea întrebând, cu răsuflarea tăiată:
— O sărutare. Asta e tot ce-ai vrut?
— E tot ce-o să iau acum, a ripostat el. Pieptul i se ridica şi îi cobora ca după o
alergare îndelungată. Aştept până când voi dobândi mai mult ca să iau mai mult.
Peste faţa ei a trecut un zâmbet şovăielnic.
— Nu trebuie să dobândeşti nimic dacă eu vreau să mă dau ţie.
— Dar… ai spus că n-o să-mi fii soţie până când n-o să-ţi aduc capul dragonului.
— În ţara mea, o femeie se poate oferi oricând doreşte. Nu e totuna cu căsătoria.
Sau cu a fi soţie, cum spui tu. Odată ce devine femeie, îşi poate lua în pat orice
bărbat doreşte. Nu înseamnă că se mărită cu fiecare dintre ei. Elliania s-a uitat
într-o parte şi a adăugat cu prudenţă. Pentru mine o să fii primul. Unii consideră
că e ceva mai deosebit decât jurămintele căsătoriei. Dar asta n-o să mă facă soţia
ta, fireşte. N-o să-ţi fiu soţie sau n-o să mă căsătoresc cu tine decât după ce o s-
aduci capul dragonului aici, în casa mamelor mele.
— Şi tu vei fi prima pentru mine, a răspuns Dutiful, cu aceeaşi prudenţă. Apoi a
adăugat, părând să rostească fiecare cuvânt la fel de greu cum dezrădăcinezi un
copac: Dar nu acum. Nu înainte de a face ceea ce zis că fac.
Ea a fost uluită, dar nu fiindcă voia să-şi ţină făgăduiala.
— Prima pentru tine? Adevărat? Încă n-ai cunoscut nicio femeie?
Prinţul a avut nevoie de o clipă lungă ca să recunoască.
— Aşa e obiceiul în ţara mea, deşi nu-l respectă toată lumea. Aşteptăm până
când ne căsătorim.
Vorbea cu glas încordat, parcă temându-se să nu fie luat în râs pentru castitatea
lui.
— Mi-ar plăcea să fiu prima pentru tine, a mărturisit ea.
S-a apropiat cu un pas şi, de data asta, el a cuprins-o în braţe. Trupul ei s-a topit,
lipit de al lui, când li s-au întâlnit buzele.
Mulţumită Harului, i-am simţit prezenţa lui Peottre înaintea lor. Erau atât de
absorbiţi unul de altul, încât cred că n-ar fi simţit nici măcar o turmă de oi, care
ar fi trecut pe lângă ei, de o parte şi de alta, dar eu am sărit în picioare când l-am
zărit pe războinic apărând de după colţul casei mamelor. Avea sabia la şold şi o
privire care înspăimânta.
— Elliania.
Ea s-a retras din braţele lui Dutiful dintr-un salt. Şi-a trecut peste gură o mână
vinovată, parcă vrând să ascundă sărutul primit. L-am apreciat pe Dutiful fiindcă
nu s-a pierdut cu firea. A întors capul ca să rămână, hotărât, cu ochii la Peottre.
În privirea lui nu era nici urmă de remuşcare sau ruşine, şi nimic copilăresc. Era
privirea bărbatului întrerupt în timp ce săruta o femeie care îi aparţine. Mi-am
ţinut răsuflarea, întrebându-mă dacă, făcându-mi apariţia, aş fi fost de folos sau
aş fi înrăutăţit lucrurile.
Tăcerea avea neclintirea şi vigilenţa nopţii. Prinţul şi unchiul narcescăi se
priveau în ochi. Fără să se provoace, măsurându-se doar. Când a vorbit, cuvintele
lui Peottre au fost pentru Elliania.
— Ar trebui să te-ntorci în odaia ta.
Narcesca s-a răsucit pe călcâie şi a fugit. Tălpile ei goale loveau praful din curte
fără zgomot. După plecarea ei, Dutiful şi Peottre au continuat să se privească în
ochi. În cele din urma, insularul a vorbit din nou.
— Capul dragonului. Ai făgăduit. Ţi-ai dat cuvântul de bărbat.
Prinţul a încuviinţat cu gravitate, cu o singură înclinare a frunţii.
— Da. Am făgăduit, ca bărbat.
Peottre s-a întors cu spatele, gata să plece. Dutiful a adăugat:
— Elliania mi-a oferit ceea ce mi-a oferit ca femeie, nu ca narcescă. După
obiceiurile voastre, e liberă s-o facă?
Peottre şi-a îndreptat umerii, crispându-se. S-a întors încet şi a răspuns, parcă
împotriva propriei voinţe:
— Cine altcineva îţi poate oferi aşa ceva, dacă nu o femeie? Trupul ei îi aparţine.
Îl poate împărţi cu tine. Dar nu-ţi va fi soţie cu adevărat decât după ce îi vei
aduce capul lui Icefyre.
Peottre s-a întors din nou, la fel de încet, gata să plece, şi vocea lui Dutiful l-a
oprit încă o dată.
— Atunci e mai liberă decât mine. Trupul şi sămânţa mea le aparţin celor Şase
Ducate. Nu am dreptul să le împart cu oricine, ci doar cu soţia mea. Aşa e
obiceiul nostru. Aproape că l-am auzit înghiţind în sec înainte de a continua. Aş
vrea să ştie şi ea. Să ştie că, după obiceiurile noastre, nu pot primi ceea ce îmi
oferă decât renunţând la onoare.
A urmat o rugăminte, rostită cu voce scăzută:
— O rog să nu mă ispitească şi să nu mă facă să mă simt ridicol oferindu-mi
ceea ce nu pot lua în mod onorabil. Sunt bărbat dar… sunt bărbat.
Explicaţia lui era, deopotrivă, stângace şi sinceră.
La fel a sunat şi răspunsul lui Peottre.
— O să am grijă să afle, a spus cu un respect în care se simţea invidia.
— O să… o să scad în ochii ei? O să-i par mai puţin bărbat?
— În ochii mei n-ai scăzut. O să am grijă să înţeleagă cu ce preţ refuză un bărbat
o ofertă ca asta.
S-a uitat la Dutiful ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară. Şi a adăugat, cu o
tristeţe imensă în spatele cuvintelor:
— Eşti bărbat. Vei fi o pereche potrivită pentru fiica surorii mele. Nepoatele
mamei tale îmi vor îmbogăţi stirpea.
A rostit ultima parte ca şi cum ar fi fost o zicală, nu ceva la care putea spera cu
adevărat. Pe urmă s-a îndepărtat în tăcere.
L-am văzut pe Dutiful răsuflând adânc şi oftând la fel de adânc. Am crezut c-o
să mă caute cu Meşteşugul, dar n-a făcut-o. S-a întors în casa mamelor Ellianiei
cu capul în jos.
Thick adormise aşezat pe pământ, cu bărbia sprijinită pe piept. A gemut abia
auzit când l-am trezit zgâlţâindu-i uşor şi l-am ridicat în picioare.
— Vreau să merg acasă, a bombănit, înaintând cu paşi şovăitori alături de mine.
— Şi eu, i-am răspuns.
Însă în minte nu mi-a venit castelul Buckkeep, ci o pajişte de pe care se vedea
marea, unde o fată cu fustă de un roşu strălucitor mă chema cu un semn. Era mai
degrabă un timp decât un loc. Către care nu mai ducea niciun drum.
Capitolul 12
VERII
Crestele ascuţite ale insulei dragonului sunt colţii ce ţin în botul ei gheţarul,
Precum stă sângele-ntr-o gură larg căscată în clipa morţii.
O să te duci acolo, tinere?
O să te urci pe gheaţă ca să câştigi respectul fraţilor tăi războinici?
O să te-ncumeţi să treci peste văzutele-i şi nevăzutele-i crevase?
O să cutezi să înfrunţi vânturile ce cântă despre Icefyre, adormit în gheaţă?
O să îţi ardă oasele cu ger, da, o s-o facă. Vântul de gheaţă este pătimaşa lui
suflare.
Cu ea o să îţi înnegrească pielea feţei, jupuindu-ţi-o de pe îndurerata carne
rozalie.
O să te-aventurezi acolo, tinere?
Spre a ajunge în graţiile unei femei, o să pătrunzi sub gheaţă, pe pietre negre,
ude, care nu văd cerul?
O să găseşti tainica grotă ce se deschide doar când apa se retrage?
O să îţi numeri bătăile inimii pentru a măsura timpul până la întoarcerea
valurilor mării, ca să te strivească şi să te lase-n urmă-le, pată de sânge pe
albastrul gheţii de deasupra ta?
Urarea de bun-venit a dragonului,
cântec din Insulele Străine în traducerea lui TOM BADGERLOCK

Chiar a doua zi, ni s-a spus că toate problemele legate de uciderea lui Icefyre de
către prinţ fuseseră rezolvate. Urma să ne întoarcem la Zylig ca să acceptăm
condiţiile puse de Hetgurd, apoi puteam pleca spre Aslevjal, să vânăm dragonul.
M-am întrebat, într-o străfulgerare, dacă brusc întocmitul plan de călătorie avea
vreo legătură cu scena la care fusesem martor în timpul nopţii, însă apoi am
văzut cum era eliberată pasărea care trebuia să ducă vestea plecării noastre şi am
tras concluzia că, fără îndoială, noutăţile sosiseră la noi purtate de aceleaşi aripi.
Agitaţia care a urmat m-a scăpat de o discuţie neplăcută cu prinţul, dar mi-a adus
pe cap un alt soi de belea. Thick era complet împotriva reîntoarcerii pe o corabie.
I-am explicat degeaba că numai aşa putea ajunge în cele din urmă acasă. În astfel
de clipe îi întrezăream limitele minţii şi pe ale logicii. De când era alături de noi
făcuse progrese, nu numai că vorbea cu mai multă uşurinţă, ci reuşea şi să se
folosească de cuvinte ca să dea glas unor gânduri mai complicate. Ca o plantă
care se bucură în sfârşit de lumina soarelui, dovedea că are o mai mare putere de
înţelegere şi mai multe posibilităţi decât bănuisem pe când îşi târşea picioarele
prin turn, nefiind nimic mai mult decât servitorul nerod al lui Chade. Cu toate
astea, rămânea în permanenţă altfel decât noi, ceilalţi. Uneori se purta ca un
copil speriat şi neascultător şi, în astfel de momente, nu aveam nimic de câştigat
rezonând cu el. În cele din urmă, Chade i-a dat un somnifer puternic în seara
dinaintea plecării, aşa că a fost nevoie să-mi pierd toată noaptea veghind asupra
viselor lui. Au fost stranii şi le-am domolit cum am putut. Nettle n-a venit să m-
ajute, şi asta m-a umplut de presimţiri rele, deşi, altcumva, m-am bucurat că n-a
apărut.
Thick a continuat să doarmă buştean şi a doua zi, când l-am pus într-un căruţ
pentru mărfuri, ca să-l duc pe corabie. M-am simţit ca un prost în timp ce-l
împingeam către port pe drumurile pline de hârtoape, însă Web a mers alături de
mine, vorbindu-mi cu nepăsare, de parcă aş fi făcut aşa ceva în fiecare zi.
Plecarea noastră părea un eveniment mai important decât sosirea. Ne aşteptau
două corăbii. Am observat că tot grupul din cele Şase Ducate se îmbarca pe
vasul Tribului Mistreţului, ca mai înainte. Narcesca, Peottre şi puţinii lor
însoţitori s-au urcat la bordul celuilalt, mai mic şi mai vechi, pe al cărui catarg
flutura un steag cu un narval. Mama cea Mare a venit s-o conducă pe Elliania şi
s-o binecuvânteze. Am înţeles că se mai desfăşura încă o ceremonie, dar de
văzut am văzut prea puţin din ea, fiindcă Thick a început să se agite şi m-am
hotărât să nu-l las singur, ca nu cumva să se trezească şi să plece de pe corabie.
În mica noastră cabină, m-am aşezat lângă patul lui şi m-am străduit să-mi
folosesc Meşteşugul ca să-i înseninez visele şi să le îmbib cu senzaţia că e ferit
de pericole. Însă mişcarea valurilor şi zgomotele de pe navă i-au pătruns în ele,
deşi am încercat din răsputeri să le împiedic. S-a trezit cu o tresărire şi cu un
ţipăt şi s-a săltat în capul oaselor, rotindu-şi prin cabină privirea plină de
disperare şi, în acelaşi timp, năucită.
— E un vis urât! s-a văicărit.
— Nu, i-am spus. E realitatea. Dar îţi făgăduiesc c-o să te apăr de orice
primejdie, Thick. Îţi făgăduiesc.
— Nu poţi! Nimeni nu poate făgădui aşa ceva pe o corabie! a spus, pe un ton
care mă învinovăţea de toate.
Când se săltase de pe pernă, îl cuprinsesem cu braţul, vrând să-l liniştesc. S-a
smuls din strânsoarea mea. S-a ghemuit din nou sub pături, s-a întors cu faţa la
perete şi s-a lăsat în voia unui plâns cu sughiţuri.
— Thick, i-am spus neajutorat.
Nu mă mai simţisem niciodată atât de crud, nu mai avusesem niciodată impresia
că, în tot ce am făcut, ceva e greşit.
— Cară-te!
În ciuda zidurilor mele, porunca dată prin Meşteşug dincolo de cuvinte mi-a
smucit capul spre spate. M-am pomenit în picioare, mergând pe bâjbâite către
uşa cabinei minuscule pe care o împărţeam cu coteria Harului. M-am silit să mă
opresc.
— Vrei să stea cu tine cineva anume? am întrebat deznădăjduit.
— Nu! Mă urâţi cu toţii! M-amăgiţi şi mă otrăviţi şi mă faceţi să vin pe ocean ca
să mă Ucideţi! Cară-te!
Am fost destul de bucuros să-i dau ascultare, fiindcă Meşteşugul lui mă
împingea ca un vânt puternic, îngheţat. Când am ieşit pe uşa scundă, mi-am
ridicat prea repede capul şi m-am pocnit cu creştetul de toc. Izbitura puternică a
fost de-ajuns ca să mă năucească şi să fac restul drumului către punte clătinându-
mă. Râsul lui Thick, plin de cruzime, a fost ca o a doua lovitură.
Am aflat curând că nu fusese un accident. Sau poate că fusese, de acea primă
oară, însă, în toate zilele călătoriei, Thick a izbutit să se folosească de Meşteşug
ca să mă facă să mă poticnesc şi ideea că erau simple coincidenţe mi s-a
spulberat repede. Dacă îl observam, reuşeam uneori să mă apăr, însă, dacă
bondocul mă zărea primul, n-o ştiam decât după ce corabia părea să alunece de
sub mine. Încercam să-mi păstrez echilibrul şi, în schimb, mă împleticeam pe
punte sau mă izbeam de copastie.
Însă, în momentul acela, am dat vina pe stângăcia mea.
Am plecat să-i caut pe Chade şi Dutiful. Ne bucuram de mai multă intimitate
decât în călătoriile de până atunci. Peottre, narcesca şi garda lor se aflau pe
celălalt vas. Iar oamenii din tribul Mistreţului care manevrau corabia noastră
păreau prea puţin interesaţi de relaţiile dintre noi, aşa că prefăcătoria se dovedea
necesară într-o mult mai mică măsură.
De aceea m-am îndreptat fără şovăire spre cabina prinţului şi am bătut la uşă.
Mi-a deschis Chade. I-am găsit foarte bine instalaţi, chiar şi cu masa plină de
mâncare. Era un prânz pregătit după preferinţele din Insulele Străine, dar cel
puţin copios. Calitatea vinului era decentă şi am fost încântat când prinţul m-a
invitat, cu o înclinare a capului, să mănânc împreună cu ei.
— Ce face Thick? m-a întrebat, fără niciun preambul.
A fost aproape o uşurare să-i povestesc totul în amănunt, fiindcă mă temusem că
o să ceară imediat explicaţii despre Nettle. I-am descris pe larg suferinţa şi
nefericirea bondocului şi am încheiat spunând:
— Lăsând deoparte forţa Meşteşugului lui, nu văd cum îl putem sili să continue.
Cu fiecare nouă îmbarcare pe un vas, mă detestă tot mai mult şi devine tot mai
nesupus. Riscăm să trezim în el o duşmănie pe care n-o s-o putem controla
niciodată, şi asta o să-l facă să-şi întrebuinţeze Meşteşugul ca să ne pună beţe în
roate, zădărnicindu-ne toate strădaniile. Dacă se poate face fără pericol, propun
să-l lăsăm la Zylig când vom pleca spre Aslevjal.
Chade şi-a pus paharul pe masă cu o bufnitură.
— Ştii că nu e cu putinţă, aşa că de ce mai propui? Jur că nu m-am gândit
niciodată c-o să fie atât de greu pentru el, a adăugat, şi atunci am ştiut că iritarea
îi masca propriul sentiment de vinovăţie şi părerile de rău. Nu-l putem face
cumva să priceapă cât de importantă e călătoria asta?
— Prinţul ar putea să-i explice. Eu l-am înfuriat atât de tare, încât nu cred că
ascultă cu adevărat ce-i spun.
— Nu l-ai înfuriat numai pe el, a remarcat Dutiful cu răceală.
Calmul cu care vorbea m-a prevenit că furia îi era într-adevăr profundă. Şi-o
controla aşa cum îţi controlezi sabia. Aşteptând momentul când putea să
lovească.
— Vă las să discutaţi între patru ochi?
Chade s-a ridicat ceva mai grăbită decât ar fi fost firesc.
— Oh, nu. Având în vedere că nici tu nu ştii nimic despre Nettle şi dragonul ei,
sunt sigur că o să primeşti la fel de multe lămuriri ca mine.
Bătrânul s-a reaşezat încet pe scaunul său, cu retragerea tăiată de sarcasmul
prinţului. Am înţeles brusc că n-avea să mă ajute câtuşi de puţin. Dimpotrivă, se
delecta văzându-mă astfel încolţit.
— Cine e Nettle? m-a întrebat Dutiful, fără menajamente.
I-am răspuns la fel.
— Fiica mea. Cu toate că ea habar n-are.
S-a lăsat pe spătarul scaunului, ca şi cum l-aş fi împroşcat cu apă rece. A urmat
un lung moment de tăcere. Afurisitul de Chade şi-a acoperit gura cu palma, dar
nu înainte de a-i vedea zâmbetul. L-am săgetat cu o privire încărcată de cea mai
pură furie. A lăsat mâna în jos şi a rânjit fără fereală.
— Înţeleg, a spus Dutiful după o vreme. Apoi, ca şi cum ar fi fost cea mai
importantă concluzie la care putea ajunge: am o verişoară. O verişoară! Câţi ani
are? Cum se face că n-am întâlnit-o niciodată? Sau ne-am întâlnit? Când a fost
ultima oară la curte? Cum se numeşte nobila doamnă care îi e mamă?
N-am reuşit să-mi găsesc cuvintele şi nu mi-a plăcut când l-am auzit pe Chade
răspunzând în locul meu.
— N-a fost niciodată la curte, prinţul meu. Mama ei face lumânări. Tatăl ei…
bărbatul despre care crede ea că îi e tată e Burrich, cândva mai-marele
grăjdarilor din castelul Buckkeep. Cred că ea are acum şaisprezece ani.
Aici s-a oprit, parcă vrând să lase prinţului timp să descifreze cele aflate.
— Tatăl lui Swift? Atunci… Swift e fiul tău? spuneai că ai un băiat înfiat, dar…
— Swift e fiul lui Burrich. Şi frate vitreg cu Nettle. Am răsuflat prelung şi m-am
auzit întrebând: Aveţi rachiu? Vinul nu e de ajuns pentru povestea asta.
— Îmi dau seama.
Dutiful s-a ridicat şi mi l-a adus, fiind în acele clipe nu atât prinţul, cât nepotul
meu, gata să se lase fascinat de o veche poveste de familie. Mi-era greu s-o spun,
iar înţelegerea compătimitoare cu care îşi tot înclina Chade fruntea înrăutăţea
cumva lucrurile. Când toată încrengătura s-a limpezit în mintea lui, Dutiful s-a
aşezat clătinând din cap.
— În ce hal ai izbutit să-ncurci lucrurile, Fitzehivalry. Punând piesa asta la locul
ei, povestea vieţii tale, aşa cum mi-a istorisit-o mama, capătă mai mult sens. Şi
cât de mult trebuie să-i urăşti pe Molly şi Burrich, fiindcă te-au dat uitării,
infideli, şi s-au consolat unul cu altul.
Cuvintele lui m-au şocat.
— Nu, am spus cu hotărâre. N-a fost aşa. M-au crezut mort. Şi-au continuat viaţa
împreună fără ca asta să însemne infidelitate. Şi, dacă Molly a trebuit să i se
dăruiască altuia… mă bucur că a ales un bărbat demn de ea. Şi că Burrich a găsit
în sfârşit un strop de fericire. Şi că au vegheat împreună asupra copilului meu.
Îmi era tot mai greu să vorbesc, mi se îngusta gâtul. Mi l-am lărgit cu o duşcă de
rachiu, apoi am răsuflat şuierat.
— A fost un bărbat mai potrivit pentru ea, am izbutit să adaug.
Mi-o spusesem atât de des, de-a lungul atâtor ani.
— Mă întreb dacă ea o fi fost de aceeaşi părere, a meditat prinţul şi, după ce mi-
a văzut expresia feţei, s-a grăbit să adauge: îmi cer iertare. Nu se cuvine să-mi
pun eu astfel de întrebări. Dar… dar sunt încă uluit fiindcă mama a îngăduit
toate astea. Mi-a vorbit adesea, cu convingere, de toată răspunderea care stă pe
umerii mei, ca unic moştenitor al tronului.
— A cedat în faţa sentimentelor lui Fitz, i-a explicat Chade. În pofida sfatului
meu.
Am simţit satisfacţia cu care îşi lua în sfârşit revanşa.
— Înţeleg. Adică de fapt nu înţeleg, fiindcă nu mi-e clar cum ai învăţat-o
Meşteşugul. Ai locuit mai înainte în apropierea ei sau…?
— N-am învăţat-o. A descoperit singură tot ce ştie.
— Dar mie mi s-a spus că aşa ceva e îngrozitor de periculos! Dutiful părea din
ce în ce mai şocat. Cum i-ai putut îngădui să rişte în halul ăsta, ştiind ce mult
înseamnă ea pentru tronul Farseer? Întrebarea era pentru mine, însă imediat s-a
întors spre Chade, acuzator. Tu ai împiedicat-o să vină la Curte? E tot o făcătură
de-a ta, o altă strădanie prostească, menită să apere numele Farseer?
— Nicidecum, prinţul meu, a negat bătrânul, cu voce mieroasă. Pe urmă i-a
explicat, întorcându-şi spre mine privirea calmă: I-am cerut de multe ori lui Fitz
să ne îngăduie s-o aducem pe Nettle la Buckkeep, ca să afle care e importanţa ei
în succesiunea la tronul Farseer şi ca să poată primi lecţii de Meşteşug. Dar,
repet, în privinţa asta, sentimentele lui Fitz au o cale a lor. Contrară sfaturilor
primite de la mine şi de la regină.
Prinţul a respirat de mai multe ori adânc. Apoi:
— E de necrezut, a spus cu voce joasă. Şi de netolerat. Trebuie să îndreptăm
lucrurile. O s-o fac eu însumi.
— Ce-o să faci? am întrebat.
— O să-i spun fetei cine e! Şi-o să pun să fie adusă la Curte şi tratată aşa cum
are dreptul, prin naştere. Va fi educată în toate privinţele, fără să lăsăm deoparte
Meşteşugul. Verişoara mea a fost crescută ca o fată de la ţară, a învăţat să facă
lumânări şi să destinul bufonului hrănească găini! Şi dacă tronul Farseer o să
aibă nevoie de ea? Încă nu pot pricepe cum de-a îngăduit mama una ca asta!
Există ceva care să te umple de mai mulţi fiori reci decât un băiat de
cincisprezece ani care îşi cunoaşte drepturile şi despre care ştii că are puterea să-
ţi destrame întreaga viaţă? M-am simţit dezgustător de vulnerabil.
— N-ai idee ce-ar face asta din viaţa mea, am spus implorator.
— Nu. N-am, a recunoscut cu uşurinţă, dar din ce în ce mai ultragiat. Şi n-ai nici
tu. Te simţi îndreptăţit să iei hotărâri de o importanţă colosală când e vorba de
ceea ce trebuie sau nu trebuie să ştie alţii despre propriile lor vieţi. Dar nu ştii
nicidecum mai bine decât mine ce urmări poate avea asta! Faci pur şi simplu ce
crezi tu că e mai bine, apoi de fofilezi, sperând că n-o să afle nimeni şi că n-o să
fii învinovăţit când totul o să iasă rău!
Se înfuria din ce în ce mai tare şi mi s-a trezit brusc bănuiala că la mijloc nu era
doar Nettle.
— De ce te aprinzi aşa? l-am întrebat fără ocolişuri. Toată povestea n-are nicio
legătură cu tine.
— N-are nicio legătură cu mine? Nicio legătură cu mine? S-a ridicat brusc,
aproape răsturnându-şi scaunul. Cum poţi să spui că Nettle n-are nicio legătură
cu mine? Nu avem în comun un bunic? Nu e urmaşa clanului Farseer, nu e
înzestrată cu magia Meşteşugului? Ştii…? S-a sufocat pentru o clipă, apoi şi-a
recăpătat evident controlul. A întrebat cu voce mai blândă: Ai idee ce-ar fi
însemnat pentru mine să cresc împreună cu cineva egal în rang? Cu cineva cu
acelaşi sânge, destul de apropiat de vârsta mea ca să putem sta de vorbă? Cu
cineva cu care să împart responsabilitatea tronului Farseer, ca să nu mai fiu
întotdeauna numai şi numai eu, singur eu? Şi-a întors faţa, fixând peretele
cabinei cu privirea de parcă ar fi putut să vadă prin el, şi a pufnit uşor. Ar fi putut
fi ea aici, pe corabia asta, promisă, în locul meu, ca pereche pentru cineva din
Insulele Străine. Dacă mama şi Chade ar fi avut doi Farseeri cu care să cumpere
pacea, cine ştie…
Ideea mi-a îngheţat sângele în vene. Nu voiam să-i spun că exact de asta mă
străduisem s-o apăr pe Nettle. Îi dezvăluisem deja un adevăr.
— Nu mi-a trecut niciodată prin cap să privesc lucrurile din punctul tău de
vedere. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că toată povestea asta te-ar putea afecta
în vreun fel.
— Ei bine, a făcut-o. Şi o face. Dutiful s-a întors brusc spre Chade. Iar tu ai dat
dovadă de o neglijenţă intolerabilă. Fata asta e moştenitoarea tronului Farseer,
dacă dispar eu. Faptul trebuie consemnat şi adeverit cu martori; ar fi trebuit s-o
faci înainte de plecarea noastră. Dacă mi se întâmplă ceva, dacă mor încercând
să retez capul dragonului ăluia îngheţat, o să fie haos când vor încerca toţi să
sugereze…
— Asta s-a făcut, prinţul meu. Cu mulţi ani în urmă. Şi hrisoavele se află la loc
sigur. În privinţa asta n-am fost neglijent câtuşi de puţin.
Chade părea furios pentru simplul fapt că Dutiful putuse să creadă aşa ceva.
— Aş fi vrut s-o ştiu. Îmi poate explica vreunul dintre voi de ce a fost atât de
important să mi se ascundă acest adevăr? Prinţul ne-a fulgerat pe amândoi cu
privirea, dar a continuat să vorbească rămânând cu ochii la mine. Am impresia
că ţi-ai petrecut o mare parte din viaţă luând decizii în numele altora, făcând ceea
ce ai crezut tu că e mai bine, fără să-i întrebi dacă şi ei voiau acelaşi lucru. Şi n-
ai întotdeauna dreptate!
Am izbutit să nu-mi ies din fire.
— Ăsta e necazul când iei hotărâri. Nu afli dacă te-ai înşelat sau nu decât după
ce faci ce-ai hotărât. Însă e ceea ce se aşteaptă din partea unui adult. Să ia
decizii. Şi să trăiască suportându-le urmările.
Dutiful a păstrat câteva clipe tăcerea. Pe urmă a spus:
— Şi dacă mă hotărăsc acum, ca un adult, să-i spun lui Nettle cine e? Să îndrept
măcar atât din tot răul care i s-a făcut?
Am tras aer în piept.
— Te rog să n-o faci. Nu e ceva care să-i fie dezvăluit dintr-odată, fără
menajamente.
De data asta a amuţit pentru mai multă vreme, după care a întrebat, cu un zâmbet
strâmb:
— Mai am şi alte rude ascunse, care vor da buzna în viaţa mea când mă aştept
mai puţin?
— Niciuna de care să ştiu eu, i-am răspuns cu seriozitate. Apoi, mai protocolar:
Prinţul meu, te rog. Dacă trebuie neapărat să afle, lasă-mă să fiu eu cel care-i
spune.
— E, cu siguranţă, o însărcinare pe care o meriţi, a remarcat el, şi Chade, care
păstrase un aer solemn câteva minute, a zâmbit din nou. Dutiful a părut aproape
nostalgic când a adăugat: La ea, magia Meşteşugului pare puternică. Gândiţi-vă
cum ar fi putut fi dacă s-ar fi aflat aici, cu noi. Ne-am fi bizuit pe ea, şi poate că
Thick ar fi rămas acasă, în siguranţă.
— De fapt, Nettle lucrează foarte bine cu Thick. Izbuteşte de minune să-l
liniştească şi i-a câştigat încrederea în foarte mare parte. Ea i-a domolit
coşmarurile când navigam spre Zylig. Dar, ca răspuns la ceea ce ai spus, nu,
prinţul meu. Thick e prea puternic şi prea schimbător ca să-l mai putem lăsa
acum singur undeva. E o problemă pe care va trebui s-o rezolvăm cumva, până
la urmă. Cu cât îl învăţăm mai multe, cu atât mai periculos devine.
— Cred că, pentru încăpăţânarea lui rebelă, cel mai bun leac e întoarcerea acasă,
la viaţa care îi e familiară. Cred că ar reveni la purtări echilibrate. Din nefericire,
înainte de asta trebuie să găsim şi să omorâm un dragon.
Mă simţeam uşurat fiindcă discuţia se îndepărta de Nettle, însă mai aveam totuşi
de astupat o crăpătură din zid.
— Prinţul meu, Swift nu ştie nimic din toată povestea, nu ştie că Nettle e fiica
mea, că îi e doar soră vitregă. Aş vrea să rămână lucrurile aşa.
— Ah, da. Fireşte, când ai decis să faci din asta un secret, nu te-ai întrebat
niciodată cum ar putea afecta alţi copii, care ar putea veni pe lume mai târziu.
— Ai dreptate. Nu m-am gândit, am răspuns băţos.
— Ei bine, o să păstrez tăcerea. Deocamdată. Dar poate vrei să te gândeşti cum
te-ai simţi tu dacă ai descoperi abia acum cine îţi sunt părinţii. Prinţul şi-a lăsat
capul într-o parte şi m-a privit pieziş. Gândeşte-te. Cum ar fi dacă ţi s-ar
dezvălui, pe neaşteptate, că nu eşti fiul lui Chivalry, ci al lui Verity? Sau al lui
Regal? Sau al lui Chade? Cât de recunoscător le-ai fi celor care au ştiut-o tot
timpul, dar te-au „apărat“ de adevăr?
Abisul îngheţat al îndoielii s-a căscat brusc în faţa mea, chiar în clipa când
respingeam astfel de idei năstruşnice. Da, Chade ar fi fost capabil de o asemenea
înşelătorie, dar logica mea a respins presupunerea. Însă Dutiful îşi atinsese ţinta.
Stârnise în mine furia care m-ar fi cuprins dacă aş fi fost minţit un timp atât de
îndelungat.
— Probabil că i-aş urî, am răspuns. Şi am adăugat, privindu-l drept în ochi. E un
alt motiv pentru care nu vreau să afle Nettle.
Prinţul şi-a ţuguiat buzele şi a dat scurt din cap. Nu era o promisiune că-mi va
păstra secretul, ci mai degrabă o recunoaştere a complicaţiilor care ar fi apărut
dacă l-ar fi dezvăluit. Mai mult nu-mi putea oferi. Am sperat că o să abandoneze
subiectul, dar a pus pe neaşteptate o altă întrebare, încruntându-se uşor:
— Şi de ce stă regina Nu-cred-o-iotă la taclale cu dragonul din Bingtown? Sunt
în cârdăşie?
— Nu, prinţul meu! Am fost şocat fiindcă putea să creadă aşa ceva despre
Nettle. Tintaglia a ajuns la ea urmărind gândurile mele, sau cel puţin aşa
bănuiesc. Cred că dragonul ne poate simţi când Meşteşugul nostru capătă forţă.
Sau aşa cum m-aţi descoperit tu şi Thick, când aţi umblat prin vise. Tintaglia ştie
câte ceva despre mine de la solii trimişi din Bingtown la Buckkeep. Ne-am
folosit de Meşteşug fără să ne ferim de ei şi cred că mă urmăreşte de atunci. Ştie
c-o vizitez pe Nettle în vis. Şi cred că se străduieşte s-o ameninţe pe ea, fiindcă
speră că aşa o să scoată ceva de la mine. Vrea să afle tot ce ştim noi despre
Icefyre, dragonul negru. Fiindcă toţi dragonii tineri pe care i-a adus pe lume pe
Tărâmul Ploilor Sălbatice sunt prea plăpânzi, îşi pune în el speranţa de
împerechere, speranţa de-a lăsa în urmă, pe suprafaţa pământului, semeni de-ai
ei.
— Şi n-avem cum s-o apărăm pe Nettle.
Am răspuns cu o tentă de mândrie strecurată în glas.
— A dovedit că se poate descurca foarte bine singură. S-a apărat de dragon,
apărându-mă şi pe mine, mai bine decât aş fi izbutit eu s-o fac vreodată.
Dutiful m-a măsurat cu privirea.
— Şi fără îndoială că va izbuti în continuare s-o facă. Atâta vreme cât dragonul
n-o ameninţă decât în vis. Dar nu ştim mare lucru despre această Tintaglia. Dacă,
aşa cum ai sugerat, dragonul negru e singura ei speranţă de împerechere, atunci
ar putea trece la fapte, împinsă de disperare. Poate că Nettle reuşeşte să se apere
de ea în vis; dar cum s-ar descurca dacă s-ar trezi cu un dragon în faţa uşii? Casa
lui Burrich rezistă dacă o atacă un dragon furios?
Nu voiam nici măcar să-mi imaginez aşa ceva.
— S-ar părea că Tintaglia n-o poate găsi pe Nettle decât în vise. Probabil fiindcă
de fapt nu ştie unde se află.
— Sau doar fiindcă preferă să nu plece de lângă dragonii mici. Deocamdată. Dar
mâine noapte, sau peste numai o oră, mânată de disperare, şi-ar putea lua zborul
către casa lui Nettle.
Şi-a prins tâmplele în palme şi le-a frecat apăsat cu rădăcinile degetelor,
închizând ochii. Când i-a deschis, m-a privit clătinând din cap.
— Nu-mi vine să cred că nu te-ai gândit niciodată la asta. Ce e de făcut?
N-a aşteptat răspuns, s-a întors spre Chade.
— Avem la bord păsări mesagere?
— Bineînţeles, prinţul meu.
— O să-i trimit un mesaj mamei. Nettle trebuie adusă la Buckkeep, să fie în
siguranţă… oh, asta e o prostie. E mult mai rapid s-o avertizez chiar pe ea, prin
Meşteşug, că e în pericol, şi s-o trimit la mama. Dutiful s-a frecat la ochi şi a
oftat din greu când şi-a lăsat mâinile în jos. Îmi pare rău, Fitzehivalry, a spus cu
blândeţe şi sinceritate. Dacă n-ar fi fost în pericol, poate aş fi lăsat lucrurile aşa
cum sunt. Dar nu pot. Sunt uluit că nu te-ai gândit tu să faci asta.
Mi-am lăsat fruntea în jos. I-am ascultat cuvintele cu o senzaţie stranie, nu furie
şi nici disperare, ci un soi de simţ al inevitabilului care se înfăptuieşte în cele din
urmă. M-a străbătut un fior, zbârlindu-mi părul de pe dosul palmelor şi de pe
braţe. În minte mi-a venit chipul Bufonului zâmbind satisfăcut. M-am uitat în
jos, căutând încă o dată urmele degetelor lui pe încheietura mâinii mele. Mă
simţeam ca un om care, amăgit de adversarul său, tocmai a făcut o mutare fatală
la Jocul Pietrelor. Sau ca un lup încolţit. O schimbare colosală e mai presus de
regrete şi de spaimă. Nu poţi decât să încremeneşti, aşteptând avalanşa urmărilor.
— Fitzehivalry, a spus Chade, după ce tăcerea mea s-a prelungit.
I-am simţit îngrijorarea din glas şi blândeţea privirii pe care mi-a aruncat-o
aproape că m-a durut.
— Burrich ştie, am spus cu stângăcie. Ştie că trăiesc. I-am trimis prin Nettle un
mesaj, unul pe care nu-l putea înţelege decât el. Pentru că îi dădusem lui Nettle
cuvântul meu şi Burrich trebuia să afle că fiul lui… că Swift e teafăr şi e cu noi.
Burrich s-a dus la Kettricken. Şi poate c-a vorbit şi cu Bufonul. Aşa că… ştie.
Am răsuflat adânc. S-ar putea să se aştepte la aşa ceva, adică la o chemare la
Curte. Probabil bănuieşte că Nettle a moştenit magia Farseerilor. Cum altfel ar fi
putut afla de la mine că Swift e în siguranţă? El a fost Omul Regelui pentru
Chivalry. Ştie ce e Meşteşugul. Păcat că tatăl meu l-a izolat. Aş vrea să-i fi putut
atinge mintea acum. Deşi nu ştiu dacă aş fi avut destul curaj…
— Burrich a fost Omul Regelui pentru Chivalry?
Dutiful s-a lăsat pe spătarul scaunului, legănându-l pe picioarele din spate. Ne-a
privit pe rând, consternat.
— Îi împrumuta prinţului Chivalry putere pentru Meşteşug, am confirmat eu.
El a clătinat încet din cap.
— Încă un lucru despre care nu mi s-a vorbit niciodată. Şi-a lăsat scaunul să
revină cu toate picioarele pe podea, izbindu-i zgomotos. De ce e nevoie? a
întrebat furios. Ce trebuie să se întâmple aici ca să răbufnească toate secretele
din voi doi?
— Ăsta nu e un secret, a spus Chade cu asprime. Nu e decât un crâmpei dintr-o
poveste veche, de mult uitată, fiindcă părea de prea mică importanţă pentru
prezent. Fitz, eşti sigur că Burrich e izolat?
— Da. Am încercat de mai multe ori s-ajung la el. Am încercat chiar şi să-
mprumut Meşteşug de la el, atunci, în munţi. Nimic. E de nepătruns. Chiar şi
Nettle a încercat să-i pătrundă în vise, dar n-a izbutit. Nu ştiu exact ce i-o fi făcut
Chivalry, dar a făcut-o definitiv.
— Interesant. Ar trebui să ne străduim să descoperim cum a reuşit. Dacă
Meşteşugul lui Thick va deveni vreodată o ameninţare şi vom fi nevoiţi să-l
eliminăm, asta ar putea fi o cale. Izolarea.
Chade vorbise pe un ton meditativ, fără să-i treacă prin cap că spusele lui i-ar fi
putut părea cuiva agresive.
— Ajunge! s-a răstit prinţul, şi am tresărit amândoi, surprinşi de impetuozitatea
lui. Şi-a încrucişat braţele la piept şi a clătinat din cap. Staţi aici ca doi păpuşari,
priviţi din afară vieţile altora şi vă gândiţi cum să-i jucaţi pe sfori.
Şi-a plimbat încet privirea de la Chade la mine, silindu-ne pe amândoi să-i
întâlnim ochii. Tânăr şi vulnerabil, a căpătat brusc expresia înţeleaptă a prăzii
încolţite.
— Ştiţi cât de înspăimântători sunteţi uneori? Cum aş putea sta aici, uitându-mă
cum aţi modelat viaţa lui Nettle, fără să mă-ntreb ce ciudăţenii aţi înrădăcinat cu
bună ştiinţă în mine? Tu, Chade, vorbeşti cu atâta sânge-rece despre izolarea lui
Thick de Meşteşug. Nu pot să nu mă întreb: Oare nu-şi vor uni puterile ca să-mi
facă asta mie dacă se va întâmpla cumva să devin o ameninţare pentru planurile
lor?
Eram şocat fiindcă ne vedea atât de asemănători şi totuşi oricâţi fiori reci mi-ar fi
dat cuvintele lui, nu le puteam nega adevărul. Era acolo, în drum către o
aventură pe care nu şi-o dorea, ca să câştige o mireasă pe care nu şi-o alesese el.
N-am cutezat să mă uit la Chade, căci oare putea cineva să ştie cum ar fi
interpretat prinţul privirile schimbate între noi tocmai în acel moment? Mi-am
privit în schimb paharul cu rachiu, l-am ridicat între două degete şi am legănat
lichidul, apoi l-am rotit, aşa cum îl văzusem adesea pe Verity făcând atunci când
cugeta asupra unor fapte.
Oricare ar fi fost răspunsurile întrezărite de el în dansul alcoolului, pe mine mă
ocoleau toate.
Am auzit hârşâitul lent al scaunului lui Chade când l-a îndepărtat de masă şi am
riscat să-i arunc o privire. S-a ridicat în picioare, mai bătrân decât fusese cu zece
minute înainte, şi a ocolit încet masa. Când prinţul s-a răsucit în scaun ca să-şi
întoarcă ochii spre el, bătrânul asasin s-a lăsat greoi într-un genunchi, apoi în
amândoi, în faţa lui. Şi-a plecat capul şi a vorbit către podea.
— Prinţul meu, a spus cu voce întretăiată. Apoi: Vei fi regele meu. Ăsta îmi e
singurul plan. Niciodată n-aş ridica mâna ca să-ţi fac vreun rău şi nici nu i-aş
îmboldi pe alţii să ţi-l facă. Dacă vrei, primeşte acum de la mine jurământul de
credinţă pe care alţii îl vor rosti de formă când vei primi coroana. Pentru că l-am
făcut în clipa în care ai venit pe lume. Ba nu, chiar în cea în care ai fost
conceput.
Am simţit în ochi usturimea lacrimilor.
Dutiful şi-a pus mâinile pe şolduri şi s-a aplecat în faţă. Apoi a vorbit către ceafa
lui Chade.
— Şi m-ai minţit. „Nu ştiu nimic despre această Nettle şi despre dragon.” Imita
de minune tonul inocent al sfetnicului său. N-ai spus aşa?
A urmat o tăcere îndelungată. Mi-a fost milă de genunchii proptiţi pe podea.
Bătrânul lor posesor a respirat adânc şi a răspuns fără tragere de inimă:
— Nu cred că e cinstit să iei drept minciună ceea ce spun când ştim amândoi că
mint. Un om aflat pe poziţia mea trebuie să-şi mintă uneori suveranul. Pentru ca
acesta să poată vorbi cu sinceritate când e întrebat dacă i s-a spus ceva despre un
anumit subiect.
— Oh, ridică-te! În glasul prinţului se simţeau deopotrivă dezgustul şi un
amuzament marcat de oboseală. Denaturezi totul, până când niciunul dintre noi
nu mai ştie despre ce vorbim. Poţi să-mi juri credinţă de o mie de ori, asta nu te
împiedică să-mi strecori a doua zi un vomitiv în pahar dacă eşti de părere că mi-
ar prii să-mi curăţ măruntaiele.
S-a ridicat şi a întins mâna. Chade i-a luat-o şi el l-a ajutat să se salte în picioare.
Bătrânul asasin şi-a îndreptat spatele cu un geamăt, apoi a ocolit masa ca să se
aşeze din nou pe scaunul lui. Părea să nu ia drept pedeapsă nici vorbele aspre ale
prinţului, nici eşecul înduioşătoarei lui demonstraţii de loialitate.
M-am întrebat la ce fusesem de fapt martor. Nu mi se întâmpla pentru prima oară
să-mi dau seama cât de diferită era relaţia dintre ei doi de ceea ce îl legase pe
Chade de mine când aveam vârsta prinţului. Şi iată care a fost, pe scurt,
răspunsul găsit. Când stătea de vorbă cu mine, o făceam ca nişte negustori
nestânjeniţi de secretele murdare ale îndeletnicii lor. Dar, am conchis, niciunul
dintre noi nu discuta aşa cu Dutiful. El nu era asasin, nu trebuia amestecat în
urzelile noastre infame. Nu-l minţeam în privinţa lor, dar ne feream să i le
fluturăm pe sub nas.
Poate că, de fapt, tocmai asta voise el să ne reamintească. Mi-am plecat fruntea,
într-un gest de admiraţie tăcută. Înţelepciunea demnă de un rege înflorea în el,
firesc ca instinctul ce îndeamnă un căţeluş să ia urma vânatului. Ştia deja cum să
ne pună în mişcare şi cum să ne folosească. Nu m-am simţit umilit, ci liniştit.
El mi-a spulberat imediat senzaţia de alinare.
— Fitzehivalry, aştept să vorbeşti cu Nettle la noapte, în vise. Spune-i că îi
poruncesc să meargă la Buckkeep, la mama, şi să-i ceară adăpost în castel. Asta
o s-o convingă şi că sunt cine spun că sunt. O s-o faci?
— Trebuie să folosesc întocmai cuvintele astea? am întrebat cu inima îndoită.
— Ei… să zicem că poţi modifica fraza. Oh, de fapt, spune-i ce vrei, dacă o
convingi să plece imediat la Buckkeep şi să priceapă că pericolul e real. O să
scriu un scurt mesaj către mama şi o să-l trimit printr-o pasăre ca să înţeleagă că
asta e hotărârea mea, mai presus de orice discuţie. Dutiful s-a ridicat oftând
adânc. Şi acum mă duc să mă culc, într-un pat adevărat, din spatele unei uşi
închise, în loc să mă întind la vedere, ca un trofeu de vânătoare, pe o scândură
dintr-o sală comună.
Am plecat bucuros din cabină. Am dat o tură pe punte. Vântul era înviorător,
Risk cutreiera cerul în faţa corabiei noastre şi ziua era frumoasă. Nu puteam
spune dacă mă tem sau dacă aştept cu incitare îndeplinirea însărcinării primite.
Dutiful nu-mi ceruse să-i spun lui Nettle că e fiica mea. Totuşi, trimiţând-o la
castelul Buckkeep, o invitam pe o cale a cunoaşterii. Am clătinat din cap. Nu
mai ştiam ce sper. Ştiam totuşi că mă tem de un singur lucru. Spusele prinţului
despre Tintaglia mă zguduiseră. Oare mă bizuisem prea mult pe puterea lui
Nettle de a zădărnici planurile dragonului? Creatura ar fi putut într-adevăr să ştie
unde locuia?
Ziua s-a scurs foarte încet pentru mine. M-am dus de două ori să văd ce face
Thick. Rămăsese în patul lui, cu faţa la perete, păstrându-şi cu încăpăţânare
convingerea că e bolnav. De fapt, bănuiam că, împotriva voinţei sale, se
obişnuise cu călătoriile pe mare. Când i-am spus că mie nu mi se pare bolnav şi
că probabil o să-i placă să stea pe punte, a vomat cu violenţă, aproape izbutind s-
o facă pe picioarele mele. Şi a izbucnit apoi într-o tuse câtuşi de puţin prefăcută,
adâncă şi hârjâită, după care am tras concluzia că e mai bine să-l las în pace.
Când am ieşit, m-am izbit „din întâmplare” cu umărul de tocul uşii. Bondocul a
râs.
Am ieşit pe punte cu mâna pe noua vânătaie. La provă l-am găsit pe Riddle, cu
un pătrat de pânză şi o mână de pietre de pe plajă, străduindu-se să-i înveţe pe
doi oameni din echipaj Jocul Pietrelor. M-am îndepărtat de acea scenă
tulburătoare şi l-am găsit pe Swift împreună cu Civil. Motanul tânărului nobil se
căţărase pe unul dintre catarge şi ei se străduiau să-l convingă să coboare, spre
iritarea căpitanului şi spre amuzamentul câtorva oameni din echipaj.
Risk se oprise pe greement, nu mai departe decât era nevoie pentru ca motanul
să n-o poată atinge, şi îi făcea în ciudă dând din aripi şi ţipând; asta până când a
venit Web, i-a poruncit să înceteze şi i-a ajutat pe ceilalţi să dea motanul jos.
Aşa a trecut ziua, până la căderea temutei şi în acelaşi timp aşteptatei nopţi. M-
am întors în cabina pe care o împărţeam cu Thick. Swift îi adusese cina, şi vasele
goale de pe podea dovedeau că nu-şi pierduse pofta de mâncare. Le-am adunat şi
le-am pus deoparte, numai ca să mă-mpiedic de ele o clipă mai târziu. Un
chicotit gros a fost singurul semn că lui Thick nu-i scăpase stângăcia mea. Când
i-am spus noapte bună, nu mi-a dat atenţie.

Singurul pat din cabină era al lui. Eu m-am întins pe podea, înfăşurat în pături, şi
mi-am petrecut o bună parte a timpului încercând să mă apropii de somn şi să
rămân în acel loc suspendat între somn şi trezie unde Meşteşugul mă purta prin
vise. O strădanie irosită. Indiferent unde o căutam pe Nettle, nu izbuteam s-o
găsesc. Asta m-a îngrijorat destul de tare ca să nu pot dormi, ci să încerc
zadarnic, aproape tot restul nopţii, să mă strecor în visele ei. Dar, cu cât o căutam
mai mult, cu atât absenţa ei devenea mai apăsătoare.
În întunericul din mica şi înăbuşitoarea cabină, mi-am spus că, dacă lui Nettle i
s-ar fi întâmplat ceva, aş fi ştiut cu siguranţă. Eram legaţi prin Meşteşug. Dacă s-
ar fi aflat în pericol, m-ar fi strigat, fără îndoială. M-am consolat cu gândul că
fiica mea mă mai împiedicase şi înainte să intru în visele ei; şi că era supărată
fiindcă, la ultima noastră întâlnire, îi „îngăduisem” prinţului să pătrundă în locul
pe care îl împărţeam cu ea. Poate că aşa mă pedepsea. Dar, stând întins, cu bezna
neagră în faţa ochilor larg deschişi, mi-am adus aminte că, ultima dată când o
văzusem, Tintaglia pretinsese că, dacă vrea, o poate împiedica pe Nettle să
ajungă la mine. „Eşti cu desăvârşire singură dacă aşa hotărăsc eu.” Unde se afla
fiica mea în clipa aceea? Captivă într-un coşmar, chinuită de un dragon? Nu, mi-
am spus. Îmi demonstrase că în vise de putea apăra foarte bine. Am blestemat
raţionamentele logice cu care mă deprinsese Chade, fiindcă îmi spuneau că,
pentru a-şi atinge ţelul, femela dragon avea să preschimbe lupta într-una mult
mai pe placul ei. Cum ar fi fost hărţuirea lui Nettle în realitate.
Cât de repede putea să zboare un dragon? Destul de repede ca s-ajungă din
Tărâmul Ploilor Sălbatice la Buckkeep într-o singură noapte? Cu siguranţă nu.
Totuşi, n-aveam de unde şti, nu puteam fi sigur. M-am foit pe podeaua de lemn,
sub păturile prea scurte.
Când a venit în sfârşit dimineaţa, m-am săltat în capul oaselor, cu ochii parcă
plini de nisip, şi m-am ridicat în picioare clătinându-mă. Am reuşit să-mi
încâlcesc cumva tălpile în pături şi am alunecat, alegându-mă cu lovituri
dureroase în fluierele picioarelor. Thick n-a părut să se trezească în vreme ce
înjuram. Am ieşit din cabină şi m-am dus drept la prinţ. M-a ascultat într-o
tăcere sumbră. Nici el, nici Chade nu mi-au spus ce prostie făcusem lăsându-mi
fiica fără apărare împotriva unui dragon, crezând că o protejam.
— Să sperăm că e doar supărată pe tine, s-a mulţumit Dutiful să-mi răspundă.
Pasărea a plecat ieri. După ce va sosi la Buckkeep, mama n-o să stea pe gânduri,
o să trimită după Nettle. I-am spus că fata e în mare pericol, să nu irosească
timpul. Am făcut tot ce ne-a stat în puteri, Fitzehivalry.
Slabă consolare. Când nu-mi imaginam cum se ospătează dragonul din trupul
delicat al fiicei mele, îmi imaginam reacţia lui Burrich la apariţia unei companii
din Garda Reginei, trimise s-o ia pe Nettle de acasă şi s-o ducă la Buckkeep. Am
făcut tot trupul simţindu-mă mizerabil, chinuit de nesiguranţă şi fără nimic
altceva care să-mi distragă atenţia în afară de ingenioasele şi necruţătoarele acte
de răzbunare ale lui Thick împotriva mea. A doua oară când mi-am julit
încheieturile degetelor întinzând mâna ca să deschid uşa, m-am întors spre el.
— Ştiu că tu faci asta, Thick. Nu cred că e corect. Nu din vina mea faci călătoria
asta.
S-a ridicat încet în capul oaselor, trecându-şi picioarele goale peste marginea
patului.
— Atunci din vina cui, eh? Cine m-a făcut să vin pe corabia asta, când aici o să-
mi găsesc moartea?
Mi-am dat seama că greşisem. Nu-i puteam răspunde că nu făceam altceva decât
să îndeplinesc poruncile prinţului. Chade avea dreptate. Eram nevoit să iau vina
asupra mea. Am oftat.
— Eu te-am adus pe corabie, Thick. Pentru că avem nevoie de ajutorul tău ca să
ucidem dragonul. Mi-am pus în glas toată căldura şi tot entuziasmul pe care le-
am mai găsit în mine. Nu vrei să-l ajuţi pe prinţ? Nu vrei să iei parte la aventura
noastră?
M-a măsurat cu ochi îngustaţi, de parcă aş fi fost nebun.
— Aventură? Voma şi mâncarea care duhnesc a peşte? Legănatul în sus şi-n jos
şi iar în sus şi-n jos, tot timpul? Printre oameni care se-ntreabă de ce nu sunt
mort? Şi-a încrucişat braţele butucănoase.
Am auzit poveşti despre aventuri. Aventurile sunt cu monede de aur, cu magie şi
cu fete frumoase, pe care le săruţi! În aventuri nu verși.
În clipa aceea eram înclinat să-i dau dreptate. Când am ieşit din cabină, m-am
împiedicat de prag.
— Thick! am protestat.
— N-am făcut-o eu! a pretins, dar asta nu l-a împiedicat să râdă.
Corăbiile mici zburau peste valurile cu creste albe, purtate de vântul favorabil.
Dar, chiar şi aşa, călătoria mi se părea fără sfârşit. Ziua mă străduiam să mă ocup
de lecţiile lui Swift şi să mă asigur că Thick nu e neglijat, fără să mă aleg astfel
eu însumi cu prea multe răni uşoare. Noaptea mă străduiam degeaba s-ajung la
fiica mea. Când am intrat în portul Zylig, mă simţeam ca o epavă gata să se
scufunde şi probabil că aşa şi arătam. Când mă uitam cum ne apropiem de oraş,
Web a venit să-mi stea alături, sprijinit de copastie.
— N-o să te întreb care-ţi sunt secretele, a spus cu voce joasă. Dar mă ofer să te
ajut, în orice fel pot, să-ţi porţi povara, oricare ar fi.
— Mulţumesc, dar mi-ai uşurat-o deja într-o foarte mare măsură. Ştiu că-n
ultimele câteva zile n-am avut destulă răbdare cu Swift şi că l-ai ajutat să-şi
înveţe lecţiile. Ştiu şi că te-ai dus de multe ori la Thick, ca să nu fie răpus de
plictiseală. E tot ajutorul pe care mi-l poate da cineva acum. Îţi mulţumesc.
— Bine atunci, a răspuns cu părere de rău şi m-a bătut pe umăr înainte de a
pleca.
Cât am stat în Zylig, mi s-a părut că timpul se târa. Ne petreceam nopţile în casa-
tare, iar eu rămâneam acolo şi în foarte multe zile. Thick încă nu scăpase de tuse,
dar nu cred că era atât de bolnav cum pretindea. Oricât de plictisitor ar fi fost să
stau lângă încăperea unde zăcea, mă gândeam că era totuşi de preferat, fiindcă,
în cele două rânduri când îl convinsesem să iasă, privirile îndreptate spre el nu
fuseseră binevoitoare. Era ca un puişor schilod într-un cârd de păsări sănătoase;
orice pretext ar fi fost bun ca să fie făcut fărâme cu lovituri de cioc. Nu se purta
prietenos cu mine, dar nu mă simţeam în largul meu când îl lăsam singur.
Deşi nu mă ruga niciodată să stau cu el, când plecam din încăperea în care se
afla, găsea un motiv ca să mă urmeze sau mă striga peste câteva minute.
Prima oară când a venit Web, la sugestia lui Chade, să-şi petreacă timpul cu
Thick, am crezut că bătrânul sfetnic trage sforile ca să ne aducă împreună. Însă
pe urmă m-a chemat şi m-a trimis în oraş, îmbrăcat ca un locuitor al insulelor,
chiar şi cu o bufniţă pe care mi-a desenat în grabă pe un obraz, dând impresia că
era tatuată. Cu Sulimanuri şi smoală, mi-a făcut pe buza de jos o cicatrice
strâmbă, care să explice de ce vorbeam puţin şi gutural. Mi-a dat destui bani de-
ai localnicilor ca să le pot bea o seară întreagă berea mizerabilă în prea multa
căldură din tavernele lor. Am mai ieşit pe urmă şi în alte zile, de fiecare dată
deghizat în negustor dintr-un alt trib. Zylig era un oraş de mare importanţă
pentru negoţ; nimeni nu dădea atenţie unui chip necunoscut într-un han gălăgios.
Treaba mea era să stau şi să ascult bârfele şi poveştile. Negocierile cu Hetgurdul
scoseseră la iveală tot felul de interese. Barzii erau foarte bine plătiţi ca să cânte
toate cântecele despre Aslevjal şi Icefyre pe care le ştiau şi se istoriseau multe
poveşti vechi de familie, menite să impresioneze prietenii adunaţi în jurul focului
dintr-un han. Am ascultat cu atenţie şi am scos din bârfe şi legende părţile
comune, care erau probabil adevărate.
Pe Insula Aslevjal se afla cu siguranţă o creatură îngheţată, dar de aproape o
generaţie nimeni n-o mai văzuse clar. Bărbaţii spuneau poveştile istorisite de taţii
lor după ce fuseseră pe insulă. Unii îşi făcuseră tabăra pe plajă şi se urcaseră pe
gheţar ca să arunce o privire. Alţii se duseseră în vremea celor mai joase fluxuri
din an, când retragerea apelor dezgolea un tunel prin gheaţă, care răspundea în
partea de sud a insulei. Toţi spuseseră că era înşelător, fiindcă, odată ce
pătrundeai în canalul lui pereţi de gheaţă albastră, era uşor să te rătăceşti sau să
calculezi greşit timpul până la următorul flux şi să rămâi acolo prea mult. Iar
marea care se întorcea îi prindea pe imprudenţi în capcană, pentru a nu le mai
elibera nici măcar oasele. Pe cei înţelepţi, puternici şi destul de abili, tunelul din
gheaţă îi conducea într-o peşteră enormă, unde puteau să-i vorbească dragonului
captiv şi să-l implore să le facă o favoare. Unii primiseră îndemânare şi curaj la
vânătoare, alţii noroc la femei, iar alţii fecunditate pentru casele mamelor lor.
Aşa spuneau poveştile.
Vorbeau şi despre lăsarea unei ofrande pentru Omul Negru de pe Aslevjal. Unii
ziceau că e un sihastru, alţii că e spiritul păzitor al dragonului. Toţi îl considerau
primejdios, spuneau că e bine să-l îmbunezi cu un dar. Unii susţineau că o halcă
de carne crudă e cea mai potrivită ofrandă; alţii îl contraziceau, spunând că i se
putea cumpăra bunăvoinţa cu pachete de ierburi pentru ceai, cu boabe
strălucitoare de mărgăritar sau cu miere.
Am auzit de două ori numele insulei pus în legătură cu Războiul Corăbiilor
Roşii. Despre asta se vorbea mai puţin; nu se omoară nimeni istorisind poveşti
despre înfruntări care n-au fost câştigate, aducând glorie. Am înţeles că, în
timpul războiului, Kebal Rawbread şi Femeia Palidă doriseră să-şi construiască
pe Aslevjal un refugiu fortificat. Nimeni nu ştia de ce, dar mulţi captivi din cele
Şase Ducate fuseseră duşi acolo, ca să-şi trăiască restul zilelor în robie. Se părea
că Rawbread îi făcuse sclavi şi pe semenii săi din Insulele Străine care nu
fuseseră de acord cu războiul. Îi preschimbase în neoameni şi îi dusese pe
Aslevjal, şi nimeni nu-i mai văzuse şi nici măcar nu mai auzise nimic despre ei,
niciodată. Insula căpătase astfel un nimb de ruşine şi oroare care rivaliza cu
faima dragonului legendar. După război, prea puţini mai doriseră să plece acolo
în pelerinaj pentru a-şi dovedi curajul.
Ţineam toate astea minte şi le povesteam, cu lux de amănunte, pentru Chade şi
Dutiful deopotrivă. În orele târzii ale serii, eu şi bătrânul meu mentor ne
străduiam să ne dăm seama cum ne-ar fi putut ajuta sau împiedica să ne
încheiem cu bine aventura. Uneori aveam impresia că luam în considerare
asemenea zvonuri ceţoase pur şi simplu fiindcă despre Aslevjal ştiam prea puţine
lucruri cu certitudine.
Dutiful se întâlnise de două ori cu Hetgurdul şi, de fiecare dată, discuţiile se
prelungiseră timp de câteva zile. Ca rezultat, stabiliseră pentru vânătoarea
noastră de dragon condiţii ce te făceau să crezi că o luau drept întrecere în lupta
corp la corp sau în trageri cu arcul. Chade spumega mai ales fiindcă totul fusese
aranjat de Tribul Mistreţului, care, fără să ceară părerea lui, făgăduise în numele
nostru că vom respecta hotărârea Hetgurdului. Nu fusesem martor, dar auzisem
că Arkon Bloodblade fusese de-a dreptul uluit când Dutiful îl anunţase, cu o
politeţe glacială, că era stupefiat de condiţiile impuse.
— Nu putem schimba ceea ce au acceptat în numele nostru, mi-a spus bătrânul,
cu un aer sumbru. Dar a meritat să văd mutra lui Bloodblade când l-a auzit pe
Dutiful zicând: „Cuvântul meu îmi aparţine, sunt singurul om care îl poate da. Să
nu-ţi mai imaginezi niciodată că poţi vorbi în numele meu”.
Mi-a povestit asta la un pahar de rachiu, în aceeaşi încăpere din casa-tare care ne
găzduise şi prima oară. Dutiful şi Thick se aflau în camera alăturată. Până la noi
nu ajungea decât zvonul glasurilor lor: calmul cu care îi explica Dutiful de ce
trebuia să se îmbarce a doua zi pe corabie şi tonul pe care răspundea Thick, când
scâncet copilăresc şi când refuzul unui bărbat furios. Discuţia nu părea să ia o
întorsătură favorabilă. Dar, având în vedere ce acceptase Bloodblade în numele
nostru, nu mi se părea că lucrurile ar fi putut merge cu mult mai rău decât
mergeau deja.
În lipsa noastră, nobilii care ne însoţiseră se descurcaseră mai bine decât mă
aşteptam. Înţelegerile negustoreşti dintre diverse triburi şi marile case din cele
Şase Ducate erau deja încheiate. După toate aparenţele, arborarea propriilor
blazoane îi distanţase de cerbul Farseerilor suficient de mult ca să le îngăduie să
negocieze cu triburile din insule fără prejudicii. Dutiful cina cu ei aproape în
fiecare seară şi fiecare cină aducea vestea încheierii unor înţelegeri noi. Dacă
prinţul izbutea să-i înfăţişeze narcescăi un cap de dragon, ne puteam considera
ţelul pe deplin atins. Cele Şase Ducate şi Insulele Străine urmau să lege, prin
căsătorie şi negoţ, atât de strâns încât un viitor război n-avea să fie în interesul
nimănui.
Însă Hetgurdul părea hotărât să ne îngreuneze misiunea. Prinţului Farseer i se
îngăduia să provoace dragonul, însă adunarea şefilor de trib stabilise pentru
confruntare reguli stricte. Dutiful pleca spre Aslevjal fără să-şi ia cu sine întreaga
gardă, ci doar un anumit număr de luptători. Numărul înzestraţilor cu Har din
coteria sa se apropia de totalul impus şi, cel puţin până în acel moment, prinţul
refuza să ia în considerare propunerea lui Chade de a-i înlocui cu oşteni
puternici. Fiindcă Dutiful o provocase, narcesca avea să ne însoţească.
Presupuneam că avea să fie escortată de Peottre şi, probabil, de câţiva războinici
din tribul Narvalului sau al Mistreţului, însă ajutorul lor nu ne fusese promis. O
corabie aleasă de Hetgurd urma să ne ducă pe Aslevjal. Pe corabie aveau să se
îmbarce şi şase reprezentanţi ai Hetgurdului, ca să vadă dacă respectăm sau nu
regulile. Era vorba de şase războinici din triburi diferite, dar nu şi din al
Narvalului sau al Mistreţului. Li se îngăduia să se apere dacă îi ataca dragonul,
dar nu şi să-i facă altminteri vreun rău sau să ne-ajute în vreun fel. Nu puteam
lua cu noi nimic mai mult decât încăpea pe corabie şi, odată ajunşi pe insulă,
aveam să cărăm totul în spate.
— Mă surprinde că nu i-au impus prinţului să înfrunte dragonul într-o singură
luptă.
— Au ajuns destul de aproape, a răspuns Chade posomorându-se. Dutiful trebuie
să fie primul om care provoacă dragonul. Şi i se sugerează insistent să-i dea
lovitura de graţie, dacă e cu putinţă. Sunt războinici destul de pricepuţi ca să ştie
că, în luptă, nimeni nu poate spune exact care a fost lovitura aducătoare de
moarte. Unul dintre barzii lor o să vină cu noi, ca martor. Exact ceea ce ne
trebuia. Şi-a scărpinat, obosit, unul dintre obrajii săi cu favoriţi. Nu zic că e cazul
să ne facem cine ştie ce griji pentru toate astea. După cum am spus la început,
cred că avem mai degrabă de dezgropat o creatură de sub gheaţă, nu de ucis una
vie. M-aş fi bucurat dacă am fi avut mai multă mână de lucru. A tuşit uşor şi a
adăugat, părând destul de mulţumit de sine însuşi: Dar s-ar putea să am ceva
mult mai folositor decât nişte oameni în plus.
— Câţi poate lua Dutiful?
— Doisprezece. Şi le-am completat numărul mult prea repede. Tu şi cu mine,
Web, Civil, Cockle, Riddle, Thick, Longwick şi patru oşteni din gardă. Aş vrea
să se gândească Dutiful să-i lase aici măcar pe Civil şi Cockle. Încă doi luptători
încercaţi pot însemna o răsturnare de situaţie.
— Şi Swift? Rămâne aici?
N-aş fi putut pune dacă ideea mă făcea să mă simt uşurat sau mă neliniştea.
— Nu, îl luăm cu noi. Deocamdată nu e decât un copil, nu-l pune nimeni la
socoteală ca războinic.
— Şi plecăm mâine?
Chade a dat din cap.
— Longwick şi-a petrecut ultima săptămână adunând provizii pentru noi. Din
ce-am adus de-acasă n-a mai rămas aproape nimic. Mă tem că va trebui să ne
mulţumim cu mâncarea localnicilor. A ales din tot ce avem şi a pus deoparte
doar atât cât trebuie pentru doisprezece oameni. L-am avertizat deja că va trebui
să hrănim şi o pisică, la fel de bine ca pe noi, ceilalţi. O să purtăm cu toţii arme,
indiferent dacă ne vom servi de ele sau nu. O secure pentru tine?
Am dat din cap.
— Şi una pentru Swift. Are arcul lui cu săgeţi, dar, cum spuneai mai înainte,
pentru spart gheaţa o secure e mult mai potrivită.
Chade a oftat.
— Imaginaţia mea se opreşte aici. Fitz, n-am idee ce-o să înfruntăm de fapt.
Avem mâncare, corturi, arme şi ceva unelte. Dar, dincolo de asta, habar n-am ce
ne-ar mai trebui. Şi-a turnat rachiu – puţin, cu zgârcenie. Nu neg că-mi face
plăcere să mă gândesc că Peottre e la fel de năucit ca mine de toată povestea. El
şi narcesca ne vor însoţi. Se îmbarcă şi Bloodblade, dar nu cred că rămâne pentru
decapitarea dragonului. A rostit ultimele cuvinte cu un zâmbet sarcastic,
îndoindu-se că avea să se ajungă la aşa ceva. E condamnabil de stânjenitor să
impui pentru îndeplinirea unei misiuni reguli demne de un turnir. Pe deasupra,
nu ne îngăduie să luăm cu noi decât două păsări mesagere, de care ne vom folosi
numai ca să chemăm corabia, când vom fi gata să părăsim insula. Se vor afla în
grija însoţitorilor însărcinaţi să ne supravegheze.
Cuvintele lui mi-au îndreptat gândurile în altă direcţie.
— Crezi că pasărea trimisă de voi o fi ajuns la Kettricken?
Bătrânul m-a privit compătimitor.
— Ştii că nu e cu putinţă să aflăm răspunsul. Vânturi sau furtuni, un uliu… atât
de multe lucruri pot întârzia sau opri o pasăre. Şi pasărea mesager zboară numai
către casa şi către perechea ei. Kettricken n-are cum să ne trimită răspuns. Te-ai
gândit să-ncerci să intri în legătură cu Burrich? m-a întrebat apoi cu delicateţe.
— Azi-noapte, am răspuns. Şi am adăugat, după ce a înălţat dintr-o sprânceană.
Nimic. M-am simţit ca o molie care loveşte-n sticla felinarului. Mi-a fost
imposibil s-ajung la el. Cu ani în urmă, izbuteam să-i întrezăresc pe amândoi, pe
Molly şi Burrich. Nu printr-o atingere a minţit cu mintea, ci… ei, e zadarnic. S-a
terminat. Bănuiesc că Nettle îmi concentra privirea asupra lor, deşi nu-i vedeam
prin ochii ei.
— Interesant, a murmurat, şi am ştiut că punea informaţia la păstrare, pentru o
posibilă întrebuinţare viitoare. Dar nu poţi ajunge la Nettle?
— Nu.
Am izolat cuvântul, refuzând să-l las să-mi trădeze vreun sentiment. M-am întins
peste masă şi am luat sticla de rachiu.
— Uşurel cu ăla, m-a prevenit Chade.
— Nu sunt beat nici pe departe, am ripostat nervos.
— N-am spus aşa ceva, a răspuns cu blândeţe. Dar nu ne-a mai rămas prea mult.
Şi pe Aslevjal s-ar putea s-avem mai multă nevoie de el decât aici.
Am lăsat sticla jos în vreme ce Dutiful revenea în încăpere. Thick îl urma
îmbufnat.
— Nu merg nicăieri, ne-a dat de ştire, imediat ce a trecut pragul.
— Ba da, a spus prinţul, cu încăpăţânare.
— Ba nu.
— Ba da.
— Ajunge! i-a apostrofat Chade, de parcă ar fi fost doi copii de şapte ani.
— Ba nu, a şoptit Thick, aşezându-se, cu o lovitură în masă.
— Ba vii cu noi, a insistat Dutiful. Dacă nu cumva vrei să rămâi aici singur
singurel. Numai tu, singur în camera asta, până când ne-ntoarcem noi.
Bondocul şi-a împins în afară bărbia, buza de jos şi limba în acelaşi timp. Şi-a
încrucişat braţele scurte la piept şi l-a măsurat pe Dutiful cu privirea.
— Puţin îmi pasă. Şi, oricum, n-o să fiu singur. O să vorbesc cu Nettle. Îmi
spune poveşti.
Mi-am îndreptat spatele cu o tresărire.
— Vorbeşti cu Nettle.
S-a uitat urât la mine, de parcă şi-ar fi dat brusc seama că, făcându-i în ciudă lui
Dutiful, îmi oferise mie ceva. Şi-a legănat picioarele.
— Poate că da. Dar tu nu eşti în stare.
Ştiam că nu-mi pot îngădui nici să-mi ies din fire, nici să insist prea mult.
— Fiindcă mă împiedici tu să vorbesc cu ea?
— Nu. Ea nu vrea să vorbească deloc cu tine.
M-a studiat în timp ce-mi spunea asta, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă aşa ceva
mă supăra mai tare decât gândul că el mi-ar fi pus piedici. Nu se înşela. Mă
rănea mai adânc. I-am trimis o mică rugăminte lui Dutiful – numai lui.
Caut-o pentru mine. E în siguranţă?
Privirea lui Thick a zvâcnit de la mine la Dutiful şi înapoi. Prinţul nu mi-a
răspuns. Ştia la fel de bine ca mine că bondocul ne simţise comunicând.
Indiferent ce mi-ar fi spus, ar fi trezit bănuielile lui Thick. Mai ales pentru că
bondocul nu fusese încântat de discuţia lor de mai înainte. M-am amestecat şi eu.
— Adică nu vii cu noi când plecăm, Thick?
— Nu. Gata cu corăbiile.
Era o cruzime. Dar am făcut-o totuşi.
— Atunci cum o să te-ntorci acasă? Numai cu o corabie putem ajunge.
M-a privit cu neîncredere.
— Nu vă duceţi acasă. Vă duceţi pe insula aia, a dragonului.
— Pentru început, da. Dar pe urmă mergem acasă.
— Dar vă-ntoarceţi întâi aici, să-l luaţi pe Thick.
— Poate, a încuviinţat Dutiful.
— Poate, dacă rămânem în viaţă, a adăugat Chade. Ne bizuiam pe ajutorul tău.
Dacă rămâi aici şi plecăm singuri… Bătrânul a ridicat din umeri. Dragonul ne-ar
putea ucide pe toţi.
— Aţi merita, a răspuns bondocul, cu un aer sinistru.
Dar cred că izbutiserăm să-i zdruncinăm hotărârea. A părut să cadă pe gânduri,
uitându-se încruntat la mâinile lui dolofane, încleştate de marginea mesei.
— Dacă Nettle îi spune poveşti lui Thick ca să-i ţină de urât, a zis Chade
răspicat, cu un aer meditativ, nu cred că e în mare pericol, Fitz.
Dacă se aşteptase să urmeze un comentariu al bondocului, se înşelase. Thick n-a
scos decât un oftat dezgustat şi s-a lăsat pe spătarul scaunului, încrucişându-şi
hotărât braţele la piept.
— Lăsaţi-l în pace, le-am şoptit celorlalţi.
Când am încercat să-mi dau seama de ce se supărase Nettle pe mine atât de tare
încât să rupă orice legătură, am descoperit mult prea multe motive. Totuşi, mi-
am spus, cu asprime, era de preferat să ştiu că e vie şi supărată pe mine, nu să mă
gândesc că dragonul ar fi putut să-i ucidă pe ea şi pe ai ei. Tânjeam totuşi după o
certitudine şi ştiam că n-o pot avea. Îmi doream din tot sufletul să pot grăbi
zborul păsării mesager. Dacă Nettle trebuia să fie furioasă, măcar să-şi dea frâu
liber furiei într-un loc sigur.
În seara aceea n-am mai vorbit prea mult. Trei dintre noi şi-au făcut bagajele, şi
Chade şi-a petrecut timpul mormăind îngrijorat, cu ochi pe o listă a încărcăturii
corabiei. În loc să-şi împacheteze lucrurile, Thick stătea ostentativ degeaba. La
un moment dat, Dutiful a început să i le adune şi să le îndese într-un sac, dar el l-
a golit, răsturnându-l pe podea, şi amândoi i-au lăsat conţinutul acolo. Era în
acelaşi loc când ne-am dus cu toţii la culcare.
N-am dormit bine. Ştiind că Nettle mă ignora înadins, am izbutit să descopăr
bariera ei şi să-i simt forma. Mai enervant era să ştiu că Thick mă urmăreşte în
timp ce bâjbâi şi că se delectează fiindcă nu sunt în stare să trec prin ea. Dacă n-
ar fi făcut-o, poate m-aş fi străduit mai mult să intru în visele lui Nettle. Astfel
stând lucrurile, am renunţat şi am încercat să dorm cu adevărat. Dar am avut
parte de un somn agitat, cu vise scurte în care apăreau toţi oamenii pe care îi
făcusem să sufere sau îi dezamăgisem, începând cu Burrich şi terminând cu
Patience, şi cu privirea acuzatoare a Bufonului mai clară şi mai intensă decât
orice altceva.
În dimineaţa următoare, ne-am trezit înainte de răsăritul soarelui. Am mâncat
aproape în tăcere, cu Thick îmbufnat, clocotind în sinea lui în timp ce aştepta să-
l rugăm sau să-i poruncim să ne însoţească. Dar, printr-un acord tacit, niciunul
dintre noi n-a făcut-o. Am schimbat câteva vorbe în grabă, fără să-i dăm atenţie.
Ne-am luat cu toţii bagajele. Riddle a venit să ne-ajute să le cărăm. Chade l-a
lăsat să-l ia pe al lui, însă Dutiful a insistat să şi-l ducă singur. Şi am plecat.

Riddle mergea cu un pas în urma lui Chade, ducându-i bagajul. Longwick şi
ceilalţi patru oşteni din gardă ne urmau. Nu-l cunoşteam prea bine pe niciunul
43 44
dintre ei. Hest, un tinerel, îmi plăcea destul de mult. Churry şi Drub erau
45
prieteni buni şi luptători trecuţi prin multe. Despre Deft nu ştiam decât că se
ridica la înălţimea numelui său când avea zarurile în mână. Restul gărzii rămânea
cu nobilii noştri, iar micul nostru grup trebuia să se adune în port.
— Şi ce facem dacă Thick nu vine după noi? am întrebat, mergând pe străzile
pietruite.
— Îl lăsăm aici, a răspuns Dutiful înverşunat.
— Ştii că nu se poate, am subliniat, dar el mi-a răspuns cu un mârâit.
— M-aş putea duce să-l iau pe sus, s-a oferit Riddle, fără tragere de inimă.
Ideea m-a făcut să mă crispez, iar Chade şi-a exprimat dezaprobarea clătinând
din cap.
S-ar putea ajunge la asta, am remarcat, numai pentru ei. Eu n-o pot face, fiindcă
Meşteşugul lui m-ar trânti în genunchi. Dar cineva care nu stăpâneşte magia
noastră şi asupra căruia Thick n-are putere şi-ar putea folosi forţa fizică.
Gândiţi-vă de câte ori l-au bătut alţi servitori şi i-au luat banii. Sigur, va trebui
să facem faţă furiei lui în zilele următoare, dar măcar o să fie cu noi.
Aşteptăm şi mai vedem pe urmă, mi-a răspuns Dutiful, la fel de înverşunat.
Oamenii se îndeseau în jurul nostru pe măsură ce ne apropiam de port şi într-un
târziu ne-am dat seama că mulţimea se strângea ca să ne vadă plecând. Mistreţul
colţos, vasul nostru, fusese încărcat cu o zi înainte şi aştepta să ne îmbarcăm ca
să poată ridica ancora la ora fluxului de dimineaţă. Localnicii erau într-o
dispoziţie stranie. Ca şi cum ar fi venit să vadă întrecerea dintre doi campioni, în
care nu noi eram favoritul. Nu arunca nimeni cu legume stricate, nici nu ne
insulta, dar tăcerea încărcată de subînţelesuri era aproape la fel de dură ca o
ploaie de necurăţenii. Ceva mai aproape de corabie stăteau nobilii noştri, ca să-şi
ia rămas-bun şi să ne ureze noroc. S-au îngrămădit în jurul prinţului, rostindu-şi
urările de bine în timp ce aşteptam supus în spatele lui, şi am fost uimit când mi-
am dat seama cât de puţin înţelegeau aventura în care pleca şi care ar putea fi
urmările ei. Glumeau curtenitori şi îşi făceau urările de bine cu entuziasm, dar
niciunul nu părea deosebit de îngrijorat de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla.
Când ne-am îmbarcat, Thick încă nu apăruse, aşa că mi s-a strâns inima şi
spaima mi-a pus un nod în stomac. Nu-l puteam lăsa singur, oricât de supărat pe
el ar fi fost Dutiful. Nu mă temeam doar de ce ar fi putut face în absenţa noastră,
mă îngrijoram gândindu-mă ce-ar fi putut păţi el, lipsit fiind de protecţia
prinţului. În absenţa lui Dutiful, cât de mult s-ar fi sinchisit nobilii din cele Şase
Ducate de soarta servitorului său nerod? M-am aplecat peste copastie, uitându-
mă către casa-tare pe deasupra capetelor celor de pe doc. Web a venit lângă
mine.
— Ei. Aştepţi cu nerăbdare plecarea în călătorie?
I-am răspuns cu un zâmbet amar.
— Singura călătorie pe care o aştept cu nerăbdare e cea de întoarcere acasă.
— Încă nu l-am văzut pe Thick la bord.
— N-aveai cum. Încă-l mai aşteptăm. Nu-l trage inima să se îmbarce din nou pe
o corabie, dar sperăm că va veni totuşi de bunăvoie.
La asta, Web a dat încet din cap, cu aerul unui înţelept, apoi s-a îndepărtat. Eu
mi-am îndreptat spatele, frecându-mi şi muşcându-mi lateralul degetului mare.
Thick! Vii? Corabia o să plece în curând.
Lasă-mă-n pace, Pute-a-câine!
A trimis insulta cu o furie adâncă, aşa că aproape a simţit mirosul imaginii
azvârlite spre mine. Iar la hotarul mâniei l-am simţit speriat şi rănit fiindcă îl
abandonam astfel. Plecarea noastră îl tulbura şi îl îngrijora, dar mă temeam totuşi
că încăpăţânarea lui avea să învingă.
Timpul şi fluxul nu aşteaptă pe nimeni, Thick. Hotărăşte-te repede. Fiindcă,
imediat ce apa o să crească destul, corabia va trebui să plece. Iar pe urmă,
chiar dacă o să ne dai de veste că te-ai răzgândit şi vrei să vii, o să fie prea
târziu. N-o să ne putem întoarce să te luăm.
Puţin îmi pasă.
Şi, cu asta, şi-a ridicat zidurile atât de brusc şi de sus, încât am avut aproape
senzaţia că-mi trăsese, fizic, o palmă. Am rămas cu gândul că înrăutăţisem
lucrurile.
Peste prea puţin timp, au început deja ultimele pregătiri de plecare. La bord a
sosit un ultim transport de pe Destinul Fecioarei. Erau mai multe butoiaşe, şi am
zâmbit, întrebându-mă dacă bătrânul meu mentor îşi amintise că pe cealaltă
corabie mai exista o provizie de rachiu. Au fost aduse, de asemenea, arme şi
unelte, până ce am umplut toate colţurile libere din cală cu orice credea Chade că
ne-ar fi putut fi de folos. Dar, în cele din urmă, a fost timpul să plecăm. Toţi
nobilii care urcaseră la bord să-şi facă urările de bine au coborât. Au sosit şi
reprezentanţii Hetgurdului, cu bagajele lor. Toată încărcătura adusă în ultima
clipă a fost îngrămădită astfel încât să nu stea în drum, iar bărcile care urmau să
ne remorcheze prin apele portului, până la ieşirea în larg, aşteptau, cu oameni la
bord. Web a venit să se sprijine de copastie, alături de mine, neliniştit.
— Nu cred că vine, i-am spus, aproape în şoaptă, având senzaţia că mi se face
rău. Mă duc să vorbesc cu prinţul. Trebuie să trimitem pe cineva după el.
— Am trimis deja, mi-a dezvăluit el sobru.
— Da? Şi prinţul Dutiful ce-a spus?
Nu văzusem niciun oştean din gardă îndepărtându-se de corabie.
— Oh. Nu, n-am vorbit cu el, a răspuns Web, cu gândul în altă parte. Dar am
trimis pe cineva. Pe Swift. Sper, a murmurat apoi, ca pentru sine, că nu l-am
supus unei încercări nepotrivite. Cred c-o poate face. Dar poate-ar fi fost mai
bine să mă duc chiar eu.
— Pe Swift? Am comparat, în gând, statura băiatului în creştere cu a bărbatului
bondoc şi am clătinat din cap. N-o să reuşească niciodată. Thick e stângaci, dar
când se înfurie e surprinzător de puternic. L-ar putea răni pe băiat. Mai bine mă
duc după ei.
Web m-a strâns de braţ.
— Nu! Stai! Uită-te. A izbutit. Vin amândoi!
Uşurarea din vocea lui te făcea să crezi că băiatul dusese la bun sfârşit o
însărcinare colosal de grea. La drept vorbind, poate chiar aşa era. I-am privit
apropiindu-se, un bărbat scund târşindu-şi picioarele alături de un băiat subţirel.
Swift căra bagajul netotului şi îl ţinea protector de mână. Imaginea m-a lăsat cu
gura căscată, dar, chiar şi de la o asemenea distanţă, atitudinea băiatului era
vizibilă. Mergea cu capul sus, atent, şi se uita în ochii tuturor bărbaţilor pe lângă
care trecea, parcă provocându-i să-l ia în râs pe netot sau să-i împiedice să
treacă. Nu mai văzusem niciodată o asemenea paradă de curaj şi Swift a crescut
brusc şi enorm în ochii mei. Eu, unul, ar fi trebuit să fac un mare efort de voinţă
ca să-l duc pe Thick de mână prin mulţimea din port, însă cei doi înaintau. Când
am ajuns mai aproape şi am văzut expresia feţei bondocului, mi-a dat seama că
era vorba de mult mai mult decât o simplă trimitere a băiatului să-l aducă la noi.
— Ce-i asta? l-am întrebat pe Web cu voce joasă.
— E Sângele Străvechi, după cum o ştii foarte bine. Web vorbea încet, fără să se
uite la mine. Lucrează mai bine de la un înzestrat cu Har la alt înzestrat cu Har,
cum ziceţi voi. Dar îi poţi atrage şi pe cei care nu au Harul. I-am cerut lui Swift
să exerseze. Azi l-am pus la o încercare mai grea decât aş fi vrut. Dar se
descurcă bine.
— Da, de asta îmi dau seama.
Pe faţa lui Thick se citea încrederea în timp ce băiatul îl conducea către locul de
îmbarcare. Acolo a şovăit, s-a oprit. Pe urmă Swift i-a vorbit cu blândeţe, încă
ţinându-l de mână, şi au urcat împreună pe pasarelă. Am stat pe gânduri înainte
de a vorbi din nou, dar curiozitatea mi-a scos cuvintele dintre buze.
— Ştiu cum să îndepărtez pe cineva de mine cu Harul. Cred că am ştiut
dintotdeauna. Dar cum îl poţi folosi ca să atragi pe cineva?
— Ah. Sigur. Respingerea poate veni din instinct. De obicei la fel vine şi
atragerea. Credeam că ştii; abia acum înţeleg de ce n-ai pus-o niciodată în
aplicare cu Thick. Şi-a lăsat capul pe-o parte şi m-a cântărit cu privirea. Uneori
sunt năucit când văd câte nu ştii. E ca şi cum ai fi uitat de o parte din tine, ca şi
cum ai fi pierdut-o.
Cred că şi-a dat seama cum mă tulburau cuvintele lui, fiindcă a schimbat brusc
tonul şi a început să vorbească privind totul în general.
— Cred că toate făpturile îşi folosesc puterea de atracţie, într-o anumită măsură,
cu puii lor, sau când vor să-şi găsească o pereche. Poate ai folosit-o, fără să ştii.
Dar, vezi tu, de asta un om care a primit magia noastră ar trebui să facă un efort
ca să înveţe despre ea. Să-şi poată da seama cum o întrebuinţează. A lăsat tăcerea
să cadă între noi, apoi a adăugat: Mă ofer din nou să te învăţ ceea ce trebuie să
ştii.
— Trebuie să mă duc să văd ce face Thick şi să-l instalez.
M-am grăbit să-i întorc spatele, gata să plec.
— Da. Ştiu că trebuie. Ai multe îndatoriri şi multe misiuni, şi nu pot pretinde că
ştiu tot ce faci pentru prinţul nostru. Sunt sigur că poţi găsi, în orice clipă a zilei,
un motiv ca să spui că eşti prea ocupat. Însă un om trebuie să-şi facă timp pentru
ceea ce e important în viaţa lui. Prin urmare, sper că vei veni la mine. Ţi-o spun
pentru ultima oară. De acum înainte depinde de tine dacă accepţi sau nu.
Şi, înainte de a apuca eu să plec în grabă, s-a răsucit el pe călcâie şi s-a
îndepărtat fără să mai scoată vreo vorbă. Deasupra capetelor noastre, Risk şi-a
luat zborul de pe un catarg cu un ţipăt singuratic, purtat de vânt. Parâmele de
remorcare au fost aruncate, pasarelele au fost ridicate la bord, iar bărbaţii din
bărci s-au aplecat asupra vâslelor ca să ne îndepărteze de docuri, scoţându-ne în
larg, de unde ne putea purta vântul. Mi-am făgăduit că-mi fac chiar în ziua aceea
timp să vorbesc cu Web între patru ochi despre învăţarea magiei mele. Am sperat
că nu mă mint singur.
Dar nimic nu e niciodată simplu. Cu narcesca, tatăl ei Arkon Bloodblade şi
unchiul ei Peottre la bord, Dutiful şi Chade îşi petreceau cea mai mare parte a
timpului împreună cu unul sau altul dintre ei. Aveam foarte rar ocazia să le
vorbesc fără martori. În schimb, ca şi mai înainte, trebuia să rămân în compania
lui Thick. El se simţea mizerabil şi nu vedea de ce nu m-aş fi simţit şi eu la fel.
Micile vânătăi şi zgârieturi pe care mi le pricinuise în timpul ultimei călătorii au
fost reînnoite şi nu puteam face mare lucru ca să mă feresc. Dacă mi-aş fi ridicat
ziduri împotriva subtilei influenţe a Meşteşugului său, m-aş fi rupt şi de Chade şi
Dutiful. Aşa că răbdam.
Totul se înrăutăţea fiindcă pluteam pe o mare duşmănoasă. Înfruntam curenţi şi
valuri care ni se împotriveau fără oprire. Corabia s-a legănat puternic două zile la
rând şi Thick a suferit cu adevărat de rău de mare, ca şi Cockle, Swift şi Civil.
Noi, ceilalţi, mâncam puţin şi ne mişcam de la un obiect de care ne puteam ţine
la altul. Am întrezărit-o pe narcescă, foarte palidă, plimbându-se pe punte,
agăţată de braţul lui Peottre. Niciunul dintre ei nu părea să se distreze. Zilele se
târau cu greutate.
N-am izbutit să găsesc prilejul pentru o discuţie cu Web despre Har. Din când în
când îmi aduceam aminte, dar părea să se întâmple numai când aveam vreo zece
alte lucruri de făcut. Încercam să pretind că împrejurările erau de aşa natură încât
mă împiedicau să vorbesc cu el. În realitate, n-aş fi putut spune ce anume mă
reţinea.
Insula Aslevjal a apărut în cele din urmă la orizont. Chiar şi de la distanţă părea
un loc deprimant. Se numără printre cele mai nordice Insule Exterioare şi e o
bucată de uscat colţuros, cu înfăţişare lugubră. Acolo vara nu triumfă niciodată
cu adevărat. Cele mai blânde zile ale scurtei ei vizite nu au destulă putere ca să
topească zăpada lăsată pe munţi de iarna de mai înainte. Şi e, în cea mai mare
parte, captivă sub un gheţar tolănit în îmbrăţişarea piscurilor ei ascuţite. Unii
spun că e de fapt vorba de două insule, cu gheţarul punte între ele, dar nu ştiu pe
ce se bizuie convingerea lor. Refluxul dezgoleşte plaje cu nisip negru, care
înconjoară gheaţa ca o fustă murdară. Într-unul din capete sunt tot timpul vizibile
o plajă golaşă, bolovănoasă şi un colţ de stâncă. În alte locuri, fâşii de piatră se
întind până sub palida pătură de gheaţă. N-aş fi putut spune dacă norul din jurul
insulei era abur înălţat din gheaţa scăldată în soare sau zăpadă spulberată de
necontenitul vânt din nord pe care îl înfruntam.
Şi el, şi apa păreau să ni se opună, aşa că ne apropiam încet. Înaintam cu trudă.
Stăteam sprijinit de copastie când Dutiful şi narcesca, însoţiţi de Chade şi
Peottre, au venit să contemple insula. Dutiful s-a încruntat.
— Nu pare un loc pe care să şi-l aleagă de bunăvoie drept adăpost vreo creatură,
fie ea şi de mărimea unui dragon. De ce s-ar afla unul acolo?
Narcesca a clătinat din cap şi a răspuns cu voce scăzută:
— Nu ştiu. Ştiu doar că legendele noastre spun că e acolo. Aşa că acolo mergem.
Şi-a strâns mantia de lână mai tare în jurul trupului. Vântul părea să ne aducă
muşcătura rece a Aslevjalului.
În cursul după-amiezii, am ocolit un promontoriu şi ne-am îndreptat spre
singurul golf al insulei. Iscoadele noastre ne spuseseră că e un loc părăsit, cu
rămăşiţele unui doc şi câteva construcţii de piatră căzute în ruină. Cu toate astea,
pe o stâncă vizibilă deasupra plajei am zărit o pată de culoare. Chiar în timp ce o
fixam cu privirea, încercând să-mi dau seama ce putea fi, din ea a ieşit o siluetă.
Am tras concluzia că e un cort sau un alt soi de adăpost. Un om s-a oprit în
vârful stâncii. Mantia lui cu glugă, albă cu negru, îi flutura în jur, zvârcolindu-se
în vânt. N-a schiţat niciun gest de salut, dar stătea acolo, aşteptându-ne.
— Cine-i ăsta? l-a întrebat Chade pe Peottre, după ce strigătele corabierului de
veghe către căpitan i-au adus înapoi, pe punte.
— Habar n-am, a răspuns Peottre.
Avea vocea încărcată de spaimă.
— Poate e legendarul om negru de pe insulă, şi-a dat Bloodblade cu părerea.
Apoi s-a aplecat peste copastie cu înfrigurare, cercetând silueta singuratică de pe
faleza înaltă. Întotdeauna m-am întrebat dacă legendele sunt adevărate.
— Eu, una, nu vreau să aflu, a spus încet narcesca.
Privea insula cu ochii măriţi.
Pe măsură ce ne-am apropiat, locul de lângă copastie a devenit prea strâmt,
fiindcă ne-am îngrămădit cu toţii să ne holbăm la destinaţia noastră şi la rău
prevestitoarea siluetă solitară care ne aştepta. S-a mişcat abia după ce am aruncat
ancora în golf şi bărcile corabiei s-au pregătit să ducă la ţărm, împreună cu
proviziile noastre. A coborât pe plajă şi a rămas pe linia fluxului. Chiar înainte
să-şi lase gluga în jos, prin inimă mi-a trecut un junghi. M-am simţit bolnav de
spaimă.
Bufonul mă aştepta.
Capitolul 13
ASLEVJAL
Preschimbarea în neoameni a fost, poate, cea mai distrugătoare armă
întrebuinţată de insulari împotriva noastră în timpul Războiului Corăbiilor
Roşii. Încă n-am aflat cum izbuteau s-o facă, însă rezultatul cumplit le e multora
mult prea bine cunoscut. Un asemenea atac înspăimântător a fost îndreptat
pentru prima oară asupra orăşelului Forge, o aşezare ai cărei locuitori se
îndeletniceau cu mineritul, extrăgând fier. Piraţii de pe Corăbiile Roşii au
năvălit într-o noapte, omorând şi luând prizonieri. Au trimis la Castelul
Buckkeep o „cerere de răscumpărare”, ameninţând că, dacă nu primesc aur,
eliberează captivii. Regele Shrewd n-a găsit în asta nicio logică, aşa că a refuzat
să plătească. Piraţii şi-au înfăptuit ameninţarea, au eliberat prizonierii care
păreau nevătămaţi şi corăbiile s-au pierdut în noapte.
Dar toată lumea şi-a dat curând seama că, printr-un soi de magie tainică,
localnicii reîntorşi se preschimbaseră în ceva diferit de ei înşişi. Ştiau cine sunt
şi din ce familii fac parte, dar nu păreau să se mai sinchisească de asta. Tot ce
însemna morală şi etică le fusese furat. Nu se gândeau decât la nevoile lor
imediate şi, ca să şi le satisfacă, nu se sfi.au să fure, să ucidă şi să siluiască.
Unii au fost „capturaţi” de rudele lor, care s-au străduit zadarnic să-i ajute să-
şi revină. Nu s-a întâmplat niciodată.
În timpul războiului, preschimbarea în neoameni a fost folosită în repetate
rânduri. Lăsa pe teritoriul nostru o oaste ostilă, alcătuită din cei dragi nouă,
fără ca piraţii lui Kebal Rawbread să plătească pentru asta băneşte sau
sufleteşte. Uciderea neoamenilor era o însărcinare demoralizantă şi
dezumanizantă, şi îi revenea poporului nostru. A lăsat urme care n-au dispărut
nici până în ziua de azi. Orăşelul Forge n-a fost reconstruit niciodată.
FEDWREN, Istoria Războiului Corăbiilor Roşii

Împreună cu ceilalţi oşteni din Gardă, m-am aflat în prima barcă ajunsă pe
Aslevjal. Câteva clipe mai târziu, cu vârful în nisip s-a oprit o alta, aducându-i
pe Chade, Dutiful, narcescă, Peottre şi Arkon Bloodblade. Noi, oştenii, am
coborât în apa puţin adâncă, am prins barca de margini şi, când a săltat-o
următorul val, am alergat cu ea către ţărm, astfel încât cei cinci să poată coborî
apoi pe nisip uscat. Şi, în tot acest timp, am fost conştient că Bufonul stătea pe
buza de pământ de deasupra plajei, urmărindu-ne cu privirea. Nu se clintea, dar
vântul rece părea să vorbească în locul lui. Îi biciuia mantia şi părul lung, auriu,
scoţând pocnete surde. Pudra care îi făcea pielea să pară mai deschisă la culoare
dispăruse, ca şi sulimanurile jamailliene care-i dăduseră înfăţişarea unui străin.
Cu cafeniul bogat al tenului peste oasele sculpturale ale feţei şi cu coama de păr
arămiu, părea desprins dintr-o poveste. Contrastul puternic dintre albul şi negrul
hainelor ştergea orice urmă a indolentului Lord Auriu. M-am întrebat dacă, în
afară de mine şi Chade, îl mai recunoscuse cineva. Am încercat să schimb o
privire cu el, dar părea să se uite prin mine. A vorbit abia când a pus prinţul
piciorul pe ţărm. A început cu o plecăciune.
— V-am pregătit ceai cald, a strigat, fixându-ne cu privirea.
Şuierând fără încetare, vântul i-a purtat cuvintele către noi.
N-a spus nimic mai mult. A arătat către cortul său şi s-a îndreptat într-acolo.
— Îl cunoaşteţi? Cine e? a întrebat Arkon Bloodblade.
Mâna i se odihnea, destinsă, pe mânerul sabiei.
— Îl cunosc de foarte mult timp, a răspuns Chade, cu glas aspru. Dar n-am idee
nici cum a ajuns aici, nici de ce.
Prinţul se străduia să nu se uite în urma bărbatului de sus cu gura căscată. Mi-a
aruncat o privire, dar m-am grăbit să mă uit în pământ.
Ala e Lordul Auriu?
Nedumerirea lui Dutiful era sinceră. Înfăţişarea celui care ne aştepta se
schimbase destul de mult ca să îndreptăţească nesiguranţa.
Nu. Şi nu e nici Bufonul. Dar e vorba de alte două faţete ale aceluiaşi om, deşi
de fapt nu ştiu cine e.
Să nu dramatizăm.
Ultimul mesaj era de la Chade, un soi de mormăială care sugera că-l iritam
amândoi.
— Nu e o ameninţare pentru noi, a spus apoi, cu voce tare. Discut eu cu el.
Oşteni, rămâneţi aici şi daţi o mână de ajutor la descărcarea corabiei. Duceţi
toată încărcătura mai sus de linia fluxului şi aveţi grijă să fie ferită de umezeală.
Chade se descotorosise foarte frumos de mine. Voia să mă ţină departe de Bufon
până descoperea ce se petrece. M-am gândit să-i nesocotesc ordinul şi să-l
însoţesc în cort. Pe urmă Riddle mi-a tras un ghiont.
— S-ar părea c-ai face bine să le dai o mână de ajutor.
Thick şi coteria Harului soseau la mal în aceeaşi barcă.
Bondocul se ţinea de marginea ei cu atâta disperare încât i se albiseră
încheieturile degetelor şi avea ochii strâns închişi. Mâna lui Web îi stătea pe
umăr, abia atingându-i, dar Thick se gârbovise sub ea. Am oftat şi m-am dus să-l
iau în primire. De corabie tocmai se desprindea o altă barcă, în care se urcaseră
războinicii trimişi de Hetgurd.
Inserarea s-a lăsat înainte de a fi toată încărcătura descărcată şi înfăşurată în
pânză de cort legată cu funii. Am aruncat o scurtă privire către micile butoiaşe
aduse la bord în ultima clipă, la porunca lui Chade. Nu erau cu rachiu. Dintr-unul
se scurgea un soi de pudră. Cu un amestec de groază şi speranţă, am recunoscut
praful exploziv inventat de bătrânul asasin. Oare de aceea nu obiectase cu mai
multă înverşunare când ne impusese Hetgurdul să luăm cu noi atât de puţini
oameni? Şi cum avea de gând să folosească blestemăţia aia?
Îmi puneam aceste întrebări în vreme ce locuinţa noastră vremelnică începea să
capete formă. Longwick era un comandant priceput. Ţinea mica noastră trupă,
alcătuită din oşteni şi din înzestraţii cu Har, într-o continuă mişcare. Alesese cel
mai înalt loc liber de pe deal, de unde împrejurimile se vedeau clar şi în
întregime. Corturile erau aranjate în şir compact, fusese săpată o groapă pentru
gunoaie şi adunaserăm toate bucăţile de lemn împrăştiate pe plajă. Aveam apă
proaspătă, de fapt un torent de zăpadă topită, care se scurgea dinspre gheţar,
trecând pe lângă tabăra noastră. Hest, cel mai tânăr oştean, un flăcău de numai
douăzeci de ani, a fost pus să stea de strajă, având în grijă întreaga tabără, iar lui
Drub, un războinic încărunţit, cu muşchi ca de urs, i s-au încredinţat toate
îndatoririle unui bucătar. Deft şi Churry au fost lăsaţi să doarmă, ca să poată lua
locul lui Hest mai târziu. Lui Riddle i s-a poruncit să se afle tot timpul la
dispoziţia prinţului, fiind umbra lui oriunde s-ar fi dus. Şi, aşa cum mă aşteptam,
mie mi s-a cerut să veghez asupra lui Thick, omul prinţului. Membrii coteriei
Harului, aflaţi acum la ordinele lui Longwick, au primit însărcinări mărunte, apoi
au fost lăsaţi să se împrăştie pe plajă, liberi s-o cerceteze. Sunt sigur că totul era
nou şi straniu pentru unii dintre ei, şi mai ales pentru un nobil tânăr, precum
Civil, dar, spre lauda lui, a făcut totul cu dragă inimă şi i-a acordat lui Longwick
respectul impus de poziţia sa. L-am văzut de mai multe ori aruncând priviri
dezaprobatoare către cortul colorat al Bufonului, dar şi-a păstrat gândurile pentru
sine. Chade şi prinţul acceptaseră ospitalitatea bărbatului arămiu, împreună cu
narcesca, Peottre şi Arkon Bloodblade.
Thick a preferat să se ghemuiască, nefericit, în cortul pe care urma să-l împartă
cu mine, Web şi Swift. La nu prea mare depărtare, ardea focul bucătarului şi
Drub veghea asupra unui cazan în care fierbea încet terciul de ovăz pentru masa
noastră de seară. Eu pusesem, la marginea vâlvătăii, o oală mai mică, cu apă
pentru ceai. Prevedeam că, pe insula aia fără copaci, lemnele de foc aveau să
devină curând o problemă. Aşteptând să fiarbă apa, mă plimbam agitat încoace
şi-ncolo pe lângă cort, simţindu-mă ca un câine legat în vreme ce alţii hoinăreau
în voie.
Războinicii Hetgurdului îşi întinseră corturile într-un şir separat şi-şi aduseseră
pe ţărm propriile provizii. Fiecare om avea cortul său minuscul. Îi urmăream din
priviri, pe furiş. Nu erau bărbaţi tineri, ci veterani căliţi în lupte. Nu le ştiam
numele. Mi se spusese că, pentru ceea ce aveau de făcut, nu contau numele lor,
ci tribul fiecăruia, dezvăluit de tatuajul său. Masiv şi sumbru ca animalul de pe
însemnele sale, Ursul părea să fie şeful. Bufniţa era un bărbat mai suplu, dar mai
bătrân: poetul şi bardul lor. Corbul avea părul la fel de negru ca totemul tribului
său, şi ochii tot atât de strălucitori. Foca era un bărbat scund şi îndesat, cu două
degete lipsă de la mâna stângă. Cel mai tânăr din grup era Vulpe. Părea uşor
iritabil şi nefericit fiindcă ajunsese pe Aslevjal. Vulturul era un bărbat înalt şi
suplu, de vârstă mijlocie. În noaptea aia el era de strajă, stătea de veghe pe când
ceilalţi, aşezaţi în jurul focului cu picioarele încrucişate, mâncau şi vorbeau cu
voci scăzute. M-a surprins holbându-mă la el şi mi-a răspuns cu o privire lipsită
de orice expresie.
Nu simţeam niciun fel de duşmănie, din partea niciunuia dintre ei. Erau datori să
vadă dacă respectam regulile stabilite de Hetgurd pentru noi, dar nu păreau să
aibă nimic împotriva misiunii noastre. Păreau mai degrabă în aşteptarea unui soi
de turnir. Pe corabie se amestecaseră în voie printre noi, iar între poetul lor şi
Cockle se înfiripase o prietenie care era, în acelaşi timp, o rivalitate amuzantă.
Odată ajunşi la ţărm, stabiliseră între ei şi noi un hotar mai rigid, dar mă îndoiam
că avea să rămână astfel mai mult de o noapte sau două. Noi eram prea puţini, iar
locul prea sumbru.
Alături de cortul plin de culoare al Bufonului fuseseră înălţate alte două, nu cu
mult mai mari. Unul pentru narcescă şi Peottre, iar celălalt pentru Chade şi prinţ.
De când acostaserăm, pe cei patru nu-i mai văzusem decât foarte puţin. Bufonul
îi întâmpinase în cortul lui, dar n-aveam idee ce se petrecuse acolo. Chade şi
prinţul nu-mi oferiseră, prin Meşteşug, nici măcar un cât de mic indiciu.
Dădusem o mână de ajutor la ridicarea celor două corturi mari de alături şi
murmurul abia auzit al conversaţiei din interiorul celui în care se aflau fusese la
fel de ispititor şi de lipsit de substanţă ca aroma ceaiului de mirodenii, adusă de
vânt.
Acum, când amurgul lua ţinutul în stăpânire încetul cu încetul, Bufonul şi coteria
Harului erau pe corabie, savurând cina de bun rămas oferită de Arkon
Bloodblade. Nici el, nici războinicii lui din Tribul Mistreţului nu rămâneau cu
noi. Aş fi vrut să pricep care era raţiunea din spatele acestui fapt. Oare Tribul
Mistreţului nu voia să-şi lege numele de încercarea nesăbuită a Tribului
Narvalului sau se dorea pur şi simplu să rămână totul sub comanda lui Peottre?
M-am încruntat şi am lovit cu piciorul în pământul rece. Prea multe lucruri nu-
mi erau cunoscute. Aş fi vrut măcar să pot cerceta locul, dar Thick refuzase cu
îndărătnicie să se întoarcă pe corabie, chiar şi fiind ispitit cu o cină copioasă, şi
rămăsese pe insulă, să împartă cu noi raţiile simple ale unor străji de care nu era
nevoie. Zgomotul de paşi târşiţi pe solul aproape îngheţat m-a făcut să întorc
capul. Riddle se apropia fluturându-şi braţul şi zâmbind larg.
— Captivant loc! Dacă-ţi plac zăpada, iarba şi nisipul.
S-a ghemuit lângă foc şi şi-a întins mâinile spre el.
— Credeam că-ţi petreci noaptea pe corabie, cu prinţul.
— Nu. Mi-a dat liber, a zis că n-are nevoie de mine acolo. Iar eu am fost
încântat. Să mă uit cum mănâncă alţii nu e distracţia mea preferată. Tu ce faci în
seara asta?
— Nimic ieşit din comun. Îi ţin companie lui Thick. Acum îi fac ceai.
— Dacă vrei, pot rămâne eu aici să-i pregătesc ceaiul după ce fierbe apa, mi-a
spus Riddle, coborându-şi glasul. Ai avea o şansă să-ţi dezmorţeşti picioarele şi
să explorezi împrejurimile.
I-am acceptat propunerea cu recunoştinţă. M-am întors în cortul nostru.
— Ai ceva împotrivă dacă fac o scurtă plimbare, Thick? am întrebat. O să-ţi
aducă Riddle ceaiul.
Bondocul şi-a strâns mai tare în jurul umerilor pătura în care se înfăşurase.
— Puţin îmi pasă, a răspuns ursuz.
Avea vocea răguşită de prea multă tuse.
— Bine, atunci. Eşti sigur că nu vrei să vii şi tu? Dacă te ridici şi te mişti puţin, o
să-ţi fie în curând mai cald. Serios, Thick, aici nu e chiar atât de frig.
— Nnf.
Şi-a întors faţa, ca să nu mă mai vadă. Riddle a dat din cap cu milă şi tot cu
capul mi-a făcut apoi semn să plec.
Când mă îndepărtam, l-am auzit spunând:
— Haide, Thick, fă-ţi curaj! Cântă-ne ceva cu fluierul. O să ţină întunericul la
distanţă.
Spre surprinderea mea, bondocul l-a ascultat, în timp ce paşii mă purtau agale,
tot mai departe, am auzit notele şovăielnice ale cântecului mamei sale. I-am
simţit atenţia concentrându-se asupra lui în timp ce ostilitatea pe care mi-o
trimitea prin Meşteşug se domolea. Era ca şi cum aş fi lăsat jos o povară grea.
Deşi melodia se întrerupea des, ori de câte ori îşi trăgea bondocul răsuflarea, am
sperat că interesul lui faţă de cântec era semn de însănătoşire. Mi-aş fi dorit să
simt micşorându-se astfel şi stânjeneala care plana între mine şi Bufon. Nu
schimbaserăm nici măcar un singur cuvânt şi nici măcar nu ne aflaserăm destul
de aproape ca s-o putem face, însă îi simţisem indignarea ca pe un vânt rece pe
piele. Aş fi vrut să fi rămas în noaptea aceea pe ţărm, în cortul lui; ar fi fost un
prilej nimerit ca stăm puţin de vorbă fără martori. Dar fusese invitat la cina de
rămas-bun de pe corabie. M-am întrebat cine făcuse invitaţia: prinţul, pentru că
era intrigat, sau Chade, fiindcă nu voia să-l scape din ochi pe bărbatul arămiu?
M-am plimbat pe plajă în vreme ce lumina amurgului se împuţina şi am văzut
ceea ce descrisese iscoada lui Chade. Era ceasul refluxului, oceanul se retrăgea,
dezgolind o tot mai mare întindere de nisip. Două şiruri de stâlpi încrustaţi cu
scoici şi înclinaţi sub unghiuri bizare ieşeau din apa care îi înghiţise, dovedind că
acolo existase cândva un port. La un moment dat, pe ţărm existaseră case de
piatră, dar se transformaseră toate în ruine. Rămăseseră doar ziduri înalte până la
genunchi, ca un şirag de goluri dintr-o ţeastă cu dinţii pierduţi. Restul pereţilor
de piatră se sfărâmase şi se împrăştiase în jur, atât în interiorul, cât şi în afara
construcţiilor. M-am încruntat. Distrugerea era prea deplină. Oare mica aşezare
fusese atacată de cineva care nu voise doar să ucidă toată suflarea pe care-o
adăpostea, ci şi s-o facă de nelocuit? Se părea că năvălitorii încercaseră s-o radă
de pe faţa pământului.
M-am urcat pe malul scund, deasupra prundişului de pe plajă. Am dat peste o
întindere de teren bolovănos şi plin de smocuri de iarbă, cu umbrele întinzându-
li-se dinspre rădăcini pe măsură ce ziua îşi pierdea culorile. Nu existau copaci,
doar, din loc în loc, tufe viguroase, răsucite. O fi fost vară, dar gheţarul înţepenit
mai sus de noi răspândea răsuflarea iernii pe toată durata anului. Mi-am croit
drum prin iarba înaltă, nepăscută, care foşnea frecându-şi seminţele de pantalonii
mei. Pe urmă, pe neaşteptate, m-am trezit la marginea unei cariere de piatră.
Dacă ar fi fost ceva mai întuneric, probabil că aş fi păşit în gol şi m-aş fi ales cu
o căzătură urâtă. M-am oprit pe buza gropii şi m-am uitat în ea. Cu nici doi metri
mai jos, pereţii nu mai erau de lut, ci de piatră neagră, străbătută de vinişoare
subţiri, argintii. Un fior mi-a străbătut trupul. De acolo fusese extrasă piatra
amintirilor, la fel ca în imensa carieră din munţi, unde din ea fusese sculptat
dragonul lui Verity. Apa adunată în fundul gropii era, mai jos de mine, un al
doilea cer fără stele. Din ea se înălţau, ca nişte insule sterpe, două pietre mari, ale
căror unghiuri şi contururi precise spuneau că sunt lucrul unor mâini omeneşti.
M-am îndepărtat încet şi am pornit-o pe drumul de întoarcere către tabără. Voiam
să discut cu Chade şi cu prinţul, dar simţeam că era mult mai urgent să vorbesc
cu Bufonul. De pe marginea falezei, m-am uitat în golf, unde Mistreţul Colţos se
legăna uşor, ţinut pe loc de ancoră şi înconjurat de bărcile pentru acostare. Urma
să plece a doua zi, să-l ducă pe Arkon Bloodblade înapoi, la Zylig. Noi, ceilalţi,
aveam să rămânem pe insulă, ca să începem căutarea dragonului captiv de sub
gheţar. Clipocitul monoton al valurilor sparte de plajă ar fi trebuit să fie liniştitor.
În schimb, marea părea să se agite necontenit, hotărâtă să înghită pământul
încetul cu încetul. Nu mai avusesem niciodată impresia asta.
Un animal mare a apărut, pentru scurt timp, nu departe de mal. Am înlemnit,
încercând să-mi dau seama ce e. A dispărut sub următorul val şi s-a ivit din nou
după retragerea lui. În răstimpurile când se vedea, era complet nemişcat. L-am
privit cu ochii mijiţi, dar era o formă neagră pe fundalul negru al apei şi nu
izbuteam să-mi dau seama decât că are dimensiunile unei balene mici. M-am
încruntat la gândul că o astfel de creatură stătea în ape puţin adânci. N-ar fi
trebuit să se afle la atât de aproape de ţărm decât dacă era moartă şi o adusese
fluxul. Harul îmi spunea că în ea încă mai pâlpâie viaţa, neclară, risipită. Dar nu
desluşeam nici senzaţia de înfrângere, nici disperarea unei făpturi în pragul
morţii.
Am rămas pe plajă şi am aşteptat până când oceanul în retragere a dezvăluit,
treptat, nu doar conturile necizelate ale unui animal mare, ci şi mai multe blocuri
de piatră, lucind umede în lumina lunii. Am uitat de orice altceva, cu ochii la apa
care elibera ţărmul. Creatura care apărea, încetul cu încetul, mi se părea
cunoscută, într-un mod cumva mai presus de fire. Odată ce vezi un dragon întins
pe spate, îţi rămâne pentru totdeauna în memorie. Inima a început să-mi bată mai
repede. Era oare cu putinţă să fi dat peste răspunsul ghicitorii noastre?
Cred că ţi-am găsit dragonul, Dutiful. Caută un pretext ca să ieşi pe punte şi
uită-te spre ţărm. E din ce în ce mai vizibil, pe măsură ce se retrage apa. Pe
plaja acoperită de apele fluxului e un dragon de piatră.
Nu mă folosisem de Meşteşug ca să-i trimit mesajul doar lui Dutiful. A ajuns şi
la Chade. Nu după mult timp, prinţul şi ceilalţi meseni au apărut pe punte. S-au
uitat către ţărm, dar mă îndoiam că puteau să vadă creatura la fel de clar ca mine,
fiindcă acum se profila pe lumina felinarelor de pe corabie. Şi, ajutat de lumina
aceea în plus şi de retragerea apei, am văzut că mă înşelasem. Ceea ce luasem
drept dragon era, de fapt, un grup de blocuri mari de piatră, foarte apropiate
unele de altele, dar neatingându-se. Am văzut capul şi labele din faţă, gâtul şi
umerii, trei segmente ale spatelui şi picioarele din spate, apoi mai multe porţiuni,
din ce în ce mai mici, din coadă. Lipite unele de altele, ar fi alcătuit dragonul.
Aşa cum stăteau înşiruite pe pământul ud, m-au dus cu gândul la cuburile cu care
le place copiilor să se joace, îmbinându-le.
Ăsta e dragonul nostru? Vrea să duci un cap de piatră pe vatra din casa ei?
Fiind legat de Dutiful prin Meşteşug, l-am văzut arătând cu degetul şi punându-i
aceeaşi întrebare lui Peottre. Dar Arkon Bloodblade a fost cel care a râs şi a
clătinat din cap. Tot prin Meşteşug, i-am auzit răspunsul tot atât de clar ca şi cum
m-aş fi aflat pe punte, alături de ei.
— Nu, nu, ceea ce vezi e una dintre nebuniile Femeii Palide. Ea şi-a pus sclavii
să aducă pietrele aici. Spunea că numai piatra neagră de pe insula asta e balast
bun pentru corăbiile ei albe. Se pare că o parte dintre sclavi au fost puşi s-o şi
sculpteze. Dar din ce pricină probabil că n-o să…
— E târziu, l-a întrerupt brusc Peottre. Şi voi ridicaţi ancora mâine, la fluxul de
dimineaţă, frate. Să ne mai bucurăm de încă o noapte de somn bun, la bord, în
paturi, înainte de a înfrunta mâine viaţa grea de pe insulă. Şi pe tine, prinţe
Dutiful, te sfătuiesc să mergi devreme la culcare. Mâine o pornim dis-de-
dimineaţă la drum, către locul unde se spune că ne aşteaptă adevăratul dragon. O
să fie o călătorie anevoioasă. E înţelept să ne odihnim cu toţii.
— Cuvinte înţelepte, ale unui om înţelept, s-a grăbit Arkon să-i dea dreptate lui
Peottre. Atunci vă urez tuturor noroc şi vă spun noapte bună!
Ei bine, a întors-o cu măiestrie, a remarcat Chade, în vreme ce oamenii adunaţi
pe punte se împrăştiau. Arkon şi-a dat probabil seama că spunea poveşti pe care
Peottre nu vrea să le dezvăluie. Vezi ce altceva mai poţi descoperi acolo, Fitz.
Cum a reacţionat Bufonul la istorisirea lui? l-am întrebat.
Adevărul este că n-am băgat de seamă, mi-a răspuns aproape răstindu-se.
Cum a ajuns Bufonul aici? De ce e aici? De ce-l ţii unde nu pot vorbi cu el?
Am pus întrebarea fiindcă nu mai eram în stare nici să mă abţin, nici să-mi
ascund că eram nemulţumit fiindcă nu-mi împărtăşiseră răspunsurile lui.
Oh, nu te îmbufna. Chade s-a străduit să-mi calmeze iritarea. Ne-a spus destul de
puţin. Ştii cum e el. Fitz, aşteaptă până mâine, când o să fim cu toţii pe ţărm
împreună şi-o să-i poţi pune câte întrebări vrei. Cu tine o să fie fără îndoială
mai sincer decât cu noi. Şi îl ţinem sub ochii noştri mai ales ca să-l îndepărtăm
de războinicii Hetgurdului, nu de tine. Deja a spus c-o să facă tot ce-i stă în
puteri ca să ne convingă să nu omorâm dragonul. Şi a fost destul de ambiguu, de
fermecător şi de misterios ca să-i intrige pe Peottre şi pe Bloodblade, dar cred
că narcesca încă se mai teme de el. Se fereşte să-i întâlnească ochii.
Prinţul a întrerupt gândurile lui Chade.
La început, oamenii Hetgurdului au crezut că e vorba despre un soi de
înşelătorie din partea noastră, despre un aliat secret pe care l-am adus aici pe
furiş. Când le-a atras atenţia că el, unul, n-avea de unde şti ce condiţii o să pună
Hetgurdul, au recunoscut că într-adevăr nu pare posibil.
Cum au reacţionat narcesca şi Peottre când a spus că el o să ajute dragonul?
Chade a părut să aibă răspunsul gata pregătit.
Reacţia a fost stranie. Mă aşteptam să i-o ia în nume de rău, însă Peottre pare
să se simtă uşurat, ba chiar bucuros fiindcă a apărut aici. Iar eu îi sunt
recunoscător pentru că n-a spus mai mult decât atât. Iar ţie îţi cer să discuţi
întotdeauna cu el fără să vă poată auzi Peottre şi narcesca. Dacă vor afla de cât
de mult timp sunteţi prieteni, s-ar putea să creadă că şi tu eşti împotriva
strădaniilor noastre.
Mesajul lui Chade era o avertizare pentru mine, o punere la încercare a loialităţii
mele. Nu i-am dat atenţie.
O s-aştept şi o să vorbesc cu el când vom fi departe de urechi străine, am spus.
Da. Aşa vei face.
Replica lui era ceva între aprobare şi poruncă.
Pe corabie, lumea se ducea deja la culcare. Am aruncat o privire în urmă, către
tabăra noastră. Se părea că şi acolo intraseră cu toţii în paturi. Focul se domolise.
Nici măcar nu-mi mâncasem porţia din raţia de seară. Probabil că, spre sfârşitul
misiunii noastre, terciul fierbinte avea să ni se pară o delicatesă, dar în clipa
aceea nu mă ispitea.
Marea se retrăsese destul de mult ca să pot ocoli dragonul fără să-mi ajungă apa
mai sus de glezne. Ştiam că în dimineaţa următoare o să regret că-mi udasem
încălţările, dar, dacă era ceva de descoperit la creatura aia de piatră, aveam cel
mai bun prilej. Nu fusese sculptată de nicio coterie a Meşteşugului, ci de adepţii
Femeii Palide. Credeam că ştiu de ce. Mă gândisem cu mult timp în urmă că
Regal şi Galen, Maestrul Meşteşugului, vânduseră părţi din biblioteca magiei
noastre. Oare ajunseseră în posesia lui Kebal Rawbread, conducătorul insularilor
din timpul Războiului Corăbiilor Roşii? Oare el şi aliata lui, Femeia Palidă,
încercaseră să-şi creeze propriii dragoni ca să-i înfrunte pe ai noştri, din cele
Şase Ducate? Eram aproape sigur că da.
Când am ajuns destul de aproape de pietrele care luceau, ude, am observat că de
ele nu se agăţaseră nici alge, nici scoici. Erau negre, curate, ca în ziua în care
fuseseră cioplite. Mi-am pus palma pe una, cu delicateţe. Am simţit-o rece, udă
şi dură şi, la atingerea mea, a zumzăit de Har. Aidoma dragonilor adormiţi din
munţi. Şi totuşi ceva era altfel. N-am izbutit să-mi dau seama ce, decât după ce
am atins piatra de alături. Şi ea adăpostea un clocot de viaţă ascuns. Însă cele
două erau diferite. Temându-mă de o capcană ascunsă, m-am apropiat prudent de
ele cu Meşteşugul. Şi n-am găsit nimic. Mi-am plimbat mâna peste suprafaţa
udă, fără alge atârnate şi fără scoici încrustate. Şi pe urmă acolo am desluşit pe
neaşteptate ceva, un amestec de voci ce se înălţau, agitate, şi iarăşi nimic.
Mi-am întors încet capul, apoi mi-am dat seama ce prost fusesem. Răbufnirea de
Meşteşug pe care-o simţisem nu era nici discuţie înăbuşită de o prea mare
distanţă, nici barieră. Cu gingăşia cu care aş fi mângâiat un tăciune încins, mi-am
lăsat vârfurile degetelor să alunece peste piatra udă din faţa mea. Am avut
impresia năucitoare că mai multe voci vorbeau în acelaşi timp, la mare distanţă
de mine. Mi-am şters din reflex mâna de partea din faţă a cămăşii şi m-am
îndepărtat cu un pas. Neliniştit, am întors pe toate părţile gândul care-mi venise
în minte.
Aceea era piatră a amintirilor. Fusese scoasă din cariera de pe insulă, dar era
acelaşi soi de piatră pe care o folosise Verity ca să-şi sculpteze dragonul. Toţi
dragonii pe care îi văzusem în grădina de piatră din Regatul Munţilor fuseseră
sculptaţi din aşa ceva, unii de coterii ale Meşteşugului care doriseră să-şi
păstreze pentru totdeauna amintirile şi fiinţa; iar alţii chiar de străbuni. Dragonii
pe care-i văzusem fuseseră modelaţi atât de amintirile şi de gândurile trimise în
ei, cât şi de uneltele mânuite de sculptori. Şi, în final, toţi acei dragoni îi
absorbiseră pe oamenii care îi creaseră. Fusesem martor la trecerea lui Verity în
dragonul lui. Fusese nevoie şi de toate amintirile lui, şi de ale lui Kettle, şi de
toată forţa lor vitală ca să îmbibe şi să sature piatra, trezind-o la viaţă. Bătrâna se
sacrificase de bunăvoie, aidoma lui Verity. Fusese ultima din coteria ei, rămasă
să ducă un trai singuratic, de supravieţuitoare a regelui şi a timpului său, dar se
întorsese ca să slujească stirpea Farseer. Viaţa ei prelungită şi ardoarea lui Verity
nu fuseseră de-ajuns ca să trezească dragonul. O ştiam foarte bine. Verity luase
pentru asta şi o fărâmă din mine, iar eu însumi mă lăsasem condus de un imbold
necugetat şi îi oferisem sculpturii numite Fata-de-pe-dragon alte amintiri de-ale
mele. Simţisem lăcomia forţei de atracţie a pietrei. N-ar fi fost greu s-o las pe
Fata-de-pe-dragon să-mi ia totul; ar fi fost un soi de eliberare.
Sau poate o întemniţare. Ce se întâmpla cu un dragon de piatră care nu aduna
destule amintiri ca să poată să prindă viaţă şi să zboare? Văzusem ce i se
întâmplase Fetei-de-pe-dragon. Rămăsese acolo, în carieră, împotmolită în piatra
informă. Cred că, în ceea ce o privea, nu amintirile fuseseră prea puţine, dar
creatoarei îi lipsise dorinţa de a renunţa la individualitate, pierzându-se într-un
întreg cuprinzător. Ea condusese coteria şi încercase să-şi păstreze amintirile
deoparte, în faţa care călărea dragonul, nu să le lase să ajungă în întreaga
sculptură. Sau cel puţin aşa îmi spusese Kettle, când o întrebasem de ce nu
prinsese dragonul viaţă, de ce nu zburase. Cred că îmi istorisise povestea ca să
mă ţină departe de dragonul lui Verity; ca să mă facă să înţeleg că dragonul nu se
putea mulţumi cu nimic mai puţin decât întreaga mea fiinţă.
Aş fi vrut să fie Kettle din nou lângă mine, să-mi spună şi povestea dragonului la
care mă uitam. Deşi bănuiam că o ştiu. Pietrei nu i se dăduse forma întregului, ci
a unor părţi din întreg. Iar sculptorii nu-şi puseseră în ea propriile amintiri. În
schimb, bănuiam că mă aflu în faţa unui monument sumbru al Războiului
Corăbiilor Roşii. Ce se întâmplase cu amintirile şi cu sentimentele celor
preschimbaţi în neoameni? Indiciile disparate se adunau în creatura împărţită în
bucăţi. Blocurile de piatră a amintirilor se aflaseră, ca balast, în calele Corăbiilor
Albe. Oare Femeia Palidă şi Kebal Rawbread deprinseseră magia trezirii la viaţă
a dragonilor din vreun pergament al Meşteşugului, furat şi apoi vândut lor?
Atunci ce-i împiedicase să-şi creeze propriul dragon, care să pustiască toate
coastele celor Şase Ducate? Le lipsise dorinţa de a-şi sacrifica propriile vieţi ca
să-şi însufleţească astfel creaţia? Se gândiseră că-şi pot făuri dragonul din
amintiri furate de la locuitorii ţării pe care-o atacaseră?
Aflată în faţa ochilor mei, dovada eşecului lor mă ajuta să înţeleg de ce trebuia o
coterie să meargă la Jhaampe sau chiar mai departe ca să creeze un dragon de
piatră. Puteau să fure amintirile locuitorilor celor Şase Ducate şi să le
întemniţeze pentru totdeauna în piatră. Dar nu puteau scoate din ele unicitatea
unui ţel, trebuitoare pentru a-i insufla dragonului viaţă. Nici măcar toate coteriile
care plecaseră pentru asta în munţi nu izbutiseră. Unii se însuraseră cu muntence
şi rămăseseră acolo, să-şi încheie vieţile în dragoste. Alţii se apucaseră de
cioplit, dar eşuaseră. Nu era o treabă uşoară, nici măcar pentru o coterie foarte
hotărâtă. Chiar dacă ar fi izbutit să-l trezească, un dragon hrănit cu amintirile mai
multor oameni, adunate cu de-a sila într-o singură piatră, un dragon născut din
teroare, furie şi deznădejde ar fi fost o creatură nebună.
Oare asta avuseseră de gând Kebal Rawbread şi Femeia Palidă?
Cândva, mă simţisem din cale-afară de ispitit să mă afund într-un dragon. Încă
îmi mai aduceam aminte ce mult suferisem fiindcă Verity nu mă lăsase să iau
parte la crearea dragonului său. Pe urmă, ca bărbat cu adevărat matur,
înţelesesem de ce. Uneori, când Ochi Întunecaţi era în viaţă, mai cochetam cu
ideea. Mă întrebasem ce soi de dragon ar fi ieşit din noi doi. Iar acum, vrând-
nevrând, eram din nou inclus într-o coterie. Însă nu mă gândisem niciodată că
eu, Dutiful, Chade şi Thick ne-am fi putut dori să facem un dragon al nostru.
Eram o coterie alcătuită mai degrabă din întâmplare decât cu intenţie. Nu-mi
puteam imagina că am fi găsit în noi devoţiunea şi hotărârea necesare, şi cu atât
mai puţin dorinţa de a ne încheia în aceeaşi clipă vieţile omeneşti pentru a ne
imortaliza legătura într-un dragon.
M-am întors cu spatele la piatra sculptată şi m-am îndepărtat încet. Am încercat
să nu-mi pun întrebări despre amintirile neoamenilor închise în el. În piatră era
întemniţată conştiinţa? Şi, dacă nu, ce era de fapt?
Mi-am trimis din nou gândul către Dutiful şi Chade.
Cred că am găsit o parte dintre amintirile şi sentimentele celor preschimbaţi în
neoameni în timpul Războiului Corăbiilor Roşii.
Ce?
Lui Chade nu-i venea să creadă.
După ce le-am explicat, între noi s-a prelungit o clipă de groază. Pe urmă Dutiful
a întrebat şovăind:
Le putem elibera?
La ce bun? Aproape toţi cei cărora le-au aparţinut sunt morţi de mult. Din câte
ştiu, mulţi au murit de mâna mea. În plus, nu ştiu dacă se poate face şi, cu atât
mai puţin, cum se face.
Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă nelinişteam mai mult.
Gândul lui Chade a ajuns la mine plin de o resemnare calmă.
Deocamdată trebuie să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Poate că, după ce
terminăm cu dragonul, Peottre o să fie ceva mai dornic să ne dezvăluie ceea ce
ştie. Sau poate izbutim să tragem sforile astfel încât să vină aici o corabie din
cele Şase Ducate, să ia ce ne aparţine. L-am simţit ridicând mental din umeri.
Indiferent ce-o fi fiind.

Focul bucătarului de lângă cortul nostru se mistuise, nu mai era decât un ochi
roşu, palid în noapte. L-am zgândărit un pic, împingând în el ultimele capete
nearse de lemn şi trezind la viaţă vreo două flăcări anemice. Ceaiul din oala mea
parcă plictisită părea cald şi pe fundul cazanului mai rămăsese terci. Riddle
plecase, fie fiindcă trebuia să stea de veghe, fie ca să între în culcuşul lui. M-am
strecurat în cort prin deschiderea scundă şi mi-am găsit cufărul pe bâjbâite.
Thick era o siluetă ghemuită sub pături. M-am străduit să nu-l trezesc în timp ce
scotoceam, căutându-mi cana. Am tresărit când i-am auzit vocea în întuneric.
— Locul ăsta e rău. Nu vreau să fiu aici.
În sinea mea, eram de aceeaşi părere. Dar cu glas tare am spus altceva.
— Mie mi se pare sălbatic şi arid, dar nu e mai rău decât multe alte locuri în care
am fost. Niciunul dintre noi n-a vrut cu adevărat să vină aici. Dar o să ne dăm
silinţa să facem ce avem de făcut.
A tuşit.
— E cel mai rău loc în care-am fost eu vreodată, a spus apoi. Şi tu m-ai adus
aici.
A tuşit, şi am simţit ce istovit era de atâta tuse.
— Ţi-e destul de cald? l-am întrebat cu vinovăţie. Vrei una dintre păturile mele?
— Mi-e frig. Sunt îngheţat pe-afară şi pe dinăuntru, cum e şi locul ăsta. Frigul
muşcă din mine. O să ne mănânce pe toţi, până la os.
— O să-ncălzesc ceai. Vrei?
— Poate. E cu miere?
— Nu, am răspuns, apoi am cedat ispitei. Ar fi putea fi. Uite pătura mea. Pun
ceaiul la încălzit cât mă duc să văd dacă are cineva miere.
— Cred că vreau, a spus fără convingere.
Am pus pătura în jurul lui. Trecuseră multe zile de când nu ne mai aflaserăm atât
de aproape unul de altul.
— Nu-mi place când eşti supărat pe mine, Thick. N-am vrut nici să vin aici, nici
să te-aduc pe tine. Dar e pur şi simplu ceva pe care a trebuit să-l facem. Ca să-l
ajutăm pe prinţul nostru.
N-a răspuns şi n-am simţit împuţinându-se răceala cu care mă trata, dar cel puţin
nu mi-a mai scos ochii pentru nimic. Ştiam cine ar fi putut avea miere. Am ieşit
şi am urcat dealul către locul unde fuseseră înălţate corturile mai mari, pentru
narcescă şi pentru prinţ. Între ele şi puţin mai sus ca ele, fâlfâia uşor în vânt
sălaşul multicolor al Bufonului. În întunericul care se îndesea, părea să
strălucească din interior.
Am şovăit în faţa lui. Clapa era închisă, bine legată. Cândva, când nu eram decât
un băieţandru, intrasem nepoftit în odăile Bufonului. Şi regretasem amarnic, nu
numai fiindcă dădusem peste mistere mai numeroase decât cele pe care le
lămurisem, ci şi fiindcă făcusem o minusculă crăpătură în încrederea dintre noi.
Fără să le fi rostit vreodată, Bufonul mă învăţase foarte bine regulile pe care se
cuvenea să le respect ca să-i păstrez prietenia. Când îi puneam întrebări despre
el, răspundea numai la cele la care voia să răspundă şi, ori de câte ori încercam
să trag cu ochiul, vedea în asta o încălcare a intimităţii sale. Avea aceeaşi părere
şi despre strădaniile mele de a afla despre el mai mult decât se hotăra să-mi
dezvăluie singur. Aşa că m-am oprit, cu vântul dinspre gheţar suflând pe lângă
mine, şi m-am întrebat dacă voiam să-mi asum acel risc. Mult-încercata noastră
prietenie nu era deja brăzdată de prea multe crăpături?
Pe urmă m-am aplecat, am dezlegat clapa şi m-am strecurat înăuntru.
Cortul era dintr-un material necunoscut mie, poate dintr-un soi de mătase, dar
una ţesută atât de strâns încât prin ea nu trecea nici măcar o singură adiere.
Strălucirea venea de la un vas cu cărbuni, aşezat pe o vatră mică, săpată în
podea. Mătasea absorbea căldura pe care o răspândea şi o păstra de minune, iar
luciul ei părea să-i sporească lumina. Care, chiar şi-aşa, nu era strălucitoare, ci
avea, mai degrabă, căldura intimităţii. Un covor subţire acoperea restul podelei,
iar într-un colţ se afla un culcuş simplu, din pături de lână. Mirosul meu de lup a
simţit parfumurile Bufonului. În alt colţ se aflau câteva haine strict necesare şi
câteva obiecte pline de subînţelesuri. Am văzut că-şi adusese coroana cu cocoşi,
cu penele ei lipsă. Cumva, asta nu m-a surprins. Penele de pe insula celorlalţi,
acele pene despre care crezusem că se potrivesc în coroana lui, erau în cufărul
meu. Unele lucruri au prea mare importanţă ca să le scapi din ochi.
Avea puţine provizii de hrană şi o singură oală; era clar că, pentru supravieţuirea
pe termen lung se bizuise pe sosirea noastră. Printre lucrurile lui n-am văzut
arme; singurele cuţite erau cele pentru gătit. M-am întrebat ce corabie care să-l
aducă până acolo găsise şi de ce nu-şi luase bagaje mai multe. Printre merinde
am dat de un borcan mic, cu miere. L-am luat.
Nu exista nicio bucăţică de hârtie, ca să-i las un bilet. Tot ce-mi doream să-i spun
era că nu voisem să vină acolo şi să moară şi că de aceea făcusem tot ce-mi
stătuse în puteri ca să-i pun beţe-n roate. În cele din urmă, i-am mutat coroana cu
cocoşi în mijlocul culcuşului. Am răsucit în mâini cercul simplu, de lemn, şi
lumina palidă a căzut pentru o clipă pe ochiul unuia dintre cocoşi, o nestemată
scânteietoare. Bufonul avea să ştie că eu o pusesem acolo şi de ce o pusesem. Nu
voiam să creadă, nici măcar pentru o clipă, că încercam să-mi ascund vizita.
Când am plecat, am legat clapa făcând nodurile în stilul meu.
Thick aproape că adormise, dar, când am turnat ceaiul şi l-am îndulcit, s-a săltat
în capul oaselor, să-şi ia cana. Fusesem generos cu mierea. A băut jumătate şi a
oftat adânc.
— Aşa e mai bine.
— Mai vrei?
Avea să rămână foarte puţin pentru mine, dar mi se ivise prilejul să-i intru din
nou în graţii şi nu voiam să-l pierd.
— Încă puţin. Te rog!
Am simţit un zid lăsându-se în jos.
— Atunci, dă-mi cana! Ştii, Thick, am adăugat, turnându-i din nou ceai şi
îndulcindu-l, mi-a lipsit prietenia noastră. M-am săturat să te tot ştiu supărat pe
mine.
— Şi eu, a recunoscut, luând cana. Şi e mai greu decât am crezut c-o să fie.
— Da? Atunci de ce continui?
— Ca s-o ajut pe Nettle să fie supărată pe tine.
— Ahaaa, am spus, lungind cu tristeţe cuvântul.
A dat încet din cap.
— Dar ea e bine, nu? Nu e rănită şi nu e în pericol?
— E furioasă. Pen’ că a trebuit să plece de-acasă. Din pricina unui dragon. M-am
speriat când am auzit şi i-am spus c-ar putea să vină aici, fiindcă noi o să tăiem
capul unui dragon. Dar ea a spus, nu-ţi face griji; tăticul meu o să mă scape de
dragon. Aşa Nettle că nu e în pericol.
Mi s-a învârtit capul. Prin urmare, era sigur. Pasărea-mesager ajunsese la
Buckkeep şi regina se grăbise s-o aducă pe Nettle la adăpost. Şi cineva,
Kettricken sau Burrich, îi spusese că e fiica mea. Am descoperit, brusc, că n-
avea importanţă de ce o făcuse şi cu ce cuvinte. Nettle ştia. Şi era plină de furie
împotriva mea, dar tot găsise o cale de a-mi trimite mesaje prin Thick,
dezvăluindu-mi că aflase cine sunt şi că era convinsă că făcusem ceea ce
făcusem ca s-o apăr. Toate sentimentele mele păreau să se lupte între ele. M-am
întrebat dacă ştia totul despre mine sau doar că îi sunt tată şi că se află în pericol
fiindcă prin vene îi curgea sângele meu. Îi explicase cineva ce e Meşteşugul?
Ştia că sunt înzestrat cu Har? Aş fi vrut să-i spun eu însumi că-mi e fiică, dacă aş
fi crezut vreodată că trebuie să afle. Oare atunci ar fi fost mai uşor pentru ea sau
mai greu? Nu ştiam. Nu ştiam atât de multe, iar ea nu ştia atât de multe despre
mine!
Pe urmă în minte mi-a năvălit altceva, ca un val. Dacă Nettle se afla în Buckkeep
şi dacă îşi putea deschide mintea către Meşteşugul nostru, puteam să comunicăm
cu regina, să-i spunem ce se petrecea. M-a străbătut un mic şi straniu fior de
încântare. Prinţul Dutiful avea deja o coterie de care se putea folosi.
M-am smuls din gânduri când mi-a înapoiat Thick cana. Era goală.
— Acum ţi-e puţin mai cald? l-am întrebat.
— Puţin, a recunoscut el.
— Şi mie, i-am mărturisit, dar asta n-avea nimic de-a face cu frigul nopţii.
În anumite momente, inima unui om bate atât de tare şi atât de liberă încât nu
simte nici gerul cel mai cumplit. Mă simţeam viu şi întreg, iertat de orice vină,
pentru tot ce făcusem vreodată. Thick s-a ghemuit din nou în pat, continuând să-
şi strângă pătura mea în jurul umerilor. N-avea importanţă. Am vorbit cu
prudenţă.
— Dacă Nettle vine în noaptea asta în visele tale, vrei să-i spui…
Că o iubesc. Nu. Era mult prea devreme pentru astfel de cuvinte, iar când aveam
să i le spun pentru prima oară, trebuia să le audă din gura mea. Până atunci n-ar
fi fost decât vorbe goale, din partea umbrei unui tată pe care nu-l întâlnise
nicicând. Nu.
— Vrei să-i spui s-o vestească pe regină că suntem teferi şi nevătămaţi cu toţii şi
că am ajuns cu bine pe insulă?
M-am mulţumit, cu bună ştiinţă, cu ceva atât de vag. Nu puteam şti dacă
Tintaglia nu ascultă cumva schimbul de mesaje dintre Thick şi fiica mea.
— Lui Nettle nu-i place regina. E prea bună, îi dă prea multe fuste şi miresme
frumoase şi lucruri strălucitoare. Nu e mama lui Nettle! Dar o ţine mereu
aproape şi nu-i dă voie să iasă fără gardă. Lui Nettle nu-i place deloc! Şi s-a
săturat până-n gât de lecţii, mulţumesc tare mult!
În ciuda tuturor grijilor mele, am zâmbit. Nu mă încânta ideea că fiicei mele nu-i
plăcea regina, dar, privind în urmă, îmi dădeam seama că era inevitabil. Mă
amuza sunetul cuvintelor ei în gura lui Thick. Şi era o uşurare să ştiu că numărul
prea mare ai fustelor şi al lecţiilor era cea mai cumplită ameninţare căreia trebuia
să-i facă faţă. Mă simţeam cuprins de o fericire prostească, în pofida
numeroaselor moduri în care urma să mi se complice viaţa.
Bondocului îi era somn, dar eu voiam să mai rămân o vreme cu gândurile mele.
Am ieşit din cort, închizând clapa în urma mea, şi m-am apropiat de focul
muribund. Am răzuit tot terciul rămas în oală şi l-am dat gata. Fiind ultimul om
care mâncase, cădea în sarcina mea să curăţ oala pentru a doua zi. Am frecat-o
cu nisip şi am spălat-o cu apă de mare, fără să simt nici măcar o clipă asprimea
celui dintâi şi răceala celei de-a doua. Gândurile îmi erau în altă parte. Oare
Kettricken o instalase în fosta mea odaie? Oare fiica mea purta acum bijuterii şi
veşminte demne de o prinţesă? Mi-am turnat în cană ceea ce mai rămăsese din
ceai şi am aruncat lăturile din cazan. Dar, când am vrut să-mi îndulcesc ceaiul, n-
am izbutit să găsesc borcanul cu miere pe întuneric. Şi l-am băut aşa cum era,
gros şi amar, şi delicios mulţumită schimbării care sosise în viaţa mea în acea
noapte.
Capitalul 14
OMUL NEGRU
Aşa cum o coterie a Meşteşugului îşi foloseşte talentele ca să influenţeze minţile
altora, convingându-i că anumite lucruri sunt adevărate, un modelator al viselor
îşi întrebuinţează Meşteşugul influenţându-şi propria minte adormită pentru a
da naştere unei lumi la fel de reale, pentru el, ca aceea în care trăim. Într-un fel,
cel care stăpâneşte Meşteşugul viselor îşi întoarce talentul împotriva propriilor
gânduri. Pe când cei mai mulţi dintre noi nu pot controla în niciun chip ceea ce
visează, celor înzestraţi cu Meşteşugul viselor nu li s-a întâmplat probabil
niciodată să viseze la întâmplare şi s-ar putea chiar să le vină foarte greu să
priceapă şi cum ar fi un asemenea vis, şi că alţi oamenii visează astfel.
MAESTRA MEŞTEŞUGULUI SOLICITY, Meşteşugul Viselor

Am dormit bine, fără niciun fel de vise, şi m-am trezit în zgomot de valuri sparte
de plajă. Abia dacă mijeau zorii, dar atât oştenii din gardă, cât şi războinicii
Hetgurdului erau deja în picioare. Mi-am spălat faţa în pârâul rece ca gheaţa.
Fluxul în creştere acoperise dragonul sculptat, dar, ştiind că se afla acolo,
simţeam un soi de zumzet al Harului venind de sub valuri. Am aruncat o privire
către vasele ancorate. Aş fi vrut să-l întreb pe Web ce crede despre dragon, dar
mă simţeam vinovat. Îmi încălcasem cuvântul, nu-l lăsasem să mă înveţe mai
multe despre Har.
Aveam oare dreptul să-i cer să-şi folosească în folosul meu cunoştinţele, după ce
refuzasem să mă deprind să le folosesc eu însumi? Ştiam ce-aş fi spus eu dacă ar
fi făcut Swift aşa ceva. Mi-am amintit, posomorându-mă, că timpul unei zile nu
e nesfârşit şi că, în ultima vreme, toate clipele zilelor mele păruseră să fie
dinainte rezervate pentru câte ceva.
Am aruncat o privire în cort, unde Thick încă mai dormea. Laş cum eram, m-am
hotărât să-l las în pace. M-am îndreptat spre focul bucătarului gărzii, unde terciul
abia începea să fiarbă. Longwick n-avea, deocamdată, nicio însărcinare pentru
mine. Am aruncat o privire către corăbiile ancorate, dar n-am văzut niciun semn
de viaţă. Probabil că stătuseră de vorbă până târziu. M-am dus din nou la cariera
de piatră. La lumina zilei, am avut impresia că întrezăresc oase şi rotunjimea
unei ţeste omeneşti sub apa de ploaie, dar pereţii erau abrupţi şi nu simţeam
dorinţa să fac cercetări. Indiferent care ar fi fost povestea celor întrezărite, se
petrecuse cu mult timp în urmă. Aveam problemele mele, mult mai urgente. Am
pornit-o alene către coturile oamenilor Hetgurdului. Erau cu toţii afară şi, la
început, am crezut că aveau mâncarea pentru micul dejun pe o masă de piatră. Pe
urmă, când m-am aventurat mai aproape, mi-am dat seama că discuţia lor
presărată cu tăceri era de fapt o ceartă. M-am oprit locului, scărpinându-mă şi
întinzându-mă fără fereală, cu ochii la ocean. Pe urmă m-am lăsat într-un
genunchi, ca şi cum mi-aş fi potrivit mai bine un pantof, ascultând în tot acest
timp cu mare atenţie. Îşi murmurau nemulţumirile unul către altul, aşa că-mi era
greu să-i înţeleg. Când am auzit destul ca să pricep că pe masa de piatră cerea
tradiţia să fie depuse ofrandele aduse Omului Negru şi că a lor fusese primită, m-
am ridicat şi m-am apropiat.
Cu un zâmbet prostesc şi dându-mi silinţa să vorbesc cu cel mai puternic accent
din cele Şase Ducate, i-am întrebat, întrerupându-mă des, dacă ştiau când e
posibil să se întoarcă grupul narcescăi. Un bărbat lat în spate, cu un urs schiţat
grosolan tatuat pe obraz, mi-a spus că se va întoarce când se va întoarce. Am dat
din cap zâmbind prieteneşte, cu privirea uşor pierdută a omului care nu e sigur
de înţelesul cuvintelor abia auzite. Pe urmă, arătând cu degetul către masa de
piatră, am întrebat ce au la micul dejun. Şi am avansat cu trei paşi, înainte ca doi
bărbaţi să se aşeze între mine şi masă, împiedicându-mă să ajung la ea.
Ursul mi-a explicat că aia nu era mâncarea lor, ci o ofrandă, şi că ar trebui să mă
duc la tovarăşii mei de arme şi să mănânc cu ei, pentru că acolo n-aveau ce căuta
cerşetorii. L-am privit cu atenţie, imitându-i mişcările buzelor, ca şi cum
cuvintele lui m-ar fi nedumerit, apoi am zâmbit larg, le-am urat o seară plăcută şi
am plecat. Aruncasem o privire pe masă. Şi văzusem o oală de lut, o pâine mică,
neagră, şi o farfurie cu peşte sărat afundat în ulei. Oricât de foame mi-ar fi fost
dis-de-dimineaţă, nu arătau îmbietor, şi nu-i puteam găsi Omului Negru vreo
vină fiindcă nu se atinsese de nimic. Însă mi se părea interesantă mâhnirea
pricinuită de ceea ce părea a fi un refuz. Judecând după cuvintele lor, se
aşteptaseră ca un locuitor al insulei să ia, pe furiş, cele oferite. Dar n-o făcuse, şi
asta îi îngrijora. Şi erau bărbaţi căliţi în bătălii, oameni aleşi de Hetgurd ca să-şi
îndeplinească misiunea fără şovăire. Cei mai mulţi războinici în preajma cărora
mă aflasem vreodată erau cu picioarele pe pământ când venea vorba de religie şi
de superstiţii. Puteau s-arunce sare ca să „le poarte noroc”, dar prea puţini se
sinchiseau de semnele de rău augur dacă se întâmpla, de pildă, s-o sufle vântul
într-o parte. Din câte-mi dădeam seama, oamenii Hetgurdului se aşteptaseră să le
fie primite darurile aduse Omului Negru, care le-ar fi spus astfel că e de acord cu
prezenţa lor pe insulă. Dar nu se întâmplase, aşa că erau neliniştiţi. M-am
întrebat în ce măsură îi putea afecta, făcându-i să ne privească misiunea cu alţi
ochi.
În drum spre cortul meu, m-am gândit că o asemenea credinţă a însoţitorilor
noştri spunea că, în trecut, cineva sau ceva acceptase astfel de daruri. Oare pe
insulă locuia într-adevăr cineva sau, mai degrabă, ofrandele ajungeau la o
creatură de soiul şobolanului-tâlhar cu care încercase Swift să se împrietenească
şi care ne furase mâncarea?
Am ajuns la Thick tocmai când se trezea. În ziua aceea părea ceva mai
binevoitor în privinţa mea şi m-a lăsat să-l ajut să se îmbrace gros. A avut o criză
de tuse, care l-a lăsat cu obrajii învăpăiaţi şi cu răsuflarea tăiată. M-a îngrijorat
mai mult decât am lăsat să se vadă. O tuse care nu se dă dusă poate să doboare
războinici masivi, iar el nu era nici voinic, nici viguros. Se lupta cu acea boală a
plămânilor de prea mult timp şi îl aştepta o primăvară răcoroasă, pe care era
nevoit să şi-o petreacă într-un cort prin care suflă vântul. Dar lui nu i-am spus
nimic din toate astea în timp ce ne apropiam amândoi de foc ca să ne primim
porţiile de terci şi de ceai.
Riddle şi ceilalţi oşteni erau în acea stare de bună dispoziţie muşcătoare a
oamenilor aflaţi în faţa unei însărcinări dificile şi, poate, neplăcute. Schimbau
între ei glume răutăcioase, bodogăneau, nemulţumiţi de mâncare, şi făceau
comentarii jignitoare la adresa „dădacelor” noastre din Hetgurd. Longwick stătea
la o oarecare distanţă de noi şi, după ce am terminat de mâncat, a găsit câte ceva
cu care să-i ţină ocupaţi pe toţi ceilalţi. Se obişnuise cu ideea că datoria mea faţă
de Coroană era să-i port de grijă lui Thick şi nu m-a împovărat cu nimic altceva.
Aşa că l-am scos pe bondoc la plimbare. N-a avut nimic de spus nici despre
cariera de piatră, nici despre torentul de gheaţă topită, nici despre gheţarul
albăstrui aplecat deasupra noastră. L-am dus înadins pe plajă şi, când am trecut
pe lângă dragonul acoperit de valuri, a clătinat din cap şi mi-a spus, cu un aer
solemn:
— Ăsta nu e un loc bun. Şi-a rotit încet privirea şi a adăugat: Aici s-au întâmplat
lucruri rele. Şi se simt de parcă s-ar întâmpla acum.
Aş fi vrut să-i pun întrebări despre asta, dar şi-a ridicat braţul butucănos, arătând
către corăbii.
— Vin! a strigat, şi avea dreptate.
Bărcile mici, pline de oameni, se îndreptau spre ţărm. Am rămas să le privim.
Peottre, Bloodblade şi narcesca erau într-una. Chade, prinţul, Civil, motanul lui
şi Web se aflau în cealaltă. În ultima erau Bufonul, Swift şi Cockle. Cel din urmă
părea foarte binedispus, dădea întruna din mâini explicând ceva, în timp ce Swift
zâmbea cu gura până la urechi, evident distrându-se de minune. Am oftat uşor,
apoi am zâmbit în sinea mea. Bufonul meu îi câştigase atât de repede pe toţi cu
farmecul lui. Îmi doream să nu fi venit; mă temeam de profeţiile lui despre
propria soartă. În acelaşi timp, nu puteam să neg că prezenţa lui mă bucura. Îi
simţisem lipsa.
Când au ajuns bărcile la mal, eu şi Thick nu mai eram singurii care le aşteptau.
Riddle şi un alt oştean au tras barca lui Peottre pe plajă, dincolo de locul până la
care ajungeau valurile. Eu şi Longwick am făcut acelaşi lucru cu a prinţului şi
apoi cu a Bufonului. Acesta a coborât fără să-mi arunce nici măcar o privire care
să trădeze că ne cunoşteam. Când a ajuns toată lumea pe nisip, oamenii
Hetgurdului l-au înconjurat pe Arkon Bloodblade. Nu s-au străduit să-şi coboare
vocile în timp ce-i povesteau că Omul Negru nu le acceptase ofranda. În lumina
acestui fapt, sugerau că ar fi trebuit să recunoaştem cu toţii că intenţiile noastre
erau, pentru el, o ofensă gravă. Narcesca ar fi trebuit să se răzgândească şi să-l
elibereze pe prinţ de făgăduiala sa.
Ştiam că sunt supăraţi. Nu mi-am dat seamă că are o atât de mare importanţă
pentru ei, le-am transmis lui Chade şi prinţului, prin Meşteşug, după ce le-am
istorisit cele întâmplate lângă masa de piatră. Ei aşteptau curtenitori, la o bună
distanţă de grupul care discuta în jurul lui Bloodblade şi Peottre. Şi narcesca
stătea la distanţă de bărbaţi, privind apa. Părea cioplită în stâncă: pe faţă îi erau
dăltuite hotărârea şi resemnarea.
Discuţia despre Omul Negru a continuat, însă Bufonul mi-a abătut atenţia. Se
apropiase, vorbind prieteneşte cu Chade şi Swift. Hainele lui, o suprapunere de
negru cu alb, mi-au adus aminte de zilele în care fusese măscăriciul regelui
Shrewd şi mi s-a pus un nod în gât. Mi-a adresat o singură privire, o simplă
zvâcnire a ochilor lui de culoarea gălbuie a rachiului. Pe urmă l-a captivat brusc
discuţia oamenilor Hetgurdului cu Peottre şi Bloodblade. A fost ca şi cum aş fi
văzut un câine de vânătoare încordându-se când simte un miros. S-a concentrat
asupra lor şi s-a apropiat, fără să-i pese că ar fi putut să pară necuviincios.
Discuţia s-a preschimbat în ceartă şi furia îi făcea pe toţi să vorbească atât de
repede şi de gutural încât limba lor a devenit greu de înţeles pentru mine,
aproape că nu mai izbuteam să-i urmăresc. Peottre s-a tras cu câţiva paşi înapoi,
depărtându-se de grup, şi şi-a încrucişat braţele la piept. Şi-a întors capul într-o
parte, luându-şi privirea de la ei şi bătându-se în acelaşi timp zgomotos cu palma
peste teaca sabiei. Nu văzusem niciodată gestul în cele Şase Ducate, dar înţelesul
mi-a fost totuşi clar. Dacă voia cineva să-l contrazică, aveau să vorbească
armele. Oamenii Hetgurdului şi-au întors ochii în altă parte, evident refuzând
provocarea. S-au îngrămădit în schimb în jurul lui Bloodblade, care a gesticulat
larg, a neputinţă, apoi a întins braţul spre fiica lui, ridicând din umeri ca şi cum
ar fi vrut să spună că femeile depăşesc puterea de înţelegere a unui bărbat. Asta a
părut să impună o hotărâre.
Bărbatul cu urs tatuat pe obraz s-a desprins din grup şi s-a îndreptat spre
narcescă. Elliania nu s-a întors spre el, deşi nu mă îndoiesc că era conştientă de
apropierea lui. Se uita în schimb către mare, cu privirea pierdută către orizont,
dincolo de corăbii. Vântul bătea pe lângă ea, agitându-i marginile mantiei
albastre, cu glugă, şi învolburându-i fusta brodată. I-o sălta destul de sus ca să i
se vadă cizmele din piele de focă şi jambierele de lână îndesate în ele. Ea ignora
libertatea pe care şi-o îngăduia stihia cu aceeaşi uşurinţă cu care îl ignora pe
bărbatul din Tribul Ursului, rămas în aşteptare. Omul şi-a dres glasul, dar s-a
văzut nevoit să-i vorbească deşi stătea cu spatele la el.
— Narcescă Elliania, trebuie să-ţi spun câteva cuvinte.
Chiar şi după ce s-a întors spre el, singurul răspuns a fost o privire. Ursul a
considerat că astfel îi îngăduia să i se adreseze, şi cred că a vrut să fie auzit şi
înţeles de toată lumea. Bufniţa s-a apropiat în timp ce vorbeau, probabil ca să le
memoreze cuvintele pentru urmaşi. Barzii nu cred în intimitate.
— Sunt sigur că ai auzit tot ce am discutat. Dar o să repet, clar şi sincer. Noaptea
trecută am lăsat o ofrandă pentru Omul Negru, aşa cum se obişnuieşte când vii în
acest loc, din indiferent ce motiv. În dimineaţa asta, era pe masa de piatră,
neatinsă. S-a spus de mult că nimeni nu poate cumpăra bunăvoinţa Omului
Negru cu daruri, dar, când le ia, îţi îngăduie să-ţi rişti viaţa aici. În dimineaţa
asta, am ştiut că nouă nu ne permite nici măcar atât. Narcescă, am sosit aici,
împreună cu tine, ştiind deja că ai găsit pentru peţitorul tău o provocare
nepotrivită. N-ai vrut să ne asculţi. O să ţii cont acum de ceea ce ne-a arătat
însuşi Omul Negru? Nu suntem bine-veniţi pe insulă. Unii dintre noi se aşteptau
să-şi arate mânia împotriva ta. Dar nu ne-am aşteptat să nu ne primească nici
măcar pe noi, cei care nu vrem decât să vedem dacă aici se va da o luptă dreaptă.
Îi pui în primejdie de toţi oamenii din acest grup, nu doar pe tine şi pe bărbatul
tău. Ne temem că, dacă îţi vei atinge ţelul, nemulţumirea zeilor nu se va revărsa
doar asupra voastră, ci şi asupra tuturor celor care vor fi de faţă la săvârşirea
faptei.
Am văzut-o pe Elliania clipind, şi poate că obrajii i s-au îmbujorat ceva mai
puternic. Doar neclintirea trupului ei spunea că ascultase în vreme ce privea în
depărtare. Războinicul a continuat cu voce mai scăzută, dar toate cuvintele i s-au
auzit limpede.
— Retrage provocarea, narcescă. Înlocuieşte-o, dacă doreşti, cu una mai
potrivită. Cere-i cornul unui narval sau colţii unui urs pe care să-l ucidă de unul
singur. Trimite-l să omoare orice creatură pe care e drept şi se cuvine s-o vâneze
omul, dar hai să părăsim insula asta şi dragonul pe care îl adăposteşte,
protejându-i. Icefyre n-a fost zămislit ca să-l ucidă un bărbat, narcescă. Nici
măcar din dragoste pentru tine.
Am crezut că o s-o convingă, până când i-am auzit ultimele cuvinte. Le-a
pronunţat cu un asemenea dispreţ, încât m-au usturat chiar şi pe mine. Elliania i-
a răspuns fără să-l privească, cu ochii la mare.
— Nu renunţ la provocare. Pentru că aşa trebuie, a adăugat, după ce s-a întors
spre Dutiful. Pentru onoarea Tribului Narvalului.
A spus asta aproape ca pe o scuză, ca şi cum ar fi regretat că e obligată să
rostească aşa ceva. Dutiful a dat încet din cap, o singură dată, acceptând atât
provocarea, cât şi faptul că ea nu putea s-o retragă. Era un act de încredere între
ei doi şi cred că atunci mi-am dat seama că, pentru Chade, asta nu mai
reprezenta de câtva timp o noutate; dacă puteau fi învăţaţi să tragă în acelaşi jug,
cei doi puteau deveni o pereche foarte puternică.
Ursul şi-a încleştat pumnii pe lângă trup şi şi-a împins bărbia în afară. Burniţa a
dat din cap spasmodic, ca pentru sine, de parcă ar fi vrut să-şi întipărească în
memorie clipa.
Narcesca s-a întors spre Peottre.
— N-ar trebui să ne pregătim de plecare? l-a întrebat. Mi s-a spus că drumul
până în locul unde stă dragonul sub gheaţă e lung şi anevoios.
Peottre a dat din cap cu gravitate.
— Imediat ce ne luăm rămas-bun de la tatăl tău.
Mie mi-a sunat a izgonire; însă Arkon Bloodblade n-a părut să se simtă ofensat,
ci uşurat.
— Trebuie să plecăm la fluxul ăsta, a încuviinţat.
— Daţi mărturie! a strigat furios Ursul.
Toată lumea s-a întors spre el.
— Daţi mărturie că, dacă murim aici, noi, cei veniţi la cererea Hetgurdului,
Tribul Narvalului şi Tribul Mistreţului, le datorăm caselor mamelor noastre
preţul sângelui. Pentru că nici n-am venit încoace din voia noastră, nici nu dorim
această înfruntare. Dacă o să cădem în dizgraţia zeilor, să nu plângă rudele
noastre în van după dreptate.
După cuvintele lui s-a lăsat tăcerea.
— Dau mărturie, a acceptat apoi Peottre, cu asprime, iar Bloodblade a repetat, ca
un ecou:
— Dau mărturie.
Am bănuit că era vorba de un obicei din Insulele Străine, necunoscut mie. Chade
a părut să-şi dea seama că eram nedumerit. I-am simţit stânjeneala când mi-a
explicat:
I-a obligat pe amândoi să facă un legământ. Orice dizgraţie sau ghinion vom
atrage prin faptele noastre de aici se cuvine să cadă numai asupra triburilor
Mistreţului şi Narvalului. Ursul a cerut să depună mărturie pentru asta toţi cei
de faţă.
Mie Ursul mi s-a părut aproape dezamăgit de uşurinţa cu care îi acceptaseră cei
doi subterfugiul. Şi-a încleştat pumnii de mai multe ori, dar, fiindcă nimeni n-a
catadicsit să observe, s-a întors cu spatele şi s-a îndepărtat. Bufniţa l-a urmat.
Am bănuit că se aşteptaseră la o sfidare şi la rezolvarea oferită de o luptă cu
săbiile sau cu pumnii şi că îngăduinţa de care dăduseră dovadă Peottre şi
Bloodblade pur şi simplu îi obliga, pe el şi pe ceilalţi trimişi ai Hetgurdului, să-şi
continue misiunea.
Tatăl narcescăi şi-a luat apoi rămas-bun de la un grup de oameni posomorâţi. La
ceremonie erau datori să ia parte, oficial, războinicii Hetgurdului, Chade, prinţul,
Peottre şi narcesca. Noi, ceilalţi, am rămas pe margine, ca martori neoficiali.
Thick se plimba într-o doară pe plajă, răsturnând pietrele şi înghiontind cu un băţ
crabii mărunţi cărora le strica astfel ascunzătoarea. M-am prefăcut că-l urmăresc,
ca să nu-l scap din ochi, şi m-am apropiat încetul cu încetul de Bufon. El a părut
să înţeleagă ce făceam, pentru că s-a îndepărtat de Swift şi Cockle.
— Vasăzică aşa, am zis, când am ajuns destul de aproape ca să fiu auzit fără să
ridic deloc glasul. În ciuda tuturor strădaniilor mele, ai ajuns totuşi aici. Cum ai
izbutit?
Deşi suntem de aceeaşi înălţime, a reuşit cumva să mă privească de sus, cu
răceală. Neclintirea feţei lui trăda o furie imensă. Am crezut că n-o să-mi
răspundă. Apoi l-am auzit:
— Am zburat, a spus, cu o voce de gheaţă.
A rămas nemişcat, respirând fără zgomot şi fără să se uite la mine. M-am simţit,
cumva, încurajat fiindcă nu plecase, dar m-am întrebat dacă nu cumva n-o făcuse
pur şi simplu fiindcă nu voia s-atragă atenţia asupra discuţiei noastre. Nu i-am
luat în seamă răspunsul batjocoritor.
— Cum poţi să fii supărat pe mine? Ştii de ce-am făcut-o. Ai spus că, dacă vii, o
să mori aici. Aşa că am aranjat lucrurile ca să nu poţi veni.
A păstrat o vreme tăcerea. Barca în care se urcase Arkon Bloodblade era împinsă
în mare şi o urmăream amândoi cu privirea. Doi dintre războinicii lui din Tribul
Mistreţului au pus mâna pe vâsle şi s-au aplecat asupra lor cu râvnă. Li se citea
pe feţe că erau încântaţi să părăsească insula. Bufonul m-a privit pieziş. Culoarea
ochilor i se întunecase până la a ceaiului tare, privit prin pahar. Fără pudră şi fără
Sulimanuri, faţa lui era de un cafeniu-auriu mătăsos.
— Ar fi trebuit să respecţi ceea ce ştiai că e necesar să fac, m-a mustrat.
— Dacă tu ai fi ştiut că merg la moarte, n-ai fi încercat să mă opreşti?
Alesesem greşit întrebarea, şi mi-am dat seama imediat de ce am rostit-o.
Bufonul s-a uitat lung la corabia din port, unde oamenii trudeau trăgând de lanţul
ancorei şi întindeau pânzele, şi mi-a răspuns cu voce înceată, abia mişcându-şi
buzele.
— Dimpotrivă. De multe ori am ştiut că soarta sau propria ta încăpăţânare îţi vor
pune viaţa în pericol, dar ţi-am respectat întotdeauna dorinţa de a risca.
Mi-a întors spatele şi s-a îndepărtat fără grabă. Swift mi-a aruncat o privire
stranie, apoi s-a grăbit să-l urmeze. L-am zărit pe Civil uitându-se după ei
dezgustat. Am auzit scrâşnet de paşi pe pietrişul plajei şi, când m-am întors, l-am
văzut Web, care venea spre mine. Mi-era greu să-l privesc în ochi. Mă simţeam
bizar de vinovat, de parcă l-aş fi insultat refuzându-i oferta de a-mi da lecţii.
Dacă el avea impresia că-i adusesem un afront, o ascundea foarte bine. A arătat
către Swift şi Bufon întinzându-şi bărbia spre ei.
— Îl cunoşti, nu-i aşa?
— Bineînţeles. Întrebarea m-a surprins. E Lordul Auriu, de la Buckkeep. Nu l-ai
recunoscut?
— Nu, nu l-am recunoscut. Nu din prima clipă. Abia când i-a spus lordul Chade
„lord Auriu“ am remarcat asemănarea. Dar, chiar şi după ce i-am aflat numele,
am rămas cu senzaţia că nu ştiu nimic despre el. Însă cred că tu ştii. E o creatură
stranie. Poţi să-l simţi?
Ştiam ce vrea să spună. Pentru Harul meu, Bufonul părea să nu existe.
— Nu. Şi n-are nici miros.
— Ah.
Numai atât a spus, dar am bănuit că îi dădusem mult de gândit.
M-am uitat în jos, la picioarele mele de pe nisipul presărat cu pietre.
— Web, îmi cer iertare. Vreau mereu să găsesc timp în care să stăm de vorbă, dar
se pare că nu izbutesc niciodată. Nu înseamnă că nu sunt interesat sau că
dispreţuiesc ceea ce mă poţi învăţa. Dar apar mereu atâtea altele între mine şi
ceea ce îmi doresc să fac.
— Ca acum, a răspuns el, cu un zâmbet larg.
A ridicat din sprâncene şi s-a uitat la Thick. Bondocul stătea ghemuit lângă o
bucată de lemn adus de valuri pe care o întorsese cu josul în sus. Se uita cu atâta
atenţie la puricii de nisip şi la micii crabi scoşi astfel la vedere, încât nu lua în
seamă valurile care-i clipoceau tot mai aproape de picioare. Dacă nu mă grăbeam
să-l iau de-acolo, avea să-şi ude pantofii şi să-şi petreacă restul zilei suferind din
pricina asta. Am schimbat cu Web o privire plină de înţelegere şi am alergat să-
mi fac datoria.
Înainte să dispară corabia din vedere, Longwick le împărţea deja ordine
oamenilor săi. Cu precizia firească a unui vechi oştean, i-a pus să împartă
proviziile în pachete uşor de cărat. Văzând câte erau, îţi puteai da cu uşurinţă
seama că se aştepta să ia toată lumea parte la transportul lucrurilor noastre în
noua tabără. Thick renunţase la cotrobăitul pe plajă şi se aşezase neconsolat
chiar în uşa cortului, cu o pătură pe umeri. Ziua nu era chiar aşa de rece. M-am
întrebat, neliniştit, dacă are din nou fierbinţeală. M-am dus să vorbesc cu
Longwick.
— Cât de departe ar trebui s-ajungem azi?
Mi-am înclinat capul, arătând spre Thick ca să-i explic ce mă îngrijora.
Căpitanul Gărzii Prinţului a înţeles şi s-a încruntat neliniştit.
— Mi s-a spus că până în locul unde se află dragonul prins sub gheaţă avem de
mers trei zile. Dar, după cum nu mă îndoiesc că ştii, astfel de măsurători ale
distanţei nu înseamnă nimic. Un drum de o zi pentru un călător cu experienţă şi
cu bagaje uşoare poate fi, pentru un mesager împovărat cu cât de mult poate
duce, o călătorie de trei zile. Şi-a ridicat privirea, cercetând gânditor cerul senin
şi piscurile acoperite cu gheaţă de pe insulă. N-o să fie o plăcere pentru niciunul
dintre noi, şi-a dat apoi cu părerea. Când traversezi un gheţar, e întotdeauna
iarnă.
I-am mulţumit şi am plecat. Ceilalţi oşteni începuseră să strângă corturile, dar
Thick nu se clintise de la intrarea într-al nostru. Am încercat să-mi pun pe faţă o
mască a bunei dispoziţii, dar mi s-a strâns inima la gândul însărcinării care mă
aştepta. Dacă mă urâse fiindcă îl îmbarcasem pe o corabie, ce sentimente aveam
să-i trezesc târându-l după mine într-o drumeţie de-a curmezişul unui gheţar?
— E timpul să ne facem bagajele, Thick, l-am înştiinţat cu veselie.
— De ce?
— Păi, dacă vrem să omorâm dragonul, trebuie să mergem acolo unde e
dragonul.
— Eu nu vreau să omor dragonul.
— Ei, de fapt n-o să fim noi cei care-l omoară. Asta o s-o facă prinţul. Noi o să
fim acolo doar ca să-l ajutăm.
— Nu vreau să mee… eerg.
A lungit cuvântul, morocănos. Dar, spre uşurarea mea, s-a ridicat şi a ieşit din
cort, ca şi cum s-ar fi aşteptat să-l strâng imediat.
— Ştiu, Thick. Nici eu nu vreau să merg pe jos, prin toată zăpada şi gheaţa asta.
Dar trebuie. Suntem Oamenii Regelui şi asta e datoria noastră. Acum, înainte de
a strânge cortul, trebuie să ne îmbrăcăm amândoi mai gros. De acord?
— N-avem rege.
— Prinţul Dutiful o să devină rege într-o bună zi. Iar atunci tot asta o să fim. Aşa
că acum suntem deja Oamenii Regelui. Dar poţi spune că eşti Omul Prinţului,
dacă aşa îţi place mai mult.
— Nu-mi plac zăpada şi gheaţa.
S-a întors în cort fără tragere de inimă şi s-a uitat neajutorat în jur.
— Îţi aduc eu lucrurile, i-am spus, şi am început să le adun.
În viaţa mea făcusem multe, aşa că să fiu valetul unui omuleţ bondoc nu mi se
mai părea atât de şocant cum mi s-ar fi părut odinioară. I-am înşirat hainele, apoi
l-am înfofolit în ele. Era ca şi cum aş fi îmbrăcat un copil voinic. S-a plâns că
mânecile primei cămăşi i se trag în sus sub ale celei pe care i-am pus-o peste ea
şi că-l strâng cizmele trase peste două perechi de ciorapi. Când am terminat cu
ele, eram eu însumi transpirat şi cu răsuflarea tăiată. L-am trimis afară,
atrăgându-i atenţia că trebuia să stea departe de apă, cât timp mi-am pus şi eu un
rând de haine în plus şi am reîmpachetat şi lucrurile mele, şi pe ale lui.
N-am putut să nu zâmbesc când mi-am dat seama că mă temeam de drumul care
urma, fiindcă rănile cicatrizate mă dureau întotdeauna din pricina frigului. Însă
mi-am adus aminte că, mulţumită vindecării prin Meşteşug de care avusesem de
curând parte, scăpasem de ele; sau cel puţin nu le mai aveam pe cele adâncite în
muşchi până la os, prin care mă sfredelea durerea. Fuseseră înlocuite cu simple
semne pe suprafaţa pielii, pentru a lăsa impresia că se aflau la locurile lor. Mi-am
rotit umerii, dovedindu-mi mie însumi că nu-mi mai simt carnea trasă de
cicatricea adâncă. Era o senzaţie minunată şi m-am trezit zâmbind cu gura până
la urechi şi în timp ce am târât bagajele noastre afară din cort şi pe urmă, cât am
demontat cortul.
Am cărat totul în locul unde supraveghea Longwick împărţirea poverilor. Acolo
mai era încă în picioare un singur cort mic. Căpitanul se hotărâse să lase pe plajă
o parte dintre provizii şi stătea de vorbă cu Chade ca să stabilească dacă ar fi
trebuit să fie păzite de un singur oştean sau de doi. Bătrânul sfetnic ar fi vrut să
lase numai unul, ca să avem mai mulţi oameni cu noi. Longwick susţinea,
curtenitor, dar neînduplecat, că era mai bine să rămână doi.
— Pentru că, domnul meu, insula asta are ceva neliniştitor. Şi ştim amândoi că
oştenii din gardă sunt înclinaţi către superstiţii. Războinicii Hetgurdului au tot
spus poveşti despre un Om Negru şi acum îi aud şi pe oamenii mei bombănind
că, da, azi-noapte au zărit o umbră misterioasă stând la pândă la marginea
taberei. Un om singur şi-ar face tot timpul astfel de gânduri. Doi vor juca zaruri,
vor sta de vorbă şi vor avea mai bine grijă de proviziile noastre.
În cele din urmă, Longwick şi-a impus părerea şi Chade a fost de acord să lase
doi oameni pe plajă. Churry şi Drub aveau să rămână cu rezervele noastre.
Treaba asta odată pusă la punct, bătrânul sfetnic s-a întors spre mine.
— Thick, omul prinţului, e gata de drum?
— În măsura în care-am izbutit să-l pregătesc, lord Chade. Dar nu e câtuşi de
puţin încântat.
E vreunul dintre noi?
— Minunat. Am câteva obiecte în plus, de care vom avea nevoie în preajma
dragonului. Longwick le-a împachetat separat ca să fie mai uşor de cărat.
— Cum doreşti, lord Chade.
I-am făcut o plecăciune. Şi s-a grăbit să plece, în timp ce Longwick mi-a dat un
butoiaş cu pulbere explozivă, ca să mi-l adaug în raniţă. Am gemut în sinea mea,
fiindcă era mai greu decât mă aşteptasem. Luam cu noi două. Al doilea îi fusese
încredinţat lui Riddle. Celelalte rămâneau cu restul rezervelor depozitate pe
plajă.
Un singur om ar fi fost gata de plecare în scurt timp după ce-şi ridicase ancora
corabia lui Bloodblade. Dar e cu totul altceva când trebuie să pui în mişcare un
grup de oameni. Soarele ajunsese la amiază înainte de a fi totul împachetat şi
adus laolaltă. Am observat că Bufonul a strâns cortul lui complicat repede şi fără
ajutor. Indiferent din ce material o fi fost făcut, a devenit un pachet uimitor de
mic. Bufonul şi-a săltat singur toate lucrurile în spate, şi asta m-ar fi surprins
dacă n-aş fi ştiut dintotdeauna că e mult mai puternic decât ai fi zis, judecând
după silueta lui zveltă. Era în mijlocul nostru, dar nu făcea parte din niciun grup.
Oamenii Hetgurdului îl priveau cu precauţia cu care-i tratează majoritatea
războinicilor pe cei atinşi de mâna unui zeu. Nu-l dispreţuiau, dar li se părea mai
înţelept să nu-i dea atenţie şi să nu-i atragă atenţia. Oşteni din gardă simţeau că
nu e treaba lor şi nu voiau să fie recrutaţi ca să-i care lucrurile sau să-i ajute în
vreun alt fel. Cockle îl privea de departe, mirosind o poveste, dar nu cu destulă
tărie ca să fie atras. Numai Swift părea fascinat de Bufon, fără rezerve. Îşi lăsase
raniţa jos şi se cocoţase pe ea în timp ce stăteau de vorbă. Bufonul fusese
întotdeauna spiritual şi Swift, care izbucnea imediat în râs, părea să-i inspire tot
mai multe vorbe de duh. Web se uita la cei doi cu o expresie care semăna a
aprobare. Abia atunci mi-am dat seama că lui Swift i se întâmpla pentru prima
oară să se împrietenească atât de uşor cu cineva. Tocmai mă întrebam cum
izbutise Bufonul să-i spulbere reţinerile când am observat cu cât dezgust îi
urmărea Civil. Când şi-a ridicat ochii şi a văzut că-l priveam, s-a grăbit să se uite
în altă parte, dar îi simţeam neliniştea clocotind, gata să iasă la suprafaţă. M-am
gândit cum aş fi putut ajunge să vorbesc cu el între patru ochi, să-i liniştesc
temerile. Era clar că-i rămăsese întipărită în minte impresia pe care i-o făcuse
Lordul Auriu când îl vizitaserăm în castelul părintesc. Şi nu-mi era greu să
ghicesc ce-l îngrijora: credea că Bufonul se străduieşte să-l seducă pe băiat.
Trebuia să intervin înainte de a-i pomeni cuiva ceva despre bănuielile sale,
fiindcă ale mele îmi spuneau că insularii nu tolerează asemenea purtări nici
măcar din partea cuiva atins de un zeu.
Longwick ne-a împărţit tuturor bastoane cu vârfuri de fier, un obiect pe care nu
m-aş fi gândit niciodată să-l iau cu mine. Dar, când Chade ne-a chemat pe toţi
să-l ascultăm pe Peottre înainte de a părăsi plaja, mi-am dat seama că bastoanele
fuseseră de fapt aduse de acesta din urmă.
Atât el, cât şi narcesca purtau poveri la fel de grele ca noi toţi. Ea aştepta alături
de trei sănii, aduse tot de Blackwater, dintre care una deja încărcată cu o mare
parte a proviziilor noastre. Haina ei lungă era numai şi numai din blană de vulpe
albă ca zăpada. Îşi ascunsese frumosul păr negru, în întregime, sub o bonetă
ţesută din fire de mai multe culori strălucitoare. Purta cizme moi, cu tălpi din
piele de morsă, frumos răzuită, şi carâmbi din piele de căprioară, de pe care
blana nu fusese îndepărtată. Dacă n-ar fi avut un aer solemn, ar fi părut
costumată într-o mireasă a zăpezii. Alături de ea, Peottre era masiv, îmbrăcat în
blană neagră de lup şi în pantaloni şi piele de urs. Semăna, mai mult decât orice
înzestrat cu Har pe care-l cunoscusem vreodată, cu un metamorf dintr-o legendă
despre animale. Numeroasele straturi de haine îl rotunjiseră până la dimensiuni
aproape hilare. Totuşi, l-am ascultat toţi cu gravitate, străduindu-ne să nu scăpăm
niciun cuvânt.
— Ştiu unde doarme dragonul, a spus. Am mai fost acolo de două ori. Dar, chiar
şi-aşa, o să-mi fie greu să vă călăuzesc. Dacă ştii în ce loc de pe un gheţar se află
ceva, nu înseamnă că ştii şi drumul până acolo. Pentru că gheţarii nu sunt ca
piatra şi ca pământul, care rămân la fel an de an, iar ăsta, pe care trebuie să-l
traversăm, face parte dintre cei mai schimbători din lume. Gheţarii dorm şi merg,
iar când se trezesc gem şi cască, deschizând crăpături largi. Şi apoi dorm iar, şi
zăpada adusă de vânt construieşte punţi peste crevase, făcând din ele un pericol
ascuns pentru oricine nu înaintează cu cea mai mare prudenţă.
Să cazi într-una e aproape acelaşi lucru cu a fi înghiţit de un demon al zăpezii. O
să vă prăbuşiţi în beznă, şi acolo o să vă găsiţi sfârşitul. O să vă plângem, dar n-o
să ne oprim din drum.
A spus asta privindu-ne pe toţi, pe rând, şi n-am fost singurul care şi-a stăpânit
un tremur.
— Urmaţi-mă, a continuat Peottre. Dar asta nu înseamnă să mergeţi doar în
aceeaşi direcţie cu mine, ci să călcaţi chiar pe urmele tălpilor mele. Şi, chiar şi-
aşa, nu vă încredeţi în gheaţa de sub voi. Odată ce vom ajunge pe gheţar,
verificaţi locul la fiecare pas. Un om, doi, trei pot trece înaintea voastră cu bine,
după care crusta de gheaţă vă poate trăda. Încercaţi-o cu bastonul înainte de
fiecare pas. S-ar putea să vă plictisiţi făcând-o. Dar nu încetaţi s-o faceţi decât
dacă v-aţi plictisit de viaţă.
Ne-a măsurat din nou pe toţi cu privirea. Şi a dat iarăşi din cap. Apoi a spus:
— Urmaţi-mă!
Şi, fără să mai adauge nimic, s-a răsucit pe călcâie şi a pornit-o în susul plajei.
Narcesca mergea chiar în spatele lui. În spatele ei era prinţul, iar în spatele lui,
Chade. Lordul Auriu a trecut pe următorul loc din şir şi nimeni nu i-a contestat
dreptul ăsta. După el veneau membrii coteriei Harului, căreia i se încredinţase o
sanie, apoi martorii trimişi de Hetgurd şi, în sfârşit, Longwick şi Hest, trăgând a
doua sanie, şi Deft şi Riddle cu a treia. Eu eram penultimul, cu Thick înaintând
greoi în spatele meu. Luasem o parte din bagajul pe care ar fi trebuit să-l ducă el,
lăsându-i doar atât cât era necesar ca să nu-i rănesc orgoliul. Dar am regretat asta
curând şi mi-am jurat că, în ziua următoare, avea să călătorească neîmpovărat.
Chiar pe cele mai uşoare porţiuni ale drumului, picioarele scurte şi mijlocul gros
îi îngreunau mersul. Împovărat şi cu raniţa, şi cu o tuse sâcâitoare, pur şi simplu
nu putea să ţină ritmul impus de Peottre. Când am ajuns la marginea gheţarului,
între noi doi şi restul grupului era un gol. Verificarea atentă înainte de fiecare pas
a început şi am crezut că o să-i întârzie pe ceilalţi destul de mult ca să-i ajungem.
Dar nu mă gândisem că Thick avea să respecte cu mult zel toate indicaţiile lui
Peottre. Înainte de fiecare pas, lovea în gheaţa din faţa lui de parcă ar fi vrut să
înjunghie un peşte. A început curând să gâfâie de atâta efort, dar m-a refuzat cu
hotărâre când m-am oferit să fac eu verificarea pentru amândoi.
— Nu vreau să fiu înghiţit de un demon al gheţii, mi-a spus îmbufnat.
Ne poţi vedea urma? m-a întrebat Dutiful, prin Meşteşug.
Foarte clar. Nu-ţi face griji pentru noi. Dacă o să fie nevoie să ne aşteptaţi, o să
vă dau de ştire. Mulţumită acestor încercări, măcar lui Thick o să-i fie mai cald.
Prea cald! Prea multă muncă! s-a plâns el.
— Ajunge dacă loveşti cu bastonul. Nu trebuie să-l înfigi în gheaţă.
— Ba da, m-a contrazis bondocul.
Am tras concluzia că-mi bat gura degeaba şi l-am lăsat să facă după cum voia,
deşi mi-era greu să nu-mi pierd răbdarea în vreme ce-mi iroseam timpul
mergând în faţa lui ca melcul, ca să poată ţine pasul. Mă plictiseam şi aveam
mult prea mult timp în care să chibzuiesc asupra situaţiei în care ne aflam. Nu-
mi plăcea cum decurg lucrurile, dar n-aş fi putut spune exact ce anume nu-mi
convine. Poate că era exact aşa cum spusese Thick: acolo se întâmplaseră lucruri
rele şi se simţeau de parcă s-ar fi petrecut chiar atunci.
Vântul nu înceta nicio clipă, dar cerul era albastru şi senin. Din loc în loc,
vedeam beţe bizare ieşind din zăpadă, şi de unele erau legate bucăţi de pânză viu
colorate. Am bănuit că însemnau drumul pe care ne conducea Peottre. Se oprea
des ca să îndrepte câte unul sau ca să-i lege o nouă fâşie bătătoare la ochi. Chiar
şi aşa, grupul din faţă înainta mult mai repede decât mine şi Thick. I-am privit
îndepărtându-se de noi şi devenind tot mai mici, până când mi s-au părut păpuşi
ce se aventurau pe întinderea de gheaţă înşiruite într-un dans bizar, în ritmul
loviturilor de baston. Umbrele de un alabastru palid aşternute pe gheaţa
cristalizată şi pe zăpadă ni s-au lungit şi ni s-au subţiat. Suprafaţa pe care
înaintam nu mi se părea cu adevărat nici gheaţă, nici zăpadă. Era un strat subţire
de zăpadă autentică, dar sub el se compactaseră ace de gheaţă şi noi mergeam pe
vârfurile lor.
La un moment dat, mi-am dat seama că mă hotărâsem să-mi fac timp să vorbesc
cu Bufonul după căderea serii, şi orice puteau crede alţii despre asta n-avea decât
să se spulbere-n vânt. Aproape imediat, am simţit Meşteşugul lui Chade
cuprinzându-mă ca un lujer subţire. Întrebarea lui era numai pentru mine:
Băiete, eşti încă al meu?
Ar fi trebuit să fie mândru de răspunsul care a urmat. Sunt sigur că nici el n-ar fi
putut găsi, atât de repede, ceva mai bun.
În aceeaşi măsură ca întotdeauna.
Am simţit chicotitul amar din mintea lui.
Ah. Bine, cel puţin nu mă minţi. Ce ţi-a spus?
Bufonul?
Cine altcineva?
Am vorbit numai despre ceea ce m-a făcut să-l împiedic să ne urmeze. Dorinţa
de a-i salva viaţa. Am înţeles că nu i se pare un motiv suficient.
Probabil s-a gândit că eu am pus totul la cale, ca să-l ţin departe de dragon
până când e dezgropat şi lăsat fără cap. S-a întrerupt o clipă. Narcesca merge
plângând. Nu s-a întors către noi ca să-i vedem lacrimile, dar îmi dau seama
după cum respiră. Şi-a şters de două ori faţa cu mănuşa, apoi a spus, cu glas
tare, că strălucirea gheţii o face să lăcrimeze. Gândeşte-te şi tu la asta, Fitz. De
ce-ar putea să plângă?
Nu ştiu. Drumul e greu, dar nu mi se pare o femeie pe care truda o face să
plângă. Poate se teme de dezaprobarea Omului Negru sau se teme că a atras
dizgraţia Hetgurdului asupra familiei ei şi a familiei tatălui ei când…
Sst! Gândul iritat, transmis de Meşteşugul lui Thick, le-a întrerupt pe ale mele. E
tristă, aşa că plânge. Terminaţi cu gălăgia şi ascultaţi! Ascultaţi şi nu mai
întrerupeţi muzica.
Şi eu, şi Chade ne-am făcut imediat gândurile să amuţească. Amândoi
crezuserăm că nu vorbim prin Meşteşug decât între noi. Eram sigur că bătrânul
sfetnic se întreabă, la fel ca mine, dacă şi prinţul ne auzise discuţia. Apoi m-am
întrebat şi de ce voise să i-o ascundă. Am mers mai departe, cu ochii la siluetele
din ce în ce mai mici ale oamenilor din restul grupului. Se îndreptau către
culmea unei creste sculptate de vânt şi aveam să-i pierd curând din vedere. Tot
ce spusese Peottre despre neîncetata schimbare a înfăţişării gheţarului era
adevărat. Anumite porţiuni erau la fel de netede ca glazura de zahăr a unei
prăjituri; altele arătau ca aceeaşi prăjitură după ce căzuse de pe masă. Urma din
zăpadă era deocamdată clară, dar ştiam că, pe măsură ce cobora soarele sub
orizont, umbrele zdrenţuite aveau s-o ascundă treptat, împiedicându-ne tot mai
mult s-o desluşim. M-am uitat în urmă, la Thick, enervat. Mergea mai încet ca
niciodată.
Iritat deopotrivă fiindcă ne poruncise să tăcem şi fiindcă înainta atât de lent, i-am
întors spatele şi m-am grăbit să mă îndepărtez. Însă n-am neglijat verificarea
zăpezii din faţa mea înainte de fiecare pas. M-am gândit că bondocul o să-şi
ridice privirea şi-o să vadă că-l lăsam în urmă. Dar, când m-am uitat peste umăr,
am văzut că înainta la fel de încet, de greoi. M-am uitat lung la el, cu exasperare,
şi ceva mi-a atras atenţia. Se mişca de parcă ar fi dansat. Încerca zăpada cu
bastonul, poc, poc, poc, apoi făcea un singur pas mare, legănându-se. Şi iar
încerca, poc, poc, poc, şi iar mai făcea un pas. Mi-am coborât barierele din calea
nelipsitei lui muzici. De obicei, puteam să recunosc ce punea laolaltă în
melodiile lui. Dar în ziua aceea fiecare pas însoţea oftatul prelung al unei pale de
vânt, iar acel poc, poc, poc al bastonului lua în seamă ritmul răsunetului grav al
unor lovituri uniforme. I-am blocat din nou muzica şi am ascultat cu atenţie, dar
pe insulă nu se auzea nimic asemănător.
Cât am stat astfel locului, aproape că m-a ajuns. Şi-a desprins ochii de zăpada pe
care o scruta cu atenţie şi m-a surprins privindu-l. S-a încruntat la mine, apoi s-a
uitat pe lângă mine. Şi s-a încruntat mai tare.
— Au dispărut! De ce nu te-ai uitat după ei? Acum au dispărut, şi nu ştim unde
s-au dus!
— Nu-i nimic, Thick, l-am liniştit eu. Le văd urma. Şi, uite, acolo, în vârful
movilei, e un băţ cu o bucată de pânză în vârf. O să-i ajungem. Dar numai dacă
ne grăbim.
Am încercat să nu-l las să simtă că mă îngrijora căderea nopţii, cu umbrele care
se îndeseau. Nu voiam să ne prindă pe gheţar, singuri.
Bondocul şi-a ridicat brusc braţul butucănos, întinzându-şi-l ca să arate spre
culme.
— Uite! E bine! Acolo se vede unul dintre ei!
I-am urmărit cu privirea vârful degetului, bănuind că prinţul trimisese pe cineva
să stea pe culme, ca să ne călăuzească. Thick avea dreptate. Acolo era cineva.
Dar, chiar şi de la o asemenea distanţă şi în lumina tot mai palidă, mi-am dat
seama că nu era din grupul nostru. Se mişca repede şi straniu, dar, într-un mod
care nu-mi era deloc limpede, mersul lui mi se părea cunoscut. Dar n-am apucat
să-l văd decât traversând culmea în grabă. Pe urmă a dispărut. Am simţit spaima
îngheţându-mi sângele în vene. Mi-a trimis cu disperare gândul către Chade şi
Dutiful.
Omul Negru! Cred că Omul Negru vă urmăreşte!
O clipă mai târziu, mi-a părut rău că intrasem în panică. Dutiful n-a izbutit să-şi
ascundă amuzamentul.
În spatele nostru nu e nimeni pe care să-l pot vedea, Fitz. Numai zăpadă şi
umbre. Aţi ajuns aproape de culme?
Nici n-am început s-o urcăm. Thick e distrat şi merge foarte încet.
Nu sunt distrat!
Am fost din nou zguduit de uşurinţa cu care auzea bondocul gânduri îndreptate
numai către alţii.
Ascult doar muzica, atâta tot. Atunci când n-o întrerupeţi.
Gândul lui Chade a venit ca uleiul pe apă.
L-am întrebat pe Peottre dacă ne oprim curând să înnoptăm şi a spus că da. O
să ne zăriţi imediat ce treceţi de culme. Mi-a arătat deja unde o să ne facem
tabăra. Dacă acolo e cât de cât adăpost, o să putem aprinde focul pentru gătit.
Foc pentru gătit? Mâncăm curând?
Da, Thick, mâncăm curând. Probabil imediat ce ajungeţi aici. Am adus nişte
dulciuri de pe corabie. Le-mpart cu tine, dacă ajungi înainte să le mănânc pe
toate.
N-am putut să nu admir viclenia lui Dutiful, deşi m-a făcut să clatin din cap. Cu
gândul astfel abătut de la „muzica” lui, Thick a fost de acord să calce pe urmele
paşilor mei şi să mă lase pe mine să încerc zăpada. Oricum găseam prudenţa lui
Peottre exagerată. Cu siguranţă că, dacă întregul grup trecuse deja pe acolo,
gheaţa avea să suporte încă o traversare. Şi s-a dovedit că nu mă înşelam. Am
urcat creasta pe urmele lor, oprindu-ne de mai multe ori, atât cât era nevoie ca să
înceteze tusea lui Thick şi ca să-şi tragă răsuflarea.
Odată ajunşi pe culme, le-am văzut imediat tabăra mai jos. Bastoanele pentru
zăpadă erau înfipte împrejurul ei, la intervale egale, cu panglici viu colorate
legate în vârf. Peottre însemnase, evident, locul pe care îl considera sigur.
Corturile mai mari, pentru prinţ şi narcescă, se înălţau deja, ca nişte ciuperci. În
lumina tot mai firavă, cortul plin de culoare al Bufonului părea o floare aruncată
în zăpadă. Luminate din interior, toate feţele sale străluceau ca vitraliile.
Desenele care păruseră la început modele lipsite de semnificaţie au căpătat brusc
forme de dragoni şi şerpi prinşi într-un dans săltăreţ. Bufonul spunea clar de
partea cui e. Se zăreau şi două focuri mici de tabără pentru corturile de un
cafeniu monoton menite să ne adăpostească pe noi, ceilalţi. Oamenii Hetgurdului
le înălţaseră pe ale lor ceva mai departe şi îşi aveau propriul foc firav, ca şi cum
ar fi vrut să le dea de ştire zeilor că nu făceau parte din grupul nostru şi nu aveau
de ce să ne împărtăşească soarta.
N-am văzut nici urmă de Om Negru, şi niciun loc unde ar fi putut să se-ascundă.
Însă asta nu mi-a alungat temerile, n-a izbutit decât să le înteţească.
În drum spre tabără, am întâlnit prima spărtură din gheţar. Era o crăpătură
îngustă, şerpuitoare, atât şi nimic mai mult, şi eu, unul, am păşit pur şi simplu
peste ea. Thick s-a oprit şi s-a holbat în hăul ale cărui nuanţe şi culori acopereau
toată gama dintre albastru palid şi negru.
— Haide! l-am încurajat. Nu mai e mult până în tabără. Cred că simt deja
mirosul mâncării gătite.
— E adâncă, a spus, încheindu-şi contemplarea. Peottre are dreptate. Poate să
mă-nghită şi să mă înfulece, hap!
S-a tras înapoi, îndepărtându-se de spărtură.
— Nu, nu poate. Nu păţeşti nimic, Thick. Nu e ceva viu; e o simplă crăpătură în
gheaţă. Haide.
A răsuflat adânc, apoi a tuşit.
— Nu, a spus pe urmă. Mă duc înapoi.
— Nu poţi, Thick. O să se-ntunece curând. Nu e decât o crăpătură. Păşeşti peste
ea, şi gata.
— Nu. A scuturat din gâtul lui scurt, cu bărbia frecându-i-se de guler. E
primejdios.
În cele din urmă, am păşit înapoi şi l-am luat de mână, ca să-l conving să
traverseze. Am fost cât pe ce s-alunec şi să cad când săritura lui stângace şi
exagerată m-a luat prin surprindere, la jumătatea pasului. În clipa în care m-am
clătinat, cu răsuflarea tăiată, m-am imaginat pe mine însumi înţepenit în
crăpătură, prea jos ca să ajungă la mine mâinile celor veniţi să mă ajute, dar
împiedicat să-mi continui alunecarea. Thick mi-a simţit spaima şi m-a liniştit
spunând:
— Vezi? Ţi-am spus eu că e primejdios. Era să cazi şi să mori.
— Hai să coborâm în tabără! i-am propus.
Ne aşteptau cu mâncare caldă, aşa cum ne făgăduiseră. Riddle şi Hest
terminaseră deja de mâncat. Vorbeau încet cu Longwick, care stabilea cine, când
şi cât stă de strajă peste noapte. L-am aşezat pe Thick lângă foc, pe raniţa mea, şi
am adus mâncarea pusă de Deft cu polonicul în castroanele noastre. Era tocană
din carne sărată şi gustul avea de suferit şi din pricina asta, şi fiindcă fusese
fiartă prea puţin. Am rânjit scurt, în sinea mea, gândindu-mă cât de repede mă
învăţasem cândva cu mâncarea savuroasă din Buckkeep. Oare uitasem cum e să
supravieţuieşti din raţia unui oştean din gardă? În viaţa mea, trecusem prin
vremuri în care, la sfârşitul unei zile lungi şi friguroase, avusesem mâncare şi
mai puţină sau chiar deloc. Am mai luat o îmbucătură. Gândul de mai înainte ar
fi trebuit să-i dea cărnii un gust mai bun, însă n-a fost aşa. M-am uitat pe furiş la
Thick, aşteptându-mă să-nceapă să se plângă. Dar se holba la foc, obosit, cu
castronul clătinându-i-se periculos pe un genunchi.
— Ar trebui să mănânci, Thick, i-am spus, şi a tresărit ca trezit din vis.
I-am prins castronul înainte de a se înclina destul de tare ca să se verse, apoi i l-
am înapoiat. M-a ascultat, dar plictisit, fără să se entuziasmeze ca de obicei în
faţa mâncării, şi s-a întrerupt des ca să tuşească. M-am îngrijorat. Mi-am
terminat mâncarea şi m-am ridicat, lăsându-l pe Thick să mestece metodic, cu
ochii la flăcările care-şi pierdeau încet puterea.
Chade şi Dutiful stătea lângă celălalt foc, cu restul coteriei Harului. Vorbeau şi
chiar râdeau uneori, şi i-am invidiat o clipă fiindcă puteau fi împreună. Şi am
avut nevoie de câteva secunde ca să remarc că Bufonul nu se afla printre ei.
Probabil se dusese deja în cortul lui. Apoi am observat că mai lipseau şi alţii.
Nici Peottre, nici narcesca nu erau de faţă. Am aruncat o privire spre cortul lor.
Dormeau deja? Ei, poate că era cea mai bună idee. Nu mă îndoiam că Peottre
avea să ne trezească pe toţi devreme, ca să pornim la drum.
Cred că bătrânul asasin m-a zărit aşteptând la marginea cercului de lumină. L-a
părăsit şi el, ca şi cum ar fi vrut să se uşureze, şi l-am urmărit fără zgomot. M-am
oprit când am ajuns să-i stau alături şi i-am vorbit încet în întuneric.
— Îmi fac griji pentru Thick. Pare bizar de distrat. De la o clipă la alta, trece de
la iritare la frică şi apoi la veselie.
Chade a dat încet din cap.
— Cu insula asta e ceva… nu ştiu ce nume să-i dau, dar simt că trage de mine.
Îngrijorarea şi spaima mă iau în stăpânire mai mult decât ar trebui, apoi dispar.
Aici, pământul ăsta pare să-mi vorbească prin Meşteşug. Şi, dacă ajunge la
cineva cu un talent atât de firav ca al meu, cine ştie cât de multe aude Thick?
Am simţit amărăciunea cu care îşi desconsidera propria magie.
— Meşteşugul tău devine tot mai puternic pe zi ce trece, l-am asigurat. Dar cred
că e posibil să ai dreptate. Şi pe mine m-a măcinat toată ziua o îngrijorare fără
nume. Asta îmi stă uneori în fire. Dar acum pare mai lipsită de contur decât de
obicei. Crezi că poate avea vreo legătură cu amintirile captive în piatră?
A scos un sunet care-i sublinia resemnarea.
— Cum am putea şti? Pentru Thick nu putem face nimic mai mult decât să avem
grijă să mănânce şi să doarmă bine noaptea.
— Meşteşugul lui capătă tot mai multă forţă.
— Am observat. Face puterile mele mărunte să pară şi mai firave.
— Se vor întări cu timpul, Chade. E nevoie de timp şi de răbdare. Te descurci
foarte bine pentru cineva care a început atât de târziu şi s-a antrenat atât de puţin.
— Timp. În cele din urmă, după ce totul s-a spus şi s-a făcut, timpul e singurul
lucru pe care-l avem, şi totuşi nu e niciodată destul. Tu poţi să-l priveşti cu calm;
ai mai mult decât toată magia pe care ţi-ai dorit-o într-o întreagă viaţă. Pe când
eu trebuie să m-agăţ cu ghearele şi cu dinţii de o mică zdreanţă, în ultimele zile
ale existenţei mele. Cum poate fi soarta dreaptă când un nerod are din abundenţă
şi nici măcar nu preţuieşte ceva a cărui lipsă mă aduce pe mine în pragul
disperării? Bătrânul s-a întors spre mine. De ce ai avut tu întotdeauna atât de
mult Meşteşug, adevărate răbufniri ale Meşteşugului, şi nu ţi-ai dorit niciodată
din toată inima să-l stăpâneşti, aşa cum am tânjit eu toată viaţa?
Începea să mă sperie.
— Chade, cred că locul ăsta ne intră în minte, găsindu-ne temerile şi
deznădejdile. Ridică-ţi zidurile în faţa lui şi nu te încrede decât în logica ta.
— Hmf. Nu m-am lăsat niciodată stăpânit de sentimente. Iar acum am face
amândoi mai bine să ne petrecem timpul odihnindu-ne, nu stând de vorbă. Ai
grijă de Thick cât de bine poţi. Eu o să veghez asupra prinţului. Şi el pare mai
prost dispus decât de obicei. Chade şi-a frecat mâinile înmănuşate. Sunt bătrân,
Fitz. Şi obosit. Şi mi-e frig. O să fiu încântat după ce-o să se termine toată
povestea asta şi-o să ne vedem din nou acasă, în siguranţă.
— Şi eu, am încuviinţat, din toată inima. Dar mai am o veste pentru tine. Ciudat,
nu? Cândva credeam că Meşteşugul oferă intimitate şi poate păstra o conversaţie
secretă. Însă acum trebuie să te caut şi să-ţi şoptesc la ureche. Nu cred că Thick e
dispus să-mi facă o favoare. Încă îmi mai poartă pică şi mă învinuieşte. E mai
bine să vină de la tine sau de la prinţ.
— Ce? m-a întrebat nerăbdător.
S-a foit de pe un picior pe altul şi am ştiut că frigul muşca din ciolanele lui
bătrâne.
— Nettle a plecat la Buckkeep. Probabil că pasărea noastră a ajuns la regină şi ea
a trimis pe cineva la Burrich. S-a dus la castel ca să fie în siguranţă. Şi ştie că
pericolul care o ameninţă are legătură cu încercarea noastră de decapitare a
dragonului.
Nu m-am putut convinge să-i spun lui Chade că Nettle ştia că-i sunt tată. Înainte
ca secretul să nu mai fie secret, voiam să aflu exact ce-i spusese Burrich fiicei
mele.
Sfetnicul reginei a înţeles imediat ce însemna asta.
— Iar Thick vorbeşte cu Nettle în vis. Am putea să intrăm în legătură cu
Buckkeepul şi cu regina.
— Aproape. Cred că trebuie s-o facem cu prudenţă. Thick încă mai e nemulţumit
de mine şi ar putea să ne joace feste ca să mă enerveze. Şi Nettle e supărată pe
mine. Nu pot ajunge la ea direct şi nu ştiu câtă atenţie le-ar da mesajelor mele
dacă le-ar primi prin Thick.
Chade a scos un sunet care îi reda nemulţumirea.
— E prea târziu ca să adopţi planurile mele în privinţa ei. Nu-mi face plăcere să
te dojenesc, Fitz. Dar, dacă ne-ai fi îngăduit s-o aducem pe Nettle imediat ce am
aflat care îi sunt puterile, nu ar fi fost niciodată în pericol. Şi nici certurile dintre
voi doi nu ne-ar fi ologit astfel. Atât eu, cât şi prinţul am fi putut ajunge la ea în
locul tău, dacă ar fi fost învăţată temeinic cum să-şi folosească magia. Am fi
putut rămâne în legătură cu Buckkeepul în tot acest timp.
A fost o copilărie din partea mea, dar am ţinut s-o spun totuşi.
— Ba cred că ai fi adus-o aici, cu noi, ca să-i ofere prinţului mai multă putere.
A oftat, de parcă ar fi avut de-a face cu un învăţăcel căpos, care refuză să-şi
recunoască greşelile. Şi presupun că aşa şi era.
— Exact cum ai fi făcut şi tu, Fitz. Dar, te rog, să nu ne repezim acum cu capul
înainte, ca un taur fugărit de albine. Lasă-i câteva zile ca să se instaleze la
Buckkeep, iar în timpul ăsta o să vorbesc cu prinţul, ca să hotărâm cât de multe e
bine să afle Nettle şi să vedem cum putem intra în legătură cu ea prin Thick. Ar
putea fi necesar să-l pregătim şi pe el.
M-a cuprins un val de uşurare. Mă temusem c-o să se repeadă el ca un taur.
— O să fac cum spui. O iau încet.
— Bun băiat! a răspuns absent.
Ştiam că deja se întreabă cum să pună noile piese pe tabla de joc. Şi ne-am
despărţit ca să mergem la culcare.
Capitalul 15
CIVIL
Hoquin a fost Profetul Alb şi Ochi-Sălbatic a fost catalizatoarea lui în anii când
în Ţinuturile de Margine domnea Sardus Chif. Dar foametea stăpânea locurile
de mai multă vreme decât el şi unii spun că era pedeapsa pământului, pentru că
Sardus Prex, mama lui Sardus Chif, arsese toate dumbrăvile sacre, înnebunită
de durere şi de furie împotriva Zeului Frunziş, când soţul ei, Slevm, murise de
vărsat. De atunci încetaseră ploile, pentru că nu mai existau frunze sacre pe
care să le spele. Căci ploile cad numai ca îndatorire sfântă, nu ca să potolească
setea oamenilor sau pe a copiilor lor.
Hoquin credea că el, ca Profet Alb, avea menirea să le redea Ţinuturilor de
Margine rodnicia şi credea că, pentru a se întâmpla asta, trebuia să vină apa.
Aşa că a pus-o pe Catalizatoarea lui să afle totul despre apă şi să descopere cum
putea fi adusă pe meleagurile lor, din fântâni adânci sau săpând canale, ori
înălţând rugăciuni şi aducând ofrande ca să vină ploaia. O întreba adesea ce ar
schimba ea ca să aducă apă pe pământurile poporului ei, dar Ochi-Sălbatic n-
avea niciodată un răspuns care să-l mulţumească.
Ei puţin îi păsa de apă. Se născuse şi trăise în anii secetei şi nu cunoştea decât
seceta şi căile traiului la vreme de secetă. Ei nu-i stârneau interesul decât thippi,
micile fructe cu miezul moale şi cu multe seminţe care creşteau aproape de
pământ, la adăpostul mărăcinilor-gheară din râpele de la poalele dealurilor.
Când ar fi trebuit să-şi vadă de treburi, pleca pe furiş într-acolo şi umbla prin
hăţişuri, de unde se întorcea cu fusta şi cu părul înţesate de seminţe-gheară şi cu
buzele având aceeaşi nuanţă de violet ca fructele. Asta îl înfuria pe Hoquin cel
Alb, care o bătea adesea fiindcă îşi nesocotea îndatoririle.
Pe urmă, în jurul casei lor, unde fusese până atunci doar ţărână prăfoasă, au
început să crească mărăcini-gheară. Ţepii încâlciţi fereau pământul de soare şi
la adăpostul lor se întindeau lujerii plini cu fructe thippi. Iar în anotimpul când
se veştejesc thippi, a crescut iarbă, şi au venit iepuri s-o mănânce şi să
vieţuiască sub mărăcini. Iar Ochi-Sălbatic a început să-i prindă şi să-i gătească
pentru Profetul Alb.
SCRIBUL CATEREN, Despre Profetul Alb Hoquin

În ciuda sfatului lui Chade, n-am intrat imediat sub pături. M-am întors lângă
foc, unde Thick se holba la tăciunii rămaşi şi tremura tot mai tare, din ce în ce
mai pătruns de răceala gheţarului. L-am smuls din somnolenţă şi l-am dus la
culcare, în cortul pe care-l împărţeam cu Riddle şi Hest. Locul strâmt era bine-
venit, fiindcă fiecare putea să se bucure de căldura trupurilor celorlalţi. S-a
instalat, a scos un oftat prelung, încheiat cu o criză de tuse, a oftat din nou şi a
adormit. M-am întrebat dacă avea să vorbească peste noapte cu Nettle. Poate că
dimineaţă izbuteam să-mi fac destul curaj ca să-l întreb. Deocamdată eram
mulţumit s-o ştiu în siguranţă, la Buckkeep.
Am ieşit din nou afară, sub stele. Focurile se stinseseră aproape cu totul.
Longwick avea câţiva tăciuni într-un vas, dar nu şi destul lemn ca să ardă focul
toată noaptea cu putere. Din cortul lui Dutiful venea o lumină slabă; probabil că
înăuntru încă mai era aprins un felinar mic. Şi cortul Bufonului era luminat,
strălucea ca o nestemată în noapte. M-am îndreptat într-acolo, păşind fără
zgomot pe zăpadă.
M-am oprit când am auzit voci dinăuntru. Nu puteam să-nţeleg cuvintele, dar am
recunoscut glasurile. Swift a spus ceva şi Bufonul i-a răspuns tachinându-l.
Băiatul a chicotit. Discuţia părea liniştită, prietenoasă. Brusc şi dureros, m-am
simţit lăsat pe dinafară şi am fost gata să mă întorc în cortul meu. Pe urmă m-am
mustrat pentru scurta mea criză de gelozie. Aşadar Bufonul se împrietenise cu
băiatul. Era, probabil, cel mai bun lucru care i se putea întâmpla lui Swift.
Fiindcă n-aveam în ce uşă să bat ca să-mi anunţ prezenţa, mi-am dres zgomotos
glasul şi m-am aplecat ca să salt clapa cortului. O dâră de lumină s-a întins pe
zăpadă.
— Pot să intru?
Am primit răspunsul după cea mai scurtă ezitare cu putinţă:
— Dacă vrei. Încearcă să laşi zăpada şi gheaţa afară.
Mă cunoştea foarte bine. Mi-am îndepărtat cu mâna zăpada umedă de pe
pantaloni, apoi mi-am scuturat-o pe cizme. M-am ghemuit ca să intru şi am lăsat
clapa să se închidă în urma mea.
Bufonul avusese întotdeauna inegalabilul talent de a-şi crea o mică lume a lui,
oricând dorea să se retragă. Cortul respecta regula. Când îl mai vizitasem, fusese
un loc încântător, dar pustiu. Bufonul îl ocupase şi îl umpluse cu prezenţa lui.
Focul ardea într-un mic vas de metal din centrul podelei, aproape fără să scoată
fum. În aer zăbovea mirosul unei mâncări condimentate. Swift stătea, cu
picioarele încrucişate, pe o pernă cu ciucuri, iar Bufonul se lăfăia pe salteaua lui,
întins pe jumătate. Două săgeţi, una de un cenuşiu mat, iar cealaltă viu colorată
şi fără îndoială meşterită de Bufon, stăteau pe genunchii lui Swift.
— Ai nevoie de mine, domnul meu? s-a grăbit băiatul să mă întrebe.
Am simţit, din tonul vocii lui, că nu-l trăgea inima să plece.
Am clătinat din cap.
— Nici măcar nu ştiam că eşti aici.
Când s-a săltat Bufonul în capul oaselor, am văzut ce-l făcuse pe Swift să râdă.
De mâna lui atârna o marionetă minusculă, de cinci fire negre, câte unul legat de
fiecare deget. N-am putut să nu zâmbesc. Sculptase un măscărici micuţ, vopsit în
alb şi negru. Figura palidă era chiar a lui, aşa cum arătase în copilărie. În jurul
feţei mici atârna păr alb, pufos. Zvâcnirea unui deget lung a înclinat spre mine
capul creaturii.
— Ei, Tom Badgerlock, ce te-aduce aici? m-au întrebat Bufonul şi păpuşa lui.
O mişcare a degetului a înclinat capul marionetei pe-o parte, dându-i un aer
întrebător.
— Camaraderia, am răspuns, după câteva clipe de gândire.
M-am aşezat lângă foc, faţă-n faţă cu Swift. Băiatul mi-a aruncat o privire
încărcată de ranchiună, apoi şi-a luat ochii de la mine.
Expresia feţei Bufonului era neutră.
— Înţeleg. Bine-ai venit!
Dar în cuvintele lui nu se simţea pic de căldură. Eram un intrus. S-a lăsat o
tăcere stânjenitoare şi am înţeles pe deplin cât de mare îmi era greşeala. Băiatul
nu ştia nimic despre legătura dintre mine şi Bufon. Nu puteam vorbi liber. Mi-
am dat brusc seama că nu sunt în stare să găsesc ceva de spus. Băiatul privea
posomorât focul, evident aşteptând să plec. Bufonul a început să-şi desprindă
marioneta de degete, fir după fir.
— N-am mai văzut niciodată un cort ca ăsta. E din Jamaillia?
Întrebarea a sunat, chiar şi în urechile mele, ca unul dintre nimicurile politicoase
spuse unei cunoştinţe întâmplătoare.
— De fapt, e din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Materialul e lucrat de Străbuni, dar
eu am ales modelele cusute pe el.
— E lucrat de Străbuni?
Swift şi-a îndreptat spatele, cu nerăbdarea unui băiat care presimte că urmează o
poveste.
Pe buzele Bufonului a jucat un zâmbet firav. Presupun că nu i-a scăpat nici
scurtul licăr de interes de pe faţa mea.
— Aşa zic oamenii din Tărâmul Ploilor Sălbatice. Cei care trăiesc în susul
Râului Sălbatic. Povestesc că, odinioară, acolo erau oraşe mari, şi în oraşele alea
locuiau Străbunii. E greu de spus ce sau cine erau de fapt. Dar, în unele locuri,
există oraşe de piatră, adânc îngropate în mâlul din mlaştinile râului. Uneori,
câte cineva izbuteşte să găsească un drum către ele şi, în încăperile care-au
rămas uscate şi intacte, descoperă comori ale altor oameni, dintr-un alt timp. O
parte dintre obiectele găsite sunt magice, cu întrebuinţări şi însuşiri pe care nici
măcar localnicii nu le înţeleg pe deplin. Iar alteori găsesc lucruri care arată la fel
cum le-am face noi, dar de o calitate mai bună.
— Ca săgeata asta? a întrebat Swift, ridicând-o pe cea cenuşie. Ai spus că e din
Tărâmul Ploilor Sălbatice.
Privirea Bufonului s-a îndreptat spre mine, pentru o singură clipă.
— E din lemnul vrăjitorului, o raritate. Chiar mai greu de găsit decât materialul
cortului, care e mai fin decât mătasea, dar mai rezistent decât ea. Pot să-l
mototolesc într-un ghemotoc care-mi încape în pumn, dar, întins pe stâlpii
cortului, e rezistent şi ţesătura e atât de deasă încât nu lasă să între vântul şi
frigul.
Swift s-a întins să-şi plimbe un deget cercetător pe unul dintre pereţi.
— E plăcut aici, înăuntru. Mai cald decât aş fi crezut că poate fi într-un cort. Şi
îmi plac dragonii de pe pereţi.
— Şi mie, a zis Bufonul.
S-a întins din nou pe saltea şi s-a uitat la focul din vas. Flăcările mărunte şi-au
găsit, în ochii lui, case gemene. M-am lăsat pe spate, îndepărtându-mă de
lumină, şi l-am cercetat cu privirea. Am desluşit pe faţa lui plane şi unghiuri care
nu existaseră când eram copii. Odată cu culoarea, părul părea să fi căpătat
substanţă. Când era lăsat liber, ca în momentul acela, nu-i mai plutea zbârlit în
jurul feţei. Îi cădea pe umeri, lucios ca o coamă de cal, dar mai fin decât ea.
— Dragonii sunt motivul pentru care mă aflu aici.
Ochii lui i-au întâlnit pe ai mei pentru mai puţin de o secundă. Mi-am încrucişat
braţele pe piept şi m-am lăsat mai tare pe spate, în întuneric.
— În Tărâmul Ploilor Sălbatice sunt dragoni, a adăugat el, vorbindu-i lui Swift.
Însă numai unul e sănătos şi viguros. O femelă, Tintaglia.
Băiatul s-a tras mai aproape de el.
— Atunci negustorii din Bingtown spun adevărul? Chiar au un dragon?
Bufonul şi-a înclinat capul către un umăr, ca şi cum ar fi cumpănit răspunsul.
Colţurile gurii i s-au arcuit din nou într-o umbră de zâmbet. Pe urmă a negat cu
un gest.
— Eu, unul, n-aş spune aşa ceva. Aş spune mai degrabă că pe Tărâmul Ploilor
Sălbatice trăieşte un dragon femelă şi că pe teritoriul pe care-l consideră al său se
află Bingtownul. E o creatură magnifică, albastră ca oţelul foarte bun şi argintie
ca un inel strălucitor.
— Ai văzut-o cu ochii tăi?
— Da, chiar aşa. Bufonul a zâmbit, ca răspuns la uimirea băiatului. Şi am vorbit
cu ea.
Swift şi-a tras răsuflarea. Părea să fi uitat de prezenţa mea stângace. Totuşi, m-
am întrebat cui i se adresează Bufonul când l-am auzit spunând:
— Cortul ăsta e unul dintre darurile pe care mi le-au făcut oamenii de pe Râul
Sălbatic fiindcă i-a convins ea.
— De ce le-a cerut să-ţi facă daruri?
— Fiindcă ştia că o să slujesc neabătut ţelurilor ei. Pentru că ne-am cunoscut, în
alte vremuri şi sub alte înfăţişări.
— Cum adică?
Băiatul se temea că e luat în râs. Eu mă temeam că nu.
— Nu sunt primul dintre semenii mei care face o înţelegere cu un dragon. Iar ea
deţine toate amintirile rasei sale. I se revarsă în minte în cascadă, ca mărgelele
strălucitoare alunecând pe-un fir. Se întorc în timp, mai înainte de şarpele care a
fost cândva şi mai înainte de oul din care a ieşit şarpele, către dragonul care a
făcut oul, către şarpele care a fost acel dragon…
— Ajunge!
Băiatul râdea cu răsuflarea tăiată. Limba Bufonului părea să jongleze cu
cuvintele.
— Către momentul în care a întâlnit un altul ca mine. Şi, dacă aş fi avut o
memorie de dragon, poate aş fi putut să-i spun: „Ah, da, sigur că-mi aduc
aminte, şi chiar aşa a fost. Ce plăcere să te revăd”. Dar n-am memorie de dragon.
Prin urmare, a trebuit s-o cred pe cuvânt când mi-a spus că sunt cea mai demnă
de încredere persoană pe care ar fi putut s-o întâlnească.
Cuvintele se înşiruiseră în cadenţa măiestrită a unui povestitor priceput. Băiatul
era vrăjit.
— Şi care e acel ţel căruia o să-i slujeşti?
— Ah! Bufonul şi-a îndepărtat părul de pe faţă, s-a întins, apoi degetul lui lung a
arătat brusc spre mine. El ştie. Pentru că a făgăduit c-o să m-ajute. Nu-i aşa, Tom
Badgerlock?
Mi-am scormonit memoria cu frenezie. Făgăduisem c-o să-l ajut? Sau spusesem
doar c-o să mă hotărăsc când o să fie momentul? Am zâmbit şi am răspuns, ca şi
cum aş fi spus doar o vorbă de duh:
— Când o să vină vremea, o să-mi slujesc propriul ţel.
Ştiam că remarcase cu cât mă îndepărtasem de cuvintele lui, dar a zâmbit ca şi
cum aş fi fost de acord.
— Ca noi toţi. Ca şi tânărul Swift, fiul lui Burrich şi al lui Molly.
— De ce mă numeşti aşa? În clipa aceea, băiatul se simţea rănit. Tatăl meu nu-
nseamnă nimic pentru mine. Nimic!
— Indiferent ce ar însemna pentru tine, rămâi fiul lui. Poate că tu îl poţi renega,
dar nu-l poţi face pe el să te renege. Anumite legături nu pot fi retezate cu un
cuvânt. Pur şi simplu există. Astfel de legături ţin lumea şi timpul laolaltă.
— De el nu mă leagă nimic, a insistat băiatul posomorât.
A urmat o scurtă tăcere. Şi-a dat seama că rupsese firul poveştii şi că Bufonul n-
avea de gând să-l reînnoade. După o şovăire, a cedat şi a întrebat din nou:
— Cărui ţel al dragonului îi serveşti aflându-te aici?
— Oh, ştii despre ce e vorba! Bufonul şi-a îndreptat spatele. Ai auzit ce s-a spus
pe plajă, şi ştiu cât de repede se află totul într-un grup mic, ca al nostru. Voi aţi
venit aici ca să Ucideţi dragonul. Eu am venit ca să vă împiedic.
— Dacă nu e o luptă dreaptă. Dacă dragonul nu ne atacă primul.
Bufonul a clătinat din cap.
— Nu. Mă aflu aici pur şi simplu ca să am grijă să supravieţuiască dragonul.
Privirea lui Swift s-a plimbat de la Bufon la mine şi înapoi. A vorbit şovăind:
— Atunci eşti duşmanul nostru? Vrei să te lupţi cu noi dacă încercăm să omorâm
dragonul? Dar eşti de unul singur! Cum crezi că ne poţi înfrunta?
— Nu înfrunt pe nimeni. Nu consider pe nimeni duşmanul meu, deşi unii par să
creadă că le sunt duşman. Swift, lucrurile stau pur şi simplu aşa cum am spus.
Mă aflu pe insulă ca să mă asigur că nu ucide nimeni dragonul de sub gheaţă.
Băiatul s-a foit stânjenit. Aproape că puteam să văd ce-i trece prin minte şi, când
şi-a rostit gândurile, a vorbit într-o atât de mare măsură ca Burrich, încât mi s-a
frânt inima.
— Am jurat să-mi slujesc prinţul. S-a oprit ca să tragă aer în piept, dar a vorbit
tot cu nelinişte în glas. Dacă eşti împotriva lui, domnul meu, atunci trebuie să fiu
împotriva ta.
Bufonul i-a răspuns ţintuindu-l cu privirea.
— Sunt sigur că o vei face, dacă vei fi convins că se cuvine s-o faci, a spus cu
voce scăzută. Şi, dacă aşa vor sta lucrurile când va sosi vremea, ei bine, vom fi
curând unul împotriva altuia. Sunt sigur că vei respecta datoria mea de suflet, la
fel cum o respect eu pe a ta. Dar, până atunci, călătorim cu toţii împreună, în
aceeaşi direcţie, şi nu văd de ce nu ne-am bucura de ceea ce a venit Tom
Badgerlock să caute aici. De camaraderie.
Băiatul ne-a privit din nou pe rând.
— Adică voi doi sunteţi prieteni?
— De mulţi ani, am zis, aproape în aceeaşi clipă în care a vorbit şi Bufonul:
— Aş zice că mai mult decât prieteni.
Exact în momentul acela, Civil Bresinga a săltat clapa cortului şi şi-a vârât capul
înăuntru.
— Cât m-am temut de asta! a exclamat furios.
Swift şi-a ridicat privirea spre el, cu gura rotunjită într-un „0“ al surprinderii.
Bufonul a oftat cu exasperare. Eu am fost primul care şi-a regăsit graiul.
— Temerile tale sunt neîntemeiate, am spus încet, pe când Swift, înţelegând cu
totul greşit vorbele lui Civil, a ripostat:
— N-o să-mi trădez niciodată prinţul, indiferent cine m-ar ispiti!
Cred că asta l-a derutat pe tânărul Bresinga cu desăvârşire.
Nemaiştiind deloc ce să creadă despre ceea ce se petrecea, a ordonat cu dispreţ:
— Swift, ieşi de-acolo şi du-te să te culci sub păturile tale. Apoi, către Bufon: Să
nu crezi că asta se opreşte aici. O să-i spun prinţului ce mă îngrijorează.
Şi, imediat, înainte ca eu sau Bufonul să fi avut timp să-i răspundem, l-am auzit
pe Riddle strigând:
— Rămâi pe loc! Cine-i acolo?
L-am împins pe Swift deoparte din calea mea şi m-am repezit afară din cort.
Aproape că l-am trântit pe Civil când am dat buzna pe lângă el, şi n-aş fi regretat
dacă ar fi căzut. Am simţit că aleargă pe urmele mele şi am ştiut că o făceau şi
Swift, şi Bufonul. Când am ajuns în locul unde stătea de strajă Riddle, aproape
toată lumea ieşise din culcuş să vadă ce stârnise zarva.
— Cine-i acolo? a repetat Riddle, destul de nesigur pentru ca glasul să-i fie mai
degrabă furios decât autoritar.
— Unde? am întrebat, după ce m-am oprit lângă el, şi mi-a arătat cu degetul.
— Acolo, a spus încet, şi atunci am văzut umbra străinului.
Sau o fi fost chiar el? Suprafaţa denivelată a zăpezii aduse de vânt pe gheţar şi
lumina firavă a focului, contopită cu cenuşiul intens al nopţii nordice,
împiedicau ochiul să deosebească trupul de umbra lui. Munţii înzăpeziţi din jur
aruncau asupra noastră o a doua umbră, mai deasă când atingea zăpada. Mi-am
mijit ochii. Cineva stătea la marginea cercului de lumină din jurul focului
muribund. N-am desluşit decât silueta omului, dar am fost sigur că era cel pe
care-l zărisem mai devreme.
— Omul Negru! l-am auzit pe Peottre strigând în spatele meu, cu răsuflarea
tăiată.
Rostise cuvintele cu spaimă, iar murmurul care se răspândea printre oamenii
Hetgurdului, treziţi şi ei din somn, era neliniştitor. Bufonul a apărut brusc lângă
mine, strângându-mă puternic de braţ cu degetele lui lungi. Mi-a vorbit în
şoaptă, şi mă îndoiesc că, în afară de mine, l-a mai auzit cineva.
— Ce e creatura asta?
— Înaintează şi arată-te! a poruncit Riddle.
Avea sabia în mână când a ieşit din cercul nostru, păşind în întuneric. Longwick
a apropiat o torţă de rămăşiţele focului. Dar când s-a aprins şi a ridicat-o,
necunoscutul pur şi simplu nu mai era acolo. Dispăruse, aşa cum dispare o
umbră când se apropie lumina.
Apariţia misterioasă trezise toată tabăra, dar dispariţia ne-a aruncat într-un
adevărat haos. Toată lumea vorbea în acelaşi timp. Riddle şi celălalt oştean din
gardă s-au repezit să cerceteze locul unde stătuse necunoscutul chiar în timp ce
le striga Chade să nu calce în zăpada de acolo. Când a ajuns el, deja distrusese
orice urmă ar fi putut exista. Longwick a ridicat torţa mai sus, dar n-am văzut
niciun fel de urme clare lăsate de cineva care s-ar fi îndreptat spre locul acela sau
l-ar fi părăsit. Era în interiorul limitelor trasate de Peottre pentru tabără, şi
urmele se încrucişau în jur de mai multe ori.
Unul dintre insulari rostea cu glas tare o rugăciune către El. N-am mai auzit
niciodată ceva atât de tulburător ca rugăciunea unui războinic călit în lupte către
un zeu neîndurător. Era o rugăciune aspră, care făgăduia ofrande şi sacrificii
dacă El îşi îndrepta atenţia în altă parte. Web părea şocat şi, în lumina torţei,
Peottre era mai palid decât îl mai văzusem vreodată. Uluită, narcesca părea
sculptată în fildeş, atât de neclintite îi erau trăsăturile.
— Poate n-a fost decât o nălucire, un joc de umbre şi lumini, a presupus Cockle,
dar nimeni nu l-a luat în serios.
Oamenii Hetgurdului n-au făcut nicio sugestie, dar vorbeau între ei rostind
cuvintele în grabă, cu voce scăzută. Păreau îngrijoraţi. Şi Peottre păstra tăcerea.
— Indiferent ce sau cine a fost, a plecat, a spus în cele din urmă Chade. Să
dormim în cât a mai rămas din noaptea asta. Longwick, dublează străjile. Şi
înteţeşte focurile.
Probabil neavând încredere în santinelele noastre, oamenii Hetgurdului şi-au pus
propria strajă. Şi au întins pe zăpada din marginea taberei o piele de vidră, pe
care au pus din nou ofrande. L-am văzut pe Peottre conducând-o pe narcescă
înapoi, în cortul lor, dar mă îndoiam că el avea să mai adoarmă în acea noapte.
M-am întrebat de ce părea atât de zguduit şi mi-am dorit să fi ştiut mai multe
despre acel „Om Negru“ şi despre tradiţiile legate de el.
Am crezut că bătrânul sfetnic o să vrea să stea de vorbă cu mine, dar n-a făcut
nimic mai mult decât să-mi arunce o privire învinovăţitoare. La început am
crezut că ar fi vrut să mă străduiesc mai mult ca să-l prind pe vizitator; apoi mi-
am dat seama că era nemulţumit fiindcă Bufonul stătea în continuare alături de
mine. A dat să mă îndepărtez de el, apoi m-am răzgândit, iritat. Eu hotăram unde
vreau să mă aflu, nu Chade. I-am susţinut privirea cu faţa lipsită de expresie.
Oricum, a clătinat uşor din cap înainte de a-mi întoarce spatele ca să-l însoţească
pe Dutiful înapoi, în cortul lor.
Mi-am dat seama că Swift era speriat când a vorbit lângă mine.
— Eu ce-ar trebui să fac acum?
I-am auzit în glas spaima nemărturisită, am încercat să mă gândesc ce m-ar fi
liniştit pe mine la vârsta lui, şi m-am întors la înţelepciunea lui Burrich: dă-i o
însărcinare.
— Du-te după prinţ şi rămâi lângă el. Cred că e cel mai bine să dormi în cortul
lui, pentru că ai şi văzul, şi auzul agere, plus Harul, care-o să-ţi dea de ştire dacă
se apropie cineva de-afară. Reaminteşte-le asta şi Spune-le că eu ţi-am sugerat să
fii garda de corp a prinţului până în zori. Grăbeşte-te, ia-ţi păturile şi alătură-li-te
înainte de a se culca.
Mai întâi s-a uitat la mine cu gura căscată. Apoi mi-a aruncat o privire încărcată
de cea mai pură recunoştinţă. Mi-a întâlnit ochii fără pic de ranchiună şi de
reţinere, spunând:
— Ştii că-i sunt loial prinţului meu.
— Ştiu, am confirmat.
M-am întrebat dacă tot aşa radiase şi faţa lui Burrich când anunţase Chivalry că e
omul lui. Şi am avut brusc senzaţia că acest fiu al său era cumpărat prea ieftin.
Dacă avea măcar jumătate din loialitatea şi curajul tatălui său, Dutiful dobândise
o nestemată veritabilă. În timp ce Swift alerga prin tabăra întunecată, m-am
întors la auzul unor paşi în spatele meu. Web s-a apropiat, cu Civil la mai puţin
de un metru în spatele lui.
— Băiatul o să fie un om valoros, a spus, de parcă mi-ar fi putut citi gândurile.
— Dacă e lăsat să crească astfel, fără amestecul sau insuflarea unor pofte
nefireşti, a adăugat Civil.
A păşit alături de noi şi n-am văzut niciodată cu om mai pregătit să sară la bătaie.
Motanul lui îi stătea lipit de picioare, ca o fantomă ninsă. Nu voiam aşa ceva. Nu
voiam nici insinuări, nici vreo încăierare. Dar nu-mi dădeam seama cum le-aş fi
putut evita. Bufonul a vorbit înainte de a deschide eu gura.
— Insişti cu încăpăţânare să interpretezi greşit lucrurile, a spus cu voce scăzută.
Dar, dacă trebuie să repet, o s-o fac. Nu reprezint o ameninţare pentru băiat.
Ceea ce s-a petrecut între noi în casa mamei tale a fost un subterfugiu, menit să
justifice plecarea mea pripită. Nu eşti prost. Ai văzut că atât eu, cât şi Tom
Badgerlock îl slujim pe prinţ, în moduri pe care nu ţi le-a explicat nimeni pe de-
a-ntregul. Şi nici n-o s-o facă. Aşa că nu spera c-o să se-ntâmple. Asta e tot ce
poţi afla de la mine, şi ţi-o spun clar. Băiatul ăsta nu mă atrage fizic, nu-mi
stârneşte nicio poftă. Şi tot aşa stau lucrurile în privinţa sentimentelor mele faţă
de tine.
Mărturisirea ar fi trebuit să-l liniştească pe Civil, dacă ar fi avut legătura cu ceea
ce îl rodea cu adevărat. Dar n-avea, fireşte. Mi-am dat seama când am văzut cum
şi-a lăsat motanul lui urechile în jos. Tânărul nobil a vorbit cu voce joasă.
— Şi fosta mea logodnică, Sydel? O să-mi spui că nici ea nu te-a atras fizic şi nu
ţi-a stârnit nicio poftă când ai distrus încrederea care domnea între noi?
Tăcerea şi frigul care s-au lăsat în jurul nostru nu i se datorau pe de-a-ntregul
gheţarului. Rareori îl mai văzusem pe Bufon cântărindu-şi cuvintele cu atâta
grijă. Mi-am dat brusc seama că, la marginea cercului nostru, martor al spuselor
noastre, stătea Cockle şi că toţi cei care o porniseră spre corturi se opriseră, la
rândul lor, să privească spectacolul. M-am întrebat ce-o să scoată menestrelul din
tot ce auzise deja, fără să mai pun la socoteală ceea ce urma să mai spună
Bufonul.
— Când am văzut-o ultima oară, Sydel era o copilă încântătoare, a început el, cu
voce înceată. Şi, ca orice copil, era atrasă de orice fantezie şi uşor de fascinat.
Am profitat de interesul ei faţă de mine. Recunosc. Şi ţi-am spus deja de ce am
făcut-o. Dar n-am distrus eu încrederea dintre voi. Numai voi o puteaţi face, şi
aţi făcut-o. A trecut ceva timp şi, dacă priveşti acum înapoi, probabil o să-nţelegi
că ea tocmai asta ţi-a dat: încrederea unei copile, nu dragostea unei femei. Aş
pune prinsoare că nu mai întâlnise prea mulţi alţi bărbaţi tineri; nu te alesese cu
adevărat, Civil. Te aflai pur şi simplu acolo şi părinţii ei erau de acord. Iar când
am apărut eu şi a descoperit că ar putea să aleagă…
— Nu încerca s-arunci toată vina asupra mea! Vocea lui Civil era un mârâit jos.
Motanul l-a imitat, ca un ecou. Ai sedus-o şi mi-ai furat-o. Şi pe urmă ai aruncat-
o, lăsând-o cu ruşinea ei.
— Nu…
Şocul Bufonului mi s-a părut palpabil. Aveam impresia că nu-şi mai găseşte
cuvintele. Dar, când a continuat, vocea îi era fermă, bine ţinută sub control.
— Te înşeli. Ai văzut tot ce s-a întâmplat între mine şi Sydel. Fiindcă bineînţeles
că asta am şi vrut. N-am petrecut nici măcar o singură clipă în intimitate şi nu
am sedus-o. Am părăsit-o, aşa e, dar n-am dezonorat-o.
Civil a clătinat din cap, cu ceva cam prea multă vigoare. Cu cât îi vorbea mai
calm Bufonul, cu atât mai agitat devenea el.
— Nu! Nu, ai distrus tot ce exista între noi cu poftele tale dezgustătoare! Iar
acum îmi spui c-a fost un fel de joc sau de şiretlic. Ai sfărâmat visurile pe care şi
le făcuse mama pentru noi şi l-ai umilit pe tatăl ei, într-un asemenea hal încât n-a
mai suportat să se afle în aceeaşi încăpere cu ea. Şi toate astea ca o simplă
glumă? Nu. Nu, refuz să cred.
Am fost îngreţoşat. Şi eu luasem parte la farsa despre care vorbeau. Fuseserăm
oaspeţi în casa familiei Bresinga, prefăcându-ne că luăm parte la o partidă de
vânătoare, când de fapt ne aflam pe urmele prinţului Dutiful şi ale Pestriţilor cu
care fugise. Când fusese nevoie să plecăm cât mai repede, ca să nu-i pierdem din
ochi, Lordul Auriu îi dăduse lui lady Bresinga un motiv să considere plecarea
noastră necesară. Îi făcuse avansuri bătătoare la ochi lui lady Sydel, logodnica
lui Civil, sucind capul ei tânăr cu bogăţia, farmecul şi complimentele lui. Iar
când Civil încercase să intervină, Lordul Auriu îi spusese, cu voce de beţiv, că şi
cu el şi-ar fi împărţit cu încântare patul. O făcuserăm pentru binele prinţului, ca
să putem pleca pe urmele sale cât mai curând, fără să se mire nimeni că
părăseam brusc conacul familiei Bresinga. Însă acum ravagiile lăsate atunci în
urmă mă îngreţoşau. Gândindu-mă la ce puteau conduce, mi s-a făcut dintr-odată
frică.
Prinţul meu, mă tem că trebuie să-ţi cer să intervii între Civil şi Bufon. Se
ceartă, şi Civil cred c-o să sară la bătaie.
— Îmi pare rău, a spus Bufonul, punând în spatele cuvintelor un sentiment atât
de profund încât nimeni nu se putea îndoi de sinceritatea lor. A tăcut câteva
clipe, apoi a continuat: Civil, într-adevăr nu e niciodată prea târziu. Dacă o
iubeşti pe fată atât de mult cum se pare, spune-i-o imediat ce te întorci în cele
Şase Ducate. Lasă-i timp să devină femeie şi vezi dacă îţi împărtăşeşte
sentimentele. Dacă o face, bucuraţi-vă unul de altul. Dacă nu, ei, atunci o să ştii
că oricum legătura voastră n-ar fi durat, cu sau fără apariţia mea.
Nu era ceea ce voia Civil să audă. Faţa lui, mai înainte stacojie, s-a albit, şi a
strigat pe neaşteptate:
— Cer să-mi dai satisfacţie!
Şi s-a aruncat asupra Bufonului.
Web a întins braţul spre umărul lui o clipă prea târziu. Şi, tot o clipă prea târziu,
eu am încercat să-i tai calea. A sărit asupra Bufonului cum sare pisica pe un
şoarece şi s-au rostogolit împreună în zăpadă. Dar cred că Web a făcut totuşi
ceva, adică l-a împiedicat pe motanul lui Civil să se amestece în încăierare. Eu
am înaintat cu un pas, gata să intervin, dar l-am simţit în mintea mea pe prinţ
imediat ce a apărut la faţa locului, doar pe jumătate îmbrăcat.
Lasă-i să lămurească lucrurile, Fitz. E mai bine să-şi încheie socotelile între ei,
decât să te amesteci şi să ne trezim că toată lumea trece de partea unuia sau a
altuia. Pentru Civil, e o bubă care supurează de mult şi cuvintele nu sunt de
ajuns ca s-o vindece.
Dar Bufonul nu se bate! Nu l-am văzut niciodată bătându-se cu nimeni!
Nu contează. Asta de la Chade, cu un soi de satisfacţie sumbră. O s-o facă
acum.
Cred că se aşteptau să-l vadă pe Civil învingând repede. Însă eu îl cunoşteam pe
Bufon mai bine. Avea înfăţişarea unui bărbat firav, dar se păruse întotdeauna în
stare să-şi măsoare puterile cu ale mele, chiar şi când eram un luptător bine
antrenat. Odată, când fusesem rănit, mă dusese în braţe, prin zăpadă, până la el
acasă. Iar pentru scamatoriile lui de acrobat avusese întotdeauna nevoie şi de
forţă, nu doar de agilitate. Prin urmare, ştiam că e destul de puternic ca să-l
înfrângă pe Civil, dacă vrea. Însă mă temeam c-o să prefere să n-o facă. Iar
temerile mele erau întemeiate. Tânărul nobil încălecase deasupra lui. M-am
crispat când am auzit cum îl lovea cu pumnii, în piept, în umeri şi în falcă.
Opreşte-i! l-am implorat pe prinţ. Porunceşte-le să se oprească!
Să-i lăsăm să termine, ca să se-ncheie şi povestea asta, o dată pentru totdeauna,
a propus Chade, şi i-am aruncat o privire furioasă, gândindu-mă că avea şi alte
motive să-l vadă pe Bufon mâncând bătaie în faţa oamenilor care se adunaseră în
jur cu mare repeziciune.
Atunci îi opresc eu!
Dar, când am făcut un pas înainte, am văzut că soarta luptei deja se schimbase.
Bufonul, care se zvârcolise sub Civil până când ajunsese cu un şold sub el, i-a
prins un picior în scobitura genunchiului. Apoi, printr-o răsucire abilă, l-a
răsturnat brusc, inversând poziţiile. O secundă mai târziu, era deasupra lui Civil.
Am fost şocat, deşi mă aşteptasem să-l văd luându-şi revanşa.
Dar nu asta s-a întâmplat. A prins braţele lui Civil, care băteau aerul, şi l-a
imobilizat, lăsând impresia c-o face cu mare uşurinţă. Dintr-o nară îi curgea
sânge de un roşu întunecat. Picura pe tânărul nobil, care se zvârcolea. Bufonul
nu făcea altceva decât să-şi înteţească strânsoarea şi am văzut că nu i-a plăcut
deloc când a fost nevoit să sucească unul dintre braţele lui Civil până când i-a
răspuns un ţipăt de durere. Motanul tânărului mârâia alături, cu sălbăticie. Web
părea doar să-i atingă uşor spatele, fără niciun efort, dar animalul nu se clintea,
de parcă l-ar fi ţinut pe loc lanţuri de fier.
Bufonul îşi ţintuia adversarul la pământ. Îl simţeam pe Civil ultragiat la culme
pentru că omul arămiu părea să-l domine cu atâta uşurinţă. Când insulţi un om,
punându-i la îndoială bărbăţia, nu te aştepţi să te doboare.
— Gata, a spus Bufonul cu hotărâre, nu doar pentru Civil, ci şi pentru noi toţi. S-
a terminat. N-o să mai vorbesc niciodată cu tine despre asta.
Civil şi-a pierdut brusc toată vlaga. Bufonul a mai continuat să-l imobilizeze
pentru încă o clipă, apoi s-a împins, săltându-se de deasupra trupului lăţit pe
zăpadă, s-a retras cu un pas, clătinându-se, şi şi-a îndreptat spatele. Tocmai
începuse să se îndepărteze, când Civil s-a ridicat şi s-a năpustit spre el. M-am
avântat dintr-un salt exact în clipa când Bufonul, fără să arunce nici măcar o
privire în urmă, s-a tras sprinten într-o parte. M-am oprit piept în piept cu Civil,
el uitându-se în sus, la mine, cu gura căscată, în timp ce îl fixam cu privirea
coborâtă spre faţa lui. A făcut un pas înapoi împleticindu-se, apoi s-a răsucit spre
Bufon, să-şi şuiere insulta:
— Spui că nu-ţi e iubit, dar e gata să sară la bătaie în locul tău.
Bufonul a străbătut noaptea înzăpezită ca o corabie cu vânt în toate pânzele, ca
să se proptească bătăios lângă tânărul nobil. I-a vorbit cu hotărâre.
— Nu e iubitul meu. Pentru mine înseamnă mult mai mult, e mult mai preţios.
Sunt Profetul Alb, iar el e Catalizatorul meu, şi am venit aici ca să schimbăm
cursul timpului. Sunt pe insulă ca să am grijă să rămână Icefyre în viaţă.
Peottre ajunse pe nesimţite la marginea cercului de privitori. Acolo, în
semiîntuneric, s-a cutremurat de parcă l-ar fi nimerit o săgeată. Adunaţi pentru
plăcerea de a privi o luptă, oamenii Hetgurdului au început brusc să vorbească
între ei pe şoptite. Dar n-aveam timp să le dau atenţie. Civil părea o pisică
ghemuită, cu coada biciuind aerul. Era concentrat numai şi numai asupra
Bufonului când a mârâit:
— Puţin îmi pasă cum îţi spui ţie sau cum îi spui lui. Ştiu ce sunteţi!
A scuipat ultimele cuvinte şi s-a năpustit din nou. Însă, de data asta, Bufonul a
rămas să-l înfrunte. Civil a încercat să-l pocnească din toate puterile, dar el s-a
ferit, a trecut brusc în spatele lui şi l-a înşfăcat. Nu l-a împins într-o parte, ci
înainte, dând mai multă forţă avântului său, şi tânărul s-a prăbuşit, cu faţa în jos,
pe zăpada îngheţată. Bufonul s-a lăsat să cadă peste el. L-a imobilizat din nou,
înconjurându-i gâtul cu un braţ şi trecându-şi-l pe celălalt pe sub braţul lui drept,
ca să i-l salte apoi, îndoindu-i-l la spate. Civil înjura cu disperare, gata să
izbucnească în lacrimi, când l-a avertizat, cu voce răguşită:
— Putem face asta de câte ori doreşti. Zvârcoleşte-te şi-ţi scot mâna din umăr.
Vorbesc serios, jur! Dă-mi de ştire când te calmezi şi eşti gata să laşi baltă toată
povestea.
M-am temut că băiatul era destul de prost ca să-şi facă singur rău. Întins peste el
şi apăsându-l cu toată greutatea sa, Bufonul îl ţinea lipit de zăpadă, lăsându-l să
se zvârcolească astfel. Civil a încercat de două ori să se salte ca să scape din
strânsoare. De fiecare dată l-am auzit gemând de durere. În cele din urmă,
convingându-se că Bufonul era hotărât să se ţină de cuvânt, a rămas neclintit.
Dar nicidecum calm. Gâfâia, înjura şi, în cele din urmă, a strigat:
— Totul a fost din vina ta! Nu poţi să negi. Ai distrus totul, totul. Şi acum mama
e moartă, iar eu nu mai am nimic. Nimic. Sydel a fost dezonorată şi eu nu mă pot
duce la ea să-i cer mâna, pentru că nu mai am nimic, iar tatăl ei dă vina pe
familia mea pentru ghinionul fiicei sale. N-o să-mi îngăduie s-o văd. Dacă n-ai fi
venit acolo, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Aş mai fi avut încă o viaţă
a mea.
— Iar prinţul ar fi fost mort. Sau mai rău.
Fără să-mi dau seama, mă apropiasem de cei doi. M-am întrebat dacă mai auzise
şi altcineva replica Bufonului, rostită cu voce joasă.
Gemând învins, Civil şi-a lăsat faţa pe zăpadă. Şi n-a mai schiţat nicio mişcare.
Bufonul nu i-a cerut să-şi recunoască prin viu grai înfrângerea. În schimb, l-a
eliberat şi s-a ridicat. M-am crispat imaginându-mi cât îl durea.
Pe urmă a vorbit cu respiraţia întretăiată.
— N-a fost vina mea. Nu ţi-am ucis eu mama. Nici n-am necinstit-o eu. Au
făcut-o Pestriţii. Pe ei trebuie să dai vina. Nu pe mine. Şi nu mai acuza o
fetişcană care n-a făcut nimic mai rău decât să flirteze cu un străin. Iart-o… şi
iartă-te. Aţi fost amândoi atraşi în cursă şi folosiţi. Amândoi.
Cuvintele lui pătrunzătoare au străpuns sufletul lui Civil şi suferinţa i s-a revărsat
în noapte. Am simţit-o, cu Harul şi cu Meşteşugul deopotrivă, ca pe o otravă
fierbinte, purulentă, năboind în afară. Când i-a întors Bufonul spatele, tânărul n-a
mai sărit la el, ci s-a întors pe-o parte, ghemuindu-se în zăpadă, sufocat de
suspine de durere. Motanul lui a mârâit gros, a nefericire, şi, eliberat de Web, a
fugit lângă el. Bufonul s-a oprit la distanţă de amândoi. Gâfâind, şi-a trecut
mâneca peste faţă şi a clătinat din cap când a văzut că mânjise materialul alb ca
zăpada cu roşul închis al sângelui său. S-a mai îndepărtat cu câţiva paşi, s-a
aplecat şi, cu palmele pe genunchi, a respirat adânc şi întretăiat aerul rece.
Prinţul a vorbit în sfârşit.
— Să încheiem istoria asta aici, chiar acum. Suntem un grup mic şi nu ne putem
permite să ne învrăjbim. Civil, ai provocat şi asta e satisfacţia pe care ai primit-o.
Lord Auriu, te afli aici prin bunăvoinţa mea. Ai spus pe faţă că eşti împotriva
misiunii mele. Accept asta, aşa cum accept şi motivele pentru care a trimis
Hetgurdul oameni să ne supravegheze. Dar, dacă din această pricină rămâi pornit
împotriva lui Civil, îngăduinţa mea dispare. Te scoatem din grup, să mergi pe
drumul tău.
Am simţit în ultimele cuvinte o ameninţare. M-am dus lângă Bufon şi am
aşteptat să-şi tragă răsuflarea. Web se dusese la Civil şi îngenunchease lângă el,
în zăpadă. Tânărul zăcea strângându-şi la piept motanul, aşa cum strânge un
copil o jucărie, căutând alinare. Maestrul Harului îi vorbea cu voce înceată, ca un
murmur gros. Nu izbuteam să desluşesc cuvintele. Swift încremenise, prins la
mijloc, uitându-se de la unul dintre cei doi adversari la altul. L-am luat pe Bufon
de braţ şi l-am condus către cortul lui. Totul odată încheiat, părea pe jumătate
buimăcit.
— Urmează-ţi prinţul, fiule, i-am spus lui Swift, când am trecut pe lângă el.
Deocamdată s-a terminat. Stăm de vorbă mai târziu.
A dat din cap, privindu-ne cu ochi holbaţi. Bufonul se împleticea uşor şi l-am
prins mai strâns de braţ. În spatele nostru, l-am auzit pe Longwick mustrând
santinelele fiindcă-şi lăsaseră atenţia abătută de la datoria lor. Toată lumea s-a
împrăştiat încetul cu încetul, ducându-se la culcare.
L-am duş pe Bufon în cortul său, apoi am ieşit din nou, cu batista lui în mână, să
i-o umplu cu zăpadă. Când m-am întors, adăugase puţin ulei în micul vas pentru
foc, şi flăcările reînviate dansau înălţându-se mai sus şi aruncând pe pereţii
mătăsoşi umbre colorate unduitoare. Sub privirile mele, a pus deasupra vâlvătăii
un vas mic, apoi s-a aşezat pe salteaua lui, ţinându-şi nările strâns închise cu o
mână mânjită de sânge. Nasul aproape că nu-i mai sângera, dar faţa începuse să i
se învineţească acolo unde îl nimeriseră pumnii lui Civil. S-a lăsat pe spate încet,
ca şi cum l-ar fi durut toată jumătatea stângă a corpului.
— Încearcă asta, i-am spus.
M-am aşezat lângă el şi i-am apăsat compresa rece pe lateralul feţei. S-a ferit de
ea.
— Te rog, nu! E rece ca gheaţa, şi deja mi-e frig, s-a plâns. Şi a adăugat obosit:
În locul ăsta mi-e tot timpul prea frig.
— Nu contează, am răspuns neînduplecat. Doar până când nu-ţi mai curge sânge
din nas. Şi n-o să-ţi lase nici faţa să se umfle prea mult. Dar o să ai probabil
oricum un ochi vânăt.
— Te rog, Fitz, a protestat cu voce slabă şi s-a întins, prinzându-mă de
încheietura mâinii, cu degetele neînmănuşate, chiar în clipa când vârfurile
degetelor mele îi măturau obrazul.
Şocul dublei atingeri m-a orbit pentru o clipă, ca şi cum aş fi ieşit din
semiîntunericul unui grajd direct în lumina orbitoare a soarelui. M-am îndepărtat
de el dintr-o smucitură, lăsând batista cu zăpadă să cadă pe podeaua cortului, şi
am clipit, dar ceea ce văzusem îmi rămăsese întipărit pe interiorul pleoapelor. N-
aş putea spune de unde ştiam ce anume întrezărisem. Poate că mi-o spusese din
acel cerc închis prin atingere. Am tras aer în piept gâfâind şi mi-am întins cu
îndrăzneală degetele spre faţa lui.
— Pot să te vindec, am spus, destul de uluit de descoperire ca să mi se taie
răsuflarea. Bucuria deţinerii unei noi puteri îmi alerga prin sânge, fierbinte ca
rachiul tare. Văd ce nu e în ordine, şi fărâmele desprinse şi cum îţi bălteşte
sângele sub piele acolo unde n-ar trebui. Bufonule, mă pot folosi de Meşteşug ca
să te vindec.
M-a prins iarăşi de încheietură, de data asta ca să-mi ţină mâna la distanţă de faţa
lui. Când mi-a atins pielea cu degetele îmbibate cu Meşteşug, m-am simţit din
nou zguduit de acea senzaţie a legăturii noastre. S-a grăbit să mă apuce, în
schimb, de manşeta cămăşii.
— Nu, a spus încet, dar cu un zâmbet dansându-i pe faţa umflată. N-ai învăţat
nimic din „vindecarea „ta datorată nouă? N-am rezerve de ars de dragul unei
refaceri rapide. O să-mi las trupul să se vindece singur, în felul lui şi în timp. Mi-
a eliberat mâna. Dar îţi mulţumesc că te-ai oferit, a adăugat, aproape în şoaptă.
M-a străbătut un tremur, de parcă aş fi fost un cal care se scutură de muşte. L-am
privit clipind nedumerit, ca şi cum abia m-aş fi trezit din somn. Ispita dispărea
prea încet. Mi-am spus că semăn foarte mult cu Chade. Ştiind că pot să fac ceva
anume, fremătam de nerăbdare să încerc. Mă uitam la faţa lui învineţită ca la un
tablou agăţat strâmb. Mă simţeam instinctiv îmboldit să-l îndrept. A oftat. Mi-am
încrucişat hotărât braţele pe piept şi m-am îndepărtat de el.
— Înţelegi, nu-i aşa? m-a întrebat.
Am dat din cap şi, o clipă mai târziu, m-a şocat, fiindcă se gândea la cu totul
altceva.
— Trebuie să i se trimită cumva vorbă reginei. Cred că Sydel n-are absolut nicio
vină. Merită să fie salvată. Merită şi, după situaţia nefericită în care a ajuns şi din
pricina mea, sper că va fi. Nu mă aventurez să ghicesc care dintre părinţii ei e
Pestriţ sau a lucrat pentru Laudwine. Poate că amândoi. Sydel e compromisă în
ochii lor, fiindcă ne-a fost întâmplător de folos ca să ne atingem ţelurile. Iar Civil
nu mai e considerat o pereche potrivită pentru ea fiindcă a trecut de partea
Farseerilor.
Bineînţeles. Totul se lega foarte clar, era uşor de înţeles ascultând explicaţia
Bufonului. M-am gândit din nou la reacţiile părinţilor ei după atenţia pe care i-o
acordase „Lordul Auriu”. Mama ei lăsase impresia că e nerăbdătoare să profite;
tatăl păruse mult mai prudent. Oare se gândiseră că, prin el, Pestriţii ar fi putut
ajunge la curte, în Buckkeep? Sau că ar fi putut deveni un binefăcător a cărui
avere să le sprijine cauza?
— De ce Civil nu i-a spus pur şi simplu lui Dutiful, cu luni în urmă?
Eram indignat. Prinţul meu îl iertase pe Civil, îl acceptase din nou ca însoţitor şi
prieten, iar el ne ascunsese o informaţie foarte importantă.
Bufonul a clătinat din cap.
— Cred că Dutiful încă n-a înţeles toate implicaţiile celor petrecute. Poate că o
parte din el are nişte bănuieli, dar nu îndrăzneşte să-şi îngăduie să le ia în
considerare. E cu adevărat Sânge Străvechi, nu Pestriţ. După părerea lui, ceea ce
au făcut ei e atât de monstruos încât nu-şi poate imagina că Sydel a avut vreo
legătură.
S-a aplecat, a ridicat batista cu zăpadă de pe podea, s-a uitat la ea cu jale, apoi şi-
a lipit-o cu delicateţe de partea umflată a feţei.
— M-am săturat să-mi tot fie frig, a spus.
A deschis cu o singură mână cutia mică, de lemn, de la căpătâiul saltelei şi a scos
cana şi castronul pe care le adăpostea. Stătuseră peste o pungă mică, de pânză,
din care a pus în ele ierburi.
— Numai aşa se potriveşte totul cap la cap, a continuat. Sydel e dezonorată în
ochii tatălui ei; logodna e ruptă. Civil presupune că tatăl ei a prins-o în patul
meu. E singura explicaţie pe care o poate găsi, de aceea mă consideră vinovat de
distrugerea legăturii lor. Dar lucrurile nu stau nicidecum aşa. Unul dintre părinţii
ei e Pestriţ, dacă nu cumva chiar amândoi. Şi-au folosit legăturile strânse cu
familia Bresinga ca să intercepteze scrisorile trimise lui Civil şi să răspundă în
locul lui. Au avut grijă să fie prinţul găzduit acolo fără să se ştie. Pisica dăruită
lui Dutiful a fost probabil adusă cu ajutorul lor. Pe Civil îl doreau ca soţ pentru
fiica lor pentru ca averea şi poziţia lui să fie puse în slujba cauzei Pestriţilor. Însă
ea le-a stricat planurile când a flirtat cu mine. Iar noi am fost mecanismul care a
condus la distrugerea acelui prim plan al Pestriţilor. Aşa a ajuns ea dezonorată.
A oftat, s-a lăsat pe spate în aşternutul său şi şi-a mutat batista într-un alt loc de
pe faţă.
— Slabă alinare faptul că am lămurit misterul abia acum.
— O să am grijă să afle Kettricken, i-am făgăduit, fără să-i spun cum aveam de
gând să încerc.
— În seara asta am dezlegat o enigmă, dar am dat peste alta, mai complicată.
Cine e el, ce e?
A pus întrebarea dus pe gânduri.
— Omul Negru?
— Bineînţeles.
Am ridicat din umeri.
— Vreun soi de pustnic care trăieşte pe insulă, acceptă tribut de la oamenii
superstiţioşi şi îi pândeşte pe cei care nu-i lasă daruri. E cea mai simplă
explicaţie.
Învăţasem de la Chade că explicaţia cea mai simplă e adesea cea adevărată.
Bufonul a clătinat încet din cap. M-a învăluit într-o privire neîncrezătoare.
— Nu. Aşa ceva nu pot să cred în niciun caz. N-am mai simţit niciodată un om
atât de încărcat de prevestiri… nu mi s-a mai întâmplat de când te-am întâlnit pe
tine prima oară, atât de plin de semnificaţii încât mi-ai dat fiori. E important,
Fitz, foarte important. Poate cel mai important om pe care l-am întâlnit vreodată.
Nu i-ai simţit însemnătatea plutind în aer aidoma ceţii?
A dat batista cu zăpadă deoparte şi s-a aplecat nerăbdător în faţă. De vârful
nasului îi atârna, stingheră, o ultimă picătură de sânge. I-am arătat-o şi a şters-o,
neglijent, cu mâneca lui deja pătată.
— Nu, n-am simţit nimic de felul ăsta. De fapt… Oh, Eda şi El! De ce-mi dau
seama de-abia acum? N-am putut să-l văd când a strigat santinela, iar când mi l-a
arătat, mi s-a părut că nu e decât o umbră. Pentru că nu l-am simţit cu Harul.
Deloc. Era la fel de pustiit ca un neom… E neom, Bufonule. Ceea ce înseamnă
că n-avem cum să ne dăm seama ce-ar putea face.
În ciuda căldurii plăcute din cort, m-a străbătut un fior rece. Trecuseră mulţi ani
de când fusesem nevoit să am de-a face cu neoamenii, dar amintirile nemiloase
nu voiseră să se şteargă. Ca ucenic al asasinului Chade, una dintre îndatoririle
mele fusese să ucid cât mai mulţi, prin mijloace cât mai rapide. Morţile
locuitorilor din cele Şase Ducate cărora le adusesem sfârşitul continuau să mă
bântuie, deşi ştiam că nu avusesem de ales. Tot ce îi făcea oameni le fusese furat
şi era de neredobândit.
— Neom? Oh, cu siguranţă nu!
Uimirea Bufonului mi-a întrerupt gândurile. A clătinat din cap.
— Nu, Fitz. Nu neom. Aproape opusul neoamenilor, dacă aşa ceva e cu putinţă.
Am simţit în el greutatea unei sute de vieţi omeneşti, importanţa a zece eroi.
Poate să… schimbe soarta. În privinţa asta, îmi seamănă foarte mult.
— Nu înţeleg, am spus stânjenit.
Nu-mi plăcea când vorbea aşa. Şi adora s-o facă.
S-a aplecat în faţă, cu ochii strălucindu-i de entuziasm. În timp ce vorbea, a luat
oala de pe flacăra care mistuia uleiul şi a turnat apa aburindă în cană şi în
castron. Aroma de ghimbir şi de scorţişoară a plutit către mine.
— Timpul întreg, fiecare fărâmă din el luată în parte, abundă de puncte de
cotitură, în care poţi să alegi. Suntem atât de obişnuiţi cu asta încât uneori eu,
unul, trebuie să mă opresc şi să-mi reamintesc că fac o alegere, chiar şi atunci
când nu s-ar părea. Fiecare răsuflare e o alegere. Dar uneori eşti forţat să-ţi aduci
aminte, fiindcă întâlneşte câte un om atât de împovărat cu posibilităţi în
aşteptare, cu atâtea eventualităţi încât simpla sa trecere prin lume zdruncină
realitatea. Pe tine încă te mai simt astfel. Pura improbabilitate a existenţei tale
îmi taie răsuflarea. Am descoperit relativ puţine viitoruri posibile în care îţi faci
apariţia. În cele mai multe, ai murit în copilărie. În celelalte… ei, nu cred că
trebuie să-ţi povestesc eu cum ai murit în fiecare dintre ele. De câte ori ai fost
smuls din ghearele morţii pe cele mai mai puţin probabile căi? Crede-mă, Fitz, în
alte scurgeri ale timpului, paralele cu a noastră, ţi-ai găsit moartea în acele clipe.
Şi totuşi eşti încă aici, încă alături de mine, sfidând soarta prin existenţa ta. Şi,
prin această simplă existenţă, schimbi timpul în întregime, o faci la fiecare
răsuflare. Eşti ca o pană de lemn înfiptă într-un butuc uscat. La fiecare bătaie a
inimii, te afunzi tot mai mult în „ceea ce ar putea fi“ şi, înaintând, lărgeşti
crăpătura care deschide viitorul şi scoţi la lumină o sută, ba chiar o mie de
posibilităţi noi, dintre care fiecare se ramifică oferind încă o sută sau chiar încă o
mie.
S-a oprit să-şi tragă răsuflarea. Şi a izbucnit într-un râs zgomotos când mi-a
văzut figura îmbufnată.
— Ei, fie că-ţi place sau nu, aşa stau lucrurile, Catalizatorul meu. Iar în noaptea
asta Omul Negru mi-a făcut aceeaşi impresie. În jurul lui pâlpâiau atâtea
eventualităţi încât abia dacă-l puteam vedea. Existenţa lui e chiar mai
improbabilă decât a ta.
A scos din mânecă o batistă neagră şi şi-a şters toate urmele de sânge de pe faţă
şi de pe mâini. Şi a îndesat-o la loc după ce a strâns-o, înfăşurând-o cu grijă în
jurul părţii însângerate. Apoi s-a lăsat pe spate, sprijinindu-se de perne, şi a
rămas cu ochii la umbrele de sub vârful cortului.
— Şi n-am niciun indiciu care să-mi sugereze cine sau ce e. Nu l-am mai zărit
până acum. Ce-o fi însemnând asta? Că numai sosirea voastră aici i s-a dat lui
posibilitatea să influenţeze viitorul?
A luat castronul din care se înălţau aburi şi mi l-a oferit, spunând ca scuză:
— N-am adus decât o cană. Ca să am cât mai puţine bagaje, înţelegi.
Am luat vasul, bucuros să-i simt căldura în palme. Şi mi-am amintit, cu o
tresărire stranie, că în cele Şase Ducate era vară. Acolo, în tabăra noastră de pe
un gheţar din Insulele Străine, vara părea lipsită de orice putere. Bufonul a luat
cana şi s-a uitat în jur, încruntându-se uşor.
— Tu mi-ai luat mierea, nu-i aşa? Şi n-o ai din întâmplare la tine, nu? Are darul
să întărească aroma ghimbirului şi face ceaiul să pară mai cald.
— Îmi pare rău, am lăsat-o în cortul meu… nu, nu e tocmai adevărat. Am lăsat-o
noaptea trecută afară, lângă foc, şi dimineaţă pur şi simplu dispăruse. Am tăcut,
având senzaţia că auzisem o cheie răsucindu-se în broască. Sau fusese luată, m-
am corectat apoi. Bufonule, insularii au lăsat daruri pentru Omul Negru. Şi el n-a
luat nimic, deşi printre ele era şi miere. Şi mierea ta a dispărut.
— Crezi că a luat-o pe a mea? Că a crezut-o o ofrandă lăsată de tine?
M-am gândit că presupunerea mea îl entuziasmează prea din cale-afară. Am
sorbit din ceai. Ghimbirul m-a încălzit. L-am simţit răspândindu-mi-se liniştitor
în pântec chiar în timp ce cuvintele lui m-au tulburat.
— E mult mai probabil s-o fi luat cineva din tabără. Cum ar putea un om să se
furişeze printre corturi fără să fie zărit?
— Fără să fie zărit şi fără să-l simtă nimeni, a completat el. Ai spus că Harul tău
nu poate să-l vadă. Presupun că nu-l vede nici al altora. Prin urmare, cred că el a
luat mierea. Şi astfel şi-a contopit soarta cu a noastră. A creat o legătură între
noi, Fitz, înţelegi?
A sorbit din ceaiul cald cu o plăcere care i-a îngustat ochii, aproape închizându-i.
Când a lăsat cana jos, în ea nu mai rămăsese mare lucru. A întins mâna după o
cuvertură de un galben strălucitor, tot atât de lipsită de substanţă ca materialul
cortului, şi-a pus-o pe umeri şi s-a înfăşurat în ea, şi-a scos cizmele moi, apoi şi-
a tras sub el picioarele delicate.
— Asta îl leagă de noi amândoi. Cred că poate avea o foarte mare importanţă. Îţi
dai seama că ar putea schimba rezultatul misiunii noastre de aici? Mai ales dacă
dau de ştire că Omul Negru a acceptat oferta noastră.
M-am gândit în grabă la toate posibilităţile. O astfel de veste i-ar fi adus pe
insulari de partea lui? I-ar fi întors împotriva lui pe narcescă şi pe Peottre? Unde
m-ar fi adus pe mine, nu numai în relaţia cu ei doi, dar şi în ochii lui Chade?
Răspunsurile n-au avut darul să mă liniştească.
— În grupul nostru, neînţelegerea dintre cele două tabere s-ar adânci.
Şi-a dus cana la gură şi a băut restul ceaiului înainte să-mi răspundă.
— Nu. Ar deveni doar mai vizibilă. S-a uitat la mine aproape implorându-mă din
priviri. Fitz, ăsta e punctul culminant al muncii mele de-o viaţă. Nu te poţi
aştepta să refuz dacă soarta îmi oferă o armă sau un avantaj. Dacă trebuie să mor
pe insula asta îngheţată şi părăsită, măcar lasă-mă să-mi dau sufletul ştiind că
mi-am atins ţelul.
Am băut ceaiul din castron şi l-am aşezat lângă cana lui. Apoi i-am vorbit cu
hotărâre.
— N-am de gând să mai ascult aiureala asta. Nu cred nicio iotă.
Dar credeam. Şi îmi îngheţa sângele în vene mai mult decât gerul şi decât orice
pericol pe care-l înfruntasem vreodată.
— Şi îţi închipui că, dacă nu vrei tu să crezi, n-o să se-ntâmple? Asta e aiureală,
Fitz. Acceptă soarta şi hai să scoatem tot ce e mai bun din timpul care ne-a mai
rămas.
Vocea îi era atât de cumplit de calmă, încât am simţit brusc nevoia să-l lovesc.
Dacă moartea stătea într-adevăr la pândă, aşteptându-l, n-ar fi trebuit să fie atât
de liniştit, n-ar fi trebuit s-o accepte. Ar fi trebuit să lupte împotriva ei, ar fi
trebuit făcut să lupte.
Am răsuflat adânc.
— Nu. N-o să cred şi n-o să accept. Mi-a venit o idee şi am încercat să i-o spun
în glumă, dar a sunat ca o ameninţare. Nu uita ce sunt pentru tine, Profetule Alb.
Sunt Catalizatorul. Preschimbătorul. Şi pot schimba lucrurile, chiar şi pe cele pe
care le crezi tu bătute în cuie.
Pe la jumătatea glumei mele, i s-a schimbat expresia feţei. Aş fi tăcut, dar, odată
ce începusem să vorbesc, cuvintele păruseră să mi se înşiruie după bunul lor
plac. Trăsăturile Bufonului erau atât de crispate, încât am avut impresia că-i văd
oasele dezgolite.
— Ce tot spui? m-a întrebat, într-o şoaptă încărcată de groază.
Mi-am ferit privirea. Altminteri nu puteam să-i răspund.
— Nimic altceva decât mi-ai spus tu aproape toată viaţa. Tu eşti Profetul,
prevezi viitorul. Dar Catalizatorul sunt eu. Eu schimb mersul lucrurilor. Poate
chiar şi pe cel prevestit de tine.
— Fitz, te rog!
Cuvintele lui m-au îmboldit să-l privesc din nou.
— Ce?
— Nu face asta! m-a implorat. Nu încerca să mă-mpiedici să lupt ca să-mi ating
ţelul. Credeam că, pe plajă, te-am făcut să înţelegi. Aş fi putut fugi de soartă. Aş
fi putut să rămân în Buckkeep sau să mă întorc la Bingtown, sau chiar să mă duc
acasă. Adică acolo unde a fost cândva casa mea. Dar n-am fugit. Sunt aici. Îmi
privesc destinul în faţă. Mi-e frică şi recunosc că mi-e frică. Şi ştiu că ţie o să-ţi
fie greu. Dar e vorba de ceea ce am urmărit în toţi aceşti ani. Înţelegi ce
înseamnă datoria faţă de familie şi faţă de rege. Înţelegi foarte bine. Te rog să
înţelegi acum că asta e datoria mea faţă de mine. Dacă tu te hotărăşti să-mi
dejoci planurile pur şi simplu de dragul de a mă păstra în viaţa, o să-mi faci viaţa
lipsită de sens. Toate cele prin care am trecut până acum vor fi în zadar. Mă vei
condamna să trăiesc ştiind că am dat greş. Mi-ai face asta?
M-a privit cu jale. I-am lăsat câteva clipe în care să-şi poată regăsi calmul, apoi
i-am răspuns, cu voce scăzută:
— Prim urmare, vrei să spui că, dacă văd că te ucide ceva, trebuie să las asta să
se întâmple, chiar dacă o pot împiedica?
A părut brusc încurcat.
— Cred că da…
— Şi dacă mă înşel? Dacă te văd în pericol să fii ucis de un urs, dar ar trebui să
mori strivit de o avalanşă? Şi nu intervin, aşa că mori cum n-ar trebui, şi tot
pentru nimic se va dovedi c-au fost toate?
M-a privit o clipă fără nicio expresie.
— Dar asta… Nu. Cred că o să ştii. Când o să fie timpul, cred c-o să ştii că…
— Şi dacă n-o să ştiu? Dacă o să mă-nşel, pe urmă ce-o să fie?
— Păi nu…
A ezitat şi a amuţit.
— Nu vezi ce stupidă e teoria ta? m-am dezlănţuit eu. Nu pot să stau cu mâinile
în sân uitându-mă cum mori, Bufonule. O ştiu, şi o ştii şi tu. Îmi ceri să fiu cu
totul altfel decât sunt. Şi asta ar însemna să faci tu schimbarea, nu eu. Şi nu mi-ai
spus cândva că să grăbesc lucrurile e menirea mea, nu a ta? Aşa că nu-mi cere
mie aşa ceva. Dacă soarta te vrea mort, atunci probabil că tot mort o să fiu şi eu.
Şi mă îndoiesc că pe urmă o să mai conteze ceva pentru vreunul dintre noi. M-
am ridicat brusc. Şi e ultima oară când vorbim despre asta. Sunt hotărât să nu
accept redeschiderea discuţiei. E târziu şi sunt obosit. Mă duc la culcare.
Expresia feţei i s-a schimbat într-o asemenea măsură încât am fost şocat. Ceea ce
am văzut în ochii lui era uşurare în cel mai pur sens al cuvântului. Cred că atunci
am înţeles cât de mult se temea cu adevărat de ceea ce simţea că îl aşteaptă.
Faptul că nu se trăda în faţa nimănui era cea mai măreaţă dovadă de curaj pe care
o văzusem vreodată. Când am săltat clapa cortului, a vorbit din nou.
— Fitz, ţi-am simţit cu adevărat lipsa. Nu pleca! Dormi aici în noaptea asta. Te
rog!
Şi aşa am făcut.
Capitolul 16
 SCOARŢA DE SPIRIDUŞ
Scoarţa de spiriduş, numită, mai exact, scoarţă de săpar, e un stimulent puternic,
dar, pe lângă asta, are şi un efect nedorit, adică trezeşte disperarea şi spaima.
De aceea, în Chalced, e folosită adesea pentru a le da sclavilor putere să
muncească mai mult timp, domolindu-le în acelaşi timp dorinţa de revoltă. Luată
cu regularitate vreme îndelungată, duce la dependenţă, iar unii spun că până şi
întrebuinţată sporadic poate schimba firea omului, făcându-l bănuitor şi temător
chiar şi faţă de cei mai apropiaţi prieteni şi măcinându-i încrederea în sine. Dar,
în ciuda tuturor acestor neajunsuri, uneori merită să rişti, pentru vitalitatea pe
care ţi-o oferă la nevoie. Nu are niciodată urmări atât de neaşteptate precum
seminţele de carris sau cindrinul, căci acestea două pot trezi un val violent de
sentimente sau o euforie măsluită, care te poate îndemna către fapte deopotrivă
nesăbuite şi periculoase.
Cea mai bună scoarţă de spiriduş e aceea de pe ramurile tinere ale copacilor
foarte bătrâni. Strecuraţi unghia sau vârful cuţitului sub marginea scoarţei şi
îndepărtaţi-o cu băgare de seamă de pe creangă. O să se strângă imediat sul.
Puneţi-o la păstrare într-o pungă sau într-un loc ferit de umezeală şi răcoros,
până când se usucă îndeajuns ca s-o puteţi face pulbere, iar peste pulbere se
toarnă apă clocotită ca s-o faceţi ceai.
Dacă vă e neapărat şi grabnic trebuitoare, puteţi face ceaiul din scoarţă
proaspăt desprinsă, dar e mult mai greu să vă daţi seama care e puterea fierturii
judecând după culoarea ei.
RAICHAL, Listă de plante de leac

Am ieşit din cortul Bufonului foarte devreme, înainte de a se trezi restul taberei.
Dormisem prost, asaltat de coşmaruri. Când se apropiaseră zorii, rămăsesem
treaz, dorindu-mi să fi avut puterea lui Nettle de a lua sub control visele
stânjenitoare. Asta mi-a adus aminte de ea. Trebuia să vorbesc cu Chade şi
Dutiful fără martori, fără să ne asculte nici măcar Thick. M-am îndreptat spre
marginea taberei, să mă uşurez. Santinelă era Deft, şi m-a salutat în trecere, dând
din cap. Pe urmă m-am dus direct spre cortul prinţului, mergând fără zgomot.
Uitasem că l-am pus pe Swift să stea de strajă acolo. Băiatul avea simţurile
ascuţite şi prudenţa unei vulpi, căci, la apropierea mea, clapa cortului s-a săltat
uşor, lăsând să se vadă nu doar ochii lui vigilenţi, ci şi vârful unei săgeţi gata să
zboare.
— Eu sunt, m-am grăbit să spun, şi m-am simţit uşurat când a lăsat săgeata în jos
şi a destins arcul.
Mi-am stors creierii gândindu-mă cum să-l îndepărtez şi mi-a venit ideea să-l
trimit după zăpadă curată, pe care s-o topim ca să se spele prinţul. I-am reamintit
că nu trebuie să se aventureze dincolo de marginea marcată a taberei.
Imediat ce a plecat cu o găleată în mână, m-am strecurat în semiîntunericul din
cort.
— V-aţi trezit? am întrebat, fără să ridic glasul.
Dutiful a oftat din greu.
— Acum da. Mă simt de parcă aş fi stat treaz aproape toată noaptea. Lord
Chade?
Un mormăit înăbuşit a fost singurul răspuns. Chade avea păturile trase peste cap.
— E important, şi trebuie să terminăm de vorbit repede, înainte de a se întoarce
Swift, i-am avertizat.
Chade a săltat un colţ al păturilor.
— Atunci vorbeşte, a spus. A căscat până i-au trosnit fălcile. Sunt prea bătrân ca
să dorm în cort, pe zăpadă, după o zi întreagă de mers pe jos, a bombănit, cu
răutate, de parcă totul ar fi fost din vina mea.
— Am stat de vorbă cu Bufonul azi-noapte, după ce s-a bătut cu Civil.
— Ah, da. Iar noi am stat de vorbă cu Civil. Adică el a vorbit. Destul de mult. N-
aveam idee că mascarada voastră de la Galekeep a fost atât de convingătoare.
Civil e cât se poate de nemulţumit fiindcă îi îngăduim lui Swift să-şi petreacă
timpul cu Lordul Auriu, a răspuns Chade posac.
Dutiful a chicotit când m-am încruntat.
— De fapt, Civil preferă să creadă fantasmagoria asta în locul adevărului.
Bufonul m-a lămurit cum stau lucrurile. După părerea lui, părinţii lui Sydel sunt
trădătorii care l-au vândut pe Dutiful Pestriţilor; sau, dacă nu amândoi, măcar
unul dintre ei. Bănuiesc că tatăl ei e cel care a rupt logodna şi că a făcut-o mai
degrabă, deoarece Civil e împotriva Pestriţilor decât fiindcă s-a purtat Sydel
prosteşte.
Am fost răsplătit prin apariţia nasului lui Chade de sub pături. L-am privit
chibzuind, întorcând totul pe toate părţile, ca să se convingă că se poate pune cap
la cap. După câteva clipe, a spus aproape în silă:
— Da. E posibil să aibă dreptate. Părinţii lui Sydel se aflau pe poziţia ideală
pentru a pune aşa ceva la cale. Dacă aş avea o pasăre mesager în plus, i-aş da de
veste reginei! Dar n-am decât una pentru Buckkeep şi una pentru Hetgurd, ca să
vină să ne ia. Nu sunt pasări de rezervă.
L-am privit înălţând dintr-o sprânceană.
— Thick şi Nettle? am spus fără ocolişuri.
M-am întrebat dacă îi vorbise lui Dutiful despre planurile noastre.
A clătinat din cap, cu părul alb unduindu-i pe pături.
— Nu. Legătura asta nu e pregătită pentru veşti de o asemenea importanţă.
Gândeşte-te la consecinţe dacă mesajul nu e interpretat corect sau dacă fata
refuză să creadă veştile date de Thick. Nu.
Aranjamentul ăsta trebuie pus la punct şi la încercare, folosit mai întâi pentru
mesaje simple, atât trimise, cât şi primite, înainte de a ne putea bizui pe el pentru
veşti importante. A oftat adânc, şi sunetul mi s-a părut o dojană nerostită la
adresa mea. Thick o să doarmă la noapte în cortul nostru. Înainte de a adormi,
Dutiful o să-l roage să-i transmită salutări lui Nettle şi să-i dea un mesaj simplu
pentru regină, unul care s-o facă să trimită răspuns. E nevoie să ne punem serios
mintea la contribuţie pentru crearea acestei legături. Dacă merge bine, în noaptea
următoare încercăm să trimitem un mesaj mai important. Şi numai după ce vom
fi siguri că mesajele sunt redate întocmai ne vom transmite bănuielile despre
trădare. Chade a dat din cap ca pentru sine, apoi şi l-a întors pe pernă, ca să se
uite la prinţ. De acord?
— De acord. La rândul lui, Dutiful a oftat uşor. Să sperăm că regina Nu-cred-o-
iotă o să fie dispusă să între în legătură cu mine prin Meşteşug.
Şi el mi-a aruncat o privire tăioasă care-mi spunea, făţiş, că numai şi numai din
vina mea nu-şi cunoştea verişoara.
— Am făcut ce-am crezut că e mai bine, m-am apărat băţos.
Iar Chade, mereu gata să profite de un avantaj, a încuviinţat cu voce lină:
— Desigur, Fitz. Tu faci întotdeauna totul din motive pline de nobleţe. Dar, data
viitoare când o să ai de luat o hotărâre importantă bizuindu-te pe ceea ce „crezi
că e mai bine”, adu-ţi aminte de situaţia în care ne aflăm acum şi gândeşte că
poate eu am câţiva ani de experienţă în plus faţă de tine. Poate că astfel părerea
mea o să capete, în ochii tăi, ceva mai multă greutate.
— O să-ţi ţin minte sfatul, m-am declarat eu de acord, rostind cuvintele atât cu o
politeţe rece, cât şi bombastic.
Nu mă gândisem niciodată să-i las pe Chade şi pe Bufon să-şi dispute loialitatea
mea de parcă ar fi fost o zdreanţă de care trag doi căţeluşi. Amândoi recunoşteau
că hotărârea trebuia să-mi aparţină, dar niciunul nu părea să mă creadă în stare s-
o iau fără ajutorul lui. Pe urmă s-a întors Swift, cu o găleată plină cu zăpadă bine
îndesată, aşa că m-am scuzat şi am ieşit din cort. Prinţul m-a urmărit cu o privire
gânditoare, dar nu i-am simţit absolut deloc mintea atingându-se de a mea.
Între timp, restul taberei se trezise. Riddle mi-a spus că Peottre ieşise devreme
din cort şi plecase să cerceteze terenul pentru prima parte a călătoriei noastre.
Nu-i plăcea vântul blând, dar rece, îngreunat de umezeală, care sufla peste
zăpadă. Până şi Thick ieşise din aşternut şi se foia prin cort, împrăştiindu-şi
lucrurile din raniţă în căutarea unor haine curate. Când i-am explicat că ne
luaserăm puţine bagaje şi că amândoi aveam să purtăm tot hainele în care
călătoriserăm cu o zi înainte, a părut din cale afară de nemulţumit. I-am reamintit
că, pe vremea când intrase în serviciul prinţului, n-avusese decât un singur rând
de haine. La asta, şi-a unit sprâncenele ca şi cum s-ar fi adâncit în gânduri, apoi a
dat din cap, spunând că nu-şi aducea aminte să fi existat în viaţa lui o asemenea
perioadă. M-am gândit că n-avea sens să mă cert cu el. L-am înfofolit în hainele
groase pe care le purta pe deasupra şi l-am scos ca să poată oştenii din gardă să
strângă cortul.
Afară am găsit mâncare pentru noi: nişte terci simplu şi câte o bucăţică de peşte
sărat. N-a fost mulţumit de micul dejun, aşa cum n-am fost nici eu, dar era tot
ce-aveam. Pe urmă mi-am făcut de lucru uşurând raniţa lui şi încărcând-o mai
tare pe-a mea. Şi i-am vorbit tot timpul, pe ton încurajator, despre călătoria din
acea zi, spunând că, fiindcă ştiam deja cum se merge pe gheaţă, o să ne
descurcăm mai bine şi o să putem ţine pasul cu ceilalţi. A dat din cap, dar cu
atâta lipsă de convingere încât mi-a pierit tot curajul.
— N-am dormit bine azi-noapte, am spus cu o nepăsare pe care n-o simţeam.
Coşmaruri. Dar tu te-ai întâlnit probabil cu Nettle şi te-a întâmpinat cu vise
liniştitoare.
Şi-a scos mănuşa ca să-şi scarpine nasul, apoi a avut nevoie de câteva clipe ca să
şi-o pună la loc.
— Azi-noapte visele urâte au fost peste tot, a spus cu un aer sumbru. Nettle n-a
izbutit să le schimbe. Când am chemat-o, n-a spus decât: „Ieşi de-acolo, nu te
uita la aia”. Dar n-am putut. Erau peste tot. Am mers şi am mers şi iar am mers
prin zăpadă, dar visele urâte veneau întruna la mine şi mă priveau. Şi-a scos din
nou mănuşa şi şi-a împuns gânditor nasul cu un deget. Unul avea viermi în nas.
Ca nişte muci uscaţi, dar se mişcau. M-a făcut să cred că sunt viermi în nasul
meu.
— Nu, Thick, nasul tău n-are absolut nimic. Nu te mai gândi la asta.
Am fost gata de plecare printre primii. Mă gândeam cu nelinişte la drumul care
urma, pentru că seninul cerului se ascunsese deja sub nori groşi. Şi vântul era
umed, iar faptul că era posibil să ningă sau să plouă mă descuraja. Ceilalţi păreau
să aibă nevoie de foarte mult timp ca să se pregătească, deşi Peottre umbla
încoace şi-ncolo prin tabără, aruncând priviri îngrijorate spre cer şi implorându-
ne să plecăm cât mai curând. Thick a început să se plângă că e prea obosit ca să
meargă pe jos şi că îl stânjenesc hainele îmbrăcate unele peste altele. Vrând să-i
abat atenţia, l-am dus lângă cortul Bufonului, ca să vedem cum îl demontează.
Swift era deja acolo, îi dădea o mână de ajutor. Raniţa băiatului, tolba lui de
săgeţi şi arcul aşteptau alături, aşezate cu grijă, în timp ce el urma instrucţiunile
Bufonului demontând stâlpii de lemn care susţinuseră pânza fină a cortului. Am
observat, în treacăt, că săgeata stranie pe care-l văzusem ţinând-o pe genunchi cu
o seară înainte ajunsese printre cele din tolbă.
Cortul a fost dat jos repede. Stâlpii au fost demontaţi în bucăţi nu mai lungi decât
o săgeată bine făcută. Crezusem că micul vas în care ardea ulei e din lut greu,
dar, când l-am ridicat de curiozitate, mi s-a părut uşor şi aproape poros. Strânse,
păturile lui eterice se reduseseră la dimensiunile unei perne mici. Odată
împachetat totul, raniţa Bufonului era mare şi probabil mai grea decât a mea,
chiar şi după ce adăugasem lucrurile lui Thick. Însă el şi-a trecut braţele printre
curele şi a săltat-o în spate fără să icnească din pricina efortului. Nu mai
văzusem niciodată un cort strâns cu atâta uşurinţă şi rapiditate şi admiraţia mea
pentru măiestria cu care făuriseră Străbunii astfel de lucruri a crescut.
— Străbunii au creat asemenea minunăţii, apoi au dispărut. M-am întrebat
întotdeauna ce le-a adus sfârşitul.
Nu încercam atât să încep o discuţie, cât să abat atenţia lui Thick. Îşi freca din
nou nasul.
— Când au pierit dragonii, Străbunii au pierit odată cu ei. Nu puteau exista unii
fără alţii.
Bufonul vorbise pe tonul pe care ar fi spus că frunzele sunt verzi şi cerul
albastru, de parcă ar fi spus ceva acceptat de toată lumea.
Înainte de a apuca să comentez uluitoarea lui afirmaţie, Thick şi-a luat mâna de
la nas şi a întrebat:
— Ce sunt străbunii?
— De fapt, nu ştie nimeni, am spus, apoi privirea Bufonului m-a făcut să
amuţesc.
Mi s-a părut c-o să explodeze dacă nu-l las pe el să răspundă. M-am întrebat de
unde îşi dobândise cunoştinţele şi de ce era atât de dornic să le împărtăşească.
Simţind că urma ceva interesant, Swift s-a tras mai aproape.
— Străbunii au fost un popor care a trăit cu mult timp în urmă, Thick. Şi nu doar
timpul scurs din vremurile lor de glorie e îndelungat, la fel era şi viaţa fiecăruia
dintre ei. Bănuiesc că, pentru unii, amintirile coborau în timp nu doar până la
începutul lungii existenţe proprii, ci cuprindeau şi întâmplări din vieţile
înaintaşilor.
Thick se chinuia să priceapă, cu fruntea încruntată de efort. Swift era deja vrăjit
de poveste. Eu am întrerupt-o.
— Ştii toate astea sau doar le presupui?
A stat o clipă pe gânduri.
— Sunt sigur de adevărul lor atât cât se poate, în lipsa unui Străbun sau a unui
dragon căruia să-i cer părerea.
De data asta, eu am fost cel uluit.
— A unui dragon? De ce ai cere părerea unui dragon despre Străbuni?
— Existenţele lor sunt… întreţesute. Bufonul a părut să aleagă cu mare grijă
ultimul cuvânt. În tot ce am citit sau am auzit, nu i-am găsit niciodată unii fără
alţii. S-ar părea că se creează unii pe alţii sau că-şi sunt, cumva, necesari unii
altora. Nu pot să explic asta, pot doar s-o remarc.
— Atunci, dacă izbuteşti să aduci înapoi dragonii, vor reapărea şi Străbunii? am
întrebat dintr-un impuls.
— Poate. A zâmbit nesigur. Nu ştiu. Dar nu cred c-ar fi rău dacă s-ar întâmpla.
N-am avut timp să continuăm discuţia. Reîntors din recunoaştere, Peottre voia să
ne mişcăm cât mai repede cu putinţă. Prinţul l-a strigat pe Thick, şi ne-am grăbit
să mergem la el. Chade mi-a aruncat o privire încruntată.
Despre ce-aţi vorbit atât de mult?
Despre Străbuni, am răspuns, ştiind foarte bine că atât Dutiful, cât şi Thick ne
aud gândurile. Lordul Auriu crede că, dacă poate readuce dragonii în lume, vor
reapărea şi Străbunii. Simte că între ei există o legătură, deşi nu poate explica
despre ce e vorba.
Şi asta a fost tot?
Da.
Ştiam că o replică atât de scurtă spune cât de mult îmi displace să fiu iscodit. M-
am întrebat dacă tăcerea lui Dutiful poate fi luată drept aprobare sau drept
dezaprobare a purtării lui Chade. Pe urmă mi-am spus că nu contează. Dacă avea
să vină un moment în care să decid eu dacă dragonul trăieşte sau moare, aveam
să mă hotărăsc atunci. Între timp, refuzam să mă chinuiesc gândindu-mă la asta
sau să stric prietenia cu vreunul dintre cei doi.
Peottre ne-a înşiruit pentru drum. Ne-a găsit, mie şi lui Thick, loc chiar în spatele
suitei prinţului. Ne-a avertizat pe toţi că vântul uşor care mătura gheţarul în faţa
noastră îi putea face suprafaţa foarte înşelătoare. Aveam să mergem pe vechiul
drum, călăuzindu-ne după beţele scoase în evidenţă de bucăţi de pânză, dar
trebuia să ţinem minte că se schimbaseră condiţiile şi că nu ne mai aflam pe o
cale întru totul demnă de încredere. Zăpada suflată de vânt putea să acopere
crăpăturile apărute de curând, dându-ne impresia că ne aflăm pe teren solid. Ne-a
avertizat din nou să verificăm locul înainte de fiecare pas. Pe urmă ne-am pus în
mişcare, în şir, cu bastoanele în mâini. În prima parte a marşului, Thick a ţinut
pasul destul de bine. Tuşea, dar nu la fel de mult ca mai înainte, şi îşi târşâia
picioarele vitejeşte. Peottre mergea mai încet în ziua aceea, afundându-şi
bastonul în zăpada din faţa noastră la fiecare pas. Avusese dreptate în privinţa
vremii înşelătoare.
Deşi ne-a făcut în curând să ne descheiem gulerele şi să ne dezlegăm şnururile
glugilor, vântul mai cald sculpta zăpada umedă în forme fantastice. Umbrele
albăstrui aruncate de mormanele de gheaţă îi dădeau ţinutului din jur înfăţişarea
unui tărâm de vis.
Peottre ne-a întors de două ori din drum. Prima dată, a lovit cu bastonul şi o
crustă subţire a cedat brusc sub apăsare. Zăpada de deasupra s-a încovoiat, apoi
s-a surpat şi s-a prăbuşit într-un gol. Adânc, căscat în faţa noastră. Vântul
sculptase din cristale de zăpadă îngheţată un pod diafan, prea fragil ca să susţină
greutatea vreunei făpturi! Ne-am întors şi am ocolit prăpastia care ni se
dezvăluise.
A doua oară am fost nevoiţi să ne întoarcem în timpul după-amiezii. Între timp,
Thick obosise şi îşi pierduse curajul. Zăpada umedă ni se lipise, grea, de
pantaloni şi de cizme şi, în scurt timp, grosul grupului s-a distanţat de noi, până
ce am ajuns să mergem pe o urmă bătătorită. Tocmai ajunseserăm pe culmea
unei creste joase şi lungi, când i-am întâlnit pe ceilalţi, care făceau cale întoarsă.
Peottre dăduse de zăpadă foarte moale, în care i se afundase bastonul, arătând că
statul avea înălţimea unui bărbat scund, aşa că se văzuseră nevoiţi să se întoarcă,
în căutarea unui traseu mai bun. Urcuşul fusese obositor, şi Thick bombănea
înjurând când am început să coborâm în urma grupului în adâncitura de gheaţă.
Albăstruie sau albă, zăpada reflecta lumina zilei, orbindu-ne. Ne mijeam ochii
până ni se umpleau de lacrimi şi ne dureau frunţile de încordare. Iar Peottre ne
tot îndemna să înaintăm.
Am străbătut un drum mai lung decât în prima zi şi am mers timp mai
îndelungat. Soarele îşi începuse înceata coborâre către orizont şi noi ne târam
mai departe. Eu şi Thick urmam grupul la o distanţă considerabilă şi începusem
să mă întreb dacă Peottre avea să mai spună vreodată că e timpul pentru popasul
de noapte. Bondocul se oprise deja de două ori, refuzând să continue. Era obosit,
zăpada umedă îi pătrundea prin pantaloni şi prin cizme, îi era frig, îi era foame şi
îi era sete. Rostea o litanie a propriilor mele nemulţumiri, mult mai greu de
suportat când le ascultam înşiruite de vocea lui plângăreaţă. Îmi venea destul de
greu şi să mă conving să nu-l împing ca să se mişte. În ziua aceea, muzica lui nu
conţinea decât bufnituri surde îndreptate împotriva mea, o neînduplecată ploaie
de scrâşnete uniforme ale zăpezii îngheţate sub tălpile noastre şi sunetul ascuţit
al bastoanelor care loveau crusta de gheaţă.
Dacă i-o luam înainte, Thick zăbovea, rămânând cu mult în urmă, aşa că trebuia
să stau în spatele lui, suportându-i cu nervii tociţi de repetatele şi metodicele
lovituri în zăpadă. Pe măsură ce înserarea lungea umbrele, totul devenea o
repetare plicticoasă a zilei de mai înainte. Clocoteam mergând în urma lui, un
pas lent după altul, şi situaţia începea să mi se pară din ce în ce mai greu de
suportat. Furia îmi creştea încet, dar continuu, ca un foc hrănit rând pe rând cu
câte o bucată de cărbune. De când mi se încredinţase rolul ăsta? De ce îl
suportam? De ce mă alese Chade tocmai pe mine pentru o însărcinare atât de
înjositoare? Era cu siguranţă o pedeapsă, o degradare intenţionată. Cândva îi
slujisem pe Farseeri ca războinic. Acum, ca răzbunare pentru libertatea de care
mă bucurasem o vreme, bătrânul sfetnic mă umilea făcând din mine dădaca unui
idiot gras şi împuţit. Am încercat să-mi reamintesc toate motivele logice, să mă
întreb cine altcineva ar fi putut fi câinele de pază al unui netot cu un Meşteşug
atât de puternic ca Thick, şi totuşi nu m-am putut convinge că era necesar să
primesc o sarcină atât de dezgustătoare. Gândurile îmi coborau, în spirală, într-
un hău tot mai adânc al dudei, furiei şi ranchiunei. Cu un efort, am izbutit să mă
controlez.
— Thick, mergi te rog puţin mai repede, am încercat să-l conving, cu voce
mieroasă. Uite, au început să instaleze tabăra. Nu vrei s-ajungi lângă foc, să te
usuci şi să te-ncălzeşti?
Şi-a întors capul ca să mă fulgere cu privirea.
— Spui cuvinte frumoase. Dar ştiu cum sunt gândurile tale despre mine. Cuţite,
pietre şi ciomege mari. Ei bine, tu m-ai adus aici. Şi, dacă-ncerci să-mi faci
vreun rău, o să te lovesc mai tare. Pentru că sunt mai puternic decât tine. Sunt
mai puternic şi nu trebuie să te-ascult supus.
Mă prevenise prosteşte. M-am grăbit să-mi înalţ zidurile Meşteşugului în timp
ce-mi pregăteam propria lovitură împotriva lui. Dar, cu o clipă înainte de a mă
izbi cu Meşteşugul, mi-am dat seama că toată furia mea împotriva lui dispăruse,
aşa cum se stinge un foc peste care arunci brusc o pătură udă. Atacul lui a căzut
asupra mea ca un ciocan de fier pe o nicovală de brânză. Nu mă atinsese, dar a
fost ca şi cum mi-ar fi zdrobit trupul în strânsoare. M-am clătinat şi am căzut în
zăpadă, având senzaţia că îmi ţâşneşte tot sângele prin piele, şi imediat l-am
auzit întrebând:
— De ce suntem nebuni? Ce facem?
Era strigătul unui copil înspăimântat. Probabil că-şi înălţase zidurile împotriva
mea şi furia îi dispăruse brusc, la fel cum mi se întâmplase mie. S-a împleticit
prin zăpadă către locul unde căzusem, în timp ce ploaia care ne ameninţa de mult
a început să ne biciuiască. M-am rostogolit, ferindu-mă de el, pentru că, deşi
ştiam că voia să m-ajute, mă temeam că, dacă m-ar fi atins, mi-ar fi căzut
zidurile.
— Nu sunt rănit, Thick. Serios, nu sunt. Mi-e doar greaţă, doar un pic.
Şi eram năucit. Şi tremuram din toate încheieturile. Şi mă durea tot trupul, de
parcă aş fi căzut de pe cal. Mi-am adunat genunchii sub mine şi m-am ridicat
clătinându-mă.
— Nu, Thick, nu mă atinge. Dar ascultă-mă. Ascultă-mă. Cineva încearcă să ne
amăgească. Cineva se foloseşte de propria noastră magie ca să ne pună în cap
gânduri rele. Cineva pe care nu-l cunoaştem.
Am ştiut-o, brusc, cu certitudine. Cineva se folosea de Meşteşug împotriva
noastră.
— Cineva pe care nu-l cunoaştem, a repetat el, cu voce plată.
Eram vag conştient că Dutiful încerca să ia legătura prin Meşteşug cu mine. El şi
Chade simţiseră, fără îndoială, un soi de umbră a atacului lui Thick asupra mea.
M-am aventurat să-mi cobor zidurile pentru o clipă, ca să-i previn.
Fiţi prudenţi! Protejaţi-vă gândurile!
Şi mi-am reînălţat brusc zidurile, apărându-mă de tentaculele viclene de
Meşteşug care încercaseră din nou să mi se strecoare în minte. Ştiam că ar fi
trebuit să ripostez sau cel puţin să merg pe firul magiei către cel de la care
pornise. Mi-am adunat tot curajul, până la ultima fărâmă, şi mi-am lăsat zidurile
în jos. M-am repezit în afară cu frenezie, căutând cu Meşteşugul în toate părţile
să aflu cine îmi înveninase gândurile împotriva lui Thick.
N-am simţit nimic şi pe nimeni. Chade, Dutiful şi Thick erau acolo, cu zidurile
ridicate în faţa mea. M-am gândit să bâjbâi în căutarea lui Nettle, dar mi-am spus
că n-ar fi fost bine; poate că atacatorii nu ştiau nimic despre ea; nu trebuia să le-o
arăt. Am răsuflat cutremurându-mă şi mi-am înălţat din nou zidurile. Nu mă
simţeam pe deplin în siguranţă. Aveam un duşman necunoscut. Nu mă puteam
linişti până nu aflam despre el tot ce era cu putinţă.
— Sunt cei care mi-au făcut visele urâte, mi-a dat de ştire Thick, sigur pe el.
— Nu ştiu. Poate.
— Eu ştiu. Da. Sunt ei. Făcătorii de vise rele.
Bondocul a dat din cap cu convingere.
Ploaia cădea neobosită, fleşcăind zăpada din jur. Am sperat că, în tabără, ceilalţi
înălţaseră deja corturile şi că aveam să găsim un adăpost uscat. În haine îmi
pătrunsese toată ziua apă din zăpada umedă. Şi altă apă se revărsa acum peste
mine, făcându-mă să mă simt cât se poate de mizerabil.
— Haide, Thick. Să mergem în tabără, am propus şi am pornit-o clătinându-ne
prin hârtoapele din zăpada inegal bătătorită. Ţine-ţi zidurile Meşteşugului
ridicate, l-am avertizat, în vreme ce înaintam cu greutate. Cineva încearcă să ne
umple de gânduri rele, întărâtându-ne unul împotriva altuia. Nu ştie că suntem
prieteni. Încearcă să ne îmboldească să ne facem rău.
Bondocul m-a privit cu jale.
— Uneori suntem prieteni. Şi uneori ne certăm.
Era adevărat. Şi era la fel de adevărat că nu-mi plăcuse niciodată să-i port de
grijă. Cineva descoperise ranchiuna şi iritarea cu care îl priveam şi le dăduse mai
multă vigoare, exact aşa cum obişnuia Verity să caute frica şi aroganţa
duşmanilor noştri şi să le întărească până ce duceau la greşeli fatale. Fusese un
atac subtil şi bine pus la punct de cineva care se atinsese de mintea mea într-o
destul de mare măsură încât să descopere sentimente pe care le ascundeam. Era
descurajant.
— Uneori ne certăm, am recunoscut. Dar nu ne facem cu adevărat rău unul
altuia. Nu suntem de acord. Prietenilor li se întâmplă des să nu fie de acord. Dar
nu încercăm să ne facem rău unul altuia. Nici măcar atunci când ne înfuriem nu
încercăm să ne facem rău. Pentru că suntem prieteni.
A oftat adânc, pe neaşteptate.
— Eu am încercat să-ţi fac rău. Pe corabie. Te-am făcut să te loveşti la cap de
multe ori. Acum îmi pare rău.
Erau cele mai sincere scuze pe care le primisem în toată viaţa mea. Trebuia să
ofer ceva în schimb.
— Şi mie îmi pare rău că te-am făcut să vii până aici călătorind pe corăbii.
— Cred că te iert. Dar o să mă înfurii din nou dacă o să mă urci pe corabie ca să
mergem acasă.
— E corect, am spus după o ezitare.
Şi am încercat să nu-mi las teama şi descurajarea să mi se simtă în glas.
Thick m-a şocat când s-a oprit brusc şi m-a luat de mână. Chiar şi cu zidurile
Meşteşugului ridicate, am simţit căldura nesmintită a respectului său.
— Şi mama mă înfuria de fiecare dată când îmi spăla urechile, mi-a spus. Dar
ştia că o iubesc. Şi pe tine te iubesc, Tom. Mi-ai dat un fluier. Şi o prăjitură roz.
O să-ncerc să nu mai fiu rău cu tine.
Cuvintele lui simple m-au prins cu garda jos. Stătea locului, cu buzele şi limba
împinse în afară şi cu ochii lui mici şi rotunzi privindu-mă de sub căciula
împletită din lână. Era un omuleţ care semăna a broscoi şi îi curgea nasul.
Trecuse mult timp de când nu mi se mai oferise dragoste, atâta simplitate şi
sinceritate. În mod bizar, a trezit lupul din mine. Aproape că vedeam coada lui
Ochi Întunecaţi bâţâindu-se în semn de încuviinţare. Eram o haită.
— Şi eu te iubesc, Thick. Haide! Să scăpăm de toată udeala asta.
Ploaia s-a răcit tot mai tare şi, când am intrat în tabără clătinându-ne, se
transformase în lapoviţă. Chade ne-a ieşit în întâmpinare.
— Ţine-ţi zidurile ridicate, l-am avertizat imediat ce a fost destul de aproape ca
să audă o şoaptă. Cineva a încercat să ne înceţoşeze gândurile cu Meşteşugul,
aşa cum le făcea Verity duşmanilor noştri din Războiul Corăbiilor Roşii, ca să-i
năucească şi să-i distrugă. A… a încercat să ne întoarcă pe mine şi pe Thick unul
împotriva altuia. Şi a fost cât pe ce să izbutească.
— Cine se ascunde în spatele unei astfel de fapte? m-a întrebat el, ca şi cum
chiar aş fi ştiut.
— Ăia care fac vise urâte, i-a răspuns Thick cu convingere.
Am ridicat din umeri când s-a încruntat Chade. Era un răspuns la fel de bun ca
oricare altul care mi-ar fi trecut mie prin cap.
În noaptea aia, tabăra era un loc mizerabil. Totul era ud sau umed. Micile focuri
pe care ne permiteam să le facem din preţioasele noastre rezerve de lemn şi
cărbune nu voiau să ardă. Peottre a marcat din nou marginile taberei, apoi a
riscat să plece într-o recunoaştere, să vadă pe unde era cel mai bine să mergem în
ziua următoare. Din cortul narcescăi venea o lumină palidă, probabil dată de o
singură lumânare. Cortul bufonului era o floare superbă şi ispititoare în noapte şi
tânjeam pur şi simplu să intru acolo, dar Chade mi-a cerut să-l însoţesc şi am
recunoscut că era necesar să afle tot ce aveam de istorisit.
În cortul prinţului, hainele ude înşirate peste tot împuţinau spaţiul liber. Nici
măcar nu pretindea nimeni că aveau să se usuce până dimineaţa. Chade şi
Dutiful se schimbaseră deja, purtau îmbrăcăminte uscată. Aşezată într-o cană de
metal, o lumânare groasă se străduia, tristă, să încălzească un ibric cu zăpadă
topită. În timp ce se îmbrăca Thick cu o cămaşă lungă, de lână, şi îşi punea
şosete uscate, i-am dus haina şi cizmele afară, să le scutur de bucăţile de zăpadă
lipite de ele. Când am ieşit din nou sub cerul liber, muşcătura umezelii şi a
vântului mi s-a părut, cumva, mai cumplită. Am adus hainele lui Thick înapoi, în
cort, şi am găsit, pe podea, un loc unde să le pun la uscat. A doua zi ne aştepta un
drum groaznic, reîmbrăcaţi în hainele încă ude. Ei, dar nu era nimic de făcut, m-
am gândit cu amărăciune.
— Nu i-am auzit niciodată pe menestrelii care povestesc despre monştri ucişi de
dragul unei prinţese descriind o aventură ca a noastră, am ţinut totuşi să spun,
posomorându-mă.
— Aşa e, a încuviinţat Thick amărât. În poveşti sunt săbii şi sânge. Nu idioţenia
asta de zăpadă udă.
— Nu cred că săbiile şi sângele ţi-ar plăcea mai mult decât zăpada udă, Thick, a
subliniat prinţul, cu un aer sumbru, dar, pe moment, eu, unul, eram înclinat să
împărtăşesc părerea bondocului.
O singură bătălie sângeroasă părea de preferat în locul nesfârşitului mers
istovitor. Cu norocul meu, probabil că, înainte de a ne încheia misiunea, urma să
trec şi printr-o luptă.
— Avem un duşman, i-am anunţat. Unul care ştie cum să folosească Meşteşugul
împotriva noastră.
— Da, ne-ai mai spus, a răspuns Chade. Dar eu şi Dutiful am stat de vorbă şi n-
am simţit deloc aşa ceva.
A turnat apa călduţă peste ierburile de ceai, încruntându-se neîncrezător.
Asta m-a năucit pentru o clipă. Dacă pusese cineva la cale un atac, mă aşteptam
să-l fi îndreptat împotriva întregii coterii. Mi-am rostit gândul şi am adăugat:
— De ce doar eu şi Thick am fost ţinta? Părem cei mai umili dintre oamenii tăi.
— Oricine stăpâneşte Meşteşugul îşi dă seama că nici Thick, nici tu nu sunteţi
ceea ce păreţi. Poate şi-a dat seama cât de mare e puterea lui Thick şi a încercat
să scape de ea făcându-vă să vă distrugeţi unul pe altul.
— Dar de ce să nu lovească direct în prinţ şi în sfetnicul lui de încredere? De ce
să nu vă întoarcă pe voi unul împotriva altuia, de ce să nu semene discordia
printre conducători, în loc s-o ia de jos în sus?
— Ar fi frumos s-o ştim, a recunoscut Chade, după câteva clipe de gândire. Dar
n-avem habar. Ştim numai că tu şi Thick v-aţi simţit atacaţi. Eu şi prinţul n-am
simţit absolut nimic până când nu v-aţi întors voi doi unul împotriva altuia.
— A fost impresionat, a spus Dutiful, frecându-şi obosit tâmplele. Apoi a căscat
pe neaşteptate. Aş vrea să se fi terminat deja toată tărăşenia, odată pentru
totdeauna, a adăugat încet. Sunt istovit, mi-e frig şi, de fapt, nu mă trage deloc
inima să fac ce e de făcut.
— S-ar putea să te influenţeze cineva prin Meşteşug, foarte subtil, l-am prevenit.
Tatăl tău îşi folosea magia astfel, ca să-i zăpăcească pe cârmacii de pe Corăbiile
Roşii, să-i facă să se ciocnească de stânci.
Prinţul a clătinat din cap.
— Zidurile mele sunt ridicate şi sunt solide. Nu, asta vine din mine însumi.
S-a uitat la Chade, care a turnat nişte ceai gălbui din oală, s-a oprit, apoi a
reînceput să toarne.
— Nu e vorba de o influenţare prin Meşteşug, l-a susţinut bătrânul sfetnic, cu
amărăciune. E din pricina afurisitului de Bufon, care vorbeşte cu coteria Harului
şi cu oamenii Hetgurdului, trezindu-le mila faţă de dragon şi profitând de
superstiţiile insularilor. Păstrează-ţi hotărârea, prinţe. Nu uita, i-ai dat narcescăi
cuvântul tău că o să pui, pentru ea, capul dragonului pe vatra din casa mamelor
ei.
— Într-adevăr, a întărit Peottre, cu voce apăsată, săltând clapa cortului. Pot intra?
— Da, intră, i-a răspuns Dutiful. Şi da, ţin minte ce am făgăduit. Dar n-am
făgăduit niciodată că o s-o fac cu plăcere.
Harul mă avertizase că se apropia cineva de cort, dar mă aşteptasem să fie Swift
sau Riddle. M-am întrebat de ce venise unchiul narcescăi şi am sperat că n-o s-
aştepte să plec înainte de a spune ce avea de spus. Dar m-a salutat dând scurt din
cap, ca şi cum mi-ar fi recunoscut dreptul de a mă afla acolo. Nici nu ne-a mai
înspăimântat vorbind despre pericolele care ne pândeau pe drum, ci ne-a adresat
un zâmbet aspru.
— Ziua de azi ne-a adus tuturor prea puţine bucurii. Iar cea de mâine va fi la fel
de istovitoare. După o zi atât de friguroasă şi de umedă, m-am gândit să vă ofer
unul dintre leacurile noastre care ne alină după asemenea călătorii neplăcute. A
oftat adânc. Vremea asta nu ne ajută câtuşi de puţin. Ploaia mistuie zăpada,
şubrezind locuri mai înainte rezistente. Mâine, când o să traversăm şaua
gheţarului, va trebui să ne ferim şi de avalanşe, nu doar de crăpături.
În timp ce vorbea, a desfăşurat dintr-un pătrat de pânză pătată o prăjitură
întunecată la culoare. Mi-era foame şi aveam mirosul fin. Indiferent din ce ar fi
fost, era îmbibată cu rachiu ca să se păstreze. Peottre a rupt o bucată, dând la
iveală stafide, bucăţele de seu şi ceva care părea o felie de măr uscat. Mirosul de
alcool a devenit mai puternic. Thick şi-a îndreptat spatele nerăbdător, dar
prudent. Eram apărat de Meşteşugul lui, dar neliniştea i-a ajuns, vag, până la
mine. Ulei de peşte. O fi avut gust de ulei de peşte?
Peottre a părut să-mi observe privirea lacomă şi mi-a oferit prima bucată
zâmbind.
— Pari cel mai înfrigurat şi cel mai ud, a remarcat.
Era adevărat, fiindcă toţi ceilalţi avuseseră timp să-şi pună haine uscate. Am luat
bucata cu recunoştinţă. În timp ce o mâncam, insularul a adăugat:
— Războinicii noştri numesc aşa ceva „prăjitura curajului”. O facem cu miere
neagră, groasă, cu fructe uscate şi cu plante de leac care dau putere şi totul e
îmbibat în rachiu, ca să se păstreze bine. Cu o singură porţie, un om poate să
lupte o zi sau să călătorească două.
Dulceaţa şi tăria alcoolului mi-au umplut gura. După ce am înghiţit, am rămas cu
un gust cunoscut. Amăreala scoarţei de spiriduş fusese acoperită de dulceaţa
puternică a mierii, gustul de grăsime şi de fructe. Am ştiut că trebuie să-l
avertizez pe Chade, chiar în timp ce trupul meu obosit se entuziasma în
aşteptarea valului de energie care avea să urmeze.
Şi pe urmă lumea a murit în jurul meu.
Nu ştiu cum altfel aş putea descrie ce am simţit. Când întâlnisem pentru prima
oară neoameni, devenisem tot pentru prima oară conştient că stăpâneam magia
Harului. Nu-mi dădusem niciodată seama că am, în plus faţă de alţii, un simţ al
înrudirii tuturor făpturilor, până când nu întâlnisem semeni de-ai mei care nu
existau pentru simţul acela. Neoamenii erau scoşi din împletitura tuturor vieţilor,
fiecare nu mai era decât o creatură desprinsă de oricine şi de orice altceva, care
mânca, siluia şi exista fără nicio legătură a empatiei şi a înţelegerii faţă de
celelalte fiinţe. Numai după ce i-am întâlnit mi-am dat seama cum mă leagă
Harul de tot ce e viu.
Acum trăiam o experienţă similară, dar în sens invers. Crezusem că magia
Meşteşugului mă leagă doar de toţi ceilalţi care-l întrebuinţau. Dar îmi fuseseră
brusc retezate nenumăratele legături firave pe care le crea între toţi oamenii.
Colosala voce a întregii omeniri, murmurul neîntrerupt al tuturor gândurilor şi
minţilor din jurul meu, se întrerupsese. Am strâns din ochi şi m-am grăbit să îmi
înfig un deget într-o ureche, întrebându-mă, pentru o fracţiune de secundă, ce mi
se întâmplase. Vedeam, auzeam, simţeam ce ating şi gustul prăjiturii încă-mi mai
zăbovea în gură, dar un alt simţ, fără nume şi necunoscut mie până în acea clipă,
îmi fusese complet înăbuşit după o singură îmbucătură. A făcut brusc un imens
efort de a ajunge la Chade şi Dutiful cu Meşteşugul, însă era ca şi cum aş fi
încercat să-mi mişc o mână înţepenită. Îmi aduceam aminte cum obişnuiam să-
mi trezesc acel simţ, însă, acolo unde ar fi trebuit să-i găsesc, în mine nu mai era
decât un loc amorţit.
Zâmbind, Peottre îi dăduse o bucată de prăjitură lui Thick. Bondocul şi-o ducea
spre gura larg deschisă. M-am repezit să-l prind de încheietura mâinii,
îndepărtând-o de el. Gura i s-a dus după prăjitură şi a muşcat în gol, un gest care
ar fi fost amuzant dacă nu s-ar fi aflat coteria noastră în pericol.
— Scoarţă de spiriduş!
Lipsa Meşteşugului m-a făcut să strig cuvintele, de parcă numai vocea n-ar fi
fost de-ajuns pentru un asemenea avertisment.
Mi-am domolit imediat glasul, purtându-mă ca şi cum cuvintele mele nu i s-ar fi
adresat decât bondocului.
— Nu, Thick! Ştii că planta asta îţi face rău. Dă-mi prăjitura şi promit că-ţi
găsesc altceva bun de mâncare. Te rog, Thick!
— Ce plantă? Nu mi-e rău! E a mea, e a mea! Ai spus că suntem prieteni şi nu ne
facem rău unul altuia. Dă-mi drumul! Nu e drept, nu e frumos să şterpeleşti aşa!
Îmboldit de nesăţioasa lui poftă de dulciuri, s-a luptat cu mine pentru prăjitură.
N-am îndrăznit nici măcar să-l las să guste. Scoarţa de spiriduş nu avusese
niciodată asupra mea un efect atât de puternic. I-am simţit valul de energie
invadându-mă şi m-am întrebat cât de adâncă avea să fie inevitabila disperare
care mă cuprindea, în final, ori de câte ori o întrebuinţam. Pe urmă i-am smuls
prăjitura din mână. S-a aşezat pe podea, a suspinat cu furie, apoi l-a apucat tusea.
M-am grăbit să-i întind prăjitura lui Chade, improvizând un avertisment:
— Eu n-aş mânca aşa ceva în faţa lui, domnul meu. Ştiu cât de mult îi plac
dulciurile. Dacă vă vede mâncând fără să-i daţi, ei bine, presimt o răbufnire care
o să ne asurzească pe toţi.
M-am întrebat dacă Dutiful şi Chade încercau să-mi vorbească prin Meşteşug. Şi
dacă Thick se străduia să se răzbune făcându-mă să mă împiedic şi să cad în foc.
Dar n-am simţit absolut nimic. Nici cea mai vagă atingere. Harul meu ştia că
erau cu toţii acolo, şi asta mă alina întru câtva. Dar toate legăturile noastre prin
Meşteşug fuseseră retezate. Peottre s-a încruntat, arătând aproape ca şi cum i s-ar
fi adus un afront. Dar Chade a reacţionat mai repede decât aş fi putut spera.
— O, da! Thick, îmi amintesc ce efect a avut ultima oară asupra ta. Nu ţi-ar prii
deloc, hai, nu te mai zbuciuma, fii băiat bun. Sunt sigur c-o să găsim pentru tine
ceva la fel de gustos. S-a întors spre Peottre şi i-a făcut cu ochiul, privindu-l
complice. Însoţitorul prinţului a stat treaz o zi şi-o noapte, apoi a fost atât de
deprimat încât, mai multe zile de-a rândul, nimic n-a izbutit să-i smulgă nici
măcar un zâmbet. Nu e genul de stare pe care ţi-o doreşti în timpul unei expediţii
ca a noastră. Haide, Thick, nu te încrunta aşa. Cred că prinţul are nişte batoane
din zahăr de orz păstrate pentru tine.
Prinţul îşi scotocea deja prin raniţă, iar Chade s-a grăbit să ia de la mine bucata
de prăjitură strivită, s-o pună la un loc cu restul şi să reînfăşoare totul. Pe urmă a
îndesat pachetul în raniţa lui.
— Eu şi prinţul vom savura câte o bucată mai târziu, probabil după ce adoarme
Thick, i-a spus lui Peottre, cu voce scăzută. Apreciez ceea ce poate face o plantă
ca scoarţa de spiriduş pentru un om bătrân. Nu ştiam că e întrebuinţată aici, în
Insule.
— Scoarţă de spiriduş?
Oare Peottre o făcea pe neştiutorul?
— N-avem nicio plantă cu nume atât de ciudat. În prăjitură sunt ierburi de leac,
dar fiecare casă a mamelor îşi are propria reţetă şi secretul ei e păzit cu
străşnicie. Vă garantez că asta e din casa mamelor mele, care e şi casa mamelor
narcescăi. „Prăjitura curajului” îi e de ajutor Tribului Narvalului de generaţii.
— Nu mă îndoiesc! a exclamat Chade cu încântare. Abia aştept s-o gust în seara
asta, ceva mai târziu, sau poate mâine-dimineaţă, ca să mă învigoreze pentru
toată ziua, după somnul adânc al nopţii. Bietul meu Tom, ştiu ce efect are scoarţa
de spiriduş asupra ta! S-ar putea să-ţi facă plăcere acum, dar mă îndoiesc că, la
noapte, o să pui geană pe geană. Ţi-am mai spus şi înainte să nu te desfeţi cu aşa
ceva seara. Dar, în privinţa asta, ţie îţi vorbesc degeaba, nu?
Am izbutit să zâmbesc larg, deşi nimic nu mă îndemna s-o fac.
— E adevărat, lord Chade, domnul meu. Oricât de lungă ar fi predica pe care mi-
ai ţine-o, mă îndoiesc c-o s-aud vreun cuvânt.
O mică schimbare din privirea lui mi-a spus că mă înţelesese foarte bine.
Şi-a turnat o cană de ceai slab, a sorbit din ea, apoi a tuşit zgomotos, aproape
înecându-se şi lovindu-se zdravăn cu pumnul în piept. Pe urmă a vorbit cu glas
şuierător.
— Eşti liber, Tom Badgerlock. Du-te să mănânci ceva, dar te rog să te-ntorci aici
înainte de culcare. Cred că Thick o să prefere să doarmă la noapte în cortul ăsta.
— Da, domnul meu.
Înţelesesem ce mimase. Am ieşit din cort şi m-am dus, pe ocolite, în celălalt
capăt al taberei. Ploaia încetase, dar vântul continua să bată. Odată ajuns la
marginea însemnată de Peottre, mi-am băgat două degete pe gât şi am încercat
cu disperare să vărs mica bucată de prăjitură pe care o mâncasem. N-a mers.
Răbdasem de foame prea mult şi pântecul meu o mistuise prea repede. Puţinul pe
care am izbutit să-l scot din mine era atât de amar, încât m-am cutremurat. Am
mâncat un pumn de zăpadă ca să scap de gustul de fiere din gură şi tot zăpadă
am împins, cu piciorul, peste ceea ce vomasem. Mă străbăteau fiori reci, şi nu
doar fiindcă-mi era frig. Cred că orice om care a trăit experienţa perfidei trădări a
otrăvii nu-şi mai revine niciodată pe deplin. Când ştii că ai lăsat ceva să-ţi între
în trup şi eşti conştient că face schimbări, schimbări care te şubrezesc, pleci pe
tărâmul groazei, într-o incursiune greu de descris. Gustasem scoarţă de spiriduş
şi îi simţeam deja efectul. Dacă în prăjitură mai erau şi alte droguri cărora nu le
cunoşteam gustul, şi care-mi făceau un rău pe care încă nici nu-l bănuiam? M-
am străduit să-mi strunesc gândurile, îndepărtându-le de abisul al spaimei. Mi-
am spus că e o temere fără sens. Prăjitura fusese un dar de la Peottre, oferit, după
câte se părea, fără niciun gând viclean. Ne aflam pe insulă ca să ucidem
dragonul, aşa cum ne ceruse nepoata lui; de ce ar fi încercat să-l otrăvească pe
unul dintre noi? Îmi venea greu să privesc faptul că-mi dăduse scoarţă de
spiriduş sub o formă capabilă să-mi distrugă magia ca pe un simplu ghinion, ca
pe o întorsătură nedreaptă a sorţii.
Mi-era frig, eram ud şi tremuram din toate încheieturile. Nu voiam să mă-ntorc
în cortul gărzii înainte de a mă linişti. Dintr-o dorinţă instinctivă de retragere
într-un loc sigur, m-am trezit lângă cortul Bufonului. Mâinile mele reci au tras cu
stângăcie de clapă.
— Lord Auriu, am spus încet, aducându-mi cu întârziere aminte că ar fi putut
avea şi alţi oaspeţi.
Probabil că a desluşit în vocea mea ceva care mi-a trădat suferinţa, făcându-l să
între în panică. A deschis clapa dintr-o smucitură şi mi-a făcut semn să intru
repede.
— Aşteaptă aici, mi-a spus apoi. Ca să nu faci peste tot numai apă.
Îşi scosese hainele de călătorie. Purta o robă neagră lungă, uscată şi călduroasă.
L-am invidiat.
— Peottre mi-a dat o bucată de prăjitură. Avea scoarţă de spiriduş în ea şi mi-am
pierdut magia Meşteşugului.
Cuvintele s-au revărsat din mine, întrerupte de clănţănitul dinţilor.
— Scoate-ţi hainele ude.
Începuse să caute în raniţă aproape imediat ce intrasem. A tras de-acolo un
veşmânt lung, arămiu.
— Probabil c-o să-ţi vină bine. E mai călduros decât pare. Cum a putut scoarţa
de spiriduş să-ţi fure toată magia după o singură înghiţitură? Nu ţi-a mai făcut
niciodată aşa ceva.
Am clătinat din cap.
— Pur şi simplu a făcut-o acum. Şi cineva ne atacă pe mine şi pe Thick cu
Meşteşugul, trezindu-i fiecăruia ura împotriva celuilalt.
Aproape că a izbutit, până când, temându-mă că o să mă lovească Thick cu
magia lui, mi-am înălţat zidurile; atunci mi-au revenit în minte propriile gânduri
şi am ştiut că, de fapt, nu-i pot purta pică fiindcă sunt nevoit să-l dădăcesc tot
timpul. În realitate, nu e vina lui şi, chiar dacă nu-mi place că sunt nevoit s-o fac,
nu trebuie să mă supăr pe el pentru asta, nu-i aşa? Dacă trebuie să-mi îndrept
furia împotriva cuiva, atunci e vorba de Chade, nu de Thick. El e cel care m-a
adus în situaţia asta şi cred că, pe jumătate, a făcut-o ca să mă ţină ocupat,
departe de tine, ca să nu mă poţi influenţa împotriva lui. Fiindcă vrea să-i
îndeplinesc poruncile şi atât, să nu mă gândesc…
— Opreşte-te! a exclamat Bufonul alarmat.
Am amuţit la jumătatea unui cuvânt. Pe urmă am deschis gura ca să-l întreb ce se
întâmplase, dar el şi-a ridicat amândouă mâinile:
— Fitz. Ascultă-te. Nu te-am mai auzit niciodată trăncănind aşa. E… neliniştitor.
— E din pricina scoarţei de spiriduş.
N-am cutremurat, străbătut de o energie neobosită. Toată îmbrăcămintea mea udă
ajunsese morman pe podea şi am primit cu recunoştinţă veşmântul pe care mi-l
întindea Bufonul, apoi am tresărit când i-am simţit în mâini greutatea de gheaţă.
— E rece! E rece ca fierul! Din ce e, din solzi de peşte?
— Ai încredere în mine şi îmbracă-te. Se încălzeşte repede.
Nu prea aveam de ales. Mi l-am tras peste cap. Mi-a alunecat în josul trupului.
Era o robă lungă, mi-a ajuns aproape până la călcâie. Mi-am mişcat umerii în
strânsoarea ei şi a cedat brusc.
— Ce ciudat! Părea să mă ţină peste piept, dar a fost de-ajuns să ridic din umeri
ca să mi se potrivească perfect pe trup. Îmi ajunge până la încheieturile mâinilor.
Pare făcută din zale inimaginabil de fine. Ţine tot de magia Străbunilor? E din
Tărâmul Ploilor Sălbatice? Mă întreb cum au făcut-o, şi din ce? Uite cum i se
schimbă culoarea când mă mişc!
— Nu mai pălăvrăgi aşa, Fitz. E descurajant.
Bufonul îmi luase în primire hainele ude. Când le-a ridicat, din ele s-a prelins
apă, ca o perdea fină.
— Le duc să se scurgă afară. Dar nu putem spera să se usuce până dimineaţă.
Mai ai şi altele?
— Da. În raniţa mea, dar am lăsat-o în cortul prinţului. Am lăsat acolo şi
butoiaşul lui Chade cu pulbere explozivă. Şi mai toate lucrurile lui Thick sunt la
mine în raniţă, dar e în ordine, fiindcă el e acolo şi îi vor trebui. Prin urmare, e
bine că le are deja cu sine.
M-am auzit flecărind şi am izbutit să mă opresc înainte de a mi-o cere el.
Am mai tremurat câteva clipe, apoi roba a început să-mi înapoieze căldura
propriului corp. Am oftat, m-am lăsat să cad pe păturile Bufonului şi mi-am tras
sub mine picioarele îngheţate. O clipă mai târziu, m-am întins şi mi-am căutat
agitat o nouă poziţie. Bufonul s-a reîntors în cort şi m-a privit nedumerit când m-
am ridicat şi am început să mă foiesc în jurul micii lui lumânări.
— Ce-ai păţit?
— Am impresia că-mi aleargă furnici pe sub piele.
Mi-am îndepărtat părul răvăşit de pe faţă şi mi-am refăcut coada de războinic.
— Nu pot să stau locului. Nu pot să nu vorbesc şi să nu gândesc, şi de fapt nu
pot să-mi ordonez gândurile, dacă toate astea au vreun sens.
Propriile mâini mi s-au părut dintr-odată prea mari pentru trupul meu. Mi-am
trosnit pe rând toate încheieturile degetelor, apoi mi le-am destins şi le-am
scuturat. Mi-am ridicat privirea şi am văzut că bufonul se holba la mine, cu dinţii
strânşi.
— Îmi cer iertare, m-am grăbit să mă scuz. Nu mă pot stăpâni.
— Asta mi-e limpede, a murmurat. Pe urmă a adăugat, cu voce mai clară. Aş
vrea să te-ajut cumva, dar să-ţi dau nişte ierburi care să te liniştească s-ar putea
să nu fie cea mai bună soluţie. Mă tem de deprimarea care-o să urmeze după
avântul tău nebunesc de acum. Nu te-am mai văzut niciodată cuprins de o
agitaţie atât de nestăpânită. Dacă disperarea sumbră care urmează după ce trece
primul efect al scoarţei de spiriduş o să fie la fel de profundă pe cât de puternică
îţi e ţicneala asta, mă tem pentru noi toţi.
Am citit pe faţa lui că vorbea serios.
— Şi mie mi-e frică. Adică ştiu că ar trebui să-mi fie, dar pur şi simplu nu mă
pot concentra ca să gândesc la asta. Mă copleşesc prea multe alte gânduri. Cum
mi s-ar putea usca hainele până mâine, şi ar trebui să mă duc mai târziu să-i dau
raportul lui Chade, dar nu cred că ar trebui să umblu prin tabără îmbrăcat în roba
asta, oricât de călduroasă ar fi. Însă mi-e groază să mă gândesc că trebuie să-mi
pun din nou hainele unde, fie şi numai atât cât e nevoie ca s-ajung în cortul lui
Dutiful. Mi-am lăsat raniţa acolo, cu hainele uscate în ea. Şi cu hainele lui Thick.
Dar e bine, fiindcă el e acolo şi îi vor trebui.
— Taci, m-a implorat Bufonul, întrerupându-mi avalanşa gândurilor. Fitz,
domoleşte-te şi lasă-mă să-ncerc să mă gândesc. Până acum, scoarţa de spiriduş
n-a făcut nimic altceva decât să-ţi scadă puterea Meşteşugului, dar a fost o stare
vremelnică. Oare putem spera că e tot ceva trecător şi că magia o să-ţi revină?
Am ridicat din umeri cu violenţă.
— Nu ştiu. Habar n-am dacă putem aprecia ceea ce mi se întâmplă acum
judecând după ceea ce mi-a mai făcut scoarţa de spiriduş în alte dăţi. Ţi-am spus
că şi Thick a fost cât pe ce să mănânce din prăjitura aia?
— Nu. Nu mi-ai spus. Bufonul îmi vorbea cu prudenţă, ca şi cum aş fi fost atins
de o uşoară nebunie, şi poate chiar eram. N-ai vrea să-ncerci să-mi povesteşti?
Lasă-ţi părul şi buzele în pace. Ţine-ţi mâinile pe genunchi şi spune-mi ce ţi s-a
întâmplat azi. Începând de dimineaţă.
Înainte de a-mi atrage el atenţia, nu-mi dădusem seama că mă trăgeam de buza
de jos. Mi-am încrucişat mâinile în poală şi m-am străduit să-i istorisesc totul de-
a fir a păr, ca şi cum ar fi fost Chade. I-am văzut faţa căpătând o expresie tot mai
gravă în timp ce vorbeam şi am ştiut că revărs asupra lui o grindină de cuvinte şi
că povestea mea e dezmembrată, o înşiruire de fărâme şi de petice care-mi
urmărea periplul minţii, înainte şi înapoi, printre tot ce se petrecuse. Înainte de a
termina, eram în picioare şi măsuram cu pasul spaţiul îngust din cort. Nu-mi
puteam stăpâni agitaţia. Mi-a venit brusc o idee.
— Uite! am strigat, apropiindu-mă de el, cu încheietura mâinii dezgolită. Hai să
vedem dacă Meşteşugul mi-a dispărut de tot, aşa cum cred. Atinge-mă. Încearcă
să pătrunzi în mine prin Meşteşug, cum ai mai făcut-o.
M-a privit cu ochi holbaţi şi cu gura căscată de uimire. Pe urmă pe faţă i s-a lăţit
un zâmbet bolnăvicios, neîncrezător.
— Îmi ceri tu aşa ceva?
— Bineînţeles. Da. Să aflăm cât de grav e. Dacă încă mai poţi ajunge la mine,
poate o să-mi recapăt Meşteşugul după ce trece efectul plantei. Hai să-ncercăm.
M-am aşezat lângă el şi mi-am pus braţul, cu încheietura în sus, pe genunchiul
lui. S-a uitat la urmele palide lăsate pe propriile lui degete pe mâna mea, apoi m-
a privit pieziş.
— Nu. S-a tras înapoi, îndepărtându-se de mine. În seara asta nu eşti tu însuţi,
Fitz. În mod obişnuit, nu mi-ai îngădui aşa ceva şi, mai ales, nu mi-ai cere-o. Nu.
— De ce, ţi-e frică? l-am provocat. Fă-o. Ce-avem de pierdut?
— Respectul pe care ni-l purtăm. Pentru că aş face-o când ai mintea tulbure, ca
şi cum ai fi beat. Nu, Fitz. Nu mă mai ispiti.
— Nu-ţi face griji. Mâine o să-mi amintesc că eu ţi-am cerut-o. Trebuie să ştiu.
A murit magia mea în mine?
Undeva, într-un cotlon al sufletului, simţeam panica. Aş fi vrut să opresc totul şi
să mă gândesc, dar o dorinţă arzătoare mă îmboldea. Fă-o acum, fă ceva acum,
fă orice acum. Imboldul de a acţiona făcând nu conta că era o nevoie apăsătoare
pe care nu mi-o puteam alunga.
M-am întins şi l-am luat de încheietura subţire a mâinii lui. Nu purta mănuşă şi
nu opunea rezistenţă. I-am pus-o pe încheietura mea, aşa cum îmbini piesele de
lemn ale unui joc de copil. Degetele reci s-au aşezat peste cicatricele pe care mi
le lăsase. Am aşteptat. N-am simţit nimic. Mi-am ridicat spre el privirea
întrebătoare.
Stătea cu ochii închişi. I-a deschis o clipă mai târziu. Erau de un auriu intens şi i
se citea în ei dezolarea, când a spus, nevenindu-i să creadă:
— Nimic. Ţi-am simţit sub degete căldura mâinii. M-am întins către tine, dar nu
eşti acolo. Şi asta a fost tot.
Inima a părut să-mi iasă din piept. M-am străduit brusc să neg ceea ce
descoperiserăm.
— Ei, cred că asta nu dovedeşte nimic. N-am mai încercat niciodată, aşa că de
unde-am putea şti la ce să ne aşteptăm? Nu ştim nimic. Absolut nimic. Poate că
mâine o să mă trezesc şi o să simt că Meşteşugul meu e la fel de puternic ca de
obicei.
— Sau poate că nu, a zis el încet, cu ochii la mine. Degetele îi rămăseseră pe
încheietura mea. Probabil că n-o să mai putem niciodată să intrăm într-o astfel de
legătură.
— Sau poate că nu, am încuviinţat. Poate c-o să mă trezesc la fel de izolat şi de
surd ca acum. M-am ridicat, retrăgându-mi mâna din strânsoarea lui uşoară. Ei,
n-are rost nici să ne gândim la asta, nici să ne facem griji, nu-i aşa? Aşa cum n-
are rost să ne frământăm întrebându-ne dacă mâine o să plouă sau nu. Ce va fi va
fi.
Am tăcut, gândindu-mă că ar trebui să mă calmez, însă întrebarea a răbufnit
totuşi:
— Crezi că Peottre mi-a făcut asta dinadins? Crezi c-a ştiut că scoarţa de
spiriduş o să-mi distrugă Meşteşugul? Şi de unde ar fi putut şti că stăpânesc eu
magia asta? Şi, dacă vrea să-l ajut pe prinţ să omoare dragonul, de ce mi-ar
ciunti puterile? Doar dacă nu cumva de fapt nu vrea să-l ucidem pe Icefyre.
Poate ne-a momit aici tocmai ca să dea prinţul greş. Asta n-are sens. Nu-i aşa?
Bufonul părea strivit de asaltul gândurilor mele.
— Poţi să taci, Fitz? m-a întrebat, cu seriozitate, după câteva clipe de gândire.
Am clătinat din cap.
— Nu cred.
Am vorbit foindu-mă, neliniştit. Mă simţeam, dintr-odată, foarte nefericit. Nu
puteam găsi o poziţie comodă, în care să stau locului. Eram conştient că mi-e
somn, dar nu-mi mai aminteam cum să mă destind, lăsându-mă în voia
somnului. Mi-a dorit brusc să se termine totul şi să fiu lăsat în pace. Mi-am
proptit capul în palme şi mi-am acoperit ochii.
— În toată viaţa mea, n-am făcut nimic aşa cum ar fi trebuit.
— O să fie o noapte lungă, a remarcat Bufonul, cu jale în glas.
Capitolul 17
ICEFYRE
46
Iată, aceasta este povestea lui Yysal Sealskoes şi a dragonului Icefyre, şi a tot
ceea ce i s-a întâmplat ei în vremea când Wisal era, în casa mamelor sale,
Mama cea Mare. Lui Wisal nu i-a plăcut un tânăr pe care şi l-a adus Yysal în
pat, şi asta, a zis ea, din trei pricini: era crăcănat şi avea pieptul scobit, şi ştim
cu toţii că aşa ceva li se poate transmite copiilor, şi Wisal nu voia să se umple
casa mamelor ei de slăbănogi crăcănaţi. Avea părul roşu, şi nici aşa ceva nu
voia Wisal pentru urmaşii ei; şi, ori de câte ori venea primăvara pe insule şi
ramurile de salcie se lăsau în jos, îngreunate de mulţimea micilor mâţişori
păroşi, bărbatul strănuta, plângea şi tuşea şi nu era nicidecum bun de muncă.
Aşa că, într-o zi de vară, când Yysal s-a dus să culeagă fructe de vuietoare de pe
coastele înalte ale muntelui lor, Wisal le-a spus celorlalte femei să adune bulgări
de pământ şi pietre destul de mici pentru ca lovitura lor să doară, dar să nu lase
răni urâte, şi să-l gonească pe bărbatul cu care îşi împărţea Yysal patul. Şi
surorile, mama şi mătuşile ei au ascultat-o, pline de intenţii bune, fiindcă
niciuneia nu-i plăcea zâmbetul prostesc cu care le privea el în lipsa lui Yysal.
Când s-a întors şi a văzut că perechea ei fugise, Yysal a plâns şi s-a certat cu
celelalte femei şi, în cele din urmă, a jurat c-o să se ducă la dragon şi-o să ceară
răzbunare împotriva celor de un sânge cu ea. Ştim cu toţii că ăsta e un mare
păcat împotriva unei case a mamelor, dar ea n-a vrut nici să asculte glasul
raţiunii ţi nici să-l primească în pat pe războinicul tânăr, viguros şi cu plete
negre pe care i l-au oferit în locul mucosului ei sfrijit. Aşa că s-a dus pe Aslevjal
şi a aşteptat cel mai bun flux al anului, şi atunci s-a strecurat sub straturile de
gheaţă şi a pătruns adânc în inima gheţarului, ca să-l implore pe dragon să
îndeplinească dorinţa ei cumplită.
Cu mult sub creştetul de sloiuri boltit deasupra insulei, şi-a lăsat mica barcă pe
un ţărm nămolos. Şi-a înălţat torţa, dar nu s-a oprit nici măcar o singură dată
ca să se minuneze de frumuseţea albăstruiului mormânt de gheaţă al lui Icefyre.
În schimb, s-a dat imediat jos din barcă şi apoi şi-a croit drum prin
întortocheatele canale albastre, către locul de unde putea să-şi ridice privirea
către dragonul încorsetat de gheaţă. Iar în gheaţa de lângă ea a făcut o gaură
cu sângele mielului pe care-l adusese cu sine şi i-a cerut lui Icefyre să devină
sterpe pântecele tuturor femeilor care-l goniseră din patul ei pe bărbatul ales de
ea.
Balada unui menestrel din Insulele Străine, tradusă de TOM BADGERLOCK

Îmi aduc aminte de restul nopţii şi de ziua şi noaptea care i-au urmat aşa cum îţi
aminteşti visele cu care te bântuie febra. Gândurile mele se feresc de amintirea
suferinţei de atunci.
— Totul a fost în mintea ta, mi-a zis Chade, mult mai târziu, şi m-a durut
uşurinţa cu care desconsidera tot ceea ce îndurasem.
Toată viaţa se petrece în minţile noastre, aş fi vrut să-i spun. Unde altundeva ar
putea şase desfăşoare, unde altundeva putem aduna laolaltă tot ce înseamnă
pentru noi, scăzând apoi ceea ce pierdem? O întâmplare nu e decât un simplu
fapt până când nu-i dă cineva o semnificaţie.
Am supravieţuit. Oricine susţine că o astfel de plantă se deosebeşte de o otravă
nu s-a prăbuşit niciodată în adâncurile în care am ajuns eu. În prima noapte,
Chade l-a trimis la un moment dat pe Riddle să mă caute. Tânărul mi-a pus o
pătură pe umeri, a înfăşurat-o în jurul meu şi m-a dus în grabă în cortul prinţului,
desculţ şi îmbrăcat în roba caraghioasă a Străbunilor. Acolo, dacă memoria nu-
mi joacă feste, a petrecut mai multe ore, spunându-i lui Chade cât de mult mă
detest. Dutiful mi-a mărturisit, mai târziu, că nu mai ascultase niciodată o
reenumerare atât de plictisitoare a păcatelor pe care-şi imaginează cineva că le-a
săvârşit. Mi-aduc aminte că a încercat, în repetate rânduri, să mă readucă pe
calea raţiunii. Am spus de mai multe ori, sus şi tare, că vreau să mă sinucid, o
idee care îmi trecuse prin minte de mai multe ori şi întotdeauna dispăruse repede,
dar despre care nu mai vorbisem niciodată. Pe Dutiful l-a dezgustat
sentimentalismul fanteziilor mele, iar Chade mi-a atras atenţia că ar fi fost un act
egoist, care nici măcar n-ar fi îndreptat vreuna dintre prostiile pe care le
săvârşisem. Cred că, în clipa aceea, începuse să se sature aproape peste măsură
de tot ce îndrugam.
Când Thick n-a mai putut să-mi suporte povestea bântuită de sentimente mult
prea intense, a fost chemat Riddle, căruia i s-a cerut să-l ducă în cortul coteriei
Harului, unde l-a luat în primire Web şi l-a pregătit de culcare. Chade şi Dutiful
plănuiseră să încerce în noaptea aceea să ia legătura cu Nettle prin Meşteşug, dar
starea în care eram i-a împiedicat să se concentreze. Înainte de plecarea lui
Thick, au încercat toţi trei, uniţi în coterie, să-şi trimită magia către mine. Dar n-
au avut mai mult noroc decât Bufonul. Când i-am povestit lui Chade despre
experimentul nostru, s-a întunecat la faţă şi am ştiut că dezaproba până şi simplul
fapt că îl încercasem.
A doua zi, atât Riddle, cât şi Web au mers alături de Thick şi de mine. Sunt sigur
că Riddle a fost trimis de Chade, dar cred că Web a venit din propria lui voinţă.
Mă mai întreb şi în ziua de azi ce i-o fi spus Thick ca să ajungă la concluzia că
trebuia să-mi poarte de grijă. Cuprins de o disperare cruntă, am străbătut fără
nicio vorbă drumul, suportând strălucirea chinuitoare a gheţii şi zăpada
spulberată de o adiere lină. Riddle şi Thick mergeau în faţa mea, vorbind foarte
puţin. Web a stat toată ziua în spatele meu şi n-a scos niciun cuvânt. Vara îşi
reintrase în drepturi şi vântul care sculptase troienele, dându-le forme fantastice,
era blând şi aproape cald. Îmi aduc aminte că pasărea lui Web s-a rotit de două
ori pe deasupra noastră, ţipându-şi tristeţea, apoi s-a întors spre mare. Prezenţa
fiinţei legate de Web prin Har mi-a reamintit cu sălbăticie absenţa celei de care
mă legasem eu, azvârlindu-mă într-un nou abis al suferinţei. N-am hohotit de
plâns, dar lacrimile mi-au curs fără întrerupere.
Sentimentele dezlănţuite pot fi mult mai obositoare decât truda fizică. Când ne-a
dat Peottre de ştire că ne putem înălţa corturile, nu-mi mai păsa de nimic. Îmi
pierdusem orice strop de voinţă şi stăteam locului, uitându-mă cum făceau
ceilalţi tabăra. Îmi aduc vag aminte că Peottre i-a cerut iertare lui Chade pentru
că „porţia de curaj” pe care mi-o oferise mă făcuse atât de neputincios. Bătrânul
sfetnic i-a primit scuzele cu detaşare, spunând că am fost dintotdeauna
imprevizibil din fire şi ispitit să fac abuz de ierburi ameţitoare. Am ştiut din ce
motiv spunea aşa ceva, şi totuşi cuvintele lui mi-au săgetat inima. Nu m-am
putut convinge să mănânc castronul de terci adus într-un târziu de Web. M-am
strecurat sub pături când nimeni altcineva nu se culcase încă. Dar n-am adormit,
am stat cu ochii la umbrele din cotloanele cortului, încercând să pricep la ce bun
se culcase tata cu mama. Părea că făcuseră ceva foarte rău. L-am auzit pe Web
dincolo de peretele cortului, cântând pentru Thick la micul său instrument, şi am
simţit brusc lipsa straniei muzici a Meşteşugului bondocului. În cele din urmă
am adormit, chiar adânc.
Când m-am trezit, se luminase de mult de ziuă. În jurul meu, toate aşternuturile
răvăşite ale oştenilor erau pustii. M-am întrebat de ce nu mă treziseră şi de ce nu
fusese strânsă tabăra, ca să plecăm la drum. Am ieşit de sub pături târâş şi
tremurând, m-am strâmbat la roba pe care încă o mai purtam şi m-am grăbit să-
mi trag pe mine pantalonii şi să-mi pun haina. Mi-am îndesat roba în raniţă,
continuând să mă întreb de ce era atâta linişte în tabără. Mă temeam că,
ameninţaţi de o înrăutăţire a vremii, eram nevoiţi să ne amânăm călătoria.
Am ieşit din cort în bătaia calmă a unui vânt blând, împovărat de cristalele de
zăpadă măturate de pe marginea bombată a gheţarului care ne domina cu
înălţimea lui. Tabăra părea aproape părăsită. Web încălzea mâncare într-o oală
pusă pe trepied, deasupra micului foc dintr-un vas de lut. Căldura topise crusta
îngheţată şi vasul era uşor afundat în zăpadă.
— A, te-ai trezit! a spus cu un zâmbet prietenos. Sper că te simţi mai bine.
— Păi… da, da, mai bine, am răspuns, cumva surprins, fiindcă era adevărat.
Tristeţea sumbră, mai presus de raţiune, care mă împovărase cu o zi înainte,
dispăruse. Nu eram vesel; pierderea Meşteşugului continua să mă apese şi
misiunea care ne aştepta îmi trezea temeri, dar disperarea profundă care mă
îndemna să-mi pun capăt vieţii se spulberase. În mine a început să crească încet
o furie surdă. Îl uram pe Peottre pentru ceea ce mă făcuse să-ndur. Ştiam că
strategia aleasă de Chade în privinţa lui nu-mi îngăduia să mă răzbun, dar
refuzam să cred că ne oferise, în „porţiile de curaj”, o cantitate de scoarţă de
spiriduş pe care războinicii din tribul lui o puteau absorbi fără urmări
devastatoare. Fusesem otrăvit cu bună ştiinţă. Din nou. Speram că, la un moment
dat, înainte de întoarcerea noastră în cele Şase Ducate, soarta avea să-mi ofere
ocazia să fiu chit cu Peottre. Educaţia mea de asasin îmi interzicea luxul unei
răzbunări. Încă de când îmi încredinţase Regele Shrewd acest rol, fusesem
învăţat că toate talentele mele trebuiau întrebuinţate numai când o dorea coroana,
nu când credeam eu de cuviinţă sau pentru răzbunări personale. Încălcasem
aceste reguli o dată sau de două ori, cu rezultate dezastruoase. Mi-am reamintit-o
de mai multe ori în timp ce cercetam din priviri împrejurimile.
Tabăra noastră se afla pe o pantă lină, înzăpezită. Nu prea departe, o creastă
zimţată de piatră neagră străpungea zăpada. Un munte abrupt se înălţa cu mult
mai sus de noi. Locul te ducea cu gândul la o ceaşcă din buza căreia lipseşte o
bucată. Ici şi colo, din crusta de zăpadă se înălţau stânci negre. Căuşul era plin
cu zăpadă şi gheaţă, iar o cascadă îngheţată cobora spre noi. Tabăra se afla pe
ultima ei împrăştiere, care era şi cea mai plată.
— Eşti foarte tăcut, a comentat Web cu blândeţe. Ai dureri?
— Nu. Îţi mulţumesc că te interesează soarta mea. Pur şi simplu am o mulţime
de lucruri la care să mă gândesc.
— Şi ţi-a fost furată magia Meşteşugului.
A răspuns privirii pe care i-am aruncat-o, ridicându-şi mâna într-un gest de
apărare.
— Nimeni altcineva nu ţi-a mai aflat secretul ăsta. Pe mine m-a lămurit Thick,
din întâmplare. Era foarte amărât din pricina asta. Enervat de tine şi, în acelaşi
timp, îngrijorat pentru tine.
Azi-noapte a încercat să-mi explice că nu-l sperie doar ideile tale sumbre,
vorbăria ta neîncetată şi agitaţia, ci şi faptul că i-ai dispărut din minte. Mi-a
povestit o întâmplare din copilăria lui. Erau undeva, unde se ţinea un târg şi, într-
o seară, mama lui nu l-a mai ţinut de mână pe o stradă plină de lume. A rătăcit
ore de-a rândul, fără s-o poată găsi nici cu ochii, nici cu mintea. Din câte mi-a
spus, cred că l-a părăsit în mulţime, dar s-a răzgândit şi s-a întors după el, în
aceeaşi noapte. Thick a avut nevoie de foarte mult timp ca să-mi explice că ştia
că mama lui e acolo, numai că nu-l lasă să-i atingă gândurile. Însă tu, a zis el, tu
ai dispărut pur şi simplu. Ca şi cum ai fi mort, aşa cum e acum mama lui. Numai
că tu eşti aici, te vede. Acum ai ajuns să-l înspăimânţi.
— Probabil îi par un soi de neom.
Web a strâns din ochi cu înţelegere. Pe urmă am ştiut că se aflase cândva în
prezenţa deprimantă a neoamenilor, fiindcă a spus:
— Nu, dragă prietene. Eu te simt cu Harul. Magia asta nu ţi-ai pierdut-o.
— Dar la ce-mi foloseşte, fără un tovarăş de Har?
Am pus întrebarea cu amărăciune.
A păstrat o clipă tăcerea, apoi a vorbit cu resemnare.
— Te-aş putea învăţa şi asta, dacă o să ai vreodată timp să înveţi.
Nu prea aveam ce răspunde. Aşa că am pus altă întrebare:
— Astăzi de ce nu ne-am pus încă în mişcare?
M-a privit cu uimire, apoi a zâmbit.
— Pentru că am ajuns, prietene. E cel mai bun şi apropiat loc pentru tabără pe
care l-am putut găsi. Peottre a spune că, nu departe de aici, dragonul era înainte
vizibil prin gheaţă, ca o formă ceţoasă. Prinţul Dutiful, Chade şi toţi ceilalţi urcă
spre dragon, conduşi de Peottre şi de narcescă. Martorii Hetgurdului îi însoţesc.
Acolo, sus.
A arătat cu degetul.
Suprafaţa lucioasă şi sculptată a gheţarului era înşelătoare. Unde părea netedă şi
continuă era de fapt plină de ridicături şi adâncituri. Uitându-mă cu atenţie, am
zărit grupul nostru, ca un şir de furnici, pe panta îngheţată. L-am desluşit pe
Peottre, în blănurile lui, în frunte, urmat la doi paşi de narcescă. Erau cu toţii
acolo, în spatele celor doi, pe panta aflată imediat deasupra noastră. Numai eu şi
Web rămăseserăm în tabără. Am întrebat de ce.
— N-am vrut să te trezeşti aici singur. Riddle mi-a spus că ai vorbit de
sinucidere. A clătinat din cap, cu un aer sever. Te cred mai presus de aşa ceva.
Totuşi, văzând în ce toane proaste erai ieri, n-am vrut să risc.
— N-o să-mi pun capăt zilelor. A fost o nebunie trecătoare, otrava ierbii,
răspândită în mine, nu ceea ce gândesc eu, m-am scuzat.
De fapt, privind înapoi, la vorbele nebuneşti pe care le înşirasem în cu o zi în
urmă, mi-era ruşine că-mi rostisem astfel de gânduri cu glas tare. În cele Şase
Ducate, sinuciderea a fost întotdeauna condamnată, ca dovadă de laşitate.
— Şi de ce foloseşti o astfel de iarbă, când ştii că-ţi face atât de rău? m-a întrebat
cu asprime.
Mi-am muşcat limba, dorindu-mi să fi ştiut ce spusese Chade despre starea mea
de slăbiciune.
— Am mai folosit-o, ca leac pentru dureri foarte puternice sau pentru istovire,
am răspuns cu voce scăzută. De data asta, doza a fost mult mai puternică decât
am crezut.
A oftat prelung.
— Înţeleg, s-a mulţumit să spună, dar am simţit cât de mult mă dezaproba.
Am mâncat fiertura îngheţată din oală. Era mâncare de-a insularilor şi duhnea
puternic a untură de peşte. Făcuseră o supă din cubuleţe cleioase de peşte uscat
fiert, terciuit şi amestecat cu untură, ca să-l ţină laolaltă. Îl încălziseră în zăpadă
topită şi ieşise o supă groasă şi grasă. În ciuda mirosului scârbos, m-am simţit
într-o mai mare măsură eu însumi. Dar continua să mă înconjoare o absenţă
stranie. Nu amuţise doar muzica lui Thick. Mă obişnuisem cu prelungirile
filiforme ale conştienţei, întinse către Dutiful, către Chade, către Bufon, către
Nettle. Fusesem rupt de reţeaua mea de legături.
Web m-a privit mâncând şi curăţând apoi oala. Am adăpostit focul din vasul de
lut, cu prea puţină speranţă că avea să supravieţuiască.
— Ne alăturăm celorlalţi? m-a întrebat apoi, şi am dat din cap posomorât.
Peottre marcase drumul cu bucăţi strălucitoare de pânză roşie legate de beţe
înfipte atât în dreapta, cât şi în stânga. Am pornit-o împreună cu Web pe poteca
şerpuitoare pe suprafaţa gheţarului. La început am mers aproape în tăcere. Pe
urmă, Web a început să-mi vorbească şi am sfârşit prin a-l asculta.
— M-ai întrebat la ce e bun Harul dacă nu mai ai tovarăş. Înţeleg că încă îţi mai
jeleşti lupul şi găsesc că aşa se şi cuvine. Ai fi scăzut în ochii mei dacă te-ai fi
repezit să te legi de o altă făptură doar ca să nu fii singur. Cei cu Sânge Străvechi
nu au astfel de obiceiuri, nu sunt ca un văduv care se însoară pur şi simplu ca să
le facă rost de o mamă copiilor săi şi ca să-i încălzească lui cineva patul. Prin
urmare, e drept să aştepţi. Dar, între timp, n-ar trebui să-i întorci spatele magiei
tale.
Stai prea puţin de vorbă cu noi, ceilalţi înzestraţi cu Har. Care nu ştiu că
stăpâneşti şi tu magia noastră, şi printre ei se numără Swift, cred că ne ocoleşti
fiindcă o dispreţuieşti. Chiar dacă nu vrei să afle că ai şi tu Sânge Străvechi, ar
trebui să le schimbi impresia asta. Nu pot să înţeleg pe deplin de ce păstrezi
secretul ambelor tale magii. Regina a spus că n-o să mai îngăduie să fie
persecutaţi înzestraţii cu Har, şi am văzut că tu te bucuri oricum de protecţia ei.
Iar dacă, aşa cum cred acum, stăpâneşti şi magia Farseerilor, Meşteşugul, ei bine,
în cele Şase Ducate asta a fost întotdeauna considerată onorabilă şi privită cu
ochi buni. De ce ascunzi faptul că-ţi slujeşti cu ea regina şi prinţul?
M-am prefăcut că urcuşul mi-a tăiat prea tare răsuflarea ca să pot răspunde
imediat. Panta era abruptă pe toată lungimea ei, dar nu mă obosise chiar atât de
mult. În cele din urmă, am cedat în faţa tăcerii lui Web.
— Aş dezvălui prea multe despre mine. Cineva ar putea să le pună cap la cap, să
se uite la mine şi să zică: Bastardul cu Har trăieşte. Ucigaşul regelui Shrewd,
bastardul nerecunoscător întors împotriva bătrânului care i-a oferit adăpost. Nu
cred că politica reginei de tolerare a Sângelui Străvechi e pregătită să dea piept
cu aşa ceva.
— Prin urmare, o să-ţi trăieşti tot restul vieţii fiind Tom Badgerlock?
— Mi se pare foarte probabil.
Am încercat să nu-mi las amărăciunea să-mi ajungă în glas, dar n-am izbutit.
— Simţi asta? m-a întrebat Web pe neaşteptate.
— Simt că e cel mai înţelept lucru pe care-l pot face. Chiar dacă nu e şi cel mai
uşor, am răspuns fără tragere de inimă.
— Nu, nu. Deschide-te pentru Har, omule. Simţi ceva, ceva imens, atât de mare
cum n-ai mai simţit niciodată?
M-am oprit şi am încremenit în tăcere. Harul e ca orice alt simţ. Te obişnuieşti
într-o asemenea măsură cu sunetele zilei sau cu mirosurile din jurul focurilor din
bucătărie încât nu le mai dai atenţie. Aşa că am rămas neclintit, ca şi cum aş fi
ascultat, dar, în realitate, deveneam conştient de împletitura vieţii care mă
înconjura. L-am simţit pe Web, cald şi sincer, şi lângă mine. Mai sus, pe potecă,
i-am simţit pe ceilalţi, un şir neclar de creaturi din care izvorau, în proporţii
diferite, oboseala şi neplăcerea. Pentru înzestraţii cu Har senzaţia era ceva mai
puternică, mai clară decât pentru ceilalţi din grup. N-am simţit pasărea lui Web;
bănuiam că zbura deasupra apei, hrănindu-se.
— Numai obişnuitele… am început să dau răspunsul, apoi am amuţit.
Oare simţisem ceva? O foarte mare şi subtilă creştere a senzaţiei date de Har?
Fusese ca şi cum o uşă s-ar fi deschis pentru foarte, foarte puţin timp, pentru a se
închide iarăşi. M-am străduit să nu mă mai mişc deloc şi am închis ochii. Nu.
— Nimic, am zis, deschizându-i din nou.
Web îmi studiase tot timpul faţa.
— Ai simţit, mi-a spus. Iar eu încă mai simt. Data viitoare când o simţi, agaţă-te
de ea.
— Să mă agăţ de ea?
A clătinat din cap cu regret.
— Nu contează. E unul dintre acele lucruri pe care o să le înveţi de la mine „într-
o bună zi”, când o să ai timp.
Niciodată nu-mi mai spusese ceva care să semene atât de mult a dojană. Am fost
surprins, fiindcă mi-a sunat atât de usturător.
Dar ştiam că mă mustră pe bună dreptate. Am găsit în mine puterea de a întreba
cu umilinţă:
— Crezi că ai putea să-mi explici acum, până ajungem?
A întors capul spre mine şi a înălţat din sprâncene, prefăcându-se uşor surprins.
— Păi da, sigur, Fitz. Acum, dacă mi-o ceri, pot. Alege pe cineva din grupul din
faţa noastră, cineva fără Har, şi o să-ncerc să-ţi explic cum se face. O parte dintre
cei cu Sânge Străvechi spun că aşa îşi aleg vânătorii în haită un animal dintr-o
turmă şi îl însemnează drept pradă. Probabil că ai văzut lupi tineri sau alţi
prădători, care nu izbutesc să facă acest prim pas al vânătorii. În loc să-şi aleagă
un singur animal, fug după toată turma sau după toată cireada şi nu prind nimic.
Fiindcă, fireşte, în asta stă puterea turmei. Animalele vânate îşi maschează
individualitatea şi se ascund de vânători rămânând în văzul lor.
Şi astfel, cu foarte mare întârziere, mi-am început lecţiile cu Web. Când i-am
ajuns din urmă pe ceilalţi, puteam deja să-l izolez pe Chade şi să fiu conştient de
prezenţa lui chiar şi atunci când îl pierdeam din ochi. Şi mai avusesem, de alte
două ori, acea senzaţie a unei prezenţe masive, remarcate de Har. Dar, spre
deosebire de Web, pentru mine nu era o noutate. Nu i-am spus asta, deşi faptul
m-a îngrijorat. Puteam să recunosc un dragon când îl simţeam. M-am aşteptat de
fiecare dată să văd umbra unor aripi imense trecând pe deasupra mea, fiindcă nu-
mi explicam cum altfel pot să simt o creatură atât mare, pentru ca în clipa
următoare senzaţia să dispară cu desăvârşire. Dar cerul a rămas albastru, senin şi
pustiu.
I-am găsit pe ceilalţi la adăpostul precar al unui afloriment stâncos. Runele
insularilor dăltuite pe suprafaţa pietrei erau un şirag unduitor, care se pierdea sub
gheaţă. Martorii Hetgurdului stăteau lângă piatră şi li se citea pe chipuri cât de
nemulţumiţi erau de prezenţa lor acolo. Însă pe feţele celor mai mulţi se desluşea
şi un amuzament amar. M-am întrebat din ce motiv. Unul stătea în genunchi şi
săpa în gheaţa care urcase în susul pietrei. Se folosea de cuţitul său de la centură
şi-i înfigea lama de oţel în gheaţa încăpăţânată de parcă ar fi înjunghiat pe
cineva. După mai bine de zece lovituri, a dat deoparte o cantitate neglijabilă de
gheaţă sfărâmată. Efortul părea zadarnic, dar era hotărât să-l facă.
Oamenii lui Longwick îşi aduseseră uneltele. Aveau lopeţi, târnăcoape şi răngi,
dar încă nu se apucaseră de treabă. Pregătiţi să treacă la lucru oricând, stăteau
plictisiţi şi neinteresaţi, aşa cum e de obicei un oştean bun, şi aşteptau să li se
spună ce au de făcut. N-a fost nevoie să mă întreb prea mult de ce nu începuseră
încă. Când ne-am apropiat, Chade şi Dutiful stăteau faţă în faţă cu narcesca şi
Peottre. Coteria Harului aştepta în apropiere. Thick se aşezase pe zăpadă în
spatele lor şi fredona pentru sine, dând ritmic din cap în contrapunct.
— Da, dar unde? a întrebat Chade şi, din tonul lui, mi-am dat seama că n-o făcea
pentru prima oară.
— Aici, a răspuns Peottre răbdător. Aici. Şi-a rotit larg braţul, arătând micul
platou pe care ne aflam. Aşa cum spun runele de pe stâncă, „aici doarme
dragonul Icefyre”. V-am adus aici, aşa cum ne-am înţeles, iar narcesca ne-a
însoţit ca să fie martoră la îndeplinirea însărcinării tale. Mai departe depinde de
voi. Voi sunteţi cei care trebuie să-l dezgroape şi să-i ia capul. Nu asta a acceptat
prinţul să facă, atunci când se afla chiar în casa mamei sale?
— Da, dar nu m-am gândit că va fi nevoie să fac ţăndări un gheţar întreg! Am
crezut că locul în care se află e însemnat într-un fel sau altul. Aici nu e nimic,
doar gheaţă, zăpadă şi stânci. De unde începem?
Unchiul narcescăi a ridicat din umeri.
— Cred că de oriunde vreţi.
La asta, unul dintre războinicii Hetgurdului a râs scurt, tăios. Chade şi-a rotit
privirea aproape nebuneşte. A văzut că ajunsesem în sfârşit şi privirea i s-a oprit
o clipă asupra mea, dar nu părea să creadă că i-aş fi putut fi de cine ştie ce folos.
A încercat din nou cu Peottre.
— Când ai fost ultima oară aici şi ai putut să vezi dragonul, unde se afla?
Peottre a clătinat încet din cap.
— N-am mai venit aici decât de două ori, cu mătuşa mea, când eram un
băieţandru. M-a adus ca să-mi arate drumul. Dar n-am văzut niciodată dragonul,
doar inscripţia care marchează locul. Ultima oară a fost zărit prin gheaţă cu cel
puţin o generaţie în urmă.
Asta a părut să-i trezească o amintire insularului din Tribul Bufniţei, fiindcă a
înaintat brusc, desprinzându-se de grupul celorlalţi membri ai Hetgurdului. A
început să vorbească zâmbind uşor şi dând din cap pentru sine.
— Bunica mea l-a văzut, în copilăria ei. O să vă povestesc ce mi-a povestit ea şi
poate o să aflaţi câte ceva. A venit aici cu mama mamei ei, să lase un dar pentru
Icefyre şi să ceară să ne fie oile mai bune de prăsilă. Când au ajuns, mama
mamei ei i-a arătat o umbră întunecată, care nu se zărea prin gheaţă decât la acea
oră a zilei când are soarele cea mai mare putere. „Iată-l”, i-a pus ea bunicii mele.
„Înainte era mult mai uşor de văzut, dar gheaţa se îngroaşă pe an ce trece, iar el
se afundă tot mai mult. Acum nu mai e decât o umbră şi va veni o vreme când
oamenii se vor îndoi că a existat vreodată. Aşa că uită-te bine şi ai grijă să nu ne
facă niciunul dintre urmaşii noştri de râs îndoindu-se de cunoştinţele propriului
popor.”
Bardul şi-a încheiat povestea la fel de brusc cum o începuse. A rămas tăcut, cu
obrajii îmbujoraţi de vântul care-i flutura părul lung, şi a dat din cap, încântat de
sine însuşi.
— Atunci înseamnă că ştii de unde ar trebui să-ncepem să căutăm dragonul?
Omul din Tribul Bufniţei a râs.
— Nu ştiu. Şi, chiar dacă aş şti, nu v-aş spune.
— Sunt curios, a zis prinţul, cu voce blândă, ce ofrande i se aduceau dragonului
şi cum le accepta.
— Sânge, s-a grăbit Bufniţa să răspundă. Tăiau gâtul unei oi şi lăsau sângele să
curgă pe gheaţă. Mamele cercetau forma băltoacei care se forma şi vedeau unde
o soarbe gheaţa şi unde rămâne la suprafaţă. Şi îşi dădeau seama dacă îl
mulţumiseră sau nu pe Icefyre cu ofranda lor. Pe urmă lăsau oaia aici, pentru
Omul Negru, şi plecau acasă. În primăvara următoare, o grămadă de oi de-ale
noastre au fătat câte doi miei în loc de unul şi niciuna nu s-a îmbolnăvit de
pântecăraie. Am avut un an bun.
Bufniţa ne-a privit cu acreală.
— Ăsta era norocul de care ne bucuram onorându-l pe Icefyre. Dezonoraţi-l şi
îndoiţi-vă de el, şi mă sperie gândul la ghinionul care se va abate asupra caselor
voastre.
— Şi asupra caselor noastre, cu siguranţă, pentru că am fost de faţă, a subliniat
morocănos, omul Hetgurdului din Tribul Focii.
— Casa mamelor noastre a acceptat să ia totul asupra ei, le-a reamintit Peottre,
fără să-i privească. Asupra voastră n-o să cadă nimic.
— Aşa spui tu! a pufnit Bufniţa cu dispreţ. Însă mă îndoiesc că vorbeşti pentru
Icefyre, pe care vrei să-l omori fiindcă aşa i s-a năzărit unei femei!
— Unde e dragonul? i-a întrerupt Chade, în culmea exasperării.
Răspunsul a venit de unde nu se aştepta nimeni.
— E aici, a spus Swift cu voce joasă. O, da, este. Prezenţa lui se retrage şi apoi
dă năvală ca valul purtat de furtună, dar nimeni nu poate nega că e aici.
Băiatul vorbea legănându-se şi vocea părea să-i vină de foarte departe. Cockle i-
a pus mâna pe umăr, iar Web a plecat în grabă de lângă mine către el.
— Uită-te la mine! i-a poruncit lui Swift şi l-a zgâlţâit când a văzut că nu se
grăbeşte să i se supună. Uită-te la mine! a repetat cu insistenţă. Swift! Eşti tânăr
şi încă nu te-ai legat prin Har niciodată. Poate că n-o să pricepi ce-ţi spun, dar
ţine-te pe tine pentru tine. Nu te duce la el şi nu-l lăsa să pătrundă în tine. Simţi o
prezenţă puternică, magnifică şi copleşitoare. Dar nu te lăsa absorbit în ea. Simt
în creatura asta farmecul unei pisici uriaşe, viclenia ademenitoare care o poate
lega de un copilandru, cu sau fără voia lui.
— Poţi simţi dragonul? E cu siguranţă aici şi e viu?
Lui Chade nu-i venea să creadă.
— O, da, a răspuns Dutiful, parcă fără să vrea.
Atunci mi-am dat pentru prima oară seama ce palid e. Noi toţi, ceilalţi, aveam
obrajii îmbujoraţi de frig. El stătea nemişcat, la distanţă de grup. Vorbea uitându-
se la narcescă.
— Dragonul Icefyre e într-adevăr aici. Şi e viu, deşi nu pricep cum e cu putinţă.
A tăcut, ca şi cum s-ar fi gândit profund, cu privirea pierdută. Pot doar să-mi
ating mintea de a lui. Mă întind către el, dar nu-mi dă atenţie. Şi nu pricep nici
de ce pot fi într-o anume clipă conştient de prezenţa lui, pentru ca în următoarea
să se îndepărteze atât de mult încât să nu-l mai pot simţi.
Am încercat să nu casc gura de uimire fiindcă dezvăluise cu atâta nepăsare că e
înzestrat cu Har. Eram surprins şi fiindcă părea să simtă dragonul foarte clar, pe
când Harul meu abia izbutea să-l perceapă. Îmi dădusem seama, cu ceva timp în
urmă, că Harul lui nu e la fel de puternic ca al meu. Oare i-l sensibilizaseră
lecţiile primite de la Web? Pe urmă m-am gândit la o alternativă care m-a şocat.
Oare vorbea despre Har sau despre Meşteşug? În visele mele, Tintaglia mă
atinsese cu Meşteşugul. Şi bănuiam că tot de Magia Meşteşugului se folosise şi
ca s-o găsească pe Nettle. Mi-am îndreptat privirea spre Chade. Părea cufundat
în gânduri şi înciudat. Thick a fost cel care m-a ajutat să mă conving. Părea cu
desăvârşire absorbit de ceea ce fredona şi dădea din cap ritmat. Aş fi vrut să-i pot
auzi muzica Meşteşugului şi mi-am dorit mai mult decât oricât să-l pot face să-şi
ridice zidurile. Nu-l mai văzusem niciodată atât de vrăjit.
— Nu-l căuta! Web şi-a rostit porunca fără să se sinchisească de rangul prinţului.
Există legende, poveşti de demult ale înzestraţilor cu Har, despre puterea de
fascinaţie a dragonilor. Se spune că, dacă te prind nepregătit, îţi pot suci minţile,
inspirându-ţi devotamentul unui sclav. Cele mai vechi cântece te previn că te pun
în pericol respirând răsuflarea unui dragon.
S-a întors brusc spre Cockle, făcându-mă să-l asemuiesc cu un comandant care
le dă ordine oştenilor săi.
— Ştii cântecul despre care vorbesc, nu-i aşa? Ar fi bine să-l ascultăm diseară cu
toţii. În tinereţea mea nu dădeam importanţă acestor cântece foarte vechi, dar, pe
măsură ce am îmbătrânit, am învăţat că în versurile din vremuri îndepărtate se
poate ascunde mult adevăr. Aş vrea să-l ascult din nou.
— Şi eu, i s-a alăturat Chade pe neaşteptate. Aş vrea să ascult orice alt cântec
care are vreo legătură cu dragonii. Dar, deocamdată, dacă simte dragonul, coteria
Harului din slujba prinţului nostru ne-ar putea arăta de unde să-ncepem să
săpăm.
— Să vă spunem unde este, ca să ajungeţi la el şi să-l omorâţi? Nu! Eu, unul, n-o
s-o fac!
Swift rostise cuvintele cu o neaşteptată pasiune arzătoare. Nu-l mai văzusem
niciodată atât de îndurerat. Chade s-a întors imediat spre el.
— Ţi-ai uitat atât de repede jurământul de credinţă faţă de prinţ?
— Nu…
Băiatul nu-şi putea găsi cuvintele. S-a împurpurat la faţă, apoi a pălit. L-am
privit străduindu-se să-şi regăsească loialitatea şi mi-am dorit să-l pot ajuta.
Dintre toţi cei de faţă, ştiam probabil cel mai bine ce sfâşiat îi era sufletul.
— Încetaţi! a spus încet Web, în vreme ce bătrânul asasin îl fixa pe băiat cu o
privire aspră.
— N-are nicio legătură cu tine, a răspuns Chade, la fel de încet şi, pentru prima
oară, l-am văzut pe Web înfuriindu-se.
I s-au reliefat muşchii şi i s-a bombat pieptul. S-a stăpânit, dar mi-am dat seama
cât de greu îi era. Şi-a dat seama şi prinţul.
— Încetaţi! a repetat el cuvântul rostit de Web, pe tonul poruncii unui rege.
Linişteşte-te, Swift. Nu-ţi pun la îndoială loialitatea faţă de mine. Nu o pun la
încercare cerându-le oamenilor mei să aleagă între ceea ce le spune inima că e
drept şi ceea ce au jurat să facă. Nu împovărez pe nimeni impunându-i aşa ceva.
Iar în clipa asta nici măcar convingerea mea nu e deplină.
Şi-a îndreptat brusc privirea spre narcescă. Ea nu i-a susţinut-o, a preferat să
contemple platoul înzăpezit de sub noi. Am fost surprins când l-am văzut pe
Dutiful apropiindu-se de ea şi oprindu-se în faţa ei. Peottre a făcut un pas, ca şi
cum ar fi vrut să intervină, dar Dutiful n-a încercat s-o atingă. În schimb, a
întrebat-o încet:
— Vrei să te uiţi la mine, te rog?
Elliania şi-a întors capul şi şi-a înălţat bărbia, ca să-i întâlnească ochii. Pe faţă nu
i s-a clintit niciun muşchi, doar în ochi i-a apărut un scurt licăr sfidător. Pentru
câteva clipe, Dutiful n-a spus nimic, ca şi cum ar fi aşteptat să-i vorbească ea.
Totul era tăcere, în afară de şuierul vântului, care răscolea cristalele mărunte de
zăpadă veche de pe gheţar, şi de scrâşnetul acestora sub tălpile oştenilor care se
foiau de pe un picior pe altul, aşteptându-şi ordinele. Nici măcar Thick nu mai
fredona. I-am aruncat o privire. Părea năucit, ca şi cum ar fi încercat să-şi aducă
aminte ceva. Fiindcă narcesca n-a scos nicio vorbă, Dutiful a oftat.
— Ştii despre dragonul ăsta mai mult decât mi-ai spus vreodată. Şi n-am luat
niciodată însărcinarea pe care mi-ai dat-o drept provocarea adresată de o fecioară
peţitorului ei. Nu mi-ai cerut-o dintr-un simplu capriciu, nu-i aşa? N-ai vrea să-
mi spui care e marea importanţă a misiunii pe care mi-ai impus-o, ca să pot lua
hotărârea cea mai potrivită?
Înainte de a rosti ultima frază, am crezut că o convinsese. Aproape că am simţit
cât o îndurera gândul că prinţul s-ar fi putut răzgândi. Am văzut-o îndepărtându-
se de sinceritatea care o ispitise şi preferând o indignare demnă de o tânără
nobilă, crescută la Curte.
— Aşa îţi ţii făgăduielile, prinţe? Ai spus că o s-o faci. Dacă acum ţi s-a făcut
frică, spune-o pe faţă, să ştie toată lumea în ce moment ţi-ai pierdut curajul.
Nu-şi rostise provocarea din inimă. Am simţit-o, aşa cum a simţit şi Dutiful.
Cred că a fost cu atât mai îndurerat, fiindcă Elliania nici măcar nu pusese suflet
în atât de necruţătoarea cutezanţă cu care îi rănea orgoliul. A răsuflat adânc şi şi-
a îndreptat spatele.
— Îmi ţin cuvântul. Nu. Nu ăsta e adevărul. Ţi-am dat cuvântul meu ţie, şi tu
preferi să-l ţii. Ai putea să mi-l înapoiezi şi să-mi iei de pe umeri această
însărcinare. Dar nu o faci. Aşa că, pentru a păstra atât onoarea casei mamei tale,
cât şi pe a casei tatălui meu, o să fac ceea ce am jurat să fac.
— Asta nu e un cerb pe care-l vânezi pentru carne, prinţul meu, a intervenit
Web. Nu e nici măcar un lup pe care-l omori ca să-ţi aperi turmele. Dacă
legendele spun adevărul, e o creatură tot atât de inteligentă ca tine, care nu te-a
provocat în niciun fel s-o ucizi. Nu poţi să treci cu vederea…
Aici Web s-a oprit. Oricât de stârnită i-ar fi fost furia, n-a putut să-şi trădeze
prinţul, dezvăluind secretul Harului său.
— Nu poţi să treci cu vederea ceea ce îţi voi spune acum. E viu, acest Icefyre.
Nu ştiu cum izbuteşte să supravieţuiască, nici cât de puternică e scânteia vieţii
care mai zăboveşte în el. Apare şi dispare la hotarul conştienţei mele, ca o
flacără muribundă pe ultimul tăciune. S-ar putea să fi bătut atâta drum ca să
sosim aici la timp ca să fim martorii despărţirii sale de lume. În asta n-ar fi nimic
dezonorant. Şi am călătorit destul de mult alături de tine ca să ştiu că nu-ţi stă în
fire să măcelăreşti o făptură care-ţi zace neajutorată la picioare. Poate îmi vei
dovedi că m-am înşelat. Dar sper să nu fie aşa. Însă – şi aici s-a întors către
ceilalţi înzestraţi cu Har dacă nu îndeplinim cererea prinţului nostru de a
descoperi exact unde se află dragonul, dacă nu-l scoatem pe Icefyre din gheaţa
care-l ţine strâns, cred că va muri cu siguranţă, exact aşa cum va muri dacă i se
va tăia capul. Voi, ceilalţi, puteţi face ce doriţi. Însă eu voi folosi fără şovăire
magia cu care m-a binecuvântat Eda ea să găsesc închisoarea dragonului şi ca să-
l eliberez. Şi-a coborât vocea. Mi-ar fi, desigur, mult mai uşor dacă m-aţi ajuta.
În timp ce se spuseseră toate acestea, oamenii Hetgurdului se strânseseră
deoparte. Le-am aruncat o privire şi n-am fost prea surprins când l-am văzut pe
Bufon nu printre ei, ci lângă grupul lor, ca şi cum ar fi vrut să arate foarte clar de
partea cui era. Bufniţa, bardul, asculta totul cu acea privire atentă pe care o
cunoşteam atât de bine din zilele petrecute alături de Starling. Fiecare cuvânt
rostit acolo avea să-i rămână întipărit în memorie, spre a-şi găsi mai târziu locul
în ritmurile unduitoare ale graiului menestrelilor din insule. Pe feţele celorlalţi se
desluşea un amestec de presupuneri şi spaime. Iar pe şeful lor, războinicul din
Tribul Ursului, l-am văzut bătându-se cu pumnul în piept, ca să atragă atenţia
tuturor.
— Nu uitaţi de noi, şi nu uitaţi de ce ne aflăm aici. Dacă e aşa cum spun
vrăjitorii voştri, dacă dragonul trăieşte, dar abia mai suflă, iar voi îl dezgropaţi,
noi vom depune mărturie pentru asta. Şi dacă prinţul plugarilor din cele Şase
Ducate omoară dragonul nostru când e bolnav şi nu poate lupta, mânia tuturor
triburilor nu se va cădea doar asupra triburilor Narvalului şi Mistreţului, pentru
că au iertat o faptă atât de laşă, ci şi asupra celor Şase Ducate. Dacă tânărul prinţ
face asta ca să încheie o alianţă şi să împiedice alte războaie cu poporul de pe
Runele Zeului, să aibă grijă s-o facă întocmai aşa cum ne-am înţeles. Trebuie să
înfrunte dragonul nostru în luptă dreaptă, nu să-i reteze capul cu josnicie, când
zace bolnav. Nu e nicio onoare în uciderea unui războinic deja aflat pe moarte,
dacă nu l-ai doborât cu mâna ta.
Bufonul a ascultat vorbele Ursului în tăcere, într-o poziţie care izbutea cumva să
dea impresia că insularul vorbeşte în numele lui. Nu-şi ţinea braţele încrucişate
pe piept şi nu se încrunta ameninţător. În schimb, se uita fix la Dutiful, Profetul
Alb îl cântărea pe omul care ar fi putut sta în calea încercării sale de a aduce
lumea pe o cale mai bună. Privirea lui mi-a trimis un fior rece pe şira spinării.
Ca şi cum mi-ar fi simţit ochii ţintuindu-l, i-a îndreptat brusc pe ai lui către mine.
Întrebarea din adâncul lor era clară. Ce aveam să fac eu, ce aveam să aleg? Am
întors capul. Nu puteam alege, nu încă. O să ştiu când o să văd dragonul, mi-am
spus. Dacă moare înainte de a-l scoate din gheaţă, a murmurat apoi o parte laşă
din mine, se rezolvă totul, n-o să fiu niciodată nevoit să mă declar fie împotriva
lui Chade, fie împotriva Bufonului. Nu mă simţeam deloc alinat bănuind că
amândoi îmi cunoşteau această speranţă secretă.
Ursului i-a răspuns Peottre. A făcut-o cu aerul plictisit al omului care repetă a o
suta oară o explicaţie pentru un copil încăpăţânat.
— Casa mamelor nervalului e de acord să luăm asupra noastră toate urmările
acestei fapte. Dacă dragonul se ridică împotriva noastră şi ne blesteamă urmaşii,
aşa să fie. Dacă rudele şi prietenii voştri se întorc împotriva noastră, aşa să fie.
Primim ceea ce atragem singuri asupra capetelor noastre.
— Poţi să juri în numele tău! a ripostat furios Ursul. Dar nici vorbele, nici
faptele tale nu-l obligă cu nimic pe Icefyre! Cine poate spune că n-o să se
răzbune pe toţi cei care au venit aici, să fie martori când se săvârşeşte împotriva
lui un act de trădare?
Peottre s-a uitat la zăpada din faţa picioarelor sale. Părea să-şi adune puterile, ca
şi cum s-ar fi pregătit să salte o povară mai grea peste cea care îi încovoia deja
umerii. Pe urmă a vorbit clar şi răspicat, ca şi cum ar fi oficiat un ritual, deşi
cuvintele erau simple.
— Când vine timpul să treceţi într-o tabără sau în alta, ridicaţi-vă armele
împotriva mea. Jur că n-o să dau înapoi, o să mă lupt cu voi toţi. Iar dacă voi fi
înfrânt, fie să vă împlântaţi cu toţii armele în mine înainte să-mi dau ultima
suflare.
La jumătatea micului său discurs, Elliania icnise scurt şi se repezise, ca şi cum ar
fi vrut să treacă în faţa lui. Peottre o împinsese, brutal, cu o asprime cu care nu-l
mai văzusem tratând-o vreodată, şi o ţinuse la o lungime de braţ distanţă,
strângând-o de deasupra cotului, ca şi cum n-ar fi vrut să n-o amestece în ceea ce
tocmai luase asupra lui. Trupul ei fremăta în timp ce-şi înăbuşea suspinele sau
ţipetele şi, când unchiul ei a continuat să vorbească, şi-a ascuns faţa în mâini.
— Dacă Icefyre e ceea ce spun legendele că este, atunci va şti că aţi luptat pentru
cauza lui, şi nu le va găsi caselor mamelor voastre nicio vină pentru ceea ce se
întâmplă aici. Asta vă mulţumeşte?
Odată ce a tăcut, a tras-o brusc pe Elliania lângă el şi luat-o în braţe, s-a aplecat
asupra ei murmurându-i în păr cuvinte pe care nu le puteam auzi. Spusele lui
aşternuseră pe feţele tuturor insularilor expresii de o gravitate înfricoşătoare. Am
căutat din nou, pe bâjbâite, semnificaţia unui gest care îmi era străin. Simţeam
că, într-un fel, Peottre Blackwater făcuse un nou legământ, atât în numele lui, cât
şi în numele lor. Oare în ceea ce le propusese exista ceva dezonorant pentru ei?
N-aveam de unde să ştiu, nu puteam decât să fac presupuneri.
Dutiful urmărea totul cu faţa albă ca varul. Chade stătea nemişcat şi tăcut, şi
tânjeam să-mi pot folosi din nou Meşteşugul. Aveam impresia că, brusc,
zarurilor li se dăduse posibilitatea să cadă în prea multe moduri. Dragonul
dezgropat putea să fie mort, putea să fie viu, putea să se lupte cu noi, putea să nu
se lupte, puteam să-l ucidem şi să-i tăiem capul, dar Peottre putea să moară
făcând ce făgăduise… M-am trezit brusc cântărindu-i pe toţi martorii
Hetgurdului ca luptători, gândindu-mă pe cine aş fi putut ucide în luptă dreaptă
şi pe cine doar printr-un truc. Am aruncat o privire spre Longwick, l-am văzut
dându-le oamenilor săi ordine în şoaptă, şi am bănuit că, de-atunci încolo, prinţul
urma să aibă o umbră în fiecare clipă a zilei şi a nopţii.
Dar Web, Cockle, Swift şi Civil s-au purtat, poate, cel mai ciudat. Neluând în
seamă altceva, s-au pus în mişcare cercetând locul parcă la voia întâmplării şi
uitându-se cu mare atenţie în jos, ca şi cum fiecare ar fi pierdut câte un diamant
printre cristalele scânteietoare de zăpadă. Web a găsit primul un loc unde să se
oprească. A rămas tăcut şi nemişcat, aşteptând. Swift a încremenit la vreo
doisprezece paşi de el. Cam la o lungime de corabie distanţă de băiat, Civil s-a
urcat pe un sloi abrupt şi, la rândul lui, a rămas nemişcat. Cockle a fost ultimul
care şi-a ales locul. Avea nesiguranţă în privire. Şi mergea încet, cu mâinile
întinse, în căutare, de parcă ar fi vrut să simtă o încălzire a aerului, acolo unde
aşa ceva nu putea să existe. S-a îndepărtat treptat de toţi ceilalţi, până când a
ajuns să se oprească la vreo cincisprezece paşi de Web. La care menestrelul s-a
uitat apoi, nesigur, părând să-i aştepte încuviinţarea. Web a dat încet din cap.
— Da. Cred că ai dreptate. E imens, mai mare decât orice altă creatură pe care
am văzut-o vreodată. Aici, sub picioarele mele, se face simţit cu cea mai mare
putere. Dar n-aş putea spune dacă aici îi bate inima înceată sau i se odihneşte
capul. Poate că nu e decât locul unde îi ajunge vârful cozii cel mai aproape de
suprafaţă. Voi, toţi ceilalţi, însemnaţi cu ceva locul unde vă aflaţi. Pe urmă veniţi
spre mine, ca să-mi spuneţi dacă vorbele mele vi se par întemeiate.
Cockle şi-a scos una dintre mănuşile lui cu un singur deget şi a lăsat-o să cadă,
în vreme ce Civil şi-a înfipt în zăpadă bastonul. Amândoi s-au întors lângă
Maestrul Harului, păşind cu atenţie. Eu şi Dutiful am schimbat o privire, apoi ne-
am îndreptat spre Web, ca şi cum am fi fost pur şi simplu curioşi. Am privit cu
atenţie chipul prinţului şi am avut impresia că, pentru el, senzaţia nu era tot atât
de clară cum era pentru mine. Apărea şi dispărea, pâlpâind ca o lumânare gata să
se stângă. Chiar şi după ce am ajuns lângă Web, umăr la umăr cu prinţul, cu
Harul nu puteam simţi dragonul fără întrerupere. Dar eram de acord cu Maestrul.
Când îl simţeam, în locul acela senzaţia era cea mai puternică.
Toţi membrii coteriei Harului stătuseră până atunci cu ochii plecaţi, ca şi cum ar
fi putut vedea prin zăpadă. Şi i-au înălţat pe rând. Dutiful a aşteptat până când i-a
întâlnit pe ai lui Web. Nu ştiu ce s-a petrecut între ei cât timp s-au fixat astfel;
poate s-au măsurat din priviri. Dar, când cel de-al doilea a dat încet din cap,
prinţul l-a lăsat pe al lui în jos, în semn de încuviinţare. S-a întors spre Chade.
— Aici vom începe să săpăm, a spus.















 ROBIN HOBB
DESTINUL BUFONULUI
vol. 2
Robin Hobb este al doilea pseudonim al romancierei americane Margaret
Astrid Lindholm Ogden. Născută în 1952, în California, a crescut în Alaska şi a
urmat cursurile Universităţii Denver timp de un an. La vârsta de optsprezece ani
s-a căsătorit, a abandonat facultatea şi s-a mutat pe insula Kodiak, în apropiere
de Alaska, unde a început să scrie şi să publice în revistele pentru copii. Între
1983 şi 1992, a semnat exclusiv cu pseudonimul Megan Lindholm, în majoritate
lucrări de fantasy contemporan. Din 1995 a adoptat pseudonimul Robin Hobb
pentru cărţi de fantasy european medieval, tradiţional. Ucenicul asasinului,
romanul de debut sub pseudonimul Robin Hobb, a fost nominalizat pentru
British Fantasy Award. Până în 2003 cărţile ei se vânduseră în peste un milion de
exemplare. În anul 2006, romanul Forest Mage a obţinut Premiul Endeavour.
Seria THE RAIN WILDE CHRONICLES (Dragon Keeper, Dragon Haven,
City of Dragons şi Blood of Dragons) s-a bucurat de mare succes. După aceea
scriitoarea a publicat şi apreciata trilogie OMUL ARĂMIU, tipărită la Editura
Nemira. Trilogia FOREST MAGE, de asemenea importantă în cariera lui Robin
Hobb, s-a încheiat în 2008. Ea cuprinde volumele: Shaman’s Crossing (2005),
Forest Mage (2006), Renegade’s Magic (2008).

Capitolul 18
GHEAȚĂ
Regina mea,
Ştii că rămân cel mai loial dintre slujitorii tăi. Nu pun la îndoială înţelepciunea
judecăţii tale, dar îţi cer să aşezi alături de această înţelepciune şi gândul că,
poate, ceea ce am îndurat ne-a împins dincolo de hotarele împărţirii
nepărtinitoare a dreptăţii, conducându-ne către răzbunare. Te asigur că raportul
despre „masacrul Pestriţilor“ e o exagerare grosolană. Dacă noi, cei cu Sânge
Străvechi, am căzut în greşeală, e pentru că ne-am ţinut prea multă vreme
mâinile în frâu, împiedicându-le să treacă la fapte care să-i convingă pe
renegaţii din sânul nostru că nu le mai suportăm atacurile asupra semenilor lor.
A fost, într-un anumit sens, o purificare a propriei noastre case, şi mizeria pe
care a trebuit să ne-o curăţăm din sânge ne umple de ruşine. Te implor să
priveşti în altă parte în vreme ce scoatem din stirpele noastre tot ce ne
dezonorează.
Scrisoare anonimă, primită
după masacrul de la Grimston

Aşa că am început să săpăm în gheaţă.
Longwick i-a trimis pe Riddle şi Hest în tabără, să aducă lopeţi, târnăcoape şi
răngi. În aşteptarea lor, l-a întrebat pe prinţ, cu gravitate:
— Cât de mare vrei să fie groapa, lordul meu?
Dutiful şi Chade i-au desenat conturul în zăpadă, încadrând un loc destul de larg
pentru ca patru oameni să poată lucra fără să se stânjenească unul pe altul. La
săpat am trecut eu, Riddle şi Hest. Şi Longwick ni s-a alăturat, spre surprinderea
mea. Cred că simţea că o companie de gardă atât de puţin numeroasă îi impunea
să pună şi el umărul. Oştenii munceau cu râvnă, dar şi cu stângăcie. Erau
luptători, nu lucrători ai pământului şi, cu toate că ştiau tot ce se cuvenea ca să-şi
fortifice în grabă poziţia, nu mai fuseseră niciodată nevoiţi să sape într-un gheţar.
Nici mie nu mi se mai întâmplase. Trăiam o experienţă plină de învăţăminte.
Săpatul în gheaţă nu e ca săpatul în pământ. Pământul e alcătuit din particule,
care se dau la o parte din faţa lamei unei lopeţi. Gheaţa încheie alianţe şi se ţine
bine de ea însăşi. Stratul de zăpadă pulverizată deasupra a fost cel mai enervant,
aveam senzaţia că luăm în lopeţi făină foarte fină. Fiecare încărcătură era uşoară,
dar o aruncam fără să putem şti niciodată unde cade. Următorul strat ne-a dat
mai puţină bătaie de cap. Odată spartă crusta de gheaţă, a fost ca şi cum am fi
săpat în zăpada bătătorită. Dar munca a devenit tot mai grea pe măsură ce am
ajuns tot mai jos. Nu mai puteai să-nfigi lopata, s-o ridici şi să-i azvârli
conţinutul. Ne foloseam în schimb de târnăcoape ca să spargem gheaţa,
împroşcându-ne unii pe alţii cu aşchii şi bucăţi mărunte. După ce o sfărâmam,
puteam s-o luăm în lopeţi şi s-o aruncăm afară, unde ceilalţi o încărcau pe sănii
şi o îndepărtau de marginea gropii. Dacă lucram cu haina pe mine, sudoarea îmi
şiroia pe spate. Dacă o scoteam, aveam pe cămaşă un strat de promoroacă.
Nu munceam singuri. S-a ajuns la o înţelegere cu membrii coteriei Harului, care
îndepărtau gheaţa scoasă din groapă. După o vreme, cele două grupuri au început
să lucreze în schimburi cu târnăcoapele, cu lopeţile şi la căratul gheţii. La
căderea întunericului, aveam o groapă adâncă până la umăr şi niciun semn că sub
fundul ei s-ar fi aflat un dragon.
Odată cu căderea serii, s-a înteţit vântul, plimbând pe suprafaţa gheţarului rafale
de cristale de gheaţă. Când ne-am adunat în tabăra noastră aflată ceva mai jos, să
ne mâncăm cina călduţă îngrămădiţi în jurul focurilor din vase mici de lut, m-am
întrebat cu nelinişte cât de multă zăpadă avea să arunce vântul în groapa noastră.
În timpul zilei, trudind în comun, ne dăduserăm uitării neînţelegerile, dar seara,
în tabără, ni le-am reamintit. Ne îngrămădiserăm cu toţii în spaţiul strâmt
protejat de cercul de corturi care stăteau în calea vijeliei, despicându-i rafalele, şi
ne dădeau, cumva, iluzia unui adăpost pe întinderea de gheaţă pustie, măturată
de vânt. Deşi n-aveam mult loc, eram împărţiţi în grupuri. Războinicii
Hetgurdului erau mai prietenoşi decât până atunci faţă de înzestraţii cu Har şi de
Bufon, stăteau de vorbă şi făceau schimb de mâncăruri. Bufniţa, bardul lor
costeliv, a stat lângă Cockle în timp ce ne cânta. Menestrelul nostru ne-a desfătat
cu două balade fără acompaniament, fiindcă nu voia să-şi ţină nici mâinile, nici
instrumentele în bătaia vântului îngheţat. Una era despre un dragon care a
încântat un bărbat într-o asemenea măsură, încât acesta şi-a părăsit familia şi
casa, şi n-a mai fost văzut niciodată. Dacă în spatele poveştii se ascundea vreun
mare adevăr, eu nu l-am descoperit. După cum spusese Web, era vorba despre un
om care respirase răsuflarea dragonului şi, în acea clipă, îi dăruise creaturii inima
sa. Cea de-a doua amintea de dragoni într-un mod mult mai obscur, însă am
păstrat cu toţii tăcerea şi am ascultat-o, gânditori, cântată de vocea lui Cockle,
care înfrunta vântul de una singură. Nu-i făcea concurenţă decât glasul lui Thick.
Bondocul stătea lângă Dutiful, fredonând pentru sine şi legănându-se. Chade i-a
adresat de mai multe ori câte un „st”, încercând să-l amuţească, dar bondocul şi-
a reînceput de fiecare dată muzica după numai câteva minute. Asta m-a
îngrijorat, dar nu puteam face nimic.
Ceva mai devreme, în timpul zilei, îi zărisem pe Peottre şi pe narcescă privindu-
ne de sus în timp ce munceam. Aveau amândoi feţele neclintite, încremenite într-
o expresie care trăda speranţă şi spaimă. Dutiful se dusese să le vorbească, dar
nu auzisem nici cuvintele lui, nici vreun răspuns de-al lor. Narcesca îl privise ca
pe un străin care o deranja în timp ce mintea ei era plină de cu totul altceva. Iar
seara cei doi nu ni se alăturaseră ca să ia cina lângă foc, ci intraseră direct în
cortul lor. Numai licărul palid al unei lumânări aprinse înăuntru dovedea că se
aflau alături de noi.
Când s-a încheiat cântecul lui Cockle şi i-am mulţumit cu toţii, eram cât se poate
de nerăbdător să intru în aşternut. Oricât de mult mi-aş fi dorit să pot sta de
vorbă, fără martori, cu Chade, cu Dutiful şi cu Bufonul, mă simţeam mult mai
atras de somn. Trupul meu nu-şi revenise pe deplin după excesul de scoarţă de
spiriduş, iar munca grea şi frigul mă istoviseră.
M-am ridicat întinzându-mă, şi Chade m-a chemat lângă el cu un semn din cap.
Când m-a văzut alături, mi-a cerut să-l aduc pe Thick în cortul prinţului şi să-l
ajut să se pregătească de culcare. La început am crezut că era un pretext, ca să
putem sta de vorbă în linişte, dar, când m-am aplecat asupra bondocului,
îngrijorarea mea a crescut. Se legăna într-o parte şi-ntr-alta, fredonând fără
întrerupere. Ţinea ochii închişi. Am şovăit înainte de a-l atinge, aşa cum şovăie
un copil care s-a ars când îşi întinde din nou mâna spre foc. Pe urmă, muţenia
Meşteşugului meu m-a convins că orice salt al minţii lui către a mea ar fi fost de
fapt o uşurare, nu un şoc. Aşa că i-am pus mâna pe umăr şi l-am zgâlţâit uşor. Nu
numai că n-a urmat nicio smucitură a Meşteşugului, dar Thick nici măcar n-a dat
vreun semn că s-ar fi trezit. L-am zgâlţâit din nou, cu mai multă hotărâre, apoi
am fost nevoit să-l trag de picioare înainte de a se dezmetici cât de cât. După ce a
început să se smiorcăie ca un bebeluş smuls din somn pe neaşteptate, l-am
condus spre cortul prinţului simţindu-mă ca o bestie. În vreme ce-i scoteam
cizmele pline de zăpadă şi hainele groase de deasupra, n-a făcut nimic altceva
decât să-şi bombăne plângerile incoerente despre frig. S-a strecurat sub pături
fără să fie nevoie de vreun îndemn şi le-am îndesat bine în jurul lui.
Tocmai terminasem când au intrat Chade şi prinţul.
— Îmi fac griji pentru el, am spus, pe şoptite, arătând spre Thick cu capul.
De sub mormanul de pături, începuse să fredoneze încetişor.
— E din pricina dragonului, a spus Chade posomorât.
— Aşa credem, a adăugat Dutiful obosit. S-a aşezat pe marginea saltelei sale şi
s-a aplecat să-şi scoată cizmele. Nu putem fi siguri. Încercăm să ajungem la
Thick prin Meşteşug, şi pare să fie acolo, dar nu ne bagă în seamă.
Le-am dat vestea pe care o purtasem toată ziua cu mine, ca pe o piatră pe suflet.
— N-am niciun semn că mi-aş reveni. Meşteşugul meu e în continuare dispărut.
Prinţul a dat încet din cap, fără să pară surprins.
— Am încercat şi s-ajung la tine şi e ca şi cum n-ai exista. E o senzaţie stranie.
Şi-a ridicat privirea, ca s-o întâlnească pe a mea. Acum îmi dau seama că, în cea
mai mare parte a vieţii, te-am simţit. O prezenţă minusculă, într-un colţ al minţii
mele. Ştiai?
— M-am temut de asta, am recunoscut. Şi am discutat cu Chade. Mi-a spus că
aveai vise stranii când erai mic, vise în care îţi apăreau un lup şi un bărbat.
Pentru o clipă, a amuţit de uimire. Pe faţă i s-a aşternut încet un zâmbet.
— Erai tu? Cu Ochi întunecaţi? Pe neaşteptate, a răsuflat adânc şi şi-a ferit
privirea de a mea. Au fost unele dintre cele mai frumoase vise pe care le-am avut
vreodată. Uneori, când eram mic, mă duceam noaptea la culcare dorindu-mi să
am aceleaşi vise. Nu se repetau niciodată, dar câteodată apărea unul nou. Hm.
Mă învăţai Meşteşugul chiar şi atunci, mă învăţai cum să te caut. Şi Ochi
întunecaţi. Oh, pe Eda, Fitz, ce mult trebuie să-i simţi lipsa! În visele alea, eraţi o
singură fiinţă. Ştiai?
M-au podidit brusc lacrimile. M-am întors şi mi-am şters ochii înainte de a
începe să se prelingă.
— Cred că da. Şi Nettle tot aşa mă vede, ca pe un om-lup.
— Înseamnă că ai intrat şi în visele ei?
În glasul lui era oare o umbră de gelozie?
— Nu intenţionat. În visele niciunuia dintre voi. Nu mi-am imaginat niciodată că
îl învăţ pe vreunul dintre voi Meşteşugul. Pe ea o căutam uneori, ca să aflu ce
mai fac Burrich şi Molly. Pentru că îi iubesc şi le simt lipsa. Şi pentru că ea e
fiica mea.
— Dar pe mine?
Pentru o singură clipă, m-am bucurat că îmi dispăruse Meşteşugul. N-am vrut
niciodată să afle prinţul ce rol am jucat în conceperea lui. E adevărat că Verity s-
a folosit de trupul meu pentru asta, dar Dutiful rămâne fiul regelui meu. Nu al
meu. Nu al meu, în niciun fel, în afara celui în care o căutase mintea lui pe a
mea.
— Tu eşti fiul lui Verity, am spus cu voce tare. Nu te-am căutat în mod conştient
şi n-am ştiut că-mi împărtăşeşti visele. Am aflat mult mai târziu.
Am aruncat o privire spre Chade şi am descoperit, cu surprindere, că abia dacă
ne urmărea discuţia. Părea să privească în gol, fără să vadă ce avea în faţa
ochilor.
— Chade? am întrebat cu îngrijorare. Te simţi bine?
A tras brusc aer în piept, ca şi cum l-aş fi trezit din somn.
— Cred că pe Thick îl fascinează dragonul. Am încercat să-i atrag atenţia, dar
muzica lui e puternică, îl acaparează cu totul. Nici eu, nici prinţul nu putem simţi
dragonul cu Meşteşugul. Dar, când mă folosesc de Meşteşug ca să ajung la
Thick, simt că acolo e ceva. Numai că e straniu… ca şi cum ai vedea umbra unui
om, nu şi omul. Nu pot spune despre el nimic mai mult decât că există. Dutiful
spune că, din când în când, Harul lui simte răsuflarea lui Icefyre, dar dispare, ca
un miros când se schimbă vântul.
Am rămas o clipă nemişcat şi mi-am trimis Harul să caute. După o vreme, mi-am
lăsat atenţia să revină în cort.
— E acolo. Şi pe urmă nu mai e. Nu pot spune dacă o face intenţionat, dacă e un
soi de mascare a Harului sau dacă, aşa cum a sugerat Web, e în pragul morţii.
M-am uitat la Dutiful, dar gândurile lui se îndreptaseră în cu totul altă direcţie.
M-am întrebat dacă auzise ceva din tot ce spuseserăm eu şi Chade.
— La noapte o să-ncerc să vorbesc cu Nettle prin Meşteşug, ne-a dat brusc de
ştire. Avem nevoie să păstrăm cu adevărat legătura cu Buckkeepul, şi ea e
singura noastră speranţă. Mai cred şi că, dacă poate distrage cineva atenţia lui
Thick de la dragon, dacă dragonul e ceea ce îl fascinează, tot ea o să izbutească.
Chiar dacă dragonul n-are nicio legătură, Nettle poate fi cea mai sigură cale de a
ajunge la Thick.
Eram uluit. Nu voiam să încerce aşa ceva. Şi totuşi voiam.
— Crezi că poţi da de ea?
— Poate. Ar fi fost mult mai uşor dacă aş fi cunoscut-o.
A subliniat ultimele cuvinte astfel încât să-mi fie foarte clar că din vina mea nu o
întâlnise niciodată. Cred că simţise şovăiala cu care întrebasem, că o simţise
dureros. Am trecut peste asta şi l-am lăsat să continue.
— Mintea mea nu s-a atins de a ai decât o singură dată, şi atunci prin tine. S-o
găsesc singur o să-mi fie greu.
Neliniştea a început să mă mistuie. Ştiam că n-ar fi trebuit să-i pun o asemenea
întrebare, dar i-am pus-o.
— Dacă izbuteşti, ce-o să-i spui?
— Adevărul, a răspuns, după ce m-a fixat îndelung cu o privire întristată. Îmi
dau seama că e o idee cu totul nouă, dar mă gândesc că măcar un singur Farseer
ar trebui să-ncerce.
Ştiam că se străduia să mă provoace. Întâmplările din ziua aceea îl puseseră din
greu la încercare şi începuse brusc să se poarte ca un băiat de cincisprezece ani
bosumflat, în căutarea cuiva pe care să dea vina. M-am străduit din nou să trec
nepăsător peste asta.
— Adevărul e ceva foarte vast. Ce parte a lui vrei să-i dezvălui?
În aşteptarea răspunsului, am încercat să zâmbesc.
— Deocamdată, numai părţile care mă privesc. O să-i spun că sunt într-adevăr
prinţul Dutiful şi că am o nevoie disperată de ajutorul ei ca să-i trimit veşti
mamei mele şi ca să aflu apoi sfaturile ei. Vreau să afle mama cum stau lucrurile
cu Sydel şi cu părinţii ei. Ca să-şi piardă încrederea în ei într-o măsură suficientă
ca s-o salveze pe Sydel, recunosc. Şi, dacă Nettle o să-mi asculte mesajul ăsta şi
o să fie de acord să-l transmită, o să-i explic şi de ce mă tem pentru Thick:
pentru că un dragon îi fură şi puţina minte pe care o are. Dutiful a oftat pe
neaşteptate. Presupun c-o să fiu norocos dacă o să ajungem cu discuţia atât de
departe.
Mi-a aruncat încă o privire tristă.
Cred că în clipa aceea m-a durut cel mai tare pierderea Meşteşugului meu. Nu
voiam să vorbească Dutiful cu fiica mea fără să-l aud, fără să fiu conştient de
asta. Mă temeam de ceea ce i-ar fi putut dezvălui din întâmplare. I-ar fi putut
influenţa părerea despre mine înainte de a avea şansa s-o las să mă cunoască
nemijlocit. I-a răspuns gândului meu, de parcă l-ar fi auzit.
— Nu-ţi rămâne decât să ai încredere în mine, nu-i aşa?
Am tras aer în piept.
— Am într-adevăr încredere în tine, am zis, străduindu-mă să rostesc cuvintele
pe tonul cel mai sincer.
— O să fiu eu alături de băiat, mi-a spus Chade şi a izbucnit într-un râs
zgomotos când mi-a citit pe faţă consternarea. Nu, nu-mi spune că ai încredere în
mine. Nu cred că aş putea să suport.
— Dar n-am încotro, am subliniat, şi el a dat din cap. Ce părere aveţi despre cele
petrecute azi? am întrebat apoi. Credeţi că oamenii Hetgurdului se vor întoarce
împotriva noastră şi ne vor ataca dacă dragonul va fi dezgropat viu şi vom
încerca să-i tăiem capul?
— Da, a răspuns Dutiful. Fără nicio îndoială. Presupun că toate superstiţiile lor
şi toate temerile pe care le-au avut vreodată au fost aţâţate când au văzut că
Omul Negru nu-şi dă aprobarea.
— Cred că ai dreptate, a încuviinţat Chade. Am observat că, în seara asta, când
ne-am dus la culcare, i-au lăsat o altă ofrandă la marginea taberei.
L-am privit clătinând din cap.
— Ştiu la ce te gândeşti. Chiar dacă aş putea s-o fac, sunt de părere că n-ar fi
înţelept. Dacă ofranda ar fi primită acum, nu s-ar gândi că Omul Negru îi aprobă
în sfârşit tocmai fiindcă s-au declarat împotriva misiunii prinţului? E prea târziu
pentru astfel de tertipuri, Chade.
— Presupun că aşa e, a recunoscut, fără să adauge vreo scuză. Iar dacă ai fi prins
furând ofranda, ar putea trece imediat la fapte. Nu. Mai bine să aşteptăm. A oftat
şi şi-a frecat braţele cu vigoare. Sunt atât de sătul de gheţăria asta. Sunt prea
bătrân ca să-mi fie atât de frig tot timpul.
Prinţul şi-a întors privirea în tăcere.
Am schimbat vorba.
— Vă rog pe amândoi să fiţi foarte prudenţi când încercaţi să ajungeţi la Thick.
Şi tu, Dutiful, ai mare grijă când încerci să dai de Nettle. Sunt sigur că nu mi-am
imaginat ceea ce ni s-a întâmplat mie şi lui Thick în ziua aia. Cineva s-a folosit
de Meşteşug ca să ne învrăjbească. Indiferent cine ar fi, încă mai stă la pândă. A
izbutit deja o dată să între în mintea lui Thick. Când încercaţi să vă trimiteţi
gândurile spre el, s-ar putea să vă trădaţi prezenţa. Şi, Dutiful, dacă te urmăreşte,
ar putea ajunge şi la ea în noaptea asta, când o să-ncerci să-i vorbeşti. Sau ai
putea să atragi asupra ta atenţia Tintagliei.
Am devenit brusc laş, fiindcă nu mai speram c-o să-l pot apăra pe niciunul dintre
ei.
— Fiţi prudent, am repetat.
— O să fiu, mi-a răspuns Dutiful iritat, şi am avut certitudinea că nu-i dădea
avertismentului meu importanţa meritată.
M-am uitat la Chade.
— Ţi s-a părut vreodată că îmi lipseşte prudenţa? m-a întrebat mentorul meu.
Da, sigur că da, am fost cât pe ce să răspund. Când ai început să studiezi
Meşteşugul, te-ai repezit cu capul înainte. Mă tem că o s-o faci din nou şi-o să-i
pui în primejdie pe toţi cei care-mi sunt dragi. Dar mi-am ţinut gura şi m-am
mulţumit să clatin din cap în loc de răspuns.
— Mi se pare ciudat să ştiu că aveţi atâtea de făcut în noaptea asta şi eu nu vă
pot ajuta în niciun fel. Mă simt inutil. Dacă nu mai e nevoie de mine aici, mă duc
să mă culc. Sunt obosit. Mi-am rotit umerii. În ultimele luni, la Buckkeep, ar fi
trebuit să mă antrenez mânuind lopata, nu sabia.
Prinţul s-a silit să chicotească.
— Treci pe la Bufon în seara asta? m-a întrebat Chade, cu toată seriozitatea.
— Da.
Am rămas în gardă, aşteptând.
— O să dormi din nou acolo?
Nu l-am întrebat de unde ştia că mai dormisem în cortul Bufonului. I-am răspuns
cu voce golită de orice sentiment.
— Poate. Nu ştiu. S-ar putea, dacă o să stăm de vorbă până târziu şi o să vrea să-
i ţin de urât.
— Ştii, celorlalţi o să li se pară ciudat. Nu te încrunta la mine, eu nu-mi fac griji.
Te cunosc de prea multă vreme ca să mă-nşel în privinţa gusturilor tale când e
vorba să-ţi iei pe cineva în pat. Vreau doar să spun că alţii ar putea să creadă că-i
împărtăşeşti părerea în privinţa lui Icefyre, că şi tu vrei să săpăm ca să eliberăm
dragonul, nu ca să îndeplinim însărcinarea primită de prinţ de la narcescă.
Am păstrat câteva secunde tăcerea, chibzuind. Apoi am răspuns, cu voce
scăzută:
— Nu-i pot împiedica pe oameni să creadă una sau alta, Chade.
— N-o să-l ocoleşti?
L-am privit în ochi.
— Nu. E prietenul meu.
Pentru o clipă, Chade a strâmbat din buze. Pe urmă m-a întrebat cu prudenţă:
— Ai vreo şansă să-l convingi să privească lucrurile la fel ca noi?
— La fel ca tine? l-am corectat. Mă îndoiesc. Nu e vorba de o idee care i-a venit
din senin, Chade. A crezut dintotdeauna că e Profetul Alb. Şi că o parte din ţelul
vieţii lui e să readucă dragonii în lume. Nu cred că-l pot convinge că nu e o idee
bună.
— Sunteţi prieteni de foarte mult timp. Ţine foarte mult la tine, a subliniat el, cu
delicateţe.
— Tocmai de asta n-o să încerc să-l influenţez.
Mi-am îndepărtat părul din ochi. Sudoarea încă neuscată care-mi îmbibase
cămaşa în timp ce săpam începea să-şi facă simţită răceala. Durerea se strecura
în trupul meu obosit, şi nu numai în trup.
— Chade, în privinţa asta va trebui să ai încredere în mine. Nu pot fi unealta ta şi
nu-ţi pot făgădui că o să fac un anumit lucru, indiferent ce vom dezgropa de sub
gheaţă. Pentru prima oară în viaţa mea, de data asta trebuie să-mi fiu fidel mie
însumi.
Mânia i-a schimonosit faţa, pe care apoi, într-o atât de scurtă străfulgerare de era
să-mi scape, i s-a văzut suferinţa. S-a întors aproape cu spatele, ascunzându-şi
chipul în umbră când a spus:
— Înţeleg. Credeam că jurământul tău faţă de Farseeri valorează mai mult decât
atât. Şi, în prostia mea, am crezut că şi eu îţi sunt prieten vechi, poate mai vechi
decât Bufonul.
— Oh, Chade. M-am simţit brusc atât de obosit încât abia mai puteam vorbi.
Pentru mine eşti mult mai mult decât un prieten. Mi-ai fost prieten, părinte şi
apărător când împotriva mea s-au ridicat multe mâini. Mi-aş da viaţa pentru tine,
de asta să nu te îndoieşti niciodată.
— Şi e un Farseer, s-a amestecat brusc Dutiful, surprinzându-ne pe amândoi.
Unul pe care jurământul faţă de familia sa l-a costat deja foarte mult. Aşa că, de
data asta, iată care e porunca mea, ca prinţ al tău, pentru tine, Fitzchivalry
Farseer. Respectă-ţi jurământul faţă de tine. Fii credincios inimii tale aşa cum i-
ai fost credincios lui Verity şi, înaintea lui, regelui Shrewd. Asta îţi porunceşte
regele tău.
L-am primit uluit, nu doar de generozitatea poruncii sale, care-mi oferea o
libertate niciodată garantată mie de un alt rege Farseer, ci şi de neaşteptata
schimbare dintr-un băietan de cincisprezece ani bosumflat într-un moştenitor al
tronului. Privirea mea uimită l-a făcut să se încrunte uşor, neavând nicidecum
idee ce se întâmplase. Mi-am recăpătat graiul.
— Mulţumesc, prinţul meu. E cea mai mare favoare pe care mi-a făcut-o
vreodată un rege Farseer.
— Cu plăcere. Sper doar că n-am făcut ceva cu adevărat prostesc. Fiindcă
amândoi trebuie să ţinem minte că, indiferent ce hotărâre o să iei în ceea ce te
priveşte, eu trebuie să-mi ţin făgăduiala făcută narcescăi. Sunt aici ca să iau
capul dragonului. Şi mare bucurie o să-i mai facă ei o ţeastă îngheţată!
A redevenit brusc băiatul îmbufnat. L-am privit şi mi-am reamintit din nou cât de
greu trebuia să-i fie. Lăsase sărutările furate în urmă, pe insula Mayle. Mă
îndoiam că mai schimbase vreo vorbă cu Elliania între patru ochi de când
părăsise casa mamelor ei. A clătinat din cap, ca răspuns la privirea mea
înţelegătoare.
— Nu pot decât să-ncerc să fac ceea ce e corect şi să sper că de data asta am
ghicit ce se înţelege prin „corect”.
— Aşadar suntem doi, a mormăit Chade.
— Nu. Trei, l-am contrazis.
Eram aplecat asupra micului vas pentru foc şi izbutisem să trezesc tăciunii,
unindu-i într-o singură limbă de flacără. Am luat o bucată mică de cărbune şi am
aşezat-o pe vâlvătaia minusculă.
— Sunt prea bătrân ca să mai fac aşa ceva, şi-a repetat Chade plângerea
preferată.
— Nu. Nu eşti. Prea bătrân o să fii când n-o să mai faci aşa ceva. Călătoria asta
ţi-a priit, după părerea mea. M-am ghemuit lângă el. Chade, crede-mă, te rog.
Problema nu e cine mă manevrează, tu sau Bufonul. Asta nu e o luptă între
voinţele voastre, ca să vedeţi cine e stăpân pe inima mea.
— Atunci ce e? a întrebat în silă.
M-am străduit să-i dau un răspuns.
— Înainte de a mă hotărî de partea cui sunt, trebuie să pricep care e adevărul.
Ştim cu toţii, încă dinainte de a pleca din Buckkeep, că sub pretenţia narcescăi se
ascunde altceva. S-ar putea să vină o vreme când o să vă bucuraţi că am şovăit în
loc să mă supun orbeşte voinţei ei. Între camerista ei, Henja, şi Pestriţi a existat o
legătură. Pun prinsoare pe orice vrei. Elliania, Peottre şi casa mamelor ei
sfidează majoritatea Hetgurdului punându-i prinţului condiţia asta. De ce? Ce au
de câştigat? Ce valoare are pentru ei un cap putred de dragon?
— Ea nu pare încântată fiindcă a trebuit să-mi ceară asta, a remarcat Dutiful, cu
voce joasă. Vrea s-o fac pentru ea, hotărârea ei e de nezdruncinat, ca o stâncă.
Dar nu pare să aştepte cu nerăbdare şi entuziasm, ci cu teamă şi dezgust. Ca şi
cum pretenţia asta n-ar fi apărut din voia ei.
— Dar dintr-a cui? A lui Peottre?
Chade a clătinat uşor din cap.
— Nu. Amândoi au aceleaşi interese şi ea pare să-i fie loială. Nu. Prin urmare,
Fitz a pus întrebarea esenţială. Din voia cui?
Am dat răspunsul care părea cel mai potrivit.
— A Henjei. Are, cumva, putere asupra lor. Asta am văzut. Şi e în cârdăşie cu
Pestriţii, care nu ne au deloc la suflet.
— Pestriţii. Chade mi-a cântărit spusele. Atunci n-o pui la socoteală pe Femeia
Palidă despre care vorbeşte Bufonul?
A pus întrebarea cu mult interes.
— Nu ştiu. În privinţa ei, ce-am văzut noi sau ce-am auzit? Nimic în afară de
ceea ce-a povestit Bufonul. Insularii o pomenesc considerând-o un rău din
vechime, o rea-voinţă din trecut care trebuie ocolită, nu sunt înspăimântaţi cum
ar fi dacă i-ar ameninţa acum. Dragonii noştri din cele Şase Ducate i-au omorât
pe ea şi pe Kebal Rawbread sau cel puţin aşa am auzit spunându-se adesea. Şi
totuşi, fac toţi o legătură între ea şi insula asta. Spun că au scos piatra neagră din
cariera de aici ca balast pentru Corăbiile ei Albe. Şi nu se poate nega că dragonul
abandonat la locul debarcării noastre duhneşte a neoamenii lăsaţi în urmă de
Corăbiile Roşii.
Un căscat m-a luat prin surprindere, nu mi l-am putut stăpâni.
— Oh, du-te la culcare, m-a dojenit Chade. Măcar tu te poţi odihni. În noaptea
asta, eu şi Dutiful trebuie să ajungem cu Meşteşugul departe, să vedem dacă o
putem convinge pe Nettle să ne ajute. Recunosc că tânjesc să aflu ce se petrece
acum în cele Şase Ducate. Dacă acolo Pestriţii au trecut cumva la acţiune, ar
putea însemna că fac joc dublu.
— Poate, a încuviinţat Dutiful căscând, şi mi s-a făcut brusc milă de el.
Eu mă duceam să dorm liniştit. Pe el îl aştepta o noapte de muncă. Totuşi, când
le-am urat noapte bună şi am plecat, am simţit că vedea în Nettle o provocare pe
care o aştepta cu interes şi de care se temea în acelaşi timp. Dar nu m-am mai
gândit la asta după ce am ieşit din cort. Nu mai avea rost. Deocamdată fusesem
scos din joc. Poate pentru totdeauna. Când mi-a trecut asta prin minte, am simţit
pământul clătinându-mi-se sub picioare, apoi m-am silit să-mi continui drumul.
Ar fi fost chiar atât de cumplit să-mi petrec restul vieţii fără Meşteşug? Nu mă
puteam gândi că eram eliberat de el?
M-am oprit pentru scurt timp în cortul gărzilor. Longwick veghea cu priviri
obosite asupra deschiderii de la intrare. A dat din cap către mine în tăcere când
m-am strecurat înăuntru printre oştenii adormiţi, pentru a ieşi pe urmă iarăşi în
noapte. Nu m-a întrebat ce fac. Era omul lui Chade. Asta erau cu toţii, m-am
corectat apoi, privind siluetele adormite. Toţi oştenii care ne însoţeau pe insulă
fuseseră aleşi de el însuşi, pentru discreţia şi loialitatea lor. Cât de necruţători
puteau deveni ca să-i asculte poruncile?
Încă mă mai gândeam la asta când m-am oprit în faţa cortului Bufonului. Am
ascultat o clipă şuierul vântului aducător de rafale de ace de gheaţă, învolburate
într-o furtună ce nu urca mai sus de glezne. Din când în când, câte o pală mă
lovea usturător peste faţă. Dar vuietul vântului şi freamătul gheţii sfărâmate erau
singurele zgomote. În cortul Bufonului, totul era tăcere, însă creaturile de pe
pânza subţire şi rezistentă aveau strălucirea micului foc din interior.
— Pot să intru? am întrebat în şoaptă.
— O clipă, a venit răspunsul, la fel de încet.
Am auzit foşnet de pânzeturi, aproape de nedeosebit de al vântului, şi, după o
scurtă aşteptare, a dezlegat clapa cortului şi m-a primit înăuntru. Stratul de
promoroacă lipit de haine a pătruns odată cu mine. N-aveam ce altceva să-i fac,
dar, când l-am scuturat, Bufonul s-a tras înapoi, înfiorându-se. Mi-am scos de
sub haine, împăturită, roba Străbunilor.
— Uite, ţi-am adus-o înapoi.
Se întinsese deja pe salteaua lui şi se acoperise cu păturile. Mica lui oală stătea,
promiţătoare, deasupra flăcării nu mai mari decât a unei lumânări. El a înălţat din
sprâncene şi a zâmbit.
— Dar arăţi atât de încântător în ea. Eşti sigur că nu vrei s-o păstrezi?
Am oftat. Frivolitatea lui stranie contrasta violent cu tot ce simţisem în seara
aceea.
— Chade şi Dutiful vor încerca la noapte să ia legătura cu Nettle. Prin Meşteşug.
Se tem că dragonul fură minţile lui Thick şi speră că ea îi poate abate atenţia de
la Icefyre.
— Şi tu preferi să nu-i ajuţi?
— Nu pot. Nu mai izbutesc să găsesc în mine nicio fărâmă de Meşteşug. Ştiu că
Thick nu e în apele lui doar după felul în care-şi murmură cântecul. Înainte,
Meşteşugul lui era întotdeauna muzică. De ce acum fredonează şi vorbeşte
nedesluşit? E o schimbare, şi nu-mi plac schimbările, mai ales cele pe care nu le
pricep.
— Viaţa e schimbare, a subliniat el apatic. Iar moartea e o schimbare cu atât mai
mare. Cred că trebuie să acceptăm schimbările cu resemnare, Fitz.
— M-am săturat de atâta resemnare. Pentru că asta a fost toată viaţa mea, o
resemnare îndelungată.
Mi-am lăsat roba să cadă pe salteaua lui şi m-am trântit la capătul ei, silindu-l să-
şi retragă picioarele ca să-mi facă loc. Mi-am scos mănuşile şi mi-am întins
mâinile către focul lui plăpând, încercând să mă încălzesc.
— Ah, Catalizatorule, cum e cu putinţă să nu-ţi dai seama câte s-au schimbat
datorită ţie? Unele fiindcă te-ai resemnat şi ţi-ai acceptat soarta, altele fiindcă te-
ai împotrivit cu disperare. Poţi spune că nu poţi suferi schimbarea, dar eşti
schimbarea însăşi.
— O, te rog! Mi-am încrucişat braţele pe genunchii ridicaţi la piept şi mi-am
culcat fruntea pe ele. Nu vorbi despre aşa ceva în seara asta. Găseşte orice
altceva. Te rog, acum nu mă pot gândi la alegeri şi la schimbări.
— Prea bine. Vocea îi suna blând. Despre ce vrei să vorbim?
— Despre orice. Despre tine. Cum ai ajuns aici, după ce te-am lăsat noi la
Buckkeep?
— Ţi-am spus. Am zburat.
Mi-am săltat capul de pe braţe şi l-am privit cu acreală.
Îmi zâmbea provocator. Vechiul zâmbet al Bufonului, cel care făgăduia adevărul,
deşi ştiai bine că te minte.
— Ba nu. N-ai zburat, am spus răspicat.
— Bine. Dacă zici tu.
— Probabil că, în ciuda sfaturilor lui Chade, Kettricken te-a ajutat să te îmbarci.
Şi ai ajuns aici pe o corabie cu nume de pasăre.
Făceam presupuneri la întâmplare, ştiind că sub povestea lui fantastică trebuia să
se ascundă un sâmbure de adevăr.
— De fapt, în timpul scurtei noastre întâlniri, Kettricken m-a sfătuit să rămân în
Buckkeep. Cred că a avut nevoie de multă voinţă ca să nu-mi spună nimic în
plus. A fost pur şi simplu un noroc că l-am întâlnit pe Burrich, care intra în castel
când eu tocmai ieşeam. Dar, dacă tot am fost de acord să-ţi istorisesc povestea
asta, dă-mi voie să-ncep cu începutul. Să ne întoarcem în clipa în care te-am
văzut ultima oară. Când am crezut că te grăbeşti să-mi vii în ajutor.
Am tresărit, crispându-mă, dar el a continuat cu voce egală:
— Mai-marele portului a chemat Garda Oraşului, care l-a descotorosit de Lordul
Auriu şi de bagajele lui făcând treabă foarte bună. După cum presupun că ai
bănuit, m-au ţinut închis până au plecat corăbiile. Pe urmă am fost eliberat, cu un
potop de scuze şi de asigurări că totul fusese o greşeală groaznică. Dar despre
cele întâmplate se dusese vestea. Când s-a întors Lordul Auriu la locuinţa lui cu
bagajele, creditorii apăruseră deja, convinşi că voise să plece din oraş fără să le
plătească. Şi chiar asta avusese de gând. Au fost încântaţi să-i confişte totul, în
afară de o singură raniţă, cu strictul necesar pentru supravieţuire, pe care fusese
destul de prevăzător ca s-o lase în odăile lui din castelul Buckkeep.
Din micul vas de cupru aburul a început să se înalţe, pufăind. Bufonul l-a săltat
de pe flacăra minusculă şi a turnat apa într-un ceainic împodobit cu desene
vesele.
N-am putut să nu zâmbesc. Am arătat interiorul cortului cu un gest larg.
— Strictul necesar.
A înălţat dintr-o sprânceană aurie.
— Da, pentru un aventurier civilizat.
A pus capacul ceainicului. Avea forma unui trandafir.
— De ce-ar vrea cineva să fie mulţumit cu mai puţin? Ei, unde rămăsesem? Ah,
da. Lordul Auriu, văduvit de bunurile sale şi de misteriosul său farmec, nu mai
era Lordul Auriu, ci doar un datornic fugar. Cei care-l cunoşteau au fost uimiţi
de sprinteneala cu care a coborât, ca un păianjen, pe faţada clădirii, ca s-o rupă
apoi la fugă pe alee. M-am făcut nevăzut.
M-a lăsat să aştept. S-a frecat la un ochi şi mi-a zâmbit gânditor. Mi-am muşcat
falca până când a renunţat şi a continuat.
— Am ajuns la Kettricken, prin mijloace şi pe căi pe care te las să ţi le
imaginezi. Cred că a fost din cale-afară de uluită când m-a găsit aşteptând-o în
dormitorul ei. După cum ţi-am spus, m-a îndemnat să rămân la Buckkeep, chiar
în castel, sub aripa ei protectoare, până la încheierea însărcinării tale. A trebuit să
refuz, fireşte. Şi…
Aici a tăcut, şovăind.
— Am stat de vorbă cu Burrich. Cred că ştiai deja sau bănuiai. Am fost şocat
fiindcă m-a recunoscut imediat, la fel ca tine. Mi-a pus întrebări, nu fiindcă ar fi
avut nevoie de răspunsuri, doar să confirm ceea ce pusese deja cap la cap de unul
singur, după o discuţie purtată mai înainte cu Kettricken.
A urmat o pauză atât de lungă, încât m-am temut că n-o să mai adauge nimic. Pe
urmă a zis, abia auzit:
— La un moment dat, cuvintele mele l-au înfuriat atât de tare încât am crezut că
mă omoară pe loc. Apoi, pe neaşteptate, a început să plângă.
A amuţit din nou. Am aşteptat neclintit şi mut, simţind că, în loc de limbă,
aveam gura plină cu cenuşă. Am ajuns aproape să sper că n-o să mai continue.
Când a făcut-o, am ştiut că lăsase multe nespuse.
— Neprimind niciun sprijin de la castel, m-am gândit, prosteşte, să mă întorc la
han, să văd ce resturi care m-ar fi putut ajuta să plec lăsaseră în urmă creditorii.
Odăile mele goale arătau de parcă le-ar fi prădat un stol de lăcuste. Dar partea
cea mai rea urma de atunci încolo. Proprietarul m-a zărit intrând, creditorii mei îl
mituiseră ca să-i anunţe imediat ce mă vede sau aude ceva despre mine. Şi şi-a
câştigat pe merit banii murdari. Fiindcă şi-a făcut apariţia un al doilea val de
foşti prieteni furioşi. Ai fi crezut c-au adunat din muncă cinstită banii câştigaţi de
la mine la jocuri de noroc, atât de îndreptăţită părea indignarea lor.
Aşa că am fugit din nou. De data asta prin tot oraşul, nu atât de teama
creditorilor, cât de furie împotriva „prietenilor” mei. Tu mă trădaseşi, Fitz. Şi
poate că era rândul tău să mă trădezi, având în vedere cât de urât te-am trădat eu
cândva.
— Ce?
Eram uimit că putea spune aşa ceva. Dar, când ni s-au întâlnit privirile, am văzut
în ochii lui tot mai închişi la culoare o ruşine rămasă de demult şi mi-am adus
aminte că, odinioară, în munţi, duşmanii mei îl folosiseră împotriva mea.
— Ştii că nu ţi-am purtat niciodată pică pentru asta. N-a fost vina ta, Bufonule.
N-a fost.
— Şi poate că, atunci când m-ai trădat, a fost mai degrabă lucrarea lui Chade
decât a ta, dar răul fusese oricum făcut. Şi eram furios şi înspăimântat şi dezolat
când mă gândeam că ajunsesem atât de departe ca să fiu trădat tocmai de omul în
care aveam cea mai mare încredere. Am fugit din Buckkeep pe jos, scăpat de
urmăritori, dar neştiind pentru cât timp şi întrebându-mă ce-aş mai fi putut face.
M-am întrebat cum era cu putinţă să schimbe Catalizatorul lucrurile astfel încât
Profetul Alb să fie definitiv înfrânt. Şi, încet-încet, mi-a venit ideea că una ca
asta nu se poate; că faptele respectă un tipar mai profund, pe care nu l-am
întrezărit de la bun început. Şi m-am hotărât să mă abandonez în voia lui, deşi nu
puteam ghici despre ce e vorba.
Îmi întorsesem capul, sprijinindu-mi-l pe braţe astfel încât să-l pot privi în vreme
ce povestea. În clipa aceea am oftat şi mi-am destins trupul îndoit. Bufonul a
scos mâna de sub pături ca să pună câte puţin ceai într-o cană şi într-un castron,
apoi mi-a făcut semn să aleg ce vreau. Oala era evident făcută pentru un om care
călătorea singur, şi am fost mişcat fiindcă totuşi îşi împărţea ceaiul cu mine. Am
luat castronul şi am sorbit din el. Avea gust de flori, sorbisem o gură de vară în
acel ţinut unde iarna domnea pe vecie. Căldura se risipea cu iuţeală, încălzindu-
mi pentru scurt timp mâinile când trecea prin vasul de lut. Bufonul îşi bea porţia
cu elegantele lui degete lungi în jurul cănii.
— Continuă, l-am îndemnat, când a rămas în tăcere.
Ştiam că e un truc de povestitor, dar nu-i purtam pică pentru asta.
— Ei bine, a doua hoardă de creditori ascultase cu atenţie tot ce-i spusese prima.
A ajuns curând pe urmele mele. Am fugit, şi încă repede, dar îmbrăcămintea
Lordului Auriu era ceva cam prea bătătoare la ochi ca să mă pot pierde în
mulţime, iar raniţa mă stânjenea. Ţii minte dealul de lângă Buckkeep, cel pe care
se află Pietrele Mărturiei?
— Bineînţeles, am răspuns intrigat.
Era ultimul loc unde aş fi fugit. Pietrele golaşe, negre se înălţau pe o coastă
dezolantă de deal, aşa cum stătuseră dintotdeauna, tocite de vreme şi
nepăsătoare. Locuitorii celor Şase Ducate le folosiseră mereu drept loc de
jurământ. Îndrăgostiţii se făgăduiau acolo unul altuia. Se spunea că, dacă doi
oameni se duelau în mijlocul pietrelor, zeii aveau grijă să se facă dreptate. Acolo
câştigau mereu cei buni, chiar dacă nu li se întâmpla nicăieri altundeva. În jurul
pietrelor, povârnişul arăta bizar de solemn, lipsit de tufe şi de plante agăţătoare.
Un om sau un animal hăituit nu avea unde să se ascundă.
— Dar de ce te-ai dus acolo?
A ridicat din umerii lui înguşti, un gest grăitor.
— Ştiam că nu pot ajunge departe. Dacă mă prindeau şi mă duceau înapoi, la
Buckkeep, creditorii nu s-ar fi mulţumit să-mi ia raniţa, m-ar fi pus să-mi plătesc
datoriile muncind din greu. Şi misiunea mea în lume ar fi eşuat definitiv. Aşa că
m-am hotărât să mă las în voia sorţii, să verific o idee care-mi venise cu mult
timp în urmă. Pietrele Mărturiei sunt porţi, Fitz, la fel ca stâlpii Meşteşugului, de
care te-ai folosit tu când a trebuit să fugi. Fireşte, cu deosebirea că, demult,
cineva sau ceva le-a şters runele de pe toate feţele. Poate că sunt atât de vechi
încât au dispărut de la sine; sau poate vreun strămoş înzestrat cu Meşteşug s-a
gândit să pună capăt întrebuinţării lor ca porţi. Oricum, runele care spun încotro
conduc au dispărut, lăsând în urmă doar semne ciuntite cu timpul. Alergând către
ele, cu raniţa mea grea în spate, mi-am amintit tot ce mi-ai povestit despre
aventurile tale şi ale prinţului Dutiful pe Plaja Comorilor. Ştiam că s-ar fi putut
s-aleg o faţă nepotrivită a pietrei şi să mă trezesc plonjând în apa adâncă şi rece.
Mi-am îndreptat spatele, cuprins cu încetineală de o spaimă care mi-a îngheţat
sângele în vene.
— Bufonule, poate fi mult mai rău! Dacă o piatră e căzută cu faţa în jos şi tu
ţâşneşti din ea izbindu-te de pământ tare? Sau dacă îţi alegi ca destinaţie un loc
unde piatra s-a sfărâmat sau…
— Toate gândurile astea mi-au năvălit în minte când alergam spre pietre. Din
fericire, n-am avut timp să aleg, n-am avut nici măcar timp să mă întreb dacă în
degetele mele a mai rămas destul Meşteşug ca să deschid poarta. M-am izbit de-
o piatră, cu vârfurile degetelor înainte, ştiind doar că trebuie, trebuie, trebuie să
trec prin portal.
A tăcut. În timp ce mă aplecam spre el cu atenţia încordată şi cu sufletul la gură.
Trecerea printr-o poartă a Meşteşugului mă pusese întotdeauna la grea încercare.
Nu ştiam mare lucru despre ele, adică nimic mai mult decât că prin anumiţi
monoliţi verticali tăiaţi din piatra amintirilor şi marcaţi cu rune se putea trece ca
să ajungi în locuri îndepărtate. În toată viaţa mea, nu-i folosisem decât de vreo
zece ori, şi niciodată fără pic de îngrijorare sau chiar de spaimă. O parte dintre
înzestraţii cu Meşteşug din slujba lui Regal, prea puţin experimentaţi, îşi
pierduseră minţile când fuseseră siliţi să-i întrebuinţeze. Iar cel prin care
trecusem cu Dutiful învălmăşise amintirile lui despre timpul petrecut pe Plaja
Comorilor şi ne sleise pe amândoi de puteri.
Bufonul mi-a adresat un zâmbet suav.
— Nu te uita aşa la mine. Doar vezi că am supravieţuit.
— Cu ce preţ? am întrebat, ştiind că întotdeauna te costa ceva.
— Istovire. Am ieşit undeva, n-aş putea să-ţi spun unde. Într-un loc pe care nu-l
mai văzusem în viaţa mea. Era o cetate în ruină, atât de încremenită cum numai
piatra poate fi. În apropiere curgea un râu. E tot ce sunt în stare să-ţi spun. Am
dormit, habar n-am cât de mult. Când m-am trezit, mijeau zorii. Iar stâlpul
Meşteşugului se înălţa deasupra mea. Era curat lună, fără licheni şi fără muşchi,
cu toate runele atât de clare încât păreau dăltuite cu doar o zi înainte. Le-am
studiat vreme îndelungată, înspăimântat de moarte şi totuşi ştiind că erau singura
mea speranţă. Până la urmă, au rămas doar două care ar fi putut fi calea către
ceea ce-mi doream. Şi am intrat din nou în stâlp.
— Nu, am gemut.
— Exact asta am simţit atunci. Am ieşit având senzaţia că alesesem greşit. Dar
ajunsesem unde trebuia.
A tăcut, încântat că mă silea astfel să-i pun întrebarea aşteptată.
— Unde?
— Ţi-aduci aminte de ruinele care semănau cu o piaţă de demult, înconjurată de
prăvălii? De locul ăla pe care se străduia pădurea să-l năpădească? Acolo m-am
urcat pe un stâlp de piatră şi, pentru o clipă, într-un vis, am purtat coroana cu
cocoşi. Şi tu m-ai văzut. Ţi-aduci aminte.
Am dat încet din cap.
— Era pe drumul nostru către Grădina de Piatră. Grădina în care dormeau
dragonii înainte de a-i trezi noi şi de a-i trimite să lupte cu Corăbiile Roşii. Şi
unde dorm acum din nou, cu Verity-Dragonul printre ei.
— Întocmai. Am străbătut din nou poteca din pădure, apoi l-am văzut acolo. Dar
nu pe el îl căutam. Am regăsit-o pe Fata-de-pe-dragon, dormind, cu braţele în
jurul gâtului dragonului, exact aşa cum mi-ai povestit tu. Şi am trezit-o şi am
făcut-o să înţeleagă că trebuie să merg pe Aslevjal, şi am încălecat din nou în
spatele ei, şi a zburat cu mine încoace. Aşa că, vezi tu, vechiul meu prieten, nu
te-am minţit. Chiar am ajuns pe insulă zburând.
Mi-am îndreptat umerii, cu somnul care mă încercase pierit ca prin farmec. În
minte mi-au năvălit o sută de întrebări, dar i-am dat glas celei mai importante.
— Cum ai trezit-o? Ca să trezeşti un dragon de piatră e nevoie de Har, de
Meşteşug şi de sânge. O ştiu foarte bine!
— Aşa e. A fost nevoie. Meşteşugul îl aveam pe degete, iar de sânge era uşor să
fac rost. Şi-a frecat încheietura mâinii, probabil cu gândul la o tăietură veche.
Har nu aveam, şi nu am. Dar nu se poate să nu-ţi aduci aminte că, prosteşte,
pusesem deja ceva din mine în Fata-de-pe-dragon, când încercasem s-o termin
de dăltuit şi s-o trezesc.
— Ca şi mine, mi-am reamintit, cu un sentiment de vinovăţie.
— Da, ştiu, a murmurat. E încă în ea. Ţi-ai pus acolo amintirile pe care nu le
puteai suporta şi sentimentele pe care nu-ţi îngăduiai să le nutreşti. Ai vrut să uiţi
că mama ta te-a părăsit şi că nu ţi-ai cunoscut tatăl. I-ai lăsat şi amintirea torturii
din temniţa lui Regal. Şi, mai presus de orice, i-ai dat durerea pierderii lui Molly
şi a copilului tău, care au ajuns să fie familia lui Burrich, tocmai a lui, dintre toţi
oamenii din lume. Ţi-ai pus în Fata-de-pe-dragon furia şi suferinţa, şi
sentimentul că ai fost trădat. A oftat scurt. E totul încă în ea. Tot ce nu ţi-ai putut
îngădui să mai simţi.
— Le-am abandonat pe toate cu mult timp în urmă, am spus încet.
— Ai tăiat o parte din tine şi ai mers mai departe, fiind mai puţin decât până
atunci.
— Eu nu văd lucrurile aşa, am răspuns cu voce crispată.
— Nu le mai poţi vedea aşa, mi-a adus el la cunoştinţă, cu tot calmul. Fiindcă
nu-ţi mai poţi aduce cu adevărat aminte cât de cumplite ţi se păreau toate.
Fiindcă le-ai lăsat în Fata-de-pe-dragon.
— Nu putem trece peste asta? l-am întrebat, aproape înfricoşat şi aproape furios,
dar neînţelegând de ce mă simţeam aşa.
— Trebuie. Pentru că deja te-ai lepădat de ele, cu atâţia ani în urmă. Şi numai eu
o să mai ştiu vreodată care a fost adevărata profunzime a acelor sentimente.
Numai eu îmi amintesc întru totul ce şi cine erai înainte de-a o face. Fiindcă
suntem legaţi, nu numai prin Meşteşug şi prin soartă, ci şi pentru că amândoi
trăim în Fata-de-pe-dragon. Pentru că ştiam ce amintiri adăposteşte, am putut s-
ajung la ea şi s-o trezesc. Am putut să-i spun care e ţelul meu disperat. Şi ea m-a
adus pe Aslevjal.
A fost o călătorie stranie, nebunească, sublimă. Ştii că am mai călărit alături de
ea. Şi ea, şi ceilalţi dragoni au atacat nu numai Corăbiile Roşii care asaltau cele
Şase Ducate, şi ci Corăbiile Albe, uneltele cruzimii Femeii Palide. Pentru mine,
a fost bizar să mă văd prins în mijlocul unei bătălii adevărate. Nu mi-a plăcut.
— Nimănui nu-i place, l-am asigurat.
Mi-am sprijinit din nou fruntea pe genunchi şi am închis ochii.
— Presupun că nu. Dar, de data asta, zborul alături de ea a fost cu totul altfel. N-
am fost martor la niciun omor, pe lângă noi nu zbura niciun alt dragon. Nu eram
decât noi, ea şi eu în spatele ei, cu braţele în jurul taliei ei zvelte. Ştii că ea face
parte din dragon, nu e o creatură separată. E, mai degrabă, unul dintre membrele
lui, unul în formă de fată. Aşa că nu-mi vorbea, dar, bizară treabă, îmi zâmbea şi,
din când în când, se întorcea să mă privească sau să-mi atragă atenţia cu un gest
dacă voia să-mi arate ceva din lumea de sub noi.
A zburat fără oprire. De când m-am urcat în spatele ei şi puternica bătaie din
aripi a dragonului ne-a ridicat deasupra frunzişului copacilor şi până în clipa
când am coborât pe nisipul negru al plajei pe de Aslevjal, nu s-a odihnit nicio
clipă. Şi nici eu. Mai întâi am zburat sub cerul albastru al verii din ţinuturile de
dincolo de Regatul Munţilor. Apoi ne-am înălţat mai sus, până ce a început să-mi
bată inima cu putere şi m-a cuprins ameţeala, am trecut peste culmile înzăpezite
şi peste pasurile dintre ele, şi ne-am văzut din nou în inima verii. Am zburat
peste satele de pe înălţimi. Sunt cuibărite la cotituri şi pe pante, şi turmele lor
risipite pe păşuni abrupte par flori de măr căzute în livadă după o furtună de
primăvară.
Mi-am imaginat scena în minte şi am zâmbit uşor când mi-a spus cum au trecut,
dis-de-dimineaţă, pe deasupra unui cătun din cele Şase Ducate şi un băietan care
s-a uitat în sus i-a văzut şi a fugit în coliba lui urlând. Şi a continuat să vorbească
despre râuri ca nişte cusături argintii ale pământului, şi despre ogoarele care par
petice când le priveşti de sus, şi despre ocean, încreţit ca o hârtie cu vârfurile
pliurilor acoperite cu argint. În mintea mea, am zburat cu el.
Probabil că am adormit în susurul de cântec de leagăn al acelei poveşti stranii.
Când m-am trezit, în jurul nostru era noapte adâncă. În afara cortului, tabăra era
cufundată în tăcere şi nemişcare, iar în vasul de lut nu mai pâlpâia decât o
singură flacără, pe un fitil îmbibat cu ulei. Eu eram înghesuit sub una dintre
păturile Bufonului, căzută peste marginea culcuşului. El dormea încovrigat ca un
pisoi, cu fruntea aproape atingându-i-se de a mea, în celălalt capăt al saltelei.
Răsufla adânc şi uniform şi una dintre mâinile lui lungi stătea pe păturile dintre
noi cu palma în sus, ca şi cum ar fi oferit ceva sau ca şi cum m-ar fi implorat să-i
dau ceva din mine. Somnoros, mi-am întins braţul şi mi-am pus mâna într-a lui.
N-a părut să se trezească. Şi, ciudat, m-am simţit împăcat cu toate. Am închis
ochii şi am căzut într-un somn adânc, fără vise.
Capitolul 19
SUB GHEAŢĂ
Locuitorii Insulelor Străine au fost întotdeauna piraţi. Înainte de Războiul
Corăbiilor Roşii ne jefuiau când şi când ţărmurile şi se pare că au avut acest
obicei dintotdeauna. Câte o corabie singuratică, condusă de kaempra unui trib,
dădea câte o lovitură rapidă şi se retrăgea luând cu sine vite, o parte din recolta
adunată şi, uneori, prizonieri. Oamenii din Bearns aveau parte de cele mai
multe incursiuni şi, după câte se părea, le făceau faţă cu aceeaşi încântare cu
care savurau cei din Shoaks încăierările de la graniţa cu Statele Chalced.
Ducele de Bearns părea mulţumit că era treaba lui şi nu se plângea prea mult
din pricină că le avea pe cap.
Dar, odată cu apariţia corăbiilor roşii ale Kebal Rawbread, regulile luptei s-au
schimbat. Vasele piraţilor au început brusc să atace în grup, iar piraţii păreau
mai dornici să siluiască şi să distrugă decât să facă repede rost de diverse
lucruri. Ardeau sau nimiceau tot ce nu puteau lua cu ei, măcelărind cirezile şi
turmele şi dând foc grânelor de pe câmpuri şi magaziilor. Îi omorau chiar şi pe
aceia care nu li se împotriveau. Raidurile lor erau de o răutate nouă, una care
nu se delecta doar cu hoţia, ci şi cu devastarea şi nimicirea.
La vremea aceea, nu ştiam absolut nimic despre Femeia Palidă şi despre
influenţa ei asupra lui Rawbread.
SCRIBUL FEDWREN, O Istorie a
Războiului Corăbiilor Roşii

Dimineaţă, şi eu şi Riddle am gemut când am ajuns la marginea gropii săpate. Pe
urmă am trecut la treabă, aruncând zăpada cu care o umpluse vântul pe jumătate.
Era uşoară, nebătătorită, însă munca în sine era enervantă. Era ca şi cum ai fi
săpat într-un loc plin cu pene, dintre care jumătate pluteau în aer, ca să recadă pe
fundul gropii. Aproape că sosise amiaza când am izbutit s-o curăţăm în
întregime, făcând-o să arate aşa cum o lăsaserăm în seara dinainte. Pe urmă au
apărut târnăcoapele şi am început să spargem gheaţa, apoi ne-am apucat s-o
răzuim şi s-o scoatem cu lopeţile.
La început m-au durut muşchii, apoi nu m-au mai durut, apoi am început să am
dureri în alte locuri. În noaptea aceea, istovit, am căzut într-un somn adânc, fără
vise şi fără regrete. Vântul a bătut din nou. Era vânt în fiecare noapte. În fiecare
dimineaţă ne începeam munca scoţând zăpada pe care-o aducea în timpul nopţii.
Totuşi, încet-încet, trudind necontenit, înaintam, iar groapa se adâncea. Când n-
am mai putut să aruncăm gheaţa afară din groapă, am săpat într-un capăt o
rampă. Pe urmă puneam cu lopeţile gheaţa pe o sanie pe care doi oameni o
trăgeau până sus, apoi aruncau gheaţa. Munca era mai mult decât plictisitoare.
Iar în fundul gropii nimic nu dovedea că dragonul se află dedesubt. Mai rău
decât atât, cu Harul nu-l simţeam nicidecum cu mai multă putere, ci tot mai slab.
După acea primă zi, ceilalţi au început să ne ajute. Mai întâi ni s-a alăturat
prinţul Dutiful, care şi-a suflecat mânecile şi a luat un târnăcop. Chade s-a
mulţumit să participe supraveghindu-ne. Mi se părea că seamănă cu motanul lui
Civil, care stătea pe o margine a gropii, privindu-ne cu un dezinteres suprem.
Când a coborât narcescă în groapă, Dutiful şi-a încetat lucrul ca să-i atragă
atenţia că gheaţa pe care-o trimitea în zbor târnăcopul lui ar fi putut s-o rănească.
Ea i-a răspuns cu un mic zâmbet straniu – ceva între tristeţe şi flirt, apoi l-a
avertizat să se ferească de gheaţa azvârlită de târnăcopul ei. Şi a trecut la treabă
lângă el, mânuind unealta cu priceperea unei fete de la ţară.
— Ne-a ajutat întotdeauna să scoatem bolovanii, primăvara, când pregătim
ogoare noi, a spus Peottre.
M-am întors şi l-am văzut privind-o cu un amestec de mândrie şi întristare.
— Haide, dă-mi mie lopata ta o vreme, cât te odihneşti.
Am înţeles ce voia şi i-am dat-o. Pe urmă, împreună cu Elliania şi străduindu-se
să nu se îndepărteze niciodată prea mult de ea, a lucrat cot la cot cu noi. În
schimb, nepoata lui părea să aibă grijă să se afle mereu în apropierea prinţului.
Era primul semn de căldură faţă de Dutiful după mai multe zile, şi lui asta părea
să-i dea curaj. Stăteau de vorbă între două lovituri de târnăcop, cu răsuflările
tăiate, şi-şi făceau pauzele pentru odihnă în acelaşi timp. Peottre veghea asupra
lor, uneori dezaprobator şi alteori melancolic. Cred că, în ciuda voinţei sale,
prinţul începea să-i placă.
Coteria Harului s-a hotărât că e de acord cu eliberarea dragonului, aşa că
membrii săi au început să ne ajute să săpăm fără să se simtă vinovaţi. Iar când
Bufonul a început să-şi folosească forţa trupului vânos atât ca să sape, cât şi ca
să care gheaţa, reprezentanţii Hetgurdului s-au apropiat cu prudenţă să ne
privească. În a treia zi, ne ajutau să tragem afară din groapă săniile pline cu
zăpadă şi gheaţă. Bănuiesc că erau curioşi să vadă dragonul captiv în gheaţă,
ceea ce reprezenta un motiv la fel de bun ca oricare altul.
În a cincea zi, Chade i-a trimis pe Riddle şi pe tânărul Hest înapoi, în tabăra de
pe plajă, după provizii. Peottre nu era sigur că e o idee bună şi le-a atras de mai
multe ori atenţia să nu se abată absolut deloc de la drumul pe care îl însemnase.
Când au plecat, i-a urmărit neliniştit din priviri, cu un aer grav. Au luat cu ei o
sanie, pentru că trebuiau să se întoarcă la noi cu mâncare şi cu sapele şi
târnăcoapele de rezervă necesare, fiindcă numărul mâinilor de lucru crescuse.
Chade le-a spus să aducă şi toată pânza de cort, sperând că puteam să
înconjurăm groapa cu un paravan împotriva vântului sau s-o acoperim cumva, ca
să nu ne mai zădărnicească zăpada spulberată munca în fiecare noapte. Am
bănuit că le-a cerut să vină şi cu restul butoiaşelor cu pulbere explozivă. Când
mă gândeam la asta seara, nu-mi doream deloc să am de-a face cu ceea ce
conţineau, însă în timpul zilei, când mă luptam cu gheaţa veche şi tare, tânjeam
uneori să aflu ce-ar fi putut face.
Săpam întruna. Când mă opream să mă odihnesc şi priveam pereţii gropii,
vedeam straturile de gheaţă care marcau trecerea vremii. În fiecare an, acolo se
depusese altă zăpadă, şi o alta o acoperise în anul următor. Mi-a trecut prin minte
că săpam de fapt în timp şi, uneori, privind straturile, mă întrebam în ce an se
aşternuse, în chip de zăpadă, gheaţa pe care stăteam. De când se afla Icefyre sub
ea şi cum ajunsese acolo? Groapa se adâncea, se adâncea tot mai mult, şi încă nu
văzuserăm nici măcar un solz de dragon. Din când în când, Chade şi Dutiful
cereau părerea coteriei Harului. De fiecare dată, membrii ei îi asigurau pe prinţ şi
pe sfetnicul lui că simţeau prezenţa creaturii, deşi numai din când în când. Eram
de acord cu ei. Însă acele discuţii m-au ajutat să-mi dau seama că Harul meu era
substanţial mai puternic decât al lui Dutiful. Nu eram la fel de perceptiv ca Web,
dar cred că mă aflam cel puţin pe picior de egalitate cu Swift. Cockle era,
probabil, cu foarte puţin mai puternic decât Dutiful, iar Civil era mai puternic
decât menestrelul, dar nu tot atât de ager ca mine. Era straniu să-mi dau seama
că Harul putea fi un talent mai accentuat sau mai firav. Crezusem întotdeauna că
e un simţ pe care îl ai sau nu. Acum îmi dădeam seama că era ca înclinaţia către
muzică sau către grădinărit. Puterea lui varia pe o scară largă, ca şi talentul
pentru Meşteşug.
Poate că enorma putere a Meşteşugului lui Thick era cea care îl lega atât de
strâns de dragon. Bondocul părea să fi devenit pe de-a-ntregul idiot, se uita tot
timpul în gol şi fredona. Din când în când, se oprea şi gesticula scurt cu mâinile.
Nici mişcările acelea, nici melodia nu-mi spuneau nimic. La un moment dat,
într-o pauză de odihnă după săpat, m-am aşezat lângă el. I-am pus şovăitor mâna
pe umăr şi am încercat să-mi regăsesc Meşteşugul. Sperasem că înverşunatul foc
al magiei, care ardea în permanenţă în el, mi-ar fi putut reaprinde propriul talent.
Dar nu s-a întâmplat nimic altceva decât, în scurt timp, o mişcare a umărului,
prin care Thick s-a descotorosit de mâna mea, aşa cum se scutură un cal de o
muscă. Nu-l mai interesa nici mâncarea, şi asta mă îngrijora cel mai mult. În
afară de Galen, primul meu maestru de Meşteşug, şi Verity mă avertizase că e
periculos să te laşi prea absorbit de magie. Era întotdeauna cel dintâi obstacol de
care trebuiau să treacă noii iniţiaţi şi pentru unii se dovedise letal. Pergamentele
cu lecţii conţineau multe poveşti triste despre învăţăcei promiţători care se
lăsaseră furaţi de curentul Meşteşugului pierzându-şi legătura cu lumea noastră
în vreme ce se lăsau desfătaţi de atingerea fără de pereche a magiei. În cele din
urmă, astfel de oameni erau atât de fermecaţi încât îşi pierdeau interesul faţă de
mâncare şi băutură şi de discuţiile cu semenii lor şi ajungeau să nu se mai
îngrijească deloc de ei înşişi. Un pergament atrăgea atenţia că un astfel de
utilizator al Meşteşugului avea să devină un „bebeluş mare şi bălos”, iar Thick
părea pornit pe panta unui asemenea declin. Crezusem întotdeauna că pericolul
era fascinaţia Meşteşugului în sine, fiindcă o simţisem adesea eu însumi. Dar,
dacă Dutiful şi Chade nu se înşelau, bondocul nu era sedus de magie, ci de
atingerea unei minţi străine, mult mai puternice decât a lui. Eu, unul, am încercat
de mai multe ori, zadarnic, să-l stârnesc la vorbă, primind de la el cele mai scurte
răspunsuri posibile, până când, sâcâit, a încheiat spunând:
— Pleacă! Nu e frumos să deranjezi un om ocupat.
Apoi privirea i s-a pierdut în gol şi a reînceput să se legene.
În mine, Meşteşugul rămânea mort.
Şi asta mă umplea de ciudă şi fiindcă Dutiful intrase în legătură cu Nettle. Îi
atinsese mintea de două ori, încercând s-o convingă mai întâi că era într-adevăr
prinţul şi apoi să-l ajute. Prima oară, fiica mea îşi ridicase brusc zidurile în nasul
lui, spunând că n-avea chef de poveşti prosteşti şi că nu vedea de ce ar fi încercat
un prinţ să între în legătură cu ea în vis. A doua oară fusese mai îngăduitoare,
probabil fiindcă Dutiful îi stârnise curiozitatea. Chiar încercase, cu prea puţin
succes, să abată atenţia lui Thick de la preocuparea lui, deşi cred că fusese de
acord mai degrabă fiindcă îşi făcea griji pentru bondoc decât ca să îndeplinească
dorinţa prinţului. Dutiful o însoţise în timpul încercării, dar înţelesese prea puţin
semnificaţia imaginilor de care se folosise ea în vis. N-a putut să-mi spună decât
că Thick părea să se afle într-un loc unde cântecul lui era o parte esenţială dintr-o
compoziţie muzicală mai amplă, din care nu putea fi momit să se desprindă.
Analogia era descurajanta. Cât despre mesajul prinţului către regină, Nettle se
declarase de acord să-i vorbească lui Kettricken despre „visele ei stranii” numai
dacă i se ivea prilejul să o facă între patru ochi, căci nu voia să rişte să se facă de
râs în faţa doamnelor de la Curte. Deja i se întâmplase de mai multe ori, fiindcă
nu le cunoştea obiceiurile, şi nu dorea să le ofere prilejul să se amuze pe
socoteala ei o dată în plus.
Asta m-a umplut de remuşcări. Dacă aş fi fost de acord de la bun început să i se
dezvăluie adevărul şi să fie adusă la Curte, ar fi crescut printre nobili şi n-ar fi
avut de ce să se ruşineze din cauza deprinderilor de ţărancă. M-am întrebat dacă
regina pusese pe cineva să se ocupe şi de studiile şi de manierele ei, ca să-şi
poată îndeplini rolul de moştenitoare secundară a tronului. Tânjeam să pot vorbi
cu ea, să aflu ce i se spusese despre drepturile pe care le avea prin naştere şi să-i
explic de ce fusese crescută aşa cum fusese. Dar lipsa Meşteşugului meu mă
reducea la tăcere şi nu puteam decât să-l implor pe prinţ, în fiecare seară, să-i
vorbească numai în limitele prudenţei.
Continuam să săpăm în fiecare zi. Munca era istovitoare, iar mâncarea puţină şi
searbădă. Nopţile erau friguroase şi vântoase şi abia aşteptam să se întoarcă
trimişii noştri cu pânza de cort. Dar nu apăreau. Chade le-a dat o zi în plus, apoi
două. Oamenii Hetgurdului pretindeau că-l zăresc noaptea pe Omul Negru dând
târcoale taberei, dar ofrandele lor nu erau niciodată acceptate, iar zăpada
spulberată de vânt ascundea urmele pe care le-ar fi putut lăsa. Într-una dintre
discuţiile noastre din fiecare noapte, Bufonul mi-a spus că avusese de mai multe
ori impresia că simte prezenţa Omul Negru şi că bănuieşte că suntem pândiţi. Şi
eu avusesem senzaţia neliniştitoare că sunt privit, dar nu văzusem niciodată pe
nimeni spionându-ne. Am presupus că i se întâmplase şi lui Web, fiindcă îi
ceruse lui Risk de două ori să-şi întrerupă căutarea hranei pe plajă ca să zboare
pe deasupra taberei. Mi-a spus că pasărea nu zărise nimic ieşit din comun, doar
zăpadă şi gheaţă, străpunse pe alocuri de colţi de stâncă.
În scurtele răstimpuri când nu săpam, nu mâncam şi nu dormeam, Web îşi găsea
timp să mă înveţe să-mi folosesc Harul. Mi-a spus, fără pic de cruzime, că lipsa
unui tovarăş de Har îmi prinde bine, fiindcă mă pot concentra asupra magiei fără
s-o reduc la legătura mea cu un animal anume. A adăugat că şi Swift are de
câştigat fiindcă studiază nestingherit, şi de aici am dedus că lecţiile cu băiatul
continuau, ca şi ale mele. Când era cu mine, Web se străduia să mă facă să
înţeleg cum lega Harul toate făpturile vii; nu doar pe oamenii cu Sânge
Străvechi, ci şi toate creaturile. Mi-a arătat cum era cu putinţă să-şi extindă
Harul, înfăşurându-l în jurul lui Thick, percepându-i mai bine nevoile şi
sentimentele, deşi bondocul nu era conştient de asta. Nu se putea face cu
uşurinţă, pentru că îţi cerea să renunţi la propriile nevoi şi interese, slujindu-le pe
ale altcuiva.
— Uită-te la mama unui sugar, la orice mamă, fie ea femeie sau doar femelă. O
să vezi cum se petrece asta la cel mai simplu şi mai instinctiv nivel. Dacă eşti
dispus să-ţi dai silinţa, poţi folosi acest soi de percepţie în cazul oricui. Merită să
o faci, te aduce pe un nivel de înţelegere a altora care face ura aproape
imposibilă. Se întâmplă foarte rar să poţi urî un om pe care îl înţelegi.
Mă îndoiam c-o să-mi reuşească vreodată aşa ceva, dar am încercat. Într-o seară,
când mâncam împreună cu Chade şi Dutiful în cortul lor, m-am străduit să-mi
extind Harul, cuprinzându-l pe bătrânul sfetnic. Mi-am dat uitării foamea,
spatele care mă durea şi îngrijorarea pricinuită de Meşteşugul pierdut, şi m-am
concentrat asupra lui. L-am văzut foarte clar, ca pe o pradă pe care aş fi pus
ochii. Am studiat poziţia în care stătea, spatele lui drept – de parcă i-ar fi fost
atât de înţepenit încât nici măcar nu-şi putea lăsa umerii în jos –, modul în care,
fără să-şi fi scos mănuşile, îşi umplea lingura cu terciul albicios de care aveam
parte la cină. Faţa îi era un joc al contrastelor, cu nasul şi obrajii roşii şi fruntea
palidă din pricina frigului. Pe urmă, ca şi cum i-aş fi văzut pentru prima oară
umbra, am întrezărit o singurătate care îl însoţea din primăvara vieţii. Am simţit
brusc povara anilor săi şi stranietatea unui destin care îl trimisese, la o vârstă
înaintată, într-o tabără de pe un gheţar, alături de un băiat pe care voia să-l facă
rege.
— Ce e? m-a întrebat brusc, şi am tresărit, dându-mi seama că mă holbam la el.
Mi-am scotocit mintea în căutarea unui răspuns.
— Mă gândeam câţi ani şi în câte rânduri am stat la masă în faţa ta şi mă
întrebam dacă te-am văzut vreodată cu adevărat.
A făcut ochii mari, aproape ca şi cum l-ar fi speriat un asemenea gând. Pe urmă
s-a încruntat.
— Şi eu, care credeam că-ţi trece prin cap ceva util! Ei, iată la ce mă gândeam
eu. Riddle şi Hest nu s-au întors cu proviziile. Ar fi trebuit s-apară deja. Azi l-am
întrebat pe Web dacă pasărea lui n-ar putea să-i caute. A zis că e greu să-i explice
că vrea veşti despre doi oameni anume, că e ca şi cum ai întreba un om dacă n-a
văzut doi pescăruşi anume. I-a cerut să caute doi bărbaţi cu o sanie; pe urmă mi-
a spus că pasărea nu i-a văzut. Chade a clătinat din cap. Mă tem de tot ce poate fi
mai rău. Trebuie să trimitem pe cineva pe plajă, nu doar ca să-i caute pe Riddle
şi Hest, ci şi ca să ne-aducă proviziile de care avem nevoie. În seara asta,
Longwick mi-a spus că mai avem mâncare pentru patru zile sau, dacă
micşorează din nou raţiile, pentru cinci. Şi-a frecat obosit mâinile înmănuşate.
Nu mi-am imaginat niciodată c-o să fie nevoie de atât de mult timp ca să
dezgropăm dragonul. Toate istorisirile care-au ajuns până la noi păreau să spună
că e aproape de suprafaţă, ba chiar vizibil până acum câţiva ani. Şi totuşi săpăm
şi iar săpăm şi nu găsim nimic.
— E aici, l-a asigurat prinţul. Şi ne apropiem de el pe zi ce trece.
Chade a pufnit.
— Şi dacă fac un pas pe zi către sud, mă apropii de Buckkeep pe zi ce trece, dar
nimeni nu-mi poate spune în cât timp o s-ajung acolo.
S-a ridicat cu un geamăt. Era clar că nu stătea comod pe solul rece, cu toate că îl
despărţeau de el mai multe pături. S-a foit prin spaţiul îngust din cort, mergând
încet şi întinzându-şi cu prudenţă picioarele şi spatele.
— Mâine îl trimit pe Fitz să vadă ce s-a întâmplat cu Riddle şi Hest. Şi vreau să-i
iei pe Thick şi pe Bufon cu tine.
— Pe Thick şi pe Bufon? De ce?
Pentru el răspunsul era evident.
— De cine altcineva mă pot lipsi la săpat? Dacă-l luăm pe Thick de lângă
dragon, s-ar putea să-şi revină. Şi, dacă-şi revine, lasă-l pe plajă, cu Churry şi
Drub şi cu proviziile. Şi să ne transmită de acolo, prin Meşteşug, ce-o să aflaţi.
— Dar de ce şi Bufonul?
— Pentru că e nevoie de doi oameni ca să tragă sania încărcată şi nu cred că
Thick o să-ţi fie de mare folos pentru aşa ceva. Bănuiesc că va trebui să-l puneţi
pe sanie ca să-l luaţi de-aici. Şi tu eşti unul dintre puţinii oameni care se poate
înţelege cât de cât cu el, aşa că trebuie să te numeri printre cei care pleacă, Fitz.
Ştiu că nu e o însărcinare pe placul tău, dar pe cine altcineva aş putea să trimit?
L-am privit pieziş.
— Nu încerci pur şi simplu să ne îndepărtezi pe mine şi pe Bufon de locul ăsta
înainte de a fi dezgropat dragonul?
A oftat.
— Dacă te-aş fi trimis numai pe tine, fără Bufon, m-ai fi întrebat dacă încerc să
vă despart. Dacă l-aş fi trimis doar pe el, nu şi pe tine, sunt sigur că ai fi spus
acelaşi lucru. Presupun că l-aş fi putut ruga pe Web să plece în misiunea asta cu
Thick şi cu încă un om, dar el nu înţelege cum stau lucrurile cu Meşteşugul
bondocului. Şi dacă s-a întâmplat ceva cu Riddle şi Hest, ei, cred că tu poţi face
faţă unei ameninţări mai bine decât… Şi-a ridicat brusc mâinile şi a spus, parcă
apărându-se: Să fie cum vrei tu, Fitz. Oricum te conduci după capul tău, iar
Bufonul n-o să te însoţească decât dacă o să-l rogi tu. Eu n-am puterea să-l trimit
nicăieri. Prin urmare, hotărârea îţi aparţine.
M-am simţit oarecum jenat. Poate căutasem motive care, de fapt, nu existau.
— Mă duc. Şi-o să-l rog pe Bufon să vină cu mine. Ca să fiu sincer, o schimbare
care mă scapă de săpat e bine-venită. Fă o listă cu tot ce vrei să-ţi aduc.
În sinea mea, m-am hotărât să adun tot lemnul adus de valuri pe plajă şi să-l iau
cu mine, indiferent cât de mult s-ar fi îngreunat povara. Lui Chade i-ar fi priit un
foc bun, mi-am spus, chiar dacă n-ar fi durat decât o singură noapte.
— Atunci să fiţi gata de plecare în zori, m-a sfătuit Chade.
Bufonul n-a fost la fel de încântat ca mine să scape de săpat.
— Şi dacă ajung la dragon în lipsa noastră? Ce se-ntâmplă dacă nu sunt aici să-l
apăr?
— Oamenii Hetgurdului şi coteria Harului sunt împotriva uciderii lui în aceeaşi
măsură ca tine. Nu crezi că sunt destul de mulţi?
Eram întinşi în acelaşi aşternut, spate în spate, ca să profite fiecare de căldura
trupului celuilalt, aşa cum obişnuiam să ne culcăm în Regatul Munţilor, cu atâţia
ani în urmă. Adevărul e că eu aveam foarte puţin de câştigat, fiindcă pe Bufon îl
simţisem întotdeauna rece la atingere. Mă gândeam că e aproape ca şi cum aş
dormi lungit lângă o şopârlă. Dar, cu toate că nu-mi oferea cine ştie ce căldură,
spatele lui lipit de al meu era o dovadă liniştitoare de prietenie, ceva de care nu
mai avusesem parte de când murise Ochi întunecaţi. Te simţi în siguranţă când
ştii că în spatele tău e un prieten, chiar şi dacă doarme buştean.
— N-am idee. Am ajuns prea aproape de momentul în care mi s-au oprit
întotdeauna viziunile.
A tăcut, ca şi cum ar fi aşteptat să-i pun o întrebare, dar era un subiect despre
care nu voiam să aflu amănunte.
— Crezi că ar trebui să mergem? m-a întrebat apoi, cu prudenţă.
M-am foit în aşternut, gemând când muşchii mei îndureraţi s-au plâns.
— Cred că nu m-am gândit prea mult la asta. Chade îmi spune de atât de mult
timp ce să fac, încât am acceptat pur şi simplu să plec. Însă aş vrea să ştiu ce s-a
întâmplat cu Riddle şi Hest. Şi aş vrea să văd dacă Thick îşi revine când ne
îndepărtăm de dragon. Şi… M-am foit din nou, gemând. Nu mă deranjează să
fac câteva zile orice altceva în afară de săpat.
A păstrat tăcerea. Am păstrat-o şi eu, cu gândul la tăcerea lui. M-am întrebat de
ce avea nevoie de atât de mult timp ca să se hotărască. Pe urmă am izbucnit în
râs.
— Ah, da. Aproape că uitasem. Eu sunt Catalizatorul, cel care face schimbările.
Iar asta e o schimbare faţă de ceea ce crezi că ar trebui să faci. Aşa că nu te poţi
hotărî dacă să mi te opui sau nu.
Tăcerea s-a prelungit atât de mult, încât mi-am închipuit că adormise. Ziua
fusese cea mai caldă de până atunci, gheaţa de la suprafaţă devenise apoasă şi
trudiserăm toată ziua în umezeală. Am ascultat vântul, sperând că frigul nopţii o
să acopere gheţarul cu o crustă, astfel încât zăpada să nu poată fi spulberată. Pe
urmă, când eram eu însumi aproape adormit, Bufonul a început să vorbească.
— Mă sperii uneori, când dai glas gândurilor mele. Plecăm mâine. Şi luăm cortul
ăsta cu noi, ca adăpost, da?
— Ideea mi se pare foarte bună, am spus, chiar înainte de a mă afunda în somn.
Aşa că am pornit la drum în dimineaţa următoare. Longwick ne-a dat provizii
pentru trei zile, spunând că n-aveam nevoie de mai mult ca să ajungem pe plajă.
Am strâns minunatul cort al Bufonului şi l-am pus pe sanie în vreme ce
Longwick ne-a dat ultimele instrucţiuni. Dacă ajungeam pe plajă fără să-i
întâlnim pe ceilalţi doi trimişi, trebuia să-i avertizăm pe oştenii care păzeau
proviziile, spunându-le că îl văzuserăm pe Omul Negru. Dacă găseam dovezi că
lui Riddle şi Hest li se întâmplase ceva, trebuia să ne întoarcem imediat în
tabără, să dăm de ştire. Dacă ne întâlneam cu ei, aflaţi pe drumul de întoarcere,
trebuia pur şi simplu să revenim în tabără împreună. Pasărea lui Web avea să
vină din când în când să vadă unde ne aflam. Am dat din cap în timp ce aranjam
pe sanie cortul şi aşternuturi pentru trei oameni. Aşa cum prezisese Chade, a
trebuit să-l aşezăm pe sanie şi pe Thick. Nu putea fi convins să se pună în
mişcare. Nu se împotrivea, pur şi simplu nu-şi dădea câtuşi de puţin silinţa.
Făcea câţiva paşi, apoi se oprea, pierdut în gândurile lui. Dutiful şi Chade au
venit să ne ureze drum bun. Prinţul i-a potrivit bondocului căciula pe urechi.
Ştiam că-şi folosea Meşteşugul încercând, disperat, să-l trezească.
Nu puteam să-i simt strădaniile, dar concentrarea i se citea pe faţă. Thick şi-a
întors încet capul spre el.
— Mă simt foarte bine, a spus alene.
Şi privirea i s-a pierdut din nou în depărtare.
— Să ai grijă de el, Tom, mi-a cerut prinţul ţâfnos.
— Făgăduiesc, prinţul meu. Vom încerca să mergem repede.
Şi, spunând asta, am început să trag sania cea mare, pe care Thick stătea
înfăşurat în pături ca într-un cocon.
Tălpicile bine unse cu ceară alunecau pe zăpadă cu uşurinţă. Aproape prea uşor,
fiindcă de data asta mergeam la vale, nu urcam. A trebuit să mă opresc şi să-i
pun frâna ca să nu coboare în goană, dând peste mine. Cu raniţa sprijinită pe
partea de sus a spatelui, Bufonul deschidea drumul, verificând zăpada ca să fie
sigur că înaintea noastră era teren solid, deşi mergeam pe poteca însemnată de
Peottre.
Ziua era călduroasă şi zăpada mi se lipea de cizme, îngreunându-le. Când
traversam câte un platou, tălpicile saniei se împotmoleau. Sania croia, peste
urma veche, una mai adâncă şi, când se afundau, tălpicile se încărcau cu zăpada
grea, îmbibată cu apă. Dar ziua era frumoasă şi trăgându-l pe Thick cu sania
oboseam mai puţin decât săpând o groapă în gheaţă. Sabia ieftină pe care mi-o
dăduse Bufonul mă lovea peste gambe la fiecare pas, fiindcă Longwick insistase
să fiu măcar eu înarmat. Mergeam oricum mai repede decât o făcusem prima
oară, fiindcă Peottre marcase foarte clar drumul, care cobora tot timpul, fie şi în
pantă foarte lină. Fredonatul lui Thick, scârţâitul tălpicilor şi scrâşnetul paşilor
noştri pe crusta înmuiată a zăpezii nu erau singurele zgomote. Căldura trezise
gheţarul. Am auzit, în depărtare, căderea unor sloiuri, ca un tunet prelungit ceva
vreme. Au urmat trosnete şi pocnete mai puţin zgomotoase, dar la fel de
îndepărtate.
Bufonul a început să fluiere şi m-am înveselit când l-am văzut pe Thick
îndreptându-şi spatele şi ascultându-l. Încă mai fredona întruna, dar am început
să fac comentarii despre decorul de un alb neîntrerupt, primind din când în când
câte un răspuns de la el. Asta m-a umplu de o bucurie iraţională, dar m-a pus şi
pe gânduri.
Puterea Meşteşugului n-avea legătură cu distanţa, şi totuşi, pe măsură ce ne
îndepărtam de dragon, bondocul părea să redevină tot mai conştient de lumea
înconjurătoare. Nu înţelegeam de ce şi aş fi vrut să pot vorbi despre asta cu
Dutiful şi Chade.
Am încercat de mai multe ori, zadarnic, să mă folosesc de Meşteşug. Un om fără
picioare care s-ar fi străduit să facă un salt s-ar fi descurcat mai bine decât mine.
Magia mea pur şi simplu dispăruse. Gândul la pierderea ei îmi punea un gol de
gheaţă în pântec, aşa că l-am alungat. Oricum până una-alta nu era nimic de
făcut.
Ciclul căldură-frig din fiecare zi şi vântul din fiecare noapte neteziseră urmele
periplului nostru pe acelaşi drum. Am încercat să le descifrez, să-mi dau seama
dacă Riddle, Hest şi sania lor trecuseră pe acolo, dar n-am izbutit. Vedeam foarte
bine întinderile înzăpezite de mai jos de noi. Nicăieri nu se mişca nimic, cu
siguranţă nu ceva de mărimea a doi oameni cu o sanie. Mi-am spus că era posibil
că fi zăbovit mai mult în tabăra de pe plajă sau să fi avut vreun ghinion care să-i
întârzie. Am încercat să nu leg dispariţia lor de furtul Meşteşugului meu şi de
apariţiile Omului Negru. Cunoşteam prea puţine fapte ca să pot trage vreo
concluzie. Mi-am dat în schimb silinţa să mă bucur de prospeţimea şi frumuseţea
zilei. La un moment dat, am auzit din înălţimi strigătul unei păsări de mare, mi-
am ridicat privirea şi am văzut un pescăruş descriind un cerc larg deasupra
noastră. Mi-am fluturat mâna, salutând-o pe Risk şi întrebându-mă dacă o să-i
spună lui Web că o recunoscusem.
Am trecut de fostul nostru loc de tabără când de lăsarea serii ne mai despărţea
destul timp şi mai aveam destulă energie ca să ne continuăm drumul, aşa că am
făcut-o. În noaptea aceea ne-am înălţat cortul pe urma din spatele saniei. Thick
încă mai fredona din când în când, dar s-a arătat interesat de mâncare şi apoi
descurajat de simplitatea cinei pe care am pregătit-o. Cortul era cam mic pentru
trei oameni, dar s-a încălzit mult mai repede. În seara aceea, Bufonul ne-a
istorisit mai multe poveşti simple, pentru copii, până când ni s-a făcut somn. De
la o poveste la alta, Thick fredona tot mai puţin şi punea tot mai multe întrebări.
Înainte vreme, m-aş fi enervat fiindcă întrerupea atât de des firul istorisirilor.
Însă atunci m-am simţit uşurat.
— Vrei să le spui lui Chade şi Dutiful noapte bună din partea mea? l-am întrebat
pe bondoc în timp ce se înfăşura în pături.
— Spune-le singur, mi-a răspuns ursuz.
— Nu pot. Am mâncat ceva rău şi acum nu-i mai pot găsi în mintea mea.
S-a săltat într-un cot şi s-a holbat la mine.
— O, da. Acum mi-aduc aminte. Ai dispărut. E mare păcat. A amuţit pentru o
vreme, apoi a adăugat: Ne-au urat noapte bună şi ne-au mulţumit fiindcă i-am
căutat. Şi poate că eu ar trebui să rămân pe plajă, dar se vor hotărî mai târziu.
A răsuflat adânc, mulţumit şi s-a strecurat din nou sub pături.
A fost rândul meu să mă ridic.
— Thick, nu mai tuşeşti. Şi nu mai respiri şuierat.
— Nu.
S-a răsucit în aşternut, izbutind să-mi tragă un picior. Mă pregăteam să mă plâng,
când a adăugat:
— El mi-a spus: „Vindecă-te singur. Nu fi prost, vindecă-te singur, nu mă mai
enerva”. Şi m-am vindecat.
— Cine ţi-a spus asta? l-am întrebat, brusc copleşit de vinovăţie.
De ce eu, Chade şi Dutiful nu ne gândiserăm să-l vindecăm?
În clipa aceea, mi s-a părut evident că ar fi trebuit s-o facem. Mi-a fost ruşine,
fiindcă nu ne trecuse prin cap.
— Uff, a răspuns Thick meditativ. Numele lui e o întreagă poveste, prea lung ca
să fie istorisit. Mi-e somn. Nu mai vorbi cu mine.
Şi asta a fost tot. A adormit adânc. M-am întrebat dacă Icefyre mai avea şi un alt
nume, un nume de dragon.
În timpul nopţii, m-am trezit la un moment dat şi am avut impresia că aud paşi
prudenţi afară. M-am târât până la clapă, apoi am ieşit fără tragere de inimă în
frigul nopţii senine. N-am văzut nimic şi pe nimeni, cu toate că am dat ocol
cortului.
În dimineaţa următoare, am mers în jurul adăpostului nostru pe un cerc mai larg
în timp ce Bufonul s-a străduit să încălzească apă pentru ceai. M-am întors cu
noutăţi.
— Cineva ne-a vizitat azi-noapte, am spus, dându-mi silinţa s-o fac cu nepăsare.
S-a plimbat în jurul taberei, la mare distanţă. Pe urmă a stat o vreme lungit pe
zăpadă, uite acolo. Şi a plecat în partea aia, de unde a venit. Crezi că ar fi bine să
vedem unde s-a dus?
— De ce? a întrebat Thick, chiar în timp ce Bufonul spunea:
— Cred că lordul Chade şi prinţul Dutiful ar vrea să afle asta.
— Şi eu cred.
M-am uitat la Thick. A oftat plictisit, apoi s-a concentrat.
— „Duceţi-vă pe plajă”, ne-a dat de ştire, peste câteva clipe. Dutiful crede că a
lăsat nişte zahăr de arţar în tabăra aia, într-o pungă. Au spus că trebuie să ne
grăbim s-ajungem şi să ne întoarcem cu proviziile şi să le cerem oştenilor de
acolo să vină cu noi. „Nu vă duceţi acum să vedeţi unde merg urmele!”
— Atunci aşa facem.
Cât de mult îmi doream să pot auzi eu însumi gândurile lui Chade!
Am strâns cotul şi l-am pus pe sanie, iar Thick s-a instalat lângă el fără să stea pe
gânduri. Am chibzuit şi am decis că era cel mai simplu să călătorim aşa. Era mai
uşor să-l car, aşezat pe sanie, decât să mergem în ritmul lui lent. Ca şi mai
înainte, Bufonul mergea în faţa noastră, verificând poteca, iar eu trăgeam sania.
Ziua era superbă, peste faţa înzăpezită a lumii sufla un vânt cald. Dacă izbuteam
să ne mişcăm la fel de repede ca până atunci, mă aşteptam să ajungem pe plajă în
după-amiaza următoare. Thick a început brusc să vorbească.
— Nettle a zis că ţi-a simţit lipsa. M-a întrebat dacă o urăşti.
— Dacă o urăsc… Când? Când a spus asta?
— Noaptea. Bondocul şi-a fluturat mâna într-un gest vag. A zis că ai plecat şi nu
te-ai mai întors la ea niciodată.
— Dar e din pricină că am mâncat ceva rău. N-am mai putut s-ajung la ea.
— Da. Thick a trecut peste explicaţia mea cu nepăsare. I-am spus că nu mai poţi
vorbi cu ea. S-a bucurat s-audă asta.
— S-a bucurat?
— Te crezuse mort. Sau cam aşa ceva. Acum are o nouă prietenă, o fată nouă.
Ne oprim curând să mâncăm?
— Nu înainte de a se însera. Avem puţină mâncare, aşa că trebuie să fim
chibzuiţi. Thick, Nettle a…
M-a întrerupt un strigăt de spaimă al Bufonului. Bastonul cu care verifica
drumul se afundase brusc foarte mult. L-a scos, a făcut doi paşi la stânga şi a
încercat din nou. Şi bastonul s-a afundat din nou.
— Nu te mişca! i-am spus lui Thick.
Am luat unul dintre bastoanele de rezervă de pe sanie şi m-am dus lângă Bufonul
nedumerit.
— Zăpadă moale? l-am întrebat.
A clătinat din cap.
— Parcă n-ar fi decât o crustă şi nimic sub ea. Dacă n-aş fi ţinut bastonul bine, ar
fi căzut în gol.
— Trebuie să fim foarte prudenţi. L-am prins de mânecă. Thick, rămâi pe sanie!
i-am reamintit bondocului.
— Mi-e foame!
— Mâncarea e în sacul din spatele tău. Stai liniştit pe sanie şi mănâncă.
Aşa era cel mai simplu să-i dau o ocupaţie. Am făcut trei paşi spre dreapta,
trăgându-l pe Bufon după mine. De data asta, am înfipt bastonul meu. Şi am
simţit exact ceea ce-mi spusese. Crusta de zăpadă a opus mai întâi rezistenţă,
apoi bastonul a intrat în golul de sub ea.
— Beţele lui Peottre sunt înfipte chiar deasupra găurii, a remarcat Bufonul.
— N-ar fi fost greu să le mute cineva, am remarcat eu.
— Totuşi, ca să le mute cineva, ar fi trebuit să treacă pe aici.
— Noaptea crusta ar putea fi mai solidă. Aşa cred.
Nu-mi puteam da seama dacă întâlnisem un pericol firesc pe gheţar sau dacă
drumul însemnat ne condusese către o capcană.
— Să ne întoarcem la sanie, am propus.
— Pare o idee bună, a încuviinţat Bufonul.
Şi, când l-am tras înapoi, îndepărtându-l de prăpastia ascunsă, am căzut amândoi
prin crustă. Eu m-am afundat până la genunchi, iar el până la şolduri, amândoi
ţipând îngroziţi. Pe urmă, când am rămas înţepeniţi aşa, eu am izbucnit într-un
râs zgomotos, amuzat de spaima noastră. Nu era nimic altceva decât un loc unde
se înmuiase zăpada.
— Dă-mi mâna, i-am spus Bufonului, care se chinuia s-ajungă deasupra stratului
alb.
S-a prins de mâna mea şi apoi, în timp ce se apropia de mine, am trecut amândoi
prin a doua crustă şi am căzut în gol.
Am văzut, pentru o scurtă clipă, faţa lui Thick schimonosită de groază. Pe urmă,
ţipătul lui de spaimă a fost înăbuşit de cascada de zăpadă şi gheaţă căzută odată
cu noi şi în urma noastră. M-am ţinut strâns de mâna Bufonului în timp ce mă
zvârcoleam nebuneşte, căutând ceva stabil în lumea din jur. Dar nu găseam
nimic. Totul era alb, ud şi rece şi eram prinşi într-o cumplită şi nesfârşită
alunecare de zăpadă şi de bucăţi de gheaţă.
Când ninge la lumina zilei, zăpada pare atât de uşoară şi de pufoasă! Dar când
umple aerul, dându-i grosimea unui terci, n-o poţi respira. Mi se strecura sub
haine, se târa de parcă ar fi fost vie şi atrasă de căldura mea. M-am străduit să-mi
ridic mâna liberă, punându-mi cotul peste faţă, într-un inutil gest de apărare.
Căderea continua, alunecam lent şi o parte a minţit mele ştia că pe urmele
noastre mai aluneca un val de zăpadă. Şi, în tot acest timp, mă ţineam strâns de
mâna Bufonului şi ştiam că mâna lui liberă nu-i apăra faţa, ci se încleşta cu
disperare de umărul hainei mele. Nu mai aveam ce aer să respir.
Pe urmă, ca şi cum am fi intrat în gâtul unei pâlnii, am căpătat viteză, ajungând
aproape în cădere liberă. Am dat din picioare, cu mişcări vagi de înotător, şi l-am
simţit pe Bufon zvârcolindu-se aproape la fel. Apoi am simţit cum ne oprim,
într-un întuneric umed şi rece. Asta m-am îngrozit şi m-am zbătut, aşa cum ţi-o
cere trupul când e în ghearele morţii. Şi, cumva, deşi n-ar fi părut cu putinţă, am
izbutit să-mi scot capul de sub zăpadă. Am tras în piept aer aproape curat şi m-
am săltat cu greu către el, trăgându-l pe Bufon după mine. Era moale şi m-am
temut că se sufocase deja.
Totul era beznă şi frig, şi zăpadă şi gheaţă în cădere. Târându-l în urma mea pe
Bufon, am mers, afundat până la şolduri, printr-un troian din care am ieşit pe
neaşteptate. Am înaintat cu greutate prin zăpada care nu-mi mai trecea de
genunchi, apoi m-am trezit brusc scăpat de ea. L-am auzit pe Bufon respirând
şuierător. Am răsuflat şi eu adânc, o dată, apoi încă o dată. În aerul pe care l-am
tras în piept încă mai erau cristale fine de gheaţă, dar, chiar şi-aşa, îmbunătăţirea
mi se părea considerabilă. Ne aflam în întuneric.
Mi-am scuturat zăpada din păr şi mi-am scos-o cu pumnii din guler. Îmi
pierdusem pălăria şi o cizmă. În jur totul era negru şi nu se auzeau decât
scrâşnetele de nedescris ale zăpezii care-şi găsea locul după cădere şi respiraţiile
noastre hârjâite.
— Unde suntem? am întrebat gâfâind, şi firava mea voce omenească a părut
chiţăitul înăbuşit al unui şoarece dintr-un hambar plin cu grâne.
Bufonul a tuşit.
— Aici, jos.
Nu ne mai ţineam de mână, dar rămăseserăm destul de aproape unul de altul ca
să ni se atingă trupurile. Era ghemuit la picioarele mele şi l-am simţit făcând
ceva, apoi în palme i-a înflorit o lumină palidă, verzuie. Am clipit, nezărind la
început nimic mai mult decât strălucirea aceea, apoi mi-am dat seama că venea
dintr-o cutie mică, pe care-o ţinea în mâini.
— N-o să dureze mult, m-a prevenit, cu faţa cadaverică în lumina spectrală. Cel
mult o zi. E magie rămasă de la Străbuni, din soiul cel mai rar şi mai scump. Nu
mi-am cheltuit toată averea la jocuri de noroc şi pe băutură. O mare parte a ei e
aici, în mâinile mele.
— Slavă zeilor pentru asta! am spus din toată inima.
M-am întrebat, într-o străfulgerare, dacă nu cumva rostisem acea unică
rugăciune sinceră despre care îmi vorbise cândva Web. Oricât de slabă ar fi fost
lumina, îmi oferea o mare alinare. Era de-ajuns ca să ne lumineze amândurora
feţele când ne priveam. Bufonul îşi păstrase pălăria. Iar raniţa îi atârna,
legănându-se, de o singură curea, cealaltă se rupsese. Eram şocat pentru simplul
fapt că n-o pierduse. Centura sabiei mele dispăruse, cu armă cu tot. Sub privirile
mele, Bufonul şi-a închis la loc mica raniţă. Am păstrat tăcerea în cele câteva
clipe în care ne-am scuturat zăpada de pe haine, apoi ne-am ridicat şi ne-am rotit
privirile.
N-am izbutit să vedem nimic. Lumina noastră era prea slabă ca să ne-arate mai
mult decât avalanşa de zăpadă din care ieşiserăm şi pe noi înşine. Eram într-o
gaură sau într-o grotă de sub gheaţă, dar felinarul Străbunilor nu bătea până la
pereţii ei. De sus nu venea niciun licăr de lumină. M-am gândit că potopul de
zăpadă revărsat pe urmele noastre astupase spărtura prin care căzuserăm. Apoi:
— Thick! Oh, Eda, dă-i minte ca să-i caute pe Dutiful şi Chade cu Meşteşugul,
să le spună ce s-a întâmplat. Sper că n-o să se mişte de pe sanie. Dar o să vină
noaptea, o să vină frigul, şi ce-o să facă atunci? Thick!
Am urlat brusc cuvântul, cu gândul la bondocul pierdut într-o lume de gheaţă,
singur pe o sanie.
— St! m-a dojenit tăios Bufonul. Dacă te aude, s-ar putea să se dea jos de pe
sanie şi să vină spre spărtură. Taci. E într-un pericol mai mic decât noi şi mă tem
că trebuie să-l laşi să-l înfrunte singur. O să le dea de ştire celorlalţi prin
Meşteşug, Fitz. Mintea lui n-o fi fiind foarte ageră, dar îi merge destul de bine şi
are timp berechet să decidă ce are de făcut.
— Poate, am cedat.
Aveam inima cât un purice. Din toate momentele în care aş fi putut fi lipsit de
Meşteşug, acela era cel mai înfiorător. Şi, în clipa următoare, m-am simţit din
nou devastat de absenţa lui Ochi Întunecaţi. Îmi lipseau instinctele lui, raţiunea
lui de supravieţuitor. Mi s-a pus un nod în gât. Eram singur.
Şi-o să te-neci în lacrimi plângându-ţi de milă. Gândul era atât de usturător,
încât părea să vină cu adevărat de la Ochi întunecaţi. Dezmeticeşte-te şi fă ceva.
Supravieţuirea Bufonului depinde de tine. Poate şi a lui Thick.
Am răsuflat adânc şi mi-am ridicat privirea. Licărirea verde izvorâtă din cutie
nu-mi arăta nimic, dar asta nu însemna că nu era nimic de văzut. Dacă nu exista
nicio altă cale de ieşire, atunci trebuia să risc o nouă avalanşă de zăpadă săpând
ca să urc prin prima. Dacă exista alt drum spre suprafaţă, trebuia să-l găsim. Asta
era toată filosofia. Stând acolo şi scâncind ca un căţeluş rătăcit nu rezolvam
nimic. L-am săltat pe Bufon în picioare.
— Haide. Nu putem urca înapoi. Să vedem unde ne aflăm. Dacă ne mişcăm, o să
ne încălzim.
— Bine.
A rostit cuvântul cu atâta încredere, încât mi s-a frânt inima.
Unul dintre bastoanele noastre pentru încercat zăpada ar fi fost bine-venit, dar nu
puteam ghici unde erau îngropate. Aşa că Bufonul a întins mica lui cutie
luminoasă în faţa noastră şi ne-am pus în mişcare, mai mult pe dibuite.
Mergeam fără să dăm de nimic. Dacă ne opream, neclintiţi, şi ne ţineam
respiraţia, auzeam apă picurând şi răsuflarea lentă a gheţarului din jur, pe care-o
simţeam până în măduva oaselor. Călcam pe gheaţă zgrunţuroasă. Deasupra nu
puteam zări niciun tavan. Ne aflam într-o noapte fără stele şi singurele legături
ale oricăruia dintre noi cu lumea erau suprafaţa solidă de sub picioare şi
atingerea celuilalt. N-am zărit nici măcar întunecimea peretelui din faţa noastră
până ce n-am simţit-o izbindu-ne.
Am rămas amândoi lipiţi de el o vreme, fără să scoatem nicio vorbă. În liniştea
aceea, mi-am dat seama că Bufonul tremura şi respira întretăiat.
— De ce nu mi-ai spus că ţi-e chiar atât de frig? l-am întrebat.
A pufnit, apoi a râs fără vlagă.
— Ţie nu îţi e? Mi s-a părut inutil să vorbim despre aşa ceva. Asta e gheaţă sau
piatră? a adăugat, după o nouă răsuflare tremurată.
— Ridică lumina.
A ridicat-o. Am privit peretele cu atenţie.
— Tot nu-mi dau seama. Dar e un zid de care nu putem trece. Să mergem de-a
lungul lui.
— Asta ne-ar putea aduce înapoi, aici.
— Ar putea, dar n-avem de ales. Dacă ajungem de unde-am plecat, măcar o să
ştim că nu există nicio ieşire. Asta e. Aşteaptă o clipă.
Am pus o mână pe perete, la înălţimea umărului, iar cu cealaltă mi-am căutat
cuţitul de la centură. Dispăruse. Fireşte. Bufonul rămăsese cu al lui şi mi l-a
împrumutat ca să scrijelesc un semn. Dar gestul părea inutil.
— La stânga sau la dreapta? am întrebat.
N-aveam idee unde se află nordul şi sudul.
— La stânga, a răspuns, fluturându-şi vag mâna într-acolo.
— Stai puţin, am zis cu glas aspru şi mi-am dezlegat mantia.
Am pus-o pe umerii lui, deşi a încercat să se ferească.
— O să ţi se facă frig! a protestat.
— Îmi e deja. Dar corpul meu s-a încălzit întotdeauna mai uşor decât al tău. Şi,
dacă te doboară frigul, n-o să fie în folosul niciunuia dintre noi. Nu-ţi face griji,
o să-ţi spun dacă o s-o vreau înapoi. Deocamdată poart-o.
A cedat imediat, şi abia atunci mi-am dat seama cât de frig îi era în realitate. Şi-a
lăsat raniţa pe podea şi mi-a dat mie felinarul Străbunilor în timp ce-şi lega
mantia. Şi-a strâns-o în jurul trupului tremurând. Am înălţat cutia şi m-am gândit
că strania culoare a feţei lui nu era doar o iluzie creată de lumina verzuie. S-a
uitat la mine cu un zâmbet abia schiţat.
— Încă mai păstrează căldura ta. Mulţumesc, Fitz.
— Mulţumeşte-ţi ţie. E cea pe care mi-ai dat-o când o făceam pe servitorul tău.
Haide. Să mergem. Am luat raniţa înaintea lui. Ce mai ai aici?
— Mă tem că nimic de prea mare folos. Doar câteva lucruri personale de care n-
aş vrea să mă despart niciodată. La fund e o sticlă mică, cu rachiu. Şi cred că şi
câteva prăjituri cu miere. Le-am luat pentru vreo urgenţă sau poate ca să-l răsfăţ
pe Thick. A râs scurt, sugrumat. Urgenţă. Dar nu ca asta. Oricum, cred că trebuie
să le păstrăm cât mai mult cu putinţă.
— Înclin să-ţi dau dreptate. Să mergem.
N-a întins mâna după cutia luminoasă, a rămas cu braţele înfăşurate în jurul
trupului. Aşa că am ţinut-o eu şi am deschis drumul de-a lungul peretelui. După
felul cum mergea, mi-am dat seama că picioarele Bufonului erau îngheţate. A
fost cât pe ce să cad pradă disperării. Pe urmă lupul din mine a alungat-o. Eram
încă vii şi ne puteam mişca. Exista speranţă.
Ne-am târşâit picioarele mai departe. Parcă la nesfârşit. Timpul a devenit
mişcare, paşi în întuneric. Uneori închideam ochii ca să mi-i apăr de lumina
nefirească, dar mi se părea că nu vrea să dispară. Într-un asemenea moment, l-am
auzit pe Bufon spunând, cu un tremur în glas:
— Ce-i asta?
Am deschis ochii.
— Care asta?
Îmi faţa ochilor îmi zăboveau, într-un dans albăstrui, scânteieri ale luminii la
care mă uitasem mai înainte. Am clipit. N-au dispărut.
— Asta. Nu e lumină? Închide cutia. Vezi dacă există sau e doar un soi de
oglindire.
Cutia era greu de închis. Aveam degetele îngheţate, iar laba piciorului rămas fără
cizmă îmi părea un ciot dureros sub gleznă. Dar, cutia odată închisă, licărul de
lumină albastră a continuat să ne îmbie. Era diformă, cu margini neclare. Am
privit-o cu ochi îngustaţi, încercând să-i descopăr ceva cât de cât familiar.
— E foarte stranie, nu? Să mergem spre ea.
— Şi să ne îndepărtăm de perete? am întrebat, cu o ciudată lipsă de tragere de
inimă. Nu ne putem da seama la ce distanţă e.
— Lumina trebuie să vină de undeva, a subliniat Bufonul.
Am răsuflat adânc.
— Prea bine.
Am pornit-o către lumină. Nu părea să capete mai multă putere. Sub picioare am
început să simţim hârtoape şi am continuat să ni le târâm, amorţite, bâjbâind. Pe
urmă, nu după mult timp, perspectiva s-a schimbat. Un perete din stânga ne
astupase până atunci vederea, aşa că nu zăriserăm decât o reflexie în gheaţă.
Când înaintam spre ea, strălucirea albastră a părut să se deschidă, devenind un
culoar ademenitor, săpat în gheaţă albăstruie şi albă. Cu speranţele reînnoite, am
grăbit pasul. Am trecut dincolo de un cot al încăperii întunecate în care ne aflam
şi am dat cu ochii de o neaşteptată privelişte luminoasă. Pe măsură ce ne
apropiam, toate amănuntele deveneau din ce în ce mai clare. Am cotit din nou
spre lumina care a căpătat mai multă putere şi, după ce am străbătut o porţiune
îngustată a culoarului, ne-am văzut într-o lume a gheţii inundate de strălucire.
Lumina părea să vină de pretutindeni şi de nicăieri, ca şi cum ar fi ajuns la noi
trecând prin ferestre, oglinzi şi prisme de gheaţă. Am pătruns într-un labirint
straniu de spărturi şi goluri dintr-un tărâm al pereţilor de o strălucire palidă.
Mergeam pe un drum când îngust, când larg. Sub picioarele noastre, podeaua nu
era niciodată netedă. Uneori aveam impresia că înaintăm printr-o spărtură
proaspătă, cu muchii ascuţite, iar alteori poteca unduitoare pe care o urmam
părea să fi fost sculptată încetul cu încetul de apa prelinsă când se topea gheaţa.
Când ajungeam la o ramificaţie, alegeam întotdeauna culoarul cel mai larg. Care
se îngusta adesea la scurt timp după aceea. Nu i-am spus Bufonului la ce mă
gândeam; mă temeam că mergem prin fisuri întâmplătoare ale gheţarului, care
nu duceau nicăieri. N-aveam de ce să ne aşteptăm c-o să ajungem undeva.
Primele semne că pe acolo mai fuseseră şi alţii au trecut aproape nebăgate de
seamă. M-am temut că speranţa îmi juca feste. Se părea că, acolo unde drumul
era alunecos, cineva împrăştiase nisip. Iar pereţii păreau să fi fost neteziţi. Şi am
simţit mai întâi un miros: de excremente omeneşti proaspete. În clipa când am
fost sigur că nu mă înşel, l-am auzit pe Bufon spunând:
— S-ar părea că, în faţa noastră, sunt trepte cioplite în podea.
Am dat din cap. Urcam, cu siguranţă, şi în podeaua de gheaţă fuseseră tăiate
trepte late, joase. Am numărat douăsprezece înainte de a trece pe lângă o
încăpere croită în gheaţa din dreapta noastră. Lărgită, o fisură naturală devenise
o groapă largă, pentru aruncarea gunoaielor şi pentru deşertarea oalelor de
noapte. Şi un mormânt infam. Am zărit un picior gol, obscen de palid şi de
sfrijit, înălţându-se din mormanul de mizerie. Un alt leş zăcea deasupra lui, cu
faţa în jos şi braţele şi picioarele răsfirate, cu coastele vizibile printre zdrenţe.
Numai frigul făcea duhoarea suportabilă. M-am oprit.
— Crezi că trebuie să mergem mai departe? i-am şoptit Bufonului.
— E singura cale, mi-a răspuns cu vocea poticnindu-i-se. Trebuie s-o urmăm.
Se holba întruna la trupul aruncat, părând să nu-şi poată desprinde privirea.
Tremura din nou.
— Încă îţi mai e frig? l-am întrebat.
Eu aveam impresia că în culoarele prin care mergeam era ceva mai cald decât
fusese în beznă. Lumina părea să vină din ele însele.
Mi-a zâmbit stins.
— Tremur de frică. A închis o clipă ochii, făcând lacrimile să i se prelingă pe
genele aurii. Mergem înainte, a adăugat cu glas mai ferm.
A trecut pe lângă mine, ca să deschidă el drumul, şi l-am urmat cuprins de
spaimă.
Cel care arunca lăturile şi vărsa oalele de noapte era un individ neglijent. Pereţii
de gheaţă erau plini de pete şi de stropi împroşcaţi, care împestriţau şi podeaua.
Cu cât înaintam mai mult, cu atât se vedea mai clar că toate coridoarele fuseseră
făcute sau cel puţin modificate de mâna omului. Şi am descoperit de unde venea
strălucirea albastră când am trecut pe sub un glob palid, fixat pe perete, mai sus
de capetele noastre. Era mai mare decât un dovleac şi dădea lumină, dar nu şi
căldură. M-am oprit şi m-am holbat. Pe urmă, când mi-am înălţat spre glob
degetele curioase, Bufonul m-a prins de mânecă şi mi-a tras mâna în jos. A
clătinat din cap, avertizându-mă fără vorbe.
— Ce e? am întrebat în şoaptă.
A ridicat din umăr.
— Habar n-am. Dar ştiu că e al ei. Nu-l atinge, Fitz. Haide. Trebuie să ne
grăbim.
Şi ne-am grăbit – pentru o vreme. Până am ajuns la prima celulă.
Capitalul 20
CORIDOARE
Se spune că, odinioară, pe Insula Aslevjal locuia o prezicătoare sau o profetesă.
Povestea asta pare să fie foarte veche. Unii zic că e vorba despre o singură
femeie, care a trăit timp de mai multe generaţii, dar a rămas tânără, cu părul ca
pana corbului şi ochii negri. Alţii zic că pe insulă se afla o casă a mamelor, că
Mama cea Mare îi lăsa moştenire celei mai mari dintre fiicele sale îndatoririle
de prezicătoare, aşa că e vorba despre un şir de profetese. Dar se spune că toate
îşi continuau viaţa şi după ce îşi încheiau rolul de Mare Mamă. Acum nu mai
trăieşte nimeni care ar putea adeveri povestea. Se spune că prezicătoarea trăia
în gheţar şi că nu ieşea decât ca să primească ofrandele aduse lui Icefyre de
oamenii care ajungeau pe insulă. Dacă unul dintre aceştia aducea un animal
pentru sacrificare, prezicătoarea îi vărsa sângele, apoi îi azvârlea maţele în aer
şi le lăsa să cadă, aburinde, pe gheaţă. Şi ghicea viitorul stăpânului vietăţii
privind cum se curbaseră. Pe urmă, în numele dragonului, femeia cerea
animalul ucis.
Cockle, poveşti culese din Insulele Străine

Uşa era aproape invizibilă. Bufonul trecuse de ea înainte de a-mi da eu seama ce
e şi de a-l opri cu o atingere pe umăr. Fie era din gheaţă, fie o acoperea un strat
de gheaţă atât de gros încât materialul din care fusese făcută nu se mai vedea.
Balamalele erau umflături vagi în perete, şi n-am văzut niciun soi de clanţă sau
de lacăt. Asta m-a năucit. Dar, cam la înălţimea taliei, exista o deschizătură
îngustă. M-am aplecat să mă uit prin ea şi am fost şocat când am zărit un bărbat
în zdrenţe şi plin de vânătăi ghemuit în cel mai îndepărtat colţ al unei celule. Se
uita în direcţia mea, mut şi lipsit de orice expresie.
M-am retras clătinându-mă, cu un strigăt nearticulat.
— Ce e? a şoptit Bufonul şi s-a aplecat să se uite înăuntru cu ochii lui. A rămas
ghemuit lângă uşă, cu faţa o mască a groazei. Trebuie să-i scoatem de-acolo, a
spus apoi. Într-un fel sau altul.
Am clătinat din cap cu vehemenţă, apoi mi-am regăsit graiul.
— Nu, Bufonule! Te rog, ai încredere în mine. Sunt neoameni. Oricât de lipsiţi
de inimă am părea dacă-i lăsăm aici, să-i eliberăm n-ar fi doar o cruzime, ne-am
pune şi în pericol. S-ar întoarce împotriva noastră, ca să ne ia mantiile sau doar
ca să se distreze. Nu putem risca să-i lăsăm să iasă.
S-a uitat la mine, nevenindu-i să creadă. Pe urmă a vorbit cu glas scăzut.
— Nu i-ai văzut pe toţi, nu-i aşa? Riddle e înăuntru. Şi Hest.
Nu voiam să mă uit. Trebuia să mă uit. Cu inima bătându-mi nebuneşte şi cu
respiraţia tot mai grăbită, m-am apropiat şi am mai aruncat o privire prin
deschidere.
Aceeaşi strălucire albastră umplea celula de o lumină slabă. A trebuit să-mi las
ochii să se obişnuiască înainte de a desluşi totul. Încăperea fusese cioplită în
gheaţă. Podeaua era plină de necurăţenii. Înăuntru erau cinci neoameni, şi nimic
altceva. Patru stăteau cu spatele la perete, în colţuri, unde se simţeau în
siguranţă. Slăbit de răni, Hest zăcea pe podea, în mijlocul încăperii, cu braţele şi
picioarele răsfirate. Era clar că niciunul dintre ceilalţi nu îndrăznea să se
aventureze să-l atace, fiindcă înaintând n-ar mai fi avut spatele acoperit. Cei trei
străini din celulă erau insulari, înfometaţi, plini de cicatrice şi în zdrenţe. Cei
care-i capturaseră pe Hest şi Riddle le luaseră hainele groase, de blană, dar, chiar
şi aşa, erau într-o stare mai bună decât ceilalţi neoameni. Îşi păstraseră cizmele.
I-am cercetat disperat cu Harul, dorindu-mi din tot sufletul să simt ceva dinspre
ei. Dar nu era absolut nimic. Stăteau ghemuiţi, holbându-se unii la alţii cu o
duşmănie bestială, ajunseseră mai prejos decât animalele. Fuseseră jefuiţi de
orice legătură cu lumea şi cu societatea oamenilor.
M-am retras de lângă uşă şi m-am lăsat să cad pe podeaua de gheaţă. M-au
potopit suferinţa şi dezgustul. Amintiri oribile, pe care le crezusem pierdute de
multă vreme în uitare, ieşeau la suprafaţă croindu-şi loc cu degete râioase. Nu
cred că Bufonul putea să înţeleagă cât de profundă îmi era groaza. Pentru că nu
simţea lipsa legăturii captivilor cu omenirea aşa cum o simţeam eu.
— Nu putem face nimic pentru ei? m-a întrebat încet.
Pe faţă mi s-a aşternut un zâmbet bolnav. Mi-am încleştat dinţii, refuzând să mă
las în voia sentimentelor care ameninţau să mă invadeze. Mă mai gândisem la
asta, cu mult timp în urmă, o întorsesem pe toate părţile şi ştiam toate
răspunsurile. N-avea rost să mă chinuiesc repetând lecţii deja bine învăţate. Am
răspuns cu hotărâre:
— Aş putea să-i ucid. Poate aş izbuti. Patru încă sunt teferi şi, cu toate că, dintre
ei, trei par slăbiţi şi înfometaţi, ştiu că neoamenii se pot uni în haite, ca să lupte
împreună. Pentru o vreme, până când vine momentul să-şi împartă prada. Nu ştiu
dacă aş fi în stare să-i ucid pe toţi înainte de a mă doborî ei. Riddle e un luptător
bun. Şi e încă zdravăn.
— Dar… Riddle şi Hest?
Vocea Bufonului mă implora.
Ar fi trebuit să ştie mai bine cum stăteau lucrurile.
— Ăia nu mai sunt Riddle şi Hest, Bufonule. Corpurile lor sunt acolo, ca şi tot
ceea ce au ştiut vreodată. Dar numai atât. Nu le mai pasă de nimeni şi de nimic.
Nu mai ţin cont decât de poftele trupului. Riddle l-ar fi lăsat pe Hest să zacă pe
podea, rănit şi lipsit de apărare? Ăla nu e Riddle. Nu mai e.
— Dar… trebuie să facem ceva!
În şoapta lui se simţea suferinţa.
Am oftat.
— Dacă deschidem uşa, va trebui să-i ucid. Mă vor obliga să-i ucid, ca să nu-i
las să mă omoare ei.
— Atunci n-avem de ales?
Am zâmbit cu amărăciune.
— Întotdeauna ai de ales. Dar uneori alegi ce n-ar trebui. Îi omor sau ne omoară
ei. Sau ne vedem de drum.
Bufonul a păstrat tăcerea multă vreme. Pe urmă s-a întors cu spatele către uşa
celulei şi s-a îndepărtat. I-am călcat pe urme.
Pe coridoarele de gheaţă au început să apară tot mai multe semne ale
întrebuinţării lor. Podeaua părea să poarte multe urme de paşi şi era murdară, iar
pereţii erau plini de zgârieturi. Am trecut pe lângă mai multe celule, identice cu
prima. Ne-am uitat în toate – bolnavi de groază –, dar n-am vorbit despre
oamenii pe care i-am văzut înăuntru. Mi-au sfâşiat inima cele în care se aflau o
femeie şi o fetiţă. Aveau pe podea un strat de paie şi câte o saltea într-un colţ.
Era clar că vieţile celor două captive trebuiau prelungite. Părea o soartă mai
crudă decât a lui Riddle, Hest şi a celorlalţi prizonieri. Pentru ei, moartea n-avea
să fie rapidă, dar frigul mistuie sănătatea trupului fără încetare, ca şi foamea. Nu-
i aştepta o suferinţă îndelungată. După lungimea părului neîngrijit al femeii şi a
unghiilor ei murdare, se afla acolo de multă vreme. Ghemuită sub o blană de urs
soioasă, stătea într-un colţ, holbându-se la un perete. În celula alăturată, o fetiţă
de vreo şapte ani îşi zgândărea cojile unor răni de pe glezne. Ochii i-au zvâcnit
către ai mei în timp ce o priveam prin golul îngust din uşă. N-am desluşit în ei
nimic altceva în afară de neîncredere.
În cele din urmă, coridorul cu celulele s-a sfârşit. Am intrat în altul, mai lat, cu
globurile luminoase mai dese. Fusese mai degrabă sculptat decât cioplit în
gheaţă. Pereţii se uneau deasupra noastră într-o boltă cu ornamente superbe.
Podeaua era curată şi presărată cu nisip ca să nu fie alunecoasă. Construcţia
părea mai veche decât restul şi menită să îngăduie trecerea multor oameni, dar
încă nu întâlniserăm pe nimeni.
Pe urmă am ajuns la o răspântie din care porneau trei coridoare. Cel principal se
întindea drept înainte. În stânga, un altul, foarte lat, cobora în trepte scunde, în
spirală, pierind din vedere. În dreapta noastră, în gheaţă fusese tăiată o scară
abruptă, care urca. Ambele scări păreau mai vechi şi mai tocite decât culoarul pe
care merseserăm. Ne-am oprit amândoi şi am schimbat o privire.
Prin deschiderea din stânga ajungea până la noi un şuier slab. Venea de departe,
dar la intervale egale. Mi-am dus mâna pâlnie la ureche, ca s-aud mai bine.
— Acolo, jos, pare să răsufle o creatură imensă, a şoptit Bufonul, nu după mult
timp.
Mi-am lăţit nările şi am respirat adânc. Mirosul mi-a trezit o speranţă care m-a
ajutat să recunosc imediat sunetul.
— Nu, sunt valuri, e marea. Pe-aici ajungem pe o plajă. Haide.
Faţa i s-a luminat ca a unui osândit la moarte care află c-a fost iertat.
— Da! a spus, cu ardoarea unei rugăciuni fierbinţi, şi a început să coboare grăbit
pe treptele late.
L-am urmat, l-am prins de umăr şi l-am tras spre curbura interioară a scării.
— Mergi pe lângă perete, l-am povăţuit, cu voce înceată. Dacă auzim pe cineva
urcând, asta o să ne ofere clipa necesară ca să-l luăm prin surprindere.
Singura noastră armă, cuţitul purtat de el în teaca de la centură, se afla deja în
mâna mea.
Eram istoviţi, nu ştiam de câtă vreme exploram labirintul de gheaţă. Treptele
erau scunde şi înnebunitor de neuniforme. Aveau şi scobituri, de parcă în susul şi
în jurul lor ar fi fost târâte des obiecte grele. Mirosul de mare devenea tot mai
puternic şi aerul tot mai umed. Şi treptele deveneau din ce în ce mai alunecoase
şi au început în curând să fie acoperite de câte o peliculă de apă. Cineva aruncase
nisip, care se afundase însă inegal sub suprafaţă, formând dâmburi strălucitoare
şi alunecoase acolo unde te aşteptai mai puţin. Ne-am văzut siliţi să mergem mai
încet. Pereţii au început să lucească de apă care se prelingea leneşă şi altă apă ne
picura de deasupra capetelor. Mirosul oceanului s-a înteţit, dar lumina albastră
care ne scălda a rămas neschimbată.
Când am ajuns pe ultima treaptă, am văzut cât de zadarnică ne fusese speranţa.
Gheaţa continua cu o pantă de piatră măcinată de ocean, dincolo de care se
întindea o plajă cu nisip negru. În ea erau înfipţi mai mulţi ţăruşi de metal, ca şi
cum acolo ar fi fost trase cândva multe bărci. Valurile clipoceau venind şi
plecând, dar ajungeau de fiecare dată mai sus. Iar deasupra capetelor noastre,
abia vizibilă în lumina palidă a globurilor, era o boltă înaltă de gheaţă
strălucitoare.
— Dacă am fi avut o barcă şi dacă ar fi fost ceasul refluxului, mi-aş fi încercat
norocul, am spus.
— Dacă, a zis Bufonul, apoi a chicotit.
L-am privit şocat. Arăta groaznic, şi nu doar din pricina luminii albastre. Şi-a
luat raniţa de pe braţul meu şi s-a aşezat cu ea pe treptele ude. În prima clipă a
strâns-o în braţe, aşa cum îşi strânge un copil cea mai îndrăgită jucărie. Pe urmă
a deschis-o şi a scotocit în ea, în căutarea sticlei cu rachiu. A destupat-o şi mi-a
întins-o mai întâi mie.
A luat-o, am cântărit-o în mână şi n-am băut mai mult de un sfert. Era acelaşi
rachiu de caise pe care îl adusese în coliba unde locuisem cândva împreună cu
Hap. Am sorbit căldura unei zile de vară, apoi am răsuflat cu gura deschisă,
savurând gustul caiselor şi al prieteniei în timp ce îi înapoiam sticla. A luat-o şi
mi-a dat, în schimb, un cub de pâine neagră. Era cât jumătate din palma mea. M-
am aşezat lângă el şi am început să mestec încet. În pâine se ascundeau stafide şi
nuci. Era compactă, dulce şi mică, şi mi-am dat seama că mă chinuia foamea,
deşi n-o luasem în seamă. Am mâncat amândoi pe îndelete, în tăcere. După ce
mi-am lins ultima firimitură din palmă, m-am uitat la el.
— Urcăm?
— Scările nu duc afară, a spus cu blândeţe. Gândeşte-te unde suntem şi
aminteşte-ţi legendele insularilor. Pe aici intră ei sub gheaţă ca să vadă dragonul.
Scara aia mică, în spirală, urcă probabil până la Icefyre. Unde altundeva ar putea
să ducă?
— Poate afară, am spus cu încăpăţânare. N-avem de unde şti până nu încercăm.
Poate există o altă scară, mai largă, care ajunge la dragon. Ar avea mai mult
sens.
A clătinat din cap.
— Nu. Dragonul trebuie să se afle deasupra noastră, altminteri nu s-ar zări
uneori de la suprafaţă. Scara duce la dragon. Nu afară.
Părea mai mult decât convins. Şi-a sprijinit capul de peretele de gheaţă.
— Pentru mine nu există cale de ieşire. Am ştiut-o dintotdeauna.
M-am săltat în picioare. Mi se udase turul pantalonilor. Exact ce-mi lipsea.
— Ridică-te! i-am spus.
— N-are niciun rost.
— Ridică-te! am repetat, şi, fiindcă nu s-a clintit, l-am prins de partea din spate a
gulerului şi l-am ridicat eu.
Nu s-a împotrivit, mi-a aruncat doar o privire încărcată de jale.
— Am ajuns până aici împreună, străbătând ani îndelungaţi şi o groază de
drumuri. Şi dacă ne e dat să ne găsim sfârşitul în locul ăsta, sub gheaţa de pe
Aslevjal, atunci vreau să-l văd pe blestematul ăla de dragon din pricina căruia
am venit încoace. Şi o să-l vezi şi tu.
Te poate obosi ceva mai mult decât nişte trepte scunde? Poate nişte trepte scunde
alunecoase. Le-am urcat totuşi, mergând, ca şi mai înainte, pe lângă peretele
interior, cu urechile ciulite ca să auzim dacă s-ar fi apropiat cineva. Dar auzeam
numai zgomotul valurilor, tot mai slab în urma noastră, şi, când şi când,
pleoscăitul stropilor de apă căzuţi de pe tavan. Într-un târziu, am ajuns la
răspântia prin care trecea culoarul sculptat. Ne-am oprit şi am ascultat cu atenţie,
dar iarăşi n-am auzit nimic.
Eram istovit. Nu mă îndoiam că ora la care ar fi trebuit să ne începem
binemeritatul somn al nopţii trecuse. Capul meu părea plin cu pâslă şi cu muşte
bâzâitoare. Bufonul arăta şi mai rău. Am traversat coridorul către cealaltă scară
şi m-a urmat în susul treptelor înguste. Se înşiruiau tot pe o spirală şi, imediat ce
curbura ei ne-a adăpostit de ochii oricui ar fi trecut pe coridorul principal, m-am
oprit.
— Hei, bea acum rachiul care-a mai rămas. O să te încălzească şi poate o să-ţi
dea şi ceva curaj. Oricum, o să-ţi facă mai mult bine dacă o să fie pântecul tău,
nu în sticlă.
— Pot să m-aşez? a întrebat.
— Nu. Mă tem că n-o să izbutesc să te ridic ca să mergem mai departe, am
răspuns necruţător, dar se lăsase deja să cadă pe o treaptă.
A scos din nou sticla, a deschis-o şi mi-a întins-o mai întâi mie.
— Bea tu restul, i-am spus, după ce mi-am umezit buzele.
Şi l-a băut dintr-o singură înghiţitură prelungă. A părut să aibă nevoie de foarte
mult timp ca să astupe sticla goală şi s-o pună la loc.
— E greu, a spus, fără să dea impresia că mi-ar fi vorbit mie. Sunt prea aproape
de sfârşit. Am întrezărit câte ceva din toate astea, dar niciodată foarte clar. Iar
acum nu ştiu decât că trebuie să ne continuăm drumul şi că fiecare pas mă aduce
mai aproape de moarte. Mi-a întâlnit privirea şi a adăugat, fără să se ruşineze:
Sunt îngrozit.
Am zâmbit.
— Bine-ai venit printre noi, oamenii. Haide! Să vedem dragonul ăsta, după ce ai
bătut atâta drum ca să-l salvezi.
— De ce? Ca să-i spun că n-am reuşit?
— De ce nu? Trebuie să-i spună cineva că ne-am străduit.
A fost rândul lui să zâmbească.
— N-o să-i pese. Dragonii nu iau în seamă nici bunele intenţii, nici încercările
neizbutite. O să ne dispreţuiască, atât şi nimic mai mult. Dacă o să remarce
prezenţa noastră.
— Ah! Şi o să fie o experienţă atât de nouă pentru noi amândoi!
La asta a râs, şi am râs şi eu, nu zgomotos, ci aşa cum râd oamenii care ştiu că ar
putea fi ultima oară când gustă o glumă împreună cu un prieten. Nu eram beţi,
cel puţin nu de rachiu Dacă Bufonul avea dreptate, beam drojdia vieţilor noastre.
Cred că, oricând şi-ar da seama de asta, orice om încearcă să savureze orice
firimitură de plăcere.
Ne-am continuat drumul. Scara şerpuia îngustându-se, şi m-am întrebat ce nebun
o cioplise. Era vorba de o fisură naturală a gheţarului, transformată în scară la
poruncă, sau doar de fantezia unui sculptor? Am urcat mai departe. Am ajuns în
dreptul unor basoreliefuri cioplite în gheaţă, dar fuseseră stricate, probabil
intenţionat. Nu se mai desluşeau decât fragmente de gambe sau câte un pumn
strâns, şi, într-un loc, buzele şi bărbia unei femei. Am ajuns să-mi detest mersul
greoi, cu un picior ocrotit de o cizmă şi cu celălalt doar într-un ciorap cu crustă
de gheaţă. Când ne-am oprit să ne tragem sufletul, l-am lăsat pe Bufon să se
aşeze. S-a sprijinit de perete şi am crezut că adormise. Când am văzut lacrimi
şiroindu-i pe obraz, l-am zgâlţâit.
— Astea n-ajută la nimic. Ridică-te. Plecăm.
Glasul îmi era mai blând decât cuvintele. A dat din cap şi s-a săltat în picioare.
Ne-am continuat urcuşul. Spirala treptelor se prelungea ca un coşmar nesfârşit.
Globurile palide nu izbuteau să lumineze fiecare cotlon. Toate nuanţele posibile
de albastru şi alb apăreau rând pe rând. Treceam printr-un loc de o frumuseţe
rece, monotonă. Urcam din ce în ce mai încet, ne opream în acelaşi timp să ne
odihnim şi plecam în acelaşi timp mai departe. Se părea că, în final, aveam să
ieşim deasupra gheţarului, că până la suprafaţă nu mai putea fi mult. Apoi am
ajuns într-o galerie plană, tăiată în gheaţă. Şi la dragon.
Stratul de gheaţă care ne despărţea de el era gros. Îl vedeam deformat, ca prin
ceaţă, dar, chiar şi-aşa, la vederea lui ţi se tăia răsuflarea. Am străbătut galeria
încet, de-a lungul trupului său. Era mai mare decât două corăbii laolaltă. Avea
aripile strânse, lipite de corp, şi coada arcuită, întoarsă peste labe. Capul stătea
aplecat către gâtul lung, curbat spre partea opusă nouă. L-am privit cu veneraţie
şi spaimă. Bufonului i se zărea în ochi durerea din inimă. Viaţa dragonului era o
senzaţie amplă, aproape copleşitoare pentru Harul meu. Nu mă mai aflasem
niciodată atât de aproape de o creaţie însufleţită a naturii de o asemenea mărime.
Apoi am ajuns la un tunel sfredelit grosolan, ca un vierme îndreptat spre pieptul
dragonului. M-am aplecat şi m-am uitat înăuntru. Se termina în întunericul de
lângă solzii negri. Am răsuflat adânc.
— Dă-mi felinarul Străbunilor, i-am spus Bufonului.
— Vrei să intri acolo?
Am dat încet din cap, nefiind în stare să spun de ce trebuia s-o fac.
— Vin cu tine.
— Nu e loc. Rămâi aici şi odihneşte-te. O să-ţi povestesc dacă o să găsesc ceva.
În el păreau să se lupte oboseala şi curiozitatea. În final, a lăsat raniţa jos şi mi-a
dat cutia luminoasă spunând:
— Mai sunt două bucăţi de pâine. Le mâncăm acum?
— Mănânc-o pe a ta. Pe a mea o mănânc după ce mă întorc.
La simpla amintire a mâncării, am început să salivez. Şi gândul mi s-a îndreptat
spre Thick, pe neaşteptate. Vorbise cu Chade şi Dutiful prin Meşteşug sau se
mulţumise să ne aştepte, jeluindu-se? Rămăsese pe sanie, în siguranţă, sau
căzuse şi el prin crusta de zăpadă? Mi-am alungat din minte întrebările
nefolositoare. Bufonul mi-a întins cutia şi am deschis-o, lăsând-o să-şi reverse
strania lumină verzuie.
— Nu sta prea mult, mi-a spus, în timp ce intram în tunel. Abia aştept să aflu ce-
o să găseşti.
Tunelul nu era destul se înalt ca să merg în picioare. Am înaintat târâş,
împingând în faţa mea cutia cu lumină. Strălucirea albastră din galerie s-a stins
treptat în spatele meu. Am rămas doar cu lumina de un verde palid, oglindită
bizar în gheaţa din jur. Duhoarea dragonului a devenit din ce în ce mai puternică,
până când am ajuns s-o gust în aceeaşi măsură în care o miroseam. Îmi trezea o
amintire puternică a izului neplăcut al şerpilor-jartieră, pe care, copil curios
fiind, îi prindeam şi îi ţineam în mână. Tunelul se îngusta din ce în ce mai mult,
ca şi cum cel care îl săpase ar fi fost atât de nerăbdător s-ajungă la dragon încât
nu se ostenise să-i păstreze dimensiunile.
Se termina în faţa unui perete de solzi negri, lucioşi, niciunul mai mic decât
palma mea deschisă, cu degetele răsfirate. În faţa lui, pe o fâşie de piele întinsă
pe gheaţă, se înşiruiau, în ordine, mai multe unelte. Erau pumnale, ciocane,
burghie şi piroane, toate de mai multe soiuri şi mărimi. Două fuseseră date
deoparte, cu tăişurile ciuntite sau turtite. Am apropiat felinarul Străbunilor de
Icefyre şi mi s-a făcut silă când mi s-au adeverit bănuielile. Cineva se târâse prin
tunel până la el, apoi încercase să-i sfredelească trupul şi să-l înjunghie în inimă.
M-am uitat la solzii care îl apăraseră. Unii erau crestaţi, dar se părea că niciunul
dintre vârfurile de metal nu izbutise să ajungă la carnea de sub ei. Un soi de pană
metalică rămăsese înfiptă, împinsă între solzii negri, suprapuşi, ca să-i salte,
creând un punct vulnerabil. Am adus lumina mai aproape. Solzii ridicaţi lăsau să
se vadă un al doilea strat, tot de solzi suprapuşi, dar de culoarea fildeşului şi
perpendiculari pe cei de deasupra lor. Sub unul fusese împlântat un piolet.
Trecuse prin pielea groasă de dedesubt, dar nu cursese nici sânge, nici vreun alt
fluid. Mi-am imaginat că era ca şi cum ai fi înfipt un cuţit în copita unui cal. Cu
toate astea, cruzimea mişelească a unei asemenea fapte m-a dezgustat.
Dragonul era viu. Cineva se strecurase până acolo ca un vierme şi încercase să
ajungă la inima lui ciopârţindu-i carnea în timp ce gheaţa îl ţinea nemişcat.
Mi-am dat seama cât de densă îi era armura naturală când mi-am adunat toate
puterile ca să-i smulg pioletul din piele. A trebuit să bat cu ciocanul în lateralul
penei ca să-l pot smulge. În clipa când a ieşit, solzii din jur au fremătat şi s-au
răsucit, închizându-se. Pentru o clipă, Icefyre s-a făcut simţit de Harul meu cu
forţa unui val care se năpusteşte. Apoi a dispărut la fel de brusc. Peretele de
carne acoperită de solzi din faţa mea părea din bucăţi de metal puse laolaltă de
mâna omului. Am şovăit, apoi mi-am plimbat cu curaj palma peste solzii
suprapuşi. Se îmbinau atât de strâns încât nu-mi puteam strecura nici măcar
unghia sub marginea striată a oricăruia dintre ei. Şi erau reci, la fel de reci ca
gheaţa care îi înconjura.
Am înfăşurat toate uneltele menite să-i facă rău dragonului în fâşia de piele şi m-
am retras luându-le cu mine. A trebuit să mă târăsc de-a-ndărătelea; n-aveam loc
să mă întorc. Când am ajuns înapoi, în galerie, eram transpirat, iar duhoarea de
reptilă a dragonului mă îngreţoşa.
L-am găsit pe Bufon dormind buştean în capătul galeriei dinspre capul ascuns al
creaturii. Stătea pe podea, cu genunchii strânşi la piept şi cu creştetul lui auriu
deasupra lor. Părul îi atârna, liber, acoperindu-i faţa. Oboseala îi înfrânsese
curiozitatea. M-am aşezat lângă el şi m-am rezemat de peretele de gheaţă. A
murmurat ceva în somn şi s-a tras mai aproape, sprijinindu-se pe mine cu toată
greutatea. Am oftat şi l-am lăsat să stea aşa. M-am întrebat de ce atacatorul
dragonului nu săpase un tunel acolo, mai aproape de capul creaturii. Se temuse
că, până şi captiv fiind, Icefyre ar fi găsit cum să se apere?
Mi-am ridicat privirea spre tavanul de gheaţă de deasupra mea. Era de un
albastru intens şi părea fără fund, aşa cum ţi se pare o apă adâncă, privită
îndelung. Mi-am garantat că undeva, acolo, sus, prinţul Dutiful săpa alături de
coteria Harului. M-am întrebat cât de groasă o fi fost gheaţa care îl despărţea de
noi. Şi cât ar fi trebuit să aşteptăm eu şi Bufonul acolo înainte de a auzi şi de a
vedea apoi progresul muncii lor? Un ev întreg, mi-am răspuns. Nu auzeam nici
zgomotul făcut de lopeţi, nici voci, nu vedeam nici crăpătură în gheaţă ca urmare
a strădaniilor lor. Era ca şi cum s-ar fi aflat de cealaltă parte a lumii.
M-am apropiat mai tare de Bufon. Trupul lui stătea ca o piedică în calea căldurii
trupului meu, n-o lăsa să-l părăsească prin partea unde se afla. Eram înfiorător de
obosit şi de flămând. Folosindu-mă de una dintre noile mele arme, am cioplit o
aşchie de gheaţă din perete şi am supt-o ca să-mi potolesc setea. Am pus cutia cu
lumină a Străbunilor la loc, în raniţa prietenului meu. Pe urmă am găsit bucata de
pâine pe care mi-o lăsase şi am mâncat-o. A fost foarte bună şi foarte puţină.
Apoi mi-am lăsat capul pe creştetul Bufonului şi am închis ochii pentru o clipă.
Presupun că am adormit.
M-au trezit propriile mele tremurături. Aveam impresia că-mi zornăie oasele,
încercând să se desprindă unele de altele. M-a durut când mi-am îndreptat trupul.
În timp ce mă băteam peste braţe şi loveam cu tălpile în podea, încercând să mi
le simt din nou, Bufonul a alunecat încet şi a ajuns să zacă pe gheaţă. Am
îngenuncheat lângă el şi l-am lovit peste obraji cu mâini prea înţepenite ca să
facă o treabă bună. Pielea lui avea o culoare groaznică. Când a gemut uşor, am
oftat uşurat.
— Trezeşte-te, i-am spus.
Nu am ridicat vocea şi m-am înjurat în gând fiindcă adormisem ca un idiot într-
un loc atât de periculos. Dacă ar fi urcat cineva pe scări, ne-ar fi văzut imediat,
dormind buştean şi uşor de încolţit.
— Haide, trebuie să plecăm! E încă nevoie să găsim o ieşire din locul ăsta.
A scâncit şi s-a încovrigat mai strâns. L-am înghiontit, în acelaşi timp furios şi
disperat.
— Nu ne putem da bătuţi. Scoală-te, Bufonule! Trebuie să plecăm!
— Te rog! A şoptit cuvintele. O moarte blândă. O alunecare în braţele ei.
— Nu! Ridică-te!
A deschis ochii. Şi ceva de pe faţa mea trebuie să-i fi spus că n-aveam de gând
să-l las în pace. Şi-a îndreptat trupul, încă tot atât de ţeapăn ca păpuşile de lemn
pe care le cioplea cândva. Şi-a întins mâinile în faţă şi le-a privit prosteşte.
— Nu le simt.
— Ridică-te şi mişcă-te. O să te dezmorţeşti.
A oftat.
— Visam atât de frumos! Se făcea că muriserăm amândoi şi se terminase totul.
Nu mai puteam face nimic, şi toată lumea era de acord că ne străduiserăm şi că,
de fapt, nu era vina noastră. Vorbeau frumos despre noi. M-a privit cu ochi mari.
Cum ai izbutit să te ridici în picioare?
— Nu ştiu. Pur şi simplu fă-o.
Îmi pierdusem răbdarea.
— Încerc.
În timp ce se sălta de jos cu mare efort, i-am povestit ce găsisem la capătul
tunelului. I-am arătat uneltele şi s-a cutremurat. Cu fiecare cuvânt pe care-l
rosteam, îşi mai venea puţin în fire. În cele din urmă, s-a văzut în picioare şi a
făcut câţiva paşi târşindu-şi-le. Tremuram amândoi de frig, dar eu reîncepusem
să-mi simt din ce în ce mai mult mâinile. Le-am frecat pe ale lui cu brutalitate,
fără să-i iau în seamă icnetele de protest şi de durere. Când a putut din nou să-şi
deschidă şi să-şi închidă pumnii, i-am întins unul dintre cuţite. L-a strâns cu
stângăcie, dar a dat din cap când i-am cerut să-l ţină pregătit.
— După ce coborâm scările, am spus, refuzând cu un aer vesel să mă gândesc
cât de greu ar fi putut să ne fie, va trebui să mergem pe culoarul principal. A
rămas singura noastră speranţă.
— Fitz, a început el, cu convingere, dar privirea mea l-a făcut să amuţească.
Ştiam ce vrea să spună: că nu mai avem speranţe. I-am aruncat dragonului o
lungă privire de rămas-bun. Era din nou somnolent, Harul meu nu mai putea să-l
simtă. De ce? l-am întrebat, fără cuvinte. De ce te afli aici şi de ce îţi vrea
Elliania capul? Pe urmă i-am întors spatele şi, urmat de Bufon, am început lunga
noastră coborâre.
A fost mult mai rău decât la urcare. Eram tot istoviţi, flămânzi şi înfriguraţi. Am
pierdut socoteala nenumăratelor dăţi în care am alunecat şi am căzut. Lipsit de
obişnuita lui graţie, Bufonul mergea alături de mine împleticindu-se. M-am
aşteptat tot timpul să ne întâlnim cu cineva care urca să chinuie dragonul, dar
scara a rămas albastră, rece şi tăcută, complet indiferentă la suferinţele noastre.
Când ni se făcea sete, ciopleam bucăţele de gheaţă din perete şi le sugeam. Era
singura alinare pe care ne-o puteam oferi.
În cele din urmă, am ajuns jos. Am fost aproape surprinşi când, după o curbă a
spiralei, am dat brusc cu ochii de culoarul care părea să ne aştepte. Gâfâind, ne-
am uitat în jur de după ultimul cot. Eu, unul, n-am simţit pe nimeni, dar
neoamenii pe care îi văzusem în celule îmi reamintiseră că există pericole care-i
scăpau Harului meu. Însă culoarul era larg, pustiu şi tăcut.
— Să mergem, am şoptit.
— N-o să ne scoată de-aici.
Bufonul a vorbit cu glas tare. Auriul pielii lui căpătase o tentă întunecată,
nesănătoasă, de parcă viaţa ar fi început deja să i se retragă din trup, iar vocea îi
era stinsă.
— Culoarul ăsta duce la ea. Acolo trebuie să ducă. Dacă îl străbatem, mergem
către moarte. Nu vreau să spun că am avea de ales. După cum mi-ai atras atenţia
mai devreme, uneori toate hotărârile sunt nefaste.
Am oftat.
— Şi-atunci ce sugerezi? Să coborâm din nou pe ţărm şi să sperăm c-o să vină
cineva cu o barcă şi c-o să fim în stare să-l omorâm înainte de a ne omorî el? Să
ne întoarcem la neoameni şi să ne dăm pe mâna lor? Sau să ne revenim în bezna
din locul unde am căzut?
— Cred… a început, nesigur, apoi a înmărmurit.
Arăta către ceva din spatele meu şi m-am întors să văd ce e.
— Omul Negru! a icnit Bufonul.
Şi era el, acelaşi bărbat pe care îl întrezăriserăm eu şi Thick. Stătea în faţa primei
cotituri a culoarului lat, cu mâinile încrucişate la piept, parcă anume ca să-l
vedem. Tot ce purta era negru: tunica, pantalonii, cizmele. Părul lui lung era tot
atât de negru cum îi erau ochii şi pielea, de parcă ar fi fost făcut dintr-o singură
substanţă şi înveşmântat tot în ea. Ca şi mai înainte, Harul meu nu-l simţise. A
rămas pentru o clipă neclintit, fixându-ne cu privirea. Pe urmă s-a răsucit pe
călcâie şi s-a îndepărtat cu paşi mari şi iuţi.
— Aşteaptă! a strigat Bufonul, apoi s-a repezit pe urmele lui.
Nu ştiu de unde a găsit destulă putere ca să alerge, cum de-a mai fost destul de
agil pentru asta. Nu ştiu decât că am pornit-o după el păşind cu zgomot surd,
şocat de fiecare dată când mi se izbeau tălpile amorţite de podeaua de gheaţă.
Omul Negru ne-a aruncat o privire peste umăr, apoi a rupt-o la fugă. Părea s-
alerge fără efort, dar distanţa dintre noi nu se mărea. Picioarele lui nu făceau
niciun zgomot.
Bufonul a alergat o vreme cu iuţeală, iar eu am ţinut pasul, cu inima bătând să-
mi spargă pieptul. Pe urmă l-a părăsit ultima fărâmă de energie şi a încetinit
brusc. Dar Omul Negru nu s-a îndepărtat nici de data asta. A rămas în faţa
noastră, destul de aproape ca să-l vedem şi destul de departe ca să nu-l putem
atinge, ca o fantomă zeflemitoare. Şi nu simţeam niciun miros venind dinspre el,
deşi respiram adânc în vreme ce mergeam alături de Bufon clătinându-mă.
— Nu e real! E o vrăjitorie, un soi de truc.
Am rostit cuvintele gâfâind şi dorindu-mi să le cred.
— Ba nu. Şi e important.
Bufonul răsufla întretăiat şi acum mai degrabă se împleticea decât alerga. M-a
prins de mânecă şi s-a sprijinit de mine câteva clipe, apoi s-a silit să se îndrepte
şi să se pună din nou în mişcare.
— N-am mai întâlnit niciodată un om pe care să-l simt atât de semnificativ.
Ajută-mă, Fitz, te rog! Trebuie să-l urmărim. Vrea să-l urmărim. Nu-ţi dai
seama?
Nu-mi dădeam seama decât că nu-l puteam prinde. Îl urmăream gâfâind şi
clătinându-ne, fără să izbutim să-l ajungem, dar şi fără să-l pierdem din ochi.
Coridoarele prin care ne purta erau din ce în ce mai largi şi mai bogate în
ornamente. Lujeri şi flori împodobeau buiandrugii de gheaţă şi arcadele pe sub
care înaintam. Omul Negru nu se uita nici în dreapta, nici în stânga şi nu ne lăsa
nici nouă timp s-o facem. Am trecut pe lângă un bazin de gheaţă înfrumuseţat de
ghirlande, în mijlocul căruia era sculptată o fântână arteziană, cu jetul de apă
captiv în nemişcare. Traversam culoarele spaţioase şi elegante ale unui palat de
gheaţă, fără să zărim vreun suflet şi fără să simţim vreo adiere de căldură.
Am încetinit până la un mers împleticit, întrerupt de câţiva paşi iuţi ori de câte
ori dispărea Omul Negru dincolo de un colţ şi ne temeam să nu-i pierdem urma.
Niciunul dintre noi nu mai avea suflu ca să vorbească. Presupun că unicul gând
al Bufonului era să-l ajungă. N-avea rost să-l întreb de ce. Chiar dacă aş fi reuşit
să-mi înşirui cuvintele, nu mi-ar fi răspuns. Aveam gura uscată, îmi auzeam
inima bătând în urechi, dar nu încetam urmărirea. Omul Negru părea să străbată
labirintul de coridoare foarte sigur pe sine. Mă întrebam unde mergem şi din ce
motiv.
Pe urmă ne-a condus într-o ambuscadă.
Sau cel puţin aşa mi s-a părut. Trecuse din nou dincolo de un colţ şi, când eu şi
Bufonul, rămaşi în urmă, am grăbit pasul, am ajuns, la rândul nostru, dincolo de
colţul acela, am picat drept în braţele unui grup de şase oşteni. L-am întrezărit
pentru ultima oară pe Omul Negru, la mare depărtare, pe acelaşi coridor. S-a
oprit, dar a dispărut în clipa când cei şase s-au aruncat asupra noastră cu strigăte
de surpriză.
Era imposibil să ne apărăm. Alergaserăm prea mult şi avuseserăm parte de prea
puţină mâncare, prea puţină apă, prea puţin somn. Eu, unul, n-aş fi putut para
nici măcar atacul unui iepure furios. Când l-au înşfăcat pe Bufon, din el a părut
să se scurgă toată viaţa. Cuţitul i-a căzut din mâna vlăguită. Gura i s-a deschis,
dar nici măcar n-a ţipat. Eu mi-am înfipt arma în tunica din piele de lup a
primului om care-a sărit la mine. L-am lovit în timp ce mă dobora.
Ceafa mi s-a izbit de podeaua de gheaţă cu o răbufnire de lumină albă.
Capitolul 21
PE TĂRÂMUL FEMEII PALIDE
Religia Profeţilor Albi n-a avut niciodată prea mulţi adepţi în ţinuturile din
Nord, dar, la un moment dat, a devenit prilej de distracţie pentru nobilii de la
Curtea jamailliană. Satrapul Esclepius era un mare iubitor al cărţilor cu profeţii
ţi le oferea sume mari negustorilor care îi puteau aduce copii ale unor asemenea
manuscrise rare. Pe acestea le încredinţa apoi preoţilor lui Sa, care făceau
pentru el o mulţime de alte copii. Se spunea că, de foarte multe ori, le
întrebuinţa după cum urmează: îi aducea o ofrandă lui Sa, punea o întrebare ţi
alegea, la întâmplare, un pasaj dintr-unul dintre manuscrise. Pe urmă medita
asupra pasajului cu pricina până când era de părere că a găsit răspunsul,
întotdeauna dornici să-l imite, în scurt timp nobilii de la curte ţi-au făcut, la
rândul lor, rost de copii ale Profeţiilor Albe ţi au început să le întrebuinţeze în
acelaşi mod. Distracţia asta s-a bucurat de o mare popularitate o vreme, până
când marele preot al lui Sa a început să o condamne, numind-o cale către
idolatrie ţi blasfemie. La insistenţele lui, aproape toate pergamentele au fost
strânse și fie distruse, fie încredinţate grijii restrictive a preoţimii.
Însă se zvoneşte că pasiunea satrapului pentru astfel de scrieri a jucat un rol de
mare importanţă în folosul unui băiat cu pielea ciudat de palidă, aflat în căutare
de ajutor, care a izbutit să treacă peste toate piedicile ţi a fost primit în audienţă.
Impresionat de uşurinţa cu care cita băiatul din scrierile sfinte şi convins că
fapta fusese prezisă de interpretarea dată unor versete, i-a îngăduit să se
îmbarce nestânjenit la bordul unei corăbii cu sclavi şi să plece spre Chalced.
ANONIM, Credinţe din Ţinuturile din miazăzi

Mi-am recăpătat cunoştinţa de două ori, fără să mi-o pot păstra. Prima dată, doi
bărbaţi mă târau pe un coridor de gheaţă, ţinându-mă fiecare de câte un braţ. A
doua oară, mi-am dat seama că sunt întins pe burtă şi cineva îmi leagă zdravăn
mâinile la spate. A treia oară, eram din nou târât de cei doi bărbaţi care mă
păzeau. De data asta, m-am cramponat cu încăpăţânare de luciditate, oricâtă
durere ar fi însemnat. Intrasem într-o sală a tronului dintr-un adevărat palat.
Fusese scobită în interiorul rece al gheţarului şi coloanele cilindrice groase,
canelate, păstrate ca să sprijine tavanul înalt erau albastre. Basoreliefurile de pe
pereţi erau o glorificare repetată a aceleiaşi femei, un tablou măreţ după altul.
Era înfăţişată la prova unei corăbii, cu o sabie în mână şi cu părul fluturând în
vânt; deasupra duşmanilor căzuţi, cu piciorul pe gâtul unui bărbat; pe tron, cu un
deget acuzator îndreptat către sceleraţii care tremurau în faţa ei. Depăşind cu
mult mărimea naturală, imaginile sculptate ne dominau, ameninţătoare şi
necruţătoare. Intraserăm pe tărâmul Femeii Palide.
Dar chiar şi acolo, în inima împărăţiei ei, avea un rival. În tavanul sticlos al
încăperii, dincolo de un strat gros de gheaţă de un albastru ceţos, am desluşit în
fine întregul contur al creaturii pe care o căutaserăm la capătul unui drum atât de
lung. Şerpuind prin coridoare, ajunseserăm sub dragon. Puteam să întrezăresc
chiar şi strălucirea unui dreptunghi luminos, probabil rodul săpăturilor noastre
febrile. M-am întrebat dacă acolo, deasupra, prietenii mei încă mai trudeau ca să-
şi cioplească prin gheaţă drumul către dragon. N-avea rost să încerc să-i strig; ar
fi fost ca şi cum aş fi vrut să mă fac auzit nu doar prin unul, ci prin trei sau patru
ziduri groase, de cetate.
Adepţii Femeii Palide se adunaseră cu zecile ca să ne vadă aduşi în faţa ei.
Globuri albe imense, suspendate de lanţuri înconjurate de un strat de gheaţă,
umpleau sala de o lumină nefirească, de un albastru albicios. Înveşmântaţi în
blănuri şi piei groase, războinicii ei insulari păreau pitici în copleşitoarea
imensitate a palatului din gheţar. Se uitau la noi în tăcere, cu feţe neclintite, în
vreme ce erau târâţi prin faţa lor. Aveau tatuajele triburilor ascunse sub pete
negre. Câţiva purtau însemnele noii lor lealităţi, sub forma unor tatuaje cu
dragon sau cu şerpi. Ne urmăreau cu priviri lipsite şi de milă, şi de ură, ba chiar
şi de curiozitate. Nu păreau însufleţiţi de niciun fel de pasiune. Insensibilitatea
pe care o desluşeam în sufletele lor era dincolo de resemnare şi de acea acceptare
a suferinţei la care ajung de obicei animalele maltratate. Chiar şi Harul meu îi
simţea, cumva, ciuntiţi. M-am întrebat dacă Femeia Palidă nu descoperise cumva
o cale de a-i opri înainte de preschimbarea deplină în neoameni, lipsindu-i de tot
ce îi lega de semenii lor, în afară de teama inspirată de ea, suficientă ca să-i facă
să i se supună. Dintre toţi, n-am recunoscut decât o femeie. Era Henja,
servitoarea care o însoţise pe narcescă la Buckkeep şi pe care ceea ce se petrecea
nu părea s-o intereseze mai mult decât pe ceilalţi. Am întors capul, ca să mă
conving că nu mă înşel. Da, ea era. De când plecase din castelul Buckkeep, o
mai văzusem o dată în oraş, în momentul când mă aduseseră Pestriţii în pragul
morţii, şi apoi pe o coastă din deal din insula Mayle, spionându-i pe prinţ şi pe
narcescă în vreme ce se distrau călărindu-şi poneii. Unde îşi avea locul în
întreaga poveste? Rolul ei nu-mi era clar, dar am devenit brusc foarte sigur că
fusese dintotdeauna unealta Femeii Palide. Prinţul meu se afla în pericol în
aceeaşi măsură în care mă aflam eu.
Am izbutit să-mi aduc picioarele sub mine, dar nu şi să merg în ritmul sprinten al
paznicilor mei. Mă împleticeam între ei şi, când ne-am oprit în sfârşit şi m-au
silit să îngenunchez în faţa tronului, nu m-am opus. Încă mi se mai învârtea
capul. Voiam să mă odihnesc în orice poziţie, să-mi recapăt puterile într-o
binecuvântată nemişcare. Am încercat să mă răsucesc ca să mă uit la Bufon, dar
n-am izbutit decât să-l întrezăresc, cu capul atârnându-i, în timp ce doi oameni îl
ţineau, în faţa conducătoarei lor, într-o poziţie de supunere lipsită de vlagă. Pe
urmă, palma usturătoare a unuia dintre paznicii mei mi-a reîndreptat privirea
către femeia al cărei prizonier ajunsesem.
Era albă, la fel de albă cum fusese Bufonul cândva, şi părul îi unduia liber pe
umeri. Culoarea ochilor îi lipsea, aşa cum îi lipsise Bufonului în copilărie. Faţa
ei era a lui, îndulcită de trăsăturile feminine. Avea o frumuseţe din altă lume,
rece precum gheaţa care o înconjura. Stătea pe blănuri suprapuse, de urs alb, de
vulpe albă şi de hermină, cu cozile negre atârnând, pe un tron dăltuit din gheaţă.
Roba din cea mai pură lână albă nu-i ascundea rotunjimile trupului. Purta un
colier de flori făurite din fildeş. În mijlocul fiecăreia sclipea câte un diamant.
Destinse, mâinile cu degete lungi i se odihneau nepăsătoare pe braţele îmbrăcate
în blană ale tronului. Purta inele din argint, cu pietre albe. Se uita în jos, la noi,
amândoi ţintuiţi în genunchi în faţa ei, fără să pară nici încântată, nici surprinsă.
Poate că, aidoma Bufonului, ştiuse dintotdeauna că asta avea să se întâmple.
Tronul era cuibărit în curbura trupului unei statui din piatra amintirilor. Înfăţişa
un dragon adormit, al cărui trup negru cu argintiu sclipea, arcuindu-se, imens, în
spatele tronului, cu aripile groase atârnându-i grele în jur. Nu era dintr-un singur
bloc de piatră, ci din bucăţi probabil cărate cu trudă din celălalt capăt al insulei şi
apoi alăturate cu grijă, astfel încât să dea naştere unei singure sculpturi. Migălite
cu mare grijă, îmbinările nu se zăreau cu uşurinţă. Creatura adormită era enormă,
mai mare decât fusese Verity-Dragonul, dar nu la fel de mare ca Icefyre. Şi era
neterminată, parcă prăbuşită, încă otova, fără niciun amănunt reliefat, mai
degrabă sugestia informă a unui dragon decât imaginea lui reală. Gâtul lung,
arcuit se termina cu un cap grosolan aşezat, ca o treaptă, în faţa tronului Femeii
Palide. Avea pleoapele lăsate. Chiar şi aşa, m-am cutremurat la vederea cruzimii
pe care o reda. Harul meu desluşea strigătele unor sentimente în conflict, spaimă,
ură, durere, poftă trupească, răzbunare. Erau, toate, captive în piatra cioplită
grosolan.
Şi înţelegeam cum ajunseseră acolo. De flancurile creaturii erau înlănţuiţi, la
mică distanţă, o mulţime de insulari. Purtau urmele vizibile ale torturii şi ale
lipsurilor. Aşa le insufla Femeia Palidă trăiri destul de puternice ca să-i fie de
folos. O coterie a Meşteşugului îşi sculpta dragonul în piatră hrănindu-i cu
sentimente şi amintiri ca să unească astfel, într-o conştiinţă unică, tot ceea ce ştia
şi ceea ce era fiecare dintre ei. Nu pricepeam cum de îşi imagina ea că, odată
însufleţită, o creatură hrănită cu amintirile discordante ale unor nefericiţi torturaţi
putea avea o conştiinţă. Ce avea să le unească, să dea un scop zborului acelui
dragon? Cei pe care îi mai văzusem erau creaţia unei devoţiuni închinate unui
singur ţel, încununarea glorioasă a crezului unei coterii. Oricât de stranie ar fi
fost forma aleasă de cei care îi creaseră, erau pătrunşi de frumuseţe. Până şi
zborul mistreţului înaripat era plin de graţie. Creaţia Femeii Palide nu era decât
un mozaic de suferinţe furate. Ce temperament ar fi putut avea o asemenea
creatură? Harul îmi spunea, fără dubiu, că tot ce era omenesc în prizonierii
înlănţuiţi fusese deja luat, smuls din sufletele lor şi îndesat în statuie. Deja nu-i
mai oferea decât chinurile mute ale unor fiinţe mai prejos decât orice animal. Ce
soi de dragon avea să se nască din durere, ură şi cruzime?
Între labele din faţă ale dragonului se afla un alt tron, tot din gheaţă şi tot
acoperit cu blănuri. Dar şi ele, şi gheaţa erau murdare şi mânjite de necurăţenii
omeneşti. Acolo era ţintuită o caricatură de bărbat, cu lanţuri prinse de
încheieturile mâinilor, de glezne şi de gât cu inele care îi intraseră în carne. Purta
o coroană neagră dureros de strâmtă, înţepenită deasupra sprâncenelor, şi
veşmintele regeşti pătate şi rupte. La gât avea lanţuri de argint, iar cele care îl
legau de tron fuseseră împodobite cu nestemate, ca batjocură adăugată
captivităţii. Părul şi barba îi crescuseră lungi şi se încâlciseră; unghiile erau
galbene, acoperite de o crustă. Degerăturile îi înnegriseră vârfurile degetelor de
la mâini şi de la picioarele desculţe. Pe podea, în faţa lui, erau împrăştiate oase
golite de carne. Unul părea dintr-un braţ omenesc. Mi-am întors privirea, câtuşi
de puţin dornic să ştiu cu ce-l hrăneau. Fusese oprit înainte de a se preschimba în
neom cu totul. Harul meu îi percepea ura, vâlvătaia ei. Poate că era singurul
sentiment care îi fusese lăsat. Apoi, exact cum se întâmplă când un braţ amorţit
revine la viaţă, am simţit o furnicătură stranie a Meşteşugului. Mi-am întors
capul, de parcă astfel aş fi putut s-o prind, aşa cum îţi încordezi auzul ca să
desluşeşti mai bine un sunet. N-a devenit mai clară, dar mi-am dat seama de
unde pornise. Regele nebun încercase să-şi întrebuinţeze Meşteşugul ca să între
în legătură cu mine. Pentru o clipă, am simţit întreaga forţă a urii pe care o
trimitea, a fost ca şi cum aş fi primit o lovitură. Pe urmă a dispărut, nu fiindcă
mi-am ridicat zidurile, ci fiindcă mi-am pierdut din nou abilitatea de a o simţi.
Am tras aer în piept gâfâind, şocat de puterea Meşteşugului lui. Poate că a lui
Thick îi era pe măsură; eu n-aş fi putut s-o egalez niciodată.
Am izbutit să-mi salt capul şi să mă uit din nou la Femeia Palidă, şi am tresărit
văzând că îmi zâmbea. Mă aşteptase, lăsându-mă să cercetez totul şi să-mi trag
propriile concluzii. Mâna ei lungă, graţioasă a arătat spre regele captiv.
— Kebal Rawbread. Numai Catalizatorul meu neisprăvit merită o asemenea
pedeapsă, după cum nu mă îndoiesc că ai ghicit, Fitzchivalry Farseer. Oh, nu e
nevoie să te uiţi cu atâta groază. Nu fac nimic altceva decât să termin ce-au
început dragonii voştri, din cele Şase Ducate. S-a aventurat prosteşte afară, să
tragă cu arcul în ei. Simpla lor trecere pe deasupra lui l-a văduvit de o bună parte
a inteligenţei. Nu vreau să spun că înainte ar fi avut prea multă. Dar, o vreme, a
fost o unealtă utilă. Era viclean şi ambiţios, şi cunoştea arta războiului.
S-a ridicat şi a coborât de pe postamentul tronului, călcând pe capul dragonului.
S-a îndreptat agale spre tronul murdar şi spre monarhul jegos, pe care l-a
măsurat cu privirea.
— Oricum, m-a dezamăgit.
Şi-a întins spre el mâna subţire. Nările lui s-au lărgit şi şi-a dezgolit dinţii,
părând gata s-o muşte. Femeia Palidă a clătinat de cap, aproape cu drag, de parcă
ar fi privit un armăsar prea iute ca să-i poţi acorda încredere. Şi l-a întrebat cu
voce suavă:
— Să-i mai dau o fărâmă din tine dragonului, drăgălaşule? Ţi-ar plăcea?
În jurul ochilor afundaţi în orbite ai regelui nebun au zvâcnit toţi muşchii, de
parcă ar fi încercat cu disperare să-şi regăsească o amintire. Pe urmă s-a tras
înapoi, cât mai departe de ea, şi şi-a înălţat un umăr, ca şi cum astfel ar fi putut
să se apere. Apoi a scos un geamăt gros, prelung:
— Nuuuuuuu!
— Poate că nu imediat. Dar fireşte că, în final, te va primi cu totul. Când n-o să
mai am ce stoarce din tine, o să te-arunc peste dragon şi o să văd cum te topeşti
în el. Aşa se petrec lucrurile, nu? Spunând asta, s-a întors spre mine. Cei
sacrificaţi dragonului nu sunt complet absorbiţi în momentul însufleţirii lui?
Când îi sunt date unui dragon, coteriile Meşteşugului din cele Şase Ducate nu
dispar pentru totdeauna în trupul său?
N-am răspuns, mai degrabă din pricina şocului decât fiindcă nu voiam să-i ofer
informaţia. Vorbea părând convinsă că o coterie e silită să între într-un dragon,
nu că o face din proprie voinţă. N-aveam de gând s-o scot din ignoranţă. Unul
dintre paznicii mei a mârâit şi m-a ameninţat cu pumnul, dar Femeia Palidă a
clătinat din cap, fluturându-şi degetele spre el, în semn că tăcerea mea n-avea
nicio importanţă.
Şi-a îndreptat în schimb privirea spre Bufonul atârnat, inconştient, între cei doi
oşteni care îl prinseseră, şi i-am văzut pentru prima oară trăsăturile sculpturale
schimonosite de încruntarea frunţii.
— Sper că nu i-aţi făcut niciun rău! V-am spus că trebuie să mi-l aduceţi
nevătămat. E cea mai mare curiozitate din lume, cea mai rară dintre creaturi, un
Profet Alb fals. Deşi nu prea merită să i se spună astfel. Uitaţi-vă la el, e cafeniu
din cap până-n picioare, ca o floare veştedă. E mort?
— Nu, Prea Mare Doamnă. E doar leşinat.
Oşteanul care vorbise părea nervos.
— Nu cred. Zgâlţâie-l puţin. E rezistent ca o mâţă şi presupun că tot atât de greu
de ucis. Deschide ochii, Preaiubitule. Salută-mă din nou cu un zâmbet şi cu o
mică plecăciune, cum ai făcut când erai o fărâmă de om. Oh, ce creatură
drăgălaşă era, un copil ca o prăjiturică din albuş, lapte şi zahăr. Cu limbă de
viperă!
Se aplecase pe neaşteptate spre el, cu venin în glas. Şi, ca şi cum ura ei l-ar fi
făcut să-i simtă otrava, Bufonul a icnit brusc şi s-a mişcat. Şi-a săltat capul
legănându-l şi s-a uitat în jur fără să vadă. Apoi în minte i s-a limpezit totul, cu o
violenţă zdrobitoare. Când i-am văzut toţi muşchii feţei încordându-se, am crezut
c-o să ţipe. Dar a încremenit dintr-odată. M-a privit şi mi-a vorbit numai mie.
— Îmi pare atât de rău. Cumplit de rău.
Femeia Palidă ne-a întors brusc spatele şi s-a urcat pe tron. S-a instalat pe
îndelete, cuibărindu-se în blănuri. Odată aşezată comod, a început să-şi împartă
poruncile.
— Aştept ziua asta de mult. Nu văd de ce mi-aş grăbi sau mi-aş întârzia
plăcerea. Ca să fiu sinceră, m-am aşteptat să vă am pe amândoi aici, în faţa mea,
acum un an. Le promisesem Pestriţilor inuit aur, dar numai şi numai dacă v-ar fi
dat pe mâna mea pe amândoi, nevătămaţi. Şi n-au părut în stare s-o facă. O
răzbunare personală prostească a dat peste cap înţelegerea încheiată cu ei. Sunt
aliaţi pe care nu te poţi bizui, cu micile lor lighioane murdare întotdeauna alături
şi cu minţile mânjite de gânduri de animal, ca sodomiţii care se împreunează cu
oile! Nu e de mirare că n-au fost în stare să mă ajute. N-ar fi trebuit să-mi pierd
timpul cu ei. Ei, dar nu mai are nicio importanţă. Vă am pe amândoi aici,
mulţumită sforilor pe care-am ştiut să le trag cu mâna mea.
S-a lăsat pe spate, şi-a apropiat mâinile fine, unindu-le vârfurile degetelor, şi ne-
a privit satisfăcută.
— V-am pregătit de mult câte o odaie. Gărzi, duceţi-i pe amândoi acolo unde se
cuvine să se afle şi aveţi grijă să profite din plin de tot ce le ofer! Odihneşte-te şi
destinde-te, Fitzchivalry. O să te chem curând la mine. Acum vrei să-mi pui vreo
întrebare? Nu? Păcat. Nu mă ofer prea des să dau răspunsuri, dar pentru tine aş fi
făcut-o. Fiindcă, după părerea mea, cu cât o să ştii mai multe, cu atât mai bine o
să înţelegi cum te-a amăgit şi te-a condus pe căi greşite micul tău impostor
îndrăgit. Luaţi-i, dar cu blândeţe, cu blândeţe. Să nu le clintiţi nici măcar un fir
de păr din cap.
Dincolo de uşa imensei ei săli ne-au despărţit, Bufonul a fost dus într-o parte, iar
pe mine m-au împins în partea opusă.
— Fitz!
La auzul strigătului său neaşteptat am tresărit şi m-am încordat în strânsoarea
celor doi paznici. Unul mi-a răsucit cu blândeţe braţul la spate, săltându-mi-l mai
sus. Mi-am proptit călcâiele în gheaţă şi am alunecat când au continuat să mă
târască, neînduplecaţi. Strigătul Bufonului mi-a ajuns la urechi estompat.
— Mi-am cunoscut soarta! Am hotărât s-o accept! Rămâi pe drumul tău şi nu te
îndoi! Totul va fi aşa cum…
Strigătul s-a încheiat cu un ţipăt înăbuşit, apoi am fost târât, clătinându-mă,
dincolo de un colţ şi de-a lungul altui coridor îngheţat.
— Unde îl duc? am întrebat şi am avut parte de o altă exemplificare a ceea ce
înţelegeau slugile Femeii Palide prin blândeţe când m-a izbit un pumn protejat
de armură, făcându-mă să mă îndoi de mijloc.
Aproape că izbutisem să-mi recapăt răsuflarea când s-au oprit în faţa unei uşi de
gheaţă. Unul a scos o unealtă lungă, a strecurat-o într-o mică deschidere a gheţii,
a rotit-o într-o parte şi într-alta până ce s-a auzit zgomotul unei încuietori, apoi a
tras de ea ca să deschidă uşa. M-au aruncat înăuntru şi am căzut, cu faţa în jos,
pe un soi de aşternut pestriţ, din piei de căprioară. Un paznic a intrat în urma
mea şi m-am rostogolit, încercând să scap de pedeapsa la care mă aşteptam cu
siguranţă, dar m-a prins doar de încheieturile legate ale mâinilor, mi-a săltat
braţele destul de sus ca să-mi smulgă un scurt ţipăt de durere şi mi le-a eliberat
brusc. În trecere, cuţitul cu care-mi tăiase legătura îmi crestase mâna. N-a părut
să se sinchisească.
— Să nu faci gălăgie! m-a avertizat. Ei nu-i place, iar mie nu-mi place să fiu
nevoit să te amuţesc.
Uşa de gheaţă s-a închis în urma lui înainte de a apuca să mă gândesc la un
răspuns. Eram încă năucit după lovitura primită mai devreme în ţeastă. Mi-am
săltat-o doar atât cât era nevoie ca să mă conving că eram singur în încăpere.
Imediat ce m-am asigurat că nu mă pândea niciun neom, mi-am lăsat capul să
cadă la loc şi am încercat să mă gândesc, cu ochii închişi.
I-am redeschis. Trecuse un minut, o zi sau o săptămână. Lumina din cameră nu
se schimbase. În gând nu-mi venise nimic care să-mi fie de vreun ajutor şi
probabil că dormisem. M-am ridicat încet, simţind tot felul de dureri. Mi-au
dispărut din minte când m-a inundat un val de îngrijorare pentru Bufon. Unde îl
duseseră, care îi fusese soarta? Mi-a fost dintr-odată imposibil să pricep de ce nu
ne străduiserăm din răsputeri să nu-i lăsăm să ne despartă.
N-am avut nevoie de mult timp ca să-mi explorez celula. Patul era o cutie de
lemn plină cu paie, peste care fuseseră întinse mai multe pături. Într-un colţ, o
găleată servea drept latrină. În alta era apă, cu o pojghiţă de gheaţă. O cârpă
lăsată alături sugera că e pentru spălat. Pe podea erau pieile de căprioară.
Probabil că paznicii îmi luaseră, în timp ce eram inconştient, sculele găsite lângă
dragon. Nu mai aveam nicio armă, nici măcar micul cuţit al Bufonului. Nu
existau ferestre, decât crăpătura îngustă şi joasă din uşa greu de descuiat. Nimic
de mâncare. Nimic cu care să măsor scurgerea timpului. M-am mutat de pe
podea pe patul rudimentar. Şi m-am gândit la sfatul primit demult de la Ochi
Întunecaţi: când somnul e singura alinare de care poţi avea parte, bucură-te de
ea. O să fii mai bine pregătit pentru orice va urma.
Am închis ochii şi am încercat să adorm. N-am izbutit. Am încercat să mă
folosesc de Meşteşug. Nimic. Am cercetat locul cu Harul. Am simţit, vag, că în
apropiere erau oameni, dar prezenţa dominantă era dragonului. Însă Icefyre a
dispărut din nou. M-am săltat în capul oaselor şi mi-am sprijinit ceafa învineţită
de peretele de gheaţă. Zvâcnirile dureroase mi s-au domolit. Şi probabil că am
adormit, fiindcă m-am trezit cu părul îngheţat, lipit de perete. Mi l-am desprins
încet, mormăind enervat de mine însumi.
Când au apărut paznicii, inspectasem de mai multe ori şi despicătură prin care se
putea trage cu ochiul, şi crăpătura care contura uşa. Eram aşezat pe podea şi mă
uitam în afara celulei. Când i-am zărit, m-am întrebat dacă trebuia să mă simt
flatat fiindcă Femeia Palidă trimisese trei. Erau alţii, nu cei care mă capturaseră.
— Întinde-te cu faţa în jos pe podea! mi-a poruncit unul, de dincolo de uşă.
M-am supus. Luptându-mă cu trei bărbaţi n-aş fi ajuns nicidecum într-o stare
mai bună. I-am auzit intrând şi unul şi-a dovedit simţul practic punându-şi
genunchiul pe spatele meu ca să mă ţină nemişcat cât mi-a legat din nou mâinile
la spate. S-au folosit de funia aia şi de părul meu ca să mă salte în picioare. Erau
o echipă experimentată, n-a fost nevoie să-şi vorbească în timp ce m-au scos din
celulă şi au pornit-o cu mine pe coridor, cu feţe aspre.
— Unde e prietenul meu? Bărbatul arămiu care era cu mine?
Mi-a răspuns o lovitură de pumn în stânga, chiar sub coaste.
Şi-au continuat mersul, târându-mă până ce am izbutit să-mi aduc din nou
picioarele sub mine. Nu ne-am întâlnit cu nimeni şi mi-am dat seama că nu mă
puteam orienta. Chiar dacă aş fi fost eliberat în clipa aia, n-aş fi ştiut încotro s-o
iau, indiferent dacă aş fi vrut să-l caut pe Bufon sau doar drumul spre ieşire. Se
părea că n-aveam de făcut nimic mai bun decât să merg cu ei.
În cele din urmă, am ajuns în faţa unei intrări boltite, cu uşi din lemn lustruit.
Unul dintre paznici a ciocănit. O voce de femeie le-a poruncit să mă aducă
înăuntru. Uşile s-au deschis şi am intrat în dormitorul Femeii Palide. Globurile
albe care dădeau lumină erau puse în locuri bizare, pe podea şi pe o masă joasă,
de unde luminau doar centrul încăperii. Într-un vas de fier ardeau cărbuni fără să
scoată fum, încălzind uşor aerul. Restul camerei se pierdea treptat în întuneric.
La marginea cercului de lumină am întrezărit un pat scund şi un şir de servitori
care aşteptau porunci în tăcere. N-aş fi putut spune cât de mare era încăperea.
Stăpâna tărâmului de sub gheaţă tocmai ieşea dintr-o baie aburindă. Cada părea
din sticlă foarte groasă. Apa era de un alb ceţos, iar în abur se înălţa parfumul
unor flori de vară. Femeia Palidă a rămas, în picioare, pe o blană bogată de urs
alb, privindu-ne calmă în vreme ce două cameriste apatice o ştergeau frecându-i
şi tamponându-i pielea. Cu trupul de un alb uniform, părea o făptură de zăpadă
sau de marmură. Apa îi lipea de cap părul alb şi picura din vârful fiecărei şuviţe.
Sfârcurile întărite ale sânilor rotunzi aveau o vagă tentă rozalie. Smocul de păr
de sub pântec îi era tot atât de alb ca pletele. Aidoma Bufonului, avea membre
lungi şi mijloc zvelt, dar şoldurile şi sânii i se rotunjeau cu generozitate. Niciun
bărbat n-o putea privi fără s-o dorească. O ştia foarte bine. Şi mi se arăta mie,
captivului, ca şi gărzilor ei, ca şi cum abilitatea cu care îşi lăsa trupul la vedere
fără să se teamă de urmările poftelor stârnite ar fi fost o dovadă a puterii sale
asupra noastră, a tuturor. Oştenii cu feţe de piatră n-au reacţionat la vederea
goliciunii ei. Au rămas nemişcaţi, doi încadrându-mă, iar al treilea în spatele
meu.
Cameristele i-au adus cizme din blană moale şi o robă de mătase fină, peste care
i-au pus o alta, mai grea, din lână tivită cu blană albă. Pe urmă s-a aşezat alene
de un tron cu spătarul scund, din lemn întunecat. O a treia insulară s-a apropiat şi
am recunoscut-o brusc pe Henja. Aducea un prosop curat, perii şi ace de păr. A
trecut în spatele tronului şi a început să pieptene părul ud al Femeii Palide. Care,
în tot acest timp, n-a scos niciun cuvânt. S-a sprijinit pe spătar şi s-a lăsat în grija
Henjei cu vădită plăcere, îngustându-şi ochii în timp ce peria cu mâner de fildeş i
se plimba prin pletele albe. După ce i-au fost pieptănate şi împletite într-o
multitudine de codiţe lungi, ridicate apoi spre creştet şi prinse cu ace de păr, şi-a
săltat pleoapele şi şi-a rotit privirea. S-a uitat la mine ca şi cum m-ar fi văzut
pentru prima oară şi s-a încruntat uşor.
— E murdar! Nu v-am spus să-i aduceţi apă pentru spălat înainte de a veni cu el
aici?
Paznicii s-au făcut mici, iar unul s-a grăbit să răspundă.
— I-am adus apă, doamna mea. Dar nu i-a dat atenţie.
— Nu sunt mulţumită.
La auzul celor trei cuvinte, toţi paznicii mei au pălit.
Ea şi-a îndreptat privirea spre mine.
— Puţi de parcă ai fi Kebal Rawbread. Credeam că bărbaţii din cele Şase Ducate
sunt mai curaţi. Ochii i-au zvâcnit spre cadă. Asta se poate rezolva acum. Acolo
e apă. S-a tolănit pe tron, provocatoare. Spală-te, Fitzchivalry! O să cinezi cu
mine, şi vreau să simt aroma mâncării, nu duhoarea ta.
Nu m-am clintit şi nici măcar nu mi-am schimbat expresia feţei. Ea mi-a adresat
un zâmbet lenevos.
— Te temi c-o să-ţi pierzi demnitatea dacă te dezbraci şi te speli? Te asigur că
printre servitorii mei nu mai sunt prea mulţi care mai ţin minte ce e „demnitatea
umană” şi toţi se sinchisesc cu atât mai puţin de demnitatea ta. Te agăţi de
propria împuţiciune de parcă ţi-ai pierde onoarea scăpând de ea. Îţi pot garanta
un singur lucru: demnitatea ta o să aibă mai mult de suferit dacă o să fii spălat cu
forţa. Hotărăşte-te repede. Nu sunt înzestrată cu răbdare şi nu suport putoarea
asta la masa mea. Aş fi crezut că fiul unui rege, chiar şi bastard fiind, are mai
mult respect pentru sine însuşi, a adăugat apoi, uitându-se la servitorii ei, ea şi
când n-aş fi fost de faţă.
— Am mâinile legate, am subliniat băţos.
Mintea mea a căutat o cale de scăpare, s-a întrebat cum aş fi putut profita de
situaţie, dar n-a găsit niciun răspuns. Spusele Femeii Palide m-au făcut să-mi dau
seama că puţeam într-adevăr. În prima clipă mi-a fost ruşine, apoi i-am
recunoscut tactica. Chade îmi explicase, cu mult timp în urmă, cât de util e să
înfrângi mândria unui om şi să-l lipseşti de stima de sine înainte de a-l interoga.
Uneori e de mai mult folos decât tortura. Lasă-l fără ultima fărâmă de demnitate,
întemniţează-l ca pe un animal şi apoi înapoiază-i o cât de mică parte din
avantajele civilizaţiei, şi recunoştinţa lui va fi adesea disproporţionată. Uneori
poţi câştiga un om prin cea mai măruntă manifestare a bunăvoinţei. Ţine-l într-o
celulă friguroasă, în întuneric şi fără mâncare şi, în ochii lui, o lumânare şi un
castron cu supă caldă vor avea valoarea unei graţieri. Aşa îi înfrângi voinţa mult
mai uşor decât prin tortură.
Ea mi-a zâmbit.
— Ah, da. Cu mâinile legate ţi-ar fi mult mai greu. I-a făcut semn unui paznic.
Du-l lângă cadă şi taie-i legăturile!
Am fost împins într-un mod care m-a convins că aş fi fost silit să fac orice dorea
ea. Împotrivirea mea le-ar fi oferit paznicilor încă un pretext ca să mă lovească.
Dacă mă supuneam, poate aş fi câştigat un avantaj, mai ales dacă mă dezlegau.
Am strâns din dinţi şi mi-am lăsat demnitatea deoparte. Odată ce mi-am văzut
mâinile libere, m-am întors cu spatele la femeia palidă şi m-am dezbrăcat. Şi am
reuşit să-mi ascund în palmă insigna cu vulpe, înfiptă sub cămaşă. Am intrat în
apă. M-am spălat în grabă, refuzând să las apa caldă să-mi ofere prea multă
alinare. Una dintre femei mi-a adus săpun moale într-un vas. Şi m-am pomenit,
cumva, mulţumindu-i ceremonios. Nu mi-a răspuns. Când am ieşit din cadă, apa
era cenuşie. Două femei mi-au adus prosoape. Le-am luat pe amândouă şi m-am
întors cu spatele la ele, apoi m-am şters. S-au întors o clipă mai târziu, cu pantofi
moi, din lână pâslită, şi cu o robă curată, de lână albă. Hainele mele vechi, din
Buck, dispăruseră. M-am îmbrăcat cu ceea ce mi se oferise, ascunzându-mi
insigna sub gulerul robei, şi m-am întors către Femeia Palidă şi către slugile ei.
Ea ceruse să-i fie rotit scaunul, ca să mă poată privi.
— Ai cicatrice interesante, a comentat, zâmbindu-mi ca o pisică. Şi trup de
războinic. Bărbiereşte-l, Henja! Vreau să văd toată faţa bărbatului care a fost
aproape rege.
Ultimele cuvinte m-au şocat. Nu mă gândisem niciodată astfel la mine însumi.
Pentru o clipă, titlul a părut aproape real. Pe urmă am respins ideea, considerând
că ţinea de tactica ei. Cele două femei s-au întors cu un scaun, iar Henja s-a
apropiat cu un castron, cu săpun şi cu un brici.
— Mă bărbieresc singur, m-am grăbit să spun.
N-o puteam lăsa pe femeia aia să umble cu o lamă ascuţită pe lângă beregata
mea.
— N-o s-o faci, m-a înştiinţat Femeia Palidă, schiţând un zâmbet. Nu te
subestimez, Fitzchivalry. Ştiu pentru ce te-a pregătit familia ta. Te-a făcut ucigaş,
nu prinţ. Şi nu te-a lăsat niciodată să-ţi dai seama că astfel ai fost înşelat. Dar eu
o voi face. Îţi voi arăta adevărata ta moştenire, care ţi-a fost furată. Dar, înainte
de a mă convinge că înţelegi ce îţi ofer, n-o să-ţi pun în mână nicio armă. Acum
stai liniştit. Henja e pe măsura celui mai iscusit dintre valeţi, şi n-o s-o consider
nicidecum vinovată dacă o să te mişti.
Cred că, în toată viaţa mea, nu m-am aflat niciodată într-o situaţie mai neplăcută.
În timp ce Henja mă bărbierea şi-mi pieptăna părul ud, dându-mi-l peste cap, alte
femei mi-au cercetat mâinile, mi-au curăţat unghiile şi mi le-au tăiat. Şi tot albul
ăla din jur, şi Femeia Palidă privindu-mă cu ochii unei pisici care pândeşte o
pasăre. Nimeni nu-mi mai purtase de grijă într-o asemenea măsură, însă luxul de
care mă bucuram în clipa aceea mă umilea în loc să mă încânte. Am deschis gura
o singură dată.
— Unde e Bufonul? am întrebat, şi briciul Henjei mi-a crestat imediat pielea.
Am simţit un firicel de sânge prelingându-mi-se pe lateralul gâtului. Camerista l-
a oprit apăsând un prosop pe tăietură, iar Femeia Palidă mi-a răspuns:
— Sunt convinsă că nu-l scăpăm din ochi, nu-i aşa?
În privinţa asta, n-aş fi putut s-o contrazic. Gărzile ei au chicotit, îndatoritoare,
dar sub privirea ei aspră şi-au recăpătat seriozitatea. În vreme ce cameristele ei
se agitau în jurul meu, iar oştenii stăteau nemişcaţi, fixându-mă cu indiferenţă,
alţi servitori au adus o masă. Au aşternut o faţă de masă albă, pe care au aşezat
tacâmuri şi farfurii din argint masiv. Au pus în mijloc un sfeşnic cu mai multe
braţe şi au aprins şase lumânări albe, lungi. Pe urmă a fost rândul unor
platourilor, supierelor şi sosierelor, toate acoperite. Aburii şi aromele bogate ale
mâncării s-au furişat în aer, chinuindu-mă. Au adus şi vin, şi pahare şi, în final,
două scaune capitonate, pe care le-au aşezat la cele două capete ale mesei. Henja
mi-a şters faţa şi s-a retras cu un pas, ca să i se-ncline stăpânei sale. Femeia
Palidă s-a apropiat de mine, dar nu atât de mult încât s-o pot atinge dacă mi-aş fi
întins braţul. Şi-a lăsat capul pe-o parte şi m-a măsurat cu răceală, din creştet
până-n tălpi, de parcă aş fi fost un cal pe care voia să-l cumpere.
— Eşti bine făcut, mi-a spus, în cele din urmă. Probabil că, înainte de a îngădui
familia ta să fii maltratat, erai un bărbat frumos. Ei, mâncăm?
S-a apropiat de scaunul ei şi un oştean gardă l-a tras, ca să se poată aşeza. M-am
ridicat şi m-am îndreptat la rândul meu spre masă, conştient că un alt oştean mă
urma. Un gest al Femeii Palide mi-a dat de înţeles că mă puteam aşeza în faţa ei.
Odată ce am făcut-o, a gesticulat din nou. Paznicul din spatele meu s-a retras în
adâncurile întunecoase ale încăperii. La porunca ei, lumina spălăcită a globurilor
din cameră s-a împuţinat brusc. N-a rămas decât sfeşnicul, izolându-ne într-un
cerc de lumină galbenă. Crea o falsă impresie de intimitate, căci ştiam că garda
şi cameristele ei rămăseseră nevăzuţi în întuneric, privindu-ne din afara oazei din
jurul lumânărilor.
Masa era mică. Femeia Palidă a pus un polonic de supă într-un castron şi mi l-a
întins, înainte de a umple şi castronul ei din aceeaşi supieră.
— Ca să nu crezi cumva că vreau să te otrăvesc sau să te droghez, mi-a explicat,
luându-şi lingura. Mănâncă, Fitzchivalry. O să descoperi că e foarte gustoasă, şi
ştiu că trebuie să fii flămând. Deocamdată te las s-o savurezi fără să te tulbur
vorbindu-ţi.
Totuşi, nu mi-am luat lingura decât după ce şi-a dus-o pe a ei de două ori la gură.
Supa albă era o minune, cremoasă, cu gust bogat, plină cu bucăţi de legume şi de
carne macră. Nu mai pusesem gura pe ceva atât de bun de când plecasem din
Buckkeep, şi aş fi înfulecat-o pe nemestecate dacă mi-aş fi dat uitării bunele
maniere. Însă stăpânirea de sine era singurul scut care-mi rămăsese, aşa că mi-
am impus să mănânc încet, cu pâine şi unt din coşul şi din farfuria întinse spre
mine de Femeia Palidă. Ea a turnat vin alb pentru amândoi şi, după ce am
terminat supa, m-a invitat să mă servesc de pe un alt platou, cu felii de carne de
pasăre, fragedă şi deschisă la culoare. Erau delicioase, şi mâncarea bună mi-a
destins trupul, în ciuda dorinţei mele de a rămâne în gardă. Ca desert, am avut o
budincă albă, cu aromă puternică de vanilie, presărată cu mirodenii picante. Am
mâncat-o toată, timp în care ea m-a privit tăcută, meditând. Vinul îmi cânta în
sânge, moleşindu-mă. O senzaţie cu care m-am luptat înainte de a o recunoaşte.
Am răsuflat adânc şi m-am lăsat în voia ei. Nu era momentul să mă împotrivesc.
Femeia Palidă a zâmbit. Oare îmi simţise abandonul? Am devenit mult mai
conştient de prezenţa ei. Parfumul care o învăluia m-a dus cu gândul la narcise.
Cina odată încheiată, ne-am ridicat amândoi. O fluturare a mâinii ei i-a chemat
pe servitorii nevăzuţi. În timp ce unii au ieşit din întuneric ca să ia masa, un
bărbat a înteţit focul din vas, adăugându-i cărbuni. În faţa flăcărilor fusese
aşezată o canapea plină de perne, în formă de semicerc. Femeia Palidă s-a
instalat, apoi a bătut cu palma în pernele de alături. Am urmat-o şi m-am afundat
în moliciunea lor. Purtarea primitoare a gazdei îmi alunga prudenţa. Mă simţeam
sătul, mâncarea şi vinul îmi tociseră înverşunarea. Ştiam că o să-ncerce să-mi
smulgă informaţii punând întrebări nevinovate. Mi-am domolit gândurile.
Misiunea mea era să nu las garda jos şi să aflu de la ea cât mai multe,
dezvăluindu-i în schimb cât mai puţine lucruri cu putinţă. Mi-a surâs, şi m-am
temut că intuia ce pun la cale. Apoi şi-a îndoit picioarele sub ea, exact aşa cum
ar fi făcut Bufonul, şi s-a aplecat spre mine. Genunchii ei rotunzi erau îndreptaţi
în direcţia mea.
— Îţi aduc aminte de el? m-a întrebat pe neaşteptate.
Părea lipsit de sens să neg.
— Da. Îmi aduci aminte de el. Unde e?
— La loc sigur. Ţii foarte mult la el, nu-i aşa? L-ai îndrăgit? Sigur că da, a
continuat, fără să-mi lase timp să răspund. Are efectul ăsta asupra oamenilor,
când se hotărăşte să-l folosească. E atât de fascinant, atât de fermecător. Nu te
simţi flatat pur şi simplu fiindcă-ţi oferă prilejul să-l cunoşti? Dansează la
hotarele înţelegerii tale, îţi dezvăluie indicii mărunte despre cel care e de fapt,
aşa cum îi dai bucăţele de zahăr unui câine. De fiecare dată când primeşti câte
una te simţi preţuit fiindcă are o asemenea încredere în tine. Şi, tot de fiecare
dată, stoarce de la tine, până la ultima fărâmă, tot ce îl interesează, te lasă pradă
primejdiei şi suferinţei ca să-şi atingă propriile ţeluri şi ia de la tine tot ce ai de
oferit.
— Îmi e cel mai drag prieten. Aş vrea să-l văd, să ştiu că e bine tratat.
Cuvintele mele aveau ceva rigid. Simţeam un cuţit în inimă. Îl descrisese pe
Bufon exact aşa cum era. Mă descurajase şi îmi dădeam seama că o ştia.
— Nu mă-ndoiesc că vrei. Poate mai târziu. După ce vom sta de vorbă. Spune-
mi, crezi într-adevăr că e Profetul Alb, venit să aducă lumea pe o cale mai bună?
Am ridicat din umeri. În privinţa asta nu-mi dădusem niciodată un răspuns clar.
Dar am avut senzaţia că-l trădez când am recunoscut:
— Aşa mi-a spus el întotdeauna.
— Ah. Dar ţi-ar fi putut spune, cu aceeaşi uşurinţă, că e regele dispărut al Insulei
Basmelor. L-ai fi crezut şi atunci?
— Nu mi-a dat niciodată motive să mă-ndoiesc de el.
Încercam să vorbesc cu convingere, dar simţeam îndoiala pe care mi-o trezise
strecurându-mi-se în suflet.
— Nu ţi-a dat motive? înţeleg. Ei bine, atunci o să-ţi ofer eu câteva.
Şi-a lăsat braţul în jos, ca să-şi umple pumnul cu ceva dintr-un vas de pe podea,
ascuns vederii mele. A aruncat în flăcări acel ceva, care a ars împrăştiind un
miros dulce, de trandafiri. M-am aplecat, încercând să mă feresc de mireasmă, şi
ea a râs.
— Te temi c-o să-ţi tulbur mintea? Nu e nevoie. Chiar logica ta şi bunul tău simţ
te vor convinge. Prietenul nostru ţi-a spus că e Profetul Alb. Deşi nimeni nu
poate nega că alb nu mai e. Ţi-a spus, cu siguranţă, şi că un adevărat Profet Alb
rămâne alb toată viaţa lui, nu-i aşa? Nu? Ei, ţi-o spun eu acum. Descindem, după
cum ţi-a dezvăluit sau nu, din adevăraţii Albi din legende. Au fost un popor
minunat, dispărut de mult din lumea asta şi din toate celelalte. Albi ca laptele şi
de o înţelepciune mai presus de orice poţi descrie prin cuvinte. Pentru că erau
clarvăzători.
Fireşte, oricine e în stare să pună cap la cap două gânduri îşi poate da seama că
niciun viitor nu e dăltuit în piatră. La sfârşitul oricărei clipe înmuguresc viitoruri
fără număr şi oricare dintre ele poate fi modificat de desprinderea unei singure
petale de trandafir. Totuşi, unele au mai multe şanse decât altele să prindă viaţă,
iar câteva sunt atât de favorizate, încât par albii bine conturate, prin care timpul
se poate scurge năvalnic. În vremuri atât de vechi, încât poporul tău nu şi le
aduce aminte, noi, Albii, am înţeles asta şi am început totodată să ne dăm seama
că, prin ceea ce facem, putem călăuzi lumea către un astfel de viitor. Fireşte că
izbânda nu e garantată, dar putem folosi ceea ce ştim ca să-i aducem pe alţi
oameni, mai prejos decât noi, pe o cale care va abate încetul cu încetul scurgerea
timpului către ape mai liniştite şi mai sigure, unde vieţile tuturor pot fi
înfloritoare. Înţelegi ce-ţi spun, Fitzchivalry?
Am dat încet din cap. În ciuda spuselor ei, fumul aromat din vasul cu jăratic mă
atrăgea către ea. Nu puteam să nu dau atenţie pielii ei parfumate şi frumosului ei
păr alb, împletit în cozi atât de lucioase. Nu-i puteam nesocoti trupul, îmi
pătrundea prin toţi porii, aşa cum se îndreaptă către muguri vigoarea primăverii.
Am oftat, şi ea a zâmbit. Părea să se fi apropiat de mine fără să se mişte.
— Da. E adevărat. Gândeşte-te cum aţi ajuns în fortăreaţa mea, dându-vă în
mâinile mele. Ştiam că, într-o bună zi, o să vă am aici pe amândoi. Însă nu
vedeam limpede ce era de făcut ca s-ajungeţi în puterea mea. Aşa că am început
să modific viitorul, punând în mişcare tot ce ar fi putut să vă aducă la mine sau
să vă ucidă. Oamenii mei au negociat cu Regal, oh, da, ca să fiu sigură că
anumite unelte care ţi-ar fi fost de folos erau trimise într-un loc unde nu puteai
ajunge la ele. Şi, totodată, multor oameni li s-a dat un ţel, au urmărit s-ajungă la
tine sau la Verity şi să vă omoare. Au dat greş cu toţii, dar strădaniile mele au
continuat. Am trimis-o pe Henja la Buckkeep şi i-am mituit pe Pestriţi ca să vă
prindă pe-amândoi şi să vă expedieze la mine. Şi ei au dat greş. Şi mi-am întins
din nou năvoadele, ţi-am trimis o prăjitură cu scoarţă de săpar, ca să-ţi sufoce
magia. Dar n-ai mâncat decât o parte din ea, şi astfel mi-ai stricat planul. I-am
capturat pe oamenii trimişi de Chade după provizii, ştiind foarte bine că tu va
trebui să vii după ei. Dar, înainte de a apuca să pun mâna pe tine, te-am pierdut
pur şi simplu din vedere. Ca să cazi apoi drept în ghearele mele! Asta e puterea
curgerii timpului, Fitzchivalry! Sosirea ta aici era aproape inevitabilă. Ar fi
trebuit să mă încred în noroc, să nu mă îndoiesc c-o să te aducă la mine. Dar stă
în firea noastră, a Albilor, să ne asigurăm că viitorul va fi acela pe care îl vrem.
Chiar şi atunci când am ştiut că rasa noastră urma să dispară de pe faţa
pământului, am încercat să ne întindem către viitor ca să ne asigurăm că
influenţa noastră nu va fi pierdută pe de-a-ntregul.
Vezi tu, clarviziunea lor i-a prevenit pe Albi că într-o zi vor dispărea şi că lumea
va fi nevoită să meargă înainte pe dibuite, fără ajutorul lor. Însă una dintre ei, o
femeie care vedea viitorul mai limpede decât oricine altcineva dintre semenii ei,
a ştiut că influenţa lor putea să continue dacă-şi amesteca de bunăvoie sângele cu
al muritorilor de rând. Şi n-a stat pe gânduri. A cutreierat lumea şi, oriunde a
găsit un erou merituos, i-a făcut un copil. Şi-a adus pe lume şase fii şi şase fiice
şi cu toţii semănau cât se putea de bine cu oamenii obişnuiţi. Dar ea însăşi a
părăsit lumea mulţumită. Fiindcă ştia că, ori de câte ori se vor întâlni doi
descendenţi ai copiilor săi şi se vor contopi prin dragoste trupească, se va naşte
un prunc Alb. Înţelepciunea şi darul profeţiei poporului ei n-aveau să fie pierdute
pentru lume. Nu e o poveste minunată?
— Bufonul spune că, în aceeaşi vreme, nu se nasc doi profeţi Albi.
— Bufonul, oh, ce minunat nume de alint pentru el! Femeia Palidă a zâmbit, cu
buzele albe curbându-i-se ca un arc de fildeş. Şi atât de potrivit. Mă surprinde că
îţi îngăduie să-i spui aşa. A oftat scurt. Presupun că sinceritatea lui faţă de tine ar
trebui să mă-ncânte. Da. Numai un singur Profet Alb poate domni. Iar în epoca
noastră acela sunt eu, fireşte. Naşterea lui a fost o ciudăţenie, a venit pe lume în
afara timpului său. Presupun că de aceea e tot mai întunecat la culoare. Dacă ar fi
fost ţinut în templu până când îi dispărea albeaţa, n-ar fi putut face niciun rău.
Dar paznicii lui au fost întotdeauna prea blânzi cu el, au avut prea multă
încredere într-un micuţ atât de fermecător. Iar el i-a părăsit pe furiş şi a plecat să-
şi înfăptuiască stricăciunile. Să vedem dacă noi doi, tu şi cu mine, le putem
îndrepta cât de cât. Spune-mi, care e acea soartă cumplită a lumii de care se teme
el şi din pricina căreia trebuie să-şi folosească influenţa măruntă împotriva
influenţei mele?
Am păstrat o vreme tăcerea, apoi am recunoscut:
— Nu ştiu exact. Un ev al întunericului şi al răului.
— Hrm. A scos un sunet care-i trăda plăcerea, ca o pisică tolănindu-se în locul
preferat. Uite, eu o să-ţi vorbesc mai clar decât a făcut-o el vreodată. Se teme de
un ev al omenirii în care vor conduce cei puternici, ţinând sub controlul lor
sălbăticia şi dezordinea din lume. N-am înţeles niciodată de ce consideră că ar fi
rău. În ceea ce mă priveşte, e ţelul meu. Să avem ordine şi strădanii spornice, să-
i vedem pe cei puternici zămislind prunci puternici şi crescându-i. Dacă reuşesc,
voi vedea puterea aducând echilibrul în lume. Sărmanilor mei insulari de pe
aceste meleaguri le lipsesc toate lucrurile bune. N-ai decât un pământ stâncos pe
care să-l lucreze în verile lor scurte şi reci şi smulg din marea necruţătoare cele
trebuitoare ca să-şi ducă traiul. Cu toate astea, au ajuns un popor puternic, care
merită lucruri mai bune. Menirea mea e să încerc să-i ajut. Nu poţi nega că i-aş
face lumii un mare bine. Însă prietenul tău arămiu crede că ideile lui sunt mai
presus. Prin alte idioţenii, crede că trebuie să readucă pe lume dragonii, pentru ca
supremaţia omenirii să fie pusă la încercare prin apariţia rivalităţii. Ţi-a spus
asta?
— Da, mi-a spus câte ceva.
— Serios? Mă surprinde. Ce mare bine zice el că se va face readucând la viaţă
un prădător imens care consideră întreaga lume terenul său de vânătoare? Un
prădător care nu respectă niciun hotar, nu recunoaşte nicio proprietate şi, în cel
mai bun caz, îi consideră pe oameni folositori doar ca sursă de hrană? Spune-mi,
te încântă gândul că semenii tăi vor fi vitele uriaşilor monştri solzoşi?
— Nu în mod deosebit.
Era singurul răspuns posibil la o asemenea întrebare, dar m-am simţit din nou ca
un trădător. Cuvintele ei bine alese trimiteau în mine şuvoaie de neîncredere,
care mă străbăteau dezlănţuite.
A râs, încântată de răspunsul meu, şi s-a apropiat ceva mai mult de mine.
— Bineînţeles că nu. Niciunuia dintre noi nu-i e pe plac. Eu sunt o Albă, dar
părinţii mei erau oameni.
Am încercat să o înfrunt.
— Dar i-ai trimis pe insulari împotriva poporului meu, i-ai trimis să ne jefuiască
ţinutul cu Corăbiile lor Roşii. Au ars, au prădat şi au transformat oameni din ţara
mea în neoameni.
— Şi crezi că eu i-am îndemnat să facă aşa ceva? Oh, ce impresie greşită!
Dimpotrivă, dragul meu prieten. I-am ţinut în frâu, nu le-am îngăduit să
revendice ţinuturile cucerite. L-ai văzut pe Kebal Rawbread. Ţi s-a părut un
bărbat căruia i s-au îndeplinit visurile de cucerire şi de jaf? Sunt sigură că nu. Şi
cine l-a pus acolo unde e acum? Eu. Cum e cu putinţă să ştii toate astea şi totuşi
să crezi că-i sunt duşmanca poporului tău?
La aşa ceva n-aveam răspuns. Mi-am luat ochii de la ea ca să mă uit din nou la
vasul cu jăratic. Am simţit din nou o uşoară atingere a magiei Meşteşugului meu
şi am auzit sau am crezut că aud, în depărtare, muzica lui Thick. Mi-am spus că-
mi imaginam, fiindcă Meşteşugul murise în mine. Am simţit pe obraz atingerea
mâinii ei reci când m-a întors ca să-mi întâlnească din nou privirea. M-am uitat
la coloana albă a gâtului ei. Ce catifelată ar fi fost sub degetele mele!
A început să-mi vorbească, privindu-mă în ochi.
— Bufonul tău n-a minţit când a spus că Profeţii Albi se nasc ca să schimbe
mersul istoriei. Eu, una, am făcut tot ce mi-a stat în puteri. N-am putut să
modific cursul evenimentelor în totalitate, dar m-am străduit. Corăbiile Roşii v-
au prădat coastele, dar n-au revendicat teritoriul.
Vorbea simplu, raţional. Îi simţeam cuvintele strângându-mi-se în jur ca o plasă.
— Când trădători chiar din regatul vostru i-au vândut lui Kebal cărţi de magie,
nu l-am putut împiedica s-o înveţe şi s-o îndrepte împotriva alor voştri. Dar,
pentru asta, o parte din vină se cuvine să cadă asupra oamenilor din ţara ta. Ei au
vândut pergamente despre Meşteşug, nu-i aşa? Şi de ce? Pentru că un frate
mezin, de o obârşie regală de necontestat, a vrut mai multă putere pentru sine
însuşi. Ştiu că Regal nu ţi-a plăcut. Nici el nu te-a iubit. O anumită parte din el
şi-a dat seama ce făptură improbabilă erai şi ce raritate reprezenta naşterea ta pe
toate firele de timp din împletitura posibilelor viitoruri. A încercat să scape de
tine aproape din instinct, ca să poată curge timpul pe albia sa dinainte stabilită.
Gândeşte-te la asta. Regal a purtat, în taină, tratative cu insularii de pe Runele
Zeului. Dacă ar fi ajuns la putere, tratativele s-ar fi desfăşurat cu mult mai în
văzul lumii. Insularii ar fi fost bine-veniţi pe ţărmurile voastre, dar ca negustori,
nu ca piraţi. Ar fi fost chiar atât de groaznic? Şi chiar ar fi putut fi aşa, dacă n-ar
fi existat maşinaţiile Bufonului tău. O să fiu sinceră cu tine. O asemenea pace şi
prosperitate ar fi cerut stingerea timpurie a scânteii vieţii tale. Dar poţi spune, cu
toată sinceritatea, că preţul ar fi fost prea mare? Ai fost în repetate rânduri gata
să-ţi dai viaţa pentru familia ta. Nu făcea Regal parte din familia asta, nu era un
Farseer în aceeaşi măsură ca tine? Dacă n-ai fi murit decât o singură dată, repede
şi fără suferinţă, pentru Regal, nu ai fi făcut un sacrificiu onorabil?
Luase viziunea mea despre lume, despre familia mea şi despre cele Şase Ducate
şi o deformase, făcând-o de nerecunoscut. Firul de mătase al spuselor ei mi se
înfăşura neînduplecat în jur, devenind noul adevăr care mă călăuzea. Am căutat
pe bâjbâite tot ce ştiusem cu numai câteva clipe înainte şi am găsit o fisură în
logica ei.
— Dacă nu m-aş fi născut eu, tatăl meu ar fi ajuns rege.
A râs uşor şi mi-a zâmbit cu blândeţe.
— Oh, acum despici firul în patru, şi o ştii foarte bine. Tatăl tău ar fi murit într-
un accident de vânătoare, fiind încă tânăr şi fără urmaşi. În viziunile mele, s-a
întâmplat în repetate rânduri. Verity nu s-ar fi însurat niciodată şi ar fi fost răpus
de o febră urâtă în iarna următoare. Dacă tu ai fi murit la momentul potrivit,
Regal ar fi ajuns să moştenească tronul în mod firesc. S-ar fi bucurat de
favorurile şi de îndrumarea tatălui său şi ar fi devenit un conducător de seamă.
Da, dinastia lui s-ar fi stins odată cu el, dar sfârşitul ar fi fost superb, ar fi lăsat şi
cele Şase Ducate, şi Insulele Străine în pace şi belşug. N-am de ce să te mint în
privinţa tuturor acestora. E mult prea târziu pentru ca un asemenea viitor să mai
fie posibil, aşa că de ce te-aş minţi?
Habar n-aveam, dar ştiam totuşi. Meşteşugul mi-a fluturat din nou la hotarele
minţii. Era o magie capricioasă, nedemnă de încredere. Ştiam asta; o ştiusem
întotdeauna. Am simţit-o pe Femeia Palidă asigurându-mă că aşa era.
Nu-i da nicio atenţie.
— Mă năuceşti cu bună ştiinţă. Te contrazici singură şi stâlceşti adevărurile pe
care le ştiu. Îţi baţi joc de mine.
A râs, un sunet gutural, plin de încântare.
— Bineînţeles. Aşa cum face şi preaiubitul tău Bufon. Şi tare-ţi mai place când
dansează cuvintele lui în jurul tău, oferindu-ţi o sută de moduri în care să vezi
lumea. Tot aşa te voi încânta şi eu, acum, când îmi aparţii. Pentru că te iau.
Trebuie să te iau. Trebuie să lucrăm împreună ca să aducem lumea înapoi, pe
cursul ei adevărat. De data asta nu prin moartea ta, ci prin viaţa pe care ţi-o voi
da. De-acum vei fi Catalizatorul meu, unul de o mie de ori mai puternic decât a
fost Kebal Rawbread. Iar eu te voi delecta de o mie de ori mai mult decât a
făcut-o jalnicul tău Bufon. Pentru că fiecare dintre noi şi-a găsit, în sfârşit,
perechea desăvârşită. N-o să fim doar Profet şi Catalizator, ci şi bărbat şi femeie,
alcătuind întregul care schimbă lumea. Voi fi, pentru tine, tot ceea ce a tânjit el în
taină să devină şi nu a izbutit. Numai că eu voi fi fără cusur, pe când el avea
cusururi. Vei înţelege că nu-l trădezi pe el, ci le eşti loial lumii şi tuturor celor ce
au fost menite să existe. Gustă dulceaţa vieţii, aşa cum a fost hărăzită să fie.
Gustă.
În timp ce vorbea, faţa i s-a apropiat şi mai mult de a mea, apoi mi-a atins gura
cu a ei. Buzele îi erau doar moliciune suavă, iar limba o răcoare jucăuşă
strecurată între buzele mele. M-am înfiorat când mi-am pus mâinile pe umerii ei,
păstrându-i gura lipită de a mea.
M-a năpădit dorinţa, iar îndreptăţirea şi imposibilitatea ocolirii acelei clipe mi-au
alungat orice alt gând. Nu-mi păsa că gărzile şi cameristele ei ne priveau de
dincolo de cercul flăcărilor de lumânare; nu mă interesa nimic altceva decât
perfecţiunea strălucitor de albă a trupului ei. Din viitorul pe care mi-l oferea
lipsea un singur lucru. Mi-am lăsat mintea să alunece către el.
— O să avem un copil frumos, m-a asigurat ea când s-a desprins de mine şi s-a
ridicat în picioare. O să fii încântat de fiul nostru. Ţi-o făgăduiesc!
Am simţit adevărul din cuvintele ei, care m-au pătruns înfiorându-mă, ca gheaţa
şi argintul din sânge. Un copil, avea să-mi dăruiască un copil pe care să-l pot ţine
în braţe, pe care să-l pot iubi. Un copil pe care n-avea să mi-l ia nimeni,
niciodată. Ştia ce-mi doresc cel mai mult şi-mi oferea totul. Îmi umplea
gândurile de viitorul după care tânjisem întotdeauna cel mai mult, croit după
modelul tuturor dorinţelor mele. Cum puteam să rezist, de ce rezistam?
S-a ridicat, şi-a tras rochia peste cap şi a lăsat-o să cadă alături de canapea.
Veşmântul de mătase de sub ea a ajuns în acelaşi loc. Femeia Palidă a rămas în
faţa mea, lăsând lumina galbenă a vasului cu jăratic să-i danseze pe trup.
Strălucirea aurie se prelingea pe albeaţa ei, poleindu-i contururile trupului şi ale
feţei. Sânii ei albi erau rotunzi şi grei. I-a ridicat ca să mi-i arate, cântărindu-şi-i
în mâini, invitându-mă să-i gust. S-a lăsat să cadă încet lângă mine, apoi s-a
întins pe spate, deschizându-şi braţele şi coapsele pentru mine.
— Vino! Ştiu tot ce ţi-ai dorit vreodată şi o să-ţi dau totul.
Şi-a lăsat capul pe spate, pe braţul canapelei. Ochii ei lipsiţi de culoare priveau
prin mine şi dincolo de mine.
Adevărul cuvintelor ei îmi răsuna puternic în trup, în ritmul în care îmi zvâcnea
sângele. M-am ridicat şi mi-am îndepărtat pe bâjbâite veşmintele care-mi stăteau
în cale. Ea şi-a lăsat ochii în jos, să vadă ce aveam să-i ofer.
Şi, în clipa aceea, mi-am înălţat brusc zidurile Meşteşugului, mai sus decât mai
fuseseră vreodată, tăind calea lujerilor perfizi ai înrâuririi Femeii Palide. M-am
aruncat asupra ei, aşa cum se aştepta, dar mâinile mi s-au închis în jurul gâtului
ei lăptos, în timp ce genunchiul mi se lăsa, brutal, pe pântecul ei uşor rotunjit. I-
am simţit Meşteşugul lovind cu pumnii în mine. Ştiam foarte bine că n-aveam
decât o singură şansă să profit de strânsoarea în care o prinsesem şi ştiam în ce
clipă dătătoare de fiori de gheaţă o pierdusem. Ar fi trebuit să ştiu că nu-i
semăna Bufonului doar la înfăţişare, avea şi puterea lui stranie. N-a avut nevoie
să-şi cheme garda în timp ce-şi împingea bărbia în jos ca să mă-mpiedice s-o
sugrum. Mâinile ei încleştate s-au ridicat între coatele mele, după care şi-a
desfăcut larg braţele, silindu-mă să-i dau drumul. M-a aruncat de pe ea şi, când
am căzut, izbindu-mă cu spatele de vasul cu jăratic şi azvârlindu-l cât colo, cu
tăciunii încinşi zburând în toate părţile, şi-a ridicat mâinile. Globurile albe şi-au
revărsat brusc strălucirea, umplând încăperea de lumină. Gărzile au năvălit
asupra mea din toate părţile, un puhoi de bărbaţi înarmaţi. Era inevitabil să mă
doboare, şi ar fi fost înţelept să-i las s-o facă, să le ofer brusca mea capitulare.
Dar l-am întrezărit pe Bufon, cu căluş şi răsfirat pe peretele de gheaţă ca o blană
păstrată drept trofeu, şi asta a urcat în mine o furie cum nu mai simţisem de când
îi înfruntam cu securea pe piraţii de pe Corăbiile Roşii.
Vasul în care fusese jarul mi-a ars mâinile când l-am înşfăcat şi l-am aruncat
către atacatori. M-am luptat cu ei aşteptându-mă să mă ucidă, adică
dezlănţuindu-mă fără teamă. Cred că de aceea au avut nevoie de atât de mult
timp ca să mă învingă. Ştiu că i-am frânt cuiva clavicula, fiindcă am auzit-o
pocnind, şi ţin minte că am scuipat o bucată de ureche, dar, aşa cum mi se
întâmplă în toate luptele în care mă las purtat de mânie, n-am rămas decât cu
amintiri vagi, rupte unele de altele.
Clar mi-aduc doar că am pierdut. Am ştiut că s-a terminat când m-am văzut
întins pe burtă, cu trei oameni îngenuncheaţi deasupra mea. Aveam sânge în
gură, în parte al meu. De când mă legasem prin Har de un lup îmi foloseam fără
scrupule dinţii în încăierări. Braţul stâng nu mi se mai supunea. Când m-au
ridicat în picioare, s-a bălăngănit şi mi-a căzut pe lângă trup. Smuls din umăr, m-
am gândit, îngreţoşat, şi am aşteptat să mă găsească durerea.
Aproape că am izbutit s-ajung la picioarele Bufonului. Mi-am ridicat ochii spre
el. Cu braţele larg desfăcute, era ţintuit de peretele de gheaţă ca un fluture, chiar
şi cu capul lipit de el de o bandă de metal care-i înconjura gâtul. Căluşul era
destul de strâns ca să-i taie colţurile gurii. Prelins dintr-unul, sângele era o dâră
din care îi picurau stropi pe cămaşă. Probabil cotrobăiseră prin sacul lui de
călătorie, fiindcă purta Coroana cu cocoşi, cercul ei de lemn îi fusese îndesat pe
cap până la vârfurile urechilor. Avea ochii larg deschişi şi am ştiut că văzuse
spectacolul dat pentru el de Femeia Palidă, că asta fusese încercarea ei de
seducţie. Când ni s-au întâlnit privirile, am ştiut că înţelesese că nu-l trădasem
nici măcar pentru o singură clipă. I-am văzut, la una dintre mâinile ţintuite, şi
mişcările febrile ale vârfurilor degetelor înzestrate cu Meşteşug. Simţise şi el
subtilul atac îndreptat spre mine prin magia mea renăscută.
— Am încercat! am strigat, când capul i s-a lăsat în jos, atât cât i-o permitea
legătura de metal, iar ochii au început să i se închidă.
Gărzile se distraseră cu el. Sângele îi pătrunsese în haine, pătându-le, şi-i lăsase
dâre în părul năclăit de sudoare. Acum, imobilizat şi amuţit, era lipit de gheaţă,
torturat de frigul pe care îl detestase întotdeauna atât de mult. Oare în viziuni îi
apăruse propria moarte lentă, printre gheţuri? De aceea se temuse întotdeauna
atât de mult de frig?
— Aduceţi-mi-i pe amândoi în sala tronului!
Glasul Femeii Palide părea înşiruire de pocnete de gheaţă. Mi-am întors capul
spre ea. Îşi luase hainele şi se îmbrăcase. Buza de jos începea să i se umfle şi pe
lângă obraji îi atârnau, desprinse din pieptănătură, mai multe codiţe împletite.
Urmările atacului meu ucigaş asupra ei. M-am simţit uşor amuzat în timp ce
gărzile m-au înşfăcat cu brutalitate, fără să le pese că un braţ îmi atârna moale,
nefolositor. Ţipetele jalnice ale Bufonului au răsunat în urma mea când l-au
smuls din legături.
Culoarele mi s-au părut mai lungi şi mai albe decât până atunci, de parcă furia
femeii care mergea în faţa noastră cu paşi mari i-ar fi dat luminii mai multă
strălucire. Am întâlnit puţini oameni şi toţi chirceau sau se retrăgeau către pereţi
la trecerea ei. Am încercat să ţin minte încotro mergeam şi de câte ori coteam,
spunându-mi că, dacă eu şi Bufonul izbuteam să ne eliberăm, trebuia să ştim
încotro s-o luăm la fugă. Dar mă străduiam zadarnic şi să memorez drumul, şi
să-mi păstrez speranţa. Eram înfrânt, ne înfrânsese pe amândoi, totul se
terminase. Bufonul avea să moară şi eu aveam să pier alături de el, şi tot ce ne
dăduserăm silinţa să înfăptuim avea s-ajungă la un inutil sfârşit însângerat.
— Ca şi cum aş fi murit prima oară când s-a uitat Regal la mine şi i-a propus lui
Verity să mi se pună capăt vieţii fără tămbălău.
Mi-am dat seama că rostisem cuvintele cu glas tare abia când una dintre gărzi m-
a zgâlţâit cu brutalitate.
— Ţine-ţi gura închisă! mi-a poruncit.
Am mers mai departe. Îmi era greu să mă concentrez şi cu atât mai greu să-mi
înfrâng spaima, dar mi-am lăsat în jos zidurile ridicate împotriva Meşteşugului.
Mi-am adunat puţinele puteri şi am încercat să dau de Dutiful, să-i previn pe
ceilalţi şi să-i implor să ne ajute. M-am simţit ca un om care-şi pipăie hainele, în
căutarea unei pungi prinse în alt loc decât de obicei. Magia mea dispăruse, nu
mai găseam nicio fărâmă. Până şi acea ultimă armă era pierdută pentru mine.
Când am intrat noi în sală, Femeia Palidă deja se reinstalase pe tron. Pe lângă
pereţi erau înşiruiţi câţiva dintre servitorii ei. Ne priveau indiferenţi pe mine şi
pe bufon, târâţi prin faţa lor. Pe urmă am fost opriţi şi siliţi să îngenunchem, ca
mai înainte. Femeia Palidă s-a uitat tăcută în jos, la noi, vreme îndelungată. Pe
urmă a arătat către Bufon cu bărbia ei îngustă.
— Pe ăla daţi-i-l dragonului. Poate lua locul lui Theldo. Pe celălalt lăsaţi-i să
privească.
— Nu! am strigat, înainte ca un pumn în ureche să mă trântească, lat, pe gheaţă.
Bufonul n-a scos niciun sunet când au început să-l târască. Când au ajuns
aproape de unul dintre captivii înlănţuiţi, un om din gardă şi-a scos cu nepăsare
sabia şi a înfipt-o în trupul nefericitului. Omul n-a murit repede, dar nici nu s-a
zvârcolit. Cred că-şi pierduse deja cea mai mare parte, intrată în dragon, că din
spiritul lui rămăsese o prea mică parte care să jelească pierderea trupului. Mort,
s-a prăbuşit peste dragon, a alunecat în jos pe flancul de piatră al creaturii.
Pentru câteva clipe, sângele lui a pătat-o într-un roşu viu. Pe urmă sângele a
dispărut de pe suprafaţa ei, supt aşa cum suge nisipul apa, şi lăsând în urmă, în
acel loc, solzi mult mai bine conturaţi decât fuseseră până atunci.
Cu gesturi precise, având grijă să nu atingă dragonul, doi oameni din gardă au
desprins din lanţuri trupul nenorocitului mort. Unul s-a uitat la regina lor şi, când
ea a dat aprobator din cap, el a retezat braţul leşului din umăr, de parcă ar fi
pregătit o găină pentru supă. L-a aruncat către Kebal Rawbread, fără să se uite.
Mi-am dorit să nu mă fi uitat nici eu. Regele nebun s-a întins atât cât i-a îngăduit
lanţul, a înşfăcat braţul căzut cu zgomot surd şi s-a aruncat asupra lui la fel de
hulpav ca un câine asupra unei hălci de carne proaspătă. Mânca zgomotos. Am
întors capul, îngreţoşat.
Dar mă aştepta o privelişte şi mai cumplită. Cele două gărzi care mă ţineau m-au
strâns mai tare şi un al treilea s-a apropiat ca să mă prindă de coada de războinic,
imobilizându-mi capul. Cei care-l ţineau pe Bufon au înaintat, trăgându-l după
ei. Nu li s-a împotrivit. Avea figura unui om care a sângerat aproape până la
moarte, părea să nu mai simtă nici groaza, nici durerea, ci numai apropierea
sfârşitului. L-au legat de dragon cu lanţuri prinse de glezne şi de încheieturile
mâinilor. Stând pe jumătate ghemuit, cu genunchii şi coatele în afară, se putea
feri să atingă piatra însetată. Poziţia în sine era o tortură, nimeni nu putea rămâne
astfel prea multă vreme. Mai curând sau mai târziu avea să obosească, să cadă
peste dragon şi să-i dea ceva din sine însuşi.
Pe Bufon îl aştepta o moarte lentă, prin preschimbarea în neom.
— Nu, am murmurat, când am înţeles adevărul. NU! am urlat apoi către Femeia
Palidă. Mi-am întors capul ca să mă uit la ea, fără să-mi pese de părul smuls.
Orice! i-am făgăduit. Fac orice vrei dacă-l eliberezi!
S-a lăsat pe spate, sprijinindu-se de blănuri.
— Ce plictisitor! Capitulezi mult prea repede, Fitzchivalry Farseer. N-ai nici
măcar răbdare să vezi demonstraţia. Ei bine, eu n-o să-mi refuz plăcerea asta.
Dret! Fă-i cunoştinţă cu dragonul.
Oşteanul strigat a făcut un pas înainte şi şi-a scos sabia.
— Nu! am urlat, zbătându-mă neajutorat în strânsoarea celor care mă ţineau, în
timp ce Dret îşi proptea vârful sabiei în şalele Bufonului, împingându-l spre
dragonul de piatră.
L-a ţintuit acolo o singură clipă. Bufon n-a ţipat. Poate că atingerea nu provoca
durere. Dar, când s-a retras sabia, s-a îndepărtat de piatră aşa cum se retrage o
mână din faţa tăciunilor încinşi. A rămas atât de departe cât i-o îngăduiau
lanţurile, tremurând în tăcere. Pe dragon am văzut, pentru o clipă în care i-a
sorbit amintirile şi sentimentele, conturul trupului prietenului meu. Pe urmă a
dispărut.
M-am întrebat ce pierduse Bufonul prin acel scurt sărut al pietrei. O zi de vară
din copilăria lui, un moment în care îi privise pe regele Shrewd şi pe Chade
stând de vorbă la lumina focului, în odaia bătrânului rege? Fusese o clipă pe care
o împărţisem cu el, acum smulsă din memoria lui şi pierdută pentru totdeauna?
Avea să ştie că toate astea se întâmplaseră, dar atingerea dragonului ştersese
semnificaţia pe care o aveau pentru el. Înainte de moarte, amintirea prieteniei
noastre şi a tot ce însemnam unul pentru celălalt aveau să-i fie îndepărtate din
minte încetul cu încetul. Avea să se stângă fără ca trecerea în nefiinţă să-i fie
uşurată de amintiri care să-i spună că fusese iubit. Mi-am ridicat ochii spre
Femeia Palidă. Am simţit că-mi sorbea nefericirea aşa cum sorbise dragonul
amintirile furate de la Bufon.
— Ce vrei de la mine? am întrebat-o. Ce?
Mi-a răspuns cu voce calmă.
— Numai să alegi calea cea mai simplă şi să joci cel mai probabil rol în zilele
care vor urma. N-o să-ţi fie greu, Fitzchivalry. În aproape toate viitorurile pe care
le-am întrezărit, îmi faci pe plac. Îndeplineşte porunca prinţului, porunca lui
Chade, porunca narcescăi. Porunca mea. Ia capul lui Icefyre. Asta e tot.
Gândeşte-te cât bine le vei face tuturor. Chade va fi încântat, regina ta va încheia
alianţa cu Insulele Străine. În ochii lor, vei fi un erou. Dutiful şi narcescă vor
putea să se bucure de iubirea care îi leagă. Nu-ţi cer nimic greu pentru tine, doar
ceea ce speră atât de mulţi prieteni de-ai tăi că vei face.
— Nu-l ucide pe Icefyre! m-a implorat Bufonul, strigând cu voce sugrumată.
Femeia Palidă a oftat, exasperată de parcă ar fi întrerupt-o un copil prost crescut.
— Dret! Vrea să sărute din nou dragonul. Ajută-l.
— Te rog! am zbierat, în timp ce bărbatul din gardă îşi scotea din nou sabia. Mi-
am smuls capul din strânsoarea celui care mă ţinea de păr ca să mi-l aplec în faţa
ei. Te rog, nu! O să-l omor pe Icefyre. O să-l omor.
— Bineînţeles c-o să-l omori, a încuviinţat ea, cu dulceaţă, în timp ce vârful
sabiei pătrundea în spatele bufonului.
El a rămas pe loc, deşi cămaşa i se îmbiba de sânge proaspăt.
— Fitz! Le are pe mama şi pe sora narcescăi captive aici. Le-am văzut, Fitz. Le-
a făcut neoameni! Elliania şi Peottre i se supun pentru ca, în loc de asta, să fie
ucise!
Pe urmă a ţipat fără cuvinte în timp ce se lăsa înfrânt de muşcătura sabiei,
sprijinindu-se încă o dată de dragon. Convulsiile i-au cuprins trupul şi apăsarea
armei a părut să-l ţină acolo o eternitate. Dacă aş fi avut mâinile libere, mi-aş fi
acoperit ochii. Dar i-am închis strâns, ferindu-i de imaginea de nesuportat. Când,
după ce a încetat ţipătul, i-am deschis, pe dragon era conturul argintiu al trupului
prietenului meu. Mai preţioase decât sângele, experienţele de viaţă care făcuseră
din el ceea ce era se pierdeau, absorbite de piatra fără suflet. Bufonul stătea în
picioare, cu muşchii încordaţi, trăgând de lanţuri ca să nu se mai atingă de piatră.
Îi auzeam respiraţia întretăiată şi m-am rugat să nu vorbească din nou, dar a
vorbit.
— Ea mi le-a arătat! Ca să ştiu ce-mi poate face! Nu mă poţi salva, Fitz. Nu
zădărnici toate eforturile noastre de până acum. Nu i te supu…
— Din nou! a spus Femeia Palidă, cu ceva între plictiseală şi amuzament pe
seama încăpăţânării lui.
Dret a păşit din nou în faţă. Din nou sabia, din nou apăsarea ei lentă,
neînduplecată. Mi-am lăsat capul în jos în timp ce prietenul meu ţipa. Dacă aş fi
putut, aş fi murit în acea clipă. Ar fi fost mai uşor decât să ascult cum îl torturau.
Mult mai uşor decât cumplita şi egoista uşurare pe care mi-o simţeam pentru că
nu eram în locul lui.
Când ecourile ţipetelor lui s-au stins, nu mi-am ridicat privirea. Nu puteam
suporta. N-aveam să-i mai spun nimic ei şi nimic Bufonului, nimic care l-ar fi
putut îndemna să vorbească şi ar fi însemnat o nouă pedepsire. Mi-am privit
picăturile de sudoare prelinse pe faţă căzând pe gheaţă şi dispărând în ea. La fel
cum dispărea Bufonul în dragon.
Preaiubitule.
Am încercat să ajung la el cu Meşteşugul, să-i trimit o parte din puterea mea, dar
efortul era inutil. Otrăvită de scoarţa de spiriduş, magia mea capricioasă
dispăruse iarăşi.
— Cred că te-am convins, a remarcat Femeia Palidă, cu voce mieroasă. Dar o să-
ţi explic cât se poate de clar. Alegerea îţi aparţine. Viaţa lui Icefyre sau a
Preaiubitului tău. Te eliberez, ca să poţi porni pe calea uciderii dragonului.
Îndeplineşte-mi dorinţa şi-ţi înapoiez prietenul. Sau ceea ce mai rămâne din el.
Cu cât te mişti mai repede, cu atât poţi primi o mai mare parte din el înapoi.
Întârzie, şi s-ar putea să-l găseşti pe de-a-ntregul neom. Dar nu mort. Asta ţi-o
făgăduiesc. Va fi viu. Înţelegi, Fitzchivalry Farseer, micul meu rege-asasin?
Am dat din cap fără să-mi înalt ochii spre ea. Pentru asta am primit un pumn în
coaste şi am izbutit să mă uit în sus.
— Da, am spus încet. Înţeleg.
M-am ferit să mă uit la Bufon.
— Minunat!
Mulţumirea din glasul ei era arzătoare. Şi-a ridicat privirea spre tavanul sălii de
gheaţă şi a zâmbit. Apoi a spus cu voce sonoră:
— Iată, Icefyre. Înţelege. O să te ducă în braţele morţii.
S-a uitat la gărzile care mă ţineau.
— Scoateţi-l prin hornul din nord. Şi lăsaţi-i să plece! Pe urmă, ca şi cum mi-ar
fi simţit nedumerirea, m-a privit în ochi zâmbindu-mi cu blândeţe. Habar n-am
cum o să-i găseşti din nou pe ai tăi. Ştiu doar c-o să ajungi la ei. Şi c-o să omori
dragonul. Acum mi-e totul foarte limpede. Nu mai există nicio altă cale. Pleacă,
Fitzchivalry. Îndeplineşte-mi voia şi răscumpără-ţi Preaiubitul. Pleacă!
N-am strigat niciun cuvânt de rămas-bun către Bufon când m-au scos din sală.
Mă temeam să nu se simtă tentat să-mi răspundă cumva, primind în schimb o
altă sărutare a dragonului de piatră. Gărzile m-au purtat prin labirintul de gheaţă
al bârlogului lor cu paşi iuţi şi m-au urcat pe o scară parcă fără sfârşit până ce am
ajuns într-un soi de grotă îngheţată, un spaţiu dintre stâncă şi gheţar. Doi m-au
ţinut în genunchi, iar al treilea a curăţat zăpada adusă de vânt şi gheaţa care
blocau intrarea. Pe urmă m-au ridicat şi m-au împins afară.
Capitolul 22
REÎNTÂLNIREA
… că prinţul nostru moştenitor, Chivalry, nu e nicidecum fiul pe care credea
regele Shrewd că îl are. După cum îţi poţi foarte uşor imagina, asta l-a îndurerat
pe bunul meu soţ mai mult decât se poate spune prin cuvinte, dar, ca
întotdeauna, prinţul Regal şi-a dat toată silinţa ca să-şi aline tatăl. A fost trista
mea datorie să le aduc deopotrivă la cunoştinţă nobilului meu rege şi prinţului
nostru îndărătnic că, în lumina umplerii ţinuturilor noastre cu bastarzi (fiindcă
ne putem oare îndoi că, acolo unde există unul, mai sunt şi alţii?), ducii mei din
ţinuturile de interior au început să se întrebe dacă într-adevăr Chivalry merită
să ne conducă după moartea tatălui său. Privind astfel lucrurile, tânărul a fost
convins să renunţe la tron.
Dar n-am avut la fel de mult succes când m-am străduit să-mi conving soţul că
prezenţa acestui copil nelegitim în castel e un afront la adresa mea şi a tuturor
soţiilor virtuoase. El susţine că, dacă băiatul stă numai la grajduri şi se află în
grija grăjdarului, noi, ceilalţi, nu trebuie să ne facem griji, fiindcă această
dovadă vie a slăbiciunilor lordului Chivalry ni se plimbă pe sub nas. L-am
implorat zadarnic să găsească o soluţie pe termen lung…
Scrisoare a REGINEI DESIRE
către lady Peony de Tilth

Ieşiserăm dintr-o crăpătură aflată în vârful unei pante abrupte. Gărzile care mă
aduseseră acolo au început să râdă. Până să pricep de ce, m-am trezit zburând
prin frig şi întuneric, apoi m-am izbit de zăpadă. Am trecut prin pojghiţa ei, mi-
am regăsit echilibrul şi m-am rostogolit, ridicându-mă apoi în picioare. Eram în
plină beznă şi, după un prim pas, m-am împleticit, am căzut, am alunecat, m-am
săltat din nou în picioare, am mai căzut şi am mai alunecat. Nu eram îmbrăcat
decât cu roba de lână şi cu pâslarii pe care mi-i dăduse Femeia Palidă. Mă
protejau prea puţin. Zăpada m-a găsit şi s-a lipit de mine, mi s-a topit pe faţa
asudată şi s-a răcit apoi cu mare repeziciune. Braţul meu stâng era ceva care se
legăna pe lângă mine. În cele din urmă, am izbutit să stau în picioare şi m-am
uitat înapoi, să văd de unde plecasem. Cerul nopţii era ascuns de nori şi bătea
vântul, ca de obicei. Nu vedeam nimic care să-mi arate intrarea domeniului
Femeii Palide. Ştiam că zăpada purtată de vânt avea să-mi acopere curând toate
urmele.
Dacă nu mă întorceam chiar atunci, n-aveam să regăsesc drumul niciodată.
Şi, dacă mă întorceam chiar atunci, ce mare lucru aş fi putut face? Braţul stâng
îmi atârna nefolositor şi n-aveam nicio armă.
Dar un dragon de piatră îl devora pe Bufon încetul cu încetul.
Am început să urc dealul cu paşi nesiguri, încercând să regăsesc locul de unde
alunecasem. Panta a devenit prea abruptă. Am simţit că băteam pasul pe loc,
neizbutind să mai urc deloc, în vreme ce se făcea tot mai frig. M-am îndepărtat
de urmele mele şi am încercat să urc prin zăpada neumblată, care mi s-a lipit de
lâna robei, îngreunând-o şi împiedicând-o să-mi mai protejeze în vreun fel
gambele goale. Mi-am pierdut echilibrul şi, ţinându-mi braţul beteag strâns lipit
de piept, am căzut şi m-am rostogolit la vale. O vreme am rămas în locul unde
mă oprisem, gâfâind. Pe urmă, când mă străduiam să mă salt în picioare, am zărit
o lumină galbenă minusculă în valea de sub mine.
M-am ridicat şi am privit-o îndelung, încercând să-mi dau seama ce era. Se
legăna în ritmul paşilor unui om. Era un felinar purtat de cineva. Putea fi unul
dintre oamenii Femeii Palide. Dar ce mi-ar fi putut face, mai rău decât îmi
făcuseră deja? Ar fi putut fi cineva din tabăra noastră. Ar fi putut fi cineva cu
desăvârşire străin.
Mi-am înălţat glasul şi am strigat prin vânt. Felinarul s-a oprit. Am mai strigat o
dată şi încă o dată, şi felinarul a reînceput brusc să se mişte. Spre mine. Am
murmurat o rugăciune, către orice zeu care s-ar fi îndurat să mă ajute. La fiecare
pas alunecam încă trei, şi am ajuns curând să alerg, încercând să sar prin zăpadă
ca să nu cad cu nasul în ea. Felinarul se oprise la baza pantei, dar, când am ajuns
destul de aproape ca să desluşesc silueta omului care îl ţinea, şi-a reluat mişcarea
săltăreaţă. Se îndepărta, mă părăsea. Am strigat, dar nu s-a oprit. Am simţit un
hohot înfiorător de plâns gata să se reverse din mine. Nu puteam merge mai
departe de unul singur, şi totuşi trebuia să merg. Îmi clănţăneau dinţii şi durerea
mi se răspândea în tot trupul pe măsură ce frigul îmi crispa pielea învineţită în
timpul bătăii, şi omul ăla mă lăsa acolo. M-am ţinut după el, împleticindu-mă.
Am mai strigat de două ori, dar felinarul nu s-a oprit. Am încercat să măresc
pasul, dar nu izbuteam să micşorez distanţa dintre noi. Am ajuns în locul unde
stătuse pentru scurt timp purtătorul luminii, apoi am mers pe urmele lăsate de el
în zăpadă, înaintând ceva mai uşor. Nu ştiu cât am mers. Întunericul, gerul şi
durerea din umăr au făcut înaintarea mea trudnică prin noapte şi vânt să pară fără
sfârşit. Mă dureau tălpile şi începuseră să-mi amorţească. Pielea de pe pulpele
mele îngheţate părea solzoasă. Urmărindu-l pe omul cu felinar am urcat un deal,
am mers de-a lungul său pe culme, am coborât într-o vale, înaintând prin zăpadă
mai înaltă şi am urcat încet şi îndelung o altă pantă. Nu-mi mai simţeam tălpile şi
nu mai ştiam dacă încă mai purtam sau nu pâslarii subţiri. Roba mă plesnea la
fiecare mişcare, biciuindu-mi picioarele cu povara de zăpadă îngheţată agăţată de
ţesătură. Şi la fiecare pas ştiam că Bufonul era tot înlănţuit de dragon,
încovoindu-se slăbit cât mai departe de piatra care îi fura la orice atingere câte o
parte din ceea ce îl făcea om.
Pe urmă, ca prin miracol, legănarea felinarului a încetat. Oricine ar fi fost
călăuza mea, mă aştepta în vârful dealului pe care îl urcaserăm încetul cu încetul.
Mi-am smuls un nou strigăt din gâtul iritat şi mi-am dublat eforturile; m-am
apropiat tot mai mult şi mai mult, lăsându-mi capul în piept ca să mă apăr de
vântul mai puternic pe culme. Pe urmă, când mi-am ridicat privirea ca să-mi dau
seama cât înaintasem, am văzut clar cine ţinea felinarul.
Era Omul Negru.
M-a cuprins o spaimă fără nume. Totuşi, după ce-l urmasem atâta vreme, ce
altceva puteam face decât să continui? M-am apropiat, am ajuns la o distanţă
destul de mică pentru ca, în momentul când a ridicat felinarul, să-i întrezăresc
trăsăturile acviline de sub gluga neagră. Apoi a lăsat felinarul jos şi a rămas în
aşteptare. Mi-am strâns braţul la piept şi, clătinându-mă pe picioare, m-am
încăpăţânat să continui urcuşul. Lumina a devenit mai strălucitoare, dar nu-l mai
vedeam pe Omul Negru alături de ea. Când am ajuns lângă felinar, am văzut că
era aşezat pe un colţ de piatră ieşit în afara stratului mai subţire de zăpadă de pe
culmea măturată de vânt.
Omul Negru plecase.
Mi-am folosit mâna dreaptă ca să mi-o las pe cea stângă în jos cu toată
delicateţea de care eram în stare. Umărul mi-a urlat când mi s-a legănat braţul,
tras în jos de întreaga lui greutate, dar am strâns din dinţi şi nu i-am dat atenţie.
Am luat felinarul, l-am înălţat cât mai sus şi am strigat. Nu l-am zărit nicăieri pe
Omul Negru, nu se vedea decât zăpada spulberată. Am înaintat cu trudă pe
urmele lui. Se terminau pe o culme cu toată zăpada de pe piatra curăţată de vânt.
Dar în următoarea vale, nu cu mult sub mine, am văzut corturile firav luminate
din tabăra noastră şi am uitat imediat de Omul Negru. Jos erau prieteni, căldură
şi o posibilă salvare a Bufonului. M-am îndreptat spre corturi clătinându-mă prin
zăpadă şi strigând numele lui Chade. După al doilea strigăt, Longwick mi-a
răspuns somându-mă să mă opresc.
— Sunt eu, sunt Fitz. Nu, vreau să spun că-s Tom, sunt eu!
Mă îndoiesc că a izbutit să înţeleagă vreun cuvânt din tot ce spusesem.
Răguşisem de atâta strigat din răsputeri, ca să acopăr zgomotul vântului. Îmi
amintesc perfect că m-am simţit puternic uşurat când am văzut alţi oameni ieşind
în grabă din corturi, aprinzând felinare şi ridicându-le. M-am clătinat şi am
alunecat pe pantă, către ei, când s-au răsfirat ca să-mi taie calea. Am recunoscut
silueta lui Chade şi apoi pe a prinţului. Bondocul Thick nu era printre ei şi am
simţit un suspin pornindu-mi din piept. Când am ajuns în sfârşit destul de
aproape ca să mă fac auzit, am strigat gâfâind:
— Sunt eu, sunt Tom, lăsaţi-mă să trec, lăsaţi-mă înăuntru, sunt mort de frig!
Unde e Thick, l-aţi găsit pe Thick?
Din mijlocul lor s-a desprins un bărbat lat în umeri, trecând pe lângă Longwick,
care i-a făcut zadarnic semn să se întoarcă. A ajuns lângă mine din trei paşi mari
şi am tras aer în adâncul pieptului, nevenindu-mi să cred când i-am simţit
mirosul, chiar înainte de a mă cuprinde într-o îmbrăţişare de urs. În ciuda durerii
din umăr, nu m-am împotrivit. Mi-am pus capul pe umărul lui şi l-am lăsat să mă
sprijine, simţindu-mă pe deplin în siguranţă, aşa cum nu mi se mai întâmplase de
amar de ani. Mi s-a părut brusc că totul avea să fie bine, că totul se putea
îndrepta. Inima Haitei era acolo şi el nu îngăduise niciodată să ni se întâmple
vreun rău.
Burrich s-a răstit la Chade cu furie, peste creştetul meu:
— Uită-te la el! Am ştiut întotdeauna că n-ar fi trebuit să ţi-l încredinţez ţie. N-ar
fi trebuit s-o fac niciodată!
În haosul dezlănţuit în jur, am rămas neclintit pe picioarele mele îngheţate, fără
să-mi pese de întrebările strigate din toate părţile. Burrich mi-a vorbit la ureche.
— Uşurel, băiatule. Am venit să vă iau acasă, pe amândoi, pe tine şi pe Swift al
meu. Ce credeai? Ce-a fost în capul tău?
— Trebuie să omor dragonul, i-am spus. Cât mai curând cu putinţă. Dacă omor
dragonul, ea o să-i lase pe Bufon să trăiască. Trebuie să tai capul lui Icefyre,
Burrich. Trebuie.
— Dacă trebuie, o s-o faci, a spus el, cu voce liniştitoare. Dar nu în clipa asta. Pe
urmă s-a întors spre Swift. Nu mai căsca gura, băiete! Adu haine uscate şi fă-i de
mâncare şi un ceai fierbinte. Grăbeşte-te!
M-am încredinţat cu recunoştinţă mâinilor ferme în care avusesem întotdeauna
încredere. M-a condus, prin grupul de bărbaţi care se holbau la noi, către cortul
prinţului, unde aproape că mi-a stat inima de uşurare când l-am văzut pe Thick,
somnoros, săltat în capul oaselor pe salteaua lui. Oboseala nu-l făcea să arate
mai rău şi a părut chiar încântat să mă vadă până când i s-a spus că în noaptea aia
trebuia să doarmă în altă parte, ca să fie loc pentru mine. A plecat ursuz cu
Longwick, care l-a luat în grijă. Thick se folosise de Meşteşug ca să le dea de
veste lui Chade şi prinţului imediat după căderea mea şi a Bufonului în crevasă,
iar Chade îi trimisese imediat pe Longwick şi Cockle să-l aducă înapoi.
Bondocul petrecuse o noapte groaznică stând pe sanie, în frig, şi având ca
singură încurajare legătura prin Meşteşug. Sosiţi a doua zi, salvatorii lui nu mai
găsiseră nicio altă urmă a Lordului Auriu şi a mea în afară de adâncitura rămasă
în zăpadă după ce o parte din ea umpluse crevasa.
M-am aşezat, năucit de frig şi de oboseală, pe patul lui Chade. Burrich îmi
vorbea făcând un mic foc în vasul de lut. Vocea lui profundă şi ritmul cuvintelor
erau leacuri familiare, care mă alinaseră în copilărie. O vreme l-am ascultat fără
să dau atenţie sensului cuvintelor, apoi mi-am dat seama că-mi povestea cum
ajunsese acolo, exact aşa cum îi povesteam eu isprăvile mele în copilărie. Odată
ce hotărâse că trebuia să ne aducă acasă şi pe Swift, şi pe mine, venise cât de
repede putuse, dar îi părea rău, tare rău, că avusese nevoie de un timp atât de
îndelungat ca să ne dea de urmă. Regina însăşi îl ajutase să închirieze o corabie
care să-l aducă pe Aslevjal, dar niciun om din echipaj n-ar fi pus de bunăvoie
piciorul pe insulă. Odată ajuns pe uscat, încercase să convingă gărzile lui Chade
să-l călăuzească până la noi, însă oştenii refuzaseră, pe bună dreptate, să plece
din cortul lor de pe plajă şi de lângă proviziile pe care le păzeau. Aşa că o
pornise la drum singur, orientându-se după stâlpii marcatori ai lui Peottre.
Ajunsese la sania lui Thick aproape în acelaşi timp cu Cockle şi Longwick.
Numai strigătele lor de avertizare îl împiedicaseră să cadă în acelaşi abis care ne
înghiţise pe mine şi pe Bufon. După ce găsise un loc de trecere sigur, se întorsese
în tabără împreună cu salvatorii bondocului, aducând vestea pierderii lui Tom
Badgerlock şi a Lordului Auriu. Chade îl dusese în cortul prinţului şi acolo, între
patru ochi, îi dezvăluise, cu voce înceată, că sub acele nume ne ascundeam eu şi
Bufonul. Burrich făcuse tot drumul până în Aslevjal numai ca să afle din nou că
murisem. Mi-a povestit totul cu voce netulburată, ca şi cum durerea lui la auzul
unei asemenea veşti n-ar fi avut nicio importanţă.
— Mă bucur să văd că s-a înşelat. Încă o dată.
Avea mâinile ocupate, încălzeau palmele şi tălpile mele, readucându-le la o viaţă
dureroasă.
— Mulţumesc, am spus încet, când am putut din nou să-mi îndoi degetele.
Aveam prea multe să-i spun lui Burrich şi niciun prilej să i le spun între patru
ochi. Aşa că m-am uitat la Chade şi am pus cea mai arzătoare dintre întrebările
pe care le aveam în minte:
— Cât de mult ne-am apropiat de momentul când vom putea ucide dragonul?
Bătrânul asasin a venit să se aşeze lângă mine pe patul lui.
— Suntem mult mai aproape decât în ziua în care ai dispărut, dar nu destul de
aproape, mi-a răspuns, cu amărăciune. Când ai plecat tu, părerile erau împărţite.
Acum e mai rău. Am fost trădaţi, Fitz. De un om în care ajunseserăm cu toţii să
avem încredere. Web şi-a trimis pescăruşul la Bingtown, cu un mesaj care le
povesteşte neguţătorilor totul şi îi roagă s-o trimită pe Tintaglia să ne împiedice
să-l ucidem pe Icefyre.
Mi-am îndreptat privirea spre Dutiful şi m-am holbat la el, nevenindu-mi să cred.
— L-ai lăsat să facă aşa ceva?
Prinţul stătea pe un capăt al saltelei sale, privindu-ne cu ochi mari. Pe faţă i se
conturaseră linii noi şi avea pleoapele umflate, de parcă ar fi plâns din belşug în
ultimele zile. Mi-era greu să-l privesc.
— Nu mi-a cerut voie, a răspuns Dutiful îndurerat. A spus că nimeni n-are
nevoie de vreo permisiune când face ceea ce se cuvine de drept să facă. A oftat.
În cele câteva zile în care ai lipsit s-au întâmplat într-adevăr foarte multe. În
absenţa ta, am continuat să săpăm în gheaţă. Am ajuns într-un punct de unde
putem vedea, sub noi, un trup imens, întunecat. Ne-am dat seama că groapa
noastră se adânceşte spre pieptul creaturii, aşa că am început să facem, din
lateralul ei, un tunel care-i urmăreşte conturul spatelui, mergând spre cap.
Lucrăm într-un spaţiu foarte îngust, dar e mai puţin dificil decât să facem o
groapă de mărimea dragonului. Avem impresia că acum îi vedem deja, sub noi,
gâtul şi o parte a capului. Dar, cu cât ne apropiem mai mult de el, cu atât mai
puternică e senzaţia coteriei Harului că nu avem dreptul să ucidem această
creatură; că în ea e deopotrivă viaţă şi inteligenţă, deşi niciunul dintre noi nu o
poate simţi clar şi fără întrerupere. Prietenii mei cu Sânge Străvechi sapă cot la
cot cu noi în fiecare zi, dar mă tem că, dacă încerc să-l ucid pe Icefyre, vor trece
de partea Hetgurdului.
Dutiful şi-a desprins privirea de a mea, ca şi cum l-ar fi copleşit ruşinea fiindcă îi
fusese trădată încrederea.
— În seara asta, chiar înainte de întoarcerea ta în tabără, Web a recunoscut în
faţa mea că l-a trimis pe Risk. Discuţia a fost aprinsă.
Speranţa mea într-o moarte grabnică a dragonului s-a spulberat. Am avut nevoie
de toată disciplina cu care fusesem deprins vreodată ca să povestesc, în amănunt
şi în ordine, tot ce avuseserăm ghinionul să ni se întâmple. Am istorisit, mistuit
de o ruşine mai presus de raţiune, cum îi abandonaserăm pe Hest şi Riddle. Când
le-am spus de ce soartă avea parte Bufonul şi ce-mi dezvăluise el despre mama şi
sora narcescăi, Dutiful, aşezat pe salteaua lui, s-a clătinat din tot trupul.
— În sfârşit se lămureşte totul. Prea târziu.
Ştiam că are dreptate şi m-a cuprins din nou disperarea. Chiar dacă găseam
drumul înapoi şi chiar dacă izbuteam să-i conving să adune toate forţele noastre
ca să atacăm fortăreaţa Femeii Palide, eram prea puţini. Iar ea putea să-l ucidă pe
Bufon sau să-l transforme în neom în câteva clipe şi nu mă îndoiam că avea s-o
facă. Şi nici măcar nu puteam spera c-o să ucidem dragonul destul de repede ca
să-mi eliberez prietenul. Chiar dacă îndepărtam gheaţa, trebuia să trecem de
Hetgurd, de propriii noştri oameni cu Sânge Străvechi şi probabil şi de Tintaglia.
Făgăduiala Femeii Palide că n-o să-l ucidă pe Bufon era o ameninţare prea puţin
mascată. Avea să-l facă neom. Mie mi-ar fi revenit misiunea să iau ce-i va mai fi
rămas din viaţă. Nici măcar nu mă puteam gândi la asta.
— Dacă ne-am furişa în groapă, am putea cumva să-l omorâm pe Icefyre? În
taină? În noaptea asta?
Era singurul plan care-mi venise în minte.
— Imposibil, mi-a răspuns prinţul. Avea faţa cenuşie şi vocea sumbră. Gheaţa
dintre el şi noi e prea groasă. Mai avem de săpat zile întregi înainte de a ajunge
la trupul lui. Şi mă tem că Tintaglia va sosi aici mai repede. Şi-a închis ochii
pentru o clipă. Misiunea mea nu mai există, am dat greş. Mi-am pus încrederea
în cine n-ar fi trebuit.
M-am uitat la Chade.
— Cât timp mai avem?
Cât timp mai are Bufonul?
A clătinat din cap.
— Cât de repede zboară un pescăruş? Cu câtă iuţeală vor reacţiona neguţătorii
din Bingtown la mesajul lui Web? Cât de repede poate zbura un dragon? Nimeni
nu ştie toate astea. Însă cred că prinţul are dreptate. Am pierdut.
Am scrâşnit din dinţi.
— Gheaţa poate fi îndepărtată în mai multe feluri, am spus uitându-mă la Chade
cu subînţeles.
Bătrânului i-au sticlit ochii. Dar, înainte de a apuca să răspundă, din afara
cortului s-a auzit glasul lui Swift:
— Tată! Am adus raniţa lui Tom Badgerlock, şi va sosi şi mâncarea. Pot să
intru?
Dutiful a dat din cap către Burrich, care s-a ridicat să salte clapa cortului.
Swift şi-a făcut apariţia. S-a înclinat rigid şi protocolar în faţa prinţului şi nu s-a
uitat nici la tatăl lui, nici la mine. Am văzut, cu durere, că neînţelegerea dintre
Dutiful şi coteria Harului sfâşia sufletul băiatului. La porunca lui Burrich, a
căutat în raniţa mea şi a scos haine uscate. Nu părea mai puţin nemulţumit de
tatăl lui, dar i se supunea. Burrich şi-a dat seama că îi studiam şi, după plecarea
băiatului, a spus cu glas scăzut:
— Nu s-ar putea zice că Swift s-a bucurat să mă vadă când am sosit aici. Nu l-
am ocărât cum merita, dar mi-a simţit ascuţimea limbii de mai multe ori. N-a
ripostat aproape deloc, fiindcă ştie că nu i-am spus nimic nemeritat. Ia astea. Şi
scoate-ţi roba aia udă.
Când mă străduiam să-mi pun pantalonii, Burrich s-a aplecat brusc spre lumină,
cercetându-mă cu ochii lui înceţoşaţi.
— Ce-i cu tine? Ce s-a-ntâmplat cu braţul tău?
— A ieşit din umăr, am răspuns cu voce sugrumată.
La vederea ochilor lui, mi se pusese o gheară-n gât. M-am întrebat în ce măsură
mai vedea. Şi cum reuşise să ne dea de urmă, umblând prin zăpadă cu vederea
lui tulbure?
A strâns din pleoape şi a clătinat din cap.
— Vino aici, mi-a spus apoi, scurt.
M-a răsucit şi m-a aşezat pe podea, la picioarele lui. Şi-a plimbat degetele peste
umărul meu, stârnindu-mi o durere bizar de liniştitoare. Ştiam ce făcea. Ştiam că
o să mă doară, dar şi că o să mă vindece. Simţeam asta din degetele lui, la fel
cum o simţisem şi când nu eram decât un băieţel, şi când mă ajutase să-mi revin
după ce Galen aproape că mă omorâse.
— Am adus mâncarea. Putem intra?
Vocea din afara cortului era a lui Web. Prinţul Dutiful a dat scurt din cap, cu
buzele strânse într-o linie dreaptă, şi Burrich a săltat clapa cortului încă o dată.
După ce a intrat, Web m-a salutat spunând:
— Mă bucur că te văd viu, Tom Badgerlock.
Am dat din cap cu seriozitate, nefiind sigur că eram în stare să-mi găsesc
cuvintele. El mi-a întâlnit privirea şi mi-a acceptat ostilitatea. Prinţul s-a ferit să-l
privească, dar fiecare amănunt al poziţiei sale spunea că purtarea celuilalt îl
rănise. Chade l-a scrutat cu asprime. Web avea aceeaşi privire blândă şi calmă
dintotdeauna.
Din oala mică pe care o adusese se ridica un miros de carne gustoasă, de vită, nu
de peşte, cum mă aşteptasem. Swift era în spatele lui, cu un vas cu ceai. S-au
îngrămădit în cort ca să lase totul jos, destul de aproape de mine ca să nu fie
nevoie decât să întind mâna.
Burrich a continuat să-mi cerceteze umărul, de parcă nou-sosiţii n-ar fi fost
acolo. L-a ignorat pe Web, dar Maestrul Harului îl privea cu atenţie. Când a
vorbit, Burrich s-a întors spre Dutiful:
— Prinţe Dutiful, lordul meu. În clipa asta mi-ai putea fi de mare ajutor, dacă ai
vrea. Am nevoie de cineva care să-l ţină zdravăn de piept şi să-l sprijine cât fac
ce am de făcut. Dacă vrei să stai aici şi să-l cuprinzi cu braţele… Mai sus. Aşa.
Dutiful a fost de acord şi s-a aşezat în spatele meu. După ce i-a pus braţele în
jurul meu aşa cum a vrut, Burrich mi s-a adresat mie:
— O să-ţi smucesc mâna foarte tare. Nu te uita la mine când o fac. Uită-te drept
înainte şi lasă-te cât mai moale. Nu te încorda de teama durerii care-o să urmeze,
altminteri o să fie nevoie să smucesc încă o dată, cu mai multă putere. Fii calm.
Ţine-l bine, lordul meu. Şi-acum ai încredere în mine, flăcăule. Ai încredere în
mine.
Rostindu-şi cuvintele liniştitoare, Burrich mi-a ridicat încet braţul. Îl ascultam,
lăsam vorbele lui să-mi înece durerea, îi lăsam atingerea să mă umple de calm şi
de încredere.
— Lasă-te moale, moale, şi… Acum!
Şocul neaşteptat mi-a smuls un urlet şi, o clipă mai târziu, Burrich era pe podea,
lângă mine, sprijinit într-un genunchi, iar mâinile sale mari, bătătorite îmi ţineau
braţul la locul lui din umărul care mă furnica şi mă durea, dar era o durere bună,
şi m-am sprijinit de el, cu o uşurare care îmi sleise puterile. În timp ce-mi
trăgeam răsuflarea, am observat că-şi ţinea piciorul beteag în afară, înclinat, cu
genunchiul foarte puţin îndoit. M-am întrebat ce însemnase pentru el, aproape
orb şi pe jumătate olog, să Iacă un drum atât de lung şi m-am simţit umilit.
El mi-a vorbit încet, la ureche, în timp ce mă strângea în braţe.
— Au trecut atâţia ani şi eşti bărbat în toată firea, dar jur că, ori de câte ori te văd
suferind, ai din nou opt ani şi îmi spun: „I-am făgăduit tatălui lui c-o să am grijă
de băiat. I-am făgăduit”.
— Te-ai ţinut de cuvânt, l-am asigurat. Ai avut grijă.
Web ne-a întrerupt, cu voce adâncă.
— Sunt uluit. E o parte a magiei Sângelui Străvechi pe care o credeam pierdută.
Când nu eram decât un băietan, am văzut de câteva ori animale lecuite astfel,
înainte de a muri bătrânul Bendry în Războiul Corăbiilor Roşii. Dar n-am mai
văzut-o nici întrebuinţată pentru vindecarea unui om, nici săvârşită cu atâta
uşurinţă. Cine te-a învăţat? Unde ai fost în toţi aceşti ani?
— Eu, unul, nu mă folosesc de Magia Animalelor, a zis Burrich, apăsând
cuvintele.
— Eu, unul, ştiu ce-am văzut, a răspuns Web neînduplecat. Dă-i orice nume
murdar vrei. O stăpâneşti ca un maestru, într-un mod pe care-l credeam aproape
uitat. Cine te-a învăţat, şi tu de ce nu i-ai învăţat pe alţii?
— Nu m-a învăţat nimeni nimic. Ieşi afară. Şi stai departe de Swift. Cuvintele lui
Burrich ascundeau o ameninţare sumbră şi spaimă. Web nu şi-a pierdut calmul.
— Plec, căci Fitz are nevoie de linişte şi de timp în care să stea de vorbă între
patru ochi cu tine. Dar n-o să-ţi las fiul să rămână în ignoranţă. Îşi are magia de
la tine. Ar fi trebuit să-l înveţi tot ce ştii.
— Tata are Harul?
Swift părea şocat până în măduva oaselor.
— Acum se lămureşte totul, a continuat Web, cu voce scăzută. S-a aplecat spre
Burrich şi i-a întâlnit ochii pentru ceva care trecea dincolo de un simplu schimb
de priviri. Mai-marele grajdurilor. Şi mai-marele maeştrilor Harului. Câte
creaturi îţi pot vorbi? Câinii? Caii? Care altele? De unde ai venit, de ce te-ai
ascuns?
— Ieşi afară! s-a înfuriat Burrich.
— Cum ai putut? a întrebat Swift, izbucnind brusc în lacrimi. Cum ai putut să
mă faci să mă simt atât de murdar şi de josnic, când Harul vine de la tine, când îl
ai şi tu? N-o să te iert niciodată! Niciodată!
— N-am nevoie de iertarea ta, a răspuns Burrich categoric. Doar de supunerea ta
şi, dac-o să fie nevoie, o să te supun cu forţa. Acum ieşiţi amândoi. Am treabă şi-
mi staţi în cale.
Băiatul a lăsat orbeşte jos oala cu ceai şi a ieşit din cort împleticindu-se. Am
auzit hohotele de plâns care-l zguduiau în timp ce alerga, pierzându-se în noapte.
Web s-a ridicat mai încet şi a lăsat vasul cu supă din mâini cu mare grijă.
— Plec, omule. Nu e momentul să stăm de vorbă. Dar va fi, şi atunci o s-asculţi
ce am de spus, chiar dacă va trebui să ne luăm întâi la bătaie. Pe urmă s-a întors
spre mine. Noapte bună, Fitz! Mă bucur că n-ai murit. Dar sufăr fiindcă Lordul
Auriu nu s-a întors împreună cu tine.
— Ştii cine e?
Cuvintele au izbucnit din gura lui Burrich.
— Da. Ştiu. Şi, pornind de la el, ştiu cine eşti tu. Şi ştiu cine s-a folosit de Har ca
să-l întoarcă din moarte şi să-l ridice din mormânt. Şi o ştii şi tu.
Web a lăsat aceste cuvinte în urmă când a căzut clapa cortului în spatele lui.
Burrich l-a urmărit cu privirea, apoi a clipit din ochii înceţoşaţi.
— Omul ăsta e un pericol pentru fiul meu, a spus cu voce încordată. Chiar s-ar
putea să ne luăm la bătaie.
Apoi a părut să lase asta deoparte. Şi-a întors capul spre Chade şi Dutiful.
— Am nevoie de o fâşie de pânză sau de o curea de piele, sau de orice altceva cu
care să-i leg braţul de umăr peste noapte, până când dispare umflătura şi stă
singur fixat la locul lui. Ce-avem pe-aici?
Dutiful a ridicat roba pe care mi-o dăduse Femeia Palidă. Burrich a aprobat cu o
înclinare a capului şi prinţul a început să taie o fâşie de la poalele ei.
— Mulţumesc, a zis Burrich, înainte de a-mi vorbi mie: Poţi să mănânci cu mâna
dreaptă cât mă ocup de asta. Mâncarea fierbinte o să te-ncălzească. Încearcă doar
să nu te mişti prea mult.
Dutiful i-a dat lui Burrich fâşia de material, apoi mi-a pus supă într-un castron şi
mi-a turnat ceai într-o cană, de parcă mi-ar fi fost paj. Şi în timpul ăsta a vorbit,
dar nu cred că s-a adresat cuiva anume.
— Nu mai am ce face aici. Încerc să mă gândesc ce-ar trebui să fac, dar nu-mi
vine nimic în minte.
După cuvintele lui s-a lăsat tăcerea. Eu mâncam, Burrich se ocupa de umărul
meu. După ce mi-a imobilizat braţul de trup, s-a aşezat din nou pe saltea, cu
piciorul beteag întins stângaci în faţa lui. Chade arăta de parcă ar fi îmbătrânit
brusc cu zece ani. Cântărise între timp spusele lui Dutiful, fiindcă a început să
vorbească pe îndelete:
— O poţi lua pe mai multe căi, prinţul meu. Am putea pleca pur şi simplu mâine.
Recunosc că ideea mă ispiteşte, fie şi numai ca să-i lăsăm baltă pe cei care ne-au
înşelat încrederea şi ne-au trădat. Dar ar fi o răzbunare meschină şi, în final, nu
ne-ar aduce nicio mulţumire. O altă cale ar fi să urmăm planul lui Web, să ne
dăm toată silinţa ca să eliberăm dragonul, renunţând la speranţele noastre de
aliere cu Insulele Străine şi sperând să câştigăm în schimb bunăvoinţa Tintagliei
şi a negustorilor din Bingtown.
— Abandonându-l pe Bufon, am adăugat cu voce pierită.
— Şi pe Riddle şi Hest. Abandonându-le pe mama şi pe sora Ellianiei şi
încălcându-mi cuvântul. Încălcându-mi cuvântul dat nu doar în faţa ducilor mei,
ci şi în faţa oamenilor din Insulele Străine. Dutiful şi-a încrucişat braţele la piept,
părând îngreţoşat. O să devin un rege minunat.
— Pe Bufon suntem nevoiţi să-l părăsim, a răspuns Chade. Rostise cuvintele cu
toată blândeţea, dar pe mine mă înjunghiaseră ca tot atâtea cuţite. Abandonarea
rudelor Ellianiei şi încălcarea cuvântului tău pot fi iertate, pentru că ne-a amăgit
ca să-ţi smulgă făgăduiala. Ca în multe alte împrejurări, totul o să depindă de
modul în care vom înfăţişa lucrurile.
Dutiful părea abătut.
— Înşelăciune. Noi ce-am fi făcut în locul ei? Mama şi sora mai mică a Ellianiei.
Nu e de mirare că are în ochi atâta tristeţe. Şi de aceea a fost ceremonia noastră
de logodnă din casa mamelor ei atât de bizară, de aceea n-a apărut mama ei în
timpul negocierilor. Credeam că preschimbarea în neoameni a fost o nenorocire
din vremuri trecute. N-am gândit niciodată că s-ar putea prelungi până în ziua de
azi, ca să-mi schimbe mie viaţa.
— Dar s-a întâmplat. Şi explică în mare măsură purtarea narcescăi şi a lui
Peottre, a completat Chade.
M-am hotărât să las secretele deoparte. Erau prea multe în joc ca să aştept liniştit
până când cântărea Chade, în amănunt, toate căile pe care puteam merge mai
departe.
— Plecăm acum, în noaptea asta, numai eu şi Dutiful, în taină. Chade a făcut o
pulbere care azvârle orice în aer şi are forţa unei lovituri de trăsnet. O
întrebuinţăm ca să omorâm dragonul. O să-i luăm pe-ai noştri de la Femeia
Palidă, într-un fel sau altul. Iar când vor fi în siguranţă – morţi, am adăugat în
gând, cu sânge-rece –, vom găsi cumva o cale ca s-ajungem la ea şi s-o ucidem.
Chade şi prinţul s-au holbat la mine. Dutiful părea să se întrebe cine sunt de fapt.
— Gândeşte-te! s-a răstit Burrich la mine, pe neaşteptate. Gândeşte-te singur,
lasă deoparte presupunerile altora. Eu, unul, găsesc în toată povestea asta multe
lucruri fără sens, sunt multe întrebări la care ar trebui să-ţi răspunzi înainte de a
te grăbi să faci orbeşte ce-ţi cere ea, indiferent cu ce te ameninţă. De ce n-a
omorât pur şi simplu ea însăşi dragonul? De ce ţi-a cerut s-o faci tu şi de ce te-a
aruncat pe urmă afară din fortăreaţa ei, când ar fi fost mult mai simplu să te ajute
s-ajungi la creatură? Detest aşa ceva, a murmurat apoi, ca pentru sine. Nu-mi
place modul ăsta de gândire, nu-mi plac intrigile şi comploturile. Le-am detestat
întotdeauna. A rămas cu privirea pierdută într-un cotlon îndepărtat de lumina
slabă din cort. Am detestat balanţa complicată a puterii, ambiţia, înclinarea
Farseerilor către dezlănţuirea unor forţe pe care să le stăpânească apoi ei înşişi.
Şi toate secretele. Asta ţi-a ucis tatăl, cel mai bun dintre oamenii pe care i-am
cunoscut vreodată. L-a ucis şi pe tatăl lui şi l-a ucis pe Verity, un om pe care sunt
mândru că l-am slujit. Trebuie să mai ucidă încă o generaţie, trebuie să piară toţi
urmaşii lor înainte de a vă lăsa păgubaşi? A întors capul şi a părut să dea brusc
cu ochii de prinţ. Pune-i capăt, lordul meu. Te implor! Chiar şi cu preţul vieţii
Bufonului, chiar şi cu preţul logodnei tale. Pune-i capăt acum. Pune capăt
pierderilor tale, deja prea mari. De la familia narcescăi nu poţi primi în schimb
decât moarte. Îndepărtează-te de toate astea. Pleacă de aici, navighează către
casă, însoară-te cu o femeie cu o judecată sănătoasă, care-ţi va dărui copii
sănătoşi. Lasă-le cupa asta cu durere acestor oameni din Insule Străine, care au
umplut-o. Te rog, prinţul meu, sânge din sângele celui mai drag prieten al meu!
Renunţă la toate astea. Să mergem acasă!
Cuvintele lui ne-au lăsat cu gura căscată pe toţi şi cu atât mai mult pe Dutiful.
Aproape că-i vedeam gândurile alergând în timp ce-l fixa pe Burrich cu privirea.
Oare lui îi trecuse vreodată prin minte că ar fi putut face un asemenea pas? S-a
uitat pe rând la noi toţi, apoi s-a ridicat în picioare. Pe faţa lui se schimbase ceva.
Nu mai văzusem niciodată întâmplându-se una ca asta, nu bănuisem niciodată că
un băiat poate deveni bărbat într-o singură clipă. Am aflat atunci. Dutiful s-a
îndreptat spre ieşirea cortului.
— Longwick!
Căpitanul gărzii şi-a strecurat capul în cort.
— Prinţul meu?
— Adu-mi-i pe lordul Blackwater şi pe narcescă. Vreau să vină imediat încoace.
— Ce ai de gând? a întrebat Chade, cu voce joasă, după ce s-a retras Longwick.
Prinţul a ocolit răspunsul direct.
— Cât de multă pudră din aia magică ai? Chiar poate face ce-a spus Fitz?
În ochii bătrânului s-a aprins o lumină, cea care mă speria când îi eram ucenic.
Ştiam că încă nu descoperise tot ce putea face pulberea lui, dar că era gata să
pună rămăşag că o să dea rezultate.
— Două butoiaşe, prinţul meu. Şi da, cred că e de-ajuns.
Am auzit pojghiţa de gheaţă trosnind sub tălpi în afara cortului. Am amuţit cu
toţii. Longwick a săltat clapa.
— Prinţul meu, lordul Blackwater şi narcescă Elliania.
— Să între, a spus Dutiful.
Şi a rămas în picioare. Şi-a încrucişat braţele la piept. Poziţia avea ceva
ameninţător, dar bănuiesc c-o alesese ca să nu-şi lase mâinile să tremure. Faţa îi
părea cioplită în piatră. Când au apărut cei doi, nici nu i-a salutat, nici nu i-a
invitat să se aşeze, ci s-a mulţumit să spună:
— Ştiu de ce are Femeia Palidă putere asupra voastră.
Elliania a icnit, însă Peottre s-a mulţumit să dea scurt din cap.
— Când s-a întors omul vostru, m-am temut că ai aflat. Ea mi-a trimis vorbă, mi-
a spus că n-a vrut să divulge secretul ăsta, dar că, acum fiind cunoscut, vă pot
implora pe faţă să ne ajutaţi.
A răsuflat adânc şi am crezut că ştiu cât îl costa pe el, bărbatul mândru, să se lase
încet în genunchi.
— Şi asta fac.
Şi-a lăsat capul în jos şi a aşteptat. M-am întrebat dacă mai îngenunchease
vreodată în faţa unui om. Faţa palidă a Ellianiei s-a înroşit brusc. A înaintat cu
un pas şi a pus mâna pe umărul unchiului ei. Încet, a îngenuncheat şi ea alături.
Tânăra orgolioasă şi-a lăsat capul în piept până ce părul negru i-a căzut peste
faţă.
I-am fixat cu ochi mari, dorindu-mi să-i urăsc pentru intrigile şi pentru trădarea
lor. N-am putut. Ştiam prea bine de ce-ar fi fost în stare Chade dacă ar fi ajuns
Kettricken ostatică. Am crezut că prinţul o să-i ceară Ellianiei să se ridice, dar el
s-a mulţumit să se holbeze la cei doi. De vorbit, a vorbit Chade.
— Ţi-a trimis vorbă? Cum?
— Are mijloacele ei, a răspuns Peottre încordat, rămânând tot în genunchi. Şi
despre ele mi-e încă interzis să vorbesc. Îmi pare rău.
— Îţi pare rău? Nu puteaţi fi sinceri cu noi de la bun început? De ce nu ne-aţi
spus că faceţi ceea ce faceţi fiindcă nu aveţi încotro, nu fiindcă vă interesează
alianţa şi căsătoria? De ce continuaţi să-i păstraţi secretele? Ţi-a interzis să
vorbeşti? Ce rău vă mai poate face, mai mult decât v-a făcut deja?
Suferinţa şi furia din glasul prinţului erau dincolo ce ceea ce pot cuvintele să
descrie.
Acum ştia, ca noi toţi, că pentru narcescă nu e decât o unealtă, nu un om drag.
Era îndurerat şi se simţea umilit. Ştiam că, în ciuda deosebirilor dintre ei, se
îndrăgostise de Elliania.
Peottre a strâns din dinţi. A răspuns cu voce scrâşnită.
— Asta e întrebarea care nu mă lasă să dorm. N-aţi aflat decât de cele mai
recente şi mai urâte atacuri ale ei asupra Tribului Narvalului. Vreme îndelungată
nu ne-am lăsat înfrânţi de loviturile ei, spunându-ne: „Ne-a făcut cel mai mare
rău de care e în stare şi am rezistat. Nu ne plecăm în faţa ei”. Şi de fiecare dată
ne-am înşelat. Ce ne-ar putea face, mai rău decât ne-a făcut? Nu ştim. Iar faptul
că nu ştim cum ne va lovi data viitoare e cea mai cumplită armă de care se
foloseşte împotriva noastră.
— Nu v-aţi gândit niciodată să-mi spuneţi că sunt ostatici la mijloc? Ai crezut că
nu m-ar fi impresionat destul de mult ca să vă ajut? a întrebat Dutiful.
Peottre a clătinat din cap cu putere.
— N-ai fi acceptat niciodată târgul pe care ni l-a impus. Preţuieşti prea mult
onoarea.
Prinţul n-a dat atenţie acelui compliment straniu.
— Despre ce pact e vorba? a întrebat Chade cu asprime.
— Dacă-l convingem pe prinţ să-l ucidă pe Icefyre, le omoară şi ea pe Oerttre şi
Kossi. Chinurile şi ruşinea lor iau sfârşit, a răspuns Peottre cu voce plată. Pe
urmă şi-a înălţat capul şi s-a uitat la mine, deşi mi-am dat seama că nu-i venea
uşor să mă privească, dar a continuat cu sinceritate. Şi ne-a făgăduit că, dacă vă
dăm pe mâna ei pe tine şi pe omul arămiu, vii, primim şi trupurile lor. Ca să-l
ducem înapoi, pe pământurile mamelor noastre.
Am căutat zadarnic să mă-nfurii, n-am simţit decât greaţă. Nu era de mirare că se
bucuraseră atât de mult să-l vadă pe Bufon aşteptându-ne pe Aslevjal. Ne
vânduseră ca pe vite.
— Pot să vorbesc?
Elliania şi-a ridicat fruntea. Poate că purtase întotdeauna în ea aceeaşi
amărăciune puternică, dar n-o mai văzusem niciodată cuprinsă de ruşinea care o
copleşea în acele clipe. Părea mai nevârstnică decât îmi aduceam aminte, dar
avea ochii unei femei în prag de moarte. S-a uitat la Dutiful şi suferinţa pe care
el nu şi-o ascundea a făcut-o să-şi plece privirea.
— Cred că trebuie să te lămuresc în multe privinţe. E mult de când m-am săturat
de prefăcătoria asta oribilă. Dar datoria mea faţă de familie îmi cere să fiu prima
ca să-ţi explice totul. Mama şi sora mea… e esenţial să… să… Glasul i s-a oprit
în gât, părând s-o sufoce. Pe urmă şi-a săltat brusc capul şi s-a silit cu
încăpăţânare să continue. Nu cred că poţi înţelege câtă importanţă are. Că ele
trebuie să moară, că trupurile lor trebuie să se întoarcă în casa mamelor mele.
Pentru cineva născut în insulele noastre, pentru o fiică a Tribului Narvalului, o
altă cale n-a fost posibilă niciodată. Elliania şi-a încleştat mâinile în faţă. N-a
fost niciodată o cale onorabilă, a izbutind să adauge înainte de a i se stinge
vocea.
— Aşezaţi-vă, dacă găsiţi unde, a murmurat Dutiful. Cred că acum am ajuns cu
toţii în acelaşi loc.
Şi locul la care se gândea nu era cortul.
Ne-am mişcat cu toţii, încercând să stăm comod în micul adăpost. Burrich a
gemut, străduindu-se să-şi dea piciorul bolnav la o parte din drum. În vreme ce
Peottre şi Elliania căutau un colţ în care să stea, el mi-a scuturat cămaşa şi mi-a
înfăşurat-o în jurul trupului. Aproape că m-a făcut să zâmbesc. Indiferent ce s-ar
fi întâmplat, nu mă putea lăsa să ofensez o doamnă rămânând în prezenţa ei cu
pieptul gol. Nepot al unei sclave, fusese întotdeauna mult mai preocupat de
bunele maniere decât mine.
Elliania a continuat cu glas obosit, încărcat de ruşine. Îşi ţinea umerii încovoiaţi,
cu încordare.
— Întrebi ce altceva ne-ar putea face? Multe. Nu ştim sigur cine se află în
puterea ei. Ne răpeşte bărbaţii şi băieţii de ani de zile. Războinicii noştri pleacă
şi nu se mai întorc. Băieţandrii dispar când ne păzesc turmele, chiar de pe
pământul tribului nostru! Copil după copil, ne-a micşorat familia. Pe unii i-a
omorât. Alţii au plecat la joacă şi s-au întors în chip de monştri fără suflet.
Narcesca s-a uitat într-o parte, spre Peottre, care privea în gol. Am ucis vlăstarele
tribului nostru cu propriile noastre mâini, a şoptit.
La auzul cuvintelor ei, prinţul a scos un sunet scurt, firav. Ea a tăcut şi a
continuat cu respiraţia întretăiată.
— Henja a slujit în casa noastră mulţi ani înainte de a ne trăda. Încă nu ştim cum
au fost mama şi sora mea smulse cu atâta uşurinţă din mijlocul nostru. Şi, aşa
cum au fost luate ele, pot fi luaţi şi alţii. Bunica mea e bătrână şi mintea ei
pâlpâie ca o lumânare gata să se stângă, după cum aţi văzut. Toate cunoştinţele ei
ar fi trebuit să treacă până acum la mama mea. Însă mama nu e acolo, să le
primească. Aşa că bunica îşi târăşte viaţa mai departe, străduindu-se să-i poarte
de grijă casei noastre cât de bine poate, în ciuda poverii anilor. Poate că vi se
pare jalnică. Totuşi, dacă am rămâne şi fără ea, inima casei mamelor noastre ar fi
distrusă cu desăvârşire. Familia mea ar înceta să mai existe. Deja am avut foarte
mult de suferit din pricina lipsei mamei mele şi a discordiei care-a luat naştere
după dispariţia ei. Ce e o casă a mamelor fără nicio mamă?
A pus întrebarea fără să aştepte răspuns, dar prinţul s-a îmbăţoşat brusc. Şi a
întrebat, la rândul lui, cu vocea încordată:
— Atunci, dacă vii la Buckkeep ca să-mi fii soţie, părăsind casa mamelor tale,
cine va deveni Mama Cea Mare când ar trebui să preiei tu rolul ăsta?
În ochii Ellianiei a scânteiat pentru o scurtă clipă furia. Apoi a vorbit cu dispreţ.
— După cum ai observat, verişoara mea se vede deja luându-l în primire. Se
străduieşte să convingă pe toată lumea că i se cuvine de drept, nu fiindcă nu
există altă soluţie.
Pentru o clipă, am avut-o în faţa ochilor pe tânăra rea de gură de pe insula natală
a narcescăi, iar Elliania a oftat uşor şi şi-a ridicat mâinile, într-un gest de
neajutorare.
— Dar ai dreptate. Când am primit să mă mărit cu tine, am renunţat la orice
speranţă de a deveni vreodată ceea ce am fost născută să fiu. Pierderea asta e
preţul morţii surorii şi mamei mele, preţul încetării chinurilor şi înjosirii lor.
Pe urmă a părut să se retragă în ea însăşi, gârbovindu-şi umerii. Şi-a încleştat
mâinile şi am văzut picături de sudoare brobonindu-i fruntea.
— Dar de ce nu v-a cerut vouă să Ucideţi dragonul? a întrebat Chade. Sau de ce
nu-l omoară ea?
I-a răspuns Peottre.
— Se crede o mare profetesă, una care nu numai că poate vedea viitorul, dar
poate să şi aleagă ce viitor va prinde contur. În timpul războiului, a spus că
dinastia Farseer trebuie să piară, ca să nu trimită dragonii asupra noastră, cum s-
a întâmplat în vechime. Unii au crezut-o şi s-au străduit să facă după voia ei. Dar
au dat greş, şi cuvintele ei s-au adeverit. Voi, Farseerii, aţi abătut asupra noastră
mânia dragonilor, care ne-au zdrobit corăbiile şi ne-au distrus satele.
— Dar, dacă nu ne-aţi fi atacat cu Corăbiile Roşii… a început Dutiful indignat.
Peottre a continuat să vorbească.
— Acum, ea spune că încă mai avem o şansă să ne salvăm. Spune că dragonul
nostru merită să moară, pentru că n-a fost în stare să se înalţe ca să ne apere. Mai
mult decât atât, merită să moară de mâna unui Farseer, pentru că voi sunteţi
duşmanii de care n-a izbutit să ne ferească. Dar, mai presus de toate, spune că un
Farseer trebuie să-l ucidă pe Icefyre, pentru că asta i-au arătat viziunile ei despre
viitor. Ca să meargă totul aşa cum vrea ea, trebuie s-o facă un Farseer.
— E un motiv foarte bun ca să vă gândiţi să n-o faceţi, mi-a şoptit Burrich.
Prinţul avea auzul fin. A ripostat cu amărăciune.
— Dar cel mai bun motiv ca să ne gândim să n-o facem e faptul că pare
imposibil. Ştiţi că în grupul meu sunt oamenii care încep să se îndoiască de
îndreptăţirea misiunii mele. Cu cât ne apropiem mai mult de Icefyre, cu atât mai
puternic îl simţim, şi nu-i simţim doar viaţa care nu l-a părăsit, ci şi puterea.
Inteligenţa. Iar acum am descoperit că prietenii mei au trecut la fapte împotriva
mea. Lord Blackwater, narcescă Elliania, nu-mi pot ţine cuvântul dat. Prietenii în
care aveam încredere le-au dat de veste negustorilor din Bingtown. Vor trimite
dragonul lor să ne oprească. Poate e deja pe drum.
— Nu înţeleg, l-a întrerupt Peottre. Ştiu că în grupul vostru unii se opun uciderii
lui Icefyre. Dar de ce tot spuneţi că îl „simţiţi”?
— Nu sunteţi singurii care au secrete, şi pe ăsta deocamdată îl păstrez. Aşa cum
păstraţi voi secretă calea pe care vă trimite vorbă Femeia Palidă. Ea ţi-a cerut să-
l otrăveşti pe Fi… Tom cu prăjitura pe care ne-ai adus-o, nu-i aşa?
Peottre şi-a îndreptat spatele, strângând din buze. Dutiful a dat scurt din cap,
confirmându-şi singur spusele.
— Da. Secrete. Dacă n-aţi fi crezut de cuviinţă să le păstraţi cu atâta străşnicie pe
ale voastre, am fi acţionat de la bun început toţi ca unul, nu împotriva
dragonului, ci împotriva Femeii Palide. Dacă mi-aţi fi spus…
Narcesca a căzut brusc. S-a prăbuşit pe-o parte, gemând, apoi s-a cutremurat şi a
rămas nemişcată.
Blackwater a îngenuncheat lângă.
— N-am putut! a exclamat cu amărăciune. Nici măcar nu-ţi poţi imagina ce
scump a plătit micuţa asta fiindcă v-a vorbit acum atât de deschis. Buzele ei au
fost pecetluite, ca şi ale mele, de altfel. Peottre s-a întors pe neaşteptate spre
Burrich. Bătrâne oştean, dacă ţi-a rămas în suflet un strop de milă, vrei să-mi
aduci nişte zăpadă?
— Aduc eu, am spus cu voce scăzută, neştiind dacă Burrich mai vedea destul de
bine ca să se descurce.
Dar el se ridicase deja şi, după ce a luat o oală goală, a ieşit din cort. Peottre a
rostogolit-o pe Elliania pe burtă şi, lăsând deoparte orice etichetă, i-a ridicat
tunica în sus. Văzând ceea ce ieşise astfel la iveală, prinţul a icnit scurt şi a întors
capul îngreţoşat. Dragonul şi şarpele de pe spatele ei se inflamaseră şi ici-colo
apăreau picături de sânge, iar alte locuri se umflaseră şi se umeziseră, ca arsurile
proaspete.
— Într-o bună zi, a plecat la plimbare cu Henja, camerista ei de încredere, a
povestit Peottre, printre dinţii încleştaţi. Şi peste două zile s-a întors acasă
împleticindu-se, adusă de Henja, cu ăştia pe spate şi cu pactul plin de cruzime
propus de Femeia Palidă. Tot Henja ni l-a adus la cunoştinţă, fiindcă Elliania nu
poate vorbi despre asta fără s-o pedepsească dragonii tatuaţi. O fac chiar şi dacă
nu spune nimic altceva decât numele Femeii Palide.
Burrich s-a întors cu oala cu zăpadă. A aşezat-o lângă fata întinsă pe burtă şi a
privit-o îngrozit, încercând să priceapă ce întrezărea.
— O suferinţă a pielii? a întrebat şovăind.
— O otrăvire a sufletului, a răspuns Peottre cu amărăciune.
Şi-a umplut mâna cu zăpada curată adusă de Burrich şi a întins-o pe spatele
Ellianiei. Ea s-a mişcat uşor. I-au fluturat pleoapele. Am crezut că e pe punctul
să se trezească din leşin, dar n-a scos niciun sunet.
— Vă eliberez de tot ce-aţi făgăduit, a spus încet Dutiful.
Peottre l-a privit cu durere. Dar prinţul a continuat.
— Nu poate fi legată de mine prin niciun legământ făcut sub ameninţare. Însă o
să vă omor dragonul, a adăugat cu aceeaşi voce scăzută. În noaptea asta. Şi, după
ce vom fi dobândit o moarte onorabilă pentru oamenii noştri captivi, după ce în
pericol n-o să mai fie nimeni, în afară de mine însumi, o să fac tot ce-mi stă în
puteri ca să scăpăm de Femeia Palidă odată pentru totdeauna. A răsuflat adânc şi,
parcă temându-se să nu fie luat în râs, a adăugat: Iar dacă vom supravieţui
amândoi, mă voi înfăţişa înaintea Ellianiei şi o voi întreba dacă mă vrea.
Narcesca a vorbit. Cu voce firavă, fără să-şi ridice capul.
— O să spun da. Nesilită de nimeni.
A rostit ultimele cuvinte cu ceva mai multă putere. Nu cred că au fost pe placul
lui Peottre şi Chade, dar niciunul dintre ei n-a scos nicio vorbă. Elliania a
îndepărtat mâna plină cu zăpadă a unchiului ei. Însă s-a prins de braţul lui şi a
izbutit să se salte în capul oaselor. Încă mai avea dureri. Arăta de parcă ar fi fost
rănită de moarte.
Chade s-a întors brusc spre mine.
— Atunci trecem la fapte. În noaptea asta. Ne-a privit pe toţi, pe rând, a apoi a
renunţat evident la tot ce însemna prudenţă. Nu ne mai îngăduim să aşteptăm,
fiindcă, dintre noi toţi, cine ştie cât de repede poate zbura un dragon? Dacă
acţionăm cu toţii şi o facem repede, poate ducem treaba la capăt şi plecăm de-
aici înainte de sosirea Tintagliei. Sângele i-a năvălit brusc în obraji, înroşindu-i.
N-a putut să-şi ascundă un mic zâmbet când a recunoscut: E adevărat. Am
inventat o pulbere care are forţa unui fulger. Am adus-o aici. Speram că, pentru
misiunea asta, o să pot folosi mai multă. Cea mai mare parte a rămas pe plajă.
Dar poate că atâta câtă am e de-ajuns. Când e aruncată în flăcări într-un vas
închis, răbufneşte cu violenţă, ca atunci când loveşte trăsnetul. Dacă o punem în
tunel şi îi dăm foc, o să spulbere cu siguranţă o mare parte din gheaţă. Ar putea
chiar să ucidă dragonul. Dacă n-o face, ajungem mai repede la el.
M-am străduit să mă ridic în picioare.
— Ai o mantie de care m-aş putea folosi? l-am întrebat pe Burrich.
El nu m-a luat în seamă, se uita fix la Chade.
— Nu seamănă cu ceea ce ai făcut în noaptea morţii lui Shrewd? Nu ştiu ce-ai
pus în lumânările alea, dar n-au prea făcut ce spuneai. Acum ce riscăm?
Însă o imediată punere la încercare a pulberii sale îl umpluse pe Chade de un
entuziasm deja mai presus de orice precauţie. Era ca un puştan dornic să vadă ce
poate noul lui zmeu sau noua lui barcă.
— De data asta e cu totul altceva. Atunci a fost nevoie de o potrivire exactă a
cantităţilor şi am făcut-o mult mai în grabă decât mi-aş fi dorit. Ai idee ce-a
însemnat să mă ocup de toate lumânările şi de lemnele de foc necesare în seara
aia pe furiş? Nimeni n-a apreciat niciodată asta, nu, şi nici vreo alta dintre toate
minunăţiile pe care le-am făcut pentru domnia Farseerilor. Însă, oricum, acum nu
e acelaşi lucru. O să se petreacă la scară mult mai mare şi sunt liber să
întrebuinţez oricât de multă pulbere credem că e nevoie. N-o să umblăm cu
jumătăţi de măsură.
Burrich a clătinat din cap în timp ce-mi eliberam braţul din legătură şi mi-l
strecuram în mâneca stângă a cămăşii. Era dureros, dar îl puteam folosi. Cu
grijă. Gândul că dragonul ar fi putut fi ucis chiar în acea noapte mă înflăcăra. O
parte mai lucidă a sinelui meu ştia că totul depindea de făgăduiala Femeii Palide,
care spusese c-o să-l elibereze pe Bufon imediat după moartea dragonului. Nu
mă puteam bizui aproape deloc pe ea, însă era singura mea şansă. Şi, dacă
pulberea lui Chade ucidea creatura, atunci încă o măsură din ea, întrebuinţată
alături de leşul dragonului, ar fi putut deschide drumul către domeniul ei de sub
gheaţă. Dar, până una-alta, am ţinut acest ultim plan sub tăcere.
— Care sunt pericolele dacă folosim pudra? a întrebat Dutiful, însă Chade a
nesocotit orice temere cu o fluturare a mâinii.
— Am încercat-o de foarte multe ori. Am făcut găuri în pământ, pe ţărm, am
aprins focuri în adâncul lor şi, când a început să ardă cu putere, am pus înăuntru
vasul cu pulbere şi m-am retras. Când a răbufnit, a făcut o groapă cu atât mai
mare cu cât mai multă a fost în cutie. De ce s-ar întâmpla altceva când e vorba de
gheaţă şi zăpadă? Oh, îţi garantez că sunt mai grele şi că stratul e mai gros, dar
de aceea o punem în ceva foarte mare. Cât despre foc…
— E uşor de făcut, m-am amestecat eu. Mintea îmi alerga nebuneşte. Găsisem
mantia lui Chade şi mi-o potriveam pe umeri. Trebuie un vas, o oală mare,
pentru gătit. Cea în care facem tocană şi topim zăpadă ca s-avem apă. E foarte
bună. Facem un foc mic în fundul ei, apoi adăugăm uleiul pe care-l ardea
Bufonul. Îl ţinea în cort, aşa că trebuie să fie tot acolo. Mă târăsc în tunel, aprind
focul, pun pulberea şi mă târăsc afară. Repede.
M-am uitat la Chade şi ne-am zâmbit larg unul altuia. Mă molipsisem de
entuziasmul lui.
Bătrânul asasin a dat aprobator din cap, apoi a încruntat din sprâncene.
— Dar oala nu e destul de mare ca să încapă butoiaşul. Ah, lăsaţi-mă să mă
gândesc, lăsaţi-mă să mă gândesc. Ştiu. Mai multe straturi de piele pentru armuri
sub oală. După ce se aprinde focul în ea, o răstorni peste piele – o să reziste
puţinul timp de care avem nevoie. Pe urmă arunci butoiaşul în foc. Şi ieşi din
tunel. Repede.
Mi-a zâmbit, de parcă totul ar fi fost o glumă bună. Peottre părea speriat, iar
narcesca năucită. Burrich se încruntase, cu faţa înnegurată ca un nor de furtună.
Prinţul Dutiful părea sfâşiat între dorinţa unui băietan de a pune lucrurile în
mişcare şi nevoia unui rege de a cântări totul pe îndelete. Când a vorbit, am ştiut
care dintre cele două părţi ale sale câştigase.
— Ar trebui s-o fac eu, nu Fi… Tom Badgerlock. Braţul lui aproape că nu e bun
de nimic. Şi eu am făgăduit c-o să omor dragonul. E misiunea mea.
— Nu, i-a interzis Chade. Eşti moştenitorul tronului Farseer. Nu-ţi putem pune
viaţa în pericol.
— Aha! Deci recunoşti că există un pericol! a mârâit Burrich, în timp ce eu îmi
trăgeam cizmele lui Chade.
Îmi erau mari. Nu-mi dădusem niciodată seama că bătrânul ciolănos avea tălpile
atât de lungi.
În minte mi se învălmăşeau tot felul de planuri.
— Îmi trebuie oala, uleiul din proviziile Bufonului, surcele, amar şi iască, două
piei rezistente. Şi butoiaşul cu pulbere.
— Şi un felinar. O să ai nevoie de el ca să vezi ce faci acolo, jos, în întuneric.
Ţin eu felinarul.
Dutiful nu se sinchisea de avertizarea lui Chade.
— Nu. Fără felinar. Ei, poate unul cât mai mic. Plecăm acum şi o facem fără
zarvă. Iar dacă restul coteriei Harului prinde de veste ce avem de gând… ei. Pur
şi simplu nu trebuie să afle.
Străduindu-mă să-mi pun cizmele, mi-am dat seama că era nevoie de cineva care
să m-ajute. Umărul continua să-mi zvâcnească la cel mai mic efort. Prinţul urma
să meargă cu mine. Aveam să-l trimit afară din tunel imediat ce avea să se
aprindă focul. Şi putea să stea lângă mine pe marginea gropii cât aşteptam să-şi
facă pulberea treaba. Era cu siguranţă de-ajuns ca să se considere că îşi va fi
ţinut făgăduiala, va fi luat capul dragonului.
— O coterie a Harului! a răbufnit Burrich.
Am simţit că-mi pierd răbdarea. I-am răspuns în timp ce căutam prin hainele lui
Dutiful şi Chade. Am luat căciula de blană a celui de-al doilea.
— Da. Un grup de oameni cu Har care-l slujesc pe regele Farseer. Crezi că
Meşteşugul e singura magie care poate face aşa ceva? Întreabă-l pe Swift despre
ce e vorba. E pe punctul să între în coteria asta. Şi, cu toate că Web ne-a trădat,
dezvăluindu-ne planul, nu cred că ideea e rea. Apoi, pe când Burrich se holba la
mine, uluit şi ofensat deopotrivă, m-am întors spre Chade. Trimite-l pe
Longwick să aducă el însuşi tot ce ne trebuie. E scump la vorbă şi ne e loial; n-o
să sufle nimănui nicio vorbă.
— Îl însoţesc eu, a spus Dutiful.
N-a aşteptat încuviinţarea nimănui, ci şi-a înşfăcat mantia. S-a oprit pentru scurt
timp în faţa Ellianiei. I-a vorbit fără s-o privească în ochi.
— Ai cuvântul meu. Dacă voi putea găsi şi moarte uşoară, şi onorabilă pentru
mama şi sora ta, vor avea parte de ea.
Apoi a ieşit.
— Prinţul Farseer se foloseşte de magie? a întrebat Peottre, uitându-se în urma
lui.
Chade a încropit la repezeală o minciună.
— Tom n-a spus asta. Prinţul are un grup de prieteni care pot folosi Harul, care,
în cele Şase Ducate, se numeşte Magia Sângelui Străvechi. L-au însoţit ca să-l
ajute.
— Magia e o treabă murdară, şi-a spus Peottre părerea. Sabia e măcar o armă
onestă, omul îşi vede moartea venind. De magie s-a folosit Femeia Palidă ca să
ne înrobească oamenii, să ne facă să ne fie ruşine cu ei. Prin magie continuă să
ne lege de ea, ca să îndeplinim dorinţele ei josnice.
La asta, Burrich a dat încet din cap, aprobator.
— Ar trebui să ne scape de ea magia unei săbii. Nu e niciodată bine când un
bărbat puternic cade pradă vicleniei unei femei rele şi pline de ambiţii.
Am ştiut că se gândea la tatăl meu şi la comploturile reginei Desire, care-i
aduseseră moartea. Habar n-am ce-a înţeles Peottre din cuvintele lui.
Kaempra Tribului Narvalului s-a ridicat încet în picioare, de parcă în minte i s-ar
fi răsfirat un gând supărător. A dat din cap, părând s-o facă pentru sine însuşi.
Alături de el, narcescă s-a ridicat la rândul său.
— Spuneţi-i prinţului Dutiful rămas-bun din partea mea, vă rog, a spus, cu voce
joasă, fără să i se adreseze cuiva anume.
— Şi dintr-a mea, a adăugat Peottre cu glasul lui gros. Sunt îndurerat fiindcă s-a
ajuns la asta. Aş vrea să fi existat o cale mai bună pentru noi toţi.
Au plecat amândoi fără grabă, el mişcându-se de parcă ar fi purtat o povară grea.
Dutiful s-a întors repede, cu o parte din cele necesare pentru misiunea noastră.
Longwick a adus restul câteva clipe mai târziu. A rămas nemişcat după ce a lăsat
totul jos. Era clar că ar fi vrut să pună nişte întrebări, dar n-a primit nicio
lămurire înainte de a-i mulţumi Chade şi de a-i spune că poate pleca. Căpitanul
părea îngrijorat. Nu era greu de ghicit că eu şi Dutiful ne pregăteam pentru un
soi de incursiune. Dar, fiind un bun oştean, a acceptat lipsa explicaţiilor,
considerând-o îndreptăţită, şi s-a întors la postul lui din faţa cortului.
Am mai întârziat puţin, pentru că bătrânul asasin a ajuns la concluzia că un foc
aprins pe piei puse pe gheaţă ar fi putut să nu fie destul de puternic ca să aibă
efect asupra pulberii lui. A făcut încercări, ca să vadă de ce dimensiuni trebuia să
fie un vas care să încapă în oală. A început să caute ceva destul de mic ca să aibă
loc şi destul de mare ca să cuprindă pulbere îndeajuns, pecetluită în el. În cele
din urmă, a ales o ulcea de lut cu dop, plină de ierburi pentru ceai. Judecând
după felul în care a bodogănit pentru sine în timp ce o golea, am presupus că
ierburile erau unul dintre amestecurile lui speciale. Pe urmă a deschis butoiaşul
cărat de mine de pe plajă şi a turnat cu mare grijă pudra grăunţoasă în ulcea. A
făcut-o la o bună distanţă de flacăra firavă a lumânării, îndesând-o cu degetele şi
mormăind în acest timp pentru sine.
— E puţin cam umedă, a murmurat, în timp ce se întorcea spre mine cu ulcica
pecetluită. Dar, ei, şi cea din flaconul pe care l-am pus pe vatra ta era uşor
umezită la interior, şi totuşi şi-a făcut treaba. Nu m-aş fi aşteptat să sară în aer
aşa cum a făcut-o, dar, eh, presupun că numai astfel poţi învăţa asemenea lucruri.
Ai grijă s-o ţii departe de focul din oală până când se-aprinde foarte bine, până
când o încinge cât de tare crezi că se poate. Pe urmă pui asta în oală, în centru,
ca să nu stângă vâlvătaia. Şi ieşi de-acolo cât de repede poţi.
Asta a avut de spus pentru mine. Pe urmă s-a întors spre prinţ.
— Tu pleci imediat ce aprinde Fitz focul în oală. Nu stai până pune pulberea
înăuntru, ieşi şi-l aştepţi cât mai departe de gura tunelului. M-ai înţeles?
— Da, da, a răspuns Dutiful nerăbdător.
Aduna într-un sac tot ce ne trebuia pentru foc.
— Făgăduieşte-mi. Făgăduieşte-mi că pleci imediat ce se-aprinde focul.
— Am spus că eu voi ucide dragonul. Rămân cel puţin până văd că pune
pulberea în oală.
— O să plece înainte de a ajunge pulberea pe foc, i-am spus lui Chade, luând
ulcica pecetluită. Îţi făgăduiesc eu. Haide, Dutiful! N-a mai rămas mult până în
zori.
Când ne îndreptam spre clapa cortului, Burrich s-a ridicat în picioare.
— Vrei să car eu o parte din toate astea? m-a întrebat.
L-am privit o clipă cu nedumerire. Pe urmă l-am înţeles şi i-am răspuns.
— Nu mergi cu noi, Burrich. Aşteaptă-ne aici. N-o să dureze mult.
El nu s-a aşezat.
— Trebuie să vorbim. Tu şi cu mine. Despre multe.
— Şi vom vorbi. Pe săturate. Şi eu am multe să-ţi spun. Dar, cum au aşteptat
atâţia ani, vor mai aştepta până îndeplinim misiunea asta. Pe urmă o s-avem tot
timpul să stăm de vorbă. Între patru ochi.
Am apăsat pe ultimele trei cuvinte.
— Tinerii sunt atât de convinşi că mai târziu o să aibă mai mult timp!
A făcut observaţia uitându-se la Chade. Apoi s-a întins, cu nepăsare, să ia o parte
din povara cu care-şi încărcase Dutiful braţele.
— Bătrânii ştiu mai bine. Îşi amintesc de câte ori şi-au închipuit c-o să fie mai
mult timp, şi n-a fost. Tot ce-am crezut c-o să am timp să-i spun tatălui tău mi-a
rămas pe suflet, nerostit. Haide!
Am oftat. Dutiful a rămas locului, cu gura uşor întredeschisă. L-am privit şi am
ridicat din umeri.
— Pe Burrich n-are rost să-l contrazici. E ca şi cum ai contrazice-o pe mama ta.
Să mergem!
Am ieşit din cort şi am înaintat prin întuneric în tăcere. Numai înzestraţii cu Har
pot merge făcând atât de puţin zgomot, chiar şi atunci când unul dintre ei nu
recunoaşte că are Harul. Burrich şi-a pus o mână, uşor, pe umărul meu teafăr. Era
singura înlesnire pe care i-o făcea văzului său slăbit şi n-am spus nimic despre
asta. M-am uitat o dată în urmă şi l-am văzut pe Chade stând în deschiderea
cortului, în cămaşă de noapte, urmărindu-ne cu privirea. A părut să se jeneze
fiindcă îl surprinsesem; a lăsat clapa cotului să cadă. Însă eu aflasem că-şi făcea
griji şi m-am străduit să nu mă întreb cât de bine îşi pusese la încercare pulberea
explozivă. Şi Longwick se uita după noi.
Drumul către tunelul din gheaţă urca. Până atunci nu mi se păruse obositor, dar
toate cele petrecute în ultimele zile lăsaseră urme asupra mea. Acum urcuşul mi
se părea greu şi gâfâiam când am ajuns pe rampa care cobora în groapă. Acolo
ne-am oprit şi am luat de la Burrich uleiul, crispându-mă uşor de durere sub
greutatea lui.
— Aşteaptă-ne aici.
— N-ai de ce să te temi c-o să vă urmez. Ştiu că vederea mea e pe ducă şi nu
vreau să vă pun în pericol însoţindu-vă. Dar trebuie să-ţi spun măcar vreo două
vorbe înainte să pleci. Între patru ochi, dacă n-ai nimic împotrivă.
— Burrich, în fiecare clipă pe care o irosesc, dragonul poate absorbi mai mult
din Bufon.
— Băiete, în sufletul tău ştii că e deja prea târziu ca să-l salvăm. Iar eu ştiu că
trebuie să te duci să faci ce ţi-ai pus în gând.
Şi-a întors capul, fără să se uite la prinţ, dar „văzându-l”. Ca răspuns la privirea
mea rugătoare, Dutiful s-a retras cu câţiva paşi, oferindu-ne intimitatea pe care o
dorea Burrich, care şi-a coborât totuşi glasul.
— Am venit aici ca să vă iau acasă pe tine şi pe Swift. I-am promis lui Nettle că-
i aduc fratele teafăr şi nevătămat, că, dacă pentru asta o să fie nevoie să omor un
dragon, o s-o fac şi că, pe urmă, totul va fi ca mai înainte. Într-un fel, ea e încă o
copilă, crede că tăticul o să poată mereu s-o apere de orice. Şi mi-ar plăcea s-o
creadă în continuare, cel puţin pentru o vreme.
Nu înţelegeam exact ce anume îmi cerea, dar eram prea grăbit ca să ocolesc
răspunsul.
— O să-mi dau toată silinţa ca să fie aşa, l-am asigurat. Trebuie să plec, Burrich.
— Ştiu. Dar… noi doi te-am crezut mort. Eu şi Molly. Şi am făcut ce-am făcut
numai fiindcă am crezut asta. Ştii, nu?
— Bineînţeles. Poate c-o să discutăm mai târziu despre asta.
Dar, după furia şi durerea pe care le-au trezit în mine cuvintele lui, am ştiut brusc
că nu doream să mai deschidem vorba niciodată. Că nici măcar nu voiam să mă
mai gândesc că am fi putut s-o facem. Am tras aer în piept şi am rostit cuvintele
pe care mi le spusesem mie însumi de atâtea ori.
— Tu ai fost pentru ea un bărbat mult mai bun. Am dormit liniştit noaptea, ştiind
că veghezi asupra ei şi asupra lui Nettle. Şi pe urmă… nu m-am mai întors.
Pentru că n-am vrut niciodată să ai impresia că…
— Că te-am trădat, a încheiat el cu voce joasă.
— Burrich, soarele o să răsară curând. Trebuie să plec.
— Ascultă-mă! a izbucnit el, înfierbântându-se dintr-odată. Ascultă-mă, lasă-mă
să spun ce am de spus. Cuvintele astea mă sufocă de când am aflat ce-am făcut.
Îmi pare rău, Fitz. Îmi pare rău pentru tot ceea ce am luat de la tine, fără să ştiu
că luasem. Îmi pare rău pentru toţi anii pe care nu ţi-i pot da înapoi. Dar… nu
pot să simt nicio părere de rău fiindcă am făcut-o pe Molly soţia mea sau pentru
copiii pe care i-am adus pe lume împreună. Pe care-i avem. Nu pot. Pentru că am
fost într-adevăr un bărbat mai bun pentru ea, aşa cum a fost Chivalry mai bun
pentru Patience, după ce mi-a luat-o fără să ştie că mi-o lua. Burrich a oftat
brusc, din adâncul pieptului. Pe Eda şi El. Pe ce spirală stranie şi crudă am
dansat cu toţii.
Aveam gura plină de cenuşă. Nu era nimic de spus.
Pe urmă el m-a întrebat cu foarte, foarte multă blândeţe:
— Ai de gând să te întorci şi să mi-o iei? S-o iei din casa noastră, de lângă copiii
noştri? Pentru că ştiu că poţi. A păstrat întotdeauna în inima ei un loc pentru
băiatul pe care l-a iubit. N-am… n-am încercat niciodată să schimb asta. Cum aş
fi putut? Şi eu l-am iubit.
O viaţă întreagă mi s-a rotit în jur într-un vârtej de vânt. Mi-a şoptit cum ar fi
putut să fie, cum putea să fie, cum ar fi trebuit să fie. Încă ar mai fi putut să fie.
Dar n-avea să fie. Am vorbit în sfârşit.
— N-o să mă-ntorc să ţi-o iau. N-o să mă-ntorc deloc. Nu pot.
— Dar…
— Nu pot, Burrich. Nu e cu putinţă să-mi ceri aşa ceva. Îţi imaginezi că aş putea
pune şaua pe cal ca să vin în vizită, că aş putea să stau la masa voastră să beau o
cană de ceai, că aş putea să mă iau la trântă, în joacă, cu mezinul vostru, că m-aş
putea uita la caii voştri fără să mă gândesc… fără să mă gândesc…
— S-ar putea să-ţi vină greu, m-a întrerupt el cu înverşunare. Dar te-ai putea
deprinde s-o faci. Aşa cum m-am deprins eu. De fiecare dată când am călărit în
spatele lui Patience şi al lui Chivalry, de fiecare dată când plecau călare
împreună, când îi vedeam şi…
N-am mai suportat să-l ascult. Ştiam că un astfel de curaj nu puteam avea
niciodată.
— Burrich, trebuie să plec. Bufonul contează pe mine.
— Atunci du-te. În glasul lui nu era furie, doar disperare. Du-te, Fitz. Dar noi doi
trebuie să vorbim despre asta. O s-o descâlcim cumva. Îţi făgăduiesc. N-o să te
pierd din nou.
— Trebuie să plec, am spus, pentru o ultimă oară, apoi i-am întors spatele şi m-
am îndepărtat în goană.
L-am lăsat acolo, orb în vântul rece, şi a rămas să aştepte de unul singur, convins
că o să mă întorc.
Capitolul 23
MINTEA UNUI DRAGON
Străbunii erau o rasă răspândită pe un teritoriu imens. Deşi din vremea lor ne-
au rămas puţine scrieri şi nu le putem descifra toate runele, multe dintre glifele
noastre par să descindă din marcajele lor de pe hărţi şi de pe monoliţi. Puţinul
pe care îl ştim despre ei pare să spună că trăiau printre oamenii obişnuiţi,
uneori chiar în aceleaşi oraşe, şi că o mare parte a cunoştinţelor noastre i s-ar
putea datora acestui trai în comun. Locuitorii Regatului Munţilor au hărţi
străvechi, care sunt cu siguranţă copii după pergamente şi mai vechi şi par o
dovadă a familiarizării cu un ţinut mult mai întins decât cel aflat acum între
frontierele lor. Mai multe drumuri şi oraşe de pe acele hărţi fie nu mai există, fie
au fost construite în timpuri atât de vechi încât acum par legendare. Dar poate
că nimic nu e mai straniu decât faptul că pe cel puţin una dintre acele hărţi se
văd cetăţi care acum s-ar afla tot atât de departe ca Bearns, în partea de nord,
sau ca Ţărmurile Blestemate în sud.
FEDWREN, Tratat despre un popor pierdut

Când l-am ajuns din urmă pe Dutiful, n-am scos niciun cuvânt şi nici el nu mi-a
pus întrebări. Cu micul felinar legănându-i-se în mână, a luat-o înainte pe rampa
care cobora într-o groapă care, de când săpasem eu ultima oară acolo, se lungise
şi se îngustase considerabil. Mi-am dat seama că îşi înmulţiseră strădaniile după
ce întrezăriseră umbra animalului captiv în gheaţa de sub ei. Şi, din nou, ca şi
cum m-ar fi udat pe neaşteptate un val, Icefyre a devenit o prezenţă tot mai
puternică, simţită de Harul meu, pentru ca apoi să-şi piardă vigoarea şi să
dispară. Mă descurajam când eram atât de conştient de prezenţa creaturii pe care
trebuia s-o ucid.
Condus de Dutiful, am ajuns într-un loc unde groapa devenea tunel în gheaţă. La
început, era de înălţimea unui bărbat şi lat cât să încapă doi. Dar n-am ajuns prea
departe înainte de a se îngusta, şi curând mergeam aplecat, o poziţie în care
umărul mă durea mai tare.
În timp ce îl urmam astfel pe Dutiful, o parte din spusele lui Burrich mi s-au
rearanjat brusc în minte. Venise acolo să omoare un dragon dacă n-avea încotro,
era în stare de orice ca să-l aducă pe Swift acasă. Iar Nettle îi spusese lui Thick
că tatăl ei plecase să ucidă un dragon. Puse cap la cap, cele două informaţii îmi
dezvăluiau că Nettle nu ştia de mine. Nu ştia nimic despre mine. Eram sfâşiat
între uşurarea pe care-o simţeam fiindcă nu-mi scăpase nimic care să mă dea de
gol şi neplăcuta presimţire că în viaţa ei n-aveam să exist niciodată cu adevărat.
Întunericul şi gheaţa au părut să se închidă asupra mea şi, preţ de o clipă
năucitoare, m-am simţit strivit în gheţar, captiv şi dorindu-mi să pot muri, dar
nefiind în stare nici măcar de-atât. Sufocat de ruşine, am încercat să-mi doresc
propria moarte.
Pe urmă întunericul înăbuşitor a dispărut şi am continuat să înaintez clătinându-
mă. Mi i-am scos din gând pe Nettle, Burrich şi Molly, mi-am împins deoparte
trecutul şi mi-am îndreptat atenţia numai către ceea ce trebuia să fac cât de
curând: să ucid dragonul. L-am urmat pe Dutiful, pătrunzând tot mai mult în
inima gheţii şi spunându-mi că, poate, încă mai aveam şanse să-l salvez pe
Bufon. Adică minţindu-mă.
Felinarul prinţului nu-mi dezvăluia decât silueta lui şi pereţii netezi, strălucitori.
Tunelul s-a sfârşit brusc. Dutiful s-a întors spre mine şi s-a ghemuit.
— Acolo, jos, e capul lui. Aşa credem.
M-am uitat lung la gheaţa pe care stătea.
— Nu văd nimic.
— Cu un felinar mai mare şi cu lumina zilei în spate, l-ai vedea. Crede-mă pe
cuvânt. Capul lui e chiar sub noi.
Cu mişcări stânjenite de spaţiul îngust, a lăsat jos, în faţa lui, sacul pe care-l
cărase pe umăr. Tot în faţa lui m-am ghemuit şi eu. După ce aprindeam focul,
trebuia să aibă loc să păşească peste oală şi să se strecoare pe lângă mine.
Frigul îmi pătrunsese în umăr, înţepenindu-l, iar faţa învineţită de lovituri îmi era
o mască rece, dureroasă. N-avea importanţă. Puteam să-mi folosesc mâna
dreaptă. Cât de greu putea fi s-aprinzi un foc şi să pui o ulcea în el? Eram în
stare s-o fac până şi eu.
Pieile au ajuns jos. Dutiful le-a aranjat între noi doi, de parcă am fi fost oşteni
care se pregătesc să joace zaruri. Erau piei groase, una de urs al gheţurilor şi alta
de vacă de mare. Amândouă puţeau. Am pus oala în mijlocul lor şi am aşezat cu
grijă, alături de ea, sticla cu ulei. Lângă sticlă am pus ulceaua cu pulbere. În loc
de iască, aveam aşchii fine de lemn şi nişte pânză de in deja pârlită. Am încropit
un soi de cuib mic în fundul oalei. Am trimis zadarnic spre el, de trei ori, câte o
ploaie de scântei din amnar, înainte de a mă întreba Dutiful, cu glasul încărcat de
curiozitate:
— N-am putea să-l aprindem pur şi simplu de la felinar?
Mi-am ridicat ochii şi l-am săgetat cu o privire ucigaşă. Mi-a răspuns cu un
rânjet. Lumina atrăgea atenţia asupra obrajilor lui îmbujoraţi de ger şi a buzelor
crăpate. În mine nu mai rămăsese niciun zâmbet, dar am izbutit să mimez cumva
unul pentru el. Mi-am amintit, pentru o clipă, că şi umerii lui tineri purtau
poveri, dintre care cea mai uşoară nu era gândul că uciderea dragonului însemna
un soi de trădare a propriului său Sânge Străvechi şi a coteriei lui de înzestraţi cu
Har. Şi nici măcar nu-i îndeplinea propriul vis. Fata de care ajunsese să se
îndrăgostească nu era decât momeala menită să-l convingă să îndeplinească voia
Femeii Palide. Nu i se oferise nici din dragoste, nici ca să întărească o alianţă, ci
doar ca să cumpere moartea mamei şi a surorii ei. M-am legănat pe călcâie.
— Fă-o tu, i-am spus. Şi pe urmă ieşi de-aici. Oh. Şi călăuzeşte-l pe Burrich în
locul meu, du-l cât mai departe de marginea gropii. Nu vede bine.
— Oh, serios? Credeam că e orb.
Era o glumă de om tânăr, sarcasmul sumbru al celui care nu se teme că va avea
vreodată parte de o soartă ca aceea de care îşi bate joc. N-am mai fost în stare să
zâmbesc, dar poate că Dutiful n-a observat. A cerut o bucăţică din pânza pârlită
şi i-a oferit-o flăcării felinarului, care a lins-o lacom, aprinzând-o imediat.
Dutiful s-a grăbit s-o lase să cadă în oală, peste aşchii. Şi acolo s-a stins.
— Nimic nu e uşor, niciodată, a remarcat el, după a treia încercare nereuşită.
A trebuit să ţin oala culcată şi Dutiful şi-a ars degetele îndesând sub aşchii ultima
bucată de pânză aprinsă. Am aşteptat ţinându-ne răsuflarea şi mica flacără s-a
prins de aşchii şi s-a săltat peste ele. Am hrănit-o cu rumeguş şi m-am hotărât să
nu ridic oala, riscând să împrăştii aşchiile, îndepărtându-le de inima focului, ci să
pun ulcica noastră cu pulbere înăuntru aşa cum se pune pâinea în gura
cuptorului. Fumul s-a ridicat, stârnindu-mi tusea.
— E timpul să pleci, i-am spus prinţului.
— Fă-o, şi plecăm pe urmă amândoi.
— Nu.
N-am spus că, înainte de a pune pulberea pe foc, voiam să fiu sigur că a ajuns
destul de departe ca să nu se afle în pericol. I-am spus cu totul altceva.
— Burrich înseamnă foarte mult pentru mine. Şi e foarte orgolios. N-o să fugă
decât după ce-o să mă vadă lângă el. Ia-l de braţ şi spune-i că vin, că mă vezi. Şi
du-l cât mai departe de groapă. Ştim amândoi că amestecurile lui Chade lucrează
uneori mult mai bine decât se aşteaptă el s-o facă.
— Vrei să-l mint?
Dutiful era scandalizat.
— Vreau să-l duci într-un loc sigur. Are un genunchi beteag, nu se poate mişca
atât de repede ca tine sau ca mine. Aşa că fă-l să se îndepărteze deja. Vă las un
minut sau două pentru asta, apoi pun pulberea în foc şi ies de-aici.
A mers. Prinţul n-ar fi plecat dacă în pericol s-ar fi aflat numai el. Dar o făcea ca
să-l ajute pe Burrich. I-am mulţumit lui Kettricken pentru că, încetul cu încetul,
pusese o inimă mare în fiul ei care tocmai păşea cu delicateţe peste oala încinsă
şi pe lângă mine. I-am ascultat sunetul paşilor prin tunelul de gheaţă, încercând
să-mi dau seama când avea să iasă din groapă, să ajungă la Burrich şi să plece cu
el cât mai departe. Fără grabă, mi-am spus. Încă nu e nevoie să rişte nimeni
nimic. Peste numai câteva minute, dragonul avea să fie mort. Şi poate că
Bufonul izbutea să scape cu bine.
M-am întins pe fundul tunelului, ca să mă feresc de fumul care plutea în partea
de sus şi ca să hrănesc focul. Voiam un strat gros de tăciuni. Pe urmă aveam să
pun pulberea înăuntru. Am hotărât, nu fără şovăire, că tot atunci trebuia să adaug
şi ulei, destul de mult ca să fac flăcările să se înalţe în jurul ulcelei cu pulbere.
Am scos dopul sticlei cu ulei şi mi-am pus-o la îndemână. Nu era niciun pericol.
Pulberea din sticla pusă în vatra mea avusese nevoie de mult timp ca să
explodeze. Dar, fireşte, asta se întâmplase înainte de a o îmbunătăţi Chade.
Nu te gândi la asta, mi-am spus. Nu te gândi că s-ar putea să mori aici, ars şi
strivit. Nu. Puteam rămâne captiv în gheaţă, imobilizat, purtat de frig tot mai
mult şi mai mult către adâncurile întunericului, până ce aveam să mă pierd în
sfârşit. M-am gândit la o astfel de scufundare lentă în moarte. Părea aproape o
laşitate. Totuşi, cum altcumva se putea ajunge acolo? Era moartea în gheaţă o
soartă chiar atât de crudă când te ştiai singur, fără să-ţi poţi găsi o pereche?
Desprinsă de tavan, o picătură de apă rece mi-a căzut pe ceafă, readucându-mi
gândurile la ceea ce aveam de făcut. M-am întrebat cum de ajunsesem cu mintea
atât de departe. În jurul oalei care adăpostea flăcări, pieile se încălzeau,
scorojindu-se şi duhnind tot mai puternic. Mi-am ars degetele când am înclinat
oala, aducându-i gura ceva mai sus, pentru ca, odată turnat în ea, uleiul să nu se
scurgă. Am înjurat şi mi le-am lipit de gheaţă, încercând să-mi domolesc
durerea. Şi apoi, aşa cum urcă fluxul, dragonul a năvălit în mine.
Nu cred că a făcut-o dinadins. Cred că era ca un om care-şi ţine răsuflarea,
sperând că astfel o să-şi pună capăt vieţii. Dar în ultima clipă trupul e mai
puternic decât mintea, şi ia acea gură de aer care sileşte mintea să trăiască. Şi ne-
am atins chiar în clipa când mintea lui a pierdut controlul. N-avea legătură nici
cu Harul, nici cu Meşteşugul, şi, când am înţeles asta, am ştiut că era ceva care
stă numai în puterea dragonilor. Ceva pe care îl mai simţisem când îmi invadase
Tintaglia visele, prin Nettle. Atunci crezusem că era un mod bizar prin care
putea doar ea să între cu cineva în legătură, dar mă înşelasem. Icefyre făcea
acelaşi lucru. Tintaglia era mai pricepută sau poate că, având de-a face mai ales
cu oamenii, învăţase să-şi modeleze gândurile pe potriva noastră. Icefyre mi-a
trecut prin minte şi m-a afundat în el însuşi. Nimic nu era în cuvinte şi idei
omeneşti; de fapt, nu încerca să comunice cu mine. Era o răbufnire de gânduri,
sentimente şi cunoştinţe, şi am aflat despre el mult mai multe decât mi-aş fi
dorit. Când mi s-a retras din minte, lăsându-mă eşuat în propria mea
individualitate, mi-a alunecat cotul şi m-am trezit pe burtă, cu faţa neplăcut de
aproape de oala fierbinte.
Scurtul moment în care îşi împărţise amintirile cu mine mi se părea mai real
decât întreaga mea viaţă. Icefyre era fără îndoială viu. Şi conştient, dar
concentrat numai asupra adâncurilor fiinţei sale. Îşi dorea moartea. Venise acolo
anume ca s-o caute. Dragonii nu mor cu uşurinţă. Îşi pot găsi sfârşitul din pricina
unei boli sau a unei răni făcute de unul de-al lor în luptă, dar, dacă nu au o astfel
de soartă, nimeni nu ştie de-a lungul câtor ani li se poate întinde existenţa.
Icefyre fusese o creatură puternică şi sănătoasă, cu o viaţă îndelungată înainte.
Dar cerul se golise, rămas fără semenii săi, iar şerpii care ar fi trebuit să se
întoarcă pentru a le îngroşa rândurile dispăruseră la rândul lor. Dragonii şi cea
mai mare parte a Străbunilor, slujitorii lor, pieriseră când se cutremurase şi se
despicase pământul, şi munţii azvârliseră în aer fum şi destinul bufonului foc, şi
vânturi otrăvitoare. Şi asta turtise copacii şi pârjolise tot verdele din lume.
Dragonii şi servitorii lor muriseră, în cea mai mare parte, în primele câteva zile
ale cataclismului, arşi sau sufocaţi de ploaia de cenuşă. Alţii pieriseră în zilele
aspre care urmaseră, pentru că, în anul acela, primăvara nu venise, iar fluviul
altădată lat, cu ape repezi, devenise un firicel de apă ce se prelingea către mare
bâjbâind printr-un strat de cenuşă fină, absorbitoare. Murise şi vânatul, fiindcă
pajiştile erau îngropate sub cenuşă şi zgură, iar frunzişul copacilor
supravieţuitori era firav şi prăfos.
Fuseseră vremuri grele. Dintre dragonii rămaşi în viaţă, unii spuseseră că era
bine să-şi părăsească ţinuturile strămoşeşti. Câţiva chiar plecaseră şi nimeni nu
mai aflase vreodată ce se întâmplase cu ei, pentru că nu se mai întorseseră
nicicând. Lupta pentru mâncare îi slăbise pe mulţi şi adusese moartea unora în
încăierările pentru vânatul costeliv care se mai putea găsi. Peste câmpurile
cândva verzi se aşternuse cenuşa, groasă şi acidă. Acolo seminţele nu încolţeau
şi prea puţine plante se înălţau deasupra. Oamenii mureau rând pe rând, şi chiar
şi Străbunii, rudele lor apropiate, capitulaseră în faţa unei morţi lente. Turmele şi
cirezile oamenilor îşi găsiseră sfârşitul, alături de îngrijitorii lor cu două picioare.
Puţinele oraşe care scăpaseră neîngropate se înălţau pustii, pline de ziduri
crăpate, surpate şi secătuite de viaţă, ca un cuib prădat de ouă.
Totuşi, niciunul dintre ai lor nu se temuse că acela era sfârşitul dragonilor.
Oamenii şi Străbunii puteau să piară, copacii puteau să se usuce şi vânatul să
dispară, dar dragonilor nu li se putea întâmpla una ca asta. În mare rămăseseră
cinci generaţii de şerpi. Aveau să urmeze cinci anotimpuri ale migraţiei, coconii
aveau să apară de cinci ori la rând. Şerpii intraţi în ei aveau să iasă preschimbaţi
în dragoni, iar pământul trebuia să se lecuiască în cele din urmă. Aşa crezuse
Icefyre. Dar anotimpurile trecuseră unul după altul, şi numai el îşi întinsese
aripile pe cer, veghind şi aşteptând să se întoarcă şerpii. Dar în ţinutul unde îşi
făureau colonii nu apăruse niciunul. El îi aşteptase, adesea rămânând fără
mâncare de teamă că ar fi putut sosi în lipsa lui şi n-ar fi găsit niciun dragon care
să-i ajute să-şi ţeasă coconii din nisipul negru de pe plajă şi din propria salivă. La
asta trebuia să se adauge saliva şi veninul lui, prin care le transmitea amintirile,
acele amintiri ce coborau în trecut, vorbind despre vremuri dinainte de naşterea
lui. Fără ele, tinerii dragoni ar fi fost pierduţi. Numai cu ajutorul lui puteau
dobândi toate amintirile neamului lor în clipa când îşi părăseau coconii, ieşind în
zăduful verii.
Dar şerpii nu mai veniseră.
Şi, când înţelesese că vor mai veni, că nu se vor mai întoarce niciodată, că el e
ultimul dintre semenii săi, începuse să se gândească la propriul sfârşit. Nu la
unul dezonorant, rănit la vânătoare şi apoi răpus de foame, cu leşul putrezit
mistuit de animale nevolnice. Nu. Avea să-şi aleagă clipa şi locul morţii, şi avea
să moară astfel încât trupul să i se păstreze neatins.
Asta avea de gând când venise pe îngheţata insulă Aslevjal. Am zărit-o aşa cum
apăruse atunci în ochii lui, o insulă acoperită aproape în întregime de gheaţă. Mi-
am amintit cât de dezamăgit fusese la vederea ei, deşi nu înţelegeam de ce. Poate
că nivelul apei fusese pe atunci mai scăzut sau vânturile fuseseră mai reci, pentru
că în jurul insulei era gheaţă şi mai mult simţise decât întrezărise marea de sub
ea. Zburase pe deasupra banchizei, cu negrul trupului la fel de strălucitor ca
albul ei, dar nu găsise intrarea pe care o căuta. În cele din urmă, se mulţumise cu
o crăpătură în gheaţă, se ghemuise în ea şi se lăsase cuprins de somn, ştiind că,
pentru dragoni, de la somnul în frig până la moarte nu mai e decât un pas foarte
mic.
Însă corpul alege întotdeauna viaţa. Nu se lasă înrâurit nici de logică, nici de
sentimente. Icefyre alunecase într-o stare de întrerupere a sinelui, dar nu putuse
să se despartă de corpul său. În ciuda propriilor strădanii, erau momente când îşi
recăpăta cunoştinţa şi striga că îi e frig, că e înţepenit şi lihnit de foame. Gheaţa
închisă în jurul lui îl strângea şi îl încovoia, dar nu putea să-l strivească. Iar el nu
putea să-şi curme zilele.
Tânjea să moară. Visa moartea. Plonja în ea iarăşi şi iarăşi, numai pentru ca
trupul trădător să se agaţe de o altă răsuflare înceată, numai pentru ca inima lui
proastă să mai zvâcnească încă o dată. Oamenii veneau la el şi plecau în grabă,
ca muştele atrase de un cerb pe moarte. Unii încercau să-i pătrundă în minte, alţii
se străduiau să-i străpungă carnea. Niciunul nu-i era de niciun folos. Nu-l puteau
ajuta să moară.
Am tras eu însumi aer în piept şi m-am întrebat de când n-o mai făcusem. Era ca
şi cum ar fi deschis cineva obloanele unei taverne, ca să-mi arate ce se petrece
înăuntru, pentru a le închide apoi pe neaşteptate. Eram uluit de tot ce aflasem,
brusc, despre dragoni. Icefyre mă absorbise, dându-mi impresia că eu eram el.
M-am întins pe gheaţă, potopit de nedorita conştientizare a raţiunii fiinţei captive
în gheaţa de sub mine.
Am înţeles, cu uşurare, că îşi dorea moartea. Prin urmare, făceam, pentru el, o
faptă bună. M-am săltat în genunchi, gemând când umărul rănit mi-a susţinut o
mai mare parte a greutăţii decât aş fi dorit. M-am uitat în oala mea transformată
în cuptor, apoi m-am lăsat mai jos, ca să suflu în ea. Tăciunii străluceau, roşii.
Au adăugat câteva aşchii mărunte şi mi-am pus la îndemână altele, pe care
aveam să le înghesui în jurul ulcelei cu pulbere.
Ştiam cum e să-ţi jinduieşti moartea. Mă străduisem să mor când mă aflasem în
puterea lui Regal. Torturat, înfrigurat, singur, înfometat, aş fi primit atunci cu
bucurie o moarte rapidă, fără doar şi poate. Intrasem în tunel hotărât să ucid
dragonul, şi între timp aflasem că ar fi primit cu bucurie o asemenea dovadă de
bunătate. N-aveam de ce să şovăi. Am luat ulcica şi, cu un băţ, am făcut loc s-o
cuibăresc între tăciuni. Cu ce putea schimba un dragon soarta lumii? Chiar dacă
l-am fi eliberat, era prea slăbit ca să supravieţuiască.
Desigur, dacă eu aş fi murit în temniţa lui Regal, aşa cum sperasem, probabil că
regina Kettricken nu l-ar fi găsit niciodată pe Verity sau el n-ar fi izbutit să
trezească dragonii de piatră, ca să apere cele Şase Ducate. Ba nu. Îmi dădeam
prea multă importanţă. Ar fi plecat singură în căutarea regelui. Dar ar fi putut
trezi dragonii dacă eu şi Ochi Întunecaţi n-am fi fost acolo? Dacă n-am fi însoţit-
o, dacă Ochi întunecaţi n-ar fi vânat pentru ea, oare ar fi reuşit? Ar fi supravieţuit
Kettle, ca să-l ajute pe Verity să-şi dăltuiască dragonul? Oare, aşa cum repeta cu
insistenţă Bufonul, soarta unei lumi întregi atârnă, zi de zi, de faptele fiecărui
om?
Tăciunii din oala încinsă aşteptau şi pulberea era în mâinile mele. Undeva, sub
mine, în sala Femeii Palide, Bufonul îşi încorda muşchii ca să se ţină departe de
piatra amintirilor, care continua să-l preschimbe tot mai mult în neom, la fiecare
atingere. Ar fi trebuit să mă grăbesc.
Nu puteam.
Am gemut şi am mai pus încă o dată totul în balanţă. Ce câştigam dacă eliberam
dragonul? Nimic. Poate că Icefyre s-ar fi înălţat şi s-ar fi împreunat cu Tintaglia;
poate că în lume aveau să fie din nou dragoni. Bufonul nu făgăduise niciodată că
asta avea să ne facă un mare bine, singura lui convingere era existenţa unui
anumit soi de legătură între dragoni şi Străbuni. Eliberarea dragonului nu-mi
garanta nimic altceva decât o transformare lentă a Bufonului în neom şi o
continuă înrăutăţire a stării în care se aflau mama şi sora narcescăi. În schimb,
dacă omoram dragonul, Dutiful avea să câştige dragostea şi recunoştinţa
Ellianiei. Aveau să-şi consume căsătoria, să domnească vreme îndelungată, să
aducă pe lume mulţi copii, şi urma să trăim în pace cu Insulele Străine…
„Gândeşte-te singur, lasă deoparte presupunerile altora”, îmi spusese Burrich.
Orb cum era, vedea totuşi mai limpede decât mine şi decât Chade. Noi
fuseserăm atât de preocupaţi de consfinţirea logodnei, atât de hotărâţi să ucidem
dragonul. Dar, în momentul acela, aproape prea târziu, am făcut ceea ce mă
învăţase Chade, cu atâţia ani în urmă.
„Întreabă-te: Ce se va întâmpla pe urmă? Cine are de câştigat?”
Mi-am scos gândurile de pe făgaşul lor, ca şi cum ar fi fost o căruţă împotmolită.
Ucid dragonul. Femeia Palidă le ucide pe mama şi pe sora narcescăi şi mi-l
încredinţează pe Bufon. Şi pe urmă? Cine are de câştigat?
Un Farseer omoară dragonul din Insulele Străine. Ce urmează? Am văzut totul
limpede, de parcă aş fi fost înzestrat cu darul destinul bufonului prorocirii, ca
Bufonul. O asemenea insultă la adresa insularilor nu face doar imposibilă
întoarcerea dragonilor în lume, ci izbuteşte şi să unească toate triburile în lupta
împotriva celor Şase Ducate. Departe de a fi garanţia unei căsătorii care aduce o
pace durabilă, e scânteia care stârneşte un nou război. Eu, Dutiful şi Chade
suntem ultimele vlăstare de parte bărbătească ale clanului Farseer; izbuteşte
vreunul dintre noi să plece viu din insule? Mă îndoiam. Şi Nettle? Dacă
adevărata ei obârşie e dezvăluită de Kettricken, care o declară moştenitoare a
tronului, o lasă insularii să domnească în linişte? Mă îndoiam şi de asta. Pacea
nesigură de care ne bucuraserăm în ultimii cincisprezece ani se spulberă.
Măcelul început pe Aslevjal se întinde. Şi nu se mai trezesc dragonii de piatră şi
niciun Străbun nu ne devine aliat şi nu ne ajută. Pe ţărmurile noastre reîncep
distrugerile şi preschimbările în neoameni. În viitorul creat de ea, Femeia Palidă
domneşte nestingherită.
Îngrozit de ceea ce fusesem gata să fac, îmi simţeam inima bătând nebuneşte.
Aşa cum prezisese Bufonul, devenisem cel care trebuia să ia o hotărâre. Fusesem
atât de aproape de înfăptuirea viselor Femeii Palide! Mi-am pus vârfurile
degetelor pe semnele lăsate de Bufon pe încheietura mâinii mele.
— Iartă-mă! l-am implorat. Iartă-mă pentru că fac ceea ce ai sperat că voi face.
Pe urmă m-am lipit cu tot trupul de gheaţă şi, cu fiecare strop de putere care-mi
mai rămăsese, mi-am trimis către dragon conştiinţa, Harul şi Meşteşugul.
Meşteşugul meu era un fluture de noapte cu aripile abia fâlfâindu-i, însă Harul
era puternic. Am simţit că dragonul devenea conştient de prezenţa mea. Am
simţit şi pericolul din privirea lui, ca în clipa când prada îşi înalţă brusc capul,
ştiind că o urmăresc ochii unui prădător. Dar n-am început să tremur în faţa lui,
ci am strigat din toate puterile, ca un prădător care îl provoacă pe altul la luptă
pentru teritoriu. Cu Harul nu-i puteam trimite gândurile mele, dar poate că avea
să se întindă el către mine. Poate izbutea să-şi atingă mintea de a mea, să afle tot
ce ştiam eu. Să afle că mai exista un dragon, o femelă, aflată chiar în clipa aceea
în zbor spre el, călăuzită de un pescăruş.
Ştiam că mă simţise, dar pentru el nu eram nici pradă, nici seamăn, ci doar un soi
de corb care nu merita să fie luat în seamă. Gândurile lui au trecut peste mine şi
s-au îndepărtat de mine, şi a plonjat din nou în moarte şi în uitare.
Mintea mi s-a zvârcolit, în panică. Tocmai când aveam nevoie de el mai mult
decât oricând, din Meşteşugul meu nu mai rămăsese decât un licăr firav, de
tăciune. Nu eram destul de puternic să intru de unul singur în legătură cu
dragonul. Era prea hotărât să se rupă de lume. Am încercat din nou, adunându-
mi Meşteşugul într-un ascuţiş ca un vârf de săgeată şi azvârlindu-l către dragon.
Iată-te. Credeam că ai murit! Te caut de mult, noapte de noapte. Ce s-a
întâmplat, de ce-ai dispărut?
Viguros, mesajul trimis de Nettle a prins Meşteşugul meu firav aidoma unor
mâini puternice încleştate de un om pe cale să se înece. Îmi îmbrăţişa gândurile
cu ale ei. Am împins-o.
Nettle, nu acum. Pleacă. Acum n-am timp pentru tine.
Apoi, în clipa când se retrăgea, jignită şi rănită, mi-am descoperit brusc prostia şi
am strigat în urma ei:
Nu, întoarce-te, aşteaptă, am nevoie de tine!
S-a oprit la marginea conştienţei mele. Am văzut fluturând frânturi din visul ei.
Era la vânătoare, cu părul legat la spate, gata să-şi arunce plasa asupra prăzii. M-
am întins spre ea, implorând:
Nu, întoarce-te! Te rog! Am nevoie de ajutorul tău!
Pentru ce? m-a întrebat cu răceală.
O rănisem respingând-o brutal, după o absenţă atât de lungă. Mă îndoiesc că-şi
amintea că ea îşi baricadase mai întâi gândurile, ferindu-le de mine. Aş fi vrut să
am timp pentru explicaţii, dar nu aveam. Cu Harul simţeam dragonul din ce în ce
mai slab. Peste câteva clipe avea să fie prea departe ca să-l mai pot atinge.
Ajută-mă să trezesc un dragon! am implorat-o. Se afundă tot mai mult în visele
lui, căutându-şi moartea. Dar, dacă poţi intra în adâncul somnului său, poate
izbuteşti să i te strecori în visul lui de moarte şi să-l scoţi de-acolo.
Dar… Umbră de lup? Preschimbătorule? Eşti tu într-adevăr şi îmi ceri asta?
Până acum m-ai sfătuit mereu să mă feresc de femela dragon, mi-ai spus că nu e
bine nici măcar să-i rostesc numele. Şi acum vrei s-o trezesc pentru tine?
Ăsta e alt dragon.
Apoi, ştiind cât de puţin timp aveam, am pătruns cu paşi apăsaţi acolo unde nu
mai cutezasem niciodată să mă aventurez.
Te rog. Fă numai atât pentru mine, fără să mă-ntrebi de ce. Ai încredere în mine.
Timpul e atât de scurt! Dacă ar fi mai lung, ţi-aş spune totul, şi o să-ţi spun când
se va încheia întreaga poveste. Acum nu-ţi cer decât să ai încredere în mine.
Trezeşte dragonul ăsta pentru mine. Ajută-mă să-i vorbesc.
Care dragon?
Ăsta!
I l-am arătat, înnebunit, cu Harul şi cu Meşteşugul, dar Icefyre plecase iarăşi.
Aşteaptă, aşteaptă! am implorat-o. Acum plonjează în adânc de vis, dar e aici,
jur! Aşteaptă împreună cu mine şi fii cu ochii în patru. O să se-ntoarcă peste
câteva clipe.
Eşti teafăr? De ce n-ai ieşit încă? Ai pus pulberea?
Plin de panică, mesajul lui Dutiful mi-a întrerupt gândurile disperate, trimise
către Nettle.
Încă un moment sau două, prinţul meu. Mai am ceva de făcut.
Pe urmă, când dragonul a reapărut brusc sub mine, am strigat cu frenezie către
Nettle:
Iată-l. E aici. Trezeşte-l, atinge-l! Spune-i că nu e ultimul dintre ai lui, vorbeşte-i
de Tintaglia. Spune-i că ea vine spre el, vine să-l trezească şi să readucă
dragonii în aer şi pe pământ.
Pe urmă s-a amestecat Chade, ca un tunet care vesteşte o osândă:
Fitz, ce faci? Ne trădezi? Eşti în stare să mă trădezi pe mine, după atâţia ani?
Eşti în stare să trădezi tronul Farseer, să-i trădezi pe cei care sunt sânge din
sângele tău?
Fac ceea ce trebuie să fac!
Am trimis mesajul din toate puterile, simţind că Meşteşugul mi se împleticea,
sleit de vlagă. Nu ştiam dacă mă auzea cineva.
Am descoperit că eram întins pe gheaţa din tunel. Dragonul dispăruse iarăşi.
Lângă capul meu, oala strălucea, încinsă la roşu. Ulcica plină cu pulbere era
alături de degetele mele. Mi-am adunat magia, am modelat-o ca pe un fier înroşit
şi am azvârlit-o în lume. Am implorat, sperând că Nettle îmi auzea gândul.
Spune-i să se întoarcă din moarte, să aleagă viaţa. Să aleagă lupta, truda
istovitoare, şi minunata, încântătoarea viaţă. Vorbeşte-i, spune că Tintaglia
trăieşte. Vorbeşte-i în locul meu.
O să încerc, a încuviinţat ea, fără convingere. Păstrase legătura noastră. Îi
simţeam gândul, dar nu mai puteam s-o văd. Nu-l zăresc pe dragonul ăsta despre
care vorbeşti. Dar, dacă mi-l poţi arăta, dacă-mi poţi arăta visul lui, poate
reuşesc să intru şi să-l găsesc.
Am înălţat, cu Meşteşugul, un zid şubred în calea ameninţărilor lui Chade, a
blestemelor şi a rugăminţilor lui, ca şi în calea nedumeririi lui Dutiful, în vreme
ce mă lipeam de podeaua de gheaţă, căutând dragonul care n-avea habar de
prezenţa mea. Nu puteam ajunge la el. Pentru mine, timpul alerga şi se târa în
acelaşi timp. Trebuia să dau de Icefyre cât mai repede, înainte de a izbuti Chade
să treacă la fapte împotriva mea, fizic sau cu Meşteşugul. Nu mă îndoiam că m-
ar fi oprit dacă ar fi putut.
Mi-am amintit că exista un loc în care minţile noastre – a dragonului şi a mea –
se atinseseră şi intrasem în visul lui. Nu voiam să mă întorc în acel timp şi în
acea amintire. Pentru mine fusese un punct de cotitură în timp, şi mi-am dat
brusc seama că nu se deosebea prea mult de cel în care tocmai mă aflam. Fusese
una dintre răscrucile Bufonului; un loc unde hotărârea unui singur om schimbase
tot ce urma. Burrich se hotărâse, de dragul meu, să se folosească de o magie
odioasă în ochii lui. Se hotărâse să se încreadă într-un lup, să accepte pentru
mine o moarte care nu era moarte. Şi astfel, fără s-o ştiu, eu alesesem să continui
să exist.
Am găsit locul în care ceea ce trăisem eu se potrivea cu ceea ce trăia Icefyre. Am
găsit frigul şi întunericul, şi disperarea, am regăsit dorinţa de a pune capăt unei
vieţi pe care nu mi-o puteam lua singur. Mi-am trimis sufletul înapoi, în temniţa
lui Regal, unde erau bătăile şi singurătatea.
Să ştiu că fusesem într-un asemenea loc era una. Şi era cu totul altceva să mă
întorc, să-mi simt din nou sângele de atunci în jurul dinţilor care mi se clătinau,
să-mi simt duhoarea puroiului din răni, să mă simt din nou amorţind la atingerea
zidurilor de piatră rece, dar nu destul de rece ca să-mi domolească durerea cărnii
strivite de lovituri. Mi-am pus din nou sufletul în acel trup întemniţat şi am
simţit din nou disperarea cu care tânjeam după o moarte care nu venea să mă ia.
Mi-am împins viaţa afară din trup şi am ţinut-o la distanţă, numai ca să o simt
scurgându-se neînduplecată înapoi, în mine, imediat ce m-am destins, lăsând
garda jos.
Pe dulcea Eda, erai într-adevăr tu, captiv astfel? Credeam că nu e decât unul
dintre coşmarurile tale!
Groaza lui Nettle m-a smuls din propria disperare, dar, chiar atunci, am simţit
dragonul înălţându-se din nou spre ţărmul vieţii. În clipa aceea ne-am atins şi ne-
am copiat unul pe altul. Coşmarul meu şi al lui erau unul singur, şi am simţit
mintea lui Nettle scurgându-se dintr-al meu în visul lui întunecat.
O clipă mai târziu, am înţeles enormitatea greşelii mele. Coşmarul lui Icefyre s-a
închis în jurul ei, a luat-o cu el când şi-a dus iarăşi viaţa în adâncuri. Am auzit
ţipătul ei stingându-se în completa uitare a conştiinţei care o prinsese în mreje.
N-am avut timp decât să icnesc. Pe urmă Nettle a dispărut, căzută în negrul de
smoală al întunericului care a înghiţit-o.
Am strigat-o zadarnic cu Meşteşugul. Era ca şi cum aş fi bâjbâit printr-o apă
neagră, îngheţată. Şi apoi n-am mai fost conştient de prezenţa dragonului, şi fiica
mea a dispărut odată cu el, trasă în jos, în moartea căutată de Icefyre cu atâta
sete.
Văzusem cândva un peşte-pestriţ sărind din valuri ca să prindă o pasăre de mare
în bot şi să coboare cu ea sub apă. Aşa se întâmplase şi cu Nettle. Fusese alături
de mine, gata să se avânte acolo unde îi ceream. O făcuse şi, o clipă mai târziu,
dispăruse, târâtă într-un loc pe care nici măcar nu mi-l puteam imagina. O
pusesem să rişte, neînarmată, fără să fi învăţat vreodată ceva despre Meşteşug.
Colosala dimensiune a prostiei mele mă devora. Nu puteam nici să clipesc, nici
să respir.
Hrănisem un dragon cu fiica mea.
Am încercat să nu cred că se întâmplase, să dau timpul înapoi cu un efort de
voinţă. Nu era cu putinţă să se întâmple ceva atât de îngrozitor cât ai clipi, o
greşeală atât de cumplită nu putea fi de nereparat. Nedreptatea unei asemenea
întâmplări ar fi trebuit s-o facă imposibilă. Nettle n-avea de ce să fie pedepsită cu
un asemenea sfârşit. Greşeala era a mea; eu ar fi trebuit s-o plătesc. Secătuit de
groază, zgâriam zadarnic cu unghiile suprafaţa dură ca fierul a realităţii. Nu
puteam anula existenţa unei singure clipe de prostie. Ce mă posedase, de ce nu
mă oprisem să chibzuiesc înainte de a o azvârli pe Nettle în visul unui dragon?
Vag, eram conştient de prezenţa celorlalţi.
Ea unde s-a dus? Ce s-a întâmplat?
Întrebarea venise de la Dutiful.
S-a dus în dragon. Am fost acolo. Muzica e puternică, iar el nu te lasă să pleci.
Nu te vede şi nu îi pasă. Acolo, jos, trebuie să fii muzica lui. Nu e loc pentru
muzica ta.
Adus de Meşteşug, gândul lui Thick era plin de veneraţie şi spaimă.
Dar cel mai greu de suportat era tânguirea lui Chade: Oh, Fitz, ce-ai făcut? Ce-ai
făcut?
Voiam să mor, dacă moartea mă putea scăpa de ruşine şi de remuşcări. Trebuia să
mor, fiindcă nu puteam trăi cu ruşinea şi cu remuşcările.
Şi, în oribilul loc unde m-au adus astfel de gânduri, am atins din nou mintea
dragonului. Am atins-o şi am ştiut că, prin Nettle, mesajul meu ajunsese la el. I-l
luase şi ceruse mai mult de la ea, vrând să ştie lucruri pe care ea nu le ştia. O
deschisese sfâşiind-o şi o golise, pe ea, o femelă tânără, nefolositoare, cu mintea
plină de fantezii banale… Aşa că o aruncase, o scuipase înapoi, în Meşteşug, ca
pe un rest nedigerabil şi nefolositor. Se descotorosise de ea aşa cum îşi scutură
un copil nepăsător mâinile murdare de solzii de pe aripile unui fluture mort.
Nepregătită, Nettle se împrăştiase ca un strop de cerneală palidă pe suprafaţa
unei ape tumultuoase.
Şi dragonul m-a găsit astfel pe mine, fără cuvinte, invadându-mă cu urlet,
deschizându-mă pentru Meşteşug aşa cum rupi coaja de pe o rană veche. Dar nu
Meşteşugul ne unea minţile, ci altceva, înrudit cu el într-un mod straniu. Şi, într-
o clipă, am scăpat totul din mâini. Pentru că eu aveam cunoştinţele pe care şi le
dorea, aşa că le-a luat. Mi-a desfăcut mintea ca pe o pungă veche, mi-a răsturnat-
o ca pe o oală plină de ciudăţenii, mi-a cotrobăit grăbit prin viaţă, căutând ceea
ce îl interesa. Şi, chiar înainte de a termina, soarta noastră, a tuturor oamenilor, a
fost pecetluită. Pentru că Tintaglia a dat brusc buzna peste mine, vuind ca o
vijelie şi folosindu-se de faptul că era conştientă de existenţa mea ca să-l
găsească pe Icefyre. Era ca şi cum ar fi fost amândoi atraşi spre mine; am fost
făgaş pentru amândoi pentru o scurtă vreme, până când s-au recunoscut. Pe urmă
şi-au unit minţile, izolându-se de restul lumii şi azvârlindu-mă afară, nefolositor,
neobservat şi lipsit de importanţă. Dar, întrebuinţându-mă, mă deschiseseră larg
şi mă întorseseră pe dos, golindu-mă în curenţii năvalnici ai Meşteşugului. Nu
mă mai puteam găsi şi nici nu prea aveam chef să încerc.
Zăceam ca un peşte răzuit de solzi şi Meşteşugul aluneca pe lângă mine, purtând
fărâme din mine. Mi se părea, dintr-odată, că toate zidurile pe care mi le
înălţasem nu fuseseră menite să mă apere, ci să mă-nchidă, să-mi stea în cale, ca
nişte bariere, despărţindu-mă de tot ce putea fi mai bun. Nu mă mai gândeam
nici măcar că şuvoiul Meşteşugului era ispititor şi amăgitor; mi se părea doar
inevitabil, era sfârşitul destinat mie dintotdeauna. Avea să-mi şteargă urmele şi
să-mi îngăduie să uit cine fusesem şi ce făcusem. Era un soi de bunăvoinţă
impersonală, cea după care tânjeam.
Verity era acolo, undeva. Îl simţeam ca pe o mireasmă aproape uitată până ce o
adiere vicleană a vântului ţi-o poartă pe sub nări. Verity, da, şi ceilalţi, mai
bătrâni, mai înţelepţi, mai calmi. Atât de calmi, ei, Străbunii din torentul
Meşteşugului. Totul era doar linişte şi pace. Apoi a început o agitaţie nebună şi
cineva îi vorbea altcuiva, atât de repede încât abia izbuteam să le urmăresc
gândurile. Căutau pe cineva care se pierduse, o fată, ba nu, un bărbat, ba nu, o
fată şi un bărbat, luaţi de curent. Mare păcat, dar n-avea nicio legătură cu mine.
Mi-aş fi dorit să nu-şi mai facă griji pentru asta, să se lase purtaţi, să ni se
alăture. De ce luptau împotriva păcii şi a comuniunii de care se puteau bucura
acolo?
Să-ţi fie ruşine. Şi-a înfipt dinţii în mine şi m-a zgâlţâit cu furie. Ruşine să-ţi fie
fiindcă ai lăsat puiul să se înece. Ai fi venit după mine şi eu aş fi venit după tine.
Ruşine să-ţi fie că ai lăsat-o să se piardă. Nu suntem toţi o haită? Dacă faci
asta, mă pierzi. Ştii? Îţi pasă? Oare ai fost vreodată cu adevărat lup?
Cu întrebarea asta m-a înjunghiat mai tare decât cu colţii şi m-a trezit la luptă.
Chade, Dutiful şi Thick erau acolo, uniţi în coterie, căutându-ne. Nu făceau
nimic cum trebuie, ca un om care scoate apă din mare cu sita, încercând să
prindă un peşte. Chade o căuta pe Nettle la întâmplare, fiindcă, în afară de Thick,
niciunul dintre ei nu-i cunoştea forma din şuvoiul Meşteşugului, şi nici bătrânul,
nici prinţul nu se gândiseră să-i ceară bondocului să dea de ea. M-am zbătut s-
adun destul de mult din mine ca să pot ajunge la ei. Era ca într-un vis, când
faptele se înşiruiesc fără nicio logică şi realitatea se schimbă în fiecare clipă. În
cele din urmă l-am atins pe Thick, o atingere de scamă căzută pe o mânecă, şi i-
am şoptit:
Găseşte-o pe femeia care a ajutat pisoiul. Aşa arată aici. Găseşte-o!
Şi a găsit-o. Ştiusem că e puternic, dar nu-l mai pusesem niciodată la încercare
acolo, unde nu conta decât cum navighezi prin Meşteşug. A cântat cântecul care
era Nettle, şi ea s-a adunat în jurul notelor. N-a căutat-o, ci mai degrabă a
chemat-o să umple forma pe care i-o pregătise. Apoi a readus-o în visul lui
despre ea, cu grija cu care pui o statuetă de sticlă la locul ei de pe etajeră. Mai
considerase cineva vreodată că o femeie e atât de preţioasă? Am întrezărit o clipă
interiorul furgonului care străbătea drumurile, unde pisoiul de pe pat îi spunea
femeii stoarse de vlagă, întinsă alături de el:
Totul e bine. Acum odihneşte-te. De-aici ştii drumul către casă. Pleacă acolo
după ce îţi tragi sufletul. Gata, eşti în siguranţă. Ştii că te iubesc.
N-am avut decât o clipă în care să mă minunez de ceea ce făcuse, şi încă aproape
fără niciun efort. Pe urmă a părut să mă simtă şi m-a alungat din visul lui. N-
aveam ce căuta acolo. Dar până şi asta însemnase o recunoaştere a formei mele.
Mă fixase în mine însumi ca să mă poată scoate din lumea lui, şi dintr-odată l-am
simţit pe Dutiful înşfăcându-mă.
Fitz! Iată-te! Credeam că te-am pierdut!
De ce ne-ai trădat? Ce-ai făcut? Unde e fata? a întrebat Chade.
Nettle e teafără şi nevătămată. Am refăcut-o. Acum îl refac şi pe el, a răspuns
Thick cu spirit practic.
Şi, fără să se mai complice cu altceva, m-a trântit înapoi, în corpul meu.
Gâfâiam pe podeaua tunelului de gheaţă. Când mi-am găsit ochii şi i-am deschis,
totul era roşu şi negru. Pe urmă mi-am dat seama că mă uitam în interiorul încins
al oalei. Am simţit sub degete vasul cu pulbere. L-am rostogolit sub palmă în
vreme ce mă târam, îndepărtându-mă de foc. Mi se părea prea obositor să
gândesc. Undeva, în jurul meu, în mine şi sub mine, dragonii îşi vorbeau. Şi
pentru mine asta însemna un tunet în plămâni. Nu voiam să fac parte din
comuniunea lor. Deja fusesem la un pas de moarte din pricina ei. Mi-am adunat
puterile şi am izbutit să-mi trag genunchii sub mine. Aş putea să mă târăsc, mi-
am spus. M-aş fi putut târî până afară.
Apoi s-au întâmplat trei lucruri în acelaşi timp. L-am auzit pe Dutiful strigându-
mă din gura tunelului. Am simţit gheaţa de sub mâna mea crăpându-se pe
neaşteptate. Iar Femeia Palidă mi-a invadat mintea.
Stăpânea Meşteşugul. Ar fi trebuit s-o ştiu şi să fiu mai prudent. Tocmai mi se
uita în suflet cu ochii ei fără culoare şi ura ei mă străpungea. Cuvintele ei m-au
pălmuit.
Ai ales, rege bastard. Ai ales un dragon în locul Preaiubitului tău. Şi o să trăieşti
amintindu-ţi ce ai ales. Aşa cum îşi va aminti şi el. Pentru o scurtă vreme. Până
când o să te las să vezi ce ai ales!
Cu asta a dispărut, lăsându-mă strivit şi mânjit de atingerea minţii ei. Atâta ură şi
atâta violenţă nu puteau cunoaşte limite şi am ştiut că-l condamnasem pe Bufon
să îndure toată suferinţa pe care putea să i-o provoace înainte de a-i lua minţile.
Mi-a simţit şira spinării înmuindu-se şi m-am întins pe gheaţă, prea sleit ca să
mă mai pot mişca şi nedorindu-mi să mă mai mişc vreodată. Am simţit iarăşi,
vag, o zvârcolire sub mine şi am auzit sunete stranii, stridente în gheaţa care
protesta. Pe urmă a încremenit din nou totul. Şi, aşa cum tânjise Icefyre, am
tânjit la rândul meu să mă afund în acea nemişcare, să-mi caut moartea în ea, dar
Dutiful îngenunchease lângă mine şi mă zgâlţâia cu disperare.
— Ridică-te, Fitz! Ridică-te! Trebuie să ieşim de-aici! Dragonul se mişcă şi
gheaţa crapă. S-ar putea să se surpe peste noi. Ridică-te! Şi, fiindcă n-am fost în
stare, m-a prins de guler şi m-a târât, m-a scos din tunel în groapă şi m-a tras în
susul rampei, în lumea luminii şi a oamenilor.
Capitolul 24
PORUNCA TINTAGLIEI
Şi, când a istovit şi i s-a tocit sabia tot izbind în pielea de nestrăpuns, ciobanul-
devenit-războinic a căzut de pe dragon, asudat şi gâfâind. Dar, când şi-a
recăpătat răsuflarea îndeajuns ca să poată blestema, a făcut-o iarăşi, spunând
c-o să se răzbune întreit pe creatura care îi mâncase toată turma.
La cuvintele astea, dragonul a părut să se trezească din somnul în care se
afundase, sătul fiind. Mai încet decât apare soarele în zori, şi-a săltat capul şi a
deschis ochii. S-a uitat în jos, la om şi la sabia lui, şi verdele ochilor săi imenşi
s-a învolburat şi s-a învârtejit. Unii spun că erau ca nişte bulboane din fund de
47
abis şi că au sorbit sufletul lui Herderson în adâncurile lor, făcându-l slujitorul
dragonului. Alţii spun că Herderson i-a susţinut dârz privirea şi că abia când a
respirat aerul din răsuflarea creaturii a devenit supusul ei. E greu să găseşti un
martor care să ştie adevărul, fiindcă toţi cei adunaţi să-l vadă pe cioban
încercând să ucidă dragonul s-au oprit la marginea păşunii.
Dar, fie cu privirea, fie cu răsuflarea, dragonul a luat sufletul omului în
stăpânire. Herderson a azvârlit pe neaşteptate scutul şi sabia şi a strigat:
— Iartă-mă, tu, cel de smarald, tu, făptură de piatră preţioasă, de foc şi adevăr.
N-am fost în stare să-ţi văd splendoarea şi puterea de la bun început, când m-am
apropiat. Iartă-mă şi îngăduie-mi să te slujesc şi să te slăvesc câte zile voi avea.
Povestea sclavului dragonului

Lumea era un loc rece, de un alb strălucitor. Mi-am găsit picioarele, le-am tras
cu hotărâre sub mine şi mi-am amintit cum să le fac să meargă. Burrich a apărut
de undeva şi m-a luat de celălalt braţ. Pe urmă ne-am îndreptat toţi trei,
clătinându-ne şi alunecând, către corturile scăldate în lumina zorilor. L-am văzut
pe Chade alergând în susul dealului, către noi. Venea şi Thick, înaintând greoi, la
mare distanţă în spatele lui. Îi urmau Longwick şi oştenii care îi mai rămăseseră.
Membrii coteriei Harului ieşiseră din cortul lor pe jumătate dezbrăcaţi şi stăteau
în zăpadă, arătând către culmea dealului şi strigând unii la alţii în timp ce-şi
puneau cizmele şi hainele groase. Războinicii Hetgurdului stăteau deoparte,
uitându-se în jur cu ochi holbaţi şi dând din cap unul către altul, ca şi cum s-ar fi
aşteptat tot timpul la o asemenea osândă. Prima sa încercare de eliberare păruse
un mic cutremur şi dragonul se străduia în continuare, în timp ce ne grăbeam să
ne îndepărtăm de groapă. Mai degrabă simţeam decât auzeam, în urma noastră,
cum se zvârcolea Icefyre ca să scape din temniţa lui rece. Se lupta cu gheaţa care
scârţâia şi pocnea. Însă mi se părea că eforturile lui îşi pierdeau treptat forţa.
Când am ajuns la jumătatea dealului, pârâitul gheţii a încetat. Harul meu
continua să-i simtă prezenţa viguroasă, dar intuiam că dragonul făcuse un efort
imens şi că era la un pas de pierderea puterilor şi de moarte.
— Ar fi o ironie, le-am spus lui Dutiful şi Burrich, gâfâind, dacă, după atâţia ani
în care şi-a dorit moartea, ar pieri străduindu-se să trăiască.
— Toţi murim într-o ultimă strădanie de a trăi, a pufnit Burrich.
— Ce s-a întâmplat? a vrut Dutiful să ştie. De ce l-ai trezit în loc să-l ucizi?
Pulberea n-a luat foc? De ce te-ai răzgândit?
Înainte de a apuca să-i răspund, Chade era lângă noi. S-a apropiat furios de mine,
tremurând de indignare.
— Cum ai putut? m-a întrebat, cu vocea tremurându-i de furie, imediat ce a
ajuns destul de aproape ca să-l aud. Cum ai putut să-i trădezi pe cei de-un sânge
cu tine? Ai fost trimis să ucizi dragonul. Cu ce drept ai hotărât să faci altceva?
Cum te-ai putut întoarce împotriva familiei tale?
— Nu m-am întors împotriva familiei mele. Pentru binele Farseerilor l-am lăsat
pe Bufon să îngroaşe rândurile neoamenilor, am ripostat.
Când am rostit adevărul crud sub lumina strălucitoare a zorilor, totul a căpătat
textura realităţii. Am simţit nevoia să răsuflu adânc. Şi am continuat cu voce mai
scăzută.
— Chade, Femeia Palidă ne-a lăsat să ne uităm la nişte păpuşi, până când am
uitat că ea e acolo, deasupra lor, trăgând sforile. Ea vrea să moară dragonul, aşa
e. Poate că, dacă l-am fi ucis, chiar ni l-ar fi dat înapoi pe Bufon, dar numai ca să
fie martor la năruirea tuturor speranţelor noastre. Numai ca să vadă sfârşitul
dinastiei Farseer.
Fără să-mi pese că spre noi veneau oameni care ajunseseră destul de aproape ca
să ne audă, le-am spus, lui şi prinţului, care fusese raţionamentul meu. În tăcerea
lor prelungită, i-am simţit cântărindu-mi în gând argumentele şi găsind că erau
solide. În liniştea aşternută, i-am spus lui Dutiful:
— Am încălcat făgăduiala ta şi ţi-ai pierdut mireasa. Dar nu pot spune că-mi
pare rău. Ar fi fost o cununie clădită pe un omor şi singurul ei rod ar fi fost
moartea. Aşa cel puţin am ales viaţa. Viaţa pentru Icefyre. Şi, poate, o pace mai
durabilă între cele Şase Ducate şi Insulele străine decât cea clădită pe moartea
lui.
— Frumoase vorbe! a răbufnit Chade. Măreţe cuvinte, dar habar n-ai ce-ai ales
de fapt. Aşa cum n-am nici eu! Dacă dragonul izbuteşte să iasă şi e flămând,
crezi c-o să „aleagă viaţa” pentru noi? Sau un prânz copios? Recunosc că n-am
fost în stare să privesc destul de departe. Poate ai fost înţelept fiindcă nu l-ai
ucis. Dar asta nu înseamnă că ai fost înţelept şi când l-ai trezit. Cine o să-ţi
mulţumească pentru asta, Fitzchivalry, la sfârşitul acestei zile lungi?
— Fitzchivalry? l-am auzit pe Civil repetând, în timp ce se apropia cu paşi mari,
ca să se oprească în spatele lui Chade. Asta a spus? Tom Badgerlock e
Fitzchivalry, Bastardul cu Har?
Cu neîncredere în priviri, s-a întors spre Web şi şi-a încleştat degetele de braţul
lui, cerând un răspuns. Făcuse ochii mari şi şocul îi tăiase răsuflarea. Şi se holba
la mine ca şi cum nu m-ar mai fi văzut până atunci, dar în privirea lui nu era nici
urmă de admiraţie. Era un om înşelat de o legendă, un om căruia i se arătase un
pumn de pământ când se aştepta să vadă strălucirea aurului.
— Taci!
Web încerca să reducă la tăcere un secret care nu mai încăpea în vechea sa
tainiţă.
— Nu acum. Îţi explic mai târziu. Acum n-avem timp. L-a trezit pe Icefyre.
Eliberarea lui depinde de noi.
M-a măsurat cu privirea şi a părut încântat de ceea ce vedea. A dat din cap către
mine – un gest apropiat de o plecăciune apoi a trecut de noi cu paşi mari.
Atunci am observat pentru prima oară că înzestraţii cu Har aveau cu ei sapele şi
răngile. Îi însufleţea un nou ţel. Swift şi Cockle trăgeau sania, ca să care gheaţa.
Băiatul a trecut pe lângă mine şi Burrich fără să ne privească. Însă tatăl său l-a
simţit şi nu s-a lăsat descurajat de muţenia lui.
— Ai mare grijă, fiule, l-a avertizat. Nimeni nu ştie nici ce a trezit Fitz, nici care
sunt sentimentele creaturii faţă de noi.
Pe urmă s-a uitat la mine; nu ştiusem că ochii lui înceţoşaţi încă te mai puteau
săgeta.
— Ce ai făcut acolo, sus? Şi de ce?
Poate că sosise şi timpul dezvăluirii acelui adevăr.
— N-am făcut-o eu. Nu în totalitate. Ştiam că dragonul trăieşte, dar n-am putut
s-ajung la el decât cu Harul, nu şi cu Meşteşugul. Pentru că al meu nu e destul de
puternic. Însă pe urmă m-a găsit Nettle. Şi…
— Şi Nettle l-a trezit! a dat de veste Thick, fericit, când s-a văzut în sfârşit lângă
noi, după ce străbătuse cu trudă distanţa care ne despărţea. Şi eu am salvat-o şi
am dus-o la adăpost. Mă iubeşte.
— Ce? a izbucnit Burrich, ultragiat şi îndurerat. Nettle, Nettle a mea? Cu Har?
Nu e cu putinţă, nu se poate!
— Nu. Nu are Har. Stăpâneşte Meşteşugul. Chade părea să-şi fi pierdut răbdarea.
Dar n-a fost instruită. E periculos de neinstruită. Un alt fapt pentru care trebuie
să le mulţumim lui Fitz şi toanelor lui. Aproape că am pierdut-o în torentul
Meşteşugului, dar Thick o cunoştea destul de bine ca s-o găsească şi s-o scoată
de-acolo. Acum e în siguranţă, Burrich. Probabil foarte nedumerită de ceea ce i
s-a întâmplat, dar în siguranţă.
— E prea mult. Nu pot face faţă.
Burrich mă ţinuse de braţ ca să mă sprijine, dar am ajuns brusc să-l sprijin eu pe
el. A scos un oftat tremurător.
— Bănuiam că are ceva din magia lui Chivalry. Bănuiam de multă vreme, iar
când mi-a povestit despre lupul din visul ei… atunci am ştiut că trebuie să merg
la Kettricken, să aflu ce însemna şi să cer să fie instruită Nettle.
Mi-a adresat un zâmbet straniu, dezvăluind că era mândru de ea, dar se temea
pentru viitorul ei.
— A avut destulă putere ca să trezească un dragon?
Pe urmă am fost cu toţii zguduiţi de răbufnirea unui gând care l-a făcut pe Chade
să se clatine şi să cadă apoi în genunchi. Era mesajul unui dragon, pătrunzând în
minţile noastre. Tintaglia ne găsise.
Duceţi-vă să-l ajutaţi! Dezgropaţi-l pe Icefyre şi nu-i vătămaţi nici măcar un
singur solz. Vin iute ca focul, fiindcă, atingându-vă minţile, ştiu unde se află, nu
mai e nevoie să mă călăuzească o pasăre! Vă previn, nu sunt departe şi vreau să-l
găsesc în picioare, aşteptându-mă. Altminteri, vai vouă, tuturor!
Nu se folosise nici de Meşteşug, nici de Har, şi totuşi mă izbise cu forţa unui
mesaj trimis de cineva în care magia Farseerilor e puternică. Icefyre se folosise
de curând de mintea mea, lăsându-mi-o neapărat în calea Meşteşugului, şi
mesajul Tintagliei mă făcuse pur şi simplu să mă clatin pe picioare. Bănuiesc că
toţi cei în care magia asta era puternică o auziseră cu mai multă vigoare decât
ceilalţi. Zguduise, cu siguranţă, întreaga coterie a Meşteşugului. Cei din coteria
Harului au reacţionat în fel şi chip, unii părând să fi înţeles importanţa fiecărui
cuvânt şi alţii părând nedumeriţi, pe când Cockle dădea impresia că n-avea habar
de nimic.
— Aţi auzit-o cu toţii! a strigat Civil. Tintaglia porunceşte să-l dezgropăm pe
Icefyre! S-o facem!
A rupt-o la fugă în susul dealului de parcă ar fi condus o şarjă împotriva unei oşti
duşmane.
Un insular s-a prosternat, crezând că îi vorbeşte un zeu sau un demon. Alţi doi se
holbau în zare, ca şi cum ar fi căutat ceva pe care era posibil să-l fi auzit. Ceilalţi
n-au reacţionat în niciun fel. Fiindcă tatăl meu se apărase şi îl apărase izolându-l
de Meşteşug cu multă vreme în urmă, Burrich a părut doar uluit pentru o clipă,
ca şi când tocmai şi-ar fi amintit ceva. Bănuiesc că Harul lui îl făcuse să-şi dea
vag seama de primirea unui mesaj, fără să fi priceput gândul pe care îl conţinea.
N-am avut decât o secundă ca să observ toate astea. Pe urmă, zâmbind vesel, cu
gura până la urechi, Thick a fugit de lângă noi către vârful dealului, mişcându-şi
picioarele scurte cât de repede putea.
— Vin! a strigat. Vin să te dezgrop, Icefyre!
I-am pus entuziasmul pe seama influenţei lui Icefyre, sub care i se aflase de
curând mintea simplă, şi a salvării lui Nettle, care trebuie să fi fost, pentru el, o
experienţă îmbătătoare. L-am urmat, cu Dutiful şi Chade în spatele meu. Şi m-
am mirat de neaşteptatul entuziasm al prinţului abia când l-am auzit murmurând:
— Am îndepărtat o mare parte din gheaţa de pe spatele lui. O să spargă mai întâi
porţiunea aia, cu siguranţă. Nu mai avem de muncit prea mult!
— Atunci nu împărtăşeşti speranţa lui Chade, nu crezi că am putea lăsa pur şi
simplu dragonul unde şi cum era?
— Ba da. Asta sper şi eu. Adică speram. Dar… înainte. Înainte să-l trezească
Nettle. Nu. Înainte… Dar asta e porunca Tintagliei. Tintaglia… Şi-a încetinit
paşii şi m-a privit nedumerit şi indignat. Este, a fost, exact ca atunci când mi-ai
dat tu o poruncă prin Meşteşug. Ba nu, e altfel. De asta pot să nu ţin cont. Cred
că pot. Cu o expresie ciudată pe chip, m-a tras de braţ, făcându-mă să mă opresc.
A poruncit şi, în prima clipă, nu m-am putut gândi decât să mă supun. Bizar.
Asta înseamnă să fii vrăjit de un dragon?
Am tresărit când a vorbit Burrich. Aproape că uitasem de el şi izbutise cumva să
ţină pasul cu noi.
— Poveştile vechi spun că dragonii te vrăjesc cu resuflarea lor. Ce mi-a scăpat?
Un soi de mesaj prin Meşteşug?
— Cam aşa ceva. Dutiful a căzut pe gânduri. Cred c-a fost aproape o poruncă
trimisă prin Meşteşug, dar nu sunt sigur. Bănuiesc că am vrut să-l ajut pe Icefyre
şi înainte de a mi-o porunci ea. Am impresia că a fost propriul meu gând.
Totuşi…
Şi pe urmă Chade a trecut pe lângă noi, ne-a luat-o înainte murmurând:
— Pulberea. Pulberea o s-o facă; o să explodeze, eliberându-i. Nu trebuie decât
s-o punem în alt loc. Sau poate în vase mai mici…
Am schimbat o privire cu Dutiful, apoi l-am ajuns pe sfetnicul său din urmă. L-
am prins de mânecă, dar s-a smuls din mâna mea. L-am înşfăcat din nou.
— Chade, acum nu-l mai poţi ucide. E prea târziu. Tintaglia o să apară cât de
curând, şi prea mulţi dintre oamenii noştri vor să-l dezgroape ca să-l elibereze.
N-o să meargă.
— Să… să-l ucid? Bătrânul asasin m-a privit aproape şocat. Nu, nu vreau să-l
ucid. Vreau să-l eliberez cu o explozie, prostule!
Am schimbat o altă privire îngrijorată cu prinţul.
— De ce? l-am întrebat pe Chade cu blândeţe.
A părut uimit de ignoranţa mea. Pe urmă, pe faţă i s-a aşternut, pentru o singură
clipă, o altă expresie, care m-a îngrijorat. Bâjbâia. Dar, oricum i-ar fi înceţoşat
Tintaglia mintea, fusese întotdeauna expert când trebuia să găsească motive
destul de convingătoare ca să fac ce voia.
— Ţi-a scăpat că o femelă-dragon se îndreaptă furioasă încoace, după ce,
mulţumită ţie, a aflat unde suntem? Ce ne-a mai rămas de făcut? Dacă-l ucidem
acum, ne omoară ea pe toţi. A spus-o deja. Din nefericire, asta înseamnă că
trebuie să ajutăm dragonul. Dacă-l scoatem din gheaţă înainte de sosirea ei, o s-o
ia drept dovadă a bunelor noastre intenţii. Tu însuţi ai spus că am putea profita
de bunăvoinţa ei ca să încheiem o alianţă cu Bingtownul. Până aflăm cât de
puternică e, mi se pare înţelept să-i facem pe plac oricum ne stă în puteri. Eşti de
altă părere?
— Şi crezi că e cel mai simplu să-l eliberăm folosindu-ne de pulberea ta?
— O singură explozie poate înlocui munca a zece oameni cu lopeţi. Crede-mă,
Fitz. Ştiu ce fac.
Părea gata să-şi întrebuinţeze pulberea ca să elibereze dragonul cu acelaşi
entuziasm cu care voise mai înainte să-l ucidă cu ajutorul ei. În cât de mare
măsură îl influenţase porunca Tintagliei? Avusese puterea unei porunci date prin
Meşteşug, căreia i te supui lăsând deoparte orice dublu şi nesocotindu-ţi propria
raţiune?
Oare Bufonul fusese deja preschimbat în neom? Murise? Venit pe neaşteptate,
gândul m-a izbit ca un val rece, alungându-mi orice altă grijă. M-am clătinat pe
picioare. Făcusem ceea ce sperase el c-o să fac. Trezisem dragonul şi toate
forţele noastre tocmai se uneau ca să-l elibereze pentru a se împreuna cu
Tintaglia. Când o făcusem, simţisem că trebuie să fac. Însă acum, în adâncul
sufletului, îmi doream să-mi pot croi drum în sens invers curgerii necruţătoare a
timpului. Nu mă putea întoarce să-mi schimb hotărârea, iar povara ei mi se părea
dintr-odată prea grea şi prea usturătoare ca s-o port pentru tot restul vieţii. Pentru
o clipă, am simţit urmele degetelor Bufonului de pe încheietura mâinii mele ca
pe o arzătoare atingere îngheţată.
Însă picioarele au continuat să mă poarte pe urmele celorlalţi. Când am ajuns la
groapă, am văzut că strădaniile lui Icefyre nu fuseseră de mare ajutor. Gheaţa pe
de spatele lui avea crăpături care se ramificau, pornind de dedesubt, iar o parte
din tunelul săpat deasupra gâtului şi a capului său se surpase. Coteria Harului se
năpustise deja asupra crăpăturilor, cu entuziasm mult şi putere puţină. Când am
sosit eu, oamenii Hetgurdului deja li se alăturaseră. Toată suflarea din tabără îşi
unea pentru prima oară eforturile, şi asta ca să dezgroape dragonul viu. Dar,
oricât de intensă ar fi fost, ardoarea cu care trudeau nu le putea uşura munca.
Când a aflat că fugisem din tunel abandonând pulberea, Chade m-a dojenit
pentru idioţenia mea. A pus doi oameni să redeschidă tunelul, apoi i-a nedumerit
cu desăvârşire pe suspicioşii membri ai coteriei Harului când le-a cerut să sape
găuri adânci şi înguste de-a lungul dragonului.
— O să punem cantităţi mici de pulbere pe muchia acestei crăpături făcute de el.
N-o să fie destul de multă ca să-i facă rău, dar o să spargă gheaţa, ca s-o scoatem
apoi în bucăţi mari. Fitz, trebuie să-mi ajuţi să-mpart pulberea şi s-o împachetez.
Ajută-mă şi tu, Dutiful, şi adu-i şi pe Longwick. Avem nevoie şi de mai multe
vase în care se poate face focul. O să fie greu să aprindem pulberea din toate
găurile aproape în acelaşi timp, dar sunt sigur că asta ne poate fi de cel mai mare
folos.
Organizând şi improvizând, Chade se simţea în elementul lui. Punerea propriilor
idei în practică îl umplea de o bucurie arzătoare, frenetică. Mi-am dat seama că
asta stătea în firea lui, că ar fi fost un oştean şi un strateg minunat, aproape pe
măsura lui Verity. În toată viaţa mea, nu-l văzusem niciodată însufleţindu-se mai
tare decât atunci când putea trece în sfârşit peste orice ca să-şi preschimbe
gândurile în fapte.
Burrich s-a întors împreună cu noi în cortul lui Chade, fiindcă nu putea fi de
mare ajutor la săpat. M-am întristat când am înţeles că-şi dădea seama de asta.
Mă ducea, cumva, cu gândul la un câine bătrân, care rămâne lângă calul
stăpânului, căci ştie că nu mai poate ţine pasul cu haita, luând urma după miros,
dar e convins că poate lua măcar parte la uciderea vânatului. L-am privit
aşezându-se cu grijă pe salteaua lui Chade. Bătrânul asasin a deschis un alt
butoiaş cu pulbere. Am îngenuncheat pe podea, cu o bucată de piele curată
întinsă în faţă, şi am început să împart pulberea în grămăjoare cam de mărimea
celei făcute de Chade, ca model. Pulberea m-a pus pe gânduri; nu avea o culoare
uniformă, iar o parte din granule păreau mai fine decât restul, dar bătrânul asasin
a scăpat de întrebările mele ridicând din umeri.
— O s-o perfecţionez cu timpul. Dar, până una-alta, o să ne fie de folos, şi asta,
băiete, e tot ce contează. Unde e prinţul? L-am trimis să adune, din toate
corturile, vase de mărimea potrivită pentru pulbere. Ar fi trebuit să se-ntoarcă
deja. Ca şi Longwick, cu oale pentru foc. Trebuie să le împerechem unele cu
altele şi e cu atât mai bine cu cât începem mai repede.
— Sunt sigur că vor fi aici cât de curând, i-am răspuns, apoi m-am întors spre
Burrich. Eşti foarte tăcut. Oare fiindcă ai venit încoace ca să ucizi un dragon şi
acum ne străduim cu toţii să-l salvăm?
M-a privit împreunând-şi sprâncenele întunecate.
— Crezi că am venit ca să ucid dragonul? A pufnit amuzat, apoi a clătinat din
cap. Nu credeam că există dragonul. L-am crezut visul urât al unei fete, aşa că
mi-a fost uşor să-i făgăduiesc lui Nettle c-o s-o apăr de el. Am dus-o la
Buckkeep, şi acolo am aflat că pe insula asta e cu putinţă să existe rămăşiţele
unui dragon. Dar am bătut tot drumul încoace doar ca să vă aduc acasă, pe tine şi
pe Swift. Căci, oricât de mult te-ar costa sau oricât m-ar costa pe mine, acolo îţi
e locul. A oftat pe neaşteptate. Am fost întotdeauna un om simplu, Fitz, şi am
căutat rezolvări simple pentru problemele mele. Şi iată-mă aici, încercând să văd
cum se poate descâlci harababura în care-am amestecat toate lucrurile noi doi, tu
şi cu mine, cum o pot apăra pe Nettle de un dragon care-i cunoaşte numele şi
cum să-i scot lui Swift din cap Magia Animalelor. Ştii, credeam că tu ai murit
din pricina Harului. Regina s-a străduit să-mi spună tot ce ştie din povestea asta,
mi-a vorbit despre neomul care a ajuns să poarte cămaşa pe care ţi-o făcusem, cu
acul Regelui Shrewd încă înfipt în guler… Şi când mă gândesc cât am suferit
când l-am îngropat pe nenorocitul ăla…
L-a întrerupt Dutiful, dând buzna în cort.
— Au dispărut! Nu le dau nicăieri de urmă!
— Vasele bune pentru pulbere? a întrebat Chade, cu un singur gând în minte.
Adică au dispărut toate?
— Nu! Narcesca şi Peottre! Au dispărut, şi aşternuturile lor sunt neatinse. Cred
că nu s-au întors în cort după ce am stat de vorbă azi-noapte. Cred că, în schimb,
au plecat din tabără şi, dacă au făcut-o…
— Nu puteau pleca decât într-un singur loc. Deşi îmi spusese că nu contează,
Chade privea încruntat grămăjoarele şi îşi înfigea degetul în cele cu pulberea mai
fină. S-au dus la Femeia Palidă. Şi i-au povestit că s-a întors Fitz şi că acum ştim
care e adevărata miză a jocului. S-a încruntat brusc mai tare. Şi noi am vorbit de
faţă cu ei despre pescăruşul lui Web, am spus că vine Tintaglia. Probabil că i-au
dezvăluit toate astea. Probabil că Femeia Palidă ştie acum ce gândim despre ea şi
ne cunoaşte punctele slabe. Ştie şi că, dacă vrea să ne atace, trebuie să se mişte
repede. Iar singura noastră scăpare e să ne mişcăm mai repede decât ea. Trebuie
să scoatem dragonul ăla de sub gheaţă.
— Dar de ce-ar fi făcut Elliania şi Peottre una ca asta? De ce să se întoarcă
împotriva noastră, când ştiau că vreau să ucid dragonul pentru ei?
Prinţul suferea cumplit.
— Habar n-am. Chade era neînduplecat. Dar pentru noi e cel mai sigur să
presupunem că ne-au trădat, că tot ce-am vorbit azi-noapte i-a fost povestit
Femeii Palide. Şi trebuie să ne gândim în ce măsură am devenit mai vulnerabili.
— Dar de azi-noapte încoace s-a schimbat totul! Azi-noapte, eu şi Fitz am
plănuit să-i facem pe plac Femeii Palide. De ce să se fi dus cei doi la ea ca să-i
spună asta, de ce să nu fi aşteptat săvârşirea faptei? Dutiful s-a încruntat. Când
au plecat de aici azi-noapte, Peottre nu arăta ca un om gata să se prosterneze la
picioarele duşmanului.
— Nu ştiu. Chade se ocupa de pregătiri cu aceeaşi concentrare. Fitz, când
pulberea e mai fină, nu face grămăjoarele mai mari decât asta. Apoi: Nu ştiu,
Dutiful. Dar datoria mea e să presupun că-ţi vor răul şi să mă gândesc cum îi
putem împiedica. A micşorat una dintre grămăjoarele mele cu o racletă. Asta
după ce eliberăm dragonul, a adăugat, aproape doar pentru sine. Pe urmă şi-a
ridicat din nou privirea spre prinţ. Totuşi, avem nevoie de vasele alea.
— Le aduc, a răspuns băiatul cu voce slabă.
— Bun. Deocamdată nu te mai gândi la fată şi la Peottre. Dacă au fugit din
tabără azi-noapte, sunt plecaţi de mult şi au ajuns prea departe ca să mai putem
noi face ceva. Ne ocupăm mai întâi de problema cea mai urgentă, apoi de
următoarea.
Dutiful a dat din cap cu un aer absent şi a plecat. Mă gândeam la el cu inima
grea.
— Crezi într-adevăr că s-au dus să-i dea raportul Femeii Palide?
— E posibil. Dar nu cred. După cum i-am spus lui Dutiful, trebuie să ne
imaginăm ce e mai rău şi să fim pregătiţi să ne apărăm. Iar cea mai bună apărare
ar putea fi eliberarea dragonului pe care l-ai trezit.
A căzut pe gânduri, încruntând din sprâncene, apoi a părut să considere că
grămăjoarele lui de pulbere meritau cel mai mult interes.
— O să ne gândim mai bine la asta după ce-l scoatem pe Icefyre din gheaţă.
Mă temeam că porunca Tintagliei i se întipărise mult prea adânc în minte. Voiam
să cred că bătrânul sfetnic gândeşte limpede, dar nu puteam fi nicidecum sigur.
Longwick a apărut primul, cu oalele, apoi s-a întors şi Dutiful, cu vase de
diverse mărimi. Imediat ce a primit ceea ce dorea, Chade i-a trimis pe cei doi
înapoi, la groapa din gheaţă, ca să se asigure că se lucra cu spor la cele şase găuri
cerute de el. M-am întrebat dacă voia pur şi simplu să-l ţină pe prinţ ocupat.
Bătrânul asasin mi s-a părut foarte năzuros când a ales vasele, mai întâi pe cele
pentru pulbere, convingându-se că dopurile sau capacele le închideau fără greş,
apoi oalele pentru foc, cu care le-a împerecheat. M-am oferit să-l ajut, dar m-a
refuzat.
— În final, o să fabric vasul perfect pentru pulberea mea. Trebuie să poată lua
foc, dar nu prea repede, fiindcă omul care aprinde focul are nevoie de timp ca să
se îndepărteze. Şi trebuie să se închidă destul de bine ca să nu pătrundă
umezeala, ca să poţi păstra pulberea în el în siguranţă. Trebuie şi să se poată
umple astfel încât să nu rămână niciun fir de pulbere lipit de el pe dinafară. Şi o
să găsesc o metodă mai bună de aprindere…
Era pe deplin acaparat de ceea ce făcea, un meşter încă nedumerit de noua sa
invenţie şi câtuşi de puţin dornic s-o încredinţeze în mâinile unei calfe. M-am
retras discret şi m-am aşezat pe salteaua lui Dutiful, alături de tăcutul Burrich.
Care părea adâncit în gânduri. Încă mai aveam senzaţia că totul trebuie să se
rezolve cât mai repede, îmi doream să se termine. Nu-mi dădeam seama dacă era
din pricina poruncii Tintagliei sau fiindcă mă chinuia gândul la Bufon. Nu
puteam să mi-l scot din minte. Am încercat să nu mă întreb prin ce trecea sau
dacă nu cumva trecuse dincolo de orice suferinţă. Atingerea minţii dragonului
părea să-mi fi redat Meşteşugul, dar, când am bâjbâit în căutarea legăturii mele
cu Bufonul, întotdeauna la fel de delicată ca un fir de mătase, n-am putut să-l
simt. Asta m-a înspăimântat.
— Fac ceea ce ai vrut tu să fac, i-am spus cu voce abia auzită. O să-ncerc să-l
eliberez pe Icefyre.
Preocupat de alegerea vaselor şi de umplerea lor cu pulbere, Chade n-a părut să
mă audă, dar m-a auzit Burrich. Probabil că, aşa cum se spune că se întâmplă,
pierderea văzului îi ascuţise celelalte simţuri. Şi-a pus mâna pe umărul meu.
Poate că, dacă nu mi-ar fi vorbit Web despre asta, nu mi-aş fi dat seama
niciodată. Însă avusese dreptate. Am simţit calmul lui Burrich scurgându-se în
mine. Nu-i ajunseseră la mine gândurile, ci doar un simţ al legăturii cu fiinţa lui.
Nu avea puterea comuniunii prin Har dintre un om şi un animal, însă exista. Mi-
a vorbit cu glas scăzut.
— Faci asta de prea multă vreme, băiete. Faci ceea ce vor alţii să faci. Iei asupra
ta însărcinări pe care nu le vrea nimeni.
Nu mă judeca, era o simplă constatare.
— La fel ca tine.
A păstrat o clipă tăcerea.
— Da. E adevărat, a recunoscut apoi. Ca un câine care are nevoie de stăpân,
după cum mi-a spus odată cineva, dacă-mi aduc bine aminte.
Cuvintele tăioase pe care i le adresasem cândva ne-au adus amândurora pe buze
câte un zâmbet amar.
— Poate e adevărat şi în privinţa mea, am admis.
Şi, fără să mai adăugăm niciun cuvânt, am stat o vreme aşa, în liniştea din ochiul
furtunii dezlănţuite în jur. De afară veneau zgomotele înăbuşite ale muncii
săpătorilor. În aerul rece, vocile ajungeau la distanţe mari. Auzeam loviturile
uneltelor de metal în gheaţă, ca pe nişte pocnete surde, şi bufniturile mai
profunde ale bucăţilor de gheaţă azvârlite pe lemnul săniilor. Mai aproape de noi,
Chade murmura ceva pentru sine şi răzuia pulberea din grămăjoare, dozând-o cu
toată precizia posibilă. Am căutat dragonul cu Harul, şi era acolo, dar se făcea
simţit cu prea puţină putere, ca şi cum şi-ar fi păstrat forţele pentru mai târziu,
mulţumindu-se deocamdată să rămână în viaţă şi să-şi aştepte salvarea. Mâna lui
Burrich era tot pe umărul meu. Am avut brusc bănuiala că şi el căutase dragonul.
— Ce-ai de gând în privinţa lui Swift? l-am întrebat, chiar înainte de a-mi da
seama că voiam să vorbesc.
Mi-a răspuns aproape cu nepăsare.
— O să-mi iau fiul acasă. O să-ncerc să-l cresc astfel încât să scot din el un
bărbat integru.
— Adică unul care nu-şi foloseşte Harul.
A scos un sunet care putea fi încuviinţare sau semn că voia să schimbăm
subiectul. Dar n-am fost în stare s-o fac.
— Burrich, toţi anii petrecuţi la grajduri, darul tău de a vindeca, linişti şi dresa
animalele… în toate astea n-a fost Harul? Nu te-ai legat prin Har de Vulpiţa?
Nu s-a grăbit să-mi răspundă. Şi, când a deschis gura, mi-a pus, în schimb o
întrebare.
— De fapt, mă întrebi dacă eu am făcut şi vouă vă cer alta?
— Da.
A oftat.
— Fitz. Am fost beţiv. Şi nu mi-am dorit niciodată să vă văd pe tine sau pe fiii
mei robi ai băuturii. Am căzut pradă şi altor ispite, ştiind că nu-mi puteau aduce
nimic bun. Sunt om şi nu-mi sunt străine slăbiciunile omeneşti. Dar asta nu
înseamnă că o să închid ochii dacă băieţii mei îmi calcă în privinţa asta pe urme
sau că o să-i încurajez să continue. Tu ai face-o? Kettricken mi-a spus că ai un
fiu adoptiv. M-am bucurat să aflu că n-ai fost pe de-a-ntregul singur. Dar
crescându-i n-ai învăţat nimic despre tine însuţi? N-ai învăţat că propriile greşeli
care îţi repugnă par şi mai îngrozitoare când îţi vezi fiul repetându-le?
Descrisese sentimentul mult prea clar, în puţine cuvinte. Dar m-am întors de
unde plecaserăm:
— N-ai folosit niciodată Harul când erai mai-marele grajdurilor?
A tras aer în piept şi a răspuns scurt:
— Am preferat să n-o fac.
Am crezut că n-o să mai adauge nimic, dar, nu după mult timp, şi-a dres glasul şi
a continuat:
— Dar e aşa cum a spus Ochi Întunecaţi cu mult timp în urmă. Puteam refuza să
le răspund animalelor, dar nu puteam să nu le aud. Ştiu cum îmi spuneau câinii.
Mi-am auzit numele ăsta chiar şi desprinzându-se de pe buzele tale. Inima
Haitei. Ştiam cum mă numesc şi eram conştient de… respectul pe care mi-l
purtau. În timpul vânătorii, când îşi strigau către mine bucuria, nu le puteam
ascunde că-mi sunt cunoscute gândurile lor. Le împărtăşeam încântarea, şi ei o
ştiau.
Mi-ai spus cândva că nu l-ai ales tu pe Ochi Întunecaţi. Că te-a ales el, s-a legat
de tine şi nu ţi-a mai lăsat mare lucru de făcut în privinţa asta. La fel a fost cu
Vulpiţa şi cu mine. Era o căţeluşă bolnăvicioasă, singura pipernicită dintre
surorile şi fraţii ei, cu toţi viguroşi. Dar avea… ceva aparte. Stăruinţă. Şi destulă
minte ca să ocolească piedicile. Când o împingeau ceilalţi căţeluşi de lângă sfârc,
nu scheuna către mama ei, ci către mine. Şi ce puteam să fac? Să mă prefac că nu
aud când cerea să-şi primească porţia cuvenită, să i se dea o şansă să
supravieţuiască? Aveam grijă să sugă şi ea. Iar când s-a făcut destul de mare ca
să se apere singură, se legase de mine. Şi, cu timpul, am ajuns să mă bizui pe ea,
e adevărat.
La un anumit nivel al cunoaşterii, ştiusem asta. Habar n-am de ce voiam să
recunoască.
— Adică mi-ai interzis mie ceea ce făceai tu.
— Cred că da.
— Ai idee cât de nefericit am fost din pricina asta?
Nici măcar n-a tresărit.
— Cam tot atât de nefericit cum eram eu când nu mă ascultai. Dar probabil că n-
ai idee despre ce vorbesc. Fără îndoială că nu i-ai interzis niciodată lui Hap ceva
de care te simţeai tu vinovat. Şi sunt sigur că el a ascultat întotdeauna sfaturile
tale înţelepte.
Se pricepea foarte bine. Sarcasmul nu exista în vorbele lui decât dacă îl căutam.
Cu asta m-a făcut să amuţesc o vreme. Dar mai aveam încă o întrebare.
— Dar de ce, Burrich? De ce dispreţuiai Harul, de ce continui să-l dispreţuieşti
cu atâta putere? Web, un om pe care îl admir foarte mult, nu vede în magia lui
niciun rău şi niciun pericol. Cum e cu putinţă să te dezguste propria ta magie?
Şi-a netezit părul, îndepărtându-şi-l pe de faţă, apoi s-a frecat la ochi. A răspuns
fără tragere de inimă.
— Ah, Fitz, e o poveste lungă şi veche. Bunica mea a fost îngrozită când a
descoperit că sunt întinat. Şi tatăl ei fusese. Şi, când a avut de ales între a-şi salva
nevasta şi copiii mici de negustorii de sclavi sau tovarăşul de Har dintr-un grajd
care ardea, a ales să-l salveze pe el. Şi, din pricina asta i-au prins negustorii. Pe
urmă, străbunica mea n-a mai avut parte decât de o viaţă scurtă, mizerabilă.
Bunica spunea că a fost o femeie foarte frumoasă. Şi că, pentru o sclavă, puţine
lucruri pot fi mai rele decât propria frumuseţe. Stăpânii se foloseau de ea, iar
stăpânele geloase o maltratau. Bunica şi surorile ei au fost martore la toate astea.
Şi au crescut ele însele ca sclave, folosite şi maltratate. Pentru că un bărbat, care
ar fi trebuit să fie legat în primul rând de nevasta lui, a preferat să salveze un cal,
nu pe ea şi pe copiii ei.
— A fost un singur om, Burrich. Un singur om care a luat o hotărâre greşită. Sau
cine ştie ce i-a trecut atunci prin minte? Poate s-a gândit că, având calul, îşi
poate duce nevasta şi copiii într-un loc sigur? Sau că i-ar fi fost mai uşor să se
lupte cu negustorii de sclavi? Nu putem şti. Dar a fost un singur om. E un
argument prea şubred ca să îndreptăţească deplina condamnare a Harului.
A pufnit scurt, pe nas.
— Fitz, hotărârea lui a însemnat o osândă pentru trei generaţii din propria
familie. N-a fost lipsită de însemnătate pentru niciunul dintre cei care au purtat
povara asta. Iar bunica mea s-a temut că, dacă mi se îngăduia să continui aşa
cum începusem, o să fac la fel. O să găsesc un animal şi o să pun legătura cu el
mai presus de orice altceva. Şi, după moartea ei, pentru o vreme, s-a văzut că
avusese dreptate. Exact asta am făcut. Ca şi tine, de altfel. Te-ai uitat vreodată în
urmă, la viaţa ta, întrebându-te: „Ce s-ar fi schimbat dacă n-aş fi avut Harul?”
Gândeşte-te. Dacă între noi doi n-ar fi fost Curiosul, n-am fi fost mai apropiaţi în
copilăria ta? Dacă nu te-ai fi legat de Faur, nu te-ai fi descurcat mai bine la
lecţiile de Meşteşug? Dacă în viaţa ta n-ar fi existat Ochi Întunecaţi, ar mai fi
avut Regal vreun pretext ca să te condamne?
Pentru o clipă, m-a lăsat fără grai. Pe urmă am găsit răspunsul.
— Dar, dacă Harul n-ar fi fost considerat o ruşine, nimic din tot ce spui n-ar fi
fost adevărat. Dacă mi-ai fi vorbit despre el numindu-l Sânge Străvechi şi mi-ai
fi explicat de ce nu trebuie să mă leg de un animal, dacă Harul ar fi fost o magie
la fel de respectată cum e Meşteşugul, totul ar fi mers bine.
Faţa lui Burrich s-a înnegurat când i s-a urcat sângele în obraji şi, pentru o clipă,
i-am întrezărit vechea fire. Pe urmă mi-a răspuns că o răbdare n-o poţi dobândi
decât cu timpul.
— Fitz, am fost învăţat cum stau lucrurile încă de când bunica mea a descoperit
să sunt întinat. Harul e o magie ruşinoasă şi îi compromite pe cei care o practică.
Tu îmi vorbeşti despre oameni care o folosesc fără fereală şi nu văd nimic
ruşinos în asta. Ei bine, am auzit că există locuri unde un bărbat poate să se
însoare cu surorile lui, să aibă copii cu ele, unde femeile umblă pe stradă
arătându-şi sânii, unde nu e ruşine să-ţi alungi nevasta pentru că nu mai e tânără.
Dar oare ţi-ai învăţa copiii că e bine să se poarte astfel? Sau le-ai spune că se
cuvine să trăiască aşa cum ai fost tu învăţat s-o faci?
Am tresărit când i-a răspuns Chade.
— În fiecare societate există reguli nescrise. Cei mai mulţi dintre noi nu le pun
niciodată la îndoială. Dar sunt sigur, Burrich, că tu ţi-ai pus la un moment dat
întrebări despre ceea ce ai învăţat. Nu te-ai gândit niciodată că ar trebui să
hotărăşti singur dacă merită sau nu să fii înzestrat cu magia asta?
Burrich s-a întors spre el şi l-a privit cu ochi înceţoşaţi. Ce vedea? O siluetă, o
umbră sau acea parte a lui Chade pe care o simţea cu Harul?
— Am ştiut întotdeauna că merită s-o ai, lord Chade. Dar eu eram om în toată
firea şi ştiam cât mă poate costa. Dar să ne gândim la prinţul tău: cât l-ar fi costat
magia asta utilă, pe care merită s-o stăpâneşti, dacă s-ar fi aflat că are Har? Nu
recunoşti că-l are, tocmai ca să-l aperi de ură şi de prejudecăţile mulţimii. Îmi
găseşti mie vreo vină fiindcă am încercat să-l apăr pe fiul lui Chivalry?
Chade şi-a coborât privirea către munca mâinilor sale şi nu a răspuns. Terminase.
Şase vase de tot soiul, de la sticlă plată la cutie pentru sare, erau pline cu
pulberea lui şi aşteptau, aşezate în ibrice sau oale.
— Sunt gata, a spus. S-a uitat la mine cu un zâmbet straniu. Să mergem să
eliberăm dragonul.
Nu puteam citi în ochii lui verzi. Nu-mi puteam da seama dacă voia într-adevăr
să-l scoată pe Icefyre din gheaţă sau să-l rupă în bucăţi. Dar, ca şi cum hotărârea
lui ar fi fost molipsitoare, m-am simţit brusc nerăbdător să duc totul până la
capăt.
— Cât de periculos e? a întrebat Burrich.
— Tot atât de periculos ca azi-noapte, a răspuns Chade ţâfnos.
Burrich a întins mâna şi şi-a trecut vârfurile degetelor peste oale, atingându-le
foarte uşor.
— Nu de şase ori mai periculos? a întrebat. Cum o s-o faceţi? Un singur om o să
le-aprindă pe toate sau vor fi şase oameni?
Chade a căzut o clipă pe gânduri.
— Şase oameni, ca să aprindă fiecare focul în câte o oală. Şi apoi Fitz o să pună
pe rând câte un vas cu pulbere în fiecare.
Am dat din cap, recunoscând că ideea era înţeleaptă. Şase oameni, fiecare
hotărând când să pună pulberea şi luând-o apoi la fugă, s-ar fi putut împiedica
unii de alţii.
— O s-o fac.
Am luat trei oale, iar Chade le-a cărat pe celelalte trei. Burrich a luat un sac cu
cărbuni şi o oală mai mică, plină cu tăciuni rămaşi din focul păstrat de santinele
pe timpul nopţii. Când am pornit-o în susul dealului, ziua părea foarte frumoasă.
Pentru locul în care ne aflam, era cald şi gheaţa strălucea, reflectând soarele.
— Eşti sigur că Nettle nu se află acum în niciun pericol? m-a întrebat Burrich, în
timp ce urcam. Nu înţeleg ce i s-ar fi putut întâmpla, dar se pare că s-a petrecut
ceva care v-a înspăimântat pe toţi.
Am înghiţit în sec şi mi-am recunoscut vina.
— Eu am rugat-o să între în visul dragonului şi să-l trezească. Partea cea mai
puternică a Meşteşugului ei e modificarea viselor. Nu m-am gândit că ar putea fi
periculos, că visele unui dragon te pot pune la o încercare cu totul diferită de
ceea ce te aşteaptă când pătrunzi în visul unui om.
— Şi a intrat totuşi?
Dincolo de cuvintele lui Burrich se simţea mândria.
— Da, a intrat. Pentru că am rugat-o eu. Mi-e tare ruşine că am pus-o în
primejdie.
A păstrat tăcerea preţ de câţiva paşi.
— Prin urmare te cunoaşte, a spus apoi, şi încă destul de bine ca să-i inspiri
încredere. De când?
— Nu ştiu sigur. E greu de explicat, Burrich. Mi-am simţit obrajii înroşindu-se,
dar m-am silit să continui. Obişnuiam să… trag cu ochiul la voi. Nu prea des.
Numai când simţeam că trebuie neapărat să… Nu s-ar fi cuvenit s-o fac.
Tăcerea s-a prelungit. Într-un târziu a întrerupt-o.
— Probabil te-ai supus unui chin neobişnuit. Fiindcă, în cea mai mare parte a
timpului, am fost fericiţi.
Am răsuflat adânc.
— Da. A fost un chin. Dar nu mi-am dat niciodată seama că, pentru asta, era
nevoie de Nettle. Ea era… nu ştiu cum să spun, poate ţinta concentrării mele. Şi,
după un timp, a devenit conştientă de prezenţa mea. M-a cunoscut visându-mă,
sub chipul unui om-lup.
Am tăcut stânjenit.
— Ei, a zis Burrich, aproape izbutind să-şi ascundă amuzamentul, măcar asta
explică o parte din coşmarurile ei stranii, de când era foarte mică.
— Habar n-aveam că fac aşa ceva. Dar, după o vreme, am devenit şi eu conştient
de prezenţa ei. Tot în vise. Stăteam de vorbă într-o lume de vis creată de ea. Am
avut nevoie de timp ca să-mi dau seama că e o manifestare a Meşteşugului, într-
un mod pe care nu-l mai întâlnisem. Dar niciodată… Adică ea nu ştie, n-are idee
că…
Şi, brusc, n-am mai putut să continui. Un nod din gât îmi strivise cuvintele
nerostite.
— Ştiu. Dacă i-ai fi spus că nu sunt tatăl ei, aş fi ştiut.
Am dat din cap în tăcere. Era straniu să-mi dau seama cum vede el lucrurile.
Pentru mine conta că nu-i dezvăluisem lui Nettle numele adevăratului ei tată.
Pentru Burrich, doar că nu aflase că nu îi e el tată.
Şi-a dres glasul şi a schimbat vorba.
— Trebuie să fie învăţată cum să-şi folosească magia, altminteri Meşteşugul îi
poate fura minţile. Ştiu asta din ceea ce m-a învăţat Chivalry.
— Da, trebuie, am recunoscut. A devenit primejdios pentru ea să meargă mai
departe fără să fie instruită. Şi va continua astfel, dacă nu intervenim. Trebuie să
primească lecţii.
— De la tine? s-a grăbit să întrebe.
— De la cineva, am subliniat.
Şi am tăcut amândoi. Am ascultat zgomotul uneltelor care spărgeau crusta de
zăpadă şi gheaţa şi neîncetatul şuier al vântului. Părea un soi de muzică stranie,
în care se strecurau vocile ridicate ale oamenilor când se îndemnau unii pe alţii.
Dar toată lumea a amuţit când am apărut noi pe marginea gropii.
Chade s-a oprit acolo şi le-a vorbit tuturor, explicându-le ce era pulberea lui
explozivă şi cum avea de gând s-o întrebuinţeze. Simţindu-mă ciudat de desprins
de tot ce se petrecea, mi-am plimbat privirea de la o faţă înălţată spre noi la alta,
am văzut îngrijorarea pe chipul lui Web şi privirea intrigată a menestrelului
Cockle. Unii au redevenit copii, dorindu-şi cu entuziasmul unor băieţandri să
încerce ceva cu totul nou. Chade a coborât panta cu oalele lui şi eu l-am urmat
cu ale mele. A inspectat găurile făcute după indicaţiile lui Dutiful şi ale lui
Longwick. A cerut să fie adâncită una şi să se renunţe la alta, care trebuia
înlocuită o gaură nouă, săpată în apropierea intrării în tunelul prăbuşit. Toate se
înşiruiau de-a lungul celei mai adânci spărturi pricinuite de zvârcolirea
dragonului. Chade era de părere că acolo gheaţa se şubrezise cel mai tare şi
pulberea avea să dea cele mai bune rezultate. A ales şase oameni care să facă
focul în oale, şi Burrich a mers încet de la unul la altul, dându-i fiecăruia iască,
cărbuni şi tăciuni din vasul lui cu foc. Pe urmă Chade i-a cerut să iasă din
groapă. El a rămas, a trecut pe îndelete de la un vas cu foc la altul, convingându-
se că toate erau bine puse în găurile lor din gheaţă şi că focul avea să dea naştere
unui strat gros de tăciuni, în care să fie cuibărite apoi vasele cu pulbere. În vreme
ce oamenii aleşi de el se ocupau de focuri, bătrânul sfetnic a repetat de mai multe
ori că ne foloseam de cantităţi mici de pulbere, care nu puteau să-i facă
dragonului niciun rău, dar erau de-ajuns ca să crape gheaţa din jurul lui,
ajutându-l să iasă mai repede la suprafaţă.
Cei şase oameni s-au ridicat pe rând, fiecare când a socotit că focul din vasul său
arde aşa cum trebuie. Chade s-a dus pe rând la fiecare, a mai adăugat cărbuni şi a
trimis omul lângă ceilalţi, pe marginea gropii. Vasele cu pulbere au fost aşezate
pe gheaţă, la câte două palme distanţă de foc. Când în groapă n-am mai rămas
decât noi doi, Chade mi-a spus cu voce scăzută:
— Urc şi eu pe margine. Când îţi fac semn cu capul, du-te repede la vase. Pune-l
pe fiecare în oala care i se potriveşte. Şi grăbeşte-te pe urmă să mi te alături. O să
fie nevoie de ceva timp ca s-ajungă focul la pulbere, dar cred că e cel mai bine să
nu rămâi prea mult aici.
— Aşa cred şi eu.
A şovăit ca şi cum ar fi vrut să mai adauge ceva, apoi a clătinat din cap fără
cuvinte. M-am întrebat din nou dacă nu cumva între ceea ce făcea şi voinţa lui se
dădea o luptă. L-am urmărit cu privirea cât a urcat panta ca să între în rândul
celor care se uitau la mine de pe buza gropii. Am văzut, cu uimire, că toate
zidurile care despărţiseră la început grupul dispăruseră. Oamenii Hetgurdului,
oştenii din gardă şi coteria Harului se amestecaseră. Burrich stătea lângă Chade.
Swift era lângă Web. Motanul lui Civil se instalase cu burta pe gheaţă şi mă
privea curios.
Am respirat adânc, m-am dus la capătul şirului şi am luat primul vas cu pulbere.
L-am lăsat să cadă în prima oală cu foc, şi în jurul lui au sărit scântei. Cu al
doilea s-a întâmplat acelaşi lucru; al treilea a picat într-o poziţie nepotrivită şi a
fost nevoie să-l împing ca să se afunde în flăcări. Al patrulea a ajuns la locul său
cu uşurinţă. Al cincilea s-a înţepenit în gheaţă şi mi s-a părut că s-a scurs un an
până când l-au pus în mişcare ghionturile mele. Dar asta i-a slăbit capacul şi din
el a sărit un strop de pulbere. Am închis din nou vasul şi am îndepărtat pulberea.
Când a ajuns în foc, flăcările i-au lins cu lăcomie partea atinsă de pulbere,
albindu-se şi azvârlind scântei. Al şaselea vas a intrat la fel de uşor ca primul, iar
eu m-am lăsat îmboldit de instinct şi am rupt-o la fugă. Am urcat panta într-un
suflet, către grupul de pe margine. Al cincilea vas a izbucnit brusc într-o jerbă
bubuitoare de flăcări, scântei şi aburi cu iz de sulf. Am auzit în jur icnete de
uimire şi de spaimă, dar, când m-am văzut pe buza gropii, focul avântat în aer s-a
micşorat şi s-a domolit. Vasul în care ardea crăpase cu zgomot şi gheaţa topită
întâlnise focul cu un şuierat.
Când am ajuns lângă el, Chade clătină din cap.
— Ăsta s-a irosit, a spus scurt. Pe boaşele lui El! Aş fi vrut să am mai mult timp
ca să-mi pun pulberea la încercare şi ca să fabric vase potrivite. Pe de altă parte,
gândeşte-te cum a călătorit flacăra prin pulbere ca s-ajungă la grosul ei. Ne-am
putea folosi de asta? Eram convins că pulberea trebuie să fie într-un vas ca să…
Şi a urmat prima explozie. N-a fost pulberea din primul vas. Cred că din al
doilea, pesemne vasul ăla a ars mai repede. Era greu să-ţi dau seama, fiindcă, în
timp ce din fundul gropii au răbufnit aşchii şi bucăţi de gheaţă, căzând în ploaie
asupra noastră, a explodat un alt vas sau poate două în aceeaşi clipă.
Mult mai puternică decât prima, a doua detunătură m-a asurzit. Aşa ceva nu mi
se mai întâmplase niciodată. Aerul însuşi a părut să-mi pălmuiască pielea şi am
avut senzaţia că urechile îmi fuseseră închise în cutii. Ace subţiri de gheaţă mi-
au înţepat faţa. Am clipit, gândindu-mă că orbisem, dar în aer atârna un val de
zăpadă de o fineţe incredibilă.
În jurul meu, bărbaţii ţipau, voci groase scoteau strigăte de furie şi de spaimă, în
timp ce se retrăgea toată lumea de lângă groapă. Îngrozit, motanul lui Civil a
trecut pe lângă mine în trombă, urmat de stăpânul său înnebunit. Dinspre
dragonul îngropat s-a înălţat un val de furie.
Ne străduim să te eliberăm! i-am transmis prin Meşteşug, dar n-am primit niciun
răspuns.
Încă lângă mine, Burrich m-a prins de umăr şi s-a uitat în jur cu disperare, cu
faţa schimonosită de panică.
L-am luat de braţ, ca să-l conduc mai departe de buza gropii, dar s-a desprins de
mine răsucindu-se.
— Swift! Unde e băiatul meu? a strigat, în timp de următoarea explozie a trimis
pământul să ne izbească tălpile.
M-am pomenit în genunchi, cu Burrich întins pe burtă lângă mine. Aerul era
gros de ace cristaline purtate de vânt, şi Burrich a părut să se înăbuşe şi a scuipat
înainte de a striga din nou:
— Swift! Swift, unde eşti, băiete?
— Aici, tati! i-a răspuns strigătul băiatului, care a alergat spre noi prin pâclă şi i
s-a aruncat în braţe. Avea ochii măriţi de spaimă.
— Slavă Edei, eşti teafăr! Rămâi lângă mine. Afurisiţi să fie ochii mei. Fitz, ce
se petrece? Mă aşteptam la flăcări, scântei şi fum, nu la asta. Ce-a făcut nebunul?
— E ca atunci când pocneşte un buştean în foc, Burrich, nimic mai mult.
Pulberea a explodat şi a spart gheaţa din jur. Nu credeam c-o să fie chiar aşa, dar
s-a terminat. Linişteşte-te.
Dar, chiar în timp ce rosteam cuvintele, încercând să mă calmez pe mine însumi
în aceeaşi măsură, pământul ni s-a ridicat din nou sub picioare. Şi, în aceeaşi
clipă, un gând furios mi-a atacat mintea.
O să plătiţi, viermi trădători! O să vă curgă sângele, câte o găleată pentru
fiecare solz smuls din pielea lui. Sosesc! Mânia Tintagliei se revarsă asupra
voastră! O să muriţi cu toţii!
— Încercăm să-l ajutăm, nu să-l rănim! mi-a trimis mesajul cu toată forţa, prin
Meşteşug şi prin Har, rostindu-i în acelaşi timp cu glas tare.
Tintaglia n-a răspuns.
Dar, după ce am clipit, scăpând de fărâmele de gheaţă care mi se lipiseră de
gene, orbindu-mă, şi m-am uitat în groapă, am văzut ceva mişcându-se acolo.
Rafalele de cristale de gheaţă în cădere îl ascundeau, dar, printre ele, ceva negru
se zbătea şi se ridica, înălţându-se deasupra valului de pâclă albă ca o balenă
care sparge suprafaţa mării. Am auzit gheaţa sfărâmându-se cu scrâşnete şi
pocnete şi până la mine a ajuns un miros, o duhoare de carne stătută şi murdară,
un iz de reptilă. M-am grăbit să mă ridic în picioare, m-am apropiat de marginea
gropii şi m-am uitat în ea.
Acolo, jos, se purta cu încetineală o luptă de proporţii gigantice. Se vedeau părţi
din spatele sfrijit al dragonului. Coada i se sălta şi i se răsucea, aproape părând o
creatură independentă, zbătându-se ca să-şi scoată din gheaţă vârful biciuitor.
Una dintre labele imense din spate era liberă şi ghearele crescute peste măsură
săpau şanţuri adânci în gheaţă în timp ce de mult-captivul dragon se străduia să-
şi scoată la lumină tot trupul. Bucăţi de gheaţă au zburat în toate părţile când i s-
a înălţat o aripă, ca pânza zdrenţuită a unei corăbii abandonate. A fluturat cu
disperare, şi mirosul de animal bolnav m-a sufocat. Icefyre se zbătea, cu gâtul şi
capul încă prizoniere într-un sloi. Pe când ceaţa de fărâme de gheaţă cobora,
aşternându-se, oamenii răzleţiţi s-au întors pe buza gropii şi s-au uitat în jos, unii
cu gura căscată şi alţii transfiguraţi de spaimă. Faţa lui Chade era un întreg
tablou. Dar nu izbuteam să-mi dau seama dacă înfăţişa veneraţia faţă de puterea
distrugătoare a pulberii sale sau faţă de mărimea creaturii pe care reuşise s-o
elibereze pe jumătate.
Burrich a vorbit primul.
— Bietul animal!
Şi-a ridicat amândouă mâinile, cu degetele depărtate, şi le-a împins uşor în aerul
din faţa lui. Ce des îl văzusem făcând acelaşi gest când se apropia de un cal
neliniştit! În clipa aceea, m-am întrebat dacă din palmele lui pornea, liniştitor,
îndemnul la calm. Şi-a înălţat brusc glasul.
— Are nevoie de ajutorul nostru. Luaţi lopeţile şi târnăcoapele, dar vreau să le
mânuiţi cu multă grijă. Acum e mai uşor să-i facă rău decât să-l ajute. Nu-i
încurajaţi să se zvârcolească.
S-a apropiat de groapă împleticindu-se, cu o mână încleştată de umărul lui Swift
şi cu cealaltă întinsă în faţă.
— Calm, calm, acolo, jos! striga, şi cuvintele lui, încărcate cu puterea liniştitoare
a Harului, erau pentru dragon. Linişteşte-te. Nu te mai zvârcoli, n-o să izbuteşti
decât să-ţi faci rău. Sau să ne faci rău nouă. Stai liniştit. O să te ajutăm.
Am fost din nou conştient de valul de alinare care-i însoţea vorbele. Se părea că
îl simţise şi dragonul. Sau poate că doar oboseala l-a făcut să se zbată din ce în
ce mai puţin, până a încetat cu desăvârşire.
— Atenţie, omule, ai ajuns la marginea gropii. Rampa e acolo. Swift, condu-l pe
tatăl tău jos. O s-avem nevoie de el.
Fruntea lui Web sângera, cu pielea crestată în treacăt de o bucată de gheaţă. A
trecut pe lângă noi cu paşi mari, cu o lopată în mână, fără să se sinchisească de
propria rană. Mi-am dat pentru prima dată seama că explozia îi rănise pe unii
dintre noi. Un om de-al Hetgurdului zăcea în zăpadă, inconştient, cu sânge
prelingându-i-se din nas şi din urechi. Unul dintre tovarăşii săi era îngenuncheat
alături, părând năucit. Civil îşi prinsese motanul, care şuiera, zbătându-se în
strânsoarea lui stângace, în timp ce se străduia să-l liniştească. M-am uitat după
Dutiful şi l-am văzut deja grăbindu-se să coboare către dragonul captiv,
folosindu-se de o rangă în chip de baston ajutător. Fundul gropii se spărsese şi
mă ducea cu gândul la sloiurile plutitoare de pe o mare agitată.
— Fii prudent, prinţul meu! Dragonul poate fi periculos! a strigat Chade în urma
lui, începând la rândul său să coboare.
Înzestraţi cu Har sau nu, oamenii s-au adunat în jurul creaturii captive şi s-au
apucat să îndepărteze bucăţile de gheaţă. Erau în primejdie, pentru că Icefyre
continua să se încordeze şi să tresalte, încercând să se elibereze.
Duhoarea era groaznică. Reptila somnolentă şi lihnită de foame împuţea aerul.
Dar pe Burrich n-a părut să-l deranjeze când s-a apropiat şi şi-a pus palmele
liniştitoare pe solzii negri de pe spatele ei.
— Linişteşte-te! Nu te mai zvârcoli până când nu îndepărtăm bucăţile de gheaţă
din jurul tău. Dacă-ţi frângi acum o aripă n-o să te-ajute cu nimic.
Icefyre s-a liniştit. Şi nu Meşteşugul, ci Harul m-a făcut conştient că intrase în
panică, simţind că se sufoca. Mi-am dat seama şi că îşi îndreptase atenţia în altă
parte şi am bănuit că izbutise să comunice cu Tintaglia. Am sperat că-i spune cât
ne străduim să-l ajutăm.
— Trebuie să-i eliberăm capul. N-are destul aer ca să se lupte cu gheaţa, a zis
Burrich, când am ajuns mai aproape.
— Ştiu. Simt şi eu. Am încercat să nu rânjesc când am adăugat: Am Har, doar
ştii.
Nu-mi dădusem seama că Swift mă poate auzi. Poate din pricină că încă îmi mai
ţiuiau urechile vorbisem mai tare decât credeam. Dar băiatul s-a holbat la mine,
sorbindu-mă din ochi cu o atenţie lacomă.
— Atunci chiar eşti Fitzchivalry, Bastardul cu Har. Şi e adevărat că te-a crescut
tata, în grajduri?
Vocea lui avea un ritm straniu, ca şi cum ar fi descoperit brusc, în familia sa, o
legătură cu ceva faimos, legendar. Şi am presupus că exact despre asta era vorba,
dar încântarea lui mi s-a părut nesănătoasă.
Am răspuns aproape într-un glas cu Burrich.
— Vorbim mai târziu despre asta.
Swift ne-a privit cu gura căscată şi a râs scurt, sugrumat.
— Îndepărtaţi gheaţa desprinsă din jurul umărului său stâng! a strigat Web, în
trecere pe lângă noi, şi băiatul s-a grăbit să-i dea ascultare, aidoma tuturor
celorlalţi.
Dar maestrul Harului s-a oprit în spatele nostru, cu un târnăcop în mână. L-a
reţinut pe Swift lângă el cu un gest brusc. Pe urmă i-a spus lui Burrich, cu voce
scăzută:
— Niciunul dintre voi n-o să poată lăsa totul pe mai târziu la nesfârşit. Va veni o
vreme când veţi fi amândoi nevoiţi să-i daţi explicaţii băiatului.
Însă cuvintele lui nu ascundeau o mustrare şi am avut impresia că le-a rostit cu
un mic zâmbet în colţul buzelor. S-a înclinat în faţa lui Burrich şi a continuat:
— Iartă-mă dacă îţi aduc vreo ofensă. Ştiu că văzul te lasă, dar spatele şi umerii
tăi par încă puternici. Dacă te călăuzeşte fiul tău, ne-ai putea ajuta să tragem
sania încărcată cu bucăţi de gheaţă din locul unde săpăm. Vrei?
Am crezut că Burrich o să refuze. Ştiam că încă mai prefera să stea departe de
Web şi de tot ce reprezenta. Dar rugămintea fusese curtenitoare, iar el putea fi
într-adevăr de mare ajutor. Îmi imaginam cât suferea stând cu braţele încrucişate
lângă un animal captiv în vreme ce alţii trudeau din greu ca să-l elibereze. În
plus, propunerea lui Web i-l lăsa pe Swift alături, sub autoritatea paternă. L-am
văzut pe Burrich făcând un compromis delicat. Nu i-a vorbit lui Web, ci lui
Swift.
— Du-mă la sanie, băiete, şi să ne punem spinările la muncă!
Am rămas singur după ce tatăl şi fiul au plecat să îndeplinească rugămintea lui
Web. I-am privit prinzând în mâini hamurile saniei, alături de Civil şi Cockle. S-
au aplecat şi s-au încordat cu toţii şi, în ciuda piciorului său beteag, muşchii lui
Burrich au fost de cel mai mare folos. Sania încărcată a început să urce rampa
către ieşirea din groapă. Cei doi fuseseră aduşi cu măiestrie alături, şi cred că
asta îl încânta pe Burrich la fel de mult cât îl nemulţumea pe Swift. Oare Web
încerca să repare ruptura dintre ei, aşa cum se străduia şi să-l facă pe Burrich să
privească Harul cu mai multă bunăvoinţă?
Încă mă mai gândeam la toate variantele posibile când s-a dezlănţuit ultima
explozie.
Privind în urmă, cred că focul lăsat din neglijenţă aprins când mă retrăsesem de
deasupra capului dragonului continuase să ardă.
Oare mistuise în cele din urmă pieile pe care fusese făcut şi ajunsese la sticla cu
ulei şi la vasul cu pulbere? Sau uleiul se vărsase mai înainte, când exploziile
răsturnaseră sticla pe piei, lângă pulbere şi lângă oala în care ardea focul? Am
petrecut mult timp punându-mi aceste întrebări nefolositoare.
Era o cantitate mai mare de pulbere, pregătită ca să ucidă. Explozia a aruncat în
aer, la mare înălţime, acoperişul de gheaţă al tunelului şi, în acelaşi timp, a
azvârlit bucăţile de gheaţă deja desprinse din gura lui către groapa în care lucram
cu toţii. Oamenii şi gheaţa au fost săltaţi de la pământ de suflul exploziei. Eu am
fost azvârlit în cealaltă parte a gropii. În urma detunăturii, aşchii de gheaţă mai
ascuţite decât săgeţile s-au prăvălit în ploaie, rănindu-i pe unii dintre noi. Am
simţit bolovanii de gheaţă căzând, dar în faţa mea totul era alb. Am crezut că
orbisem şi surzisem deopotrivă. Pe urmă pulberea de gheaţă fină a început să se
aştearnă, dezvăluind un haos cufundat în tăcere. L-am văzut pe Web
împleticindu-se pe lângă mine, cu mâinile apăsate pe urechi. L-am văzut pe
insularul din Tribul Vulturului căzut grămadă, strivit sub bucăţi enorme de
gheaţă. Am văzut oameni ţipând, dar nu i-am auzit. M-am întrebat dacă o să mai
aud ceva vreodată.
Mi-am ridicat privirea şi i-am zărit pe Chade şi Dutiful Uitându-se în jos,
îngroziţi. Nu fuseseră în groapă şi, o clipă mai târziu, mi-am dat seama că şi toţi
cei care trăgeau sania fuseseră probabil feriţi de cele mai periculoase urmări ale
exploziei. Dar, tocmai când îmi adunasem picioarele sub mine şi trăsesem
concluzia că n-am niciun os rupt, am simţit o a doua zguduitură. Gheaţa s-a
mişcat sub mine, bucăţi din ea mi s-au înălţat sub picioare, au apărut mai multe
crăpături noi şi s-au lărgit dintr-odată. Deasupra bucăţilor de gheaţă spartă s-a
înălţat o movilă neagră.
Liber!
Era cel mai coerent gând pe care-l primisem până atunci de la Icefyre, dar era
mai mult un sentiment de triumf decât un cuvânt.
Enormul său cap negru a fost ridicat de un gât şerpuitor. Pe jumătate deschise,
aripile i-au servit drept labe în plus când s-a săltat deasupra gheţii, cu bucăţi din
ea încă lipite de sine. La vederea trupului său captiv vreme îndelungată mi s-a
făcut milă, în toiul groazei trezite de soarta oamenilor din jur. Aproape că nu mai
avea carne pe oase, iar lui pielea solzoasă era zdrenţuită şi atârna ca un veşmânt
prost croit. Când şi-a întins aripile, am văzut că erau pline de rupturi şi de găuri,
ca o haină frumoasă străpunsă de mărăcini.
S-a ridicat din gheaţă cu greutate, oprindu-se de mai multe ori ca să urle şi ca să
se zbată, până ce şi-a eliberat o labă şi un vârf de aripă. Nu se sinchisea de
oamenii care zăceau uluiţi în jurul lui, dar asta nu m-a liniştit, fiindcă senzaţia lui
de foame cumplită, apărută brusc, radia din el ca un val de căldură. Pentru prima
oară, am ştiu, instinctiv, că sunt prada unui animal cu mult mai mare. Cuvintele
mele n-ar fi avut asupra gândurilor lui mai mult efect decât spaima nebună a
unui iepure asupra gândurilor unui lup. Eu şi Ochi Întunecaţi nu încercaserăm
niciodată să vorbim cu mâncarea noastră cât mai era încă vie; nici creatura aia n-
ar fi făcut-o.
— Bufonule, am gemut, ce ai eliberat în lumea noastră?
Dragonul s-a mai avântat o dată, clătinându-se, şi s-a săltat cu totul deasupra
gheţii prăvălite. Mărimea lui a devenit cu atât mai impresionantă. În timp ce-şi
proptea labele pe ruinele alunecătoare ale fostului său mormânt, şi-a scos şi
coada din gheaţă. A apărut şi a tot apărut, incredibil de lungă, până când a ajuns
să stea în jurul lui, pe sloiurile sfărâmate, părând cureaua curbată a unui bici.
Icefyre şi-a azvârlit brusc capul pe spate şi a scos un urlet sălbatic, început ca un
muget gros pentru a se preschimba într-un ţipăt din ce în ce mai înalt, până când
urechile mele n-au mai putut să-l perceapă. Dar era primul sunet pe care-l
auzeam după explozie şi, când mi-a zdruncinat plămânii, am crezut că trezise în
mine un nou simţ.
Pe urmă i-am văzut nările lărgindu-se, şi capul triunghiular i-a coborât spre
trupul Vulturului. Omul era mort, dar ceea ce urma să i se întâmple m-a îngrozit.
Dragonul l-a adulmecat, apoi l-a scos de sub bolovanii de gheaţă care îl
striviseră. L-a prins cu grijă între buze, l-a săltat şi l-a scuturat de gheaţa care
rămăsese agăţată de el, cum scutura Ochi întunecaţi frunzele uscate de pe un
peşte. Dragonul a mâncat la fel ca un pescăruş, azvârlind carnea care fusese un
om în aer şi căscându-şi apoi botul, astfel încât trupul în cădere să-i între pe
jumătate în gâtlej înainte de a-l înghiţi lacom. Şi insularul din Tribul Vulturului
n-a mai fost nimic altceva decât un cocoloş în alunecare printr-un gâtlej lung.
Lupul din mine nu l-a condamnat: un om mort putea fi considerat o halcă de
carne şi dragonul nu făcuse nimic altceva decât să mănânce un stârv. O făcusem
eu însumi la vreme de mare foamete, când furasem cu încântare o parte din
prada unui urs adormit după ce să îndopase pe săturate. Însă Vulturul fusese om,
fusese conducătorul altor oameni, mâncase alături de mine şi îi întâlnisem
privirea pe deasupra focului. În lumea în care a devenit, pe neaşteptate, nimic
mai mult decât hrană pentru creatura pe care o treziserăm, totul s-a întors cu
susul în jos.
În clipa aceea am înţeles, vag, în ce gigantică măsură reordonase lucrurile
acţiunea noastră. Icefyre nu era un dragon de piatră, impregnat cu sufletele unor
eroi şi trezit ca să ne salveze. Era o creatură imensă, din carne şi oase, cu poftele
şi nevoile sale, pe care dorea să şi le satisfacă pentru a supravieţui ea însăşi, fără
să-i pese cât i-ar fi costat asta pe oameni.
Mi-am ridicat privirea năucită, căutând o cale de scăpare. Nu mă aflam chiar în
faţa lui Icefyre, dar mă număram printre cele mai la îndemână prăzi. Am fost
şocat la vederea unor oameni însângeraţi, care se apropiaseră clătinându-se pe
picioare de marginile gropii, unde se înşiruiseră şi ca să se uite şocaţi în jos, la
ceea ce eliberaseră. Burrich era acolo, cu mâna încleştată de umărul lui Swift,
era şi Cockle, privind cu ochi lacomi, de menestrel, era şi Civil. Lângă el, cu
fiecare fir de păr zbârlit, motanul părea de două ori mai mare. Pe Chade şi
Dutiful i-am căutat zadarnic cu privirea, şi m-am temut că muriseră. Nu departe
de mine, am văzut un picior încălţat cu o cizmă şi am sperat că, sub zăpada
răvăşită, restul trupului era încă ataşat de el. Cine o fi fost? Am văzut braţul lui
Swift ridicându-se, cu un deget îndreptat cu disperare spre mine în timp ce îi
spunea ceva lui Burrich, şi prostul ăla şi-a mişcat buzele şi am ştiut ce cuvinte
striga:
— Fitz! Fitz, ieşi de-acolo, fugi!
Şi dragonul s-a întors către sunet. I-am văzut ochii ca două vârtejuri de argintiu
şi negru aţintindu-se asupra omului care mă crescuse, i-am văzut capul
înălţându-se în vârful gâtului lung.
— Nu! am urlat, dar propriul cuvânt mi-a ajuns la urechi ca o şoaptă.
Burrich a apărut să-şi dea seama că atrăsese atenţia lui Icefyre asupra sa, fiindcă
l-a îmbrâncit pe Swift cu violenţă, trimiţându-l cu faţa în jos în zăpadă. Şi s-a
întors să înfrunte dragonul cu mâinile goale.
Pe urmă m-a trântit o nouă zdruncinătură. Gheaţa a părut să se surpe dintr-odată
sub mine. Şi Icefyre s-a străduit brusc să rămână pe picioare. Şi-a întins larg
aripile zdrenţuite şi s-a prins cu ghearele de buza gropii. Oamenii au fugit din
faţa lui când a zgâriat marginea, săltându-se apoi deasupra ei. În timp ce o făcea,
gheaţa pe care stătuse s-a prăvălit în gol. M-am agăţat de marginea surpăturii şi o
parte din mintea mea a înţeles brusc ce se întâmplase. Şubrezit de zvârcolirile cu
care încercase dragonul să se elibereze, şi poate şi de explozia pulberii lui
Chade, tavanul marii săli a tronului Femeii Palide se prăbuşea peste ea.
Am sperat, cu cruzime, c-o să fie strivită sub dărâmături. M-am uitat în jos, la
bucăţile de gheaţă în cădere, ca o ploaie de bolovani grei revărsată asupra
palatului de dedesubt. M-am întrebat dacă nu era cu putinţă să apară o
deschidere către încăperea de jos, dacă n-aş fi putut pătrunde prin ea,
supravieţuindu-i unei căderi prin cascada de sloiuri, şi dacă n-aş fi izbutit cumva
să-l eliberez pe Bufon, cât mai trăia încă. Dar era mult mai probabil ca tavanul
surpat să umple sala, distrugând-o. O moarte rapidă pentru el, a spus o parte din
mine, dar am strigat din toate puterile:
— Nu! Nu, nu, nu! Preaiubitule Bufon! Nu!
Ca un răspuns la strigătul meu, în gheaţa de sub mine s-a mişcat ceva. Am privit-
o cu ochii holbaţi, neizbutind să înţeleg ce putea avea atâta putere încât să se
agite, tresăltând sub avalanşă. Mişcarea a încetat.
Mi-am încleştat degetele de marginea de gheaţă şi am ţipat, şocat, când m-a prins
Dutiful de încheietura mâinii.
— Vino sus! a urlat la mine, şi am ştiut dintr-odată că mă mai strigase şi înainte,
încercând să-mi abată atenţia de la căderea de gheaţă şi de la dragonul care se
străduia să iasă din groapă.
Şi Icefyre aproape că izbutise. Toată lumea părea să fi fugit, n-am mai văzut
decât două trupuri fără viaţă şi n-am putut să-mi dau seama ale cui erau.
M-am agăţat de Dutiful, atârnând de el cu toată greutatea, şi a gemut, proptindu-
se bine deasupra gropii ca să mă pot târî pe peretele ei şi să ies.
— Unde e Chade? Trebuie să fugim! i-am strigat.
A făcut un gest larg, care ar fi putut însemna că toţi ceilalţi fugiseră deja în josul
dealului, către tabără. Pe urmă a căscat gura, tot mai mult şi mai mult, şi ochii i-
au ieşit din orbite de groază. M-am răsucit ca să privesc peste umăr, fiindcă se
uita în jos, în groapă. Pe fundul ei acoperit de gheaţa surpată, agitându-se ca să
iasă la suprafaţă aidoma unui broscoi trezit din hibernare, era dragonul Femeii
Palide. Însufleţirea nu-i dăruise niciun strop de graţie. Numeroasele vieţi
discordante se îngrămădeau în aceeaşi creatură grosolan sculptată, de o culoare
cenuşie noroioasă, ca a lutului nears. Harul meu a simţit în ea urletul foamei. O
mistuia pe dinăuntru şi am ştiut c-o să devoreze tot ce-o să-i iasă în cale. Pe
urmă m-a izbit suflarea Meşteşugului său şi m-am retras din faţa ei. Nu era
simpla foame a unei fiare nesăţioase. Personalitatea unui bărbat izbutise să
domine monstrul care urla sub noi, bălăcindu-se în zăpadă şi gheaţă sfărâmată.
Am ştiu că Femeia Palidă îl azvârlise în dragonul ei de piatră, într-o ultimă
strădanie disperată de a-l trezi. Şi îl trezise.
Soseşte Rawbread! Vin să subjug, să ucid şi să devorez! Mi-e foame de carne de
ţărănoi. Azi răzbunarea va fi a mea! Privirea i s-a oprit asupra lui Icefyre.
Dragon al celor Şase Ducate, asta e ziua morţii tale!
S-a întins, şi ghearele imense i s-au încleştat de coada lui Icefyre. Pe urmă s-a
proptit pe labele butucănoase şi a început să-l tragă pe dragonul negru după el,
înapoi, în groapă.
Capitolul 25
DRAGONI
În timpul Războiului Corăbiilor Roşii, multe case ale mamelor le-au plătit lui
Kebal Rawbread şi Femeii Palide, sub forma sacrificiului bărbaţilor din stirpea
lor, un tribut pe care n-ar fi vrut să-l dea. Dacă refuzau să-şi lase războinicii să
se adune în jurul lui Rawbread, pedeapsa era ceea ce se numeşte în cele Şase
Ducate preschimbare în neoameni. Şi asta li se întâmpla mai ales femeilor şi
fetelor din triburi. Iar bărbaţii rămâneau într-o încurcătură din care nu se putea
ieşi. Femeile devenite neoameni erau o ruşine şi o dezonoare pentru trib, însă
nicio casă a mamelor nu-i putea îngădui unuia dintre bărbaţii săi să ucidă o
femeie fără să-şi atragă aceeaşi soartă. Pentru bărbaţi era de preferat să se
îmbarce ca războinici ai lui Rawbread în loc să rişte distrugerea întregului lor
trib. Dar cei întorşi în cele din urmă acasă nu mai erau aceeaşi oameni. După
război, mulţi au părut să moară în somn. Unii spun că au fost otrăviţi de femeile
din casa mamelor lor, pentru că nu mai aveau spiritul unor fii virtuoşi.
COCKLE, Scurtă Istorie a
Corăbiilor Roşii din Insulele Străine

Din cerul fără nori s-a prăvălit un fulger albastru şi argintiu. Tintaglia s-a
năpustit direct în groapă, toată numai coadă biciuitoare şi cap în zbor de săgeată,
cu botul larg căscat dezvăluind şiruri de dinţi ca tot atâtea pumnale. S-a oprit în
spinarea dragonului care fusese Kebal Rawbread ca o pisică furioasă şi fălcile i
s-au închis în jurul gâtului lui, chiar sub capul butucănos. Ghearele i-au scrâşnit
şi i-au zăngănit pe solzii lui, într-o strădanie de a se prinde zdravăn şi de a
rămâne deasupra. Şocul atacului a abătut atenţia lui Rawbread de la Icefyre. Şi-a
căscat botul ca să urle şi dragonul negru s-a îndepărtat cu o zvâcnire.
Pleacă de lângă el. Caţără-te, ieşi şi zboară. Nu încerca să le lupţi cu ăsta pe
pământ!
Sunetele veneau de la Tintaglia. Nu erau un limbaj, dar purtau în ele un înţeles
care nu mi-a scăpat. Nu cred că toţi oamenii îi pricepeau spusele. Iar Icefyre ştia,
cu siguranţă, că îi vorbeşte lui, şi i-a răspuns cu un strigăt, deşi cred că nu
desluşise întreaga semnificaţie a mesajului. Probabil că întâlnirile noastre de
până atunci mă ajutau s-o înţeleg pe Tintaglia cel mai bine. Oricare ar fi fost
motivul, l-am văzut pe zdrenţuitul Icefyre căţărându-se pe marginea gropii şi
îndepărtându-se de coada biciuitoare a dragonului adevărat şi de dragonul de
piatră de sub el. Ştiam că Tintaglia n-o să-l poate ţine pe Rawbread prea mult pe
loc. Era femelă şi bănuiam că era cu mult mai mică decât Icefyre ca urmare a
deosebirilor dintre sexe fireşti pentru specia lor.
Dragonul de piatră era masiv şi diform, grosolan pe când ea era delicată şi suplă,
greoi pe când ea era sprintenă. În comparaţie cu Rawbread, era un şoim de
vânătoare care înfruntă un bivol. Era viteza încarnată, totuşi nu-i putea face
niciun rău. Dinţii ei i se înfipseseră în gât, dar n-am văzut scurgându-se niciun
strop de sânge. Ghearele puternice ale labelor ei din spate nu lăsau în urmă, pe
trupul lui, decât dâre albe, cum se întâmplă când zgârie un copil o piatră cu o
alta. Nu păreau să-l rănească. S-a scuturat din toate puterile, încercând să scape
de Tintaglia, dar ea se ţinea bine, atacându-l zadarnic cu arme care nu-i făceau
niciun rău. Ghearele ei erau la unghiile unei femei care încearcă să sfâşie armura
de piele a unui războinic. M-am întrebat dacă în el exista sânge care să fie vărsat.
Sau nu era decât piatră însufleţită prin puterea voinţei?
Şi ce putea să-l ucidă? Dacă pielea lui nu putea fi străpunsă de o creatură
puternică, ca Tintaglia, ce îl putea opri?
Rawbread emana Meşteşug în valuri. Simţeam nedumerirea şi ciuda cu care se
străduia să se înveţe cu trupul lui puternic, dar stângaci. Fusese însufleţit, dar
era, cumva, neterminat. Picioarele i se zbuciumau în gheaţa spartă, fără să-l ajute
să iasă din groapă. Şi-a întins cu stângăcie o aripă, dar n-a părut în stare s-o
fluture, şi nici măcar să şi-o aducă înapoi, lângă trup. Biciuia aerul, azvârlindu-şi
greoi capul într-o parte şi în alta, într-o zadarnică încercare de a scăpa de femela
înverşunată.
Ochii argintii ai Tintagliei s-au îndreptat spre Icefyre, să vadă ce izbutise să facă.
Dragonul negru oferea un spectacol jalnic. Se săltase afară din groapă. Când şi-a
regăsit echilibrul, săltându-se pe picioarele din spate, ravagiile făcute de lunga
lui şedere în învelişul de gheaţă au devenit cu mult mai vizibile. Prin pielea
solzoasă îi atârna, lăsând să se vadă conturul osului din centrul pieptului. Mă
ducea cu gândul la un stârv de pasăre mâncat de furnici. Şi-a săltat aripile
zdrenţuite, deschizându-le larg. Când le-a fluturat, de probă, m-a izbit un val de
duhoare de animal bolnav. Şi-a unduit gâtul lung şi a lovit de mai multe ori cu
coada, ca un om care încearcă să-şi găsească mai bine locul în hainele ce i-au
rămas mici de mult. Părea să facă totul pe îndelete, ca şi cum lupta din groapă n-
ar fi avut nicio legătură cu el. Şi-a plimbat botul peste aripi, cu gesturi de pasăre
care se ciuguleşte. Pe urmă şi le-a întins şi le-a scuturat, cum îşi rearanjează un
corb penele după ce a făcut-o pe cerşetorul. Le-a fluturat o dată, încet, apoi încă
o dată, iar a treia oară şi le-a coborât cu o forţă care a spulberat zăpada în timp ce
vântul şuiera strecurându-se prin rupturile lor. S-a sprijinit brusc pe ele, cu
muşchii picioarelor din spate împungându-l în faţă şi în sus. S-a avântat greoi, ca
o pasăre de mare stângace, dar, odată ce i s-au desprins ghearele pe gheaţă, a
părut eliberat din legăturile ei. A început să se înalţe tot mai sus.
Am întrezărit-o pe Risk descriind cercuri largi deasupra noastră şi m-am întrebat
ce simţea la vederea unei creaturi de o asemenea imensitate, care urca spre ea.
Părând să fi tras concluzia că stângaciul dragon de piatră nu mai putea fi un
pericol pentru Icefyre, Tintaglia i-a dat brusc drumul şi a sărit în sus, sprintenă ca
o şopârlă. Aripile ei argintii-albăstrui s-au întins cu graţie şi, după două fluturări,
a început să se înalţe în văzduh.
Rawbread a părut să-şi dea seama cu întârziere că nu-l mai ataca nimeni. Şi-a
aruncat capul pe spate, urlându-şi ura către noi, apoi şi-a întins gâtul, mai scurt şi
mai gros decât al unui dragon adevărat, ca să-şi îndrepte spre cer un ochi de
culoarea nămolului. Din gâtlej s-a înălţat un soi de huruit bolborositor.
Femeia Palidă i-a trimis un mesaj care avea forţa furiei. Nu eram eu ţinta
gândului ei şi i l-am simţit doar măturându-mă în treacăt, dar nu mi-a fost greu
să-l înţeleg. Meşteşugul ei părea să-şi fi pierdut din putere, de parcă eliberarea
dragonului ar fi istovit-o. Îşi împingea gândurile printr-o mocirlă de durere.
Omoară dragonii, omoară unul sau pe amândoi, dar măcar unul! Nu te sinchisi
de oameni. Nu sunt în stare să-ţi facă niciun rău. Mai târziu o să-i poţi devora
după bunul tău plac. Însă acum răzbună-te pe cele Şase Ducate. Omoară-le
dragonii, Rawbread!
Şi, în aceeaşi clipă, el şi-a întors capul masiv, căscându-şi botul către coada
Tintagliei şi prinzându-i între fălcile lui de piatră vârful care se legăna în aer. A
smucit-o, preschimbându-i zborul graţios într-o cădere dezlânată. Ea a ţipat, şi l-
am văzut pe Icefyre înclinându-şi aripile, apoi i-am simţit privirea plimbându-se
asupra luptei de pe gheaţă. S-a lăsat pe-o parte, apoi a plonjat brusc. Dragonul de
piatră descoperise în sfârşit cum să-şi întindă aripile şi le-a folosit mai întâi ca s-
o oprească pe Tintaglia din zbor, dar, în timpul acelui efort stângaci, a părut să-şi
dea vag seama cum îl mai puteau ajuta. Fără să scape nicio clipă din bot coada
femelei, şi le-a fluturat sălbatic, făcând salturi neizbutite în aer. Zbătându-se tot
timpul în strânsoarea lui, regina-dragon a zvâcnit de fiecare dată ca un zmeu de
hârtie legat de un arc. A scos un strigăt subţire, ca un scrâşnet de sabie smulsă
brusc din teacă, şi s-a arcuit pe neaşteptate, întorcându-se ca să-şi atace
atacatorul. Dar a fost o greşeală. În ciuda mărimii ei impresionante, părea un
fluture care se bate cu o şopârlă. Vântul stârnit de aripile ei agitate frenetic mi-a
azvârlit în faţă un val de zăpadă îngheţată mărunţită şi m-a trântit la pământ, dar
nu l-a impresionat câtuşi de puţin pe Rawbread. A pocnit-o cu aripile lui grele,
dându-i lovituri cumplite care-i plesneau pielea aidoma ciocanelor din abatoare.
Avea s-o ucidă.
O clipă mai târziu, am înţeles care ar fi fost urmările acestei fapte. Femeia Palidă
ar fi învins totuşi. În pofida tuturor celor întâmplate, ar fi pus capăt existenţei
dragonilor în lume. Şi niciun om nu mai putea să intervină. Dacă ghearele
Tintagliei nu izbutiseră nici măcar să cresteze pielea monstrului de piatră, cum l-
ar fi putut vătăma oricare dintre armele noastre?
O clipă s-a lungit cât o viaţă. Mi-am dat seama că prinţul stătea înlemnit lângă
mine şi mi-am blestemat prostia. L-am zgâlţâit şi am zbierat:
— Ieşi de-aici! Nu mai putem face nimic! Fugi!
Dar a rămas nemişcat, cu gura căscată, urmărind transfigurat lupta purtată în faţa
ochilor noştri.
Apoi s-a năpustit Icefyre, ca un fulger negru. Trupul lui enorm a izbit dragonul
de piatră cu o forţă care a zguduit pământul ca o explozie de-a lui Chade. Nici
eu, nici Dutiful nu ne-am mai putut ţine pe picioare. Când am izbutit să mă salt
în genunchi şi mi s-a limpezit vederea, Tintaglia ieşise din învălmăşeală. Se
îndepărta încet, târându-şi labele şi aripile pe gheaţă. Zăpada fumega când o
atingea sângele ei gros. Harul meu simţea durerea revărsându-i-se în valuri.
Probabil că nu mai avusese niciodată parte de o asemenea suferinţă; era năucită
de indignare şi de spaimă.
Nu mi-a venit să-mi cred ochilor când cei doi masculi încleştaţi în luptă s-au
înălţat din groapa cu gheaţă surpată lovindu-se cu ghearele şi fluturându-şi
aripile. Izbeau aerul cu o forţă care ne-a trântit pe mine şi pe prinţ în genunchi, în
repetate rânduri, în vreme ce ne clătinam pe picioare, încercând să ne îndepărtăm
de locul luptei.
— Dacă stai prea mult sub umbra unui dragon de piatră, rişti să devii neom! i-am
strigat lui Dutiful, târându-l după mine. Trebuie să fugim!
Pe urmă puterea vântului stârnit de aripile celor doi s-a micşorat. Prinţul şi-a
continuat mersul împleticit când l-am împins înaintea mea, însă eu m-am oprit şi
m-am uitat în urmă. Şi în sus.
Încleştaţi în luptă, dragonii continuau să se înalţe, dând din aripi aproape la
unison. Păreau prinşi într-un dans straniu, unduitor, cu ghearele căutând să se
împlânte şi cu capetele năpustindu-li-se iarăşi şi iarăşi, în atacuri şerpeşti. Dar
erau ridicaţi mai degrabă de forţa aripilor ponosite ale lui Icefyre decât de
strădaniile dragonului de piatră. Agăţaţi unul de altul, s-au înălţat urlând până
când n-am mai văzut decât două siluete negre pe fundalul cerului albastru.
— Fitz! Uite!
Pentru urechile mele maltratate, care ţiuiau, strigătul lui Dutiful nu era decât o
şoaptă, dar felul în care m-a zgâlţâit n-avea cum să nu-mi atragă atenţia. Idiotul
se întorsese. Şi arăta cu degetul către groapa plină cu gheaţă surpată. Într-un
capăt, era o mică deschidere, unde gheaţa nu umpluse în întregime imensa sală a
palatului de dedesubt. O gaură neastupată. Şi pe panta aia, cu bucăţile gheaţă
mişcându-i-se sub picioare, urca Elliania. Îşi croia cu hotărâre drum către noi,
strângând între degete lanţul legat de încheieturile mâinilor unei fetiţe pe care o
târa după ea, ignorându-i urletele şi zvârcolirile. Murdăria lipea de cap părul
copilei şi cămaşa zdrenţuită pe care o purta abia dacă îi acoperea trupul, dar
asemănarea dintre cele două fete sărea în ochi. Elliania îşi capturase sora. În
urma lor, Peottre a ieşit din gaură aproape târându-se. Ţinea în mână o sabie
însângerată şi trăgea după el o femeie sfrijită, care atârna fără vlagă. O jumătate
din faţa lui era acoperită de sângele prelins dintr-o rană din ţeastă. Imediat ce a
avut loc să se ridice în picioare, a săltat femeia în braţe şi a încercat să urce panta
în fugă, dar bucăţile înşelătoare de gheaţă se clătinau şi îi alunecau de sub tălpi.
A izbutit să înainteze cu vreo două şchioape, apoi a căzut într-un genunchi.
Respira întretăiat şi era aproape la capătul puterilor. Sub privirile noastre, şi-a
lăsat brusc sora jos şi s-a întors să-şi înfrunte urmăritorii, care tocmai ieşeau din
gaură în patru labe. Oerttre Blackwater a căzut moale, leşinată sau moartă, şi a
început să alunece înapoi, către deschidere.
Elliania tocmai ajunsese lângă noi. S-a uitat în urmă şi a ţipat ascuţit când l-a
văzut pe Peottre la strâmtoare.
— Ţine asta! i-a poruncit lui Dutiful, aruncându-i lanţul.
El l-a prins din reflex, privindu-şi năucit logodnica răvăşită. Dintr-o nară îi
cursese sânge, conturându-i o jumătate a buzei de sus cu o crustă subţire, iar
părul despletit îi atârna ciufulit în jurul feţei. I-a întors spatele răsucindu-se pe
călcâie şi, cu o sabie scurtă în mână, a luat-o la fugă spre Peottre.
— Ţine asta! i-a repetat Dutiful brusc cuvintele, aruncându-mi lanţul mie.
A căzut înainte de a apuca să-l prind, dar am făcut un pas înainte şi l-am reţinut
sub talpă, ca să nu poată fugi copila. Numai că nu voia să fugă. S-a repezit la
mine, cu gura larg căscată. Pentru Harul meu nu exista, dar, când am înşfăcat-o,
încercând să mă feresc de atacul ei, carnea mea i-a simţit loviturile. Mă luptasem
cu mulţi bărbaţi, dar nu mă gândisem niciodată c-o să fiu nevoit să înfrunt o
fetiţă slăbănoagă de zece ani, căreia nu-i e frică de nimic şi nu-i pasă dacă
supravieţuieşte sau nu. Având ca arme dinţii, unghiile şi genunchii, părea
hotărâtă să-mi smulgă carnea de pe oase sau să mi-o strivească, şi a izbutit întru
câtva, mi-a zgâriat faţa şi m-a muşcat de încheietura unei mâini înainte de a reuşi
s-o azvârl jos. Am acoperit-o cu trupul meu, strivind-o de gheaţă, până când am
putut s-o rostogolesc pe burtă. Mi-a strecurat mâinile sub ea, am prins-o de coate
şi am smucit-o, lipind-o cu spatele de mine, astfel încât să-i stea braţele
încrucişate pe piept. Mă izbea în continuare cu picioarele, dar era desculţă, iar
pielea groasă a pantalonilor mei mă apăra în mare măsură. Şi-a lăsat capul în jos
şi mi-a prins mâneca între dinţi, trăgând de ea de parcă şi-ar fi prins prada, dar
lâna era rezistentă, aşa că am lăsat-o s-o mestece. Fiindcă muşcăturile n-au
eliberat-o, şi-a repezit capul pe spate, izbindu-mă cu un zgomot surd în piept. Nu
era o plăcere, dar, atâta timp cât îmi ţineam bărbia ridicată, puteam să suport.
Duşmanul meu costeliv odată imobilizat cu atâta bravură, mi-am întins gâtul, să
văd ce se întâmplă mai jos de mine. În groapa plină cu zăpadă alunecoasă,
Elliania ajunsese lângă mama ei. Stătea ghemuită alături, cu sabia pregătită, ca
ultimă linie a apărării, în timp ce Peottre se lupta cu doi dintre oştenii cu ochi
stinşi ai Femeii Palide. Nu ştiam dacă narcescă voia să-i ţină la distanţă pe
atacatori sau să-i dea mamei ei lovitura de graţie înainte de a fi capturată iarăşi.
Preţ de o clipă în care mi-a stat inima, nu l-am zărit nicăieri pe Dutiful. Pe urmă
l-am întrezărit dincolo de Peottre. Stătea, hotărât, în faţa găurii din care
apăruseră narcescă şi Peottre. Cuţitul lui era roşu şi bloca ieşirea oricărui alt
urmăritor.
Suntem atacaţi!
Avertizarea trimisă de Chade prin Meşteşug a ajuns la mine exact în clipa când
nişte strigăte m-au făcut să-ntorc capul. M-am uitat către tabăra noastră. Lacheii
Femeii Palide îşi făcuseră apariţia ca să ne atace grupul împuţinat şi năucit.
Lăsau impresia că vor să împiedice pe oricine să sară în ajutorul Tintagliei, dar
niciunul nu era destul de curajos ca s-o atace pe femela-dragon prăbuşită. L-am
zărit pe bătrânul meu mentor aşa cum nu-l mai văzusem niciodată. Bine proptit
pe picioare, cu sabia în mână, stătea alături de Longwick. Thick era ghemuit în
spatele lor, văicărindu-se, cu braţele încrucişate protector deasupra propriului
cap.
Thick! Împinge-i, cum mă împingeai pe mine! Nu vor da toţi înapoi, dar unii o
vor face! Atacă-i! Spune-le Plecaţi!”, Spune-le „Nu ne vedeţi!” Te rog, Thick!
Cuprins de disperare, continuam s-o ţin pe fetiţa care încă se mai zbătea. Nu
îndrăzneam să-i dau drumul, dar cât o ţineam nu puteam face nimic altceva.
Am avut impresia că Thick nu mi-a luat în seamă sugestia. Pe urmă l-am văzut
săltându-şi un braţ şi uitându-se în jur ca un copil speriat. Şi am simţit uşoara
atingere trecătoare a Meşteşugului cu care le vorbea atacatorilor:
Plecaţi, plecaţi, plecaţi, plecaţi!
Am văzut cel puţin doi dintre războinicii Femeii Palide supunându-i-se,
întorcându-se brusc cu spatele către câmpul de bătaie şi plecând în grabă, ca şi
cum şi-ar fi adus brusc aminte că au în altă parte treburi care nu îngăduie
amânare. Dintre ceilalţi, mulţi şi-au pierdut avântul şi s-au mulţumit să se apere,
ca şi cum ar fi început deodată să se întrebe de ce ne atacaseră.
Fă-o din nou, Thick! Ajută-mă!
Am auzit mesajul lui Chade simţind, în acelaşi timp, că sufla greu. Sabia i se
părea grea cât tot pământul, şi nu-i plăcuse niciodată să se uite în ochii omului pe
care-l omora. A urmat un val roşu de durere când i-a crestat o sabie, chiar sub
cot. L-am văzut pe Thick sărind înapoi şi strângându-şi în mână propriul braţ.
Chade! Blochează-ţi durerea! Thick o simte. Thick! Spune-i durerii să plece!
Trimite-o la oamenii răi. Poţi s-o faci!
O clipă mai târziu, o pală de vânt m-a izbit de sus, şi m-am ghemuit ca un
şoarece de câmp când simte în aer fluturarea unei aripi de bufniţă. Dragonii se
întorceau, luptându-se într-o linişte înspăimântătoare, întreruptă doar de şuierul
fluturărilor de aripi şi de zgomotul surd al loviturilor lor. Încleştaţi într-o luptă
frenetică, se avântaseră spre înălţimi. Ghemuit, mi-am ridicat privirea către ei şi
m-am gândit că înţeleg strategia lui Rawbread. Se agăţase de Icefyre, cu fălcile
încleştate de spatele gâtului lui. Dragonul negru avea nevoie aproape de toată
forţa lui ca să rămână în aer. Ştia că numai acolo putea spera să-l învingă pe
dragonul de piatră. Aşa că se răsucea şi se zvârcolea, încercând să-i scape din
strânsoare.
Amândoi ar fi putut să cadă chiar peste noi!
— Ieşiţi de-acolo! i-am strigat lui Dutiful. Se prăbuşesc dragonii!
Prinţul şi-a ridicat privirea, a tresărit, apoi a făcut un salt înapoi ca să se ferească
de sabia potrivnicului său. Pe urmă a strigat ceva către narcescă şi către unchiul
ei. Peottre îl omorâse pe unul dintre atacatorii săi, iar celălalt se retrăgea. Elliania
şi-a prins mama de o gleznă şi a început s-o târască afară din groapă, având în tot
acest timp sabia pregătită să lovească. Atunci când a ajuns destul de aproape, m-
am întins spre ea, am prins-o de încheietura mâinii cu sabia şi am tras-o peste
buza gropii. În clipa următoare, am fost nevoit s-o ţin mai strâns pe sora ei, care
scuipa şi se zvârcolea. Elliania şi-a târât mama mai departe de groapă, apoi a
strigat:
— Ieşiţi de-acolo! Se prăvălesc!
Avea dreptate. Dragonii erau un nod zvârcolitor care cădea drept spre noi,
mărindu-se văzând cu ochii. Iar Dutiful şi Peottre au renunţat la luptă şi au luat-o
la fugă, cu bucăţi de gheaţă rostogolindu-li-se şi alunecându-le sub tălpi în timp
ce se străduiau să urce şi să iasă din groapă. Elliania se retrăgea la rândul ei,
trăgându-şi mama de glezne şi strigându-le cu disperare celor doi să se
grăbească, să se grăbească. Eu am săltat fetiţa în braţe şi am urmat-o. Ştiam că
nu pot face nimic altceva şi totuşi, fugind, mă simţeam ca un laş. Cu cizmele
lovind zgomotos în gheaţă, Dutiful a trecut de mine. A ajuns lângă narcescă, s-a
aplecat, a ridicat-o pe mama ei, apoi şi-a săltat-o pe umeri. O clipă mai târziu,
mâna lui Peottre s-a lăsat, grea, pe umărul meu, împingându-mă ca să mă mişc
mai repede, şi am alergat aşa împreună. Umbra dragonilor în cădere se lăţea
deasupra noastră. M-am simţit năuc şi ameţit pentru o clipă, apoi am continuat să
fug împleticindu-mă. I-am ajuns din urmă pe Dutiful şi pe cele două femei.
Elliania a arătat spre cer fără vorbe.
Icefyre scăpase din strânsoarea lui Rawbread. Fluturarea frenetică a aripilor îl
purta tot mai sus şi mai sus, iar Rawbread cădea ca un bolovan, fără pic de
graţie, cu aripile lui întinse neizbutind nimic mai mult decât să-i încetinească
prăbuşirea trupului masiv.
S-a izbit gheţar cutremurându-l. Căzuse jumătate în groapă şi jumătate dincolo
de marginea pe care stătusem eu cu câteva clipe înainte. Am sperat că murise,
dar s-a rostogolit încet, s-a ridicat în picioare şi şi-a scuturat aripile. Capul
grosolan i s-a rotit pe gâtul gros, întorcându-se în toate părţile. Pe urmă i s-au
mişcat labele puternice şi, aidoma unei şopârle care iese din nămol, s-a săltat din
groapă târându-se pe burtă, cu coada agitându-i-se cu furie şi învolburând zăpada
în urma lui. A părut să mă fixeze cu privirea şi mi-au îngheţat toate măruntaiele.
Pe urmă, ca un cal smucit brusc de frâu, şi-a tras capul spre spate şi şi l-a
scuturat cu ciudă. Ochii săi, lipsiţi de luciu dacă îi comparai cu vârtejul argintiu
din ai Tintagliei, m-au măturat în treacăt cu privirea, apoi s-au oprit asupra
femelei-dragon, ţintuind-o. Nu ne-a mai dat nicio atenţie şi a pornit-o greoi către
ea, pufnind cu furie. Am devenit conştient de îndemnurile trimise către el, prin
Meşteşug, de Femeia Palidă, care îi cerea să ucidă femela şi îi făgăduia că apoi
totul o să fie minunat, o să-şi poată satisface şi ura, şi foamea, după bunul plac.
Dar mai întâi trebuia să omoare femela. Între el şi victorie nu mai stătea nimic.
Tintaglia nu mai era în stare să i se opună.
Însă Femeia Palidă se înşela. Mi-am simţit inima în gât când mi-am dat seama că
Tintaglia încă mai avea doi apărători. Aproape orbul Burrich stătea lângă ea şi se
străduia să-i oprească sângerarea apăsându-i din toate puterile pe gât mantia lui
împăturită. Materialul fumega, şi m-am întrebat din ce-o fi fost făcut sângele
dragonilor. Burrich era concentrat asupra îndeletnicirii sale, iar Tintaglia avea
gâtul lung arcuit, cu capul îndreptat protector către propriul trup. Niciunul nu
părea să fie conştient de moartea masivă care cobora greoaie dealul, apropiindu-
se de ei.
Însă Swift era. Stătea în faţa Tintagliei, o furnică apărând un castel. Săgeata viu
colorată primită de la Bufon i-a zburat din arc, ca să se frângă zadarnic când a
izbit dragonul de piatră. Neînfricat, Swift a scos din tolbă o altă săgeată, a
potrivit-o în arc şi l-a încordat. Luându-şi curajul dintr-o rezervă care părea prea
mare pentru un băiat atât de mic, a făcut doi paşi către dragon. A tras din nou, cu
un rezultat la fel de inutil. Dar nu s-a clintit şi a scos din tolbă o a treia săgeată.
Ca să ajungă la Tintaglia, Rawbread ar fi trebuit să-l calce în picioare. L-am
văzut pe Swift strigând peste umăr ca să-şi pună în gardă tatăl. Avea săgeata deja
în arc. Iar eu nu puteam face nimic mai mult decât să privesc neputincios
dragonul de piatră îndreptându-şi către el privirea necruţătoare. Rawbread s-a
avântat brusc într-un galop stângaci. Swift şi-a privit moartea în faţă şi gura i s-a
deschis larg într-un strigăt de groază şi, în acelaşi timp, de sfidare. Arcul i-a
tremurat în mâini, cu vârful săgeţii cenuşii legănându-se nebuneşte, dar a rămas
pe loc.
Burrich şi-a săltat capul. S-a întors. Încă mai ţin minte totul, în amănunt. L-am
văzut trăgând aer în piept şi, printre ţiuiturile din urechi, l-am auzit urlând de
indignare fiindcă îndrăznea ceva să-i ameninţe fiul.
Nu-l mai văzusem niciodată mişcându-se cu atâta iuţeală. S-a repezit către Swift
şi către dragon, azvârlind cu cizmele bulgări de zăpadă la fiecare pas. Tintaglia
şi-a săltat uşor capul, martoră fără vlagă la goana lui dezlănţuită. O clipă mai
târziu, Burrich ajunsese între băiatul său şi dragon şi scotea cuţitul de la centură
din fugă. Era cel mai ridicol şi cel mai curajos atac pe care-l văzusem vreodată.
A ţâşnit în întâmpinarea dragonului, ridicând cuţitul. Am zărit lama crăpând
când a izbit cu ea în carnea de piatră. Şi, în acelaşi timp, am simţit răbufnirea
respingerii trimise cu Harul către creatură. Ca pe una dintre exploziile lui Chade.
A fost înverşunarea armăsarului care-şi apără herghelia, sălbăticia lupoaicei sau a
ursoaicei care-şi apără puii, născută mai ales din dragostea pentru ceea ce apăra
decât din ura împotriva a ceea ce înfrunta. A avut ca ţintă dragonul, şi forţa
răbufnirii a trântit monstrul de piatră în genunchi.
Dar, fluturând sălbatic în cădere, una dintre aripile grele ale lui Rawbread l-a
pocnit pe Burrich, aruncându-l într-o parte ca pe o nimica toată. A zburat prin aer
învârtindu-se.
— Nu! am strigat, dar răul fusese deja săvârşit.
S-a izbit cu putere de zăpada îngheţată, îndoindu-se ca o păpuşă de cârpă
azvârlită cu furie, apoi a alunecat pe gheaţă răsucindu-se. Rawbread s-a ridicat,
stângaci, pe labele lui negre, cu gheare. Şi-a scuturat capul masiv şi l-am văzut
gâfâind până ce şi-a recăpătat răsuflarea. Pe urmă, cu botul căscat, a pornit-o din
nou către Swift şi Tintaglia.
Băiatul urmărise din priviri căderea zdrobitoare a tatălui său. S-a întors din nou
spre dragon şi în urletul care i-a ieşit din gura larg deschisă nu era decât ură, ură
în cea mai pură stare. Cu puterea ei, şi-a încordat arcul, mai tare şi tot mai tare,
până când am crezut că o să-l văd plesnind. Însă l-am văzut pe Swift devenind
una cu săgeata când s-a uitat în ochii dragonului care se apropia greoi.
A tras.
Loială ca dragostea tatălui său, săgeata cenuşie a zburat strălucind. S-a înfipt în
ochiul dragonului şi s-a afundat în el, aproape dispărând. L-am văzut pe
Rawbread începând să-şi ridice o labă din faţă către ea. Pe urmă s-a oprit brusc,
ca şi cum ar fi ascultat ceva. Eram conştient că Femeia Palidă îi vorbea prin
Meşteşug, poruncindu-i isterică să termine odată, să-l omoare pe arcaş, s-o
omoare pe femela-dragon, făgăduindu-i că pe urmă putea să facă orice dorea, tot
ce dorea. Am crezut că Rawbread încremenise ca s-o asculte cu atenţie. Dar n-a
mai reînceput să se mişte. Culoarea cafenie a vieţii i-a dispărut din piele şi patina
ternă a pietrei l-a luat în stăpânire. A rămas aşa, cu aripile pe jumătate întinse, cu
laba din faţă gata să prindă în gheare săgeata din ochi, cu botul larg căscat. Peste
întregul câmp de luptă s-a aşternut tăcerea oamenilor cărora nu le venea să-şi
creadă ochilor. Dragonul de piatră murise.
O clipă mai târziu, fetiţa din braţele mele s-a însufleţit. Harul meu a simţit-o
deschizându-se larg, ca o floare. Încetase să se mai zbată din clipa morţii
dragonului. Şi mi s-a ghemuit pe neaşteptate în braţe.
— Mi-e tare frig. Mi-e tare foame, a scâncit şi, când mi-am coborât spre ea
privirea uluită, a izbucnit în lacrimi copilăreşti.
— O clipă, o clipă, i-am spus şi, detestând ceea ce eram nevoit să fac, am pus-o
cu micile ei tălpi goale pe zăpadă.
Mi-am scos dintr-o smucitură mantia lui Chade şi am înfăşurat-o în ea. O
acoperea până la pământ şi, după ce am luat-o din nou în braţe, şi-a tras
picioarele la adăpostul ei cu recunoştinţă, cuibărindu-mi-se la piept ca un ghem
tremurător.
— Dă-mi-o mie, dă-mi-o mie! mi-a cerut Peottre.
Lacrimile îi şiroiau pe faţă, lăsând dâre prin sângele care i-o mânjea.
— Oh, peştişorule, oh, Kossi a mea! Elliania, uite, uite, Kossi a noastră s-a întors
la noi. E din nou ea însăşi!
Bătrânul războinic s-a întors spre narcescă, apoi, ca şi cum bucuria l-ar fi sleit de
puteri, a căzut în genunchi, strângând copila la piept şi murmurând ceva
deasupra ei.
Elliania s-a uitat la noi, cu ochii oglindindu-i sufletul, apoi şi-a coborât privirea
spre femeia răsfirată pe zăpadă, la picioarele ei. A căzut în genunchi, alături de
ea.
— Am salvat-o pe una dintre ele, a spus, cu ochii umplându-i-se de lacrimi.
Măcar am salvat-o pe una dintre ele. Mamă, am făcut tot ce mi-a stat în puteri.
Ne-am străduit cu toţii din greu.
Dutiful s-a uitat la Elliania. Era îngenuncheat de cealaltă parte a mamei ei. Cu
blândeţea unei dădace, i-a îndepărtat părul murdar de pe faţa suptă.
— Nu. Le-aţi salvat pe amândouă. E leşinată, Elliania, dar a revenit şi ea. O simt
cu Harul. Şi mama ta s-a întors la voi.
— Dar… de unde ştii?
Elliania a rămas cu ochii la chipul femeii, neîndrăznind să spere.
Dutiful i-a zâmbit.
— Ai încredere în mine, ştiu. Mulţumită unei vechi magii a Farseerilor, un dar
de moştenit de la stirpea tatălui meu. S-a aplecat din nou s-o ridice pe femeia
leşinată. S-o ducem la căldură şi la adăpost. Şi să-i dăm să mănânce. Bătălia pare
să se fi încheiat, cel puţin deocamdată.
Au încetat toţi lupta când a murit dragonul, mi-a confirmat Chade, în timp ce mă
uitam atent în jos, la câmpul de bătaie. De parcă şi-ar fi pierdut brusc curajul.
Nu. N-au pierdut nimic, au redobândit. E greu să-ţi explic, Chade, dar o simt cu
Harul. Servitorii Femeii Palide erau pe jumătate neoameni, dar, când a murit
dragonul, tot ce le fusese luat ca să însufleţească piatra s-a întors la ei. Cu
mama şi cu sora narcescăi s-a întâmplat acelaşi lucru. Nu mai sunt neoameni.
Spune-le insularilor să le vorbească bărbaţilor cu care v-aţi luptat. Să le ofere
hrană, să le ureze bun-venit. Şi să-i liniştească. E posibil să fie de-a dreptul
năuciţi.
Mi-am lăsat ochii să se plimbe pe câmpul de luptă şi am văzut că presupunerile
mele se adevereau. Toţi oştenii Femeii Palide, până la unul, îşi aruncaseră
armele. Un bărbat stătea în picioare, cu mâinile apăsate peste urechi, plângând.
Un altul îşi ţinea un prieten de umăr şi îi vorbea râzând zgomotos. Un mic grup
de oameni se adunase în jurul dragonului de piatră. Lipsit de viaţă, strica
uniformitatea gheţarului, era o statuie urâtă, aşezată strâmb.
Dar, mai straniu decât orice altceva, Tintaglia se ridicase în picioare. S-a apropiat
de dragonul de piatră cu mers încordat, de pisică la vânătoare. Şi-a întins
prudentă gâtul graţios. L-a adulmecat, l-a pipăit precaută cu botul, apoi, pe
neaşteptate, la pocnit violent cu o labă din faţă. Dragonul de piatră s-a legănat
uşor în zăpadă, dar n-a căzut. Însă ea şi-a întins gâtul, înălţându-şi capul cât mai
sus cu putinţă, apoi şi-a trâmbiţat triumful asupra duşmanului. Sângele încă se
mai ivea din numeroasele zgârieturi şi muşcături, dar pretindea că victoria îi
aparţine. Dacă văzuse cineva vreodată ceva mai bizar decât un dragon vestindu-
şi triumful în mijlocul unor oameni care ovaţionau, menestrelii nu istorisiseră
asta niciodată.
Din înaltul cerului a părut să se întoarcă ecoul strigătului ei triumfal. Istovit şi
zdrenţuit, Icefyre s-a rotit deasupra noastră pe o spirală amplă. Apoi şi-a înclinat
aripile şi a alunecat prin văzduh către gheţar, pentru a se roti iarăşi, mult mai
aproape de noi. Jos, Tintaglia şi-a azvârlit capul pe spate şi a strigat iarăşi. În
jurul gâtului, porţiuni de solzi i s-au săltat brusc, ca o coamă, iar o creastă, abia
vizibilă pe capul ei până atunci, s-a înălţat argintie, ca o coroană. Pe trup i s-a
întins o tentă de culoare, de la albastrul cel mai profund la argintiul cel mai
strălucitor. Oamenii adunaţi în jurul ei s-au tras înapoi. S-a avântat în aer dintr-
un salt tot atât de lipsit de efort ca al unei pisici de pe podea pe masă. Aripile i s-
au deschis în aceeaşi clipă şi, după ce au fluturat de trei ori, a început să urce.
Icefyre s-a înălţat la rândul său, bătând din aripi cu frenezie, dar Tintaglia l-a
ajuns şi l-a întrecut cu uşurinţă. Dragonul negru şi-a trimis după ea un strigăt
pătimaş, dar n-a primit răspuns. Am văzut-o ajungând tot mai sus şi mai sus,
până când pentru ochii mei încordaţi a părut doar un pescăruş argintiu, în zbor
deasupra mea. De două ori mai mare decât ea, flămând şi zdrenţuit, Icefyre s-a
străduit s-o urmeze. Am clipit când au trecut prin dreptul soarelui.
Pe urmă s-au avântat împreună pe o spirală. Strigătele lui groase erau o
provocare adresată lumii întregi, însă ale ei, mult mai ascuţite, erau sfidare şi
batjocură doar la adresa lui. A fost o clipă deasupra ei, apoi Tintaglia şi-a înclinat
aripile şi s-a îndepărtat. Sau cel puţin aşa am crezut. Însă Icefyre şi-a strâns brusc
aripile şi s-a lăsat să cadă asupra ei, cu botul larg deschis atât de stacojiu la
culoare încât i l-am văzut chiar şi de la distanţa aceea, înainte de a i se strânge
dinţii în jurul gâtului ei întins. Pe urmă aripile lui mai mari le-au umbrit pe ale ei,
şi toate patru au început brusc să bată la unison. Dragonul negru a tras-o cu
putere către el, şi coada lui mai lungă s-a înfăşurat în jurul cozii Tintagliei când i
s-a arcuit el deasupra.
Ştiam la ce sunt martor. După acea împerechere în zbor, pe cerul nostru aveau să
fie iarăşi dragoni. Am rămas cu ochii la acel miracol, la acel spectacol mai
presus de pudoare al reîntoarcerii lor la viaţă şi m-am întrebat ce îi redaserăm
lumii.
— Nu înţeleg! a exclamat narcescă îngrozită. A bătut atâta drum ca să-l salveze,
iar el o atacă. Uitaţi-vă cum se luptă!
Dutiful şi-a dres glasul.
— Nu cred că se luptă.
— Atunci ce… Ba da! Uită-te cum o muşcă! De ce o ţine aşa, dacă nu vrea să-i
facă niciun rău?
Elliania şi-a umbrit ochii cu mâna, Uitându-se la cei doi dragoni uluită. Părul
negru îi atârna încâlcit pe umeri şi pe spate, iar bărbia ridicată îi dezgolea gâtul
lung. Tunica îi stătea întinsă peste sâni. Dutiful a scos un sunet scurt din fundul
gâtului. Şi-a luat ochii de la ea şi privirea i s-a plimbat de la mine la Peottre.
Unchiul narcescăi avea un braţ în jurul umerilor surorii sale, iar cu celălalt o
strângea la piept pe Kossi. Cred că prinţul a decis că părerea noastră nu mai
conta pentru el. S-a apropiat de Elliania şi a luat-o în braţe.
— O să-ţi arăt, a spus spre uimirea ei.
A strâns-o mai tare, trăgând-o mai aproape, apoi şi-a coborât buzele către ale ei.
În ciuda a tot ce mi se întâmplase în ziua aceea şi a tuturor pierderilor suferite,
m-am trezit zâmbind. Ceea ce se petrecea între dragoni, deasupra noastră, afecta
probabil pe oricine stăpânea Meşteşugul. Narcesca a întrerupt într-un târziu
sărutul. Şi-a sprijinit fruntea pe umărul lui Dutiful, râzând încetişor.
— Oh, a spus.
Apoi şi-a înălţat din nou faţa, ca să fie sărutată. Mi-am întors privirea în altă
parte.
Oerttre n-a făcut-o. Era scandalizată. Deşi murdară şi în zdrenţe, a vorbit cu
indignarea unei regine:
— Peottre! îi îngădui unui ţărănoi s-o sărute pe narcescă noastră?!
El a râs zgomotos. Şi am fost şocat când mi-am dat seama că îl auzeam pentru
prima oară râzând.
— Nu, soră a mea. Dar ea îi îngăduie şi îi oferă ceea ce a dobândit. Trebuie să-ţi
mai explic multe. Dar, Crede-mă, nu se întâmplă nimic împotriva voinţei ei.
Peottre a zâmbit. Şi ce e un bărbat, ca să se poată opune voinţei unei femei?
— Nu se cuvine, a răspuns Oerttre, strâmbând din nas şi, în pofida rochiei ei
pătate şi a părului soios, tonul era al unei narcesce de pe Runele Zeilor.
Am fost uluit când mi-am dat seama cât de bine îşi revenise.
Mi-a trecut brusc prin minte că, indiferent în ce măsură ar fi devenit neom, dacă
supravieţuise, şi Bufonul îşi revenise pe deplin după moartea dragonului.
Speranţa a zvâcnit nebuneşte în mine, în timp ce lumea din jur se clătina.
— Bufonul! am strigat şi, după ce Peottre m-a măsurat cu o privire
dezaprobatoare, crezând că îl luam în râs pe prinţ, m-am simţit dator să-i
lămuresc: Omul arămiu. Lordul Auriu. Ar putea fi încă în viaţă!
I-am întors spatele şi am luat-o la fugă pe zăpada îngheţată. Am ajuns la
marginea gropii săpate de noi şi am încercat să descopăr pe unde aş fi putut
coborî în siguranţă. Înălţarea dragonilor o transformase într-un loc periculos.
Deschiderea prin care ieşiseră Peottre şi narcesca dispăruse. Căderea lui
Rawbread pe marginea gropii şi râvna cu care se străduise să se salte deasupra ei
ascunsese gaura prin care se putea pătrunde în palatul Femeii Palide. Dar ştiam
unde se aflase şi, fără îndoială, fără nici cea mai mică îndoială, nu o acoperea un
strat prea gros de zăpadă. Am început să cobor panta înşelătoare, încercând şi să
mă grăbesc şi să rămân în picioare în timp ce sfărâmăturile de gheaţă îmi
scrâşneau sub tălpi, pentru a începe apoi şi să alunece în cascadă pe lângă mine.
M-am oprit şi m-am străduit să înaintez cu mai multă atenţie. Mi-am croit drum
în josul râpei alunecoase, urând tot ce mă întârzia. Fiecare bucată de gheaţă pe
care o dislocam însemna o mişcare în plus. Deschiderea fusese în cel mai adânc
cotlon. Aproape ajunsesem când am auzit pe cineva strigându-mă. M-am oprit şi
m-am uitat peste umăr. Peottre stătea pe marginea gropii, uitându-se în jos, la
mine. A clătinat din cap, cu ochii plini de milă. Şi mi-a vorbit pe şleau.
— N-are rost, Badgerlock. E mort. Prietenul tău e mort. Îmi pare rău. L-am
văzut când ne căutam rudele prin celule. Îmi făgăduisem mie însumi că, dacă e
încă în viaţă, încerc să-l scot şi pe el. Dar nu mai trăia. Am ajuns prea târziu. Îmi
pare rău.
Am rămas neclintit, holbându-mă la el. Şi, dintr-odată, n-am mai putut să-l văd.
Contrastul dintre lumina strălucitoare a zilei şi silueta lui întunecoasă părea să
mă orbească. Frigul a urcat în mine, urmat de un val de amorţeală. Am crezut c-o
să leşin. M-am aşezat foarte încet pe gheaţă. Şi am detestat cuvintele prosteşti
care mi-au ieşit din gură:
— Eşti sigur?
Peottre a dat din cap, apoi mi-a răspuns, fără tragere de inimă:
— Foarte sigur. L-au… A tăcut brusc. Apoi a continuat, cu voce plată: Era mort.
N-a putut să supravieţuiască. Era mort. A tras aer în piept, apoi a oftat prelung.
Te strigă, jos, în tabără. Băiatul, Swift, e cu muribundul. Te cheamă acolo.
Muribundul. Burrich. Am recăzut în gândurile mele cu violenţa exploziilor lui
Chade. Da. Aveam să-l pierd şi pe el. Era prea mult, mult prea mult. Mi-am
ascuns faţa în mâini şi m-am ghemuit, legănându-mă înainte şi-napoi în zăpadă.
Prea mult. Prea mult.
— Cred că ar trebui să te grăbeşti.
Vocea lui Blackwater a ajuns la mine dintr-un loc îndepărtat. Pe urmă altcineva a
spus, cu glas scăzut:
— Du-te să te-ngrijeşti de ai tăi. De oamenii mei am grijă eu.
Am auzit pe cineva coborând către mine pe panta plină de bucăţi de gheaţă, dar
nu m-am sinchisit. Am rămas locului, încercând să mor, încercând să scap de o
viaţă în care cei dragi mie pieriseră fiindcă nu fusesem în stare să-i salvez. Pe
urmă mi s-a lăsat o mână grea pe umăr.
— Ridică-te, Fitzchivalry! mi-a spus Web. Swift are nevoie de tine.
Am clătinat din cap copilăreşte. Niciodată, absolut niciodată, n-aveam să mai las
pe cineva să depindă de mine.
— Ridică-te! a repetat el, cu mai multă asprime. Am pierdut destui oameni
astăzi. Nu vrem să te pierdem şi pe tine.
Mi-am săltat capul şi m-a uitat în sus, la el. Mă simţeam ca un neom.
— Pe mine m-aţi pierdut cu mult timp în urmă, i-am spus.
Apoi am răsuflat adânc, m-am ridicat şi l-am urmat.
Capitolul 26
VINDECĂRI
Tatuarea sclavilor din Statele Chalced cu un semn special al proprietarului a
fost, la origine, un obicei la modă printre nobili. În primele sale zile, se practica
doar tatuarea celor mai valoroşi sclavi, pe care te aşteptai să-i păstrezi o viaţă.
S-ar părea că s-a generalizat după ce lordul Grart şi lordul Porte, doi nobili
puternici de la Curtea chalcedeană, au început să se întreacă în a face paradă
de bogăţie. Pe vremea aceea, bijuteriile, caii şi sclavii dădeau măsura averii, şi
lordul Grart s-a hotărât să-şi însemne, cât mai vizibil, toţi caii şi să-şi tatueze
toţi sclavii. Şi unii, şi alţii îl urmau, înşiruiţi, oriunde s-ar fi dus. Se spune că,
imitându-şi rivalul, lordul Porte pur şi simplu a cumpărat sute de sclavi ieftini,
care nu aveau deloc sau prea puţin valoare ca meşteşugari sau învăţaţi, doar ca
să-i tatueze cu blazonul său şi să-i arate lumii.
Pe vremea aceea, în Chalced, stăpânii le îngăduiau unora dintre sclavii lor, care
erau meşteşugari, artizani sau curtezane, să fie plătiţi de alţii pentru serviciile
făcute. Din când în când, câte unul dintre aceşti sclavi privilegiaţi izbutea să
strângă destui bani ca să-şi răscumpere libertatea. Dar pe mulţi stăpâni nu-i
trăgea deloc inima să lase nişte oameni atât de valoroşi să plece. Deoarece
tatuajele nu puteau fi îndepărtate de pe faţa cuiva fără să lase cicatrice urâte,
iar hrisoavele care consfinţeau eliberarea erau adesea falsificate, foştilor sclavi
le era foarte greu să aducă dovezi că-şi câştigaseră într-adevăr libertatea.
Proprietarii au profitat de asta născocind, ca dovezi ale eliberării, aşa-numitele
„verigi ale libertăţii”, nişte cercei foarte scumpi, din aur sau argint şi adesea
împodobiţi cu nestemate, pentru care fiecare familie nobilă îşi avea propriul
model unic. După ce-şi cumpărau libertatea, sclavii aveau adesea nevoie de ani
de muncă pentru a putea plăti şi costisitorul cercel care demonstra că erau cu
adevărat liberi să plece din Chalced după bunul plac, fără a mai avea nevoie de
altă dovadă decât propriul cuvânt.
FEDWREN, Istoria obiceiurilor
chalcedene legate de sclavie

Ştiam foarte bine cum arată un câmp de luptă după încetarea ei. Mersesem pe
pământ însângerat şi păşisem peste trupuri ciopârţite. Dar nu mai fusesem în
niciun loc unde zădărnicia războiului să sară atât de bine în ochi. Oamenii îşi
bandajau rănile pe care şi le făcuseră unul altuia, iar insularii care luptaseră
împotriva noastră stăteau de vorbă cu oamenii Hetgurdului, cerând îngrijoraţi
veşti despre rudele şi triburile de care fuseseră despărţiţi cu ani în urmă. Păreau
treziţi dintr-un legendar somn vrăjit, bâjbâiau în căutarea vieţilor lor pierdute,
încercând să treacă peste o fisură care însemna ani mulţi. Era limpede că ţineau
foarte bine minte tot ce făcuseră în slujba Femeii Palide. L-am recunoscut pe
unul dintre oştenii care mă târâseră în faţa ei. S-a grăbit să-şi ferească privirea de
a mea, iar eu l-am lăsat în pace. Peottre îmi spusese deja singurul lucru pe care
simţeam nevoia să-l ştiu.
Am traversat tabăra. Era strânsă cu o grabă aproape scandaloasă. Doi bărbaţi
grav răniţi, ambii din oastea Femeii Palide, erau deja întinşi pe o sanie, şi
corturile se aşterneau pe pământ. Peste trei morţi era înălţat, în grabă, un
mormânt de gheaţă. Toţi trei o slujiseră pe Femeia Palidă. Trupul Vulturului,
omul Hetgurdului ucis de explozia care îl eliberase pe Icefyre, fusese apoi
mâncat de acesta. Pentru el n-avea să existe niciun mormânt. Ceilalţi doi oameni
pe care-i pierduserăm, Vulpe şi Deft, fuseseră deja îngropaţi când se surpase
groapa. Presupun că ar fi fost lipsit de sens să-i dezgropăm ca să-i îngropăm din
nou. Părea să fie o abandonare pripită şi necuviincioasă a morţilor, dar ştiam ce
sentiment stătea dincolo de ea. Plecarea noastră avea aura grabei, ca şi cum cu
cât părăseam locul mai repede, cu atât mai repede avea să devină Femeia Palidă
o creatură din trecut. Speram că fusese şi ea îngropată sub colosala surpare a
gheţii.

Web mergea alături de mine, iar Chade mi-a ieşit în întâmpinare aproape
alergând. Cineva îi bandajase braţul.
— Pe aici, a spus, şi m-a condus în locul unde zăcea Burrich, întins pe zăpadă.
Swift era îngenuncheat lângă el. Nu încercaseră să-l mişte. Zăcea într-o poziţie
nefirească. Şira spinării nu era făcută să se răsucească astfel. M-am lăsat să cad
în genunchi, alături de el, surprins că avea ochii deschişi. O mână i se lăţise,
vlăguită, pe zăpadă. Am strecurat-o pe a mea dedesubt. Respira foarte scurt,
parcă ferindu-se de durerea care-l pândea în jumătatea de jos a trupului. A izbutit
să spună un singur cuvânt:
— Singuri.
M-am uitat la Web şi Chade. S-au retras fără niciun cuvânt. Ochii lui Burrich i-
au întâlnit pe ai lui Swift. Băiatul a părut să se încăpăţâneze. Burrich a respirat
ceva mai adânc. Pielea din jurul gurii şi a ochilor lui avea o tentă de culoare
stranie, tot mai întunecată.
— Doar o clipă, i-a spus fiului său, cu voce răguşită, sugrumată.
Swift şi-a aplecat uşor fruntea şi s-a îndepărtat de noi.
— Burrich, am spus, dar o mişcare aproape precisă a mâinii lui către a mea mi-a
cerut să tac.
L-am văzut adunând toată puterea care-i mai rămăsese. A vorbit sacadat, cu câte
o respiraţie după fiecare propoziţie.
— Du-te acasă, mi-a spus. Apoi, poruncitor: Ai grijă de ei. De Molly. De băieţi.
Am început să clatin din cap, fiindcă îmi cerea imposibilul şi, pentru o clipă,
mâna i s-a strâns peste a mea, cu o umbră a vigorii de altădată.
— Ba da. O s-o faci. Trebuie. Pentru mine.
O altă răsuflare. S-a încruntat, ca şi cum ar fi luat o hotărâre importantă.
— Malta şi Ruddy. Când intră ea în călduri. Nu Brusque. Ruddy.
M-a privit dând dintr-un deget, ca şi cum s-ar fi gândit că o să-i contest alegerea.
A răsuflat mai adânc.
— Aş fi vrut să-l văd pe mânzul ăla.
A clipit cu încetineală. Apoi:
— Swift, a spus cu glas chinuit.
— Swift! am strigat eu şi l-am văzut pe băiatul care umbla fără ţintă încoace şi-
ncolo săltându-şi capul şi luând-o la fugă spre noi.
Înainte de a ajunge, Burrich a vorbit iarăşi.
— Am fost un bărbat mai bun pentru ea, a spus aproape zâmbind.
O răsuflare. Apoi o şoaptă:
— Totuşi, ea te-ar fi ales pe tine. Dacă te-ai fi întors.
Pe urmă Swift s-a aruncat în genunchi în zăpada de lângă Burrich şi l-am lăsat
să-i stea alături, în locul meu. Chade şi Web s-au întors cu o pătură groasă.
— O să încercăm să săpăm în zăpada de sub tine ca să te ridicăm pe pătură şi să
te punem pe sanie. Prinţul a dat deja drumul păsării care cheamă corăbii ca să ne
ducă înapoi, la Zylig.
— Nu mai contează, a spus Burrich şi degetele i s-au strâns în jurul mâinii lui
Swift în timp ce i se închideau ochii.
Câteva clipe mai târziu, i-am văzut mâna destinzându-se, fără vlagă.
— Mutaţi-l acum, am propus. Cât e leşinat.
I-am ajutat, săpând în zăpada de sub trupul lui şi strecurând acolo pătura. Deşi
ne-am străduit s-o facem cu toată delicateţea, a gemut când l-am transportat şi,
pentru Harul meu, prezenţa lui a devenit o idee mai palidă. N-am spus nimic, dar
am fost sigur că Swift simte acelaşi lucru. Cuvintele nu-şi aveau rostul. L-am
aşezat pe sanie, alături de ceilalţi doi răniţi.
Chiar înainte de a părăsi locul, mi-am înălţat ochii spre cerul senin, cercetându-l.
Dar nici urmă de vreunul dintre dragoni.
— Nici măcar un „mulţumesc”, am spus uitându-mă la Web.
A ridicat din umeri, fără cuvinte.
În tot restul zilei, fie am mers pe lângă Burrich, fie am tras sania, de câte ori mi-a
venit rândul. Swift a avut tot timpul grijă să nu-şi scape din ochi tatăl, dar nu
cred că pleoapele lui Burrich s-au mai săltat în ziua aceea. Thick stătea în partea
din spate a saniei, înfăşurat într-o pătură şi holbându-se în jur. Kossi şi Oerttre
erau aşezate pe cealaltă sanie, bine înfofolite ca să nu sufere de frig. Peottre o
trăgea fredonând, iar narcesca şi Dutiful mergeau pe lângă ea. Erau în faţa
noastră. Nu auzeam ce-i spunea narcesca mamei ei, dar puteam să ghicesc. Când
se uita la Dutiful, privirea ei era mai puţin dezaprobatoare, dar cel mai adesea îşi
sorbea din ochi fata, cu mândrie. Oamenii Hetgurdului rămaşi în viaţă ne
călăuzeau, încercând zăpada ca să fie siguri că nu există crăpături sub ea. Web şi
Chade au mers o vreme alături de mine. Din tot ce aveam să ne spunem nu
rămăsese nimic nerostit.
Am numărat în gând pierderile noastre, în primul rând fiindcă nu-mi puteam
împiedica mintea s-o facă. Prinţul meu sosise pe insulă cu doisprezece oameni,
plus Swift şi Thick. Hetgurdul trimisese şase bărbaţi să ne supravegheze.
Fuseserăm douăzeci cu toţii. Plus Bufonul şi Burrich. Douăzeci şi doi. Femeia
Palidă îi ucisese pe Hest, pe Riddle şi pe Bufon. Burrich era pe moarte, rănit de
dragonul ei. Războinicul din Tribul Vulturului murise în timpul rafalei de gheaţă
stârnite de explozia lui Chade, ca şi cel din Tribul Vulpii, ca şi Deft. La Zylig ne
întorceam şaisprezece. Am presupus că Drub şi Churry, rămaşi singuri pe plajă,
supravieţuiseră. Am răsuflat adânc. Le duceam pe mama şi pe sora narcescăi
acasă. Asta conta, cu siguranţă. Şi opt insulari, oameni pe care rudele îi credeau
morţi de mult, aveau să se întoarcă la familiile lor. Încercam să simt un soi de
satisfacţie, dar nu-mi izbutea. Ultima şi cea mai scurtă luptă din Războiul
Corăbiilor Roşii mă costase cel mai mult.
Când s-a lăsat asupra noastră cenuşiul serii, Peottre ne-a strigat să ne oprim şi
am înnoptat într-o tabără tăcută.
Am folosit două corturi ca să înălţăm un adăpost improvizat în jurul saniei cu
răniţi, astfel încât să nu fim nevoiţi să-i mutăm. Ceilalţi doi puteau să vorbească
şi să mănânce, dar Burrich nu se mişca şi tăcea. I-am adus lui Swift mâncare şi
băutură şi am stat cu el o vreme, apoi am simţit că-şi dorea să fie singur cu tatăl
lui. L-am lăsat acolo şi am ieşit să mă plimb pe sub cerul senin.
Pe Runele Zeului noaptea nu e niciodată cu adevărat neagră. Nu se zăreau decât
cele mai strălucitoare stele. Aerul era rece şi vântul bătea fără încetare,
îngrămădind zăpada spulberată lângă adăposturi. Nu mă puteam gândi la niciun
loc în care mi-aş dorit să fiu şi la niciun lucru pe care mi-aş fi dorit să-l fac.
Dutiful şi Chade se îngrămădiseră în cortul narcescăi, alături de familia lui
Peottre. Erau cu toţii triumfători şi bucuroşi; două sentimente străine mie.
Oamenii Hetgurdului şi insularii care-şi regăsiseră adevăratul sine se adunaseră
la rândul lor. Am trecut pe lângă un foc minuscul, unde Bufniţa ardea, calm, cu
fierul roşu, tatuajul cu dragon-şi-şarpe de pe braţul unui bărbat. Vântul purta
mirosul de carne arsă în timp ce gemetele de durere ale omului deveneau urlete.
Şi coteria Harului, fără Swift, se îngrămădise într-un cort mic. În trecere, am
auzit vocea profundă a lui Web şi am întrezărit strălucirea unui ochi de motan
care tocmai arunca o privire afară. Nu mă îndoiam că împărtăşeau triumful
prinţului. Ei eliberaseră dragonul, iar el câştigase preţuirea narcescăi.
Longwick stătea, singur, în faţa unui foc mic, lângă un cort întunecat. M-am
întrebat de unde avea rachiul al cărui miros îl simţeam. Am vrut să trec mai
departe, mulţumindu-mă să dau din cap în tăcere, dar ceva de pe faţa lui mi-a
spus că în noaptea aia locul meu era acolo. M-am ghemuit şi mi-am întins
mâinile deasupra flăcărilor firave.
— Căpitane, am spus, în chip de salut.
— Căpitanul cui? a ripostat. Şi-a lăsat capul pe spate cu un trosnet de oase şi a
oftat. Hest. Riddle. Deft. Titlul ăsta nu-mi mai spune decât că toţi oamenii care
m-au însoţit aici sunt morţi şi eu încă mai trăiesc.
— Eu sunt în viaţă, i-am atras atenţia.
A dat din cap. Pe urmă a arătat cu bărbia spre cort.
— Netotul tău e acolo, doarme. În seara asta avea un aer rătăcit, aşa că l-am luat
înăuntru.
— Mulţumesc.
M-am simţit vinovat pentru o clipă, apoi m-am întrebat dacă ar fi trebuit să plec
de lângă Burrich ca să mă ocup de Thick. M-am gândit că, poate, pentru
Longwick era cel mai bun lucru să aibă cui îi purta de grijă. S-a foit, apoi mi-a
întins un bidonaş plat, de tablă, cu rachiu. Era deformat şi zgâriat, rezerva de
alcool a unui oştean, şi un dar care merita toată preţuirea. Am băut cu cumpătare
şi i l-am înapoiat.
— Îmi pare rău pentru prietenul tău. Bărbatul Auriu.
— Mulţumesc.
— Vă cunoşteaţi de mult.
— Din copilărie.
— Da? îmi pare rău.
— Mulţumesc.
— Cât despre căţeaua aia, sper c-a avut o moarte lentă. Riddle şi Hest erau băieţi
buni.
— Da.
M-am întrebat dacă murise într-adevăr. Dacă mai trăia, oare mai putea fi o
ameninţare? Rămăsese fără dragon, fără Rawbread şi fără jumătate dintre
neoamenii care o slujeau. Stăpânea Meşteşugul, dar nu-mi dădeam seama cum l-
ar fi putut folosi împotriva noastră, a tuturor. Dacă trăia, era la fel de singură ca
mine. Am stat aşa o vreme, întrebându-mă ce-mi doream de fapt: să fie moartă
sau încă vie şi să sufere? În cele din urmă am găsit răspunsul. Eram prea obosit
ca să-mi pese.
Peste un timp, l-am auzit pe Longwick întrebându-mă:
— Eşti într-adevăr el? Bastardul lui Chivalry?
— Da.
A dat încet din cap, ca pentru sine, parcă asta ar fi explicat ceva.
— Mai multe vieţi decât o pisică, a spus încet.
— Mă duc la culcare, am zis.
— Vise plăcute! mi-a urat, şi am râs amândoi cu amărăciune.
Mi-am găsit raniţa şi aşternutul şi le-am dus în cortul căpitanului. Thick s-a foit
uşor când mi-am pregătit culcuşul lângă al lui.
— Mi-e frig, a murmurat.
— Şi mie. O să mă culc cu spatele lipit de al tău. O să ne fie mai cald.
M-am întins sub pături, dar n-am adormit. Mă bântuiau întrebări inutile. Ce îi
făcuse Femeia Palidă Bufonului? Cum îl omorâse? Ajunsese pe de-a-ntregul
neom înainte de a-l ucide? Dacă îl trimisese în dragon, însemna că simţise şi el o
ultimă durere în clipa morţii creaturii? întrebări prosteşti, idioate.
Lipit de spatele meu, Thick s-a mişcat în aşternut cu putere.
— N-o găsesc, a spus încet.
— Pe cine? am întrebat tăios.
Femeia Palidă îmi umplea toate gândurile.
— Pe Nettle. Nu pot să dau de ea.
Propria conştiinţă mi-a tras o palmă. Era fiica mea, bărbatul care o crescuse îşi
trăia ultimele clipe şi eu nici măcar nu mă gândisem să-ncerc s-ajung la ea.
Thick a vorbit din nou.
— Cred că-i e frică s-adoarmă.
— Ei, nu pot s-o condamn.
Nu mă puteam condamna decât pe mine.
— Acum ne întoarcem acasă?
— Da.
— Dar n-am omorât dragonul.
— Nu. Nu l-am omorât.
A urmat o tăcere îndelungată şi am sperat că adormise. Pe urmă a şoptit:
— Ne întoarcem cu o corabie?
Am oftat. Îngrijorarea lui copilărească era singurul lucru care mă putea împovăra
mai tare. Am încercat să-l înţeleg şi să-mi fie milă. Era greu.
— Numai aşa ne putem întoarce acasă, Thick. Doar ştii.
— Nu vreau.
— Nu te învinuiesc pentru asta.
— Nici eu.
A oftat din adâncul pieptului.
— Aşadar asta a fost aventura noastră, a spus ceva mai târziu. Şi acum prinţul şi
prinţesa se vor cununa şi vor trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, cu mulţi copii
care să le lumineze viaţa.
Probabil că auzise fraza asta de o mie de ori. Aşa îşi încheiau menestrelii toate
poveştile despre eroi.
— Probabil, am răspuns cu prudenţă. Probabil.
— Şi cu noi, ceilalţi, ce-o să se-ntâmple?
Longwick a intrat în cort. A început să-şi pregătească patul în tăcere. După cum
se mişca, am bănuit că-şi terminase rachiul.
— Noi, ceilalţi, o să ne vedem de vieţile noastre, Thick. Tu o să te-ntorci la
Buckkeep ca să-l slujeşti pe prinţ. Când o s-ajungă rege, o să-i stai alături. M-am
străduit să găsesc un final fericit pentru el. O s-o trăieşti bine, cu prăjituri roz şi
cu haine noi ori de câte ori o să ţi le doreşti.
— O să fie şi Nettle, a spus cu satisfacţie. Nettle e acum la Buckkeep. O să mă-
nveţe cum să-mi fac visele frumoase. Cel puţin aşa a spus. Înainte de dragon şi
tot restul.
— Da? Atunci e bine.
Cu asta a părut să se liniştească. A început curând să răsufle în ritmul mai lent al
somnului. Am închis ochii şi m-am întrebat dacă Nettle m-ar fi putut învăţa şi pe
mine să-mi fac visele frumoase. M-am întrebat dacă o să am vreodată curajul să
dau ochii cu ea. Dar în clipa aceea n-o voiam în gândurile mele. Fiindcă asta ar fi
însemnat să mă gândesc cum să-i spun ce se întâmplase cu Burrich.
— Dar tu ce vei face, lord Fitzchivalry?
În întuneric, întrebarea lui Longwick a părut rostită de o voce a stelelor.
— Nu vorbeşti despre mine, am răspuns încet. O să mă-ntorc în cele Şase Ducate
şi o să fiu Tom Badgerlock.
— Se pare că acum secretul tău le e cunoscut multor oameni.
— Cred că sunt, cu toţii, oameni care ştiu să-şi stăpânească limba. Şi că o vor
face, la cererea prinţului Dutiful.
S-a foit sub pături.
— Unii ar face-o la simpla cerere a lordului Fitzchivalry.
Am râs fără să vreau, apoi am izbutit să spun:
— Lordul Fitzchivalry ar aprecia asta cu multă recunoştinţă.
— Prea bine. Dar eu, unul, cred că e mare păcat. Meriţi o soartă mai bună. Cum
rămâne cu gloria? Cu aclamaţiile pe care le meriţi pentru izbândă, din partea
mulţimii care ar trebui să ştie cine eşti şi ce-ai făcut? Nu vrei să rămâi în
amintirea poporului tău pentru faptele tale?
N-a trebuit să stau prea mult pe gânduri. Ce om nu s-a jucat cu astfel de visuri,
noaptea târziu, privind tăciunii? Era un drum pe care-l străbătusem atât de des,
încât îi cunoşteam toate răscrucile şi toate hârtoapele.
— Aş vrea mai degrabă să fie uitate faptele pe care crede poporul că le-am
săvârşit. Şi aş da orice ca să pot să uit tot ce n-am izbutit să fac.
Şi cu asta am amuţit amândoi.
Presupun că, la un moment dat, am adormit, fiindcă m-am trezit în lumina
cenuşie dinaintea zorilor. Am ieşit târâş din aşternut, ca să nu-l trezesc pe Thick,
şi m-am dus imediat la Burrich. Swift dormea ghemuit lângă el, ţinându-l de
mână. Harul mi-a spus că mai-marele grajdurilor se pierdea, îndepărtându-se de
noi. Era pe moarte.
M-am dus la Chade şi la Dutiful şi i-am trezit.
— Vreau ceva de la voi, le-am spus.
Dutiful m-a privit somnoros de sub pături. Chade s-a săltat încet în capul oaselor,
înţelegând din tonul meu că era vorba despre ceva serios.
— Ce?
— Vreau să-ncerce coteria să-l vindece pe Burrich. Fiindcă niciunul n-a spus
nimic, am adăugat. Acum. Înainte de a aluneca mai departe.
— Ceilalţi îşi vor da seama că tu şi Thick sunteţi mai mult decât păreţi a fi, mi-a
atras Chade atenţia. De asta n-am încercat o vindecare a rănii mele. Fireşte, nu e
nici pe departe atât de gravă ca a lui Burrich.
— Oricum toate secretele mele par să se fi răspândit pe insula asta. Dacă trebuie
să trăiesc suportând urmările, aş vrea măcar să am ceva de câştigat. În schimbul
a tot ce am pierdut aici, aş vrea să-l trimit pe Swift acasă, la Molly, împreună cu
tatăl lui.
— Cu bărbatul ei, mi-a reamintit Chade, cu voce scăzută.
— Crezi că nu ştiu, crezi că nu m-am gândit la tot ce înseamnă asta?
— Du-te să-l trezeşti pe Thick, mi-a sugerat prinţul, azvârlindu-şi păturile. Ştiu
că vrei să ne grăbim, dar te sfătuiesc să-i dai mai înainte să mănânce bine la
micul dejun. Când e flămând, nu se poate concentra la nimic altceva. Şi
dimineaţa nu e în cea mai bună formă. Aşa că măcar hrăneşte-l.
— N-ar trebui să ne gândim puţin înainte… a început Chade, dar Dutiful l-a
întrerupt.
— E singurul lucru pe care mi l-a cerut Fitz vreodată. Şi îl primeşte, lord Chade.
Îl primeşte imediat. Ei, cât mai curând cu putinţă. După ce mănâncă Thick.
A început să se îmbrace, iar Chade şi-a dat păturile deoparte gemând.
— Te porţi de parcă nu m-aş fi gândit eu însumi la asta. Am făcut-o. Chivalry l-a
izolat pe Burrich de Meşteşug. Sunt singurul care-şi aduce aminte? a întrebat cu
voce obosită.
— Putem încerca, s-a încăpăţânat Dutiful.
Şi am făcut-o. Pregătirea micului dejun pentru Thick a părut să dureze o veşnicie
şi, în timp ce l-a mâncat în stilul lui grijuliu şi meticulos, am încercat să-i explic
lui Swift ce aveam să facem. Mă temeam să-i dau prea multe speranţe şi, în
acelaşi timp, doream să înţeleagă care erau pericolele. Dacă încercarea noastră
de refacere a trupului său zdrobit era prea grea pentru rezervele lui de putere
fizică şi murea, nu voiam să creadă băiatul că îl uciseserăm din nesăbuinţă.
Credeam c-o să-mi vină greu să-l fac să priceapă. Mai greu era să-l fac să se
gândească la ceea ce îi spuneam. Am încercat să-l chem deoparte ca să-i
vorbesc, pentru că Ursul era acolo, îi îngrijea pe insularii răniţi. Însă Swift a
refuzat să plece de lângă tatăl său fie şi numai o singură clipă, aşa că, până la
urmă, i-am spus totul lăsându-l să rămână unde se afla. Imediat ce a aflat că
prinţul ar putea să se folosească de magia Farseerilor ca să refacă trupul lui
Burrich, a devenit atât de dornic să vadă încercarea înfăptuindu-se, încât sunt
sigur că n-a auzit când l-am avertizat că eşecul era posibil. Arăta ca un
naufragiat, cu cearcăne negre şi cu ochii duşi în fundul capului de supărare.
Oricât dormise peste noapte, somnul nu-l odihnise. Când l-am întrebat dacă
mâncase, a clătinat din cap, ca şi cum o asemenea idee l-ar fi istovit.
— Când începeţi? m-a întrebat, pentru a treia oară, şi m-am dat bătut.
— Imediat ce sosesc ceilalţi, i-am răspuns şi aproape în aceeaşi clipă Chade a
săltat clapa cortului improvizat în jurul saniei şi a intrat.
Dutiful şi Thick s-au îngrămădit în urma lui. În adăpostul încropit grosolan era
acum atât de multă lume încât ameninţa să-l năruie şi Dutiful a sugerat, cu un
gest nerăbdător:
— Să-l dăm jos şi la o parte. O să ne abată mai degrabă atenţia decât să ne
adăpostească în timp ce lucrăm.
Aşa că, în timp ce Swift îşi muşca nerăbdător buza, eu şi Longwick am strâns
pânza groasă care ne adăpostea şi am împachetat-o pentru transport. Când am
terminat, prin tabără se răspândise vestea despre ceea ce aveam de gând şi toată
lumea se aduna să privească. Nu-mi surâdea să fac încercarea în faţa tuturor, şi
cu atât mai puţin să dezvălui cât de intimă era legătura mea cu prinţul. Dar n-
aveam încotro.
Ne-am adunat în jurul lui Burrich. Era greu să-l conving pe Swift să se dea
deoparte şi să mă lase să-mi pun mâinile pe tatăl lui, dar, într-un târziu, Web l-a
tras înapoi. A rămas în spatele lui, ţinându-l ca pe un băiat mult mai mic. L-a
cuprins cu Harul şi cu braţele, liniştindu-l, şi i-am aruncat o privire încărcată de
recunoştinţă. A dat din cap, atât în semn că înţelegea, cât şi cerându-mi să încep.
Chade, Dutiful şi Thick s-au luat de mâini, părând bărbaţi gata să se prindă într-
un joc de copii. M-am cutremurat, înspăimântat de ceea ce urma să facem şi
încercând să nu iau în seamă atenţia lacomă a privitorilor. Menestrelul Cockle
făcuse ochii mari, încordat. Iar insularii, atât trimişii Hetgurdului cât şi cei
salvaţi, ne priveau bănuitor. Peottre stătea la mică distanţă, cu femeile din familia
sa în jur şi cu un aer solemn, concentrat.
Când aveam doar câţiva ani mai mult decât Swift, încercasem, la sugestia lui
Burrich, să iau putere pentru Meşteşug de la el, aidoma tatălui meu. Încercarea
eşuase, şi nu doar fiindcă nu ştiam prea bine ce fac. Chivalry îl folosise pe
Burrich ca Om al Regelui, ca izvor de forţă fizică pentru ceea ce făcea prin
Meşteşug. Însă orice om devine astfel o cale către cel care îl foloseşte şi
Chivalry îl izolase pe Burrich de orice alţi întrebuinţători ai Meşteşugului, ca să
nu poată fi nici atacat, nici spionat prin involuntara lui mijlocire. Iar eu aveam să
asaltez cu toată forţa mea şi a coteriei lui Dutiful vechea baricadă creată de tatăl
meu, încercând să trec de ea şi să pătrund în sufletul lui Burrich.
Am întins o mână către ceilalţi, şi Thick m-a prins de ea. Pe cealaltă am aşezat-o
pe pieptul lui Burrich. Harul mi-a spus că zăbovea în propriul corp fără tragere
de inimă. Animalul în care sălăşluia era rănit, fără speranţă de vindecare. Dacă
trupul lui ar fi fost un cal, l-ar fi părăsit deja. Gândul mă neliniştea, aşa că l-am
alungat. Am încercat în schimb să-mi las deoparte Harul şi să-mi ascut
Meşteşugul ca pe o sabie. Mi-am scos orice altceva din minte şi am căutat un loc
pe care să-l străpung cu acea pricepere a mea.
N-am găsit niciunul. Simţeam restul coteriei, simţeam nerăbdarea şi zelul cu care
doreau să intervină, dar nu izbuteam să găsesc un loc în care să lovesc cu
ardoarea lor. Îl simţeam şi pe Burrich, dar asta se oprea la suprafaţă, alunecam
peste el fără să-i pot pătrunde în trup. N-aveam habar nici cum îl izolase tatăl
meu, nici cum să distrug ceea ce făcuse. Nu ştiu cât timp m-am luptat ca să-i
străpung zidurile. Ştiu numai că, într-un târziu, Thick a dat drumul mâinii mele
ca să-şi şteargă palma asudată de pieptul jiletcii.
— E mult prea greu, a proclamat. Să facem mai bine pe ăsta, mai uşor.
N-a cerut permisiunea nimănui, s-a aplecat pur şi simplu peste Burrich, ca să-şi
pună palma pe umărul unuia dintre insularii răniţi. Nici nu-l mai ţineam pe
bondoc de mână, dar în clipa aceea am ştiut totul despre omul întins lângă
Burrich. Fusese sclavul Femeii Palide atât de mulţi ani încât nici nu le mai ştia
numărul. Se întreba dacă fiului său îi mersese bine în casa mamei lui şi se
gândea şi la cei trei băieţi ai surorii sale. Cu toţi acei ani în urmă, le făgăduise c-
o să-i înveţe să mânuiască sabia. Oare o făcuse altcineva în locul lui?
Toate aceste gânduri îl chinuiau la fel de mult ca rana pricinuită de sabia
războinicului din Tribul Ursului, cu care se luptase. Lama îi sfârtecase carnea
pieptului şi-i pătrunsese adânc în partea de sus a braţului. Pierduse mult sânge, şi
asta îl slăbise. Dacă găsea în el destulă forţă ca să trăiască, trupul avea să i se
vindece. Dar marginile tăieturii au prins să crească, apropiindu-se. A urlat şi a
ridicat o mână, prinzându-şi rana care se închidea. Ca un veşmânt deşirat care se
reface singur, carnea i se întindea către celălalt capăt al ei înseşi. Fărâmele
moarte sau de nerefăcut erau azvârlite din trup. M-am uitat, cu un soi de groază,
cum îi dispăreau, parcă topindu-se, petice de carne de pe faţă. Din fericire era
voinic, avea destule rezerve pe care i le putea mistui propriul trup.
S-a ridicat brusc de pe salteaua lui, apoi şi-a smuls bandajele murdare şi le-a
aruncat. Toţi privitorii au icnit. Carnea lui nouă, vindecată, lucea, dar nu avea
sclipirea fără pori a cicatricelor, ci era la fel de sănătoasă ca a unui copil. Îi
cobora în josul corpului ca o dâră palidă, fără păr, trasă pe pielea lui negricioasă.
S-a uitat în jos, la el însuşi, cu ochii holbaţi, apoi, punându-şi uimirea într-un
hohot de râs gutural, s-a bătut cu pumnul în piept, ca şi cum ar fi vrut să se
convingă că îi era carnea într-adevăr sănătoasă. Câteva secunde mai târziu, îşi
rotise picioarele peste marginea saniei şi sărise jos, să zburde pe zăpadă cu
tălpile goale. În clipa următoare a fost înapoi, l-a săltat pe Thick, desprinzându-i
de pământ picioarele butucănoase şi învârtindu-l într-un cerc larg înainte de a-l
lăsa din nou jos, uluit. I-a mulţumit în limba lui, numindu-l Mâinile Edei, o
expresie din graiul insularilor pe care n-o înţelegeam. Însă Ursul a înţeles-o,
pentru că s-a îndreptat imediat spre celălalt rănit, i-a aruncat păturile şi a arătat
spre el, chemându-l pe Thick.
Bondocul nici nu s-a uitat la noi, ceilalţi. Iar eu n-aveam timp să mă gândesc la
el şi la ceea ce făcea. Îl fixam cu privirea pe Swift, care se uita la mine cu ochi
goi, din care pierise speranţa. I-am întins o mână inutilă, cu palma în sus. Am
înghiţit în sec şi şi-a întors faţa. Pe urmă s-a apropiat, dar nu de mine, de
Burrich. S-a aşezat din nou lângă tatăl său şi i-a luat mâna din ce în ce mai
înnegrită. Şi m-a privit din nou, cu o întrebare în ochi.
— Îmi pare rău, am spus, printre strigătele de uimire din momentul când s-a
ridicat şi al doilea insular, cu rănile lecuite. E izolat. Tatăl meu l-a închis pentru
oricine altcineva stăpâneşte Meşteşugul. Nu pot pătrunde în trupul lui, să-l ajut.
Şi-a luat ochii de la mine, cu o dezamăgire atât de adâncă încât se învecina cu
ura; nu mă ura neapărat pe mine, ci ura mai degrabă acea clipă, îi ura pe cei care
se săltau pe picioare, vindecaţi, îi ura pe cei care se bucurau văzându-i vindecaţi.
Web se îndepărtase de el, îngăduindu-i să se lase pradă furiei. Iar mie mi se părea
lipsit de sens să încerc să-i mai spun atunci şi altceva.
Thick părea să deţină puterea de a lecui prin Meşteşug şi, supravegheat cu
moderaţie de Dutiful, a trecut la vindecarea celor doi bărbaţi care îşi arseseră cu
o seară înainte tatuajele făcute de Femeia Palidă. Carnea lor supurândă, plină de
băşici, a fost înlocuită de alta, sănătoasă, cu pielea netedă, deschisă la culoare.
Din obiect de batjocură, Thick a crescut brusc în ochii insularilor, devenind
demn de o înaltă preţuire, o întrupare vie a Mâinilor Edei. L-am auzit pe Urs
implorându-l pe prinţul Dutiful să-i ierte pentru că îi desconsideraseră servitorul.
Nu-şi dăduseră seama că primise darul Edei, dar acum înţelegeau de ce îl preţuia
prinţul şi de ce îl adusese pe un câmp de luptă. M-a durut să-l văd pe Thick
lăfăindu-se brusc, înconjurat de stima tuturor, la fel cum se ghemuise mai
înainte, speriat de dispreţul aceloraşi oameni. Mă simţeam, cumva, trădat pentru
că uitase atât de repede cum îl batjocoriseră. Dar mă bucuram totuşi că putea s-o
facă, deşi mie contradicţia nu-mi scăpa. Aproape că-mi doream să fiu la fel de
netot ca el şi să cred că oamenii îşi lasă cu sinceritate gândurile să li se citească
pe chip.
Chade a venit în spatele meu şi mi-a pus mâna uşor pe umăr. M-am întors spre el
cu un oftat, aşteptându-mă să-mi dea vreo însărcinare. În schimb, bătrânul m-a
luat în braţe. Apoi m-a strâns mai tare şi mi-a şoptit la ureche:
— Îmi pare rău, băiete. Am încercat. Mă îndurerează şi moartea Bufonului. N-
am fost întotdeauna de acord, el şi cu mine. Dar a făcut, şi pentru regele Shrewd,
şi pentru Kettricken, ceea ce n-ar fi putut face nimeni altcineva. În ultima vreme
am fost unul împotriva altuia, dar crede-mă că n-am dat uitării acele vremuri de
demult. Oricum, el a câştigat. Chade şi-a ridicat privirea spre cer, aproape ca şi
cum s-ar fi aşteptat să vadă dragoni în zbor. A câştigat şi ne-a lăsat să dăm piept
cu indiferent ce a câştigat pentru noi. Şi sunt sigur că asta i-ar face plăcere.
— Mi-a spus c-o să moară aici. Nu l-am crezut niciodată întru totul. Dacă aş fi
făcut-o, aş fi avut multe să-i spun.
Am oftat, brusc cotropit de înţelegerea inutilităţii unor astfel de gânduri, ca şi a
tuturor lucrurilor pe care voisem să le fac, dar nu le făcusem niciodată. Am
căutat pe bâjbâite în mine însumi, sperând să găsesc un gând sau un sentiment
plin de semnificaţii. Dar nu mai aveam la ce să mă gândesc sau ce să spun.
Absenţa Bufonului mă umplea, nemailăsând loc pentru nimic.
În ziua aceea ne-am continuat drumul, cu cea mai mare parte a grupului radiind
de fericire. Burrich călătorea acum singur pe sanie, tăcut şi neclintit, tot mai
slăbit pe măsură ce se apropia seara. Swift mergea de o parte a lui şi eu de
cealaltă, şi nu ne vorbeam. Când ne opream să ne tragem sufletul, turnam câteva
picături de apă printre buzele lui Burrich. O înghiţea de fiecare dată. Totuşi,
ştiam că e pe moarte şi nu-l minţeam pe Swift în privinţa asta.
Noaptea a sosit şi am făcut tabăra, apoi ne-am pregătit cina. Thick nu mai ducea
acum lipsă de prieteni care să-i poarte de grijă şi adora să i se dea atenţie. M-am
străduit să alung senzaţia că mă abandonase. Atâtea zile de-a rândul îmi dorisem
să fiu eliberat de povara lui, iar acum, când eram, o voiam înapoi, să-mi abată
atenţia de la orice altceva. Web a venit la mine şi la Swift; băiatului i-a adus
mâncare, iar către mine a dat din cap, îndemnându-mă să-mi întrerup veghea ca
să mă odihnesc. Dar, când m-am îndepărtat de Burrich şi de fiul său, noaptea mi
s-a părut mai rece.
M-am oprit la focul lui Longwick, care mi-a spus ce mai povesteau oamenii din
grup. O parte dintre insularii eliberaţi o slujiseră pe Femeia Palidă încă din
timpul Războiului Corăbiilor Roşii. Fuseseră cândva cu sutele, dar îi folosise ca
să-şi hrănească fără încetare dragonii. Principala aşezare de pe insulă se aflase la
început pe plajă, lângă cariera de piatră, dar, după război, Femeia Palidă
începuse să se teamă că insularii se vor întoarce împotriva ei. Şi, de la bun
început, fusese hotărâtă să pună capăt vieţii dragonului Icefyre. Legendele
spuneau că sălile şi tunelurile de sub gheţar există de generaţii. Ea aşteptase cel
mai puţin înalt flux al anului ca să descopere, sub gheaţă, intrarea despre care se
povestea. Pe urmă distrusese aşezarea de pe plajă şi le poruncise slujitorilor ei să
mute cel mai mare dintre dragonii de piatră, bucată cu bucată, în marea sală de
gheaţă şi să-l reconstruiască acolo. Fusese o însărcinare colosală, dar nu-i păsase
câţi oameni şi cât timp trebuia să piardă pentru a o vedea dusă la bun sfârşit.
În anii de după război, sălăşluise în gheţar, primind tribut de la triburile care încă
se mai temeau de ea sau sperau să-şi recapete oamenii luaţi ostatici. Încheia cu
insularii târguri de o cruzime cumplită; pentru un transport de hrană, înapoia un
cadavru. Sau făgăduia că ostaticul n-o să fie niciodată eliberat ca să-şi facă
familia de ruşine. Când l-am întrebat dacă e de părere că locul sălaşului ei e
cunoscut de foarte multă lume pe Insulele Străine, Longwick a clătinat din cap.
— Am înţeles că să-i plăteşti tribut era o ruşine. Cei care o făceau nu suflau
nicio vorbă despre asta.
Am încuviinţat în sinea mea. Eram sigur că în Tribul Narvalului prea puţini ştiau
adevărata poveste a lui Oerttre şi Kossi; nu se aflase decât că dispăruseră. Şi
ştiam foarte bine că marile secrete puteau rămâne cu adevărat secrete.
Aşa că regatul Femeii Palide fusese construit prin munca unor războinici pe
jumătate neoameni. Când unul era rănit sau îmbătrânea, sau nu i se supunea, îi
era dat dragonului. În încercările ei zadarnice de a o anima, piatra înghiţise multe
vieţi. Noi sosiserăm la apusul puterii sale. Zecile de oameni care o slujeau
fuseseră cândva sute. Dragonul ei şi munca forţată îi nimiciseră.
Încercase să-l ucidă ea însăşi pe Icefyre, dar nu izbutise nimic mai mult decât să-
l chinuiască. Se temea să îndepărteze gheaţa care îl ţinea captiv şi nu fusese în
stare să născocească o armă care să poată străpunge solzii lui suprapuşi şi pielea
lui groasă. Ura şi teama inspirate de dragon Femeii Palide le erau cunoscute
tuturor sclavilor ei.
— Totuşi, nu înţeleg, i-am spus lui Longwick, cu voce scăzută, în vreme ce
priveam amândoi flăcările muribunde ale micului său foc. De ce o slujeau? Cum
îi făcea pe neoameni să i se supună? Cei pe care i-am văzut în Buck nu erau
capabili de niciun fel de loialitate.
— Habar n-am. Am luptat în Războiul Corăbiilor Roşii şi ştiu despre ce
vorbeşti. Oamenii cu care am discutat acum spun că amintirile lor din timpul în
care au slujit-o sunt neclare. Nu-şi amintesc decât suferinţa, nicio plăcere, niciun
miros, niciun gust al mâncării. Doar că făceau ce le poruncea, fiindcă era mai
uşor decât să nu i te supui. Cei care se revoltau îi erau daţi dragonului. Cred că
aici avem de-a face cu o preschimbare în neoameni mai rafinată decât în cele
Şase Ducate. Un bărbat mi-a spus că, atunci când i-a luat loialitatea şi dragostea
faţă de trib şi de familie, a rămas cu convingerea că ea era singura pe care o
putea sluji. Şi a slujit-o, deşi, oricât de palide i-ar fi amintirile despre ceea ce a
săvârşit la porunca ei, e vorba de fapte care îl umplu acum de ruşine.
Când m-am despărţit de Longwick şi m-am îndreptat către sania pe care zăcea
Burrich, i-am văzut pe prinţ şi pe narcescă printre corturi. Cu capetele aproape
atingându-li-se, stăteau în picioare, ţinându-se de mână cu degetele împletite. M-
am întrebat cum privea mama ei apropiata lor căsătorie. Probabil că i se părea o
alianţă întristătoare şi stranie cu un vechi duşman. Avea să fie de acord cu o
înţelegere care îi obliga fiica să plece din casa mamelor ca să domnească într-un
ţinut îndepărtat? Mă întrebam şi ce sentimente îi trezea ideea asta Ellianiei; abia
îşi regăsise mama şi sora. Era dispusă să le părăsească, plecând în cele Şase
Ducate?
I-am găsit pe Web şi Swift lângă Burrich. Durerea îl maturizase pe băiat,
aducându-l aproape în pragul bărbăţiei. M-am aşezat în tăcere alături de ei, pe
marginea saniei. Nu o ferea de vânturile nopţii decât un cort improvizat, în care
nu ardea decât o singură lumânare. În ciuda păturilor care îl acopereau, Burrich
avea mâinile reci; mi-am dat seama când am luat-o pe una într-a mea.
Swift părea deja înfrânt când m-a întrebat încet:
— N-ai putea să mai încerci? Toţi ceilalţi… s-au refăcut atât de repede. Şi acum
stau în jurul focului cu prietenii lor, vorbesc şi râd. De ce nu-l poţi vindeca pe
tata?
Îi mai spusesem. Dar am repetat.
— Pentru că, cu mulţi ani în urmă, Chivalry l-a izolat de Meşteşug. Ştiai că tatăl
tău a fost în slujba prinţului Chivalry? Că l-a slujit ca Om al Regelui, ca un izvor
de putere pentru rege, când vrea să-şi folosească magia?
A clătinat din cap, cu ochii încărcaţi de regrete.
— În afară de faptul că mi-e tată, ştiu prea puţin despre el. E un om rezervat. Nu
ne vorbeşte niciodată despre copilăria lui, aşa cum ne povesteşte mama despre
oraşul Buckkeep şi despre tatăl ei. M-a învăţat multe despre cai şi despre
îngrijirea lor, dar asta a fost înainte… A tăcut, apoi s-a silit să continue. Înainte
de a afla că am Har. Ca el. Pe urmă, s-a străduit să nu mă mai lase în grajd şi să
mă ţină cât mai departe cu putinţă de animale. Şi asta a însemnat foarte puţin
timp petrecut alături de el. Dar nici despre Har nu mi-a vorbit decât ca să-mi
interzică să-mi ating mintea de a oricărui animal.
— Cam tot aşa s-a purtat şi cu mine, când eram copil, am recunoscut.
Mi-am scărpinat ceafa, dintr-odată obosit şi nesigur. Ce îmi aparţinea mie? Ce îi
aparţinea lui Burrich?
— După ce am mai crescut, mi-a spus mai multe, mi-a explicat mai multe. Cred
că, mai târziu, ţi-ar fi povestit şi ţie mai multe despre el.
Am răsuflat adânc. Mâna lui Burrich era într-a mea. M-am întrebat dacă avea să
mă ierte pentru ceea ce voiam să fac sau dacă avea să-mi mulţumească.
— Mi-aduc aminte când l-am văzut pentru prima oară. Cred că aveam vreo cinci
ani. Unul dintre oamenii prinţului Verity m-a dus într-o sală unde mâncau oştenii
din gardă, în vechea lor cazarmă din Moonseye. Prinţul Chivalry era plecat,
însoţit de cea mai mare parte a gărzii lui, dar tatăl tău rămăsese în urmă, încă
refăcându-se după o rană la genunchi. Din pricina căreia încă mai şchioapătă.
Când şi-a rănit genunchiul prima oară, a sărit între tatăl meu şi un mistreţ
sălbatic, ai cărui colţi i-ar fi sfâşiat altminteri măruntaiele. Ei, acolo, într-o
bucătărie plină cu oşteni, era Burrich, un bărbat tânăr, la vârsta când eşti cel mai
bun pentru luptă, impulsiv, cu piele întunecată şi ochi negri. Şi iată-mă dat în
grija lui pe neaşteptate, fără să-l fi avertizat nimeni pe niciunul dintre noi. Îţi poţi
imagina? Încă mă mai întreb ce i-o fi trecut prin minte când m-a pus oşteanul pe
masă, în faţa lui, spunându-i că sunt micul bastard al lui Chivalry şi că trebuie
să-mi poarte de grijă.
Pe faţa lui Swift a apărut, fără să vrea, un zâmbet firav. Şi aşa am înaintat în
noapte, povestindu-i despre tânărul năprasnic din fire care mă crescuse. Web a
rămas cu noi o vreme. Nu ştiu în ce moment a plecat, pe nesimţite. Când
lumânarea a început să pâlpâie, dând să se stângă, ne-am culcat de o parte şi de
alta a lui Burrich, să-i ţinem de cald, şi am continuat să vorbesc în şoaptă, pe
întuneric, până ce l-a furat pe Swift somnul. Mi s-a părut că, în toate acele ore,
Burrich s-a făcut simţit pentru Harul meu cu mai multă putere, dar poate o fi fost
numai fiindcă îmi aminteam de el şi de tot ce însemnase pentru mine. Printre
amintirile despre felul în care mă încurajase şi mă educase cu stricteţe, despre
zilele în care mă pedepsise pe bună dreptate şi în care mă lăudase, am desluşit
mult mai clar momentele când un burlac tânăr renunţase la o parte din viaţa lui
de dragul unui băieţel. Am înţeles, cu umilinţă, că dependenţa mea de el îi
modelase probabil viaţa în aceeaşi măsură în care o influenţase pe a mea.
În dimineaţa următoare, când i-am dat apă, pleoapele lui Burrich au fluturat uşor.
M-a privit pentru o scurtă clipă, cu nefericirea unui prizonier.
— Mulţumesc, a spus apoi, cu voce şuierătoare, şi cred că nu pentru apă.
— Tati? a spus Swift, cu înfrigurare, dar deja leşinase iarăşi.
În ziua aceea am înaintat cu spor şi, la căderea serii, ne-am hotărât să facem un
efort ca să ieşim de pe gheţar înainte de a poposi pentru noapte. Ideea ne-a
entuziasmat pe toţi. Cred că ne săturaserăm deja să ne tot înălţăm corturile pe
gheaţă, însă distanţa pe care o mai aveam de străbătut s-a dovedit a fi mai mare
decât crezuserăm. Am mers şi am tot mers, trecând dincolo de oboseală pentru a
rămâne în acel loc unde domneşte încăpăţânarea cu care refuzi să recunoşti că te-
ai înşelat. Noaptea se lăsase de mult când ne-am apropiat de plajă. Am văzut
lumina primitoare a focurilor de veghe şi, înainte de a-mi trece prin mintea
vlăguită că, pentru doi oşteni, era de-ajuns un singur foc, a răsunat strigătul lui
Churry, care ne soma să spunem cine suntem. Prinţul Dutiful i-a răspuns şi au
urmat ţipete de bucurie înălţate de multe voci. Însă niciunul dintre noi nu se
aştepta să-l audă pe Riddle urându-ne bun venit. Când mi-am amintit cum îl
văzusem ultima oară, mi s-a zbârlit părul de pe ceafă. Pentru o clipă, am sperat
nebuneşte, împotriva raţiunii, că şi Bufonul putea fi, cumva, acolo. Pe urmă mi-
am amintit ce-mi spusese Peottre şi m-a doborât tristeţea.
Am fost printre ultimii care au intrat în tabără. În momentul sosirii noastre,
glasurile se contopeau într-un vacarm de salutări călduroase şi de istorisiri. A
trecut aproape o oră înainte de a izbuti să aflu de la cineva povestea. Riddle şi
şaptesprezece insulari, cu toţii supravieţuitori din palatul Femeii Palide, erau pe
plajă. Redeveniseră ei înşişi, probabil în clipa uciderii dragonului. Riddle şi
ceilalţi captivi fuseseră scoşi din temniţă de unul dintre paznicii lor, când îşi
recăpătase sentimentele. Îşi uniseră forţele ca să descopere o ieşire şi Riddle
reuşise să-i călăuzească pe drumul către tabăra cu provizii. Erau nedumeriţi cu
toţii, neavând idee ce-i ajutase să-şi recapete partea omenească a minţit şi
libertatea. Am avut nevoie de tot restul nopţii ca să punem faptele cap la cap
pentru ei.
A doua zi, Chade m-a chemat în cortul lui, să fiu de faţă când le-a dat Riddle, lui
şi prinţului, un raport amănunţit despre tot ce i se întâmplase. L-am ascultat pe
tânăr povestind cum se năpustiseră oştenii Femeii Palide asupra lui şi a lui Hest,
capturându-i pe amândoi. Îl zăriseră pe unul apărând din intrarea ascunsă a
tărâmului subteran, şi faptul le fusese fatal. Nu puteau fi lăsaţi să-i ducă prinţului
o asemenea informaţie. N-a putut să descrie coerent cum ajunsese neom. Avea
legătură cu dragonul, dar, de fiecare dată când încerca să vorbească despre asta,
începea să tremure atât de tare încât nu mai putea continua. În cele din urmă,
spre uşurarea mea, Chade a renunţat la încercarea de a scoate de la el
amănuntele. Eram sincer convins că era de preferat să se piardă informaţia, nu să
fie dezvăluită.
Riddle a fost uluit când i-am spus că eu şi Bufonul îl zărisem în temniţă. A spus
că nu mă condamnă pentru că îl lăsasem acolo; dacă aş fi forţat uşa, m-ar fi
atacat cu siguranţă, ca să-mi ia hainele călduroase. În ochii lui era ceva, un soi de
ruşine atât de adâncă fiindcă fusese văzut în starea aceea, încât m-am temut că
prietenia noastră nu-i putea supravieţui. Nu credeam că m-aş mai fi simţit
vreodată în largul meu privind în faţă un om pe care îl abandonasem, lăsându-l
să moară.
M-am întrebat dacă el putea redeveni tânărul mereu vesel de mai înainte. Văzuse
un cotlon întunecat din sine însuşi şi avea să rămână cu amintirea lui până în
ultima clipă a vieţii. A recunoscut, în faţa noastră, a tuturor, că el fusese acela
care îl omorâse, în cele din urmă, pe Hest. Îi folosise cămaşa ca să-şi înfăşoare
mâinile, încălzindu-le. Îşi putea aminti cu câtă grijă plănuise să-l ucidă pe
bărbatul rănit şi să-l jefuiască de tot ce avea în timp ce toţi ceilalţi neoameni din
temniţă dormeau. Îşi mai aducea aminte şi cum le spusese Femeia Palidă că îi
supunea unei încercări; cei care izbuteau să supravieţuiască două săptămâni erau
eliberaţi, li se îngăduia s-o slujească şi primeau mâncare de trei ori pe zi. Ne-a
mărturisit, cu un zâmbet nebunesc şi încleştându-şi dinţii ca şi cum s-ar fi
străduit să nu vomite când vorbea, că, în clipa aceea, nu-şi putea imagina o
soartă mai bună decât o viaţă în slujba ei, primind mâncare de trei ori pe zi.
Doi dintre insularii care se întorseseră cu Riddle erau din Tribul Narvalului,
oameni dispăruţi de mult, pe care toată lumea îi crezuse morţi. Peottre i-a
întâmpinat cu mare bucurie. Femeia Palidă răpise bărbaţi din tribul lor de mai
bine de zece ani, împuţinându-le primejdios numărul, până când îi aruncase în
final în braţele disperării, lăsându-i fără narcesca domnitoare şi fără fiica ei
mezină. Revenirea celor doi războinici în sânul tribului nu putea decât să-l salte
pe prinţ, în ochii lor, la înălţimea unui erou de o şi mai mare importanţă.
Când a terminat Chade cu întrebările, i-am întrebat şi eu, pe toţi trei, ceea ce mă
rodea. Toate răspunsurile au fost dezamăgitoare. Riddle nu-l văzuse pe Bufon
nici în timpul captivităţii, nici după eliberare. După ce ieşise din temniţă, n-o mai
văzuse nici pe Femeia Palidă; nu-i văzuse nici măcar cadavrul.
— Dar nu cred că trebuie să ne mai facem griji din pricina ei. Omul care m-a
eliberat, Revke, i-a văzut cu ochii lui sfârşitul. Ceva a înnebunit-o brusc. A
strigat că toată lumea a trădat-o, absolut toată lumea, şi că numai dragonul îi mai
putea încheia ziua cu o victorie. A poruncit să-i fie aduşi, probabil, vreo douăzeci
de oameni. Siliţi, rând pe rând, să se apropie de dragon, au fost ucişi lângă el.
Revke a povestit că piatra a supt sângele. Dar nici măcar asta n-a mulţumit-o. A
cuprins-o furia, a început să urle că trebuiau împinşi în dragon cu totul, că n-o să
se trezească până când n-o să între cineva în el.
S-a uitat în jur, la uluirea încremenită pe feţele noastre.
— Nu cunosc limba insularilor atât de bine cum ar trebui. Ştiu că sună a
nebunie, dar ea voia să între cineva în dragonul de piatră. S-ar părea că asta mi-a
spus Revke. E posibil şi să-l fi înţeles greşit.
— Nu. Bănuiesc că ai înţeles foarte bine. Continuă, l-am implorat.
— În cele din urmă, a poruncit să-i fie dat dragonului Kebal Rawbread. Revke
mi-a povestit că oştenii care l-au scos din lanţuri au subestimat şi puterea
bătrânului războinic, şi ura lui faţă de Femeia Palidă. S-au străduit să-l ţină
zdravăn şi l-au târât către dragon, şi s-a luptat cu ei tot timpul. Apoi s-a repezit
brusc în partea opusă, către Femeia Palidă. A înşfăcat-o de încheieturile mâinilor,
şi râdea şi striga că vor intra împreună în dragon şi se vor înălţa, ca să triumfe
Runele Zeului. Pentru că numai aşa puteau să învingă. Şi a târât-o către dragon,
şi ea ţipa şi-l lovea cu picioarele. Apoi… Riddle s-a întrerupt din nou. Vă spun
povestea exact cum am auzit-o de la Revke. N-are sens, dar…
— Continuă! i-a poruncit Chade, cu voce răguşită.
— Rawbread s-a îndreptat către dragon cu spatele. Şi, cumva, s-a topit în piatră,
ţinând-o strâns pe Femeia Palidă şi trăgând-o după el.
— A intrat şi ea în dragon? am exclamat.
— Nu. Nu cu totul. Rawbread a dispărut în dragon, şi o trăgea după el, şi mâinile
ei au pătruns până la încheieturi. Ea ţipa la oamenii din gardă, cerându-i s-o
ajute, şi, în cele din urmă, doi au apucat-o şi au tras-o înapoi. Dar… dar palmele
i se topiseră. Dispăruseră în dragon.
Prinţul îşi apăsa cu putere o mână pe buze. Eu am descoperit că tremuram.
— Asta e tot? a întrebat Chade.
M-am întrebat cum izbutea să-şi păstreze calmul.
— Aproape. Braţele ei se terminau cu un soi de arsuri. Revke a zis că nu
sângera, era ca şi cum restul ar fi dispărut carbonizat. A spus că ea a rămas pur şi
simplu încremenită, privindu-şi cioturile. Şi, între timp, dragonul a prins viaţă.
Când s-a pus în mişcare, şi-a săltat capul prea sus şi din tavan s-au prăvălit
bucăţi mari. Revke mi-a povestit că toată lumea a fugit, ca să se ferească atât de
dragon, cât şi de gheaţa care cădea. Şi el, unul, încă mai era ascuns când şi-a
regăsit pe neaşteptate adevăratul sine.
Riddle a tăcut brusc, apoi a adăugat cu destulă greutate:
— Pot să vă explic cum e. Eu eram în celula mea, cu spatele lipit de perete,
străduindu-mă să rămân treaz, fiindcă, dacă aş fi adormit, m-ar fi omorât ceilalţi.
Pe urmă m-am uitat în jos şi l-am văzut pe podea pe Hest, mort. Şi, dintr-odată,
mi-a părut rău că murise, fiindcă îmi fusese prieten. A clătinat din cap şi vocea i-
a coborât până la o şoaptă. Pe urmă mi-am amintit că îl Omorâsem.
— N-a fost vina ta, a spus prinţul cu glas scăzut.
— Dar eu am făcut-o. Am fost eu, eu…
L-am întrerupt, tot cu voce înceată, înainte de a se gândi prea mult la ceea ce
făcuse.
— Şi cum aţi ieşit?
Riddle a părut aproape recunoscător pentru întrebare.
— Revke a descuiat uşa şi ne-a condus afară din temniţă şi prin palatul ei. E ca
un labirint imens sub gheaţă. În cele din urmă, am ieşit printr-o deschidere care
părea o crăpătură, chiar într-un flanc al gheţarului. Odată ce ne-am văzut sub
cerul liber, nimeni n-a mai ştiut ce trebuia să facă. Ceilalţi nu cunoşteau niciun
loc de pe insulă în care s-ar fi putut adăposti. Dar, din locul unde ne aflam, eu am
zărit marea. Le-am spus că, dacă izbutim să coborâm spre mare şi să mergem
apoi de-a lungul plajei, o s-ajungem în tabăra asta, chiar dacă o să fie nevoie să
ocolim insula. Şi am avut noroc. Am ales cel mai scurt drum şi am sosit aici
înaintea voastră.
Mai aveam o ultimă întrebare, dar mi-a răspuns înainte de a o rosti.
— Tom, ştii cum suflă vântul noaptea. Probabil că zăpada spulberată ne-a
acoperit deja urmele. Chiar dacă aş vrea, nu cred că aş putea găsi drumul înapoi.
— N-o să-ţi ceară nimeni aşa ceva, l-a asigurat Chade, şi a avut dreptate. N-am
insistat.
Când m-am întors la Burrich şi Swift, mijeau zorii. Băiatul dormea lângă tatăl
său. Am observat că una dintre mâinile acestuia se mişcase, stătea în afara
păturilor. Când am atins-o, am descoperit că strângea în ea cercelul de lemn. L-
am recunoscut; îl sculptase Bufonul şi ştiam că în el o să găsesc cercelul de
eliberare din sclavie dobândit cu atâta trudă de bunica lui Burrich. Fiindcă găsise
destulă putere ca să şi-l scoată, mi-am dat seama cât de important era pentru el.
Şi am crezut că ştiu cu ce intenţie şi-l scosese.
Dutiful eliberase porumbelul care trebuia să zboare înapoi, acasă, la Zylig, dând
de veste Hetgurdului că aventura noastră se încheiase. Dar corăbiile aveau
nevoie de câteva zile ca să ajungă la noi; între timp, ne-am văzut nevoiţi să ne
reducem raţiile, ca să ajungă pentru un grup mai mare. Ideea nu era surâzătoare,
dar cred că, după toate cele prin care trecuserăm, cei mai mulţi dintre noi nu s-au
sinchisit de asta.
Am găsit un moment în care să pot vorbi în tihnă cu Swift, stând la căpătâiul
unui Burrich pe care-l simţeam pierzându-se din ce în ce mai mult. I-am spus
povestea cercelului în vreme ce mă străduiam să-i scot din carapacea lui de
lemn. În cele din urmă, lucrarea mâinilor Bufonului s-a dovedit prea sofisticată
pentru mine. N-am putut s-o deschid fără s-o distrug. Înăuntru am găsit cercelul,
strălucind la fel de albastru şi de argintiu ca în ziua în care mi-l arătase pentru
prima oară Patience. Şi, la fel ca ea atunci, am străpuns urechea băiatului cu
vârful ascuţit al agăţătorii, ca să poată purta mica bijuterie. Dar am fost ceva mai
blând decât fusese Patience cu mine; am amorţit lobul cu zăpadă înainte de a
înfige cercelul.
— Să-l porţi tot timpul, i-am spus lui Swift. Şi să-ţi aduci aminte de tatăl tău, aşa
cum a fost.
— Făgăduiesc, a zis el cu voce joasă.
A atins cercelul cu degete şovăitoare; cât de bine îmi aminteam cum îl simţeam
eu atârnându-mi de ureche!
— Acum îmi pare rău că am folosit-o, a spus apoi, ştergându-şi de pantaloni
sângele de pe vârfurile degetelor. Dacă aş mai fi avut-o, ţi-aş fi dat-o.
— Ce mi-ai fi dat?
— Săgeata pe care mi-a dăruit-o Lordul Auriu. Atunci m-am gândit că e urâtă,
dar am luat-o ca să mă port curtenitor. Pe urmă, când toate celelalte au ricoşat de
dragon, săgeata cenuşie l-a străpuns. N-am mai văzut niciodată aşa ceva.
— Mă îndoiesc c-a mai văzut cineva, am răspuns.
— Poate că el văzuse. A spus că e o bucată urâtă de lemn, dar că s-ar putea să
mă slujească bine la nevoie. În noaptea aia a zis că e profet. Ce crezi, o fi ştiut că
săgeata cenuşie o să ucidă dragonul?
Am reuşit să zâmbesc.
— Chiar şi când era în viaţă, n-aveam niciodată idee când ştiuse într-adevăr ceva
dinainte de a se întâmpla şi când doar îşi rearanja cu ingeniozitate cuvintele,
lăsând impresia că ştiuse. Însă de data asta se pare că a avut dreptate.
— Da. Dar l-ai văzut pe tata? Ai văzut ce-a făcut? A oprit dragonul, l-a ţinut pe
loc. Web spune că n-a mai simţit niciodată o asemenea forţă, destulă forţă ca să
respingi un dragon.
M-a privit parcă provocându-mă să-l contrazic când a adăugat:
— A spus că o astfel de putere se moşteneşte uneori în familiile cu Sânge
Străvechi. Şi că poate voi izbuti s-o stăpânesc, dacă o să-mi folosesc magia
ţinând cont de disciplină şi de raţiune.
I-am prins bărbia în căuşul mâinii şi am simţit în palmă răceala cercelului.
— Să sperăm că vei izbuti. Lumea noastră are nevoie de o asemenea putere.
Longwick şi-a strecurat capul în adăpost.
— Te cheamă Prinţul Dutiful, Tom, a spus scuzându-se.
— Vin imediat, l-am asigurat, apoi m-am întors spre Swift. Nu te superi, nu?
— Du-te. Aici niciunul dintre noi nu poate face nimic altceva decât să stea de
veghe.
— Mă întorc, am făgăduit, apoi am ieşit şi l-am urmat repede pe Longwick.
În cortul prinţului era înghesuială. Înăuntru se aflau el, Chade şi Thick, împreună
cu Peottre, Oerttre, Kossi şi narcesca. Buza lui Thick era împinsă în afară şi i-am
simţit supărarea. Cu o pătură pe umeri, narcesca stătea pe podea, cu spatele la
mine. Am salutat cu o plecăciune şi am rămas în aşteptare.
— Avem necazuri cu tatuajele narcescăi, a spus prinţul. Vrea să le îndepărteze,
dar Thick n-a reuşit s-o facă, cu Meşteşugul lui. Chade s-a gândit că poate
izbuteşti s-o ajuţi tu, fiindcă ai făcut să dispară cicatricele tale.
— O cicatrice nu e totuna cu un tatuaj, am subliniat, dar vreau să încerc.
Dutiful s-a aplecat spre narcescă.
— Elliania? Poate să le vadă?
Ea n-a răspuns. Stătea cu spatele foarte drept, iar pe chipul mamei ei se citea
dezaprobarea. Pe urmă, încet, fără niciun cuvânt, Elliania s-a înclinat în faţă,
lăsând pătura să alunece. Am îngenuncheat şi am ridicat o lumânare, ca să văd
mai bine.
Frumuseţea strălucitoare a şerpilor şi a dragonilor dispăruse. Tatuajele i se
afundaseră în carnea spatelui, trăgând de piele, de parcă ar fi fost făcute cu fierul
roşu. Am bănuit că era o ultimă răzbunare a Femeii Palide.
— Încă o mai dor din când în când, a spus încet prinţul.
— Acum fac presupuneri, am recunoscut. Poate că Thick n-a putut s-o vindece
cu uşurinţă, fiindcă nu e o rană recentă. Una e să ajuţi trupul să termine mai
repede ceea ce se străduia oricum să facă. Şi altceva avem aici, tatuajele sunt
vechi, trupul ei le-a acceptat deja.
— Cicatricele tale au dispărut când te-am lecuit noi, a subliniat prinţul.
— Astea nu sunt ale ei, a spus Thick ursuz. Nu vreau să le-ating.
Nu am încercat să pricep ce voia să spună.
— Cred că Bufonul m-a refăcut aşa cum mă vedea el întotdeauna. Fără cicatrice.
Nu voiam să spun, acolo şi atunci, mai mult decât atât, şi cred că ştiau asta cu
toţii.
— Atunci ardeţi-le şi lecuiţi apoi arsura, a propus Elliania, cu vocea tremurându-
i doar foarte uşor. Nu-mi pasă de ce e nevoie. Nu vreau decât să dispară. Nu
vreau să mai port pe trup semnele ei.
— Nu! a exclamat prinţul îngrozit.
— Aşteptaţi. Vă rog, am spus. Lăsaţi-mă să încerc. Am ridicat o mână, apoi mi-
am amintit să cer voie. Pot să te-ating?
Elliania şi-a lăsat fruntea mai jos şi i-am văzut toţi muşchii spatelui încordându-
se. Pe urmă a dat din cap. O singură dată. Cu braţele încrucişate pe piept, Peottre
ne domina cu înălţimea lui. M-am uitat la el şi i-am întâlnit privirea. Pe urmă m-
am aşezat pe podea, în spatele narcescăi, şi mi-am pus pe spatele ei ambele
palme. Le-am ţinut acolo printr-un act de voinţă. Mâinile mele simţeau căldura
spatelui unei fete tinere, dar Meşteşugul meu simţea dragoni şi şerpi
zvârcolindu-mi-se sub degete.
— Sub pielea ei e mai mult decât cerneală, am spus, dar nu ştiam ce anume simt.
Elliania a vorbit cu un efort.
— A făcut cernelurile din propriul său sânge. Ca să-i aparţină întotdeauna şi să i
se supună.
— E rea, a spus Thick cu glas sumbru.
Dar Elliania ne dezvăluise ceea ce trebuia să ştim. Chiar şi-aşa, a urmat o seară
în care ne-am folosit de Meşteşug trudind din greu. N-o cunoşteam bine pe
Elliania, iar lui Thick nu-i plăcea s-o atingă. Ne-a împrumutat puterea lui, dar
desenele complicate trebuiau scoase din pielea ei rând pe rând. Mama şi sora ei
priveau în tăcere. Peottre a rămas în cort o vreme, apoi a ieşit, a umblat prin
tabără, s-a întors, a ieşit iarăşi. Nu-l condamnam. Şi eu aş fi vrut să nu văd aşa
ceva. Cerneala urât mirositoare mustea şi îi ieşea din pori opunând rezistenţă.
Mai rău decât atât, o durea. Îşi încleşta dinţii, apoi lovea în tăcere cu pumnii în
podea. Sudoarea îi îngreunase părul lung şi negru, dar deoparte ca să nu ne
încurce. Dutiful stătea în faţa ei, ţinând-o cu mâinile de umeri ca s-o sprijine, în
timp ce eu urmăream cu vârful unui deget fiecare desen, cerându-i pielii ei să
împingă în afară răutatea scârboasă a Femeii Palide. Şi, în tot acest timp
revedeam spatele Bufonului, împodobit cu atâta măiestrie şi cruzime, şi îi
mulţumeam sorţii fiindcă fusese tatuat înainte ca Femeia Palidă să fi învăţat
Meşteşugul şi să-l fi pervertit. Nu puteam să pricep de ce ni se împotriveau
tatuajele Ellianiei. Când şi ultima labă cu gheare fusese deja silită să-i iasă din
piele, mă simţeam pur şi simplu istovit, dar spatele ei era neted şi curat.
— Gata, am anunţat, cu voce vlăguită, am ridicat pătura şi i-am pus-o din nou pe
umeri.
Narcesca a răsuflat adânc, aproape suspinând, şi Dutiful a luat-o cu delicateţe în
braţe.
— Mulţumesc, mi-a spus, cu voce înceată, apoi i-a vorbit Ellianiei: S-a terminat,
pentru totdeauna. N-o să-ţi mai poată face rău niciodată.
Pentru o clipă, m-am întrebat neliniştit dacă avea într-adevăr dreptate. Dar,
înainte de a putea da glas vreunei îndoieli, am auzit din afara cortului un strigăt:
— Pânze! Se văd două pânze! Una poartă totemul Mistreţului şi cealaltă pe al
Ursului!
Capitolul 27
PORŢI
Cu cât le cercetez mai atent îndeletnicirile şi prieteniile, cu atât sunt mai convins
48
că, în ceea ce-i priveşte pe lordul Grayling şi pe doamna lui, bănuielile noastre
sunt cât se poate de întemeiate. Deşi au acceptat s-o trimită pe tânăra lady Sydel
la Castelul Buckkeep, unde a fost invitată de regină ca să-şi petreacă un timp la
Curte, au făcut-o în silă şi fără să se grăbească deloc. În privinţa asta, tatăl şi-a
împietrit inima cu mult mai multă hotărâre decât mama, care a fost de-a dreptul
scandalizată fiindcă a trimis-o pe fiica lor fără niciun veşmânt potrivit pentru o
zi oarecare la Curte, ca să nu mai vorbim de festinuri şi baluri. Iar renta pe care
i-a stabilit-o nu i-ar ajunge nici măcar unei lăptărese. După părerea mea, speră
că se va face de râs la Curte într-o asemenea măsură încât va fi trimisă acasă.
Femeia care i-a fost aleasă drept cameristă nu e demnă de încredere. Sugerez să
se găsească un motiv de nemulţumire, suficient pentru ca această Opal să fie
izgonită din Buckkeep cât mai curând cu putinţă. Aveţi grijă să plece cu tot cu
pisica ei gri.
Sydel nu pare să se facă vinovată de nimic altceva în afara faptului că e tânără
şi frivolă. De aceea cred că nu ştie că părinţii ei s-au declarat Pestriţi şi că are
cu atât mai puţin idee de comploturile la care iau parte.
Raportul unei iscoade, nesemnat

Un flux favorabil a adus corăbiile la ţărm mai curând decât ne aşteptam. Dar,
dacă noi am fost surprinşi fiindcă au sosit atât de repede, echipajele au fost la fel
de şocate când au văzut ce numeros era grupul care aştepta pe insulă. Oameni
dornici să afle noutăţile au umplut până la refuz bărcile trimise la mal, unde
mulţimea celor ieşiţi în întâmpinarea lor le-a tras afară din apă şi în susul plajei
înainte de a avea cineva timp să debarce. Toată lumea se străduia să le
povestească nou-sosiţilor uluiţi propria versiune despre cele întâmplate, şi
zgomotul părea al unei bătălii. Se auzeau râsete, bătăi cu pumnul în piept, bătăi
prieteneşti pe umăr în timp ce fiecare încerca să fie primul care începe să
istorisească. Deasupra tuturor s-a înălţat strigătul vesel al lui Arkon Bloodblade,
care se simţea părtaş la triumful Tribului Narvalului. El şi Oerttre au fost mult
mai reţinuţi şi întâlnirea lor mult mai protocolară decât mă aşteptasem. Era tatăl
Ellianiei, dar nu fusese niciodată căsătorit oficial cu Oerttre, iar Kossi nu-i era
fiică. Aşa că se bucura de reîntoarcerea lor ca un prieten, nu ca un tată şi ca un
soţ, iar satisfacţia lui părea mai degrabă a unui războinic încântat de triumful
unui aliat.
Ceva mai târziu, am aflat că narcesca îi făcuse tatălui ei multe promisiuni
generoase legate de recolte şi negoţ, ca şi de alte favoruri. Pământurile Tribului
Mistreţului erau stâncoase şi abrupte, minunate pentru porci, dar nu şi pentru
cultura grânelor. Bloodblade avea opt nepoate tinere pe care trebuia să le sprijine
şi acele copile din Tribul Mistreţului aveau să prospere mulţumită victoriei
Tribului Narvalului.
Dar la vremea respectivă eu nu ştiam nimic altceva decât că veselia şi triumful
care ne înconjurau pe mine şi pe Swift făceau, prin comparaţie, tristeţea noastră
mai adâncă. Mai rău decât atât, cu o noapte înainte luasem o hotărâre, una pe
care o simţeam neîndoielnic întemeiată, aşa că nimic nu mă putea face să mi-o
schimb. Prin urmare, în vreme ce afară răsunau strigăte de bucurie şi vocile se
înălţau pe întrecute, fiecare vrând să-şi facă auzită partea lui de poveste, eu i-am
vorbit încet lui Swift, stând în semiîntunericul de sub pânza cortului alături de
Burrich, care zăcea fără cunoştinţă.
— N-o să mă întorc cu voi. Îi poţi purta de grijă tatălui tău fără mine?
— Dacă pot… Cum adică n-o să te întorci cu noi? Ce altceva poţi face?
— Rămân aici. Trebuie să intru din nou în gheţar, Swift. Vreau să caut o cale
către palatul ei subteran. Măcar ca să găsesc trupul prietenului meu şi să-l ard.
Nu putea să sufere frigul. Nu vreau să rămână înmormântat pe vecie în gheaţă.
— Şi ce altceva mai ai de gând să faci? Mai e ceva ce nu-mi spui.
Am răsuflat adânc, m-am gândit la o minciună, apoi am renunţat. Minţisem deja
destul pentru o viaţă.
— Sper să dau peste cadavrul Femeii Palide. Sper s-o găsesc moartă, să ştiu c-a
murit pentru tot ce-a făcut. Iar dacă o găsesc vie, sper s-o ucid.
Era o mică făgăduială simplă pe care mi-o făcusem. Mă îndoiam c-o s-o pot
duce cu uşurinţă la îndeplinire, dar era singura alinare pe care eram în stare să
mi-o ofer.
— Pari alt om când vorbeşti aşa, a zis Swift pe şoptite. S-a aplecat către mine.
Când vorbeşti aşa, ai ochi de lup.
Am clătinat din cap şi am zâmbit. Sau cel puţin mi-am arătat dinţii.
— Nu. Niciun lup nu-şi iroseşte timpul ca să se răzbune, şi despre asta vorbesc
acum. Pur şi simplu de răzbunare. Când oamenii par mai răi ca oricând, nu vezi
partea lor animalică. Ai în faţa ochilor o sălbăticie de care numai omul e în stare.
Când vezi că sunt loial familiei mele, întrezăreşti lupul din mine.
Şi-a atins cercelul cu un deget. Apoi a întrebat, încruntând din sprâncene:
— Vrei să rămân cu tine? N-ar trebui să treci prin asta singur. Şi, după cum ai
văzut, n-am minţit. Mă descurc bine cu arcul.
— Da, într-adevăr bine. Dar ai pe cap altele, mai urgente. Burrich n-are absolut
nicio şansă dacă rămâne aici. Du-l pe corabie şi înapoi, la Zylig. S-ar putea să fie
acolo vindecători pricepuţi.
Şi o să găseşti cel puţin un loc unde e cald, cu mâncare bună şi cu un pat curat
pentru el.
— Tata o să moară, Fitzchivalry. N-are rost să pretindem altceva.
Ah, puterea care stă în rostirea numelor! I-am dat dreptate.
— Aşa e, Swift. Dar nu e nevoie să moară în frig, sub o pânză de cort care se
zbuciumă în vânt. Măcar atâta lucru îi putem oferi.
Băiatul s-a scărpinat în cap.
— Aş vrea să fac după voia lui. Cred că mi-ar fi spus să rămân cu tine. Că pe el
nu-l pot ajuta la fel de mult cum te-aş putea ajuta pe tine.
Am stat o clipă pe gânduri.
— Poate că ţi-ar fi spus asta. Dar nu cred că ţi-ar spune-o şi mama ta. Cred că
trebuie să fii cu el. Înainte de moarte şi-ar putea să-şi revină. Şi să aibă pentru
tine cuvinte pe care le vei preţui. Nu, Swift, du-te cu el! Stai lângă el, pentru
mine.
Nu mi-a răspuns, dar după ce am tăcut şi-a lăsat capul în jos.
Chiar în timp ce vorbeam, corturile erau strânse şi tot ce se afla în tabără era
încărcat pe corăbii. Cred că Swift a fost şocat când au venit insularii după el şi
după Burrich. Căpitanul Urs şi-a înclinat fruntea în faţa băiatului şi a întrebat
dacă poate avea onoarea să-i ia pe el şi pe tatăl lui pe corabia Hetgurdului. I-a
numit, pe el şi pe Burrich, „omorâtorii demonului” şi cred că Swift a fost uluit
când a înţeles că fusese lăsat singur cu durerea lui din respect, nu din neglijenţă.
Bardul din tribul Bufniţei le-a cântat în vreme ce se îmbarcau şi, cu toate că
stâlcea cuvintele în graiul lui de menestrel, am înţeles cu o mândrie care mi-a
pus un nod în gât că istorisea despre bărbatul care-l trântise pe demonul-dragon
în genunchi şi despre băiatul care-l ucisese eliberându-i pe ostaticii Femeii
Palide. Am observat că Web era cu ei, în barcă, că el şi Swift aveau să facă
drumul cu aceeaşi corabie. Asta m-a liniştit. Oricât l-ar fi venerat Străinii, nu
voiam să fie băiatul singur printre ei după moartea lui Burrich şi mă temeam că
acesta din urmă n-avea să trăiască destul ca să mai vadă portul Zylig.
Pe urmă m-am trezit cu prinţul alături, întrebându-mă pe ce vas voiam să mă
îmbarc.
— Eşti bine-venit pe oricare, dar pe amândouă locul va fi strâmt. Nu şi-au
imaginat că vor avea de luat atât de mulţi oameni. O să fim înghesuiţi ca peştele
sărat în butoi. Chade, în înţelepciunea lui, a decis să mă separe de narcescă, aşa
că eu voi fi pe corabia Tribului Ursului. Chade o să meargă cu a Mistreţului,
împreună cu Peottre şi cu femeile din familia lui, fiindcă speră să pună la punct,
pe drum, ultimele negocieri legate de alianţa noastră.
Deşi aveam inima grea, n-am putut să nu zâmbesc.
— Încă o mai numiţi alianţă? Mie a început să mi se pară nuntă. Şi i-ai dat
cumva lui Chade motiv ca să creadă că e mai bine să te despartă de narcescă în
timpul călătoriei?
A ridicat dintr-o sprânceană şi i s-a încreţit colţul gurii.
— Nu eu. Elliania a anunţat că e mulţumită de răspunsul meu la provocarea ei,
că m-am dovedit demn de ea şi că de-acum înainte mă consideră bărbatul ei. Nu
cred că mama ei a fost foarte încântată, dar Peottre nu vrea să se opună voinţei
narcescăi. Chade a încercat să-i explice Ellianiei că e necesar să mă cunun cu ea
în „casa mamei” mele, dar ea n-a vrut să priceapă. „Şi cine se crede un bărbat, ca
să i se opună unei femei când e vorba de aşa ceva?” l-a întrebat.
— Mi-ar fi plăcut să aud răspunsul lui, am spus.
— A zis: „Ca să fiu sincer, doamna mea, habar n-am. Însă regina mea nu vrea să
ajungă fiul ei în patul tău înainte de a te vedea în faţa ei şi a nobililor din casa ei,
ca să le dai tuturor de veste că eşti mulţumită şi că prinţul e demn de tine”.
— Şi ea cum a primit asta?
— Nu cu bunăvoinţă, a spus Dutiful flatat evident de nerăbdarea viitoarei sale
soţii, dar Chade m-a făcut să-i promit că o să mă înfrânez. Şi nu se poate spune
că Elliania se poartă astfel încât să mă ajute s-o fac. Aşa că eu merg pe corabia
Ursului şi ea cu a Mistreţului. Chade va fi la bordul Mistreţului, unde credem că
se va afla şi Thick, fiindcă insularii îl preţuiesc acum şi preţuiesc Mâinile Edei
cu care a fost dăruit. Tu ce alegi? Vino la bordul Ursului. O să fii cu Burrich, cu
Swift şi cu mine.
— Nu mă îmbarc pe nicio corabie. Dar mă bucur c-o să fii la bordul Ursului, cu
Swift. Trece prin clipe cumplite. S-ar putea să-i fie mai uşor printre prieteni.
— Cum adică pe nicio corabie?
Era vremea să-mi fac cunoscută hotărârea.
— Rămân aici, Dutiful. Trebuie să mă duc înapoi să-ncerc să găsesc trupul
Bufonului.
A mijit ochii şi mi-a cântărit spusele, apoi, dând dovadă de o înţelegere care m-a
umplut de căldură, a acceptat pur şi simplu că trebuia s-o fac.
— Rămân cu tine, fireşte. Şi-o să mai ai nevoie de nişte oameni, dacă vrei să
sapi un tunel, pornind din groapa dragonului.
Am fost mişcat fiindcă n-a încercat să mă convingă de inutilitatea încercării mele
şi fiindcă s-a oferit să-şi amâne propria întoarcere triumfală.
— Nu. Tu pleacă. Ai de revendicat mâna unei narcesce şi de creat o alianţă. Eu
n-o să am nevoie de nimeni, întrucât sper să mă întorc înăuntru pe unde au ieşit
Riddle şi ceilalţi.
— Fitz, asta sună a fanfaronadă de bufon. N-o să regăseşti intrarea niciodată. L-
am ascultat pe Riddle cu tot atâta atenţie ca şi tine.
Alesese cuvinte care m-au făcut să zâmbesc.
— Oh, ba cred că o s-o găsesc. Când e vorba de aşa ceva, nu mă dau bătut cu
uşurinţă. Nu vă cer decât să-mi lăsaţi toată mâncarea de care vă puteţi lipsi şi
toate hainele groase în plus. S-ar putea să am nevoie de ceva timp.
Asta l-a făcut să capete un aer nesigur.
— Lord Fitzchivalry, iartă-mă că ţi-o spun, dar s-ar putea să rişti cu nesăbuinţă,
fără sorţi de izbândă. Lordul Auriu nu mai simte acum nimic. Ai puţine şanse să
găseşti intrarea şi încă şi mai puţine să-i găseşti trupul. Cred că nu e înţelept din
partea mea să-ţi îngădui una ca asta.
Nu i-am luat în seamă ultima frază.
— Şi mai e ceva. La întoarcere o să ai parte de destul haos. Nu trebuie să i se
adauge şi învierea lui Fitzchivalry. Te sfătuiesc să te-ntâlneşti în secret cu coteria
Harului şi să le ceri tuturor să nu sufle nicio vorbă despre mine. Cu Longwick
am vorbit deja. Şi nu cred că avem de ce să ne facem griji în privinţa lui Riddle.
Iar toţi ceilalţi sunt morţi.
— Dar… insularii ştiu cine eşti. Ne-au auzit de multe ori spunându-ţi pe nume.
— Pentru ei nu înseamnă nimic. Nu-şi vor aminti numele meu adevărat mai bine
decât şi-l amintesc pe al cuiva din Tribul Ursului sau dintr-al Vulturului. O să fiu
pur şi simplu nebunul care a rămas pe insulă.
Dutiful şi-a desfăcut larg braţele, într-o expresie a disperării.
— Şi iată-ne întorşi la rămânerea ta pe insulă. Pentru cât timp? Până când mori
de foame? Până când descoperi că aventura ta e la fel de lipsită de sens cum a
fost a mea?
Am cântărit lucrurile cu iuţeală.
— Dă-mi două săptămâni, am răspuns. Pe urmă trimite o corabie după mine.
Dacă nu izbutesc în două săptămâni, renunţ şi mă întorc acasă.
— Nu-mi place asta, a mormăit.
Am crezut c-o să mai încerce să mă convingă, dar n-a mai spus decât:
— Două săptămâni. Şi nu vreau să mai aud nimic altceva, aşa că să nu mă cauţi
cu Meşteşugul ca să mă implori să prelungesc timpul. Peste două săptămâni, aici
o să acosteze o corabie ca să te ia. Şi, indiferent dacă o să izbândeşti sau nu, o
să-i ieşi în întâmpinare şi-o să te îmbarci. Acum să ne grăbim, până n-apucă să
încarce toate proviziile.
Dar această ultimă temere s-a dovedit neîntemeiată. De fapt, echipajele
descărcau tot felul de lucruri de pe corăbii, ca să facă loc pentru călătorii în plus.
Chade a mormăit şi a înjurat, nemulţumit de încăpăţânarea mea, dar în cele din
urmă a trebuit să-mi facă pe plac, fiindcă nu voiam să renunţ şi fiindcă toţi
ceilalţi se grăbeau să plece profitând de flux.
Mi s-a părut totuşi nemaipomenit de straniu să stau pe ţărm, privind cum se
îndepărtau corăbiile. În spatele meu, pe plajă, era un morman de obiecte
amestecate. Aveam mult prea multe corturi şi sănii pentru un singur om şi
provizii de hrană îndestulătoare, deşi nu tentante. În timpul scurs între plecarea
corăbiilor şi lăsarea întunericului, am sortat ce-mi lăsaseră şi am încărcat în
raniţa mea veche ceea ce credeam că o să folosesc într-adevăr. Mi-am pus haine
de rezervă, mâncare pe măsura nevoilor mele şi penele de pe plaja Celorlalţi.
Longwick îmi lăsase o sabie rezistentă, probabil a lui Deft, şi propriul său cuţit.
Am păstrat cortul şi aşternuturile Bufonului, din care mi-am făcut adăpost pentru
noapte, şi vasele lui de gătit, pe de-o parte fiindcă erau ale lui şi pe de alta
fiindcă erau cele mai uşoare. Am descoperit, amuzat, că bătrânul Chade îmi
lăsase un butoiaş cu pulberea lui explozivă. De parcă aş fi avut chef să risc
folosind-o iarăşi. Auzul meu încă nu-şi revenise. Totuşi, în cele din urmă mi-am
pus în raniţă o oală plină cu aşa ceva.
În noaptea aia mi-am făcut un foc zdravăn. Pe plajă nu se găseau lemne din
belşug, dar nu trebuia să mă-ncălzesc decât pe mine, aşa că m-am răsfăţat. Mă
aşteptasem să-mi găsesc liniştea pe care mi-o aducea de obicei izolarea. Oricât
de sumbră mi-ar fi fost starea de spirit, singurătatea şi natura mă alinaseră
întotdeauna. Dar de data asta nu izbuteau. Neîncetatul zumzet al pietrei
dragonului scufundate era un soi de reamintire clocotitoare a răutăţii Femeii
Palide. Aş fi vrut s-o pot amuţi cumva, să pot purifica statuia malefică,
retransformând-o în piatră pură. Mi-am pregătit o porţie generoasă de terci de
ovăz şi am îndulcit-o nesăbuit de mult cu o parte din zahărul de orz pe care mi-l
lăsase Dutiful.
Tocmai luasem prima îmbucătură când am auzit paşi în spatele meu. Am fost cât
pe ce să mă-nec şi am sărit în picioare, scoţându-mi sabia. Thick a păşit în cercul
de lumină din jurul focului, zâmbind cu sfială.
— Mi-e foame.
M-am clătinat pe picioare de uimire.
— Nu e cu putinţă să te afli aici. Trebuia să fii pe corabie, în drum spre Zylig.
— Nu. M-am săturat de corăbii. Pot primi ceva la cină?
— Cum ai izbutit să rămâi pe insulă? Chade ştie? Dar Prinţul? Thick, nu se
poate! Am multe de făcut, lucruri importante. Acum nu-ţi pot purta de grijă.
— Nimeni nu ştie încă. Şi pot să-mi port singur de grijă! a răspuns ofensat.
Îi rănisem sentimentele. Ca şi cum ar fi vrut să-mi demonstreze că era într-
adevăr în stare să se descurce, s-a dus la mormanul de lucruri abandonate şi a
scormonit până când a dat de un castron. Eu am rămas locului holbându-mă la
flăcări şi simţindu-mă înfrânt de soartă. Bondocul s-a întors lângă focul meu şi s-
a aşezat de cealaltă parte a lui pe o piatră. Apoi a adăugat umplându-şi castronul
cu mai mult de jumătate din terci:
— A fost uşor să rămân. Lui Chade i-am transmis cu prinţul, cu prinţul, iar
prinţului, cu Chade, cu Chade. Amândoi m-au crezut şi s-au urcat în bărci.
— Şi nimeni altcineva n-a băgat de seamă că lipseşti? am întrebat nevenindu-mi
să cred.
— Oh. Lor le-am spus nu mă vezi, nu mă vezi. A fost simplu.
A continuat să mănânce, savurându-şi concentrat porţia. Era evident încântat de
propria lui isteţime. Între două îmbucături, m-a întrebat:
— Tu cum i-ai păcălit ca să te lase să rămâi?
— Nu i-am păcălit. Am rămas fiindcă am o misiune. Vor veni să mă ia peste
două săptămâni. Mi-am prins capul în mâini. Thick, mi-ai pus beţe-n roate. Ştiu
că n-ai vrut, dar e rău. Ce-o să mă fac cu tine? Ce ţi-ai pus în gând când ai rămas
aici?
A ridicat din umeri şi a vorbit cu gura plină.
— Să nu mă urc pe nicio corabie. Asta mi-am pus în gând. Tu ce te-ai gândit să
faci?
— Un drum lung înapoi, până în locul îngheţat. Ca s-o omor pe Femeia Palidă
dacă o găsesc. Şi ca să iau trupul Lordului Auriu dacă îl găsesc.
— Bun. Putem să facem asta. S-a aplecat să se uite în oala cu terci. Mai mănânci
de-aici?
— Cred că nu.
Îmi pierise pofta de mâncare, împreună cu speranţa că mi-aş fi putut găsi
liniştea. Aveam de ales între două rele. Ştiam că nu-l pot lăsa pe bondoc pe plajă
ca să plec în căutarea Femeii Palide. Ar fi fost ca şi cum aş fi lăsat un copilaş să-
şi poarte singur de grijă. Aş fi putut rămâne cu el pe plajă două săptămâni, până
sosea corabia trimisă de Dutiful. Pe urmă l-aş fi îmbarcat şi aş fi rămas să-ncerc
să fac ce aveam de gând. Dar până atunci pe insula aia nordică ar fi venit
toamna. Ninsoarea s-ar fi amestecat cu zăpada spulberată de vânt, ascunzând tot
ce putea să indice o intrare. Sau aş fi putut să-l trag pe Thick după mine,
înaintând în ritmul lui chinuitor de lent şi punându-l totodată în pericol. Şi
amestecându-l într-o foarte intimă parte a vieţii mele. Nu voiam să găsesc trupul
Bufonului cu el de faţă. Voiam s-o fac fiind singur, trebuia să fiu singur.
Şi totuşi Thick se afla acolo. Depinzând de mine. În minte mi-a venit, nepoftită,
amintirea chipului lui Burrich din clipa când îi fusesem dat în grijă. Asta i se
întâmplase lui atunci. Şi acelaşi lucru mi se întâmpla mie. L-am privit pe Thick
adunând ultimele resturi de terci din oală şi lingându-şi lingura lipicioasă.
— O să fie greu, Thick. O să ne trezim devreme şi o să mergem repede. O să ne-
ntoarcem acolo unde e frig. Fără prea mult foc şi având mereu aceleaşi feluri de
mâncare. Eşti sigur că vrei să faci asta?
Habar n-aveam de ce îi dădeam de ales.
A ridicat din umeri.
— Mai bine decât să merg pe-o corabie.
— Dar în cele din urmă va trebui s-o faci. Când vine corabia după mine, plec de
pe insulă.
— Nu, a spus respingând ideea. Eu nu mai merg cu corabia. O să dormim în
cortul frumos?
— Trebuie să le dăm de veste lui Chade şi prinţului că eşti aici.
La asta s-a încruntat şi m-am temut c-o să se folosească de Meşteşug ca să mă
împiedice. Dar în final, când mi-am trimis gândul spre cei doi, a fost alături de
mine, foarte încântat de renghiul pe cale li-l jucase. Am simţit că isprava lui îi
scosese din sărite şi că mă compătimeau, dar niciunul nu s-a oferit să-ntoarcă din
drum corabia. Şi adevărul e că le era imposibil. O poveste ca aceea pe care o
aveau de spus nu putea fi lăsată să aştepte. Nicio corabie nu putea face cale
întoarsă. Pentru că nici absenţa narcescăi, nici absenţa prinţului n-ar fi fost
acceptate de Hetgurd. Trebuiau să-şi continue drumul. Chade s-a oferit, îndârjit,
să trimită o corabie după noi imediat ce ajungea la Zylig, însă eu i-am cerut să
aştepte până când o să-l vestesc prin Meşteşug că suntem gata de plecare.
Nu cu corabia, a adăugat Thick, vehement, şi niciunul dintre noi nu s-a
încumetat să-ncerce să discute cu el pe loc. Eram ferm convins că o să mă
urmeze când o să vadă că plec. Probabil că până atunci avea să fie istovit şi
plictisit de traiul pe insulă. Nu mi-l putea imagina dornic să rămână singur acolo.
Pe urmă, pe măsură ce ne apropiam de miezul nopţii, m-am gândit, că poate, în
anumite feluri, mi-era mai bine cu el alături. Când ne-am dus la culcare, în cortul
Bufonului, Thick mi s-a părut un intrus, la fel de nelalocul lui ca o vacă prinsă în
dans la Festivalul Recoltei. Totuşi, ştiam că, dacă n-ar fi fost cu mine, aş fi fost
mistuit de o amărăciune adâncă, gândindu-mă la tot ce pierdusem. Şi, cu toate
că-mi abătea atenţia şi mă irita, era totuşi un însoţitor. Având grija lui, nu-mi
rămânea timp să-ntorc pe toate părţile durerea mea. În schimb, am pregătit
pentru el o raniţă cu o parte din provizii, pe care m-am gândit că le poate căra. I-
am pus mai ales haine călduroase şi hrană, ştiind că n-o să abandoneze mâncarea
nici în ruptul capului. Dar când eram gata să adorm, m-a înspăimântat deja
gândul că a doua zi trebuia să-l târăsc după mine.
— Acum o să dormi? m-a întrebat Thick când mi-am tras păturile peste cap.
— Da.
— Îmi place cortul ăsta. E frumos.
— Da.
— Mi-aduce aminte de furgonul nostru de când eram mic. Mama făcea lucrurile
frumoase, le colora, le punea panglici şi mărgele.
Am păstrat tăcerea, sperând c-o să-l ia somnul.
— Şi lui Nettle îi plac lucrurile frumoase.
Nettle. Ruşinea m-a năpădit brusc. O pusesem în pericol şi aproape că o
pierdusem. Şi pe urmă nu mai încercasem câtuşi de puţin să intru în legătură cu
ea. Modul în care o primejduisem mă umplea de ruşine, şi-mi era ruşine şi
fiindcă nu fusesem eu cel care o salvase. Şi nici măcar n-avusesem curaj s-o
implor să mă ierte, şi nu îndrăzneam să-i spun că tatăl ei era pe moarte. Simţeam
cumva că se întâmplase din vina mea. Dacă n-aş fi fost eu acolo, oare Burrich ar
mai fi venit? Ar mai fi provocat dragonul? Faptele dădeau măsura laşităţii mele.
Cutezam să plec cu sabia în mână, sperând s-o ucid pe Femeia Palidă. Dar nu
puteam da ochii cu fiica mea, cu care mă purtasem oribil.
— Se simte bine? am întrebat ursuz.
— Binişor. O să-i arăt cortul în noaptea asta, da? O să-i placă.
— Probabil.
Am şovăit, apoi m-am aventurat încă un pas.
— Încă îi mai e frică să doarmă?
— Nu. Da. Adică numai dacă nu sunt eu acolo. I-am făgăduit că n-o mai las să
cadă în locul ăla. Că n-o scap din ochi şi am grijă să fie în primejdie. Eu intru
primul în somn. Pe urmă vine şi ea.
Povestea de parcă s-ar fi întâlnit într-o tavernă, de parcă „somn” ar fi fost o odaie
din altă parte a oraşului sau un alt sat de pe marginea drumului. Când a vorbit
din nou, m-am străduit să pricep ce însemnau pentru el acele cuvinte simple.
— Ei, acum trebuie s-adorm. Probabil că Nettle aşteaptă să vin s-o iau.
— Thick, spune-i… Nu. Mă bucur. Mă bucur că poţi să fii acolo aşa.
S-a sprijinit pe unul dintre coatele lui butucănoase şi mi-a spus, cu convingere:
— O să fie bine, Tom. O să-şi găsească din nou muzica. O s-o ajut eu. A răsuflat
prelung şi a oftat, somnoros. Acum are o prietenă. O altă fată.
— Da?
— Îhâm. Sydel. Vine de la ţară, e singură şi plânge mult şi n-are hainele pe care
ar trebui să le aibă. Aşa că e prietenă cu Nettle.
Îmi spusese mai mult decât aş fi vrut să aflu. Fiicei mele îi era frică să doarmă,
era nefericită noaptea, singură şi prietenă cu o Pestriţă repudiată de părinţi. Am
fost brusc sigur că nici Hap nu se descurca mai bine decât Nettle. M-am
descurajat. Am încercat să mă simt mulţumit fiindcă regina o scosese pe Sydel
dintr-o izolare nedreaptă. Mi-a venit greu.
Uleiul din oala de lut a Bufonului ardea între noi cu flacără pâlpâitoare şi s-a
stins treptat. Întunericul sau ceea ce trecea drept întuneric într-o noapte de vară
din acea parte a lumii şi-a aşezat peste cortul nostru căuşul unei mâini. Stăteam
nemişcat ascultând răsuflarea lui Thick şi vuietul valurilor pe plajă, şi
neliniştitorul murmur al dragonului dezmembrat de sub apă. Am închis ochii, dar
cred că mi-era frică să adorm, mă temeam deopotrivă că o s-o găsesc pe Nettle şi
că nu o s-o găsesc. După o vreme, mi s-a părut că somnul era într-adevăr un loc
şi că uitasem unde se află.
Totuşi, trebuie să fi adormit până la urmă, pentru că m-a trezit lumina zorilor,
strălucind în culorile cortului Bufonului. Dormisem mult mai mult decât voiam,
iar Thick încă mai dormea. Am ieşit din cort, m-am uşurat şi am dus dintr-un
pârâu rece ca gheaţa apă proaspătă, ca s-o încălzesc. Thick nu s-a trezit decât
după ce a simţit mirosul terciului care fierbea. Atunci a ieşit din cort întinzându-
se vesel şi mi-a povestit că el şi Nettle prinseseră fluturi toată noaptea şi că ea îi
făcuse o pălărie din fluturi, care zburaseră chiar înainte de a se trezi. O prostie
drăguţă, care m-a înveselit, deşi contrasta puternic cu planurile mele.
Am încercat să-l zoresc pe Thick, fără să reuşesc mare lucru. A hoinărit la
întâmplare pe plajă în timp ce am strâns cortul şi mi l-am pus în spate. A fost
nevoie de ceva putere de convingere ca să-l fac să-şi ia şi el raniţa şi să mă
urmeze. Pe urmă am pornit-o pe plajă, în direcţia din care veniseră Riddle şi
însoţitorii săi. Ascultasem cu mare atenţie povestea tânărului. Ştiam că
merseseră de-a lungul plajei vreo două zile. Speram că, dacă fac acelaşi lucru şi
le caut apoi urmele ca să văd pe unde coborâseră pe ţărm, o să găsesc crevasa
prin care ieşiseră de pe tărâmul Femeii Palide.
Însă nu ţinusem cont că o să mă însoţească Thick. La început m-a urmat vesel,
cercetând bălţile lăsate de flux şi bucăţile de lemn, penele şi algele aduse de apă.
S-a udat la picioare, fireşte, şi a bodogănit nemulţumit, apoi i s-a făcut curând
foame. Mă gândisem la asta, aşa că aveam într-o pungă nişte pâine a călătorilor
şi ceva peşte sărat. Nu era ceea ce sperase, dar când i-am spus că am de gând să-
mi continui drumul indiferent ce face el, le-a luat şi le-a ronţăit din mers.
Apa proaspătă nu ne lipsea. Curgea în pârâiaşe care traversau plaja sau se
prelingeau pe pantele stâncoase. Stăteam cu ochii pe fluxul în creştere, fiindcă
nu voiam să ne surprindă vreo parte a plajei unde nu ne puteam feri. Dar valurile
n-au ajuns prea departe şi am fost chiar răsplătit când mi-au atras atenţia asupra
unor urme aflate chiar deasupra liniei fluxului. Erau urmele trecerii lui Riddle,
ceea ce m-a înveselit, şi ne-am continuat drumul.
Se apropia noaptea, aşa că am adunat puţinele şi împrăştiatele bucăţi de lemn pe
care ni le dăruia plaja, am întins cortul cu mult mai sus decât cel mai înalt nivel
al fluxului şi am făcut focul. Dacă n-aş fi avut inima atât de grea, seara ar fi fost
plăcută, pentru că se întrezărea luna, inspirându-i pe Thick, care şi-a scos fluierul
şi a început să cânte. Mi se întâmpla pentru prima oară să-mi pot permite să mă
deschid, ascultându-i ambele muzici, pentru că i-o auzeam pe a Meşteşugului
alături de sunetele ascuţite ale fluierului. Cântecul Meşteşugului cuprindea
nelipsitul şuier al vântului, ţipete pătrunzătoare ale păsărilor de mare şi clipocitul
valurilor la ţărm. Fluierul se strecura printre ele, intrând şi ieşind, ca un fir
strălucitor printr-o tapiserie. Îi înţelegeam muzica pentru că puteam pătrunde în
mintea lui. Sunt sigur că, fără Meşteşug, n-aş fi auzit decât note iritante, înşiruite
la întâmplare.
Cina a fost simplă, o supă de peşte uscat, la care am adăugat nişte alge proaspete,
de pe plajă, şi pâinea călătorilor. Mâncare săţioasă; altceva mai bun nu se putea
spune despre ea. Thick a înfulecat în primul rând fiindcă îi era foame.
— Aş vrea să fi avut prăjituri de la bucătărie, mi-a spus, cu jind, în timp ce
curăţăm oala cu nisip.
— Ei, aşa ceva n-o să mai mâncăm până nu ne întoarcem în Buckkeep. Cu o
corabie.
— Nu. Nu cu corabia.
— Thick, n-avem cum altfel să ajungem acolo.
— Dacă mergem destul de mult, poate ajungem.
— Nu, Thick. Aslevjal e o insulă. Jur-împrejurul ei e apă. Nu ne putem întoarce
acasă mergând pe uscat. Mai curând sau mai târziu, va trebui să ne urcăm pe o
corabie.
— Nu.
Aşa o luam mereu de la început. Bondocul părea în stare să priceapă multe, până
când ajungeam la un lucru pe care fie îl refuza, fie nu voia să-l accepte. În seara
aceea m-am dat bătut şi am intrat amândoi sub pături. L-am privit alunecând în
braţele somnului cu aceeaşi uşurinţă cu care pătrunde un înotător în apă. N-am
mai avut curajul să-i vorbesc despre Nettle. M-am întrebat ce credea ea despre
absenţa mea sau dacă o remarcase. Pe urmă am închis ochii şi am adormit şi eu.
În a doua zi de drum, pe Thick a început să-l plictisească monotonia călătoriei.
De două ori m-a lăsat să i-o iau atât de mult înainte încât aproape că nu mă mai
vedea. Şi de fiecare dată m-a ajuns din urmă furios, aproape alergând pe nisipul
ud. Şi tot de fiecare dată m-a întrebat de ce trebuie să mergem atât de repede. Nu
mi-a venit în gând niciun răspuns care l-ar fi putut mulţumi. De fapt, ştiam doar
de ce mă grăbeam eu. Ştiam că fac ceva care trebuie dus până la sfârşit şi mai
ştiam că n-o să pot avea linişte până când n-o să-l duc la bun sfârşit. Când mă
gândeam că Bufonul e mort şi că trupul i-a fost lepădat în labirintul de gheaţă,
imaginea mă umplea de o durere care mă aducea aproape în pragul leşinului.
Ştiam că n-o să pricep cu adevărat că e mort decât după ce o să-l văd. Era ca şi
cum m-aş fi uitat la un picior cangrenat, ştiind că vindecarea nu e posibilă decât
după tăierea lui. Mă grăbeam să dau piept cu suferinţa.
Noaptea ne-a prins pe o plajă îngustă, mărginită de un perete stâncos, plin de
ţurţuri. M-am gândit că aveam doar atâta loc cât ne trebuia pentru cort şi că
puteam fi în siguranţă dacă nu izbucnea nicio furtună care să umfle apele
fluxului mai mult decât de obicei. Aşa că am întins cortul, fixându-l cu pietre
care să-i ţină marginile lipite de nisip, am făcut focul şi am mâncat din nou din
proviziile noastre lipsite de savoare.
Lumina lunii câştigase în strălucire şi am stat o vreme sub stele, privind marea.
Mi-am găsit timp să mă întreb cum se descurca Hap, dacă reuşise să-şi înfrângă
dragostea primejdioasă pentru Svanja sau dacă se lăsase cu desăvârşire înrobit de
ea. Nu puteam decât să sper că nu-şi pierduse capul, că-şi ascultase raţiunea. Cu
gândul la asta, am oftat, şi Thick m-a întrebat, cu milă:
— Te doare burta?
— Nu. Nu tocmai. Îmi fac griji pentru Hap, fiul meu, care a rămas în Buckkeep.
— Oh!
Bondocul n-a părut foarte interesat. Dar a adăugat, parcă dezvăluind ceva care îl
rodea de multă vreme:
— Tu eşti întotdeauna altundeva. Nu-ţi faci niciodată muzica acolo unde te afli.
Am rămas cu ochii la el o clipă, apoi am renunţat la zidul care mă ferea
necontenit de muzica lui. Când am lăsat-o să pătrundă, a fost ca şi cum mi-aş fi
lăsat ochii să soarbă noaptea în ceasul când amurgul ia lumea în stăpânire şi se
cade să înceapă vânătoarea. M-am destins, am primit în mine plăcerea cu care
savurează un lup clipa, aşa cum nu mi se mai întâmplase de mult. Şi am devenit
conştient de prezenţa apei şi de uşoara suflare a vântului. Am simţit şoaptele
nisipului şi ale zăpezii pe care le purta prin aer şi, dincolo de ele, într-un adânc,
lenevosul geamăt scrâşnit al gheţarului care acoperea insula. În nări mi-a pătruns
brusc mirosul de sare al oceanului, alături de cel de iod al algelor de pe plajă şi
de răsuflarea îngheţată a zăpezii aşternute de cine ştie când.
A fost aidoma deschiderii unei uşi către un loc şi un timp mai vechi. M-am uitat
la Thick şi l-am văzut, deodată, complet, întreg în acel decor, pentru că-l lăsase
să-l cuprindă. În vreme ce stăteam acolo, bucurându-ne de frumuseţea nopţii, lui
nu-i lipsea nimic.
— Ai fi fost un lup perfect, i-am spus.
Şi, în noaptea aceea, când am adormit, Nettle m-a găsit. Am avut nevoie de ceva
timp ca să-mi dau seama că era acolo, fiindcă stătea la marginea visului meu,
lăsând vântul venit dinspre mare să-i ciufulească părul în vreme ce se uita pe
geamul camerei mele de băietan din Buckkeep. Când mi-am îndreptat în sfârşit
privirea spre ea, a ieşit pe fereastră şi a venit pe plaja mea, spunând doar:
— Ei, iată-ne pe amândoi aici.
Am simţit toate scuzele şi toate explicaţiile înălţându-mi-se către buze,
îngrămădindu-se ca să fie primele cuvinte care să iasă printre ele. Pe urmă ea s-a
aşezat pe nisip lângă mine şi s-a uitat la apă. Părul îi unduia în vânt ca blana unui
lup. Nemişcarea ei era într-un asemenea contrast cu învălmăşeala grăbită a
vorbelor din mine, încât mi-am dat brusc seama ce plictisitor puteam fi când
umpleam aerul cu răpăit de cuvinte şi de nelinişti. Am descoperit că stăteam
alături de ea cu coada frumos încolăcită în jurul picioarelor din spate. Şi am zis:
— I-am promis lui Ochi întunecaţi c-o să-ţi spun poveşti despre el şi n-am făcut-
o niciodată.
Tăcerea s-a întins între noi ca o pânză de păianjen, până când am auzit vocea ei.
— Cred că mi-ar plăcea să ascult una în noaptea asta.
I-am povestit cum făcea un puiandru neîndemânatic, cu botul scurt, salturi înalte
ca să cadă asupra şoarecilor neajutoraţi şi cum învăţaserăm să avem încredere
unul în altul şi să vânăm de parcă am fi fost unul singur. Ea m-a ascultat toată
noaptea, lăsându-şi din când în când capul pe-un umăr ca să spună la unele
dintre poveşti:
— Cred că-mi amintesc asta.
M-am trezit când a pătruns lumina zorilor printre animalele strălucitoare al căror
dans umplea pereţii cortului şi pentru o clipă am uitat că purtam povara
amărăciunii şi a dorinţei de răzbunare. N-am văzut nimic altceva decât un
dragon albastru, sclipitor, legănându-se în vânt cu aripile larg deschise, în vreme
ce prin apa de sub el unduiau şerpi roşii şi violeţi. Apoi am devenit brusc
conştient de sforăitul lui Thick şi de faptul că valurile clipoceau foarte aproape
de cortul nostru. Zgomotul lor m-a umplut de panică şi m-am repezit spre uşa
cortului, să arunc o privire afară. În prima clipă, m-am liniştit, fiindcă apa se
retrăgea. Dormeam când ajunsese la numai doi paşi de noi, punându-ne cu
adevărat în pericol.
Am ieşit din cort în patru labe, m-am ridicat în picioare şi m-am întins cu ochii
la valuri. Mă cuprinsese o senzaţie stranie, de împăcare. Aveam încă în faţă
dureroasa mea misiune, dar îmi redobândisem o parte a vieţii pe care o crezusem
pierdută. M-am îndepărtat de cort ca să mă uşurez, aproape încântat de răceala
nisipului de sub tălpile mele goale. Dar când m-am întors mi-am pierdut brusc
seninătatea.
La câţiva centimetri de clapa cortului, înfipt în nisip, stătea borcanul cu miere al
Bufonului.
L-am recunoscut imediat şi mi-am adus aminte cum dispăruse din faţa cortului
meu în prima noapte petrecută pe insulă. M-am grăbit să cercetez cu privirea şi
plaja, şi stâncile de deasupra noastră, căutând orice mi-ar fi putut dovedi
prezenţa unei alte fiinţe omeneşti. N-am văzut nimic. M-am apropiat de borcan
tiptil, de parcă ar fi fost în stare să mă muşte, şi am căutat din priviri o cât de
mică urmă lăsată de cineva care venise şi plecase în timpul nopţii fără să se
trădeze nici măcar printr-un singur sunet. Dar valurile ajunse pe plajă şterseră
orice l-ar fi putut da de gol. Omul Negru izbutise din nou să se ferească de mine.
În cele din urmă am luat borcanul. I-am scos capacul, aşteptându-mă la habar n-
aveam ce, dar am descoperit că era cu desăvârşire gol, fără niciun rest din
deliciul dulce pe care-l conţinuse. L-am dus în cort şi l-am pus cu mare grijă
alături de celelalte lucruri ale Bufonului, întrebându-mă ce semnificaţie putea
avea apariţia lui. M-am gândit să le fac cunoscută strania mea descoperire lui
Chade şi Dutiful, prin Meşteşug, dar în cele din urmă m-am hotărât să nu spun
deocamdată nimic nimănui.
În dimineaţa aceea am găsit prea puţine lemne, aşa că am fost nevoiţi să ne
mulţumim la micul dejun cu peşte sărat şi cu apă rece. Aveam impresia că
proviziile care mi se păruseră mai mult decât suficiente pentru un singur om se
împuţinau acum prea repede. Am răsuflat adânc şi am încercat să fiu lup. Până
una-alta, vremea era minunată şi pentru o zi mâncarea ajungea din belşug, aşa că
trebuia să profit de asta şi să-mi continui călătoria fără să mă vait că n-aveam
mai mult. Thick a părut extraordinar de binedispus, până când am început să
strâng cortul. Pe urmă s-a plâns că nu voiam să fac nimic altceva decât să umblu
pe plajă în fiecare zi. Mi-am muşcat limba ca să nu-i amintesc că el era acela
care preferase, neinvitat, să rămână pe insulă şi să-şi lege viaţa de a mea. I-am
spus, în schimb, că nu mai aveam mult de mers. Asta a părut să-l încurajeze,
fiindcă nu i-am dezvăluit că mă aflam în căutarea oricărui semn care ar fi putut
să-mi arate pe unde coborâseră pe plajă Riddle şi ceilalţi. Tânărul oştean din
gardă vorbise despre o stâncă şi am sperat că trecerea lor lăsase urme neşterse de
vânt şi de flux.
Aşa că ne-am continuat lungul şi obositorul drum şi am încercat să mă bucur de
prospeţimea zilei şi de înfăţişarea mereu schimbătoare a oceanului, deşi stăteam
cu ochii pe faleza stâncoasă pe lângă care înaintam. Şi în întâmpinarea privirii
mele a venit un semn, unul cu siguranţă fără legătură cu Riddle şi însoţitorii săi.
Era zgâriat de curând pe piatră, vântul şi apa încă nu-şi începuseră atacul asupra
lui şi nu era nu putinţă să-l înţeleg greşit. Un dragon rudimentar desenat dansând
deasupra unui şarpe arcuit spre el. Şi deasupra dragonului o săgeată care arăta în
sus.
Mi s-a părut că, indiferent cine ar fi fost, cel care îl făcuse ne alesese o cale
destul de uşoară către culmile stâncoase. Totuşi, m-am urcat singur, nestânjenit
de nicio povară, iar Thick m-a aşteptat liniştit pe plajă. Pe culmea tocită de vânt
a stâncilor se întindea o fâşie îngustă de pământ dezgolit, pe care creşteau tufe de
ierburi rezistente, înconjurate de un soi de muşchi sfărâmicios. Dincolo de ea,
într-o vale puţin adâncă, se întindea o pajişte plină de ierburi, de bolovani cu o
crustă de licheni şi de tufişuri sumbre. Urcasem cu un cuţit în dinţi, dar sus nu
mă aştepta nimeni, nici prieten, nici duşman. Nimic altceva în afară de o
întindere aridă şi de un vânt rece, dinspre gheţarul ascuns în depărtare. M-am
întors pe plajă, ca să aduc sus mai întâi raniţele noastre şi apoi pe Thick. Putea să
se caţăre destul de bine, dar era stânjenit de statura prea măruntă şi de mijlocul
prea gros. Totuşi, în cele din urmă ne-am văzut împreună pe culme.
— Ei, a exclamat el după ce a încetat să mai gâfâie, şi acum?
— Nu sunt sigur, am răspuns, şi m-am uitat în jur, presupunând că, după ce ne
lăsase un semn atât de clar, misterioasa noastră călăuză n-avea să ne abandoneze.
Am avut nevoie de câteva clipe ca să descopăr următorul semn. Pesemne căutase
înadins ceva subtil, dar găsise greu ceva de care să se folosească. Mai multe
pietre de pe plajă se înşiruiau în linie dreaptă. Un capăt era îndreptat către locul
de unde urcaserăm. Celălalt se îndrepta către interiorul insulei.
I-am întins lui Thick raniţa lui, apoi mi-am pus-o şi pe a mea pe umeri.
— Haide, i-am spus. Mergem încolo.
Am arătat cu degetul.
Bondocul mi l-a urmărit cu privirea, apoi a clătinat din cap dezamăgit.
— Nu. De ce? Acolo nu e decât iarbă. Şi pe urmă zăpadă.
N-am găsit nicio explicaţie uşor de înţeles. Avea dreptate. În depărtare, câmpul
cu iarbă scurtă îşi ceda locul zăpezii şi gheţii ameninţătoare. Dincolo de toate se
înălţa o pantă stâncoasă, cu o crustă de zăpadă şi gheaţă.
— Ei, eu acolo merg, am răspuns.
Şi am plecat. Fără grabă, dar şi fără să mă uit în urmă. În schimb, am ascultat şi
l-am căutat pe Thick cu Harul. Venea după mine, dar numai fiindcă n-avea
încotro. Mi-am încetinit paşii destul de mult ca să mă poată ajunge din urmă.
Când l-am văzut lângă mine, i-am spus prieteneşte:
— Ei, Thick, cred că azi o să avem răspunsuri pentru cel puţin câteva dintre
întrebările noastre.
— Ce întrebări?
— Cine sau ce este Omul Negru?
M-a privit cu încăpăţânare.
— Puţin îmi pasă.
— Ei, măcar e o zi superbă. Şi nu mai mergem pe plajă.
— Mergem către zăpadă.
Avea dreptate şi am ajuns curând la marginea ei. Iar acolo se vedeau clar urmele
Omului Negru, venind şi plecând. Am luat-o pe dâra lor, fără vorbe, cu bondocul
înaintând cu greu în spatele meu.
— Mergem fără să încercăm zăpada cu bastoane, a zis el după scurtă vreme. Am
putea să cădem sub ea.
— Atâta vreme cât nu ne îndepărtăm de urmele astea, cred că suntem în
siguranţă, l-am liniştit eu. Şi nici n-am ajuns încă pe adevăratul gheţar.
Pe la începutul după-amiezii, traversaserăm deja un câmp de zăpadă şi gheaţă
bântuită de curenţi de aer şi ajunseserăm lângă un perete de stâncă. Înalt şi de
netrecut, sfida vântul. Gheaţa i se întindea pe toată suprafaţa, formând coloane,
şi îl crăpase pe alocuri. De la poalele lui, urmele porneau către vest. Ne-am lăsat
călăuziţi de ele. Noaptea şi-a pus pe cer nuanţele cenuşii şi eu am continuat să
merg cu încăpăţânare, dându-i lui Thick batoane de peşte sărat când se plângea
că-i e foame. Când amurgul s-a înstăpânit în jur, până şi curiozitatea mea s-a dat
dusă, m-a părăsit odată cu ultimele puteri. În cele din urmă, ne-am oprit. M-am
întors spre Thick cu un soi de sfială.
— Ei, m-am înşelat. Întindem cortul aici pentru noapte, da?
Limba şi buza de jos i-au ieşit în afară şi m-a privit încruntând dezamăgit din
sprâncene.
— Chiar trebuie?
M-am uitat în jur, neştiind ce altceva aş fi putut să-i ofer.
— Ce ţi-ar plăcea să facem?
— Să mergem acolo! a exclamat, arătând cu degetul lui butucănos.
Mi-am ridicat ochii, ca să i-l urmăresc cu privirea. Şi mi s-a tăiat răsuflarea.
Înaintasem cu ochii la urme. Nu mi-i ridicasem către peretele de stâncă din faţa
noastră. Drept înainte, cam la jumătatea versantului abrupt, o crăpătură largă
fusese astupată cu o uşă din lemn cenuşiu. Golurile rămase în jurul ei fuseseră
umplute cu pietre de diferite dimensiuni. Şi uşa aceea era întredeschisă, lăsând să
se vadă lumina galbenă a focului dinăuntru. Acolo era cineva.
Cu o grabă reînnoită, am lăsat din nou urmele să ne fie călăuze, până în locul
unde coteau brusc, intrând pe o cărăruie care urca pieptiş. Cărăruie e mult spus.
Am fost nevoiţi să mergem în şir, cu raniţele izbindu-ni-se de stânci. Însă poteca
îngustă era totuşi îngrijită, curată şi fără gheaţă înşelătoare. Acolo unde
încercaseră s-o traverseze, dârele de gheaţă fuseseră sparte şi sfărâmăturile
fuseseră îndepărtate. Şi asta părea să se fi întâmplat de curând.
În ciuda acestor semne de ospitalitate, tremuram când ne-am oprit în sfârşit în
faţa uşii. Fusese făcută din bucăţi de lemn adus de apă, netezite manual şi prinse
unele de altele cu migală. De dincolo de ea nu venea doar căldură, ci şi miros de
mâncare gătită. Deşi era întredeschisă şi spaţiul din faţa ei era îngust, m-am oprit
acolo, şovăind. Spre deosebire de Thick. Bondocul s-a împins pe lângă mine şi a
deschis uşa.
— Salutare! a strigat plin de speranţă. Suntem aici şi ne e frig.
— Intraţi, vă rog, a răspuns o voce joasă, plăcută.
Accentua bizar cuvintele şi era uscată, ca şi cum n-ar mai fi fost întrebuinţată de
mult, dar tonul sugera clar că eram primiţi cu bucurie. Thick a intrat fără să ezite.
L-am urmat cu paşi mult mai înceţi.
După întunecimea nopţii, lumina flăcărilor din vatră părea strălucitoare. La
început, n-am izbutit să desluşesc decât o siluetă aşezată în faţa focului, pe un
scaun de lemn. Pe urmă Omul Negru s-a ridicat încet şi s-a întors cu faţa spre
noi. L-am auzit pe Thick icnind. Dar, spre marea mea uimire, şi-a revenit imediat
şi, regăsindu-şi bunacuviinţă, a spus, cu prudenţă:
— Bună seara, tataie!
Omul Negru a zâmbit. Dinţii lui tociţi, gălbui ca oasele, erau înconjuraţi de
pielea neagră, foarte neagră a feţei. Avea riduri adânci în jurul gurii şi ochii
afundaţi în orbite, ca nişte discuri de abanos strălucitor. A vorbit, şi mintea mea a
avut nevoie de timp ca să-i priceapă cuvintele din limba insularilor, bizar
accentuate.
— De când sunt aici nu ştiu. Dar ştiu asta. E prima oară când a intrat cineva pe
uşa mea şi mi-a spus „tataie”.
S-a ridicat în picioare fără să dea impresia că făcea vreun efort, şi avea spatele
drept. Însă întreaga lui înfăţişare îi trâmbiţa vârsta şi avea în toate mişcările acea
graţie lentă a omului care-şi fereşte trupul de orice şoc. Ne-a arătat o masă mică.
— Oaspeţi rar am, dar cu dragă inimă îi întâmpin, în ciuda lucrurilor care-mi
lipsesc. Vă rog. Mâncare am făcut. Poftiţi!
Thick n-a şovăit. Şi-a dat jos raniţa, lăsând-o să alunece pe podea fără nicio
părere de rău.
— Îţi mulţumim, am spus.
Am rostit cuvintele rar, punând cu grijă jos şi raniţa mea şi aşezându-le apoi pe
amândouă deoparte.
Ochii mi se obişnuiseră cu lumina. Nu ştiu dacă ar fi trebuit să numesc sălaşul
lui grotă sau crevasă largă. Nu vedeam tavanul şi bănuiam că fumul se înălţa fără
să iasă afară. Mobila era simplă, dar foarte bine lucrată, cu îndemânarea şi
migala unui om care a avut mult timp în care să-şi formeze deprinderile şi să şi
le pună în practică. Avea un pat într-un colţ, un raft pentru provizii, o găleată cu
apă, un butoi şi un covor ţesut. O parte dintre obiecte păreau să fi fost adunate de
pe plajă, unde le aduseseră valurile, iar altele erau, fără îndoială, făcute din
puţinele materiale oferite de insulă. Şi toate vorbeau despre o şedere îndelungată
în acel loc.
Bărbatul care le stăpânea era de înălţimea mea, cu pielea de un negru tot atât de
intens cum fusese cândva albul pielii Bufonului. Nu ne-a întrebat cum ne numim
şi nici nu ne-a spus numele lui, dar a pus supă în trei castroane de piatră încălzite
pe vatră. La început a vorbit puţin. Ne înţelegeam în limba insularilor, dar nu era
limba maternă a niciunuia dintre noi. Şi eu, şi Omul Negru ne străduiam să ne
facem înţeleşi. Lui Thick îi reuşea vorbind în limba din cele Şase Ducate. Masa
era scundă, iar scaunele erau de fapt perne dintr-o împletitură de trestie umplută
cu iarbă uscată. Lingurile erau din os şlefuit. În supă pusese peşte, dar peşte
proaspăt, rădăcini fierte şi câteva legume. Era foarte gustoasă, după atât de multe
zile în care nu mâncaserăm decât carne uscată sau conservată. Am tresărit când a
pus pe masă lipii, iar el a zâmbit larg când a văzut că le priveam.
— Din cămara ei într-a mea, a spus, fără nicio remuşcare în glas. Ce mi-a trebuit
am luat. Şi uneori mai mult. A oftat. Acum s-a terminat. Mai modest o să fie
traiul meu. Iar al tău mai singuratic, cred.
Am avut brusc impresia că ne aflam în mijlocul unei conversaţii, că amândoi
ştiam deja, fără să fi fost nevoie de cuvinte, de ce ne întâlniserăm. Aşa că am
spus pur şi simplu:
— Trebuie să mă-ntorc după el. Detesta frigul. Nu-i pot lăsa trupul acolo. Şi
trebuie să fiu sigur că s-a terminat totul. Că ea e moartă.
A dat din cap cu gravitate, acceptând inevitabilul.
— Asta va fi calea ta, şi calea asta trebuie s-o urmezi.
— Da. Atunci o să mă ajuţi?
A clătinat din cap, nu cu părere de rău, ci cu supunere faţă de ceea ce nu se poate
ocoli.
— Calea ta, a repetat. Calea Preschimbătorului îţi aparţine numai ţie.
Un fior rece mi-a alunecat pe şira spinării când l-am auzit spunându-mi astfel.
Totuşi, am insistat:
— Dar nu ştiu drumul care duce în palatul ei. Tu trebuie să-l ştii, pentru că te-am
văzut acolo. Nu poţi să-mi arăţi măcar atât?
— Calea te va găsi, m-a asigurat zâmbind. În întuneric nu se poate ascunde.
Thick şi-a întins castronul gol.
— A fost bun.
— Atunci mai vrei?
— Te rog! a strigat bondocul şi a suspinat adânc, de plăcere, când bătrânul i-a
umplut castronul.
Şi-a mâncat a doua porţie mult mai încet. Nimeni n-a mai spus nimic în timp ce
Omul Negru s-a ridicat şi a pus pe foc un ibric vechi, stâlcit, plin cu apă. A înteţit
focul şi am văzut lemnele aprinzându-se şi arzând în flăcări care căpătau din
când în când culori stranii. Bătrânul s-a apropiat de un raft şi s-a uitat chibzuind
în cele trei cutiuţe de lemn de acolo. M-am ridicat şi eu în grabă şi m-am dus la
raniţa mea.
— Te rog, îngăduie-ne să contribuim şi noi cu ceva la această masă. Am aici
ierburi pentru ceai.
Când s-a întors spre mine, am ştiut că intuiţia nu mă înşelase. Era ca şi cum i-aş
fi oferit giuvaieruri şi aur. Am deschis fără şovăire pacheţelele Bufonului şi i le-
am întins. S-a aplecat să le miroasă, apoi a închis ochii şi a zâmbit, cu cea mai
autentică expresie a plăcerii zugrăvindu-i-se pe faţă.
— O inimă generoasă ai! a exclamat. Aici creşte o amintire a florilor. Nimic nu-
mi aduce în minte atâtea amintiri ca miresmele.
— Te rog, păstrează-le pe toate, ca să te bucuri de ele, i-am spus, şi a devenit
radios de încântare, cu ochii negri strălucindu-i.
A făcut ceaiul cu o meticulozitate aparte, strivind ierburile ca să le preschimbe în
pulbere şi turnând apa fierbinte peste ele într-un vas pe care l-a acoperit apoi
foarte bine. Când a săltat capacul şi aburul s-a înălţat răspândind aroma, a râs de
plăcere, iar eu şi Thick ne-am alăturat râsului lui, din pura dorinţă de a-i
împărtăşi încântarea, aşa cum ţi se întâmplă când râde un copilaş. Bătrânul era
de o vioiciune încântătoare, care nu mă lăsa nicidecum să concentrez gândurile
asupra grijilor şi frământărilor mele. A împărţit ceaiul, şi l-am băut cu toţii cu
sorbituri mărunte, savurându-i gustul şi aroma. Când l-am terminat, lui Thick îi
trosneau fălcile căscând, şi asta mă făcea cumva să mă simt mai istovit eu
însumi.
— Un loc pentru somn, a spus gazda noastră, şi i-a arătat bondocului propriul
său pat.
— Te rog, avem aşternuturile noastre. Nu e nevoie să ne dai culcuşul tău, l-am
asigurat, dar el l-a bătut pe Thick pe umăr şi i-a arătat din nou patul.
— O să te simţi bine. Vise frumoase, fără spaime. Somn uşor!
Thick n-avea nevoie de mai multe invitaţii. Deja îşi scosese cizmele. S-a aşezat
pe pat, şi am auzit scârţâitul împletiturii din funii care susţinea salteaua. A săltat
păturile, s-a strecurat sub ele şi a închis ochii. Cred că a adormit aproape
imediat.
Eu începusem deja să întind lângă foc aşternuturile noastre, printre care se afla şi
cuvertura Bufonului, făcută de Străbuni, şi Omul Negru a cercetat-o cu mare
atenţie, frecându-i între două degete materialul subţire.
— Atât de bun eşti, atât de bun. Mulţumesc, a spus apoi. Şi a adăugat, privindu-
mă aproape cu tristeţe. Calea ta aşteaptă. Fie soarta îndurătoare şi noaptea
blândă!
S-a înclinat în faţa mea, un gest prin care-şi lua, fără îndoială, rămas-bun.
M-am uitat nedumerit către uşă. Când mi-am întors din nou ochii spre el, a dat
din cap.
— Voi veghea eu, mi-a făgăduit, arătând spre bondoc.
Am continuat să mă holbez la el încurcat. A răsuflat adânc şi a şovăit. Aproape
că-l vedeam împingându-şi gândurile în cuvinte pe înţelesul meu. Şi-a pus
mâinile pe obraji, apoi şi-a întins spre mine palmele negre.
— Cândva, eu am fost Cel Alb. Profetul.
A zâmbit când m-a văzut făcând ochii mari, apoi privirea neagră i s-a umplut de
tristeţe.
— Am dat greş. Odată cu cei de odinioară am venit aici. Eram ultimii, şi o ştiam.
Celelalte oraşe erau pustii, cufundate în nemişcare. Dar eu văzusem că încă mai
exista o şansă, o foarte mică şansă, să redevină totul precum fusese. Când a
apărut, dragonul mi-a dat la început speranţă. Era pradă disperării, îl măcina ca o
boală. S-a târât în gheaţă. Am încercat. M-am dus la el, l-am implorat, l-am…
încurajat. Dar mi-a întors spatele, ca să-şi caute moartea. Şi nu mi-a mai lăsat
nimic. Nicio speranţă. N-a mai fost decât aşteptarea. Atât de îndelungată! N-
aveam nimic. Nu vedeam nimic. Viitorul se întuneca, şansele se împuţinau.
Şi-a împreunat mâinile şi s-a uitat printre palmele lor uşor arcuite, ca şi cum ar fi
tras cu ochiul printr-o crăpătură, ca să-mi arate ce mult se îngustase viziunea lui.
Pe urmă şi-a ridicat din nou ochii spre mine. Cred că nedumerirea mea l-a
dezamăgit. A clătinat din cap şi a continuat cu un efort vizibil.
— O singură viziune mi-a rămas. Abia vedeam… nu! Abia întrezăream ceea ce
ar fi putut să fie. Şi nu părea niciodată un viitor sigur, dar era o şansă. Un altul ar
fi putut să vină. Cu un alt Catalizator.
A întins mâna spre mine, uitându-se printr-o mică deschizătură a pumnului. Cea
mai mică dintre şanse, poate chiar asta era. Atât de măruntă, cu atât de puţini
sorţi de izbândă. Dar era o şansă.
M-a fixat cu o privire încordată.
M-am silit să dau din cap, deşi încă nu eram sigur că pricep tot ce-mi spune.
Fusese un Profet Alb care dăduse greş? Şi totuşi prevăzuse că, în cele din urmă,
eu şi Bufonul aveam să sosim acolo?
Gestul meu i-a dat curaj.
— A apărut ea. „E cea aşteptată!”, m-am gândit la început. Şi-a adus
Catalizatorul. Pe mine m-a umplut speranţa. Mi-a spus că e în căutarea
dragonului. Şi am fost prost. I-am arătat calea. Apoi a venit trădarea. A încercat
să-l ucidă pe Icefyre. M-am înfuriat, dar a fost mai puternică. M-a gonit, şi a
trebuit să fug, pe cale de neurmat pentru ea. M-a crezut mort şi a luat totul în
stăpânire. În schimb, eu mi-am făcut aici un loc al meu. În partea asta a insulei
nu veneau oamenii ei. Dar trăiam şi ştiam că ea nu e profetul adevărat. Voiam s-o
distrug. Dar să fiu Preschimbător nu e menirea mea. Şi Catalizatoarea mea…
Aici vocea i s-a asprit brusc. A continuat cu greutate.
— E moartă. Moartă de atât de mulţi ani. Cine şi-ar fi putut imagina că moartea
durează mai mult decât viaţa într-o asemenea măsură? Aşa că n-am rămas decât
eu. Şi nu puteam face schimbarea de care era nevoie. Nu puteam decât să aştept.
Şi am aşteptat iar. Am sperat. Pe urmă l-am văzut pe el, auriu, nu alb. Uluit am
fost. Tu ai venit după el. Pe el l-am recunoscut la prima privire. Pe tine te-am
recunoscut când mi-ai lăsat un dar. Inima mea…
Şi-a atins pieptul, apoi şi-a înălţat mâinile cât de sus a putut. A zâmbit în extaz.
— Tânjesc să te ajut. Dar nu pot fi Preschimbătorul. Am dreptul să fac prea
puţin, altminteri se surpă totul. Înţelegi?
Am răspuns rostind cuvintele fără grabă.
— Cred că da. Nu-ţi este îngăduit să fii cel care face schimbările. Eşti Profetul
Alb al timpului tău, nu Preschimbătorul.
— Da. Da, asta e! Mi-a zâmbit. Şi acest timp nu e al meu. Dar e al tău, ca să fii
Preschimbătorul, şi al lui, ca să te călăuzească. Aţi schimbat. Noua cale e găsită.
Şi el a plătit preţul.
A tăcut, nu întristându-se, ci primind ceea ce fusese hărăzit. Pe mine cuvintele
lui m-au făcut să-mi plec capul.
M-a bătut pe umăr şi mi-am ridicat privirea spre el. Mi-a zâmbit, şi era zâmbetul
bătrâneţii.
— Şi mergem înainte, mi-a spus încurajator. Către vremuri noi! Pe căi noi,
dincolo de toate viziunile. Ăsta e un timp pe care nici eu, nici ea, cea care m-a
dezamăgit, nu l-am văzut niciodată. Numai Profetului tău i s-a arătat! O cale
nouă, după reîntoarcerea dragonilor. A oftat adânc, pe neaşteptate. Mare a fost
preţul pentru voi, dar s-a plătit. Du-te! Găseşte ce-a rămas din el. Să-l laşi aici…
Bătrânul a clătinat din cap. Aşa ceva nu trebuie să se întâmple. A gesticulat din
nou. Du-te, Preschimbătorule! Eu nu cutez nici măcar acum să fiu cel-care-
schimbă. Cât trăieşti tu, tu trebuie s-o faci. Acum du-te!
A arătat către raniţa mea şi către uşă. Şi a zâmbit.
Pe urmă, fără să mai scoată nicio vorbă, s-a aşezat cu grijă în culcuşul Bufonului
şi s-a întins în faţa focului.
Am simţit o sfâşiere stranie. Eram istovit şi, aşa cum ar fi făcut şi Bufonul, Omul
Negru crease în jurul său un ostrov de pace. Pe de altă parte, tocmai comparaţia
dintre cei doi mă îmboldea o dată în plus să duc totul la un sfârşit definitiv. Îmi
doream să fi aflat dinainte că o să-l părăsesc; l-aş fi avertizat pe Thick, ca să ştie
la ce să se aştepte. Dar, cumva, nu credeam că o să se sperie când o să se
trezească şi o să vadă că nu mai sunt acolo.
Mi se părea inevitabil să-mi părăsesc gazda. Mi-am pus din nou toate hainele,
încă reci ca gheaţa, şi mi-am săltat raniţa pe umăr. Mi-am mai rotit o dată
privirea prin micul sălaş al Omului Negru şi n-am putut să nu remarc cât de
puternic contrasta cu splendoarea domeniului de gheaţă al Femeii Palide. Pe
urmă mi s-au înteţit bătăile inimii la gândul că trupul prietenului meu încă mai
zăcea aruncat în locul ăla îngheţat. Am ieşit fără zgomot în cenuşiul dens al
nopţii, închizând cu hotărâre uşa în urma mea.
Capitolul 28
CATALIZATORUL
Acolo, pe malul unui braţ mort al râului, nu departe de Oraşul Ploilor Sălbatice,
se află nişte buşteni imenşi, cunoscuţi sub numele de „Pădurea Vrăjitorului”.
Corăbierul mi-a spus că e vorba despre un soi de coconi făuriţi de şerpi în
timpul lentei lor preschimbări în dragoni. Se zice că acel aşa-zis lemn are multe
puteri magice. Obiectele cioplite din el dobândesc până la urmă o viaţă a lor
însele; despre Corăbiile Vii ale negustorilor din Bingtown se spune că au fost
construite dintr-un astfel de lemn. Se spune că, dacă doi îndrăgostiţi îl macină
fin până se face pulbere şi apoi şi-l dăruiesc unul altuia, somnul le aduce
aceleaşi vise. Înghiţit în cantităţi mari, e otrăvitor. Când am întrebat de ce e
ceva atât de preţios lăsat să zacă pe malul unui râu, corăbierul mi-a răspuns că
Tintaglia, femela-dragon, şi puii ei îl păzesc de parcă ar fi de aur. Merită să-ţi
rişti viaţa, mi-a spus, ca să furi fie şi numai o aşchie din lemnul ăla. Dar am
încercat cu desăvârşire zadarnic să-l mituiesc ca să-mi aducă o bucăţică.
Raportul unei iscoade către
Chade Fallstar, nesemnat

Omul negru avusese dreptate. Nu exista nicio noapte care să-mi poată ascunde
mie calea.
Cu toate astea, era o adevărată provocare să mergi prin întuneric pe poteca aia
îngustă de pe o pantă stâncoasă. Cât zăbovisem la adăpost, o traversaseră tiptil
pârâiaşe firave, transformate între timp în şerpi de gheaţă pe care eram nevoit să
păşesc. De două ori am fost cât pe ce să cad, iar când m-am văzut în sfârşit la
poale, m-am uitat în urmă şi în sus, minunându-mă că izbutisem să cobor fără să
păţesc nimic.
Şi mi-am zărit calea. Sau cel puţin am văzut de unde începea. Pe coasta
stâncoasă, ceva mai sus şi de uşa Omului Negru şi nu departe de ea, stânca
acoperită de gheaţă răspândea o lumină foarte palidă. Şi m-am cutremurat,
fiindcă-mi era înspăimântător de familiară. Apoi, cu un oftat, m-am reîntors pe
poteca abruptă.
Urcuşul ar fi fost periculos chiar şi în timpul zilei. Scurta mea odihnă din grota
Omului Negru părea mai degrabă să mă fi stors de puteri decât să mă fi
revigorat. M-am gândit, şi nu doar o singură dată, să mă întorc la căldura şi tihna
din sălaşul lui şi să dorm până la ivirea zorilor. Nu m-am gândit ca la ceva ce aş
fi putut face, ci ca la ceva ce mi-aş fi dorit să fac. Mai lipsea atât de puţin ca să-
mi ating ţelul şi lipsa mea de tragere de inimă din acele clipe era bizară. Pusesem
un mic zid de timp între durerea mea şi mine. Ştiam că urma să-mi privesc
pierderea în faţă, să-i simt întreaga putere. Îmi doream, cu o stranie nerăbdare, să
se termine totul.
Când am ajuns, într-un târziu, la crăpătura prin care se zărea licărul palid, mi-am
dat seama că nu e destul de largă ca să mă pot trece prin ea. Apa prelinsă pe
suprafaţa stâncii îngheţa, închizând-o încetul cu încetul. Mi-am imaginat că
Omul Negru trebuia să vină acolo în fiecare zi ca să-o păstreze deschisă şi destul
de lată ca s-o poată folosi.
Mi-am scos cuţitul de la centură şi am spart perdeaua de gheaţă atât cât era
nevoie ca să mă strecor înăuntru. Raniţa mi s-a frecat de o margine, hârşâind.
Odată ce am pătruns în interiorul fisurii, a fost totuşi nevoie să mă răsucesc către
lumina palidă, trăgându-mi raniţa după mine. Golul se lărgea foarte lent şi, când
m-am uitat în urmă, drumul către lumea de afară nu mi-a oferit o privelişte
încurajatoare. Dacă n-aş fi ştiut că nu era aşa, aş fi spus că fisura avea celălalt
capăt înfundat. S-a îngustat şi s-a curbat apoi uşor înainte de a se deschide într-
un culoar săpat în stâncă. Acolo strălucea unul dintre globurile Femeii Palide;
lumina lui singuratică mă călăuzise către intrare.
Mi-am plimbat cu prudenţă privirea de-a lungul coridorului înainte de a ieşi din
fisură. Era pustiu în ambele direcţii şi domnea o linişte atât de deplină încât
auzeam apa picurând încet în depărtare şi geamătul slab al gheţarului, care
aluneca uşor undeva. Harul îmi spunea că locul e pustiu, dar acolo asta nu
însemna mare lucru. De unde puteam şti dacă toţi neoamenii fuseseră eliberaţi?
Mi-am înălţat nările, adulmecând ca un lup, dar n-am simţit decât miros de
gheaţă topită şi un vag iz de fum. M-am întrebat în ce parte s-o iau, apoi am
pornind-o spre stânga, cedând unui impuls. Înainte de a pleca, am scrijelit un
semn pe piatra de lângă spărtură, la înălţimea ochiului, un mic gest care spunea
că mă aştept să mă-ntorc.
Am străbătut încă o dată coridoarele reci de pe domeniul Femeii Palide. Mi se
păreau înfiorător de familiare, şi totuşi străine din pricina deplinei lor asemănări.
Îmi aduceau aminte de un loc în care fusesem, dar nu puteam regăsi amintirea. În
acel tărâm subteran n-aveam cum să măsor trecerea timpului. Lumina globurilor
bulboase era uniformă, nu pâlpâia. M-am pomenit mergând cu paşi uşori, fără
zgomot, şi apropiindu-mă cu precauţie de fiecare colţ. Simţeam că scotocesc un
mormânt, nu numai fiindcă eram în căutarea trupului Bufonului. Poate din
pricina mişcării aerului prin tunelele îngheţate aveam tot timpul impresia că mă
însoţesc şoapte care abia izbutesc să-mi ajungă la urechi.
Acea parte a fortăreţei Femeii Palide părea să nu mai fi fost locuită de foarte
multă vreme. De o parte şi de alta a coridorului pe care înaintam erau mai multe
încăperi, aproape toate goale. Într-una am văzut, împrăştiate, câteva resturi
nefolositoare: un ciorap vechi, o săgeată frântă, un capăt de pătură zdrenţuită şi
un castron crăpat fuseseră abandonate în praful de pe podeaua de piatră. În alta,
podeaua era plină de cuburi din piatra amintirilor, evident căzute de pe rafturile
lungi şi înguste care acopereau pereţii. M-am întrebat cine locuise în toate acele
odăi, şi când. Locul fusese o fortăreaţă în care stăteau echipajele Corăbiilor
Roşii când nu ne atacau coastele? Sau avea dreptate Omul Negru şi toate
încăperile erau creaţia altor oameni, pe care îi adăpostiseră cândva? Am ajuns la
concluzia că fuseseră locuite cu mult înainte de Războiul Corăbiilor Roşii. Pe un
perete, cu mult mai sus decât urcau distrugerile făcute la întâmplare, am
întrezărit, printre rămăşiţele unor basoreliefuri, faţa îngustă a unei femei, un
dragon în plin zbor, un rege înalt şi zvelt. Nu rămăseseră decât fragmente
distanţate şi m-am întrebat dacă nimicirea frumuseţii se făcuse la porunca Femeii
Palide sau pur şi simplu neoamenii se distraseră prosteşte. Am început să pricep
treptat – treptat, totul, şi, în final, mi-am pus din nou întrebări. Oare Femeia
Palidă voise să distrugă tot ce putea dovedi că acele tuneluri le aparţinuseră
cândva Străbunilor? Ei erau „cei de odinioară” despre care spusese Omul Negru
că-şi găsiseră acolo sfârşitul?
Coridorul pe care mergeam se unea, fără să-mi dau seama cum se făcuse
îmbinarea, cu un altul, săpat în gheaţă. Paşii mei s-au întors de pe piatra neagră
pe albastrul ei. Am făcut vreo zece, apoi, printr-un portal sculptat, am pătruns
într-o încăpere boltită imensă, săpată în gheaţă. Pe stâlpii de gheaţă masivi, lăsaţi
să sprijine bolta albăstruie, fuseseră sculptaţi lujeri înfloriţi. Timpul le estompase
contururile, ascunse treptat de topirea lentă, dar graţia nu şi-o pierduseră. Era un
sălaş al amurgului, o grădină de gheaţă sub lumina izvorâtă din semiluna
încastrată în tavan şi din constelaţiile de globuri mai mărunte, şi ele fixate de
boltă. Grădina Femeilor din castelul Buckkeep ar fi încăput în locul acela de
două ori. Fusese, fără îndoială, creată ca loc hărăzit frumuseţii şi păcii. Însă în
părţile de jos fântânile de gheaţă sculptate cu o măiestrie fantastică şi băncile
ornamentate purtau urmele unor strădanii de distrugere mustind de răutate. Era
acel soi de profanare care trădează mai degrabă furia şi ranchiuna decât
indolenţa. Pe un stâlp de gheaţă nu mai rămăsese decât trupul unui dragon.
Aripile fuseseră sparte şi aruncate, iar capul sfărâmat în vreo zece bucăţi.
Mirosul de urină era puternic şi stâlpul care-i era suport căpătase o culoare
gălbuie, de parcă simpla distrugere a statuii dragonului n-ar fi fost de-ajuns.
Am traversat grădina de gheaţă şi am ajuns la o scară în spirală. Probabil că
avusese cândva trepte care coborau şi o balustradă, dar timpul şi topirea lentă a
gheţii le preschimbaseră pe cele dintâi într-o pantă înşelătoare, plină de hârtoape.
Am căzut de mai multe ori şi mi-am înfipt unghiile în pereţi ca să-mi încetinesc
alunecarea, muşcându-mi interiorul obrajilor ca să nu ţip de durere. Distrugerile
din sala rămasă deasupra mea mi-au adus aminte de câtă ură era în stare Femeia
Palidă. Încă mă mai temeam că mă pândeşte undeva, în labirintul ei de gheaţă.
Am ajuns jos plin de vânătăi şi descurajat. Am refuzat să mă gândesc cum o să
urc înapoi.
Un culoar lat şi drept se pierdea în depărtarea albastră. Globurile fixate din loc în
loc luminau firidele goale din pereţi. Când am ajuns în dreptul lor, am văzut,
într-una, cioturi de picioare, retezate de la jumătatea gambei. În alta, un fund un
vază. Am înţeles că în toate se aflaseră cândva sculpturi, că mergeam, probabil,
printr-un soi de galerie de artă. Din ea pornea un coridor lateral simplu, nimic
mai mult decât o cale de legătură pe care am străbătut-o aproape uşurat fiindcă
mă îndepărtam de toate acele frumuseţi distruse. Mi s-a părut că a durat o
veşnicie. Cobora în pantă lină. La următoarea răscruce, am luat-o la dreapta,
crezând că ştiu unde mă aflu.
Dar mă înşelasem. Umblam printr-un labirint de tuneluri săpate în gheaţă, care
se tot intersectau. Unele erau mărginite de uşi, dar gheaţa le blocase şi un aveau
ferestre. Am făcut semne la toate răscrucile, dar am ajuns curând să mă întreb
dacă aveam să mai regăsesc vreodată calea către ieşire. Am încercat, de fiecare
dată, să aleg culoarul cel mai larg sau cel mai des folosit, călăuzindu-mă după
mizeria cât mai proaspătă lăsată în urmă de oameni. Şi o întâlneam tot mai des
pe măsură ce coboram către nivelele de jos ale oraşului de gheaţă. Fiindcă nu mă
mai îndoiam că asta fusese. Privind în urmă, m-am întrebat dacă Străbunii
lăsaseră gheaţa să-l acopere şi apoi o modelaseră sau dacă îşi construiseră
intenţionat aşezarea în piatra insulei şi o măriseră apoi, pătrunzând şi în gheţar.
Când am găsit coridoarele şi sălile de care se folosiseră Femeia Palidă şi supuşii
ei pe jumătate neoameni, am simţit că mă despărţeam de frumuseţea şi eleganţa
Străbunilor ca să cobor către josnicia şi înclinaţia către distrugere a semenilor
mei, de care mi-a fost ruşine.
Au apărut dovezi că încăperile fuseseră locuite cu puţin timp în urmă. În
colţurile celor care păreau să fi avut rol de cazarmă erau găleţi încă pline cu
necurăţenii. Într-o sală a gărzii, pe podea erau împrăştiate blănuri pentru dormit,
în mijlocul harababurii obişnuite într-un asemenea loc. Însă n-am văzut nimic
din ceea ce ţin de obicei oştenii în locurile unde dorm: nici urmă de zaruri sau de
piesele altor jocuri, de amulete aducătoare de noroc dăruite de iubitele lor, de
cămăşi împăturite cu grijă ca să fie purtate seara, în taverne. Încăperea vorbea
despre o viaţă grea, pustie, văduvită de tot ce e omenesc. Despre neoameni. În
mine a răbufnit mila pentru toţi cei care îşi pierduseră ani din viaţă în slujba
Femeii Palide.
Mai degrabă norocul decât memoria m-a condus, în cele din urmă, în sala
tronului ei. Când am dat cu ochii de uşa cu două canaturi, m-a străbătut un val de
teamă îngreţoşătoare. Acolo îl văzusem pe Bufon ultima dată. Oare trupul lui
înlănţuit era încă răsfirat pe podea? La gândul ăsta m-a cuprins ameţeala şi
pentru o clipă mi s-a făcut negru înaintea ochilor. M-am oprit imediat şi am
răsuflat adânc şi prelung, aşteptând să-mi dispară slăbiciunea. Apoi mi-am silit
picioarele să mă ducă înăuntru.
Unul dintre canaturile înalte era întredeschis. Pe culoar se prelinsese o movilă
scundă de zăpadă şi gheaţă. La vederea ei mi-a stat inima. Poate că întreaga sala
imensă se surpase, devenind un morman îngheţat şi zădărnicindu-mi căutările.
Zăpada revărsată formase o pantă lină către intrare; trecuseră zile şi nopţi de
când omătul şi gheaţa încremeniseră în strânsoarea rece a tavanului prăbuşit.
Numai treimea de sus a intrării mai era liberă. M-am căţărat şi am pătruns
înăuntru. Şi m-am oprit o clipă, înfiorându-mă copleşit sub împuţinata lumină
albăstruie.
Partea din mijloc a tavanului cedase. Gheaţa şi zăpada de sus se prăvăliseră,
umplând centrul încăperii şi prelingându-se în avalanşă către margini, unde
stratul era foarte subţire. Lumina izvora din puţinele globuri rămase şi se
strecura, şovăielnică, de sub cascada de gheaţă. M-am întrebat cât de mult aveau
să mai ardă acele felinare nefireşti. Şi care erau creaţia magiei Femeii Palide sau
rămăseseră tot din vremurile când acolo locuiau Străbunii?
Am înaintat cu prudenţa unui şobolan care cercetează o încăpere necunoscută,
furişându-mă pe lângă pereţi, unde stratul de gheaţă prăvălită era cel mai subţire.
M-am căţărat pe bucăţile mari şi pe grămezile de sfărâmături care-mi stăteau în
cale, temându-mă c-o să găsesc până la urmă drumul blocat. Dar, într-un târziu,
am ajuns în capătul unde se afla tronul şi am văzut ce mai rămăsese din marea
sală a Femeii Palide.
Surparea cruţase partea aceea, alunecarea încetase înainte de a o atinge. Avalanşa
de gheaţă se oprise la mică distanţă de tron. Era răsturnat şi sfărâmat, dar am
presupus că asta se întâmplase în momentul trezirii dragonului la viaţă. Creatura
nu părea să fi ieşit prin acel capăt al tavanului, ci prin mijlocul său. Am desluşit
resturile două leşuri aflate în afara cascadei de greaţă. Poate erau războinicii pe
care îi înfruntase Dutiful sau pur şi simplu se nimeriseră în calea dragonului
când se năpustise în luptă. Femeia Palidă nu se zărea nicăieri. Am sperat că le
împărtăşise soarta.
În locul în care mă aflam, contururile obiectelor erau neclare în lumina
globurilor căzute şi îngropate. Totul era gheaţă şi umbră albăstruie. Am ocolit
tronul răsturnat, străduindu-mă să-mi amintesc cu cât mai mare precizie în ce loc
fusese Bufonul înlănţuit de dragon. Mi se părea imposibil ca monstrul ăla să fi
fost chiar atât de mare cum mi-l aminteam. Am căutat zadarnic lanţuri căzute şi
trupul prietenului meu. În cele din urmă, m-am urcat pe un morman de gheaţă,
ca să cercetez încăperea din acel loc mai avantajos.
Am zărit aproape imediat un vârtej de culori şi forme cunoscute. Stomacul mi s-
a strâns ghem când am coborât şi m-am îndreptat într-acolo. Şi am rămas apoi
locului, uitându-mă în jos, incapabil de mâhnire, ci pradă doar unei groaze
mistuitoare şi neîncrederii. Stratul de promoroacă nu mă putea împiedica să
recunosc ceea ce aveam în faţa ochilor. În cele din urmă, m-am lăsat în
genunchi, dar nu-mi amintesc dacă am făcut-o ca să văd mai bine sau fiindcă mi
se înmuiaseră picioarele.
Dragoni şi şerpi se învălmăşeau şi se îmbrânceau pe faldurile lepădate pe podea.
O chiciură stacojie întărea conturile. Nu trebuia să le ating; nu mă puteam
convinge să le ating şi nici măcar nu era nevoie s-o fac ca să ştiu ce îngheţase pe
podea, întărindu-se. Odată părăsită de căldura corpului, se afundase în gheaţă şi
devenise una cu ea.
Îi jupuiseră pielea tatuată de pe spate.
Am îngenuncheat alături, ca în rugăciune. Fără îndoială că o făcuseră cu
încetineală şi cu mare grijă, ca s-o scoată intactă. Deşi se încreţise în cădere, îmi
dădeam seama că era o bucată de piele continuă, toată pielea spatelui Bufonului.
Cu siguranţă că nu le fusese uşor s-o desprindă. Nu voiam să-mi imaginez cum îl
ţintuiseră locului şi cine mânuise cu mare drag cuţitul. Pe urmă, în locul acelei
imagini oribile mi s-a înfiripat un alt gând. Femeia Palidă nu pusese capăt vieţii
lui într-un asemenea mod din răzbunare, după ce îşi dăduse seama că o sfidasem,
trezind dragonul. Îl jupuise mai degrabă ca să se distreze, pe îndelete, probabil că
începuse să-i salte pielea de carne, încetul cu încetul, aproape imediat ce fusesem
eu scos din încăpere. Azvârlită într-o parte, bucata de piele încreţită îngheţase pe
podea, ca o cămaşă aruncată cu nepăsare. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Nu
puteam să nu-mi imaginez fiecare clipă a morţii lente a Bufonului. Asta apăruse
în vizuinile lui; ăsta era sfârşitul pe care se temea să-l înfrunte. De câte ori îl
asigurasem că aveam să-mi dau viaţa înainte de a vedea cum e smulsă a lui? Şi
iată-mă îngenuncheat acolo, viu.
Mi-am venit în fire după o vreme. Nu leşinasem şi nu ştiu către ce îmi fugiseră
gândurile, dar mă simţeam ca şi cum m-aş fi trezit după un timp în care totul
fusese beznă, o beznă deplină. M-am ridicat ţeapăn. N-aveam de gând să-ncerc
să desprind trofeul ei sinistru ca să-l iau cu mine. Nu făcea parte din Bufonul
meu. Nu era decât marcajul crud cu care îl însemnase Femeia Palidă şi care îi
amintea, zi de zi, că trebuia să se întoarcă în cele din urmă, ca să poată ea lua
înapoi ceea ce îi întipărise pe piele.
Aşa că putea să zacă acolo, îngheţat pe vecie. Cu o furie tot mai neagră şi cu o
durere tot mai adâncă, am fost dintr-odată sigur că ştiu unde o să găsesc trupul
prietenului meu.
Când m-am ridicat, am zărit o licărire cenuşie, curbată. Nu era departe de pielea
lăsată să zacă pe podea. Am îngenuncheat alături şi am şters obiectul de un strat
de chiciură, dând la iveală o frântură pătată de sânge din coroana cu cocoşi a
Bufonului. Din ochiul sculptat al unei păsări licărea o singură nestemată. Am
luat bucata cu mine. Ne aparţinuse, lui şi mie, şi nu voiam s-o abandonez.
Am plecat din sala distrusă şi am străbătut culoare la fel de îngheţate ca inima
mea. În orice parte aş fi luat-o, arătau toate exact la fel, şi nu izbuteam să mă
concentrez ca să-mi amintesc pe unde fusesem târât până la Femeia Palidă şi cu
atât mai puţin unde se afla temniţa în care mă închiseseră. Dar ştiam, fără dubiu,
unde trebuia să mă duc. Nu mai trebuia decât să găsesc drumul către primul
coridor pe care intrasem împreună cu Bufonul.
Ştiu că am avut nevoie de mai mult decât tot restul nopţii. Am umblat până când
am trecut dincolo de oboseală. Frigul mă înghiontea şi îmi încordam auzul
încercând să prind sunete imaginare. N-am văzut nici urmă de creatură vie. Într-
un târziu, când au început să mă doară ochii după ce-i ţinusem deschişi atât de
mult timp, m-am hotărât să mă odihnesc. În colţul unei încăperi mici, în care
fusese depozitat lemn de foc, mi-am lăsat raniţa jos. Şi m-am aşezat pe ea. Mi-
am strâns sabia în mâini în timp ce-mi sprijineam capul pe genunchi. Am avut
parte de un somn agitat până când coşmarurile m-au trezit de-a binelea şi m-am
pus din nou în mişcare.
În cele din urmă, am găsit dormitorul ei, cu ţurţuri atârnând de vasele pentru
cărbuni. Înăuntru, lumina strălucea puternic, aşa că am putut vedea totul,
dulapurile de haine din lemn sculptat, măsuţa elegantă pe care-şi avea oglinda şi
periile de păr, bijuteriile scânteindu-i pe un suport ca un arbore. Poate că, înainte
de a fugi, cineva intrase să fure, pentru că unul dintre dulapuri era deschis şi
hainele din el zăceau pe podea. M-am întrebat de ce nu luase bijuteriile. Pe
blănurile moi din patul ei era chiciură. N-am zăbovit acolo. Nu voiam să mă uit
la cătuşele prinse de peretele din faţa patului ei, nici la petele de sânge pe care le
încadrau pe suprafaţa de gheaţă.
Dincolo de odaia Femeii Palide am mai văzut o uşă deschisă. Am aruncat o
privire înăuntru din mers, apoi m-am oprit, m-am întors şi am intrat. În mijlocul
încăperii era o masă, iar de-a lungul pereţilor se înşiruiau rafturi cu pergamente.
Erau aranjate cu grijă, dar rulate şi legate aşa cum se obişnuieşte la noi, în cele
Şase Ducate. M-am apropiat ştiind ce găsisem, dar am rămas ciudat de
insensibil. Am luat un pergament la nimereală şi l-am desfăşurat. Da. Era scris
de Maestrul Treeknee. Vorbea despre regulile de comportament pe care trebuie
să le respecte candidaţii în timpul instruirii. Interzicea cu stricteţe orice renghi
jucat cu ajutorul Meşteşugului. I-am dat drumul pe podeaua de gheaţă şi am ales
altul, tot la întâmplare. Era mai nou, am recunoscut scrisul lui Solicity, rotunjit,
cu literele foarte înclinate. Cuvintele îmi dansau în faţa ochilor înlăcrimaţi şi l-
am lăsat să cadă lângă celălalt. Mi-am ridicat privirea şi mi-am rotit-o prin
încăpere. Acolo era biblioteca dispărută din Buckkeep, vândută pe ascuns de
Regal, ca să-şi poată permite un trai luxos la Tradeford. Negustori aflaţi în slujba
Femeii Palide şi a lui Kebal Rawbread cumpăraseră de la cel mai tânăr dintre
prinţi cunoştinţe despre Magia Farseer. Moştenirea noastră ajunsese în Nord, în
mâinile Străinilor şi, în final, în încăperea aceea. Acolo învăţase Femeia Palidă s-
o întoarcă împotriva noastră, de acolo aflase cum să-şi facă un dragon din piatră.
Chade ar fi dat orice ca să-şi poată petrece acolo o singură după-amiază. Era o
comoară de cunoştinţe pierdute. Dar nu-mi putea oferi ceea ce-mi doream mai
presus de orice: o şansă de a schimba mersul lucrurilor. Am clătinat din cap, m-
am răsucit pe călcâie şi am lăsat-o acolo.
În cele din urmă, am găsit celulele în care fuseseră ţinute mama şi sora narcescăi.
Când le scosese, Peottre lăsase uşile întredeschise. În următoarea celulă mă
aştepta o privelişte mult mai sinistră. Pe podeau zăceau trei bărbaţi morţi. M-am
întrebat dacă îşi găsiseră sfârşitul ca neoameni, bătându-se între ei, s-au dacă,
după moartea dragonului, redeveniseră ei înşişi şi fuseseră răpuşi de frig şi de
foame, înţelegând foarte bine ce li se întâmpla.
Uşa celulei în care se aflaseră Riddle şi Hest era larg deschisă. Leşul celui de al
doilea rămăsese pe podea, cu faţa în sus, după ce i se furaseră hainele. M-am silit
să-i privesc chipul. Frigul şi moartea îi înnegriseră pielea, dar altminteri continua
să fie bărbatul tânăr pe care îl cunoscusem. După o ezitare de câteva clipe, m-am
aplecat şi l-am luat de umeri. M-am opintit din greu, dar l-am săltat de la podea.
N-a fost o plăcere, îngheţase, lipindu-se de ea. L-am târât în încăperea în care
stătuse mama narcescăi şi l-am întins pe patul de lemn. Am adunat din celula ei
şi din a fiicei ei tot ce se putea arde, aşternuturile vechi şi paiele de pe podea. Le-
am îngrămădit peste el, apoi am sacrificat jumătate din uleiul de care-l adusesem
ca să ard trupul Bufonului. Am avut nevoie de ceva timp ca să aprind câteva
paie, dar, odată apărute, flăcările s-au întins grăbite către ulei şi au urcat peste
lemn şi peste restul paielor. Am aşteptat până ce în jurul trupului s-a înălţat o
perdea de foc. Pe urmă am pus pe rugul funerar o şuviţă tăiată din părul meu, aşa
cum cere tradiţia din cele Şase Ducate când îţi iei ultimul rămas-bun de la un
tovarăş de arme.
— N-a fost zadarnic, Hest. N-a fost zadarnic, i-am spus, dar l-am lăsat arzând şi
am plecat întrebându-mă dacă într-adevăr înfăptuiserăm ceva.
Numai anii care aveau să vină ne puteau da răspunsul, aşa că nu mai eram încă
în stare să susţin că eliberarea dragonului fusese un triumf pentru omenire.
Şi nu-mi mai rămăsese decât ultima încăpere. Fireşte. Pentru Bufon era suprema
degradare, Femeia Palidă îl aruncase, triumfătoare, batjocorindu-i astfel pentru o
ultimă oară. În acel loc plin de necurăţenii omeneşti şi de gunoaie, pe un
morman de stârvuri şi de mizerie, mi-am găsit prietenul.
Trăia când îl aruncaseră acolo. Ea dorise, probabil, să fie conştient de ultima
umilinţă pe care i-o oferea. Se târâse într-un colţ cu mai puţină murdărie. Şi
murise ghemuit sub o bucată de sac împuţit. Nu mă îndoiam că, pentru Bufonul
meu atât de curat în timpul vieţii, moartea printre gunoaie însemnase un chin în
plus. Nu ştiam dacă aruncase cineva peste el sacul vechi sau dacă îl căutase el
însuşi, înainte de a-şi da în sfârşit sufletul, strâns încovrigat pe podeaua de
gheaţă. Poate că le fusese mai uşor să-l care până acolo îngrămădit în pânza
slinoasă. Sângele şi alte fluide ale trupului îmbibaseră ţesătura grosolană, aspră,
făcând-o să îngheţe strâns lipită de corpul lui slăbit. Îşi săltase genunchii şi îşi
îndesase bărbia în piept, şi chipul îi încremenise într-o expresie a durerii. Părul
lui strălucitor atârna în laţe murdare, cu sânge închegat captiv în încâlceala lor.
Mi-am pus mâna pe încruntata lui frunte rece. N-am ştiut ce aveam de gând să
fac decât după ce am făcut-o. L-am căutat cu toată forţa Meşteşugului pe care am
izbutit să mi-o adun. N-am găsit decât nemişcare. Mi-am pus amândouă mâinile
pe obrajii lui şi am forţat pătrunderea înăuntru. I-am cercetat leşul, împungându-
mă pe căi prin care viaţa cursese cândva fără efort. Am încercat să-l vindec, să-l
trezesc din nou la viaţă.
Curgi! i-am poruncit sângelui lui. Trăieşte! i-am poruncit cărnii.
Dar trupul Bufonului fusese prea mult timp neclintit. Fără tragere de inimă, am
aflat foarte clar ceea ce ştie oricine a vânat vreodată. Descompunerea începe în
clipa morţii. Minusculele fărâme din care e alcătuită carnea prind să alunece
către putreziciune, desprinzându-se unele de altele spre a-şi putea găsi libertatea
de a deveni altceva. Sângele Bufonului era gros, iar pielea care ţinuse cândva
lumea în afara fiinţei lui devenise un sac în care îi era închisă carnea ce nu mai
însemna o singură făptură. Cu răsuflarea tăiată, am împins în ea, vrând să-i
insuflu viaţă, dar era ca şi cum ai fi încercat să deschizi o uşă cu balamalele
înţepenite de rugină. Piese care se mişcaseră separat erau acum un tot de neurnit.
Mişcarea devenise neclintire. În el lucrau acum alte forţe, despărţindu-l cele mai
mărunte fărâme, mărunţindu-l cum sunt măcinate grânele pentru a deveni făină.
Toate legăturile care le uniseră erau dezlegate. Cu toate astea, am încercat. M-am
străduit să-i mişc braţul. M-am străduit să-i fac trupul să soarbă o gură de aer.
— Ce faci?
Era Thick, uşor sâcâit fiindcă îi stricasem somnul. Când l-am simţit alături de
mine, m-a cuprins brusc o bucurie frenetică.
Thick, l-am găsit, l-am găsit pe Bufon, pe prietenul meu, pe Lordul Auriu. L-am
găsit. Ajută-mă să-l lecuiesc. Te rog, împrumută-mi puterea ta!
Mi-a acceptat rugămintea cu o bunăvoinţă somnolentă.
Bine. Thick o să încerce. L-am simţit căscând, fără să încerce să se ascundă.
Unde e?
Aici! Chiar aici!
I-am arătat trupul nemişcat din faţa mea folosindu-mă de Meşteşug.
Unde?
Chiar aici! Aici, Thick! Sub mâinile mele.
Acolo nu e nimeni.
Ba da, este. Îl ating, e chiar aici. Te rog, Thick! Pe urmă, în disperarea mea, mi-
am trimis rugămintea mai departe. Dutiful, Chade, vă rog! Împrumutaţi-mi
putere şi Meşteşug pentru vindecare! Vă rog!
E cineva rănit! Sper că nu Thick!
Chade mi s-a alăturat brusc, cuprins de panică.
Nu, eu sunt teafăr. El vrea să vindece pe cineva care nu e acolo.
E aici. Am găsit trupul Bufonului, Chade. Te rog! Voi toţi m-aţi întors pe mine
din moarte. Vă rog! Ajutaţi-mă să-l vindec, ajutaţi-mă să-l aduc acum pe el
înapoi!
Dutiful mi-a vorbit calm.
Fitz, suntem cu toţii aici şi ştii că vom face asta pentru tine. S-ar putea să fie mai
greu, pentru că ne aflăm în locuri diferite, dar vom încerca. Arată-ni-l!
E aici. E chiar aici, îl ating.
M-a cuprins brusc o nerăbdare încărcată de furie împotriva lor. De ce erau atât
de idioţi? De ce nu mă ajutau?
Nu-l simt, a spus Dutiful, după o pauză îndelungată. Atinge-l!
Dar îl ating. M-am aplecat şi i-am luat în braţe trupul ghemuit. Îl ţin în braţe. Vă
rog! Ajutaţi-mă să-l vindec!
Ce? Nu ţii în braţe un om. Thick era evident nedumerit. Nimeni nu poate vindeca
gunoiul!
M-a năpădit furia.
Bufonul nu e gunoi!
Dutiful s-a amestecat cu blândeţe.
Nu e nimic, Thick. Nu te întrista. N-ai greşit cu nimic. N-ai vrut să le dai
spuselor tale înţelesul ăsta. Pe urmă mi s-a adresat mie. Of, Fitz, îmi pare atât
de rău. Dar e mort. Şi Thick are dreptate, în stilul lui grosolan. Trupul din
braţele tale a devenit… altceva. Nu-l mai pot simţi ca pe un corp omenesc.
Numai ca…
A tăcut, neizbutind să-mi transmită cuvintele. Stârv. Putreziciune. Carne stricată.
Gunoi.
Chade mi-a vorbit calm, ca şi cum mi-ar fi adus aminte de o lecţie evidentă.
Vindecarea e o posibilitate a trupurilor vii, Fitz. Meşteşugul o poate grăbi, dar
corpul e cel care o săvârşeşte. Când e în viaţă. Acum nu-l ţii în braţe pe Bufon,
Fitz. Ţii învelişul lui, gol. Nu-i poţi insufla viaţă, aşa cum nu i-o poţi insufla unei
pietre. Nu-l poţi întoarce din moarte.
Thick a adăugat, cu simţ practic:
Chiar dacă poţi face învelişul să se mişte din nou, n-ai pe cine pune în el.
Şi cred că abia atunci am înţeles adevărul spuselor tuturor. Leşul nu mai era
trupul lui. Sufletul lui nu mai era acolo.
A părut să se scurgă un timp îndelungat. Pe urmă a vorbit din nou Chade, cu
delicateţe.
Fitz. Ce faci acum?
Nimic. Stau pur şi simplu. Am dat greş. Din nou. Cum s-a întâmplat şi cu
Burrich. A murit, nu-i aşa?
Aproape că am văzut resemnarea de pe faţa bătrânului. Am ştiut cum a tras aer
în piept şi a oftat fiindcă insistam să-mi pun toată durerea laolaltă, s-o înfrunt pe
toată în acelaşi timp.
Da. S-a stins. Cu fiul lui alături. Şi cu Web. Fam adus cu toţii omagiul nostru.
Am oprit corăbiile, ca să fim cu toţii de faţă când l-au lăsat să alunece peste
copastie şi să plece. Aşa cum trebuie să-l laşi şi pe Bufon să plece.
Nu voiam nici să fiu de acord cu el, nici să-i răspund. Obiceiurile de-o viaţă sunt
puternice. Am abătut atenţia lui Chade.
Am găsit pergamentele Meşteşugului. Biblioteca furată. E aici, în fortăreaţa
Femeii Palide. Numai că nu cred că locul ăsta îi aparţine ei cu adevărat. Am
văzut lucruri care m-au făcut să cred că aici au locuit Străbunii.
Răspunsul bătrânului asasin m-a surprins.
Mai târziu, Fitz. Mai târziu o să fie timp din belşug ca să ne gândim la
recuperarea pergamentelor. Acum ascultă-mă! Oferă-i trupului prietenului tău
onorurile care crezi că i se cuvin. Eliberează-l. Pe urmă grăbiţi-vă, tu şi Thick,
să vă reîntoarceţi pe plajă. O să fiu la bordul corabiei trimise după voi. Am
judecat greşit ceea ce ţi-ai pus în gând să faci. Nu trebuie să fii lăsat să faci faţă
singur unei asemenea dureri.
Aici se înşela. O astfel de durere îşi zămisleşte propria singurătate şi ştiam că
trebuie s-o îndur. Am căutat o cale de mijloc, ştiind că numai aşa îl puteam face
să stea deoparte.
Eu şi Thick o să fim pe plajă când soseşte corabia. Dar nu e nevoie să te întorci
cu ea. O să am grijă să nu păţească nimic niciunul dintre noi. Însă acum vreau
să fiu singur. Dacă nu te superi.
Nicio corabie! a spus Thick, cu hotărâre. Niciodată. Nu. Decât să mai pun
piciorul pe vreo corabie, mai bine rămân aici, unde mă aflu. Pentru totdeauna.
Thick nu e cu tine?
Chade părea neliniştit.
Nu. O să vă explice el. Eu mai am ceva de făcut, Chade. Mulţumesc. Vă
mulţumesc tuturor. Pentru că aţi încercat.
Mi-am ridicat zidurile, închizându-mă pentru ei toţi. L-am simţit pe Dutiful
încercând să ajungă la mine, dar în clipa aceea nu puteam tolera nici măcar
atingerea lui delicată. M-am rupt de ei tocmai când Thick le spunea, somnoros,
că mâncarea Omului Negru e minunată. Am simţit şi o atingere fină, probabil a
lui Nettle, care încerca să-mi ofere alinare.
Dar nimic nu mă putea alina şi nu voiam s-o fac să-mi simtă durerea. O aştepta o
durere a ei, cât de curând. Mi-am închis zidurile. Era timpul să-i fac faţă morţii
Bufonului.
L-am desprins de podea, lăsând conturul trupului său ghemuit şi o mână de fire
de păr de culoarea aurului să-i însemne locul trecerii în nefiinţă. Îl simţeam
compact şi rece în braţele mele. Mort, părea mai uşor decât fusese în viaţă, de
parcă spiritul i-ar fi plecat luând cu sine cea mai mare parte din el.
Îl ţineam ghemuit la piept, cu încâlceala murdară a părului auriu sub bărbia mea,
cu pânza aspră a sacului lipită de degetele mele. Mergeam pustiit pe coridoarele
de gheaţă. Am trecut pe lângă încăperea în care Hest încă mai ardea. Fumul
trupului său se târa către tavan, întinând aerul neclintit cu mirosul de carne arsă.
Aş fi putut pune trupul Bufonului pe acelaşi rug, dar mi se părea o nedreptate.
Prietenul meu avea să ardă singur, ca un rămas-bun pe care ni-l luam între patru
ochi. Mi-am continuat drumul pe lângă uşile celorlalte celule.
După o vreme, mi-am dat seama că îi vorbeam cu glas tare.
— Unde? Unde ai vrea s-o fac? Aş putea să te pun în patul ei şi să te ard în
mijlocul mormanului ei de bogăţii… Ai vrea? Sau ai spune că atingerea oricărui
lucru care i-a aparţinut ei te pângăreşte? Unde ai vrea să fii ars? Sub cerul nopţii,
cred, ca să-ţi trimiţi propriile scânteieri către stele. Ţi-ar plăcea, Bufonule? Sau
ai prefera să fie în cortul Străbunilor, cu lucrurile tale în jur, în intimitatea pe
care ai preţuit-o întotdeauna? De ce n-am stat niciodată de vorbă despre asta? E
ceva care ar trebui ştiut de cel mai bun prieten. Dar, în final, oare are cu adevărat
vreo importanţă? Ce s-a dus s-a dus, cenuşa e cenuşă… totuşi cred că ai prefera
să ţi se piardă fumul în vântul nopţii. Ai fi râs de mine fiindcă gândesc aşa? O,
zei! Cât mi-aş dori să poţi să râzi din nou de mine!
— De-a dreptul mişcător!
La auzul cadenţei vioaie a batjocurii, al sarcasmului tăios şi al vocii atât de
asemănătoare cu a lui mi-a stat inima, reluându-şi apoi bătăile cu o şovăire. Mi-
am înălţat zidurile Meşteşugului, întărindu-le, dar nu le asalta nimeni. M-am
întors dezgolindu-mi dinţii, gata s-o înfrunt. Stătea în uşa dormitorului ei. Purta
o mantie de hermină, blană albă întreruptă ici şi colo de cozi răzleţe, mici şi
negre. Îi ascundea tot trupul, căzând în falduri de pe umeri până la podea. Dar, în
ciuda bogăţiei veşmântului, părea descompusă. Faţa ei perfectă, sculpturală era
suptă, cu pielea lipită de oase şi încadrată de părul alb, care atârna neîngrijit, ca
un şomoiog de paie uscate.
Stăteam în faţa ei, strângând la piept trupul Bufonului. Ştiam că e mort şi că ea
nu-i mai putea face rău, dar m-am tras totuşi înapoi, ca şi cum încă aş mai fi
simţit nevoia să-l apăr de ea. De parcă aş fi fost vreodată în stare să-l apăr de ea!
Şi-a înălţat bărbia, dezgolindu-şi gâtul lung şi alb.
— Lasă-l jos, mi-a sugerat, şi vino să mă ucizi.
Oare fiindcă era ideea ei m-am gândit imediat că nu e una bună?
— Nu, am spus dintr-odată, nemaidorindu-mi nimic altceva decât să fiu lăsat
complet singur.
Ţineam în braţe un mort cu care avusesem o legătură mult prea profundă. Dintre
toţi oamenii, ea era ultima pe care doream s-o ştiu savurându-mi suferinţa sau
martoră a durerii mele.
— Pleacă! am adăugat, şi mârâitul gros din propriul meu glas mi s-a părut străin.
A râs, şi sunetul mi-a adus în minte imaginea gheţii sfărâmate de piatră.
— Să plec? Atâta tot? Asta e răzbunarea râvnită de Fitzchivalry Farseer
împotriva mea? Ah, va ajunge în poveşti şi cântece. „Şi-atunci, ţinându-şi în
braţe preaiubitul, el şi-a îndreptat spatele şi i-a strigat duşmancei lor: «Pleacă!» “
A râs din nou, şi râsul nu era melodios. Era răpăit de pietre rostogolite pe o
coastă de deal şi, fiindcă nu i-am răspuns, s-a pierdut în tăcere. Femeia Palidă s-a
holbat la mine, părând, preţ de câteva clipe, total nedumerită. Crezuse cu
adevărat că mă poate face să-l pun pe Bufon jos şi s-o atac. Şi-a lăsat capul pe-o
parte, fixându-mă tot timpul cu privirea şi, o clipă mai târziu, a vorbit iar. De
data asta n-a mai ridicat vocea.
— Aşteaptă. Înţeleg. Încă n-ai desfăcut darul meu pentru tine. Încă n-ai văzut tot
ce i-am făcut. Aşteaptă să-i vezi mâinile, degete lui iscusite şi graţioase. Oh, şi
limba, şi dinţii, cu care îşi rostea vorbele de duh, distrându-te.
A tăcut pentru foarte scurt timp, apoi a continuat, ca şi cum ar fi vrut să-mi aducă
aminte:
— Ei, Fitz. E momentul să mă ameninţi că mă omori dacă te urmăresc.
Fusesem pe punctul să rostesc cuvintele. Nu le-am lăsat să mi se desprindă de
buze. Le făcuse să pară găunoase şi copilăreşti. Sau poate că aşa şi erau. Mi-am
aşezat mai bine povara în braţe, apoi i-am întors spatele şi m-am îndepărtat.
Zidurile Meşteşugului meu erau înalte şi solide şi, dacă a încercat să le ia cu
asalt, încercarea a fost prea firavă ca s-o pot simţi. Dar îmi simţeam spatele
vulnerabil şi recunosc că aş fi vrut s-o rup la fugă. M-am întrebat de ce n-o
omoram. Şi răspunsul mi s-a părut prea simplu ca să fie adevărat. Nu voiam să
las trupul lui jos, pe podea, pentru asta. Mai mult decât atât, nu voiam să fac
nimic din tot ce se aştepta ea să fac.
— Te-a strigat! Femeia Palidă a trimis în urma mea cuvinte melodioase.
Presupun că s-a crezut în pragul morţii. Şi bineînţeles că nu era. Mă pricep mult
prea bine ca să se poată întâmpla aşa ceva. Dar el a crezut că durerea o să-l
ucidă, şi te-a strigat: „Preaiubitule! Preaiubitule!”
Imitaţia batjocoritoare a vocii Bufonului în agonie era perfectă. Mi s-a zbârlit
părul pe ceafă, de parcă l-aş fi auzit vorbindu-mi de dincolo de mormânt. În
ciuda îndârjitei mele voinţe, mi-am încetinit paşii. Am strâns mai tare trupul fără
viaţă şi mi-am aplecat mai mult capul, ca să-l lipesc mai tare de al lui. Am
detestat forţa cuvintelor ei, care-mi umpluseră ochii de lacrimi. Ar fi trebuit s-o
omor. De ce n-o omoram?
— La tine se gândea, nu-i aşa? Ei, bineînţeles că da, deşi tu s-ar putea să nu ai
habar. Mă îndoiesc că ţi-e cunoscut obiceiul poporului părinţilor lui; că ştii că
doi oameni îşi schimbă numele între ei, ca semn că se leagă unul de celălalt pe
viaţă. Tu l-ai strigat vreodată pe numele tău, ca să-i arăţi că ţii la el cum ţii la
viaţa ta? Ai făcut-o? Sau ai fost prea laş pentru o astfel de mărturisire?
În clipa aia am vrut s-o omor. Dar ar fi trebuit să las trupul Bufonului jos, şi asta
n-o voiam. Nu mă putea convinge să-l abandonez din nou. N-aveam de gând nici
să-mi las prietenul jos, nici să mă întorc s-o privesc. Mi-am gârbovit spatele,
într-o încercare de a mă apăra de cuvintele ei, şi mi-am văzut de drum.
— Ai făcut-o? Ai făcut-o? Ai făcut-o?
Mă aşteptam să-i aud vocea stingându-se pe măsură ce mă îndepărtam. Dar şi-a
ridicat-o şi furia i-a umplut-o în timp ce-şi repeta întrebarea încărcată de ură.
După o vreme, am ştiut că mă urmărea. Cuvintele îi erau acum strigăte răguşite,
aidoma croncănitului corbilor, când se poftesc unii pe alţii la un festin bogat pe
câmpul unde s-a încheiat o bătălie.
— Ai făcut-o? Ai făcut-o? Ai făcut-o?
Chiar şi când am auzit-o alergând în urma mea şi am ştiut că o să mă atace, nu
m-am putut hotărî să las jos trupul Bufonului. L-am strâns mai tare şi m-am
întors, punându-mi umărul în calea atacului ei încărcat de-o furie nebună. Cred
că nu se aştepta nicidecum la asta. Poate sperase c-o s-o întâmpin cu sabia
scoasă. A încercat să se oprească, dar podeaua de gheaţă a trădat-o. A alunecat şi
s-a lovit de mine. Nu i-am dat drumul Bufonului când m-am izbit de perete şi am
rămas, cumva, în picioare. Ea n-a izbutit. S-a întins pe-o parte, icnind răguşit de
durere. Am privit-o în tăcere, neînţelegând cum putea să-i provoace o simplă
căzătură atâta suferinţă. Pe urmă, când a încercat să se ridice, am văzut ce-mi
ascunsese.
Istorisirea lui Riddle era adevărată. M-am holbat la cioturile înnegrite şi zbârcite
cu care i se terminau braţele, mai jos de coate, în timp ce încerca să le
folosească. Nu izbutea nici să se ridice, nici să şi le acopere din nou cu mantia. I-
am întâlnit ochii lipsiţi de culoare şi i-am vorbit cu răceală:
— Tu eşti laşă. În ultima clipă, n-ai putut să renunţi la tine însăţi nici măcar ca să
schimbi lumea, aducând-o pe calea din viziunea ta. Ţi-a lipsit curajul lui. El a
acceptat preţul cerut de propriul destin. Nu şi-a ocolit chinurile şi moartea şi a
învins. A triumfat. Tu ai eşuat.
A scos un sunet, ceva între ţipăt şi scâncet, plin de ură şi de mânie. A izbit în
zidurile Meşteşugului meu, dar n-a izbutit să treacă de ele. Oare înainte îşi
absorbea puterea magiei de la Kebal Rawbread? M-am uitat cum încerca să se
ridice în picioare. Mantia lungă o stânjenea, fiindcă îngenunchease pe tivul ei.
Beţele negre care-i fuseseră mâini nu-i erau de niciun ajutor. De la coate în jos
rămăseseră fără carne şi se terminau cu vârfuri ascuţite, carbonizate. Îi vedeam
rămăşiţele celor două oase ale antebraţului. Dar nici urmă de palme şi degete. I
le luase dragonul, înainte de a reuşi să se desprindă de el. Mi-am adus aminte
cum dispăruseră Verity şi Kettle, topindu-se în dragonul pe care-l dăltuiseră cu
atâta dragoste pentru binele poporului lor. Apoi i-am întors Femeii Palide spatele
şi m-am îndepărtat.
— Opreşte-te! mi-a poruncit ea. Părea ultragiată. Aici mă ucizi! În coşmarurile
mele, te-am văzut de o sută de ori făcând-o. Mă ucizi acum! E soarta hărăzită
mie dacă dau greş. Înainte mă îngrozea, dar acum îţi poruncesc s-o înfăptuieşti!
Viziunile mele s-au adeverit întotdeauna! Îţi e menit să mă omori.
I-am răspuns peste umăr, fără să-mi aleg cuvintele.
— Eu sunt Catalizatorul. Schimb lucrurile. În plus, acum ne aflăm în acel timp
pe care l-a ales Bufonul. Trăiesc în viitorul din viziunea lui. O viziune în care te
las aici. Ca să mori încet. Singură.
Mă îndepărtasem cu încă vreo zece paşi când a început să ţipe. A zbierat până
când i s-a tăiat răsuflarea, apoi am auzit-o gâfâind întretăiat. Nu m-am oprit.
— Încă mai eşti Catalizator! a strigat în urma mea. În voce nu-i mai rămăseseră
decât disperarea şi nedumerirea. Dacă nu mă omori, întoarce-te şi foloseşte-i
Meşteşugul ca să mă vindeci. O să te slujesc în toate felurile! O să mă poţi folosi
după bunul tău plac, şi o să te-nvăţ tot ce am aflat din pergamentele
Meşteşugului! Ai puterea de care e nevoie ca să mânuieşti magia asta! Vindecă-
mă, şi-o să-ţi arăt calea către putere. O să fii regele de drept al celor Şase Ducate,
al Insulelor Străine şi al Ţărmurilor Blestemate! O să stăpâneşti totul. Întoarce-
te, şi-o să-ţi îndeplinesc toate visurile!
Visul meu era mort în braţele mele. Mi-am continuat drumul.
Am auzit cioturile negre ale braţelor ei topite frecându-se de gheaţă. M-am dus
cu gândul la un gândac căzut pe spate, care încearcă să iasă dintr-un lighean. Nu
m-am uitat în urmă. M-am întrebat, în treacăt, dacă în viziunile ei apăruse clipa
pe care o trăiam, dacă îşi imaginase vreodată cum arată spatele meu în timp ce
mă îndepărtez. Nu, mi-am răspuns, ştiind dintr-odată. Omul Negru îmi spusese.
Mergeam prin lumea Bufonului, prin viitorul modelat de el. Aici, ea nu putea să
vadă nimic, nu putea să prezică nimic. Timpul în care ne aflam nu era al ei. Era
cel ales de Bufon.
Nu sunt crud din fire, dar n-am avut absolut niciodată remuşcări pentru ceea ce
am făcut. Am mai auzit-o urlând o dată, ca un animal căzut în capcană, dar nu
m-am uitat în urmă. Am trecut după un colţ şi am mers mai departe, pe drumul
pe care venisem.
Eram nespus de obosit, de înfrigurat şi de flămând. Însă nimic din toate astea nu
mă mistuia ca durerea din suflet. La un moment dat, mi s-au umplut ochii de
lacrimi. Au căzut pe părul auriu al Bufonului şi mi-au împăienjenit vederea până
când culoarele nu mi s-au mai părut decât un labirint cu contururi palide. Poate
că, năucit fiind, n-am văzut unul dintre semnele mele de pe perete. Mi-am dat
seama şi m-am întors să-l caut, dar m-am trezit într-un culoar care nu-mi era
cunoscut. Am ajuns la o scară cu trepte tocite şi am încercat să urc, dar am văzut
că, împovărat cum eram, n-o puteam face. M-am întors şi am continuat să
înaintez cu greutate, rătăcind fără speranţă.
La un moment dat, mi-am întins mantia pe podea şi am dormit o vreme, cu
braţul întins, protector, peste trupul îngheţat al Bufonului. Când m-am trezit, am
căutat în raniţă, am găsit o bucată din pâinea călătorilor şi am mâncat-o. Am băut
din ploscă, apoi mi-am udat o margine a mantiei şi am şters o parte din sângele şi
murdăria de pe faţa lui schimonosită. N-am putut să-i şterg durerea de pe frunte.
Pe urmă m-am ridicat, l-am luat din nou în braţe şi am plecat, cu desăvârşire
dezorientat sub neschimbătoarea lumină palidă. Poate că eram atins de nebunie.
Am ajuns într-un loc unde un perete era de gheaţă şi unul era de piatră. Ar fi
trebuit să mă întorc, dar, ca o molie atrasă de lumină, am pornit pe culoarul care
urca. Am dat de trepte tăiate în piatră şi am mers în susul lor. Lumina albăstruie
a globurilor strălucitoare rămânea aceeaşi, nu devenea niciodată mai puternică şi
nu pălea niciodată, aşa că purtam trupul mort printr-un labirint fără timp, cu
trepte ce urcau mereu lin, în spirală. Pe un palier, m-am oprit să-mi trag sufletul.
Şi am văzut o uşă, din lemn crăpat şi uscat. Am deschis-o împingându-mă în ea,
cu gândul că aş fi putut găsi ceva din care să încropesc un rug.
Dacă până atunci mă mai îndoisem când şi când că tărâmul de gheaţă le
aparţinuse străbunilor, încăperea aceea mi-a spulberat orice dubiu. Mai văzusem
mobilă ca aceea, şubrezită, în ruinele cetăţii de lângă râu. Mai văzusem şi o hartă
de soiul celei aflate acolo, deşi acum părea să fie vorba de o întreagă lume, nu
doar de un oraş şi de ţinutul care-l înconjura. Se afla pe o masă din mijlocul
încăperii. Era rotundă, dar nu şi plată, şi nu desenată pe hârtie. Totul fusese
sculptat, fiecare insulă, fiecare coastă şi fiecare val. Munţi mărunţei se înălţau în
şiruri şi suprafaţa apei era încreţită. Râuri strălucitoare unduiau printre fâneţe în
drumul lor către ocean.
Exact în centru se afla o insulă, probabil Aslevjal. Altele erau presărate pe marea
din jur. În sud-vest am văzut coasta celor Şase Ducate, deşi în multe locuri era
uşor diferită de cea pe care o ştiam. În nord se întindea uscatul, un pământ pentru
care n-aveam niciun nume, iar dincolo de largul oceanului, din marginea dinspre
est a hărţii, am văzut o coastă acolo unde ştiam, din bătrâni, că nu e decât apă. Pe
hartă erau împrăştiate, la întâmplare, nestemate minuscule, fiecare însemnate cu
câte o rună. Unele păreau să strălucească, luminate din interior. Una sclipea,
albă, chiar pe Aslevjal. Patru scânteiau în Buck, în colţurile unui pătrat minuscul,
chiar lângă gura de vărsare a râului. Prin cele Şase Ducate se mai aflau câteva,
unele strălucitoare şi altele mate. În Regatul Munţilor erau mai multe, iar unele
se înşiruiau, la distanţe ce păreau alese cu grijă, de-a lungul Râului Sălbatic, deşi
dintre acestea multe erau stinse. Am dat încet din cap, pentru mine însumi.
Fireşte.
Eram vag conştient că mă dureau spatele şi braţele. Însă nu mi-a trecut nici
măcar o clipă prin minte să-mi las povara jos şi să mă odihnesc o vreme.
Inevitabilă precum amurgul, într-un colţ se afla o uşă către o altă scară. I-am
trecut pragul. Scara era mai îngustă decât cea dinaintea ei şi cu trepte mai
abrupte. Am urcat încet, târşâindu-mi picioarele ca să găsesc treptele pe
nevăzute. Lumina a început să se schimbe încetul cu încetul. Strălucirea albastră
a pălit, înlocuită treptat de sărăcăcioasa lumină adevărată a zilei. Apoi am ajuns
într-o odaie din vârf de turn, cu pereţii din panouri de sticlă. Unul crăpase şi
toate erau îngheţate. După forma tavanului mi-am dat seama că deasupra se afla
o turlă ascuţită, cu streşini protectoare. Mi-am lipit ochiul de crăpătură şi m-am
uitat afară. Zăpadă. Zăpadă purtată de vânt. N-am zărit nimic altceva.
În centrul încăperii era un stâlp al Meşteşugului. Runele de pe laturi se vedeau la
fel de clar ca în ziua când fuseseră dăltuite. După ce am ocolit încet stâlpul, am
găsit una despre care ştiam că o să fie acolo. Am dat din nou din cap pentru mine
însumi. L-am strâns pe Bufon mai tare în braţe şi am şoptit în părul lui năclăit de
sânge:
— Atunci să mergem înapoi.
Am întins o mână, cu palma deschisă, şi am intrat în stâlpul Meşteşugului.
Poate că, tot practicându-mi magia în ultima vreme, devenisem mai puternic sau
poate că stâlpul lucra mai bine decât ceilalţi, de care mă mai folosisem. Cu
Bufonul în braţe, am păşit din toiul iernii în al verii, ieşind dintr-un turn de piatră
în ceea ce mai rămăsese dintr-o piaţă. Fusese aproape înghiţită de o pădure din
care se auzea zumzetul zilei de vară. Am mai făcut doi paşi şi am căzut în
genunchi, copleşit deopotrivă de oboseală şi de recunoştinţă. Acolo, dintr-odată,
nu mi s-a mai părut o blasfemie să-l culc pe Bufon pe piatră curată şi pe pământ
neîntinat. M-am aşezat lângă el, să-mi trag sufletul. Am rămas o vreme nemişcat,
în ciuda trilurilor de păsări şi a zumzăitului insectelor care-şi vedeau cu sârg de
treabă. M-am uitat în lungul drumului năpădit de ierburi, ca un tunel prin verdele
pădurii, ducând către Grădina de Piatră în care dormeau dragonii Străbunilor. M-
am uitat la stâlpul măcinat de vreme pe care se cocoţase cândva un Bufon mai
tânăr pentru a se preschimba sub ochii mei într-o fată albă, care purta o coroană
împodobită cu capete şi cozi de cocoş.
— E un loc bun, am spus încet. Mă bucur că ne-am întors aici.
M-am lăsat pe spate şi am închis ochii. Am adormit.
A fost nevoie de mult timp ca să mă pătrundă căldura după-amiezii. Când m-am
trezit, îmi era prea cald. Trupul Bufonului se dezgheţa şi se destindea sub lumina
soarelui. Mi-am scos hainele de iarnă ca şi cum mi-aş fi lepădat o piele uzată,
până ce am rămas numai în tunică şi în pantaloni. Eram acolo, singuri şi
împreună, şi am simţit toată graba de care mă lăsasem purtat părăsindu-mă.
Aveam timp, un timp care ne aparţinea numai nouă, un timp în care puteam face
totul aşa cum se cuvenea.
Am adus apă din pârâul din care băuserăm cândva. I-am spălat cu delicateţe faţa,
ştergându-i sângele de pe buze şi netezindu-i părul peste urechea sfâşiată. Când
am putut, i-am dezlipit pânza de sac de pe carnea vie a spatelui. La început, ceea
ce am văzut m-a năucit. Da. Femeia Palidă avusese dreptate. Mi-a părut rău că
plecasem în loc să o fac să moară în chinuri, aşa cum merita. Dar, cât am
îndreptat, aşa cum am putut, mâinile şi picioarele lui schingiuite şi ţepene şi i-am
şters cu frunze verzi şi iarbă murdăria şi cheagurile de sânge, din mine s-a scurs
toată ura. Acolo era Bufonul meu şi, dacă nu fusesem în stare să-l scap de
moarte, puteam măcar să-l ajut să părăsească lumea celor vii cu demnitate.
Se încovrigase, protector, în jurul ultimei sale comori. Strângea în mâinile fără
viaţă coroana cu cocoşi. Am desprins cu grijă lemnul ei mat, cenuşiu, dintre
degetele lui fără unghii. Torţionarii sfărâmaseră coroana, probabil când îl
bătuseră, dar el o reparase înainte de moarte. Când am văzut cum izbutise, cum
îşi folosise propriul sânge închegat, în loc de clei, ca să adune toate bucăţile
laolaltă, mi s-a pus un nod în gât, sufocându-mă. În cercul de lemn era un gol.
M-am întrebat dacă murise îndurerat din pricina asta.
Am scos din pungă, cu grijă, aşchia rămasă pe podeaua din sala tronului. Era
singura bucată care lipsea. I-am înmuiat marginile în sângele lui dezgheţat şi am
unit-o cu restul, întregind coroana. Îmbibat cu sânge, lemnul s-a umflat, s-a
înţepenit şi a rămas fixat, de parcă ruptura n-ar fi existat niciodată. Nu ştiam ce
era de fapt acea comoară a lui. Dar, indiferent ce ar fi însemnat pentru el, avea să
plece pe tărâmul morţii purtând-o.
Am pus-o deoparte până când am adunat, pentru rugul lui funerar, crengi de
conifere şi ramuri căzute, uscate, nuiele şi iarbă pârjolită de arşiţă. La căderea
serii, încă nu terminasem. Când a fost în sfârşit gata, am întins peste toate mantia
mea. Albastrul întunecat al cerului îmi pâlpâia deasupra capului şi, de jur-
împrejur, vara părea să-şi ţină răsuflarea în aşteptarea primelor stele. Scânteile
înălţate de pe rug aveau să li se alăture. L-am ridicat pe Bufon în braţe şi l-am
culcat pe mantie. Ştiam, din experienţă, că lemnul coniferelor avea să ardă bine,
mistuindu-l. Cu inima grea, m-am aşezat lângă rug, pe o piatră, ţinând coroana
cu cocoşi pe genunchi.
Am scos din raniţa mea un pachet. Am desfăşurat cu grijă pânza în care era
învelit. Pe urmă am scos, una câte una, penele de pe plaja Celorlalţi. Cât le-am
ţinut pe rând în mână, m-am minunat încă o dată de măiestria cu care le fuseseră
dăltuite formele complicate. Deşi mă însoţiseră într-o călătorie atât de lungă,
erau nevătămate. Nu înţelegeam de ce fusese ales un lemn atât de lipsit de luciu
pentru o lucrare atât de delicată. Era mat şi anost, ca săgeata pe care i-o dăduse
Bufonul lui Swift.
Mi-am oferit timp ca să pun fiecare pană la locul potrivit. Şi am observat, pentru
prima oară, că toate aveau capătul cotorului crestat. Şi toate au intrat în câte o
deschidere a coroanei, făcută pe măsură. Când am împins-o pe ultima la locul ei,
ochii mei obosiţi au avut impresia că un val de culori a străbătut coroana şi
penele deopotrivă. Poate n-a fost decât un curcubeu apărut pentru o clipă în
lacrimile care mi-au izvorât pe neaşteptate. Le-am şters cu un gest nerăbdător.
Era timpul să termin totul.
Coroana mi-a zumzăit a nemulţumire în mâini, cum bâzâie o muscă prinsă în
pumn. Ce magie puternică a Străbunilor era captivă acolo, împiedicată de
moartea Bufonului să se mai elibereze vreodată? Degetele mi-au zăbovit câteva
clipe pe suprafeţele tocite ale capetelor de cocoşi care împodobeau coroana.
Bufonul fie că nu avusese timp s-o vopsească în culorile pe care ni le aminteam
amândoi, fie că ea refuzase să păstreze vopseaua. Urmele i se mai vedeau în
adânciturile mai pronunţate ale sculpturii. În doi dintre ochii dăltuiţi încă mai
sticleau pietre preţioase; ceilalţi erau goi şi lipsiţi de culoare. În locul unde cercul
fusese frânt şi lipit cu sângele Bufonului se vedeau dungi întunecate. Am bătut
cu atenţie într-una dintre ele, punându-i la încercare trăinicia. A rezistat, iar
Bufonul mi-a apărut brusc în minte, într-o amintire atât de zguduitoare şi de
completă, încât durerea m-a înjunghiat până în măruntaie.
M-am aşezat greoi pe rug, alături de el. Înţepeneala morţii păstrase poziţia
curbată pe care o luase trupul lui, apărându-se. În privinţa asta nu era nimic de
făcut. Aş fi vrut să-i netezesc pielea feţei, încreţită de groază şi durere, înainte de
a-l trimite pe ultimul său drum. I-am îndepărtat părul auriu de pe fruntea arămie.
— Oh, Preaiubitule! am spus.
M-am aplecat şi l-am sărutat pe frunte, luându-mi rămas-bun. Apoi, înţelegând
cât de îndreptăţită era acea tradiţie străină, i-am vorbit dându-i numele meu.
Fiindcă ştiam că arderea lui însemna, deopotrivă, şi sfârşitul meu. Cel care
fusesem n-avea să-i supravieţuiască acelei pierderi.
— Adio, Fitzchivalry Farseer!
Am luat coroana în amândouă mâinile şi i-am pus-o pe cap. Am simţit, brusc, că
întreaga mea viaţă mă purtase către acea clipă. Cel mai puternic curent al
existenţei mele mă adusese într-un asemenea moment de sfârşit total, de pierdere
deplină, şi asta mi s-a părut o cruzime. Dar pentru mine nu mai exista nicio altă
cale. Unele lucruri nu pot fi schimbate. Era timpul să-l încoronez pe
saltimbancul regelui şi să-l trimit pe drumul lui.
M-am oprit.
Mi-am oprit mişcarea mâinilor şi am simţit că, făcând-o, mă ridicam de unul
singur împotriva destinului şi sfidam curgerea timpului. Ştiam ce îmi era menit
să fac. Ar fi trebuit să-mi încoronez Bufonul şi să torn uleiul rămas pe rug. O
singură scânteie sau cel mult două ar fi ajuns ca să se aprindă lemnul găunos,
uscat de arşiţă. Prietenul meu ar fi fost mistuit în întregime şi fumul s-ar fi
înălţat, purtat de vântul verii din acel ţinut de dincolo de Regatul Munţilor. Iar eu
m-aş fi întors, prin stâlp, pe Aslevjal. L-aş fi luat pe Thick, ne-am fi dus în micul
golf şi am fi aşteptat corabia trimisă după noi. Era drept să fie aşa, era de
neocolit, era albia prin care îşi dorea o lume întreagă să curgă. Viaţa ar fi mers
înainte fără Bufon, pentru că el murise. Vedeam totul atât de limpede, de parcă
aş fi ştiut dintotdeauna că asta urma să se întâmple.
Era mort. Nimic nu putea să schimbe asta.
Dar eu eram Preschimbătorul.
M-am ridicat brusc. Am înălţat spre cer coroana lui zumzăitoare.
— NU! am urlat. Încă nu ştiam cui îi vorbesc. Nu! Lasă lucrurile să fie altfel! Nu
aşa! Ia de la mine orice vrei! Dar nu îngădui să se sfârşească totul astfel! Lasă-l
să ia viaţa mea şi dă-mi mie moartea lui. Lasă-l să fie eu şi lasă-mă să fiu el. Iau
moartea lui! Mă auzi? Iau moartea lui pentru mine.
Am ridicat coroana către soare. Printre lacrimile care îmi şiroiau, o vedeam
irizată, şi penele păreau să fluture lin în adierea caldă. Pe urmă, cu o răsucire
aproape fizică, am rupt calea hărăzită timpului. Mi-am apăsat cu hotărâre
coroana pe propria frunte. Cu lumea învârtindu-mi-se în jur, m-am întins pe
rugul funerar, mi-am luat prietenul în braţe şi m-am lăsat în voia a orice m-ar fi
aşteptat dincolo de asta.
Capitolul 29
PENELE DE PE O TICHIE DE BUFON
Era cea mai bogată fată din lume, pentru că nu avea doar un tată de viţă nobilă,
multe rochii de mătase şi atâtea coliere şi inele încât nici măcar o duzină de
copile nu le-ar fi putut purta pe toate în, acelaşi timp, mai avea şi o cutie mică,
cenuşie, cioplită din pântecul unui dragon. Iar în ea, fin măcinate, sălăşluiau
toate amintirile fericite ale celor mai înţelepte prinţese care trăiseră vreodată.
Aşa că, ori de câte ori se întrista fie şi numai un pic, nu trebuia decât să
deschidă cutiuţa şi să tragă pe nări un firicel din acele amintiri, şi apoi…
hapciu! Era din nou atât de fericită cât poate fi o fată.
Basm Jamaillian Vechi

Am făcut un pas greşit în întuneric. Aşa a fost, o zdruncinare neaşteptată.
— Sângele e amintire.
O voce de bărbat mi-a şoptit asta la ureche, pot să jur.
— Sângele e cine suntem, a încuviinţat o femeie tânără. Îşi aminteşte cine
suntem. Sângele e ceea ce va rămâne din noi, în amintiri. Lucrează-l lent în
lemn, cu luare-aminte.
Cineva a râs, o femeie bătrână, cu dinţi puţini.
— Spune asta repede, de şase ori la rând! a chicotit. Apoi a făcut-o: Lucrează-l
lent în lemn, cu luare-aminte. Lucrează-l lent în lemn, cu luare-aminte.
Lucrează-l lent în lemn, cu luare-aminte.
Lucrează-l lent în lemn, cu luare-aminte. Lucrează-l lent în lemn, cu luare-
aminte. Lucrează-l lent în lemn, cu luare-aminte.
Au râs şi ceilalţi, amuzaţi de poticnelile limbii ei.
— Ei, încercaţi şi voi, ne-a provocat.
— Lucrează-l lin în lemn, luând lent aminte, am spus, cu supunere.
Dar nu eram eu.
În mine erau cinci alţi oameni, privind prin ochii mei, trecând limba mea peste
dinţii mei, scărpinând barba mea cu unghiile mele neîngrijite. Trăgând în piept
răsuflarea mea şi savurând mireasma pădurii din aerul nopţii. Făcându-mi părul
să fluture, din nou vii.
Cinci poeţi, cinci saltimbanci. Cinci istorisitori de poveşti. Cinci menestreli care,
recunoscători pentru eliberarea lor, ţopăiau, făceau tumbe şi se învârteau, îmi
scuturau degetele, îmi mlădiau vocea şi deja se sfădeau, străduindu-se care mai
de care să-mi atragă atenţia.
— De ce ai nevoie? De un cântec de slavă pentru o aniversare? Am o droaie la
dispoziţia mea şi nu e greu, nu e deloc greu să potrivesc într-unul numele celui
pe care îl sărbătoreşti.
— Şarlatanie! Şarlatanie neruşinată, această ciopârţire şi îmbucătăţire a
amintirilor de demult, această înţolire a schelelor cu straie noi! Dă-mi mie vocea
ta, şi cântecele mele îţi vor trimite oştenii la luptă şi-ţi vor înfiora fecioarele de-o
renăscută sete de desfătări trupeşti!
Vorbise un bărbat şi îmi umpluse plămânii ca să îşi poată trâmbiţa frazele. Toate
vorbele şi toate vocile izvorau din propriul meu gâtlej. Pentru ei eram o
marionetă, un fluier de care se foloseau.
— Desfătarea trupească nu e decât o clipă umedă, o potopire şi o împroşcare, a
ripostat cu dispreţ o voce de femeie. Vocea unei tinere care ţinea minte că
avusese pistrui pe şaua nasului. Era bizar să-i aud cuvintele ieşind dintre buzele
mele. Vrei un cântec de dragoste, nu-i aşa? Ceva mai presus de timp, ceva mai
vechi decât munţii năruiţi şi mai nou decât seminţele care încolţesc acum în
pământ bogat. Aşa e dragostea.
— Îţi urez noroc! a exclamat un bărbat, cu consternare. Cuvintele lui aveau o
tentă din dispreţul unui filfizon. Ascultaţi: tra, la, la, la, la, la, la – oh, nicio
speranţă! Omul ăsta are glas de corăbier şi graţia unei bucăţi de lemn. Cea mai
frumoasă melodie pe care s-a cântat vreodată o să izvorască din el sunând a
croncănit de cioară. Cine e şi cum a pus mâna pe comoara noastră?
— Menestreli, am spus, cu voce ternă. Menestreli, saltimbanci şi barzi. Oh,
Bufonule, asta e comoara ta. O mână de măscărici. Nu ne pot da niciun ajutor.
Mi-am luat capul în palme. Am simţit lemnul aspru al coroanei între degete. Am
împins în el, dar s-a încăpăţânat să rămână pe loc. Mi se înţepenise pe frunte.
— Abia am sosit, s-a plâns baba fără dinţi. N-avem de gând să plecăm deja.
Suntem un dar de mare preţ, un dar magnific, primit doar de acela care îi place
cel mai mult regelui. Suntem un cor de voci din toate epocile, un curcubeu al
istoriei. De ce vrei să scapi de noi? Ce fel de comediant eşti?
— Niciun soi de comediant.
Am oftat din greu. Pentru o clipă, am redevenit pe deplin conştient de propriul
meu trup. Stăteam pe rugul funerar. Nu-mi aminteam să mă fi ridicat între timp.
În jurul nostru era noapte neagră şi greierii îşi acordau glasurile. În aerul răcorit
plutea mirosul bogat, de frunze mucegăite, al pădurii. Intrat în descompunere,
leşul Bufonului îşi adăuga propria tentă dulceagă, de putreziciune. În toată viaţa
lui fusese, pentru Ochi întunecaţi, Cel-fără-Miros. Iar acum, când era mort, eu îi
simţeam mirosul. Nu mă îngreţoşa. Încă mai eram lup într-o destul de mare
măsură pentru ca mirosul lui să fie, pur şi simplu, mirosul lui. Schimbarea era
cea pe care o simţeam ca pe un junghi, căci dovedea, fără putinţă de tăgadă, că
trupul lui se întorcea în pământ, în firescul ciclu al putrezirii şi renaşterii care mă
înconjura. Am încercat să rămân nemişcat destul de mult ca să găsesc în asta o
cât de mică alinare, dar cei cinci din mine erau prea nerăbdători ca să suporte
neclintirea. M-au făcut să mă răsucesc încet, să ridic braţele, mi-au pus la
încercare elasticitatea picioarelor, mi-au umplut plămânii cu aer.
I-am simţit sorbind cu lăcomie noaptea, gustul ei, mirosul ei, sunetele ei,
atingerea aerului pădurii pe obraji. Erau însetaţi de viaţă.
— De ce soi de ajutor ai nevoie? m-a întrebat fata pistruiată, şi i-am simţit în
voce compătimirea şi bunăvoinţa cu care se pregătea să mă asculte. Iar sub ele,
abia ascunsă, dorinţa tuturor menestrelilor de a afla povestea suferinţelor altora.
Dorea să recapete şi acea parte a vieţii. Iar eu nu voiam să-i dezvălui povestea
mea.
— Nu. Plecaţi! Nu mă puteţi ajuta. Apoi, în ciuda voinţei mele, le-am dat oricum
răspunsul. Prietenul meu e mort. Vreau să-l readuc la viaţă. Un menestrel mă
poate ajuta s-o fac?
Preţ de o clipă, în care mi-am coborât privirea spre cadavrul Bufonului, au
păstrat o tăcere respectuoasă. Pe urmă, fata pistruiată a spus, cu sfială:
— E mort de-a binelea, nu-i aşa?
— Da, chiar aşa, a zis cel cu voce tunătoare. Îi pot face un cântec, mulţumită
căruia i se va păstra amintirea o mie de ani de acum înainte. Numai aşa poate trăi
un muritor de rând mai mult decât trupul lui. Povesteşte-mi tot ce-ţi aminteşti
despre el, şi trec la treabă.
Baba mi-a vorbit cu bun-simţ.
— Dacă am fi ştiut cum să învingem moartea, am mai fi fost ceea ce suntem,
pene din tichia unui bufon? Suntem norocoşi fiindcă ne-a mai rămas chiar şi
atâta viaţă. Păcat că prietenul tău nu se bucură de favorurile unui dragon, care i-
ar putea face acelaşi hatâr.
— Dar ce sunteţi voi? am întrebat.
— Suntem cântec rămas cu drag în amintiri păstrate pentru ca, în iarna nopţii
noastre, să ne puteţi simţi din nou savoarea verilor.
Vorbise tânărul, atât de conştient de propria lui imagine încât a distrus-o pentru
mine.
— Altcineva, am implorat, când a tăcut el.
— Nouă ne-au făcut favoruri dragonii, a spus calmă o femeie.
Era singura pe care n-o mai auzisem până atunci. Vocea ei era un lac adânc,
liniştit, mai aspră şi mai joasă decât a celor mai multe femei. I-am auzit-o în
minte chiar înainte de a-i porni cuvintele din gâtul meu.
— Am trăit lângă un râu de nisip negru, într-un oraş mic, care se numea Junket.
Într-o zi m-am dus după apă şi atunci mi-am întâlnit dragonul. Era o femelă
tânără, la sfârşitul primei ei veri, iar eu mă aflam în primăvara vieţii. O, era
verde, de o mie de nuanţe de verde, cu ochi ca două lacuri adânci de aur topit.
Stătea în râu, şi apa curgea pe lângă ea, învolburată. Pe urmă s-a uitat la mine şi
mi-a căzut inima în vârtejul ochilor ei, pentru a nu mai ieşi niciodată la
suprafaţă. A trebuit să-i cânt; doar să-i vorbesc nu era de ajuns. M-a fermecat şi
am cântat pentru ea, fermecând-o la rândul meu. I-am fost menestrel şi bard în
toate zilele vieţii mele. Iar când mi s-a apropiat sfârşitul, a venit la mine cu darul
pe care numai un dragon îl poate face. Era o aşchie de lemn din coconul unui
dragon… ştii despre ce vorbesc? Leagănele pe care le împletesc ei şi în care
dorm şerpii până când ies de-acolo fiind dragoni? Uneori, câte unul nu
supravieţuieşte, moare în somn, fiind ceva între dragon şi şarpe. Coconul lui de
lemn a distrus încetul cu încetul stihii şi niciun om nu are dreptul să-l atingă fără
să fi primit îngăduinţa dragonilor. Însă frumoasa Aripă-de-fum mi-a adus o
aşchie din el. Mi-a spus s-o ud bine cu sângele meu şi s-o apăs cu degetele ca să-
l absoarbă, gândindu-mă tot timpul la o pană. Ştiam ce înseamnă o asemenea
favoare. Chiar şi menestrelilor care şi-au slujit bine dragonul le e acordată rar.
Însemna că o să am un loc în coroana menestrelilor, astfel încât cântecele,
cuvintele şi felul în care gândesc să continue să existe încă mult timp după
moartea mea. Coroana îi aparţine Cârmuitorului Ţinuturilor Fluviului. Numai el
hotărăşte cine o poartă şi cântă cu vocile menestrelilor morţi de o vreme
îndelungată. E o mare onoare, fiindcă numai un dragon te poate alege ca să devii
pană şi numai Cârmuitorul îi poate conferi cuiva dreptul să poarte coroana. Cu
adevărat o mare onoare. Îmi aduc aminte cum am strâns pana în mână în clipa
morţii… pentru că am murit cu adevărat. Ca şi prietenul tău. Păcat că n-a
câştigat şi el favorurile unui dragon, ca să primească un asemenea dar!
Ironia situaţiei m-a izbit.
— Ar fi trebuit să i se ofere. A murit ca să trezească un dragon, Icefyre, ultimul
dragon de parte bărbătească din lume, ca să-i fie pereche Tintagliei, ultimul
dragon de parte femeiască.
Clipele de tăcere care au urmat mi-au spus că îi impresionasem.
— Ei, asta e o poveste care merită să fie spusă. Dă-ne toate amintirile tale despre
ea şi o să-ţi facem fiecare câte un cântec, pentru că dintr-o asemenea faptă se pot
scoate cel puţin douăzeci de balade!
Vorbise baba, şi mie îmi căzuse falca.
— Dar nu vreau un cântec despre el. Îl vreau pe Bufon aşa cum era, viu şi
nevătămat.
— Ce e mort e mort, mi-a răspuns bărbatul cu voce răsunătoare. Dar a spus-o cu
blândeţe. Dacă vrei să-ţi deschizi amintirile în faţa noastră, o să-ţi facem cântece.
Chiar şi cu o voce ca a ta, tot vor avea viaţă lungă, pentru că adevăraţii
menestreli te vor auzi şi vor dori să le cânte ei, aşa cum se cuvine. Vrei să faci
asta?
— Nu. Te rog, Fitz, nu! Las-o baltă. Lasă să se termine totul.
A fost ca o şoaptă către toate simţurile mele, ca o adiere firavă, purtătoare de
cuvinte. M-am înfiorat, cu speranţă şi cu spaimă.
— Bufonule, am murmurat, rugându-mă să primesc un răspuns.
În schimb, cei cinci menestreli-pană mi-au strigat o duzină de întrebări pentru
care nu aveam răspuns, într-un vălmăşag de gânduri din care nu puteam desluşi
clar niciunul. Într-un târziu, Voce-tunătoare i-a acoperit pe toţi cu un răspuns.
— E aici! Cu noi. În coroană, peste tot. Şi-a pus sângele în coroană!
Dar Bufonul n-a mai spus nimic. Am vorbit eu în numele lui.
— Coroana s-a rupt. Şi-a folosit sângele ca s-o lipească.
— Coroana s-a rupt! Baba era înspăimântată. Ar fi fost sfârşitul nostru, al
tuturor! Pentru totdeauna!
— Nu poate rămâne în coroană. N-a fost ales. În plus, coroana aparţine tuturor.
Dacă o ia el, n-o să mai putem vorbi decât prin el.
Tânărul era scandalizat de invadarea brutală a teritoriului său.
— Trebuie să plece! a conchis cel cu voce răsunătoare. Ne pare foarte rău, dar
trebuie să plece. Se află, fără niciun drept, într-un loc cu care nu se potriveşte.
— N-a fost ales.
— N-a fost invitat.
— Nu e bine-venit.
Nu mi-au lăsat timp să-mi spun părerea. Coroana îmi strângea fruntea şi
strânsoarea a devenit brusc mai puternică. Mi-am ridicat mâinile spre ea, fiindcă
toţi păreau să-mi fi părăsit trupul retrăgându-se ca să facă, în coroană, ceea ce
aveau de făcut. Aşa că trupul meu era din nou numai al meu. Am încercat să-mi
smulg coroana de pe cap, dar n-am izbutit să-mi strecor între ea şi piele nici
măcar o unghie. Potopit de un val de groază, am înţeles că se topea pătrunzându-
mi în carne, se topea în mine cum se prelinge o coterie într-un dragon de piatră.
— Nu! am urlat.
Mi-am clătinat cu putere capul, mi-am înfipt unghiile în coroană. Nu s-a clintit.
Mai rău decât atât, sub degete nu mai simţeam lemn. Simţeam o bandă de carne.
Când mi-am ridicat îngreţoşat mâinile mai sus, să le pipăi, penele s-au îndoit,
moi, de parcă ar fi fost ale unui cocoş tânăr. Mi s-a făcut rău.
M-am întors tremurând la rugul funerar şi m-am lăsat să cad pe el, lângă
prietenul meu mort. În coroană nu simţeam nicio luptă, nimic altceva decât pe
cei cinci menestreli, unindu-şi strădaniile. Bufonul nu li se împotrivea; pur şi
simplu nu ştia cum ar fi putut face ceea ce îi cereau. Iar eu nu mai aveam o voce
cu care să mă amestec în tot ce se petrecea. Era ca o ceartă care-mi ajungea la
urechi din cealaltă parte a pieţei, un conflict de care eram conştient, dar în care
nu jucam jucam niciun rol. Aveau să-l scoată din coroană, şi atunci avea să plece
cu adevărat, pentru totdeauna. Nu puteam împiedica asta.
I-am luat trupul pe genunchi, l-am strâns în braţe. Timpul rigidităţii trecuse,
acum era moale, fleşcăit. O mână i-a alunecat într-o parte şi i-am prins-o de
încheietură ca să i-o aduc înapoi, pe piept. Ceva din mişcarea ei atât de lipsită de
viaţă mi-a trezit o amintire dintr-un timp îndepărtat. M-am încruntat, străduindu-
mă s-o limpezesc. Nu era a mea, era a lui Ochi Întunecaţi, era ceea ce trăise el,
lupul. Vedeam în lumina vânătorii, în culori şterse. Şi totuşi eu mă aflasem
acolo. Cumva. Şi apoi mi-am reamintit totul.
Cel Cenuşiu, Chade, sprijinit într-o lopată, cu răsuflarea albă în aerul rece. E la
o oarecare distanţă, ca să nu ne sperie. Pe marginea gropii, cu picioarele în
mormântul meu, stă Inima Haitei. Picioarele i se leagănă în groapa din faţa lui,
lângă sicriul meu spart. Îmi ţine leşul pe genunchi. Îşi flutură mâna spre mine,
făcându-i semn lupului să se apropie. Harul lui e puternic şi Ochi întunecaţi nu
se poate convinge să nu i se supună Inimii Haitei. Inima Haitei ne vorbeşte, o
curgere uniformă de cuvinte calme.
— Vino înapoi, în ăsta. E al tău, Preschimbătorule. Vino înapoi, în el.
Ochi întunecaţi îşi dezgoleşte colţii de sus şi mârâie. Recunoaştem moartea când
îi simţim mirosul. Trupul ăla e mort. E putred, nu e o masă gustoasă. Ochi
întunecaţi îşi trimite mesajul către Inima Haitei.
— Miroase urât. E carne stricată, nu ne trebuie. La iaz e carne mai bună decât
asta.
— Vino mai aproape! ne porunceşte Burrich.
Începând din clipa aceea, pentru mine e deopotrivă Burrich şi Inima Haitei. Din
clipa aceea, alunec din lumea văzută de lup în amintirea păstrată de mine, ca
om. Bănuisem de mult că eram mort de-a binelea, deşi Chade mă asigurase că
otrava lui nu face nimic mai mult decât să provoace o moarte aparentă. Trupul
meu fusese prea chinuit ca să mai suporte vreun soi de otravă. În amintirea mea,
mirosul animalului îmi spune necruţător adevărul. Trupul ăla e mort. Dar
puternicul Har al lupului îmi mai dezvăluie ceva, ceva care nu mi-a mai trecut
niciodată prin gând. Inima Haitei face mai mult decât să-mi ţină în braţe
carnea. A pregătit-o pentru mine; e gata să se întoarcă din nou la viaţă, dacă şi
numai dacă pot fi convins să intru în ea. Ochi întunecaţi e şoaptă liniştitoare, în
luptă cu raţiunea mea.
Harul. Nu Meşteşugul. Burrich o făcuse cu Harul. Dar la el magia Harului era
mult mai puternică decât a mea, iar el era mult mai înţelept decât mine. Am
mângâiat faţa flască a Bufonului, dorind să-i pun trupul într-o comuniune cu al
meu, dar n-am izbutit să găsesc o cale de intrare în el. Nu avea Har. Cum
schimba asta lucrurile? Nu ştiam. Dar ştiam că existase, cândva. Cândva, mă
trăsese din trupul lupului înapoi, într-al meu. Mi-am răsucit încheietura propriei
mâini sub lumina şovăielnică a lunii şi am găsit urmele întunecate ale
amprentelor lui. I-am luat mâna mutilată într-a mea. Unghiile fuseseră smulse de
pe trei dintre degetele lui lungi, delicate. Mi-am îndepărtat gândurile de suferinţa
pe care o îndurase. I-am umbrit mâna cu a mea când i-am pus, cu mare grijă,
fiecare vârf de deget pe semnul pe care mi-l lăsase pe încheietură. Am bâjbâit în
căutarea subţiraticei legături prin Meşteşug care se înfiripase între noi cu atât de
mulţi ani în urmă.
Şi era acolo, firavă ca o pânză de păianjen, dar exista. Mi-am adunat curajul,
ştiind că locul în care pătrundeam era însăşi moartea. Dar am intrat. Oare nu abia
spusesem că asta o să fac, că o să iau eu moartea lui? Simţeam că menestrelii din
coroană îl alungau, că îl împingeau în carnea mea, dar n-aveam timp să-l aştept
şi să-i explic. Am răsuflat adânc şi m-am prelins prin legătura Meşteşugului,
lăsându-i corpul meu conştienţei lui, care se trezea, şi intrând în ruina trupului
lui.
Pentru o fărâmă infimă de timp, tot ce-mi puteau spune simţurile s-a dublat.
Bufonul era în carnea mea, se uita prin ochii mei. Şi-a privit înspăimântat
propriul leş, moale în braţele mele. A ridicat o mână ca să-mi atingă bărbia
acoperită de miriştea bărbii.
— Preaiubitule! a gemut. Oh, Preaiubitule, ce-ai făcut? Ce-ai făcut?
— E în ordine, l-am liniştit, cu voce înceată. Dacă dau greş, ia viaţa mea şi
trăieşte-o. Eu iau de bunăvoie moartea ta.
Apoi, ca o piatră căzută în nămol, m-am afundat în carnea lui văduvită de viaţă.
Pătrunsesem într-un trup care murise, care era mort de mai multe zile.
În trupul ăla nu mai rămăsese niciun strop de viaţă, aşa că nu mai era un trup. Tot
atât de neînsufleţit ca o piatră, se descompunea în părţile sale alcătuitoare şi se
întorcea în pământ. Meşteşugul meu habar n-avea ce să facă într-o asemenea
situaţie.
Mi-am alungat imboldul de a-l folosi ca să-i strig pe Thick, Chade şi Dutiful. N-
ar fi făcut nimic altceva decât să mă silească să mă întorc în trupul meu, ca să mă
salveze.
Harul e conştientizarea vieţii din jur. E o împletitură, o reţea care ne leagă de
orice creatură însufleţită. Unele complicate, pline de energie, animale mari,
sănătoase, îmi cereau, ca întotdeauna, să le recunosc ca atare. Deşi dau dovadă
de mai multă discreţie, copacii şi toate celelalte plante au, pentru continuitatea
vieţii, un rol cu mult mai esenţial decât fiinţele în stare să se mişte. Sunt urzeala
ţesăturii lumii şi, fără ele, firele care ne leagă s-ar încâlci şi ne-am prăvăli cu toţii
în neant. Totuşi, izbutisem din plin să le trec mereu cu vederea, remarcând doar
în treacăt fantomatica viaţă verde a copacilor bătrâni. Dar, dincolo de toate
acestea şi sub ele, curge o viaţă încă şi mai vagă.
E moartea.
Fiecare nod al reţelei care ne uneşte pe toţi înseamnă moarte, dar nu omoară. În
acele locuri unde firele se răsucesc şi laţurile se strâng, viaţa nu e distrusă, ci
remodelată. Trupul Bufonului mişuna de viaţă. Era un cazan în care viaţa fierbea
la foc mic, dându-şi în clocot calea spre renaştere. Toate elementele care se
uniseră ca să facă din trupul lui o fiinţă vie erau încă acolo. Însă mă întrebam
dacă sunt în stare să le conving să-şi reia vechile locuri şi să nu aleagă formele
mai simple la care se reducea corpul.
Lipsit de răsuflare, de voce şi de simţuri, m-am abandonat în acel clocot interior.
Era, în felul său, un torent ca al Meşteşugului, pentru că se agăţa şi trăgea de
firele trupului Bufonului, purtând fărâme din el care puteau fi de folos altundeva.
Am privit fascinat împrăştierea sistematică, resortarea şi reordonarea. Era ca şi
cum ai fi urmărit partida de pietre dintre doi maeştri. Fărâmele se mişcau
respectând un tipar. Am încercat să conving una să-şi reia vechea poziţie, dar s-a
scurs pe lângă mine ca să li se alăture semenilor săi.
Din nou vechiul joc. Dar tu n-o să-l vezi nici acum. Nu vânează separat, sunt o
haită. Voinţa ta nu luptă cu o singură altă voinţă. Sunt prea multe. Nu le poţi
opri. Aşa că mână-le unde vrei. Foloseşte-le. Pune în locul vechiului noul pe
care-l alcătuiesc ele acum.
Era înţelepciunea lupului. Lucrurile se petreceau aşa cum îmi spusese Rolf cel
Negru că e cu putinţă să se petreacă. Ochi întunecaţi era cu mine, nu aşa cum
fusese, ci cum fuseserăm. În noaptea aia am folosit viziunea lui asupra lumii,
simpla lui conştientizare a faptului că, atunci când mănânci carne, mănânci
totodată viaţă. Elegantul echilibru dintre prădător şi pradă se putea aplica şi
acum, în aceeaşi măsură ca în vremurile când vânam împreună. Moartea
hrăneşte viaţa. Pune din nou laolaltă ceea ce se descompune în trup.
Nu vindecam prin Meşteşug. Călăuzeam posibilităţile, duceam turma fărâmelor
în locurile pe care mi le reaminteam. Mă îndoiam că o fac cu aceeaşi pricepere
cu care o făcuse Burrich. Fluxurile pe care le corectam se inversau în repetate
rânduri şi trebuia să le conving din nou să construiască în loc să dărâme. Şi nici
Bufonul nu era întru totul uman. În noaptea aia am dat piept cu întreaga lui
natură stranie. Crezusem că îl cunosc. În acele ore de reconstruire, mi-am dat
seama că îl acceptasem aşa cum era. Asta a fost, în sine, o revelaţie. Avusesem
mereu impresia că între noi există mai multe asemănări decât deosebiri. Pur şi
simplu mă înşelasem. Era om în acelaşi fel în care eram eu lup.
Mi-am continuat munca până când am simţit că sângele a început să-i curgă din
nou prin vene, până când am ajuns, încetul cu încetul, să simt că puteam să trag
aer în plămânii lui. Îi vindecasem o parte a trupului în timp ce îl refăceam.
Avusese două coaste rupte. Capetele oaselor îşi găsiseră perechile şi începuseră
să se alipească. Firişoare diafane de carne îi închiseseră cele mai urâte
despicături din trup. Dar nu puteam face aproape nimic acolo unde carnea, osul
sau o unghie lipseau cu desăvârşire. I-am îmboldit cu delicateţe trupul ca să
înceapă să se vindece singur. N-am cutezat să-l forţez prea mult ca să-şi
grăbească refacerea migăloasă. Îi consumasem deja toate rezervele. Îi
acoperisem cu piele carnea vie de pe spate, ca s-o feresc de sărutarea torturantă a
aerului. Şi îi convinsesem limba despicată să fie din nou dintr-o bucată. Dar îi
lipseau doi dinţi şi pentru asta nu aveam leac. Când am ştiut că făcusem pentru
trupul lui tot ce se putea, am răsuflat adânc, umplându-i plămânii, şi i-am deschis
ochii.
Noaptea era pe sfârşite, se retrăgea din faţa zorilor. Stelele mai puţin
strălucitoare se lăsaseră deja înfrânte de lumina zilei, care sporea pe nesimţite.
Un cântec de pasăre chema dimineaţa. Un altul o sfida. Insectele îmi zumzăiau
lângă ureche. De trupul meu am devenit conştient cu mai multă încetineală.
Sângele curgea prin mine şi am simţit gustul aerului care-mi ieşea din plămâni.
Era bine. Era şi durere, multă durere. Dar durerea e mesagerul trupului, dă de
veste că s-a stricat ceva şi trebuie reparat. Durerea spune că eşti încă viu. Am
luat în seamă mesajul şi l-am savurat. Pentru un foarte lung moment, mi s-a
părut de ajuns.
Am clipit şi am întors capul. Cineva mă ţinea în braţe. Braţul pe care şi-l trecuse
pe sub spatele meu era o chinuitoare şfichiuire stacojie, dar n-aveam putere să
mă feresc de atingerea lui. Mi-am ridicat privirea spre propria mea faţă. Nu era
totuna cu a te privi în oglindă. Eram mai bătrân decât credeam. Bufonul îmi
scosese coroana, dar aveam pe frunte o crestătură, acolo unde strânsoarea ei îmi
tăiase pielea. Aveam ochii închişi şi de sub pleoape îmi alunecau lacrimi pe
obraji. M-am întrebat de ce plângeam. Cu mare efort, am ridicat încet o mână şi
mi-am atins faţa. Ochii mi s-au deschis brusc şi m-am holbat la ei cu uimire. Nu
ştiam că sunt atât de negri şi că puteam privi făcându-i atât de mari. Mă uitam în
jos, la mine, cu neîncredere.
— Fitz?
Vocea răguşită era a mea, dar inflexiunea era a Bufonului.
Am zâmbit.
— Preaiubitule.
Braţele i s-au închis în jurul meu aproape convulsiv. M-am arcuit ca să scap de
durere, dar n-a părut să-şi dea seama. Plângea cutremurat de suspine.
— Nu înţeleg, a hohotit către cer. Şi-a rotit privirea, înnebunit de nesiguranţă şi
de spaimă. N-am văzut niciodată clipa asta. Mă aflu în afara timpului meu,
dincolo de clipa în care s-a încheiat. Ce s-a întâmplat? Ce s-a ales de noi?
Am încercat să mă mişc, dar aveam atât de puţină putere! Am fost nevoit să nu
mă sinchisesc de lacrimile lui în timp ce mi-am evaluat starea. Vătămările erau
numeroase, dar trupul se străduia din răsputeri să le lecuiască. Mă simţeam
plăpând, înfiorător de plăpând. Am tras aer în piept, apoi am murmurat:
— Pielea de pe spatele meu e nouă şi încă foarte sensibilă.
Şi-a umplut plămânii cu lăcomie. Şi a protestat, cu răsuflarea întretăiată.
— Dar am murit. Eram în trupul ăla, şi ea mi-a jupuit toată pielea de pe spate.
Am murit. La ultimele cuvinte, vocea i s-a frânt. Mi-aduc aminte. Am murit.
— A fost rândul tău să mori, am încuviinţat. Şi rândul meu să te aduc înapoi.
— Dar cum? Unde suntem? Ba nu, ştiu unde, dar când? Cum e cu putinţă să fim
aici, vii? Cum putem fi astfel?
— Linişteşte-te. Vorbeam cu vocea lui. Am încercat să-i dau şi ritmul lui vesel şi
aproape că mi-a reuşit. Totul o să fie bine.
Mi-am găsit încheietura cu mâna lui. Vârfurile degetelor ştiau unde să se aşeze.
Privirile ni s-au întâlnit pentru o clipă, în vreme ce ne contopeam. O singură
fiinţă. Întotdeauna fuseserăm o singură fiinţă. Ochi întunecaţi o spusese cu mult
timp în urmă. Era bine să fii din nou întreg. Am folosit puterea noastră ca să mă
salt, ca să lipesc fruntea lui de a mea. N-am coborât pleoapele lui. Şi am rămas
ochi în ochii. Am simţit, pe gura lui, răsuflarea mea înspăimântată.
— Ia-ţi trupul înapoi, i-am cerut, cu voce înceată.
Şi aşa am trecut unul în celălalt, dar dintr-un spaţiu în care fuseserăm unul.
Contopirea noastră topise hotarele dintre noi. Fără hotare. Mi-am amintit că-l
auzisem spunând asta şi am înţeles dintr-odată. Niciun hotar între noi. M-am
retras încet din el. Mi-am îndreptat spatele şi m-am uitat la Bufon, aflat în braţele
mele. M-a fixat o clipă cu o privire limpede, cu nimic altceva în afară de uimire
pe faţă. De urmă durerea din trupul lui mutilat i-a atras toată atenţia. L-am văzut
strângând din ochi şi ferindu-se de atingerea mea.
— Îmi pare rău, am şoptit.
L-am întins încet pe mantie. Crengile de conifere, care ar fi trebuit să-i fie rug
funerar, îi erau acum saltea.
— N-ai avut destule rezerve ca să te pot vindeca pe deplin. Poate peste o zi sau
două…
Dar el adormise deja. Am săltat un colţ al mantiei şi i l-am pus peste ochi, ca să-l
apăr de soarele care se înălţa. Am adulmecat aerul şi mi-a trecut prin gând că era
momentul potrivit pentru vânătoare.
Pentru asta am avut nevoie de toată dimineaţa şi m-am întors cu un braţ de iepuri
şi cu câteva legume. Bufonul era întins exact acolo unde îl lăsasem. Am jupuit
iepurii şi am atârnat carnea, ca să se scurgă sângele. Am întins cortul lui, ca să
aibă umbră. Am găsit roba Străbunului primită de la el cândva şi am aşternut-o
înăuntru. M-am dus să văd ce face Bufonul. Încă nu se trezise. L-am privit cu
ochii critici. Îl găsiseră insectele care ciupesc. Ele, ca şi soarele tot mai arzător
pe pielea lui, m-au convins că trebuia să-l mut.
— Preaiubitule, am spus, încet.
Nu mi-a răspuns. Am continuat totuşi să-i vorbesc, ştiind că uneori
conştientizăm ceea ce auzim în somn.
— O să te mut de-aici. S-ar putea să te doară.
Din nou tăcere. Mi-am strecurat braţele pe sub mantie şi l-am ridicat cu toată
delicateţea de care am fost în stare. Cu toate astea, a strigat fără cuvinte şi mi s-a
zvârcolit în braţe, încercând să scape de durere. Ochii i s-au deschis în timp ce
traversam piaţa străveche, îndreptându-mă spre cortul întins la umbra copacilor.
S-a uitat la mine şi prin mine, nerecunoscându-mă şi nefiind cu adevărat treaz.
— Te rog! m-a implorat, cu voce întretăiată. Te rog, încetează! Nu-mi mai face
rău. Te rog!
— Eşti în siguranţă acum, l-am liniştit. Gata. S-a terminat.
— Te rog! a strigat din nou cu voce sonoră.
A trebuit să mă las într-un genunchi ca să intru cu el în cort. A ţipat când
materialul i-a atins spatele, în trecere. L-am lăsat jos cât de lin am putut.
— Aici o să fii la adăpost de soare şi de insecte, i-am spus.
Nu cred că m-a auzit.
— Te rog, încetează. Fac orice vrei, orice. Numai încetează. Încetează.
— A încetat, am răspuns. Acum eşti în siguranţă.
— Te rog.
Pleoapele i-au fâlfâit şi s-au închis. A rămas nemişcat. Nu se trezise cu adevărat
nicio clipă.
Am ieşit din cort. Trebuia să plec de lângă el. Mi se frângea inima de mila lui, iar
amintirile trezite brusc mă făceau să sufăr. Ştiam ce-nseamnă tortura. Metodele
lui Regal fuseseră grosolane, dar eficiente. Numai că avusesem un mic scut, care
Bufonului îi lipsise. Ştiusem că atâta timp cât rezist, atâta timp cât refuz să-i ofer
dovada că am Har, nu mă poate omorî pur şi simplu. Aşa că suportasem cu
înverşunare bătăile şi lipsurile; nu-i dădusem lui Regal ceea ce voia. Dacă i-aş fi
dat, i-aş fi îngăduit să mă ucidă fără nicio mustrare de conştiinţă, cu aprobarea
ducilor din regat. Iar în final, când ştiusem că nu mai pot să îndur, îi furasem
moartea mea, preferând să iau otravă în loc să mă las înfrânt.
Însă Bufonul nu avusese nimic de ascuns. Femeia Palidă nu voise de la el nimic
altceva decât suferinţa lui. Ce îl făcuse să implore, ce îl făcuse să făgăduiască
doar ca să râdă ea de capitularea lui şi să-l supună unor torturi noi? Nu voiam să
ştiu. Nu voiam să ştiu şi îmi era ruşine că fugeam de durerea lui. Dacă refuzam
să aflu prin ce trecuse, puteam pretinde că nu se întâmplase?
M-am ferit întotdeauna de propriile gânduri făcând treburi mărunte. Mi-am
reumplut burduful cu apă curată şi rece din pârâu. Am luat de pe rugul funerar
lemne pentru un foc la care să gătesc. Când s-a aprins cât trebuia de tare, am pus
un iepure la fript pe o ţepuşă, iar pe celălalt la fiert, în oală. Mi-am adunat
hainele de iarnă împrăştiate, le-am scuturat de ţărână şi le-am atârnat de tufişuri,
la aerisit. În timp ce făceam toate astea, am dat de coroana cu cocoşi, pe care
Bufonul părea s-o fi aruncat cu ciudă. Am luat-o şi am pus-o în cort, imediat
după clapa de la intrare. M-am dus la pârâu şi m-am spălat – frecându-mă cu
coada-calului –, apoi mi-am legat părul care picura de apă într-o coadă de
războinic. Dar nu mă simţeam războinic. M-am întrebat dacă omorând-o pe
Femeia Palidă m-aş fi simţit mai bine. M-am gândit să mă întorc pe insulă, s-o
omor şi să-i aduc Bufonului capul ei.
Nu credeam că ar fi ajutat la ceva, fiindcă altminteri probabil că aş fi făcut-o.
Am pus supa de iepure deoparte, să se răcească, şi am mâncat iepurele fript.
După ce n-ai mai mâncat aşa ceva de mult, nimic nu se compară cu carnea
proaspătă. Era foarte suculentă, cu partea de lângă os în sânge. Am mâncat ca un
lup, lăsându-mă absorbit de clipă şi de senzaţia plăcută pe care ţi-o dă burta
plină. Dar, în cele din urmă, am fost nevoit să arunc în foc ultimul os de pe care
rosesem carnea şi să mă gândesc la seara care mă aştepta.
Am dus oala cu supă în cort. Bufonul era treaz. Zăcea întins pe burtă, cu ochii la
un colţ al adăpostului său. Lumina razantă a după-amiezii pătrundea prin
ferestruicile cortului, umplându-l de pete de culoare. Ştiusem că e treaz. Odată
reînnoită legătura noastră prin Meşteşug, ar fi fost imposibil să nu ştiu. Puteam
să-i blochez cea mai mare parte a durerii pe care o simţea fizic. Să i-o blochez pe
cea sufletească era mai greu.
— Ţi-am adus mâncare, i-am spus.
După un răstimp de tăcere, am adăugat:
— Preaiubitule, trebuie să mănânci. Şi să bei. Am adus apă proaspătă.
Am aşteptat.
— Dacă vrei, pot să-ţi fac ceai.
În cele din urmă, am luat o cană şi am turnat în ea supa care se răcise.
— Bea asta, şi n-o să te mai sâcâi. Dar numai dacă o bei.
În pragul serii, se auzea ţârâit de greieri.
— Preaiubitule, nu glumesc. Nu te las în pace până nu bei asta.
Atunci a vorbit. Cu voce plată şi fără să se uite la mine.
— Ai putea să nu-mi mai spui aşa?
— Preaiubitule? am întrebat nedumerit.
S-a crispat la auzul cuvântului.
— Da. Aşa.
Am rămas locului, cu cana de supă rece în ambele mâini. După un timp am spus,
încordat:
— Dacă aşa doreşti, Bufonule. Dar tot nu plec până nu bei asta.
În penumbra din cort, s-a mişcat întorcându-şi capul spre mine şi apoi întinzând
mâna către cană.
— Ea-şi bătea joc de mine spunându-mi aşa, a zis, cu voce înceată.
— Oh!
A luat cana cu stângăcie, ferindu-se s-o atingă cu vârfurile degetelor schingiuite.
S-a săltat într-un cot, tremurând de durere şi de efort. Aş fi vrut să-l ajut. Dar
ştiam că e mai bine să nu mă ofer. A băut supa din două sorbituri lungi, apoi mi-
a întins cana cu o mână tremurătoare. Am luat-o, şi el s-a lăsat din nou pe burtă.
Fiindcă n-am plecat, mi-a atras atenţia istovit:
— Am băut-o.
Am luat oala şi cana cu mine afară, în noapte. Am adăugat apă în oala cu supă şi
am aşezat-o lângă flăcări. Să fiarbă la foc foarte mic până dimineaţă. Şi am
rămas cu ochii la vâlvătaie, amintindu-mi lucruri la care nu voiam să mă gândesc
şi muşcându-mi unghia degetului mare, până când am strâns puţin cam tare şi am
rupt-o. M-am strâmbat apoi, cu privirea pierdută în întuneric, am clătinat din
cap. Eu putusem să mă refugiez devenind lup. În această stare, nu fusesem nici
umilit, nici dizgraţiat. Ca lup, îmi păstrasem demnitatea şi puterea, rămânând
stăpân pe viaţa mea. Bufonul nu avusese unde să se ducă.
Eu îl avusesem pe Burrich, cu calmul lui, cu obiceiurile lui familiare mie. Mă
putusem izola, îmi putusem găsi liniştea, avusesem lupul. M-am gândit la Ochi
întunecaţi, m-am ridicat şi am plecat să vânez.
N-am mai avut norocul din prima noapte. După răsăritul soarelui, nu m-am
întors în tabără cu carne, ci cu cămaşa plină de prune coapte. Bufonul dispăruse.
Un vas cu ceai fusese lăsat lângă foc, să stea cald. Am rezistat imboldului de a-l
striga şi am aşteptat acolo, aproape răbdător, până când l-am văzut venind pe
poteca dinspre pârâu. Purta roba Străbunilor şi părul lui ud era neted, lipit de
cap. Mergea fără pic de graţie, clătinându-se şi şchiopătând, cu umerii gârboviţi.
Aş fi vrut să mă duc la el, să-l ajut, dar m-am stăpânit cu greu.
— Am găsit prune, am spus când a ajuns în sfârşit lângă foc.
Cu un aer grav, a luat una şi a muşcat din ea.
— E dulce, a spus, ca şi cum asta l-ar fi surprins.
S-a aşezat pe pământ cu prudenţa unui bătrân. L-am văzut plimbându-şi limba
prin gură şi crispându-se când a dat, într-o parte, de golul rămas în locul unui
dinte.
— Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, mi-a cerut cu voce înceată.
Şi asta am făcut. Am început cu momentul în care mă aruncaseră gărzile ei în
zăpadă şi i-am istorisit totul cu atât de multe detalii ca şi cum l-aş fi avut pe
Chade alături, dând aprobator din cap în timp ce mă asculta. Expresia feţei i s-a
schimbat încet când am început să vorbesc despre dragoni. Şi-a îndreptat treptat
spatele. Am simţit legătura Meşteşugului dintre noi întărindu-se când s-a străduit
să privească în inima mea ca să găsească acolo confirmarea cuvintelor pe care le
auzea, de parcă ele n-ar fi fost de ajuns ca să-l convingă. M-am deschis
intenţionat către el şi l-am lăsat să împărtăşească experienţa mea din ziua aceea.
Când i-am spus că Icefyre şi Tintaglia se împreunaseră în zbor şi apoi
dispăruseră, l-a cutremurat un suspin. Dar n-a vărsat lacrimi în timp ce a spus
neîncrezător:
— Atunci… noi am învins. Ea a dat greş. Pe cerul acestei lumi vor fi din nou
dragoni.
— Bineînţeles, am răspuns, şi abia apoi mi-am dat seama că el nu avusese de
unde să ştie asta. Acum păşim prin viitorul tău. Pe calea pe care ai ales-o pentru
noi.
A suspinat din nou, destul de tare ca să-l aud. S-a ridicat ţeapăn şi a făcut câţiva
paşi. S-a întors lângă mine, cu toate frământările citindu-i-se în ochi.
— Dar… aici sunt orb. În nicio viziune nu mi-a apărut nimic din toate astea.
Triumful apărea întotdeauna, în toate, şi îl plăteam cu moartea mea. Muream
întotdeauna.
Şi-a lăsat încet capul pe-un umăr şi m-a întrebat, ca pentru confirmare:
— Am murit într-adevăr?
— Da, am recunoscut tărăgănând cuvântul, însă n-am putut împiedica un zâmbet
să mi se lăţească pe faţă. Dar, aşa cum ai spus la Buckkeep, eu sunt
Catalizatorul. Sunt Preschimbătorul.
A rămas neclintit ca o stană, apoi, când mi-a înţeles pe deplin sensul cuvintelor, a
fost ca şi cum aş fi privit un dragon de piatră trezindu-se. Viaţa l-a pătruns
încetul cu încetul. A început să tremure şi de data asta nu mi-a mai fost teamă să-
l iau de braţ şi să-l ajut să se aşeze.
— Şi restul, mi-a cerut cu voce şovăitoare. Povesteşte-mi şi restul.
Şi i-am povestit, asta am făcut toată ziua, în timp ce mâncam prune şi beam ceai,
şi apoi am dat gata supa de iepure rămasă din noaptea dinainte. I-am povestit tot
ce ştiam despre Omul Negru, şi a făcut ochii mari. I-am spus cum i-am căutat
trupul şi, fără tragere de inimă, i-am dezvăluit cum îl găsisem. Şi-a ferit privirea
de a mea şi am simţit legătura noastră prin Meşteşug pălind, de parcă ar fi vrut
să-mi dispară din faţa ochilor dacă ar fi putut. I-am povestit totuşi şi nu i-am
ascuns nici întâlnirea mea cu Femeia Palidă. Şi-a frecat braţele în timp ce
vorbeam despre ea şi vocea i-a tremurat când m-a întrebat:
— Atunci încă mai trăieşte? N-a murit?
— N-am ucis-o, am recunoscut.
— De ce? m-a întrebat cu glas strident, nevenindu-i să creadă. De ce n-ai
omorât-o, Fitz? De ce?
Răbufnirea lui m-a şocat şi am răspuns simţindu-mă dintr-odată idiot şi dornic să
mă apăr:
— Nu ştiu. Poate fiindcă m-am gândit că vrea s-o omor. Şi am adăugat, deşi
cuvintele mi s-au părut prosteşti. Mai întâi Omul Negru şi apoi Femeia Palidă
mi-au spus că sunt Catalizatorul acestui timp. Mi-a fost teamă să nu schimb
cumva ceea ce ai făcut tu.
Pentru o vreme, între noi s-a lăsat tăcerea. Bufonul se legăna aplecându-se uşor
în faţă şi pe spate şi respirând pe gură. După o vreme a părut să se calmeze sau
poate doar s-a stăpânit.
— Sunt sigur că ai făcut ce-a fost mai bine, Fitz, a zis apoi cu un efort pe care n-
a încercat să şi-l ascundă. Nu-ţi port pică pentru asta.
Poate spusese ceea ce gândea, dar cred că în clipa aceea ne-a fost amândurora
greu să fim convinşi de adevărul cuvintelor sale. Triumful lui îşi pierduse din
strălucire şi între noi apăruse un mic zid întunecat. Mi-am continuat totuşi
istorisirea şi, când i-am povestit cum ajunseserăm acolo printr-un stâlp al
Meşteşugului găsit de mine în palatul de gheaţă, a încremenit.
— În viziuni nu mi-a apărut niciodată aşa ceva, a recunoscut, cu o umbră de
uimire. Nici măcar nu mi-am imaginat vreodată.
Pe urmă am ajuns repede la sfârşit. Când i-am vorbit despre coroana cu cocoşi,
mărturisind cât de uluit am fost când mi-am dat seama că nu reprezintă un
talisman magic puternic, ci doar un grup de cinci menestreli îngheţaţi în timp, a
ridicat din umeri, ca şi cum s-ar fi scuzat pentru că îşi dorise ceva atât de frivol.
— Nu pentru mine am vrut-o, a şoptit.
Am păstrat o clipă tăcerea, aşteptând să-mi dezvăluie mai mult decât atât. N-a
făcut-o, şi eu n-am insistat. Chiar şi după ce mi-am încheiat povestea şi şi-a dat
seama cât de deplină îi era izbânda, a rămas ciudat de tăcut. De parcă de la
triumful lui ar fi trecut câţiva ani, nu câteva zile. L-a acceptat făcându-l să pară
ceva inevitabil, nu o luptă câştigată cu greu.
Seara a coborât asupra noastră pe nesimţite. Eu îi povestisem totul, dar el nici
măcar n-a încercat să-mi spună ce i se întâmplase. Nici nu mă aşteptasem s-o
facă. Însă tăcerea aşternută pe urmă între noi a fost ca o istorisire. Vorbea despre
umilinţă şi despre uimirea cu care înţelegea că putea să se ruşineze de ceva care i
se făcuse. L-am înţeles mult prea bine. Am înţeles şi că, dacă aş fi încercat să-i
spun asta, aş fi lăsat impresia că-i vorbesc de sus. Tăcerea noastră durase prea
mult. Frazele scurte, eu spunându-i că o să mai aduc lemne de foc sau el
remarcând că ţârâitul insectelor era plăcut după nopţile tăcute, petrecute pe
gheţar, păreau să plutească aidoma unor bule izolate în liniştea care ne despărţea.
Într-un târziu, a spus că se duce la culcare. A intrat în cort, iar eu mi-am văzut de
micile treburi care se cer făcute noaptea într-o tabără. Am acoperit focul, ca să se
păstreze tăciunii până dimineaţă, şi am strâns puţinele noastre lucruri. Abia când
m-am apropiat de cort mi-am văzut mantia lângă el, pe pământ, împăturită cu
grijă. Am luat-o şi mi-am făcut culcuşul lângă foc. Am înţeles că era încă agitat,
că voia să fie singur. Dar gestul lui m-a durut, mai ales fiindcă mi-aş fi dorit să
fie vindecat într-o mai mare măsură decât era.
Era noapte adâncă, ca şi somnul meu, când din cort s-a auzit primul ţipăt. M-am
săltat în capul oaselor, cu inima bătând să-mi spargă pieptul şi cu mâna
repezindu-mi-se imediat către sabia de lângă mine. Înainte de a apuca s-o scot
din teacă, Bufonul a dat buzna afară din cort, cu ochii mari şi părul zbârlit.
Răsufla cu atâta spaimă încât i se zdruncina tot trupul şi stătea cu gura deschisă,
într-un efort de a trage în piept cât mai mult aer.
— Ce s-a-ntâmplat? l-am întrebat şi a tresărit îndepărtându-se de mine.
Apoi a părut să-şi vină în fire şi să-mi recunoască silueta de lângă focul acoperit.
— Nimic. Doar un vis urât.
Pe urmă şi-a prins coatele în palme şi s-a aplecat peste braţele sale încrucişate,
legănându-se uşor, de parcă o durere cumplită i-ar fi chinuit măruntaiele.
— Am visat că ea a venit prin stâlp, a mărturisit. M-am trezit şi mi s-a părut c-o
văd stând aplecată deasupra mea în cort.
— Mă îndoiesc că ştie ce e un stâlp al Meşteşugului şi cum se foloseşte, am zis.
Pe urmă mi-am dat seama cât de nesigur sunau cuvintele cu care încercasem să-l
liniştesc şi mi-am dorit să nu le fi rostit.
N-a răspuns. În schimb, a înaintat tremurând prin aerul călduţ al nopţii şi s-a
oprit lângă foc. Fără să-l întreb, m-am aplecat şi am mai adăugat lemne. A rămas
în picioare, strângându-şi pieptul în braţe şi privind cum se trezeau flăcările,
luând în stăpânire lemnul. Pe urmă a spus, pe tonul cuiva care-şi cere iertare:
— Nu mă pot întoarce înăuntru în noaptea asta. Nu pot.
N-am zis nimic, dar mi-am întins mai mult mantia pe pământ. S-a apropiat de ea,
prudent ca o pisică. N-a scos nicio vorbă în timp ce s-a lăsat stângaci în jos şi s-a
întins între mine şi foc. Am rămas nemişcat, aşteptând să se destindă. Focul
bolborosea ca pentru sine şi mi s-au îngreunat din nou pleoapele. Începuse să mă
ia somnul când a vorbit, aproape în şoaptă:
— Poţi să uiţi vreodată aşa ceva? Tu ai izbutit?
Am simţit că îşi dorea cu toată sinceritatea să existe un mâine lipsit de o
asemenea umbră.
I-am spus adevărul, cel mai greu de rostit adevăr care mi s-a desprins vreodată
de pe buze.
— Nu. Nu poţi. Eu n-am izbutit. N-o să-ţi izbutească nici ţie. Dar mergi mai
departe. Devine o parte din tine, ca orice altă cicatrice. O să mergi mai departe.
În noaptea aceea, când dormeam spate în spate, sub stele, întinşi pe vechea mea
mantie, l-am simţit cutremurându-se, apoi zvârcolindu-se şi luptându-se în somn.
M-am răsucit cu faţa spre el. Lacrimile i se prelingeau pe obraji sclipind şi se
zbătea, vorbindu-i nopţii:
— Te rog, încetează. Încetează! Fac orice, orice! Te rog numai să încetezi, te
rog!
L-am atins şi a scos un ţipăt sălbatic, împotrivindu-mi-se o clipă cu frenezie. Pe
urmă s-a trezit icnind. I-am dat drumul şi s-a rostogolit imediat, desprinzându-se
de mine. S-a grăbit să se îndepărteze, în patru labe, traversând piaţa pavată cu
piatră către marginea pădurii, unde şi-a lăsat capul în jos ca un câine bolnav şi a
vomat, iarăşi şi iarăşi, încercând să verse cuvintele laşe pe care le rostise. Nu m-
am dus după el. Nu atunci.
Când s-a întors, mergând ca oamenii, i-am întins burduful meu cu apă. Şi-a clătit
gura, a scuipat, apoi a băut. A rămas în picioare, ferindu-şi ochii de ai mei şi
privind lung noaptea, de parcă ar fi putut găsi în ea părţi pierdute din sine însuşi.
Am aşteptat. În cele din urmă, tăcut, a venit şi s-a lăsat să cadă pe mantie, alături
de mine. Când ne-am culcat în sfârşit, s-a aşezat pe o parte, strâns ghem, cu
spatele la mine. Tremura violent, din tot trupul. Am oftat.
M-am întins lângă el. M-am apropiat cât mai mult şi, în ciuda împotrivirii lui, l-
am întors cu mare grijă spre mine şi l-am cuprins într-o îmbrăţişare stângace.
Plângea încet, şi i-am şters lacrimile de pe obraz cu degetul mare. Străduindu-mă
să nu-i îndurerez spatele sensibil, l-am tras spre mine, i-am pus capul sub bărbia
mea şi l-am cuprins cu braţele. L-am sărutat cu delicateţe pe creştet.
— Dormi, Bufonule! i-am spus cu glas aspru. Sunt aici. O să am grijă de tine.
Şi-a adus mâinile între noi, şi m-am temut c-o să mă împingă. Însă m-a prins de
pieptul cămăşii şi s-a agăţat strâns de mine.
L-am ţinut toată noaptea în braţe, atât de aproape cum mi-aş fi ţinut copilul sau
iubita. Atât de aproape cum m-aş fi ţinut pe mine însumi, rănit şi singur. L-am
ţinut în braţe în timp ce plângea şi l-am ţinut şi după ce i-au secat lacrimile. I-am
îngăduit să-şi ia, din căldura şi din puterea trupului meu, toată alinarea de care
avea nevoie. Şi nici măcar o singură clipă nu m-am simţit mai puţin bărbat
făcând asta.
Capitolul 30
 ÎNTREGIRE
Scriu acesta eu, cu pana mea, şi te rog să ierţi stângăcia cu care conturează
mâna mea de munteancă literele din cele Şase Ducate. Mult-apreciatul nostru
scrib Fedwren îţi pregăteşte o misivă oficială, dar pe acest pergament am ţinut
să-ţi scriu eu, ca de la văduvă la văduvă şi ca de la femeie la femeie, ca să ştii
că înţeleg că nici împroprietărirea cu un teren şi nici vreun titlu de nobleţe nu te
pot face să înduri mai uşor pierderea suferită.
Soţul tău şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în slujba Coroanei Farseer. E
adevărat că ar fi trebuit să-l răsplătesc cu ani în urmă pentru devotamentul faţă
de regii săi. Faptele lui ar trebui cântate în tot regatul. Numai fiindcă şi-a riscat
viaţa am izbutit eu să supravieţuiesc în acea sumbră noapte în care Uzurpatorul
Regal s-a întors împotriva noastră. În modestia sa, soţul tău a cerut să nu cânte
despre el menestrelii. Pare o adevărată cruzime că abia acum, după ce şi-a dat
viaţa slujindu-ne, îşi aminteşte tronul celor Şase Ducate ce îi datorează.
Eram în căutarea unei moşii din domeniile Coroanei, care să răsplătească din
plin serviciile aduse de Burrich, când a sosit un mesager de la lady Patience. Se
pare că veştile chiar se răspândesc cu iuţeală, fiindcă trecerea soţului tău în
nefiinţă îi era deja cunoscută. Mi-a scris că Burrich se număra printre cei mai
dragi prieteni ai răposatului prinţ Chivalry şi că e sigură că domnul ei ar fi
dorit să vadă că pământurile sale de la Withywoods ajung în îngrijirea familiei
voastre. Titlul de proprietate asupra lor îţi va fi trimis imediat, pentru a vă
aparţine, ţie şi urmaşilor tăi, pentru totdeauna.
Scrisoare a reginei Kettricken către Molly Chandler, soţia lui Burrich

— Am visat că eram tu.
Vorbea încet, cu ochii la flăcări.
— Da?
— Şi tu erai eu.
— Ce caraghios!
— Să nu mai faci asta, m-a prevenit.
— Ce să nu mai fac? am întrebat, cu inocenţă.
— Să nu mai fi eu.
S-a foit în culcuşul nostru, lângă mine. Noaptea ne era baldachin deasupra
capetelor, iar vântul adia cald. Şi-a ridicat degetele subţiri ca să-şi salte de pe faţă
părul auriu. Lumina muribundă a focului aproape că izbutea să-i ascundă
vânătăile tot mai palide de pe chip, dar umerii obrajilor încă îi mai ieşeau prea
mult în afară.
Aş fi vrut să-i spun că trebuise ca cineva să fie el, fiindcă el însuşi încetase cu
desăvârşire s-o facă. Dar am spus altceva.
— De ce?
— Mă sleieşte de vlagă. A respirat adânc, apoi şi-a golit plămânii cu un oftat. De
când ne aflăm aici?
În noaptea aia mă trezea pentru a treia oară. Mă obişnuisem. Nu dormea bine pe
întuneric. Nici nu mă aşteptam la aşa ceva. Mi-aduceam aminte că, în zilele
refacerii mele după tot ce mi se întâmplase în temniţa lui Regal, preferam să
dorm numai ziua şi când se afla Burrich lângă mine, veghind asupra mea. În
viaţă sunt momente când e liniştitor să dormi cu lumina soarelui pe pleoape. Şi
momente când noaptea, oricât de istovit ai fi, e mai bine să stai de vorbă pe
îndelete în loc să dormi. Am încercat să mă gândesc cât timp trecuse de când îi
adusesem trupul prin stâlp. Era bizar de greu. Nopţile cu somnul întrerupt şi
zilele de odihnă însorite, cu petele lor de umbră, păreau să se multiplice.
— Dacă numărăm zilele, au trecut cinci. Sau patru nopţi. Nu te agita din cauza
asta. Eşti încă foarte slăbit. Nu vreau să încercăm o călătorie prin stâlpul
Meşteşugului decât după ce capeţi mai multă putere.
— Nu vreau sub nicio formă să-ncerc o călătorie prin stâlpul Meşteşugului.
— Îhî. Am scos un sunet care se voia aprobator. Dar, în cele din urmă, va trebui
s-o facem. Nu-l pot lăsa pe Thick cu Omul Negru pentru totdeauna. Şi i-am
promis lui Chade că o să fim pe plajă, gata de plecare, când va sosi corabia. Asta
ar trebui să se întâmple peste, oh, peste cinci zile, aşa cred.
În labirintul de gheaţă pierdusem şirul timpului. Am încercat să mă gândesc la
asta. Blocasem orice legătură prin Meşteşug cu coteria după încercarea noastră
eşuată de vindecare. Simţisem de mai multe ori zgrepţănări vagi la uşa mea, dar
le ignorasem cu hotărâre. Probabil că-şi făceau griji pentru mine.
— Am o viaţă la care trebuie să mă-ntorc, am spus, cu glas tare, ca să mă
conving.
— Eu nu.
Bufonul părea mai degrabă încântat. Asta mi-a dat curaj. Încă i se mai întâmpla
să încremenească şi să rămână aşa, ca şi cum ar fi încercat să asculte, cu speranţa
că avea să audă viitoruri care nu-i mai vorbeau. Fiindcă toată viaţa lui se
străduise să îndrepte curgerea timpului către făgaşul pe care-l socotea cel mai
potrivit. Şi izbutise: trăiam în viitorul creat de el. Cred că atunci când se gândea
la asta oscila între mulţumirea izbânzii şi teama pe care i-o stârnea rolul lui în
cele ce urmau. Uneori stătea pur şi simplu, ţinându-şi mâinile vătămate în poală,
şi se uita la pământul de dincolo de genunchii săi. În asemenea momente, avea
privirea pierdută şi respira atât de lent şi de scurt încât abia dacă i se mişca
pieptul. Ştiam că, ori de câte ori stătea astfel, încerca să găsească logica unor
lucruri lipsite de sens prin însăşi natura lor. Era o stare din care nu încercam să-l
scot. Dar încercam să fiu optimist în privinţa vremurilor viitoare, aşa că am spus:
— E adevărat. N-ai o viaţă la care trebuie să te întorci; n-ai de purtat nicio
povară, nu trebuie să te reînhami la nimic. Ai murit. Vezi ce plăcută poate fi
viaţa după moarte? Odată ce ai murit, nimeni nu se mai aşteaptă să fii rege. Sau
profet.
S-a săltat într-un cot.
— Vorbeşti din experienţă.
A spus-o dus pe gânduri, fără să ia în seamă tonul meu glumeţ.
Am zâmbit larg.
— Da.
S-a întins din nou pe mantie, alături de mine, şi s-a uitat la cer. El nu zâmbise. I-
am urmărit privirea. Stelele păleau. M-am rostogolit îndepărtându-mă de el şi m-
am ridicat în picioare.
— Curând va fi timpul să vânez. Zorii sunt aproape. Crezi că ai destulă putere să
vii cu mine?
A trebuit să aştept până s-a hotărât să răspundă. Pe urmă a clătinat din cap.
— Cu toată sinceritatea, nu. Mă simt mai obosit decât am mai fost vreodată de
când mă ştiu. Ce-ai făcut cu trupul meu? Niciodată nu m-a mai simţit atât de
slăbit şi de zdrobit.
Niciodată n-ai mai fost torturat până la moarte. Dar nu părea un răspuns bun
pentru el, aşa că l-am ocolit.
— Cred c-o să fie nevoie de timp ca să-ţi revii, atâta tot. Dacă ai fi avut mai
multă carne pe oase, ne-am fi putut folosi de Meşteşug ca să te vindecăm.
— Nu.
Se opunea cu hotărâre. N-am insistat.
— În orice caz, eu, unul, m-am săturat de raţiile de călătorie ale insularilor, şi
oricum nu ne-a mai rămas mare lucru din ele. Nişte carne proaspătă ţi-ar face
bine. Dar pentru asta nu trebuie să leneveşti aici. Dacă vrei carnea gătită,
încearcă să aţâţi focul până mă-ntorc.
— Bine, a încuviinţat cu voce scăzută.
În dimineaţa aia nu mi-a mers bine la vânătoare. Îmi făceam griji pentru Bufon,
şi asta îmi înceţoşa mintea. Aproape că am călcat pe un iepure şi totuşi a izbutit
să-mi scape când m-am repezit la el cu frenezie. Din fericire, în pârâu erau peşti,
mari, argintii şi uşor de prins. M-am întors odată cu primele raze de soare, ud
până la umeri, dar cu patru peşti. I-am mâncat în timp ce soarele căpăta putere,
apoi am insistat să mergem împreună la pârâu, să ne spălăm de grăsimea afumată
de pe mâini şi de pe feţe. Pe urmă, cu burta plină, eram gata s-adorm, dar
Bufonul avea un aer gânditor. S-a aşezat lângă foc şi l-a zgândărit. Când a oftat a
treia oară, m-am întors cu faţa în sus şi l-am întrebat:
— Ce e?
— Nu mă pot întoarce pe Aslevjal.
— Ei, nu poţi rămâne aici. Acum e plăcut, dar iernile sunt grele în locurile astea.
Crede-mă pe cuvânt.
— Şi tu vorbeşti din experienţă.
Am zâmbit.
— Am stat cu vreo două văi mai încolo de locul ăsta. Dar da, din nou din
experienţă.
— Pentru prima oară de când ţin minte, nu ştiu ce să fac, a recunoscut. M-ai
purtat mai departe, într-un loc şi într-un timp de dincolo de moartea mea. În
fiecare dimineaţă, sunt şocat când mă trezesc. N-am idee ce-o să mi se întâmple
în viitor. Nu ştiu ce-ar trebui să fac cu viaţa mea. Mă simt ca o barcă dezlegată
de mal şi lăsată să plutească în voia valurilor.
— E chiar atât de îngrozitor? Pluteşte la întâmplare o vreme. Odihneşte-te,
capătă puteri. Cei mai mulţi dintre noi tânjesc după un răgaz în care s-o poată
face.
A oftat din nou.
— Eu nu ştiu cum s-o fac. Nu m-am mai simţit niciodată aşa. Nu-mi pot da
seama dacă e bine sau rău. N-am idee ce să fac cu viaţa asta în plus pe care mi-ai
dat-o.
— Ei, probabil că ai putea rămâne aici până la sfârşitul verii, dacă înveţi să
pescuieşti singur şi să vânezi cât de cât. Dar nu te poţi ascunde la nesfârşit de
viaţă şi de prieteni. În cele din urmă, va trebui să te arăţi din nou.
Aproape că a zâmbit.
— Şi asta o spune un om care şi-a petrecut mai bine de zece ani fiind mort. Poate
ar trebui să-ţi urmez exemplul. Să găsesc o căsuţă într-un loc liniştit şi să trăiesc
ca un pustnic vreo zece ani sau chiar douăzeci. Şi pe urmă să mă-ntorc în lume,
dându-mă drept altcineva.
Am chicotit.
— Iar peste zece ani aş putea veni să te caut. Fireşte, atunci o să fiu bătrân.
— Iar eu nu, a subliniat, cu voce înceată.
I-am întâlnit ochii când a spus-o, şi avea un aer solemn.
Ideea era neliniştitoare, aşa că am alungat-o cu bucurie. Nu voiam să mă gândesc
prea adânc la astfel de lucruri. La întoarcerea acasă mă aşteptau destule altele,
deloc uşoare. Moartea lui Burrich. Swift. Nettle. Hap. Şi, în cele din urmă,
Molly, văduva lui Burrich. Băieţii ei, încă mici, acum fără tată. Complicaţii pe
care nu voiam şi nu ştiam cum să le înfrunt. Era mult mai simplu să nu mă
gândesc la ele. Le-am dat deoparte şi probabil că am izbutit mai bine decât
Bufonul să-mi înalţ ziduri apărătoare de lumea care mă aştepta la întoarcere,
pentru că eram obişnuit cu aşa ceva. În următoarele două zile, am trăit ca lupii,
numai în prezent. Aveam carne şi apă, şi vremea continua să fie frumoasă. Locul
era plin de iepuri şi în raniţă încă mai găseam bucăţi din pâinea uscată a
călătorilor, aşa că mâncam destul de bine. Bufonul se vindeca şi, cu toate că nu
râdea, în anumite momente părea aproape destins. Eram învăţat cu nevoia lui de
intimitate, dar acum părea să mă evite dintr-o lipsă de interes care mă întrista.
Mă străduiam să-l tachinez şi nu primeam niciun răspuns. Înainte găsea
întotdeauna ceva amuzant chiar şi în împrejurări sumbre, aşa că îi simţeam lipsa,
deşi eram împreună. Dar căpăta din ce în ce mai multă vigoare şi îl vedeam
mişcându-se cu din ce în ce mai puţină precauţie. Mi-am spus că se simţea tot
mai bine şi că nici nu-mi puteam dori mai mult de-atât. Cu toate astea, începeam
să fiu tot mai agitat, aşa n-am avut nimic de obiectat în dimineaţa în care mi-a
spus:
— Acum am destulă putere.
Pentru plecare nu era nevoie de multe pregătiri. Am încercat să strâng cortul
Străbunilor, dar el a clătinat din cap aproape nebuneşte.
— Nu. Lasă-l aici. Lasă-l aici, a spus, cu voce răguşită.
Asta m-a surprins. Era adevărat că, de când avusese coşmarul, preferase să
doarmă între mine şi foc, dar crezusem că voia cortul. Însă n-am încercat să-i
schimb hotărârea. De fapt, aruncându-i o ultimă privire, am văzut dragonii şi
şerpii de pe pânza fină unduind în bătaia lină a vântului, şi nu m-am putut gândi
decât la pielea jupuită a Bufonului, aruncată pe gheaţă. M-am cutremurat şi m-
am întors cu spatele.
În trecere, am ridicat de jos coroana cu cocoşi. Era din nou de lemn, dacă fusese
vreodată altfel cu adevărat, nu doar ca rod al imaginaţiei mele. Penele gri-argintii
stăteau drepte, într-un cerc ţeapăn. Încă mai părea să şoptească şi să-mi zumzăie
în mână. I-am întins-o Bufonului.
— Ce facem cu asta? l-am întrebat. E un cerc de menestreli. Încă o mai vrei? Sau
o lăsăm în vârful stâlpului, în amintirea celei care a purtat-o cândva?
Mi-a aruncat o privire stranie, apoi a răspuns, cu voce înceată:
— Ţi-am spus. Nu o voiam pentru mine. Era pentru un târg pe care l-am încheiat
cu mult timp în urmă. M-a privit cu atenţie şi, dând foarte uşor din cap, a
adăugat: Şi cred că e timpul să-l onorez.
Aşa că nu ne-am dus imediat la stâlp, ci am străbătut din nou poteca tot mai
puţin vizibilă de sub coroanele arcuite ale copacilor, am trecut pe lângă pârâu şi
am intrat în Grădina de Piatră. Drumul a fost la fel de lung cum mi-l aminteam şi
gâzele care pişcau ne-au găsit imediat ce am intrat în umbră. Bufonul n-a zis
nimic despre ele, dar a grăbit pasul. Deasupra capetelor noastre treceau în zbor
păsări, iar umbrele lor traversau poteca. Pădurea mişuna de viaţă.
Mi-am amintit cât de uimit fusesem când dădusem pentru prima oară cu ochii de
dragonii de piatră adormiţi, ascunşi printre copaci. Fusesem îngrozit, copleşit, în
adevăratul sens al cuvântului, de un amestec de spaimă şi veneraţie. Deşi între
timp trecusem printre ei de nenumărate ori, deşi îi văzusem readuşi la viaţă şi
luându-şi zborul ca să între în luptă cu Corăbiile Roşii, continuau să mă uluiască
în aceeaşi măsură. I-am căutat cu Harul şi i-am găsit, viaţă în aşteptare, părând
lacuri de un verde întunecat sub umbra copacilor.
Era locul de odihnă al tuturor dragonilor dăltuiţi care se treziseră la viaţă ca să
apere cele Şase Ducate în Războiul Corăbiilor Roşii. Acolo îi găsiserăm şi acolo
îi treziserăm cu sânge, Har şi Meşteşug şi acolo se întorseseră, după încheierea
anului de luptă. Îi numisem dragoni şi tot aşa continuam să-i numesc, ca urmare
a unui vechi obicei, dar unii arătau altfel. Aveau înfăţişările altor animale
fantastice sau heraldice legendare. Plantele drapau cu lujerii lor imensele siluete
sculptate, iar mistreţul înaripat avea pe cap un coif din frunzele anului de mai
înainte. Ochiului îi păreau de piatră, dar sub atingerea Harului meu erau vii,
scânteindu-şi abundenţa de culori şi detalii. Simţeam viaţa care mişuna în
adâncul pietrei, dar nu puteam s-o trezesc.
Am mers printre ei ştiind mult mai multe decât atunci când îi descoperiserăm
acolo şi închipuindu-mi chiar şi că îi puteam deosebi de pe cei creaţi de Străbuni
de aceia dăltuiţi de coteriile din cele Şase Ducate. Printre cei din urmă se număra
Mistreţul înaripat, fără nicio îndoială. Ajunsesem să bănuiesc că toţi cei care
semănau foarte mult a dragoni erau ciopliţi de mâinile Străbunilor. Fireşte că mai
întâi m-am dus la Verity-dragonul. Nu m-am chinuit încercând să-l trezesc din
indiferent ce vis al pietrei l-o fi găzduit. Mi-am scos cămaşa şi i-am îndepărtat
gunoaiele pădurii de pe fruntea solzoasă, de pe spatele musculos şi de pe aripile
strânse. Albastrul de Buck al celui care fusese regele meu a strălucit sub lumina
împestriţătoare a soarelui după ce l-am lustruit în întregime. După toate cele prin
care trecusem în ultima vreme, creatura adormită mi se părea acum împăcată.
Am sperat că aşa şi era.
Bufonul se dusese, fireşte, la Fata-de-pe-dragon. Când m-am apropiat de ei, am
văzut că stătea tăcut în faţa ei, cu coroana într-o mână. Cealaltă se sprijinea uşor
pe umărul dragonului şi am văzut că degetele lui cu Meşteşug atingeau creatura.
Pe faţă nu i se clintea niciun muşchi în timp ce se uita în sus, la chipul fetei
încălecate pe dragon. Frumuseţea ei îţi tăia răsuflarea. Avea părul mai auriu
decât al Bufonului; îi cădea pe umeri în bucle mari. Pielea te ducea cu gândul la
smântână. Purta o jiletcă de un verde vânătoresc, dar era desculţă, cu picioarele
dezgolite până sub genunchi. Dragonul ei o întrecea în splendoare, cu solzii
lucindu-i verzi, ca nişte smaralde întunecate. Avea graţia molatică a unei pisici
de vânătoare adormite. Când o văzusem ultima oară, şi fata părea să doarmă, cu
braţele în jurul gâtului suplu al dragonului. Acum îl călărea ţinându-şi spatele
drept. Avea ochii închişi, dar îşi înălţase faţa, ca şi cum ar fi simţit pe obraji
atingerea razelor rătăcitoare ale soarelui. Un zâmbet uşor îi arcuia buzele.
Verdeaţa strivită sub bidiviul ei adormit spunea cât de puţin timp trecuse de când
zburase ultima oară. Îl dusese pe Bufon pe insula Aslevjal, apoi se întorsese ca
să li se alăture, în somn, semenilor ei.
Credeam că mă apropiasem fără zgomot, dar, când am ajuns în spatele lui,
Bufonul a întors capul ca să se uite la mine.
— Ţi-aduci aminte cum am încercat s-o eliberăm în noaptea aia?
Mi-am lăsat fruntea în jos. Încă îmi mai era oarecum ruşine fiindcă fusesem atât
de tânăr şi de năvalnic.
— Regretele nu m-au părăsit niciodată.
Încercasem să ajung la ea cu Meşteşugul, crezând că e de-ajuns ca s-o eliberez.
Şi nu izbutisem decât s-o trezesc ca să fie conştientă de chinurile ei.
Bufonul a dat încet din cap.
— Dar ai mai atins-o şi a doua oară. Asta ţii minte?
Am oftat din greu. Se întâmplase în noaptea când călătorisem purtat de Meşteşug
şi o văzusem pe Molly luându-l pe Burrich de bărbat. În seara aceea, aproape de
căderea nopţii, îmbrăcasem trupul lui Verity, fiindcă el îl împrumutase pe al meu
ca să-şi zămislească un fiu. Ca să i-l dăruiască pe Dutiful reginei Kettricken. Nu
ştiusem că asta avea de gând. În trupul chinuit de dureri al unui bătrân,
hoinărisem prin cariera de piatră a amintirilor. Hoinărisem până ce, împreună cu
Ochi întunecaţi, dădusem peste Bufon îndeplinindu-şi misiunea interzisă.
Sfărâma piatra din jurul picioarelor dragonului, se străduia să termine statuia,
sperând că astfel putea s-o elibereze. Mi se făcuse milă de el, o milă a cărei
putere o egala pe a empatiei lui faţă de creatură. Ştiusem şi de ce era cu adevărat
nevoie ca să eliberezi un dragon; truda mâinilor omeneşti nu era de-ajuns fără
dăruirea vieţii şi a amintirilor sale, a iubirilor, suferinţelor şi bucuriilor. Aşa că
pusesem mâinile argintate de Meşteşug ale lui Verity pe carnea de piatră a Fetei-
de-pe-dragon şi revărsasem în ea toată mizeria şi suferinţa scurtei mele vieţi, ca
să le poată lua, primind şi viaţă odată cu ele. Pusesem în piatră tot ce însemna
părăsirea mea de părinţi în grija străinilor şi toată suferinţa pe care mi-o
provocase Galen, ca şi pe cea din temniţa lui Regal. Îi dăruisem toate acele
amintiri dragonului, să le păstreze şi să se modeleze pe sine însuşi cu ele. Îi
oferisem singurătatea mea din copilărie şi toată mizeria chinuitoare din noaptea
în care îmi părăsisem trupul. I le dădusem de bunăvoie şi simţisem durerea
domolindu-mi-se, în timp ce lumea pălea în jurul meu şi dragostea mea pentru ea
îşi pierdea o fărâmă din putere. I-aş fi dat mult mai mult dacă nu m-ar fi oprit
lupul. Ochi Întunecaţi mă dojenise spunând că nu-şi dorea drept tovarăş de Har
un neom. Atunci nu pricepusem exact ce voia să spună. Dar, după ce îi văzusem
pe războinicii Femeii Palide, înţelegeam mult mai bine.
Am crezut că înţeleg şi ce avea Bufonul de gând, motivul pentru care ne aflam
acolo.
— N-o face! l-am implorat, apoi s-a uitat la mine cu o bruscă surprindere. Ştiu
că vrei să-ţi pui în dragon amintirile despre tortură. Fata-de-pe-dragon le poate
sorbi din tine, le poate păstra, pentru totdeauna, într-un loc de unde nu te pot face
să suferi. Ar merge. Ştiu. Dar această încetare a durerii are un preţ, Bufonule.
Când iei din puterea durerii şi o ascunzi de tine însuţi…
Cuvintele mi-au pierit. Nu voiam să creadă că-mi plâng de milă.
— Iei şi din puterea bucuriei, a încheiat el, simplu.
Şi-a desprins ochii de mine, încreţindu-şi buzele. M-am întrebat dacă punea cele
două pierderi în balanţă. Avea să se hotărască să scape de spaima nopţilor plătind
cu prospeţimea bucuriei din fiecare dimineaţă?
— Am văzut asta la tine, a continuat. M-am simţit vinovat. Dacă nu m-aş fi
apucat să sfărâm piatra din jurul Fetei-de-pe-dragon, n-ai fi făcut-o niciodată.
Mi-am dorit să îndrept lucrurile. Peste mulţi ani, când am venit să te văd în
coliba ta, mi-am spus: „S-a vindecat între timp, cu siguranţă. Şi-a revenit, fără
nicio îndoială”. Dar nu-ţi reveniseşi, a adăugat întorcându-şi din nou privirea
spre mine. Doar te… opriseşi. Într-un anumit fel. Oh, erai mai bătrân şi,
presupun, mai înţelept. Dar nu făcuseşi absolut nimic ca să-ţi recapeţi viaţa.
Dacă n-ai fi avut lupul, presupun că ar fi fost mult mai rău. Te-am găsit trăind ca
un şoarece în borta lui din perete, din firimiturile de dragoste pe care ţi le arunca
Starling. Până şi ea, aşa nesimţitoare cum e din fire, îşi dăduse seama. Ţi-l
adusese pe Hap şi tu îl luaseşi în grijă. Dar, dacă nu ar fi venit cu el să ţi-l arunce
în pragul uşii, te-ai fi gândit tu însuţi să cauţi pe cineva cu care să-ţi împarţi
viaţa? S-a aplecat mai mult către mine. Chiar şi după ce te-ai întors la Buckkeep,
în propria ta lume, ai continuat să te ţii departe de ea. Nimic din tot ce-am făcut
şi din tot ce ţi-am oferit n-a ajutat. Negruţa. N-ai fost în stare să te ataşezi nici
măcar de un cal.
L-am ascultat fără să mă clintesc. Cuvintele lui mă usturau, dar spunea adevărul.
— Ce s-a făcut e bun făcut, am răspuns în cele din urmă. Cel mai potrivit lucru
pe care-l pot spune acum e să n-o faci, dacă pentru asta ai venit aici. Nu merită.
A oftat.
— Recunosc că mi-a trecut prin minte. Recunosc că am tânjit s-o fac. Îţi
mărturisesc chiar şi că, de când am venit aici, nu e prima oară când o vizitez pe
Fata-de-pe-dragon. Mi-am gândit să-i ofer amintirile mele. Ştiu că le-ar lua, la
fel cum le-a luat pe ale tale. Dar… într-un fel… deşi n-am văzut viitorul ăsta,
pare aşa cum ar trebui să fie. Fitz, mai ţii minte povestea fetei?
Am tras aer în piept.
— Verity mi-a spus că a făcut parte dintr-o coterie care făurea un dragon. Îmi
49
amintesc numele ei. Salt . L-am aflat în noaptea în care i-am dat amintirile
mele. Dar Salt n-a vrut să se piardă în dragon. A vrut să rămână în coterie, dar ca
parte separată, să fie numai fata din Fata-de-pe-dragon. Şi, prin asta, i-a
condamnat. Pentru că a păstrat prea mult din ea, n-au avut destulă viaţă ca să-şi
ia zborul, ca dragon. Au fost pe punctul să se avânte, însă au recăzut şi s-au
împotmolit în piatră. Până când i-ai eliberat tu.
— Până când i-am eliberat noi. Bufonul a continuat după o tăcere îndelungată:
Totul mi se pare ecoul unui vis. Salt era conducătoarea coteriei sale, care se
numea, ca urmare, Coteria lui Salt. Dar când au început să sculpteze dragonul,
cel dornic să-i dea inima lui a fost Realder. Şi, când au fost convinşi cu toţii că
dragonul îşi poate lua zborul, au dat de ştire numindu-l Dragonul lui Realder. Ai
văzut-o, a adăugat măsurându-mă cu o privire calmă. Purta coroana cu cocoşi. O
onoare acordată rar, şi încă şi mai rar pentru cineva dintr-o ţară străină. Dar ea
bătuse cale lungă ca să-şi caute Catalizatorul. Şi, la fel ca mine, alesese rolul
unui comediant. Bufon, menestrel, saltimbanc. A clătinat din cap. Mi s-a oferit
doar un singur moment în care am putut să fiu ea. Doar în acel scurt vis în care
stăteam pe stâlp. Eram, aşa cum şi sunt, Profet Alb, stăteam cu mult deasupra
mulţimii şi le dădeam de veste oamenilor din oraşul Străbunilor că Dragonul lui
Realder se va avânta în zbor. Dar o făceam cu regret. Ştiam că, în acea zi,
Catalizatorul meu îşi va împlini destinul. Urma să între în dragon, pentru ca,
peste nişte ani de atunci încolo, să facă o schimbare.
Bufonul s-a întrerupt şi a zâmbit amuzat şi întristat deopotrivă, şi era primul
zâmbet pe care i-l vedeam pe faţă după multe zile.
— Cât de îndurerată trebuie să fi fost când a văzut dragonul rămânând captiv în
piatră şi dând greş din pricina şovăirii lui Salt. Dar, dacă Realder n-ar fi făcut un
dragon şi, dacă dragonul lui n-ar fi dat greş şi noi nu l-am fi găsit acolo, încă în
cariera de piatră… ce-ar fi fost atunci, Fitzchivalry? În ziua aia, tu ai privit cu
mult în urmă ca să vezi un Profet Alb făcând-o pe măscăriciul în vârful unui
stâlp al Meşteşugului. Ai văzut toate astea?
Am strâns încet din pleoape. Era ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un vis sau poate ca
şi cum m-aş fi întors într-un vis. Cuvintele lui păreau să-mi trezească amintiri pe
care n-ar fi trebuit să le am.
— O să-i dau Dragonului lui Realder coroana cu cocoşi. Ăsta a fost preţul pe
care mi l-a cerut, prima oară când am zburat cu el. A spus că vrea să poarte
pentru totdeauna coroana care-l împodobea de Profetul Alb în ziua când
preaiubitul său şi-a luat rămas-bun înainte de a intra în dragon.
— Preţul pentru ce? l-am întrebat, dar nu mi-a răspuns.
În schimb, şi-a agăţat coroana de încheietura mâinii şi a început să se caţăre, cu
prudenţă, pe dragon. M-am întristat când l-am văzut mişcându-se atât de ţeapăn
şi cu atâtea precauţii. Aveam impresia că simt cum i se încordează pielea nouă,
parcă prea strâmtă, trăgându-l de spate. Nu i-am întins mâna ca ajutor; cred că aş
fi înrăutăţit lucrurile pentru amândoi. Odată ce a ajuns pe crupa creaturii, în
spatele fetei, şi-a căutat o poziţie stabilă. Pe urmă a luat coroana în ambele mâini
şi a aşezat-o pe fruntea ei. Pentru o clipă, a rămas neschimbată, din acelaşi lemn
argintiu. Pe urmă, din dragon a urcat în ea culoare. A prins să strălucească, aurie,
iar cercul de capete de cocoş a căpătat o strălucire roşie şi ochii din nestemate au
clipit. Penele au dobândit luciul celor reale şi şi-au pierdut toată rigiditatea
arcuindu-se aidoma adevăratelor pene de cocoş.
Obrajii fetei au părut inundaţi de o roşeaţă mai profundă. Şi parcă a tras aer în
piept. Am încremenit de uimire. Pe urmă ochii ei s-au deschis, la fel de verzi ca
solzii dragonului. Mie nu mi-a aruncat nici măcar o singură privire, dar s-a
răsucit către Bufon, care rămăsese în spatele ei. A întins o mână şi a prins bărbia
lui în palmă. S-a uitat în ochii lui. Luat în stăpânire de privirea ei, Bufonul s-a
aplecat spre ea. Pe urmă mâna ei s-a mutat pe ceafa lui şi i-a tras gura în jos,
către a ei.
L-a sărutat cu sete. M-am trezit martor la pasiunea trezită de ceea ce împărţea cu
el. Dar nu părea să fie vorba de recunoştinţă şi, pe când ea a prelungit sărutul,
cred că Bufonul s-ar fi desprins dacă ar fi putut. S-a crispat şi i-am văzut muşchii
gâtului reliefându-se. N-a cuprins-o nici măcar o clipă cu braţele, în schimb a
trecut de la palmele larg deschise, în semn de interzicere, la pumni încleştaţi,
împingând în pieptul ei. Şi totuşi ea a continuat să-l sărute şi m-am temut c-o să-l
văd fie topindu-se în ea, fie preschimbându-se în piatră în îmbrăţişarea ei. M-a
înspăimântat gândul la ceea ce îi dădea el, dar m-am speriat mai tare
imaginându-mi ce i-ar fi putut lua ea. Oare Bufonul nu auzise nici măcar un
singur cuvânt din tot ce-i spusesem? De ce-mi nesocotea avertizarea?
Apoi, la fel de brusc cum prinsese viaţă, fata l-a eliberat. Ca şi cum Bufonul n-ar
mai fi însemnat nimic pentru ea, i-a întors spatele şi şi-a îndreptat din nou chipul
spre soare. Mi s-a părut că, înainte de a închide ochii, a oftat o dată adânc. Şi s-a
cufundat din nou, treptat, în neclintire. Strălucitoarea coroană cu cocoşi devenise
o parte a Fetei-de-pe-dragon.
Însă Bufonul, eliberat din acea intimitate nedorită, era vlăguit şi cădea. S-a
prăbuşit de pe spatele dragonului, aproape leşinat, şi am izbutit cu greu să-l prind
şi să-i împiedic rănile abia vindecate să se redeschidă. Chiar şi-aşa a ţipat când l-
am prins în braţe. L-am simţind tremurând puternic, de parcă ar fi avut febră. S-a
întors spre mine, privindu-mă fără să mă vadă, şi a strigat, cu jale în glas:
— E prea mult. Eşti om într-o prea mare măsură, Fitz. Eu nu sunt făcut pentru
aşa ceva. Ia-o de la mine, ia-o, altminteri o să mă ucidă.
— Ce să iau? am întrebat.
Mi-a răspuns cu răsuflarea tăiată.
— Suferinţa ta. Viaţa ta.
Stăteam înlemnit, neînţelegând, când şi-a înălţat buzele spre mine.
Cred c-a încercat să dea dovadă de blândeţe. Cu toate astea, m-am simţit mai
degrabă muşcat de un şarpe decât sărutat când gura i s-a lipit de a mea şi s-a
scurs veninul durerii. Cred că, dacă dragostea lui nu s-ar fi contopit cu suferinţa
pe care mi-a dat-o înapoi, uman sau nu, mi-ar fi adus moartea. Era un sărut
arzător, o revărsare de amintiri şi, odată ce a început, n-am putut să le reneg.
Niciun om în plinătatea vârstei n-ar trebui să retrăiască întreaga pasiune de care a
fost capabil în prima tinereţe. Pe măsură ce îmbătrânim, inimile noastre devin tot
mai fragile. A mea a fost gata să se spargă în bucăţi sub forţa asaltului.
Era un uragan de sentimente. Nu-mi uitasem mama. Niciodată. O izgonisem într-
o tainiţă a sufletului şi refuzasem să-i mai deschid vreodată uşa, dar era acolo, cu
părul ei lung, auriu, plin de parfum de gălbenele. Şi-mi aduceam aminte şi de
bunica, munteancă şi ea, însă bunicul nu fusese decât un oştean din gardă, care,
rămas prea mult în garnizoana din Moonseye, adoptase obiceiurile muntenilor.
Am ştiut totul dintr-o străfulgerare, mi-am adus aminte cum mă chema mama de
pe păşunea unde, chiar şi la numai cinci ani, aveam în grijă o parte dintre
animale.
— Keppet, Keppet! răsuna vocea ei limpede, şi mă grăbeam să alerg la ea, cu
picioarele goale prin iarba umedă.
Şi Molly… cum putusem vreodată să-mi alung din amintire mirosul şi gustul ei
de miere şi de ierburi şi râsul, clinchet de clopoţei în vreme ce alergam în urma
ei pe plajă, fusta roşie fluturându-i în fugă, largă în jurul pulpelor goale, sau
senzaţia pe care mi-o dăruia părul ei când îl prindeam în mâini, cu şuviţele lui
grele încâlcindu-se şi agăţându-se de pielea aspră a palmelor mele? Avea ochii
negri, dar prindeau în ei licărul lumânărilor dacă mă uitam în jos, la ea, când
făceam dragoste în odaia ei de servitoare din înălţimile castelului Buckkeep.
Crezusem că lumina aia o să-mi aparţină întotdeauna numai mie.
Şi Burrich. Îmi fusese ca un tată în orice fel putea şi prieten de când crescusem
destul de înalt ca să-i stau alături. O parte din mine înţelegea cum se îndrăgostise
de Molly când mă crezuse mort, dar o alta se simţea ofensată şi rănită mai presus
de orice simţ practic şi de orice raţiune, fiindcă putuse să şi-o facă soţie pe mama
fiicei mele. Din ignoranţă şi pasiune, îmi furase deopotrivă femeia şi copilul.
Loviturile cădeau asupra mea în ploaie. Eram fier bătut pe nicovala memoriei.
Am suferit din nou în temniţa lui Regal. Am simţit mirosul paielor putrede de pe
podea şi am zăcut acolo, simţind răceala pietrei pe buzele mele sparte şi pe
obrazul terciuit, încercând să mor, ca să nu-mi mai poată face niciun rău. Fusese
ca un ecou tăios al bătăii pe care mi-o trăsese Galen cu ani în urmă în acel loc
din vârful turnului de piatră pe care îl numim Grădina Reginei. Mă atacase în
acelaşi timp fizic şi cu Meşteşugul şi, ca să-şi ducă însărcinarea la bun sfârşit,
îmi schilodise magia, înrădăcinându-mi zdravăn în minte ideea că n-aveam nici
cea mai mică înclinare către ea şi că aş fi făcut mai bine să mă sinucid decât să
trăiesc fiind o ruşine pentru familia mea. Mă lăsase cu amintirea de neşters a
clipelor când fusesem pe punctul să-mi iau viaţa.
Totul era o noutate, mi se întâmpla iarăşi, jupuindu-mi sufletul şi lăsându-mi-l
dezgolit în bătaia unui vânt sărat.
Am revenit în toi de vară, sub puterea căldurii alinătoare a soarelui. Sub copaci,
umbrele erau mai întunecate. Întins pe pământ, în pădure, cu faţa ascunsă în
mâini, trecusem dincolo de lacrimi. Bufonul era aşezat lângă mine, pe frunze
căzute şi iarbă, bătându-mă pe spate ca pe un copil şi cântând, în limba lui, un
cântec suav şi prostesc. Mi-a atras atenţia încetul cu încetul, iar respiraţia
cutremurătoare mi s-a domolit. Când mi s-a oprit într-un târziu tremurul, mi-a
vorbit aproape în şoaptă:
— Acum e bine, Fitz. Eşti din nou întreg. De data asta, când ne vom întoarce,
vei reveni la vechea ta viaţă. La întreaga ta viaţă.
Peste o vreme, am izbutit să respir din nou profund. M-am săltat treptat în
picioare. Mă mişcam cu atâta prudenţă, încât Bufonul a venit să mă ţină de braţ.
Însă ceea ce îmi încetinea paşii nu era slăbiciune, ci uimire. Eram ca un om care
şi-a redobândit vederea. Marginile fiecărei frunze căpătau relief când le priveam,
ca şi toate nervurile ei, ca şi golurile dantelate, în formă de inimă, lăsate în urmă
de insectele care se înfruptaseră. Deasupra capului meu, păsările se strigau şi îşi
răspundeau, şi Harul meu surprindea totul cu atâta agerime încât nu mă puteam
concentra asupra întrebărilor pe care mi le tot punea Bufonul, cu voce înceată.
Strecurându-se prin bolta de frunziş, lumina cobora azvârlindu-se prin pădure în
săgeţii aurii. Polenul plutea prin aer scânteind scurt în bătaia lor. Am ajuns lângă
pârâu şi am îngenuncheat, vrând să beau din apa rece şi dulce. Dar, stând aplecat
astfel, trecerea lui vălurită peste pietre m-a captivat şi m-a atras în lumea
semiîntunericului limpede de sub undele curgătoare. Nămolul se aşternuse peste
pietrele netede desenând tot soiul de modele, şi curentul apei legăna uşor
plantele. Un peştişor argintiu a trecut pieziş printre ele şi a dispărut sub o frunză
ca un chepeng cafeniu. Am împuns în ea cu degetul şi n-am putut să nu râd
zgomotos când peştişorul s-a îndepărtat dintr-o zvâcnire. Mi-am ridicat ochii
spre Bufon, vrând să-mi dau seama dacă îl văzuse şi el şi am descoperit că mă
privea cu afecţiune şi cu un aer solemn. Şi-a pus mâna pe creştetul meu, ca un
tată care-şi binecuvântează copilul.
— Dacă mă gândesc la tot ce mi s-a întâmplat ca la o înlănţuire care m-a adus în
cele din urmă în locul ăsta, cu tine îngenuncheat lângă apă, viu şi întregit,
atunci… atunci preţul n-a fost prea mare, a spus. Văzându-te din nou întreg, mă
vindec.
Avea dreptate. Eram întreg din nou.
N-am plecat în seara aia din piaţa din mijlocul pădurii. În schimb, am făcut din
nou focul şi l-am fixat cu privirea aproape toată noaptea. Ca şi cum aş fi sortat
pergamente sau ierburi pentru Chade, am trecut prin toţi anii scurşi de când
renunţasem la jumătate din viaţa mea şi am reordonat tot ce trăisem între timp.
Jumătăţi de pasiuni. Relaţii în care nu pusesem nimic şi care nu-mi oferiseră
nimic. Refugieri şi ocoliri. Retrageri. Bufonul stătea întins între mine şi foc,
prefăcându-se adormit. Ştiam că şi el era treaz. Când zorii erau aproape, m-a
întrebat:
— Ţi-am făcut un rău?
— Nu, i-am răspuns aproape în şoaptă. Eu mi-am făcut un rău, cu mult în urmă.
Tu m-ai pus pe calea către îndreptarea lui.
Nu ştiam cum urma s-o fac, dar aveam s-o fac.
În dimineaţa următoare, am împrăştiat cenuşa focului prin piaţă. Am lăsat cortul
Străbunilor să fâlfâie în bătaia vântului şi ne-am grăbit să plecăm înainte de
începerea unei furtuni de vară, care îşi trimisese deja semnele prevestitoare. Ne-
am împărţit îmbrăcămintea mea de iarnă, apoi, cu degetele lui apăsate pe
încheietura mea, ca să fim legaţi prin Meşteşug, am intrat în stâlp.
Am ieşit în încăperea stâlpului din castelul de gheaţă al Femeii Palide. Bufonul a
icnit şi, după doi paşi împleticiţi, a căzut în genunchi. Pe mine trecerea prin stâlp
nu mă afectase atât de rău, deşi, preţ de câteva clipe, m-a cuprins o ameţeală.
Frigul m-a luat în primire aproape imediat. L-am ajutat pe Bufon să se ridice. S-a
uitat în jurul uluit, Cuprinzându-se cu braţele ca să se încălzească. I-am lăsat
timp ca să-şi revină şi ca să studieze geamurile îngheţate, imaginea zăpezii de
afară şi stâlpul Meşteşugului, care domina încăperea, apoi i-am spus cu voce
scăzută:
— Haide.
Am coborât treptele şi ne-am oprit din nou în camera hărţii. S-a uitat la lumea
înfăţişată acolo. Degetele lungi i s-au plimbat peste marea ondulată, apoi s-au
întors şi s-au oprit deasupra ducatului Buck. Mi-a arătat cele patru pietre
preţioase de lângă Buckkeep fără să le atingă.
— Nestematele astea… sunt stâlpi ai Meşteşugului?
— Aşa cred, am răspuns. Iar astea trebuie să fie Pietrele Mărturiei.
A dezmierdat cu nostalgie coasta uscatului îndepărtat din sud-estul
Buckkeepului. Era total lipsit de nestemate. A clătinat din cap.
— Acolo nu mai e în viaţă nimeni dintre cei care m-au cunoscut. A fost o prostie
chiar şi să mă gândesc.
— Nu e niciodată o prostie să te gândeşti să mergi acasă, l-am asigurat. Dacă o
rog pe Kettricken, o să…
— Nu, nu, nu, m-a întrerupt, cu voce scăzută. A fost doar un capriciu de-o clipă,
Fitz. Nu mă pot întoarce acolo.
Când a terminat de studiat harta, ne-am continuat coborârea, afundându-ne în
lumina de un albastru palid a labirintului. Aveam impresia că ne adâncim într-un
vechi coşmar. Pe măsură ce înaintam, Bufonul tremura din ce în ce mai tare. A
pălit, şi nu doar de frig. Vânătăile pe jumătate trecute de pe faţa lui săreau în
ochi ca nişte umbre ale puterii Femeii Palide asupra noastră. Am încercat
zadarnic să rămân în culoarele de piatră şi să găsesc o ieşire de acolo. Hoinărind
dintr-o încăpere în alta, frumuseţea locului m-a vrăjit, deşi tot mai îndelungatele
tăceri ale Bufonului mă îngrijorau, ca şi slăbiciunea lui tot mai mare. Poate că ne
înşelaserăm, poate că nu era încă pregătit să revadă locul unde fusese torturat cu
atâta cruzime.
Pe nivelul de piatră, multe săli păreau neatinse de devastările şi de degradarea pe
care le întâlnisem în alte locuri din fortăreaţa de gheaţă. Imaginile minunat
dăltuite pe pragurile de sus ale uşilor înfăţişau păduri, flori şi peşti şi se regăseau
pe partea din interior a pereţilor. Toate frizele părea stranii şi străine, culorile
erau fie prea pastelate, fie prea sumbre după gustul meu de locuitor al celor Şase
Ducate. Feţele oamenilor erau prelungi, cu ochi de culori bizare şi cu semne
ciudate pe piele. Mi-au adus aminte de Selden, negustorul din Bingtown, cu
nefirescul lui chip solzos. I-am spus asta Bufonului, care a dat din cap a
aprobare. Ceva mai târziu, când străbăteam un alt culoar de piatră, mi-a pus o
întrebare.
— Ai văzut vreodată un trandafir alb care a crescut ani de zile alături de unul
roşu?
— Probabil, am spus cu gândul la grădinile din Buckkeep. De ce?
A ridicat dintr-un colţ al gurii.
— Cred că te-ai uitat la ei fără să-i vezi cu adevărat. După ce se află mai mulţi
ani atât de aproape, se petrece o schimbare. La trandafirii albi e cel mai uşor de
observat, căci capătă o tentă roz, sau bobocii cândva albi ca neaua încep să aibă
vinişoare roşii, foarte fine. Se întâmplă din pricină că are loc un schimb, cele
două plante îşi schimbă între ele esenţa însăşi.
I-am aruncat o privire nedumerită, întrebându-mă dacă nu cumva mintea lui o
lua razna şi dacă ar fi trebuit să-mi fac griji. S-a uitat la mine clătinând din cap.
— Ai răbdare. Îngăduie-mi să te lămuresc. Dragonii şi oamenii pot trăi unii
alături de alţii. Dar când o fac vreme îndelungată, se influenţează unii pe alţii.
Străbunii au stat în preajma dragonilor vreme de generaţii şi urmările au început
să se vadă.
A clătinat din nou din cap, acum cu o uşoară tristeţe, înainte de a adăuga:
— Transformarea nu era întotdeauna o plăcere. Uneori, când stăteau prea mult
timp prea aproape, copiii nu supravieţuiau la naştere sau li se scurta viaţa. Pentru
unii, viaţa putea fi prelungită, dar sămânţa lor îşi pierdea rodnicia. Străbunii
trăiau mult, dar nu erau fecunzi. Copiii veneau pe lume rar şi erau foarte preţuiţi.
— Iar noi am readus dragonii printre oameni, ca să aibă din nou o astfel de
înrâurire asupra noastră? l-am întrebat.
— Da. Aşa e. Părea să privească totul cu mult calm. Omenirea va afla care e
preţul traiului alături de dragoni. Unii îl vor plăti bucuroşi. Străbunii se vor
întoarce.
Am mers o vreme în tăcere, apoi deodată mi-a venit în gând o altă întrebare.
— Dar dragonii? Lor nu li se întâmplă nimic fiindcă trăiesc în apropierea
noastră?
Mi-a răspuns după o tăcere şi mai îndelungată.
— Bănuiesc că da. Dar schimbarea li se pare ruşinoasă şi îi izgonesc pe cei la
care apare. Ai fost pe insula Celorlalţi.
Asta mi-a învălmăşit gândurile. N-am mai găsit nimic de spus. Am ajuns din nou
la o răspântie, unde se întâlneau un culoar de gheaţă şi două de piatră. L-am ales
pe unul dintre cele cele din urmă, la întâmplare. În timp ce-l străbăteam, am
încercat să împac părerea Bufonului despre Străbuni cu tot ce ştiam din
experienţa mea.
— Credeam că Străbunii sunt aproape nişte zei, am zis, într-un târziu. Cu mult
mai presus decât oamenii când e vorba de suflet şi minte. Sau cel puţin aşa mi s-
au părut mie atunci când i-am întâlnit, Bufonule.
Mi-a răspuns cu o privire nedumerită.
— În torentul Meşteşugului. Fiinţe fără trup, cu o mare putere a minţit.
Şi-a înălţat brusc capul şi m-am oprit lângă el ascultând. S-a întors să se uite la
mine cu ochi imenşi. Mâna mi s-a dus la sabie. El a rămas o vreme înlemnit. Eu
n-am auzit nimic.
— Nu te speria, am spus. În culoarele astea vechi se stârnesc curenţi de aer.
Uneori ai impresia că auzi şoapte în depărtare.
A dat din cap, dar răsuflarea i s-a domolit abia după câteva minute. Pe urmă a
spus:
— Bănuiesc că Meşteşugul v-a rămas din vremuri vechi. Cred că e ultima
rămăşiţă a unei legături create dintre dragoni şi oameni, pentru comunicare. Nu
înţeleg ce vrei să spui când vorbeşti despre torentul său, dar poate că talentul ăsta
îţi îngăduie să-ţi dai seama de ce are nevoie un trup. Mi-ai arătat deja că e o
magie mai puternică decât mi-aş fi închipuit vreodată. Poate e o urmare a traiului
alături de dragoni, poate a dăinuit. Aşa că descendenţii Străbunilor au păstrat-o
după dispariţia dragonilor şi le-au lăsat-o moştenire copiilor lor. Unii au primit-o
într-o mai mică măsură. În alţii – aici s-a uitat pieziş la mine – sângele
Străbunilor curge cu mai multă vigoare.
După ce am păstrat un timp tăcerea, m-a întrebat aproape batjocoritor:
— Nu-ţi vine s-o recunoşti cu glas tare, nu-i aşa? Nici măcar doar faţă de mine.
— Cred că te înşeli. Dacă toate astea ar fi adevărate, nu le-aş şti? Nu le-aş simţi?
După cum se pare, vrei să zici că eu descind din Străbuni. Ceea ce ar însemna că
într-un fel sunt în parte eu însumi dragon.
La asta a izbucnit în râs. Era un sunet atât de bine-venit din partea lui încât l-am
preţuit, cu toate că râdea de mine.
— Numai tu puteai s-o spui astfel, Fitz. Nu. Nu eşti în parte dragon, ci, mai
degrabă, ceva din fiinţa dragonilor a pătruns în stirpea voastră. Pesemne că un
strămoş de-al tău „a respirat răsuflarea dragonului”, cum se spune în poveştile de
demult. Şi a ajuns până la tine.
Ne-am continuat drumul, cu picioarele târşâindu-ni-se pe piatră. În coridoare
ecourile erau stranii, şi Bufonul s-a uitat de mai multe ori peste umăr.
— Ca atunci când se naşte un pisoi cu coada lungă după un lung şir de mâţe cu
doar un ciot de coadă? l-am întrebat.
— Cred că poţi privi lucrurile astfel.
Am dat încet din cap, pentru mine însumi.
— Asta ar explica de ce apar oameni înzestraţi cu Meşteşug în locuri bizare. S-ar
părea că sunt chiar şi aici, în Insulele Străine.
— Ce-i asta?
Avusese întotdeauna ochi mai ageri decât ai mei. Degetele lui lungi au atins un
semn zgâriat pe un perete. Neîncrezător, m-am apropiat să-l cercetez. Era unul
dintre cele făcute de mine.
— E drumul către casă, i-am răspuns.
Capitolul 31
CAPUL DRAGONULUI
Şi posomorâta Oerttre, mamă a tuturor, şi-a ridicat privirea, clătinându-şi
mustrătoare capul.
— Nu se poate, a spus, cu un aer hotărât. Nu ne obligă cuvintele, dacă doar
nişte simpli bărbaţi le-au rostit.
Fata mea mai mare trebuie să fie, după mine, conducătoare. Aici a fost mereu
aşa, puterea trece de la o femeie la fiica sa.
Vrei să-ţi fie narcescă noastră regină ţie? Din tot ce avem, din tot ce înseamnă
pentru noi avuţie,
E ultima de care poate fi tribul lipsit, orice ai fi înfăptuit. Şi arată-mi, de fapt,
cum ai îndeplinit
Ceea ce ai făgăduit. Cu sânge ţi-ai scris legământul, c-o să faci voia ei ţi-ai dat
cuvântul.
O, prinţule Farseer, adu-ţi aminte cum te-ai lăudat:
„Pe vatra din casa mamelor tale capul lui Icefyre va fi aşezat”.
50
COCKLE LONGSPUR , Capul dragonului

Am străbătut labirintul Străbunilor călăuziţi de semnele lăsate de mine şi, în cele
din urmă, am ieşit la lumina zilei prin crăpătura din perete. Vântul proaspăt
umplea aerul cu cristale de gheaţă, ciupindu-ne usturător feţele şi făcând poteca
abruptă de sub picioarele noastre şi mai înşelătoare. Clară, adevărata lumină a
zilei mi-a îndurerat ochii, umplându-i de lacrimi. Bufonul cobora panta în faţa
mea. Acolo, în voia vântului şi a gerului, slăbiciunea lui sărea în ochi şi am
bombănit, nemulţumit de propria-mi prostie. Drumul îl storsese de puteri. Când a
alunecat a doua oară, l-am prins zdravăn de guler şi l-am ţinut astfel în picioare
până ce ne-am văzut în faţa sălaşului Omului Negru.
— Bate la uşă! i-am cerut, dar când n-a făcut altceva decât să-mi întoarcă
privirea, cu ochii înceţoşaţi de oboseală, m-am întins pe lângă el şi am lovit în
lemn cu pumnul.
Uşa s-a deschis atât de repede încât nu m-am putut convinge că zâmbitorul Om
Negru care ne-a apărut în faţă nu ne aştepta. Dar Bufonul a rămas nemişcat cu
ochii la el.
— E mort de frig şi istovit din cale-afară, am spus ca scuză şi l-am împins
înăuntru înaintea mea.
Apoi am închis cu putere uşa în urma noastră şi m-am întors, recunoscător, către
odaia primitoare. Am clipit şi am aşteptat să mă obişnuiesc cu semiîntunericul,
după strălucirea luminii din plină zi. Am văzut mai întâi vatra mică, apoi cum se
holba Omul Negru la Bufon; amândoi păreau să nu-şi poată crede ochilor.
— Era mort, mi-a spus Omul Negru cu hotărâre. A murit.
Făcuse ochii mari, foarte mari.
— Da. Era, am confirmat. Dar eu sunt Catalizatorul. Pot schimba lucrurile.
Pe urmă Thick a ţâşnit de lângă vatră şi m-a cuprins cu braţele lui scurte. A
început să ţopăie ca un ursuleţ, strigând:
— Te-ai întors! Te-ai întors! Am crezut că n-o să te mai întorci niciodată. Chade
a zis: „Vine corabia”, iar eu am spus: „Dar el nu-i aici şi eu nu mă urc pe nicio
corabie”. Pe urmă el a spus: „Vine oricum”. Şi a venit, şi acolo nu era nimeni, şi
a plecat înapoi, pentru că eu am spus: „Nu, nu mă întorc singur, numai eu singur,
şi oricum nu vreau să mă urc pe-o corabie!”
Şi-a încetat ţopăiala şi a adăugat rânjind satisfăcut:
— Dacă nu eşti mort, Chade e atât de supărat pe tine încât o să-ţi doreşti să fii.
Aşa a zis el. Dutiful. Oh, şi capul dragonului, am uitat să-ţi spun partea cu capul
dragonului. Nettle a făcut-o!
A trimis capul dragonului în casa mamelor şi a fost o mare surpriză pentru toată
lumea. În afară de mine. Ea mi-a spus că poate vorbi cu Tintaglia, că o poate
face să-i pară rău dacă n-o ascultă. Şi a ascultat-o. Şi totul e din nou bine.
A spus-o cu atâta încredere, încât mi-a venit greu să mă uit în jos, în ochii lui
rotunzi şi veseli şi să răspund:
— Cred că n-am înţeles nici măcar jumătate din tot ce mi-ai spus. Şi presupun că
am lipsit mai mult decât credeam.
M-am desprins din îmbrăţişarea lui. În cealaltă parte a odăii se lăsase o linişte
stranie. Omul Negru şi Bufonul se uitau unul la altul nu cu ostilitate, ci cu
neîncredere. Văzându-i pe amândoi alături, am remarcat o asemănare, dar părea
datorată unor strămoşi comuni, nu unei legături de rudenie apropiată. Omul
Negru a vorbit primul.
— Bine-ai venit! a spus cu voce slabă.
— Nu te-am văzut niciodată, a răspuns Bufonul minunându-se. În toate
viitorurile întrezărite, în tot ce-ar fi putut să fie, nu te-am văzut niciodată.
A început brusc să tremure şi am ştiut că ajunsese la capătul puterilor. Şi Omul
Negru a părut să-şi dea seama, pentru că a împins o pernă mai aproape de foc şi
s-a grăbit să-i facă semn să stea jos. Bufonul mai degrabă s-a prăbuşit decât s-a
aşezat. Mi-am luat mantia de pe umerii lui spunându-i:
— Focul o să te-ncălzească mai repede aşa.
— Nu cred că mi-e chiar atât de frig, a răspuns cu glas firav. Numai că… sunt în
afara timpului meu, Fitz. Mă simt ca un peşte în aer sau ca o pasăre sub apă.
Sunt dincolo de existenţa mea şi înaintez din zi în zi bâjbâind, întrebându-mă ce
să fac cu mine însumi. Mi-e foarte greu.
Vocea i s-a stins la ultimele cuvinte. S-a uitat în sus, la Omul Negru, parcă
implorându-l să-l ajute. Capul a început să-i tremure.
N-am ştiut ce să-i spun. Nu-i plăcea că-i prelungisem viaţa? Gândul mă durea şi
am păstrat tăcerea. L-am privit pe Omul Negru căutându-şi cuvintele.
— Asta te pot eu învăţa…
Şi-a lăsat cuvintele să se stângă încet. Un zâmbet i s-a aşternut pe faţă încetul cu
încetul, ca un răsărit de soare. Şi-a aplecat capul spre prietenul meu şi a spus
ceva într-o altă limbă.
Bufonul s-a deschis către el ca o floare către lumină. Un surâs tremurător i-a
luminat chipul şi, şovăind, a răspuns în aceeaşi limbă. Omul Negru a scos un
strigăt de încântare. A arătat către sine însuşi şi a spus ceva foarte repede, apoi,
ca şi cum şi-ar fi reamintit brusc de bunele maniere, a luat ceainicul şi o cană, a
turnat ceaiul cu eleganţă în mişcări şi l-a pus în faţa Bufonului. Care l-a copleşit
cu mulţumiri. În limba lor părea să fie nevoie de foarte multe cuvinte ca să spui
lucruri simple. Nici măcar o singură silabă nu semăna cu vreo altă limbă pe care
o auzisem cândva. Vocea Bufonului şi-a pierdut puterea. A tras aer în piept şi a
încheiat ceea ce începuse să spună.
Am avut, copilăreşte, impresia că sunt exclus. Aproape ca şi cum mi-ar fi simţit
nemulţumirea, Bufonul s-a întors spre mine. Şi-a îndepărtat părul de pe faţă cu
degete tremurătoare.
— N-am mai auzit limba copilăriei mele de când, ei, de când am plecat de-acasă.
Acum, când o ascult din nou, mă unge pe suflet.
Probabil că Dutiful şi Chade aflaseră de la Thick că mă întorsesem, fiindcă i-am
simţit asediindu-mi zidurile Meşteşugului cu loviturile lor. Am hotărât, fără
tragere de inimă, că era timpul să-i las să ajungă la mine. Am luat cana cu ceai
pe care tocmai o umpluse Omul Negru pentru mine, m-am aşezat lângă focul lui
şi, văzând că Bufonul era absorbit de discuţia cu gazda noastră, am capitulat
coborându-mi zidurile Meşteşugului.
Mai înainte de orice gând, de la Chade a venit o răbufnire de furie, teamă şi
ciudă, care m-a zgâlţâit şi m-a pălmuit ca pe un servitor tânăr şi rebel. Când a
terminat, cred că l-am scos mai tare din sărite râzând de violenţa atacului său,
ceea ce l-a înveselit pe Dutiful.
Nu ţi s-a întâmplat nimic prea rău dacă poţi să râzi aşa! Nu te-am mai simţit
niciodată atât de lipsit de griji.
Mi-am dat seama că băiatul era surprins, că pur şi simplu se minuna.
Gândul lui Chade a venit o clipă mai târziu, ca un ecou.
Ce-i cu tine? Eşti beat?
Nu, sunt întregit şi pe deplin vindecat. Ca şi Bufonul. Dar povestea mea poate să
aştepte. La voi e totul bine? Prinţul nostru şi-a câştigat cu adevărat mireasa?
Thick mi-a spus o poveste bizară, despre un cap de dragon pe vatra din casa
mamelor ei. E adevărat? Cine l-a ucis pe Icefyre?
N-a omorât nimeni dragonul. El şi-a pus capul acolo. Dar, da, s-ar părea că
totul s-a aranjat, mi-a răspuns Chade, cu o satisfacţie din care răzbătea
înverşunarea. Acum, când ştim că eşti teafăr, putem ridica pânzele. Asta dacă
Dutiful îşi face destul curaj ca să-i spună miresei lui că trebuie să-l însoţească.
Îi las pur şi simplu timp, ca să fiu sigur că o face din propria ei voinţă, a
răspuns Dutiful cu asprime.
Nu înţeleg. Vrea cineva să înceapă cu începutul şi să-mi spună toată povestea?
Şi apoi am aflat, pe de-a-ntregul, de la Chade şi Dutiful deopotrivă, ca şi din
comentariile entuziaste ale lui Thick, cum o sâcâise şi o îmboldise Nettle pe
Tintaglia, pătrunzându-i în vise când dormea şi în gânduri când era trează, ca să-i
ceară cu insistenţă să-i răsplătească pe oamenii plăpânzi care avuseseră atâta de
suferit când îl eliberaseră pe Icefyre. La rândul ei, Tintaglia îl condusese pe
acesta din urmă, cam aşa cum îşi duce un porumbel perechea în cuib, mai întâi la
Zylig, unde i se înfăţişaseră amândoi Hetgurdului, încă adunat acolo, şi apoi
către insula Mayle şi la Wuislington.
Dragonii coborâseră pe pământ în faţa casei mamelor Ellianiei. Am înţeles că
asta pricinuise nişte stricăciuni, dar uriaşul Icefyre izbutise să pătrundă în casa
mamelor, unde îşi pusese, fără pic de graţie şi pentru foarte scurt timp, capul pe
vatră, pentru ca făgăduiala făcută de Dutiful Ellianiei să fie îndeplinită întru
totul.
Credeam că Elliania s-a declarat mulţumită, că a considerat că Dutiful şi-a
îndeplinit făgăduiala şi s-a dovedit demn de ea ajutând la eliberarea mamei şi a
surorii ei.
Eram nedumerit, nu pricepeam de ce fusese nevoie de aşa ceva.
Oh, ea e foarte satisfăcută, şi asta de câteva zile, a răspuns Chade cu acreală, şi
am bănuit că virtutea lui Dutiful se lăsase înfrântă de insistenţele fetei. Mama ei
e cea care ne-a făcut greutăţi, îndurerându-l pe Peottre. Oerttre ne-a spus, chiar
înainte de a ajunge la Zylig, că ea nu-şi consideră fiica obligată să respecte
nicio înţelegere încheiată de bărbaţi. I se pare de neconceput să-şi părăsească
Elliania casa, chiar şi pentru a deveni regina celor Şase Ducate. I-a găsit
aranjamentului nostru o mie de hibe, a spus că, fiind încă în viaţă, ea era
adevărata narcescă şi că totul s-a stabilit fără a avea încuviinţarea ei, aşa cum
s-ar fi cuvenit. Nu e de acord să moştenească Lestra titlul de narcescă; nu o
consideră potrivită să conducă după moartea ei. Cât despre copiii Ellianiei şi ai
lui Dutiful, pe ea o îngrozeşte gândul că vor rămâne în cele Şase Ducate.
E vorba numai de fete, nu şi de băieţi, s-a amestecat Dutiful.
Aşa e, a recunoscut Chade. S-a arătat mai mult decât dornică să le îngăduie lui
Dutiful şi Ellianiei să, adică să devină, să facă…
N-a izbutit să găsească nişte cuvinte care să-i exprime gândul cu delicateţe.
Dutiful s-a dovedit mult mai prozaic.
A fost de acord să împart patul cu Elliania. A părut ofensată de ideea că s-ar
putea pune cineva de-a curmezişul când Elliania vrea să se culce cu un anumit
bărbat. Şi narcesca Oerttre a propus ca toţi băieţi născuţi din unirea noastră să
le fie daţi celor Şase Ducate. Când vor împlini şapte ani.
Au părut înţeleşi să-mi lase timp să rumeg ideea. Era de neconceput. Niciunul
dintre duci n-ar fi recunoscut un asemenea moştenitor.
Şi acum? Acum, după ce Icefyre a făcut din răspunsul lui Dutiful la provocarea
Ellianiei o izbândă deplină?
Narcesca Oerttre a fost impresionată. E greu să nu fii impresionat când o
creatură de o asemenea mărime îşi croieşte drum prin casa ta şi-şi pune capul
pe pietrele vetrei tale. Mai ales când încă mai are în jurul gâtului o parte din
tocul uşii tale.
Mi-a fost uşor să-l iert pe Dutiful pentru satisfacţia aproape copilărească pe care
i-o oferea o asemenea răzbunare.
Cred că s-a terminat cu obiecţiile ei. Şi, chiar dacă încă mai are rezerve, aici
sunt destui membri ai Hetgurdului care au văzut totul şi nu pot fi reduşi la
tăcere. Acum văd cu toţii o onoare în plecarea Ellianiei în ţara mea. „Ca să
întemeieze o nouă casă a mamelor”, aşa spun.
De parcă devenind soţia lui Dutiful ar cuceri cele Şase Ducate, s-a plâns Chade.
Însă i-am simţit uşurarea. Prevedeam greutăţile pe care ni le rezerva viitorul, în
momentele nepotrivirilor dintre obiceiurile din ţara ei şi ale noastre. Dacă primul
ei copil urma să fie băiat, oare rudele ei aveau să fie scandalizate văzând că
moşteneşte el tronul? Mi-am alungat gândul din minte. Aveam destul timp să-mi
fac griji pentru asta după ce urma să se întâmple.
Şi cum a fost convins dragonul să ne-ajute?
Întreabă-l pe Thick. S-ar părea că el şi Nettle au pus totul la cale.
Zâmbetul meu a pălit. Ar fi trebuit să-mi dau seama.
Nettle ştie că a murit Burrich?
Da.
Răspunsul lui Chade a fost scurt şi acru.
Dacă aş fi fost în locul ei, eu, unul, n-aş fi vrut să mi se ascundă aşa ceva, a
subliniat Dutiful, cu severitate. Am ştiut că se justifica nu numai faţă de mine, ci
şi faţă de Chade. Şi am făcut aşa cum cred că e mai bine. În plus, şi mama
trebuia să afle, ca să ia în grijă familia unui bărbat care ne-a slujit atât de bine
şi atât de mult. Ca să nu mai spun că, atunci când o să stau în faţa verişoarei
mele în carne şi oase n-o să-mi placă s-o fac ţinând la spate un sac cu secrete
murdare.
Suna aspru, şi am desluşit în spatele cuvintelor o neînţelegere între Dutiful şi
Chade. Nu părea un moment potrivit ca să-mi spun propria părere. În plus, ceea
ce se făcuse era bun făcut, era prea târziu pentru o schimbare. Dar puteam
încerca să schimb subiectul.
Prin urmare, acum nunta se poate face fără să mai pună nimeni piedici.
Acum da. Dutiful a insistat să rămânem aici până când primim veşti de la tine.
Sau până când ajungem la concluzia că ai murit şi trimitem pe cineva după
Thick, deşi ideea întoarcerii acasă nu-l încântă. Însă acum, când ştim că eşti
acolo, o să trimitem imediat o corabie, să vă ia pe amândoi. Imediat ce ajungeţi
aici, putem pleca acasă.
Fără corăbii! a insistat Thick.
Prinţul nu i-a dat atenţie.
Aşteptându-l pe Fitz n-am irosit timpul, a spus contrazicându-l pe Chade. Nu s-
ar fi cuvenit s-o smulgem imediat pe narcescă din sânul familiei sale. Elliania a
fost prea mult timp despărţită de mama şi de sora ei. Mi-a făcut plăcere să le
văd împreună. Şi când se uită de la sora ei la mine… Fitz, în ochii ei sunt un
erou. Barzii din insule compun balade despre asta.
Balade foarte lungi, a completat Chade. Am fost nevoiţi să le ascultăm zâmbind
aproape în fiecare seară.
Am păstrat o vreme o tăcere plină de mulţumire. Prinţul meu îşi dobândise
mireasa. Între cele Şase Ducate şi Insulele Străine avea să fie pace. Pe urmă
Dutiful a spus cu o tentă solemnă:
Şi mă bucur pentru că ai avut timp să-ţi jeleşti prietenul. Îmi pare foarte râu
pentru el, Fitz.
Ai izbutit să găseşti trupul Bufonului? m-a întrebat Chade cu blândeţe.
A urmat clipa mea de triumf.
L-am găsit pe Bufon.
Credeam c-a murit!
Solemnitatea lui Dutiful şi-a cedat locul uimirii.
Aşa am crezut şi eu, am răspuns, hotărându-mă brusc să nu dau şi alte explicaţii.
Era uşor să le abat atenţia de la Bufon. N-a trebuit să adaug decât: îmi pare rău
că n-am fost aici când aţi trimis corabia. Dar nu e nevoie să mai trimiteţi alta.
Eu şi Thick ne putem întoarce la Buckkeep mult mai simplu. Şi fără să mai fie
nevoie să se îmbarce pe vreun vas.
Uimirea lor când au aflat de existenţa unui stâlp folosibil al Meşteşugului n-a
fost nimic pe lângă încântarea care l-a cuprins pe Thick când i-am spus că se
putea întoarce acasă fără să călătorească pe mare. M-a luat brusc de mijloc, m-a
săltat în picioare şi a început să ţopăie în jurul meu cu atâta frenezie, încât nu m-
am mai putut concentra atât cât era nevoie pentru Meşteşug. L-am prins de umeri
şi m-am proptit bine pe picioare ca să pun capăt dansului nostru, apoi mi-am
ridicat privirea şi am văzut că Omul Negru se uita la noi amuzat şi speriat
totodată. Bufonul părea prea obosit ca să mai fie surprins.
— Tocmai a înţeles că ne putem întoarce acasă prin stâlpii Meşteşugului, le-am
explicat. Lui Thick nu-i plac călătoriile pe mare. Şi e încântat, fiindcă drumul
nostru s-ar putea să dureze doar câteva clipe în loc de mai multe zile.
Omul Negru m-a privit fără să priceapă. Pe urmă Bufonul i-a spus ceva în limba
lui, şi atunci a scos un „aaaah” care sugera că se lămurise şi a dat din cap cu
înţelepciune. Explicaţia a părut să-i fi adus aminte de o altă întâmplare, fiindcă a
început un monolog lung adresat Bufonului.
Thick s-a oprit brusc locului, apoi şi-a lăsat capul pe-o parte, ca şi cum ar fi
ascultat ceva.
— Pergamentele Meşteşugului, spune Chade, aduceţi pergamentele
Meşteşugului. A tăcut şi s-a încruntat concentrându-se asupra mesajului
bătrânului sfetnic. Dar nu încă! Nu plecaţi încă acasă, aşteptaţi până găsesc o
explicaţie bună pentru sosirea voastră. Va fi curând. Nettle a început să se sature
de atâtea mesaje. Tu te-ai descurca mai bine.
Îi dădusem lui Chade o temă amplă de gândire şi, spre uşurarea mea, a întrerupt
discuţia noastră prin Meşteşug tocmai pentru asta. Dutiful a încercat să-mi
explice cum îl convinsese Nettle pe Icefyre să-şi pună capul pe vatra narcescăi,
dar Thick era prea entuziasmat ca să ne lase să stăm de vorbă. Şi am simţit la
prinţ un neastâmpăr care mi-a dezvăluit că-şi putea petrece timpul într-un mod
mai interesant decât rămânând la taclale cu mine. L-am trimis să-şi vadă de ale
lui, prevenindu-i cu asprime că trebuia să fie prudent, şi sunt sigur că mi-a
ignorat sfatul.
Mi-am reîndreptat toată atenţia către ceea ce se petrecea în jur şi am văzut că
Bufonul dădea obosit din cap, ascultând o lungă explicaţie a Omului Negru.
Bătrânul vorbea în cea mai de neînţeles limbă auzită de mine vreodată, din care
nu pricepeam nici măcar un singur cuvânt. Thick a ţinut morţiş să-mi spună cum
îşi petrecuse timpul cu Omul Negru, descriindu-mi cu lux de amănunte tot ce
mâncaseră, cum se înfuriase şi se supărase Chade şi ce derdeluş minunat
descoperise la nu prea mare distanţă. I-am privit faţa rotundă, care strălucea de
mulţumire. Era un omuleţ minunat. Privea cu aceeaşi seninătate reîntoarcerea
mea, apariţia Bufonului, care nu mai era mort, şi apropiata noastră plecare acasă,
fără să avem nevoie de vreo corabie. Alunecarea pe zăpadă îl umplea de tot atâta
încântare ca şi sosirea mea. Îl invidiam pentru uşurinţa cu care accepta
schimbările şi viitorul.
În timp ce sporovăia, am încercat să descifrez ce-mi rezerva viitorul mie. Urma
să ne întoarcem la Buckkeep şi eram însărcinat să mut acolo biblioteca
Meşteşugului. Numărul călătoriilor prin stâlp necesare pentru asta era deja destul
de mare ca să mă umple de temeri. Şi totuşi părea o misiune simplă, dacă o
comparam cu ceea ce avea să urmeze. Trebuia să apar, în carne şi oase, în faţa lui
Nettle. Şi să-i dezvălui lui Molly că eram în viaţă. Gândul m-a umplut de un val
de dor, aproape tăindu-mi răsuflarea. Redându-mi toate amintirile despre ea,
Bufonul îmi trimisese sufletul înapoi, în clipa când pricepusem pentru prima
oară că, pentru mine, era pierdută. Suferinţa era nouă, iar dragostea mea pentru
ea, puternică. Mă înspăimânta gândul la prima noastră întâlnire, la toate
explicaţiile pe care trebuia să i le dau. Mă temeam şi să-ncerc să fac faţă durerii
pentru pierderea bărbatului ei, dar ştiam că n-am de ales. Burrich îi purtase de
grijă fiicei mele în vreme ce fusesem „mort”. Puteam face mai puţin pentru fiii
lui încă mici? Dar n-avea să-mi fie uşor. Nimic n-avea să-mi fie uşor. Totuşi, cu
o stranie tresărire a inimii, am înţeles că aşteptam totul cu nerăbdare, că ştiam că,
dincolo de durerea pentru moartea lui Burrich, pe care o împărtăşeam, s-ar fi
putut afla, în cele din urmă, altceva. Gândul m-a făcut să mă simt uşuratic şi
hrăpăreţ, dar a rămas totuşi acolo. Mi se părea că trecuseră ani de când nu mai
privisem înainte văzând prilejuri faste şi posibilităţi. Am ştiut, dintr-odată, că-mi
doream să fac schimbări, să trăiesc cu adevărat şi să înfrunt pericolele unei
încercări de recucerire a dragostei lui Molly.
Thick m-a zgâlţâit de umeri.
— Ei? m-a întrebat în culmea încântării. Vrei să mergem acum?
— Da, m-am trezit spunând, apoi am devenit conştient că ascultasem zâmbind şi
dând aprobator din cap tot ce-mi spusese despre alunecarea pe zăpadă.
Mă oferisem să mergem pe derdeluş împreună. Era prea fericit ca să-l dobor
dintr-al nouălea cer şi mi-a trecut brusc prin minte că, de fapt, n-aveam nimic
mai bun de făcut. Bufonului i-ar fi prins bine odihna şi părea să savureze discuţia
cu Omul Negru. Aşa că ne-am înfofolit şi am ieşit în zăpadă. Îmi propusesem să
mă las să alunec pe zăpadă împreună cu el o dată sau de două ori, doar atât cât
era nevoie ca să se simtă mulţumit, dar panta pe care o găsise era tot atât de
lungă şi de netedă ca acelea lăsate în urmă de alunecările vidrelor şi la fel de
tentantă. Thick o folosise atât de des în ultimele câteva zile, încât era lustruită.
Ne-am dat drumul la vale mai întâi pe burtă şi apoi împreună, stând alături pe
mantia mea şi chiuind ca nişte copii, fără să ne pese că era frig şi că ne udam
hainele.
Era joacă, în toată simplitatea şi puritatea ei. Joacă pentru care nu-mi mai
găsisem timp, pe care o respinsesem, considerând că nu e necesară, că e o
întrerupere a tuturor îndeletnicirilor practice din viaţa mea meticulos ordonată.
Când ajunsesem să nu-mi mai îngădui o plăcere simplă? M-am lăsat furat de ea
şi am revenit în lume cu o tresărire când am auzit pe cineva strigându-mă.
Tocmai ajunsesem la capătul de jos al pantei şi, când m-am întors către vocea
Bufonului, Thick s-a izbit de mine. Am fost azvârlit prin aer şi am căzut,
aproape fără să mă lovesc câtuşi de puţin, cu bondocul deasupra mea. Ne-am
ridicat zvârcolindu-ne şi l-am văzut pe Bufon privindu-ne amuzat şi cu o
afecţiune la care era greu să te uiţi. Nici nostalgia şi regretele nu-i lipseau din
privire.
— Ar trebui să-ncerci şi tu, i-am spus pe jumătate ruşinat, fiindcă fusesem
surprins zbenguindu-mă ca un băieţel prin prima zăpadă a anului.
Odată ce m-am văzut în picioare, l-am ajutat şi pe Thick să se proptească bine pe
ale lui. În ciuda tumbei noastre, bondocul zâmbea cu gura până la urechi.
— Spatele meu, a spus încet Bufonul, şi eu am dat din cap întristându-mă brusc.
Ştiam că era vorba de mai mult decât de spatele lui abia vindecat, de mai mult
decât rigiditatea unor răni pe jumătate lecuite. Ceea ce trăise nu-i înţepenise şi
nu-i umpluse de cicatrice doar trupul. M-am întrebat de cât timp era nevoie ca
să-şi redobândească mlădierea spiritului.
— O să te vindeci, am zis, deopotrivă pentru el şi pentru mine, urcând către locul
unde ne aştepta.
Aş fi vrut să-mi pot pune mai multă siguranţă în glas.
— Prilkop ne-a pregătit masa, mi-a spus el. Am venit să vă spun că e gata. V-am
strigat amândoi din uşă, dar nu ne-aţi auzit. A şovăit o clipă. De sus, coborârea
până aici părea uşoară. N-a fost. Acum mă gândesc cu groază că trebuie să merg
înapoi.
— Urcuşul e abrupt, am încuviinţat, când am pornit-o pe drumul de întoarcere.
Imediat ce auzise de mâncare, Thick îşi iuţise paşii mărunţi şi mergea înaintea
noastră aproape alergând.
— Prilkop?
— E numele Omului Negru. Bufonul înainta cu greutate, alături de mine, pe
poteca de pe coasta stâncoasă. Respira scurt gâfâind. A avut nevoie de câteva
clipe ca să şi-l amintească. Trecuse mult timp de când nu mai stătuse de vorbă cu
nimeni şi încă şi mai mult de când nu mai vorbise în limba mamelor noastre.
— Am avut impresia că amândoi aţi savurat asta, am spus sperând că n-aveam în
glas nicio urmă de gelozie.
— Da, a încuviinţat. Şi a zâmbit. El n-a mai ajuns acasă de atât de mult timp şi,
când i-am povestit tot ce-mi amintesc din copilărie, n-a putut decât să se
minuneze fiindcă s-au schimbat atât de multe. Ne întrebăm amândoi cum o mai
fi acolo acum.
— Ei, presupun că acum s-ar putea duce acasă dacă ar vrea. Adică nu mai există
nicio viziune care să-l ţină aici. Nu-i aşa?
— Da, nu mai există.
Am mers o scurtă vreme în tăcere, apoi el a adăugat cu voce înceată:
— Fitz, acasă înseamnă oameni. Nu un loc. Dacă te întorci când oamenii nu mai
sunt, nu mai poţi vedea decât ceea ce nu mai există acolo.
Şi-a pus mâna pe braţul meu, şi m-am oprit.
— Lasă-mă să-mi trag sufletul, m-a implorat, apoi a profitat de scurta pauză doar
ca să vorbească pe un ton plin de seriozitate. Tu eşti cel care ar trebui să meargă
acasă. Cât mai poţi. Cât mai sunt acolo oameni pe care-i cunoşti şi pe care
întoarcerea ta o să-i bucure. Nu doar castelul Buckkeep. Ci şi Molly. Şi Patience.
— Ştiu. Vreau s-o fac.
L-am privit cu nedumerire, surprins fiindcă îi trecuse prin cap că n-o voi face.
Aproape că s-a albit la faţă de uimire.
— Da? Cu adevărat?
— Bineînţeles.
— Vorbeşti serios, nu?
Mi-a cercetat chipul cu privirea. Mi s-a părut că-i văd în ochi umbra unei
dezamăgiri. Apoi mi-a luat o mână într-ale lui şi a adăugat:
— Mă bucur pentru tine, Fitz. Mă bucur cu adevărat. Ai spus c-o s-o faci, dar
păreai şovăielnic. M-am temut că, poate, n-o să te ţii de cuvânt.
— Ce altceva aş fi putea face?
A ezitat o clipă, parcă vrând să spună ceva. Pe urmă a părut să se răzgândească.
A pufnit scurt.
— Ai putea găsi o peşteră în care să trăieşti de unul singur în următorii zece ani.
— De ce să fac una ca asta? Retragere din viaţă, renunţare la orice prilej de
îmbunătăţire a lucrurilor… Oh.
Am fost răsplătit de vechiul lui zâmbet, care i s-a lăţit încet pe toată faţa.
— Ajută-mă să urc, a spus, şi am făcut-o cu bucurie.
S-a sprijinit de braţul meu, lăsându-se mai greu decât mă aşteptasem. Când am
ajuns în grota lui Prilkop, l-am ajutat să se aşeze.
— Alcool? Rachiu? l-am întrebat pe Omul Negru, care a clătinat din cap abia
după ce Bufonul a tradus cuvintele mele cu voce slabă.
S-a apropiat de prietenul meu şi s-a aplecat ca să-i privească faţa. I-a atins
fruntea şi a clătinat din cap încă o dată.
— O să fac ceai. Pentru asta, un ceai care ajută.
Am mâncat împreună şi ne-am petrecut seara povestind. Bufonul şi Prilkop
părea să-şi fi potolit o parte din dorinţa de a vorbi în limba lor. Am pregătit un
culcuş pentru Bufon şi am insistat să se întindă lângă foc. Am încercat să-i spun
lui Prilkop întreaga poveste a sosirii noastre pe Aslevjal. M-a ascultat cu atenţie,
dând din cap cu fruntea încruntată. Bufonul îi explica pe scurt, din când în când,
câte ceva greu de înţeles pentru el. Dar, în cea mai mare partea a timpului, a stat
nemişcat ascultând. Când îmi întrerupea spusele, era straniu să aud cum punea
cap la cap tot ce se petrecuse, lăsând impresia că menirea nostru fusese,
dintotdeauna, trezirea lui Icefyre şi readucerea dragonilor în lume. Cred că,
pentru el, chiar ăsta era adevărul. Dar era bizar să-mi văd propria viaţă într-o
asemenea lumină.
S-a făcut foarte târziu, şi Thick a adormit cu mult înainte de a ne spune Prilkop
noapte bună. Am trecut printr-un straniu moment de stânjeneală când mi-am
întins păturile la distanţă de ale Bufonului. Acolo aveam aşternuturi din belşug.
Nu mai era nevoie să împărţim acelaşi culcuş. Dar dormisem alături de el în
atâtea nopţi încât mă întrebam dacă nu şi-ar fi dorit să mă simtă aproape, să-l
apăr de spaimele celei care începea, dar n-am ştiut cum să-i pun lui întrebarea. În
schimb, mi-am sprijinit capul pe braţ şi l-am privit dormind. Avea faţa suptă de
oboseală, iar durerea continua să-i încreţească fruntea. Ştiam că, după toate prin
care trecuse, avea nevoie să stea un timp departe de mine, să fie singur cu el
însuşi, ca să redescopere cine era. Dar îmi doream, cu egoism, să nu ne
despărţim iarăşi. Nu renăscuse doar dragostea mea pentru Molly, ci şi afecţiunea
prietenească pe care i-o purtam Bufonului, dorinţa de a mă afla în apropierea lui.
Voiam să fim din nou cei mai buni prieteni, să nu ne sinchisim de deosebirile
dintre noi, să ne bucurăm împreună de fiecare zi şi să înfruntăm greutăţile cu
optimism; el reprezenta toate astea pentru mine şi mi-am jurat că n-o să-i mai las
să-mi alunece printre degete, din neglijenţă. El şi Molly aveau să-mi rotunjească
viaţa, făcând din ea ceea ce fusese cândva. Ei doi şi Patience, mi-am spus, cu
uimire. Aveam s-o redobândesc şi pe ea, indiferent cât m-ar fi costat.
Poate pentru că Thick dormea atât de aproape de mine sau poate doar pentru că
de când mă aventurasem pe domeniul Femeii Palide aveam pentru prima oară
parte de un somn atât de profund încât să-mi visez propriile vise, m-a găsit
Nettle. Sau poate eu am găsit-o pe ea. M-am pomenit într-un loc unde se însera.
Un loc pe care aproape că mi-l reaminteam, dar care se schimbase atât de mult
încât nu puteam fi sigur. Straturi de flori străluceau luminoase în semiîntuneric.
Miresmele lor pluteau în adierea din amurg contopindu-se.
Nettle stătea singură pe o bancă de piatră. Cu capul sprijinit de zidul din spatele
ei, privea lung cerul nopţii. Am tresărit când am văzut-o. Părul ei superb fusese
tuns foarte scurt. Era cel mai vechi dintre însemnele doliului din cele Şase
Ducate, de care femeile se foloseau foarte rar. M-am aşezat în faţa ei, pe pietrele
pavajului, sub înfăţişarea mea de lup. Nettle s-a mişcat şi şi-a coborât privirea
spre mine.
— Ştii că tatăl meu e mort?
— Da. Îmi pare rău.
Nettle foia între degete un fald al fustei ei negre.
— Ai fost de faţă? m-a întrebat într-un târziu.
— Când a murit nu. Doar când a primit rana de la care i s-a tras moartea.
Între noi s-a lăsat pentru o scurtă vreme tăcerea.
— De ce te simţi atât de stânjenit de întrebarea asta de parcă nu s-ar cuveni să
fiu curioasă? Ştiu că prinţul preferă să ocolească răspunsul, să spună doar că tata
s-a luptat cu mult curaj, că a fost un erou. Dar pentru mine nu e de ajuns. Vreau
să ştiu cum a murit… cum a fost rănit. Vreau… trebuie să aflu toate amănuntele.
Pentru că i-au aruncat trupul în mare şi n-o să-l mai văd niciodată, nici viu, nici
mort. Ştii cum e? Când ţi se spune doar că tatăl tău e mort, şi nimic mai mult?
— Ştiu foarte bine, i-am răspuns. Şi mie mi s-a întâmplat.
— Dar, în cele din urmă, ţi s-a povestit?
— Mi s-a spus aceeaşi minciună care li s-a servit tuturor. Nimeni nu mi-a
dezvăluit adevărul despre moartea lui.
— Îmi pare rău, a zis ea cu toată sinceritatea. Şi-a întors capul spre mine şi m-a
privit curioasă. Te-ai schimbat, Umbră de lup. Eşti… răsunător. Ca… un clopot
când e lovit. Cum se numeşte asta?
— Rezonanţă, am sugerat, şi ea a dat din cap.
— Te percep mai clar. Aproape ca şi cum ai fi real.
— Sunt real.
— Adică de parcă te-ai afla în realitate aici, lângă mine.
Aş fi vrut să fiu.
— Ce vrei să ştii? am întrebat-o.
Şi-a înălţat bărbia.
— Totul. Absolut totul. A fost tatăl meu.
— Într-adevăr, m-am văzut silit să încuviinţez.
Mi-am adunat tot curajul. Pe urmă mi-a venit o altă idee.
— Unde te afli acum? am întrebat-o. Eşti trează?
A oftat.
— După cum vezi. Sunt în Grădina Reginei din castelul Buckkeep, a răspuns cu
jale în glas. Regina mi-a îngăduit să plec acasă pentru trei zile. Ne-a cerut scuze
mie şi mamei mele, explicându-ne că numai atât îmi poate oferi ca să-mi plâng
tatăl. De când am învăţat să-mi controlez visele, nici nopţile nu-mi mai aparţin.
Sunt tot timpul la dispoziţia tronului Farseer, trebuie să-i dedic întreaga mea
viaţă.
Mi-am ales cu grijă următoarele cuvinte.
— Prin asta eşti cu adevărat fiica tatălui tău.
M-a fulgerat brusc cu privirea, luminând grădina cu furia ei.
— Şi-a dat viaţa pentru tron! Şi ce-a primit în schimb? Nimic. Ei, da, un
domeniu, acum, când e mort, un loc numit Withywoods, de care n-am auzit în
viaţa mea. Cui îi pasă de pământ şi de titluri?
Lady Nettle, aşa mi se zice acum, de parcă aş fi fiica unui nobil. Iar pe la spate
mă numesc lady Mărăcine, pur şi simplu fiindcă spun cu sinceritate ce gândesc.
Puţin îmi pasă de părerea lor despre mine. O să plec de la Curte imediat ce-o să
fie posibil, o să mă-ntorc acasă. În adevărata mea casă, cea construită de tata, cu
hambarele şi cu păşunile ei. N-au decât să-şi ia Withywoods şi să-l dărâme piatră
cu piatră. Eu aş prefera să-mi primesc înapoi tatăl.
— Şi eu. Dar, pe de altă parte, ai mai mult decât oricine altcineva dreptul să
primeşti Withywoods. Tatăl tău l-a slujit pe prinţul Chivalry, dar domeniul ăsta s-
a numărat printre favoritele sale. Primindu-l, e aproape ca şi cum ai fi
moştenitoarea prinţului mort.
Şi eram sigur că asta fusese intenţia lui Patience. Putea să numere anii şi lunile
pe degete şi să ştie că fiica lui Molly era şi a mea. Bătrâna făcuse tot ce îi stătea
în puteri ca să vadă o parte din pământurile bunicului lui Nettle ajunse în
stăpânirea ei. Gestul mă ungea pe suflet. Şi am ştiut brusc de ce aşteptase să
moară Burrich înainte de a-i dărui Withywoods fiicei mele. Îi respectase dorinţa
de a fi considerat tatăl lui Nettle şi nu voise să facă nimic care să-l contrazică.
Acum domeniul putea fi privit ca o proprietate dobândită de Burrich pentru
urmaşii săi, nu o moştenire ajunsă la o nepoată. Subtilităţile excentricei mele
mame vitrege mă delectaseră întotdeauna.
— Chiar şi aşa, tot l-aş prefera pe tata.
Nettle a pufnit, apoi şi-a luat ochii de la mine.
— I-a vorbit întunericului, cu voce răguşită. Ai de gând să-mi spui ce i s-a
întâmplat?
— Da. Îţi spun. Dar încerc să mă hotărăsc cu ce să încep.
Am pus în balanţă prudenţa şi curajul, apoi mi-am dat seama că hotărârea nu
trebuia să ţină cont de sentimentele mele. Câte şocuri putea suporta dintr-odată o
femeie tânără, singură şi îndurerată? Nu era momentul să schimb ceea ce credea
că e adevărat despre sine. Deja trebuia să facă faţă prea multor schimbări. Am
lăsat-o să jelească fără să-şi pună întrebări ca acelea pe care le-ar fi putut ridica
dezvăluirile mele.
— E adevărat că tatăl tău a fost rănit de moarte în timp ce slujea monarhia
Farseer. Dar când a silit un dragon să îngenuncheze prin simpla forţă a voinţei
sale, n-a făcut-o pentru prinţ. S-a întâmplat pentru că dragonul de piatră
ameninţa viaţa iubitului său fiu.
Ei nu i-a venit să-şi creadă urechilor.
— Viaţa lui Swift?
— Bineînţeles. Pentru Swift a venit el aici. Ca să-şi ia fiul şi să-l ducă acasă în
siguranţă. Nu şi-a imaginat că pentru asta va fi nevoit să înfrunte un dragon
adevărat.
— Sunt atât de multe lucruri pe care nu le înţeleg! Spui că era un „dragon de
piatră”. Ce înseamnă asta?
Avea dreptul să ştie. Aşa că i-am istorisit povestea unui erou, plină de magia
neagră a Femeii Palide şi de faptele unui bărbat pe jumătate orb care venise, de
unul singur, să înfrunte un dragon de dragul fiului său îndărătnic. I-am povestit şi
cum stătuse Swift, fără teamă, în faţa dragonul înfuriat şi cum trăsese săgeata
care-l omorâse. I-am vorbit şi despre loialitatea băiatului faţă de tatăl său în
agonie. I-am explicat chiar şi ce era cu cercelul pe care avea să-l poarte Swift la
întoarcerea acasă. Nettle m-a ascultat plângând cu lacrimi negre, care cădeau ca
să dispară imediat. Imaginea grădinii ei a pălit şi vântul rece dinspre gheţar a
suflat pe lângă noi, iar atunci mi-a dat seama că istorisirea mea avea atâta forţă
încât Nettle vedea ce-i descriam, exact aşa cum vedeam şi eu. Abia după ce s-a
stins până şi ecoul cuvintelor mele a reapărut grădina. Miresmele erau mai
pătrunzătoare, ca şi cum tocmai ar fi udat-o ploaia. Un fluture de noapte a zburat
pe lângă noi.
— Dar când se întoarce Swift acasă? m-a întrebat neliniştită. Mamei îi e destul
de greu de când ştie că bărbatul ei a murit. N-ar trebui să-şi facă acum griji
pentru fiul ei, neştiind când şi dacă o să se întoarcă teafăr. De ce mai zăbovesc
atât odată ce şi-au îndeplinit misiunea?
— Swift e în slujba prinţului său. O să se întoarcă odată cu Dutiful, am asigurat-
o eu. Încă mai negociază căsătoria care va lega cele două ţări prin prietenie.
Pentru astfel de lucruri e nevoie de timp.
— Ce se-ntâmplă cu fata aia? s-a înfuriat Nettle. Ce-i lipseşte, mintea sau
onoarea? Ar trebui să-şi respecte cuvântul. Capul dragonului a ajuns pe vatra ei.
Am avut eu grijă de asta!
— Am auzit, am spus cu un zâmbet strâmb.
— Eram plină de furie împotriva lui, mi-a mărturisit ea. A fost singurul lucru pe
care m-a dus mintea să-l fac.
— Te mâniaseşi pe Icefyre?
— Nu. Pe prinţul Dutiful. Şovăia, şovăia şi iar şovăia. Oare îi plac, oare mă
iubeşte, n-o s-o silesc să-şi ţină o făgăduială făcută sub constrângere, eu sunt
atât, oh, atât de nobil… De ce nu-i spune fetei ăleia capricioase din Insule „am
plătit, acum trec podul”. Eu aşa aş fi făcut.
Indignarea cu care răbufnise s-a domolit brusc când a adăugat:
— Sper că nu vezi în cuvintele mele o crimă de lezmajestate, nu-i aşa? Nu uit
că-i datorez respect. Îi sunt ilustrului tău prinţ o supusă la fel de loială ca oricine
altcineva. Numai că, atunci când vorbesc cu el de la minte la minte, mi-e greu să
nu uit că e prinţ, că se află cu mult deasupra mea. Uneori pare la fel de neghiob
ca fraţii mei şi-aş vrea să-l zgâlţâi puţin ca să-şi vină în fire!
Deşi tocmai spusese că-i era loială suveranului său, a părut brusc doar o fată
exasperată de băieţii nătângi.
— Ei, şi ce-ai făcut?
— Păi, în zilele alea insularii protestau sus şi tare, spunând că prinţul nu adusese
capul dragonului pe vatra mamei Ellianiei. De parcă salvarea mamei şi a surorii
ei nu valorează cât un cap însângerat de animal care-ţi duhneşte în casă lângă
foc!
Simţeam ce eforturi făcea Nettle ca să se stăpânească.
— Ţine cont că ştiu toate astea numai pentru că i le spun reginei. Eu sunt cea
care trebuie să stea în fiecare dimineaţă în faţa ei şi să-i dea astfel de veşti
transmise prin mine. Oare el îşi închipuie că e o plăcere? Dar în zorii unei zile,
după ce o lăsasem pe regină cu un aer grav şi cu inima grea la gândul că era cu
putinţă să nu mai fie vorba de nicio căsătorie, mi-am dat seama că am şanse să
fac eu ceva. În ciuda fanfaronadelor şi ameninţărilor ei, o cunosc bine pe
Tintaglia. Sau poate că datorită lor o cunosc bine. Prin urmare, m-am ţinut de
capul ei, exact aşa cum a făcut ea, tulburându-mi visele ori de câte ori dormeam.
Cu atâtea veniri şi plecări din somnul meu a croit un soi de potecă, pe care am
izbutit s-o urmez până la ea. Dacă mă poţi înţelege.
— Pot. Dar mă minunez că avut cineva curajul să „se ţină de capul” unei
asemenea creaturi.
— Oh, în lumea viselor suntem una pe măsura alteia, după cum cred că-ţi aduci
aminte. Şi mă-ndoiesc că ar zbura tocmai până aici ca să facă zob un simplu om.
Iar, spre deosebire de mine, ea preferă să doarmă adânc după ce mănâncă bine şi
după ce se împreunează. Prin urmare, astea au fost momentele alese ca s-o sâcâi.
— Şi ai rugat-o să-i ceară lui Icefyre să se întoarcă pe insula Mayle şi să-şi pună
capul pe vatra narcescăi?
— S-o rog? Nu. I-am pretins. Iar când a refuzat, i-am spus că, dacă în ciuda a tot
ce au făcut oamenii ca să-l salveze pe Icefyre, ea nu e în stare de atâta lucru,
înseamnă că dragonul negru e prea îngust la minte ca să priceapă că datorează
ceva. Şi că ea nu cutează să-i ceară nimic, fiindcă, deşi susţine că e regină, îi
îngăduie lui s-o domine, s-o conducă. I-am spus că împerecherea i-a tulburat
probabil mintea. Şi-ţi garantez că la asta a spumegat de mânie.
— Dar de unde-ai ştiut că aşa o să fie?
— N-am ştiut. Pur şi simplu m-am înfuriat şi am spus ce mi-a venit mai întâi în
minte.
Am simţit-o pe Nettle oftând.
— E unul dintre defectele mele, unul din pricina căruia nu mă bucur de
popularitate aici, la Curte. Nu-mi ţin limba în frâu. Dar cred că e cel mai bun
mod în care îi poţi vorbi unui dragon. I-am spus că, dacă nu e în stare să-l
convingă pe Icefyre să facă imediat ceea ce se cuvine, se grozăveşte degeaba
dându-se mare şi tare. Nu pot să sufăr oamenii care te privesc de sus când ştii
foarte bine că dacă îi iei la bani mărunţi nu sunt cu nimic mai presus de tine. E
valabil şi pentru dragoni, a adăugat după câteva clipe de tăcere. În toate
legendele sunt înţelepţi sau incredibil de puternici, sau…
— Incredibil de puternici sunt, într-adevăr! am întrerupt-o. Asta ţi-o garantez eu!
— Poate. Dar, în anumite privinţe, Tintaglia e… exact ca mine. Zgândăreşte-i
puţin orgoliul şi e gata să demonstreze că poate face tot ce-ai spus că nu poate. E
pisăloagă sau mai rău, o adevărată brută, când crede că pentru asta nu poate fi
pedepsită. Şi pentru simplul fapt că are o viaţă atât de lungă şi s-a născut
amintindu-şi o atât de mare parte din tot ce-au ştiut înaintaşii ei, se poartă de
parcă noi am fi molii sau furnici, făpturi a căror viaţă nu e câtuşi de puţin sacră.
— S-ar părea că aţi avut mai multe discuţii pe tema asta.
Nettle a şovăit o clipă.
— Tintaglia e o creatură interesantă. Nu cred c-o să îndrăznesc vreodată s-o
consider prietena mea. Ea crede că este sau, mai exact spus, crede că-i datorez
loialitate, supunere şi veneraţie, pur şi simplu pentru că e dragon. Însă e greu să
vezi un prieten în cineva pentru care ştii că moartea ta n-ar însemna mai mult
decât înseamnă pentru tine pieirea unei molii ajunse în flacăra lumânării. Pfui!
Oh, s-a dus. Păcat. Ca şi cum aş fi un animal.
A smuls o floare din stratul de alături, părând dornică s-o facă bucăţi.
Nu mi-am putut reţine o tresărire. Nettle a simţit-o.
— Nu, am vrut să spun un gândac sau un peşte. Nu m-am gândit la un lup.
Şi a adăugat, ca şi cum ideea i-ar fi venit cu doar o clipă în urmă:
— Nu eşti aşa cum te văd în mintea mea. Acum ştiu. Ştiu că nu eşti lup. Adică
nu mă gândesc la tine ca şi cum ai fi un animal. Ţi-am rănit sentimentele?
S-a grăbit să lipească floarea la loc, pe tulpina ruptă.
Mă rănise, dar nu credeam că-mi pot explica asta nici măcar mie însumi, şi cu
atât mai puţin ei.
— E în ordine. Ştiu ce-ai vrut să spui.
— Iar când o să te-ntorci, odată cu ceilalţi, o să te întâlnesc în sfârşit şi o să te
văd aşa cum arăţi?
— E foarte posibil să ne întâlnim când o să mă întorc.
— Dar cum o să te recunosc?
— O să-ţi spun că sunt eu.
— Bun. Ţi-am simţit lipsa cât ai fost plecat, a adăugat cu voce şovăitoare. Când
mi-au spus că tata e mort, am vrut să-ţi vorbesc. Dar n-am izbutit să dau de tine.
Unde ai fost?
— Cineva foarte important pentru mine a avut necazuri. M-am dus să-l ajut. Dar
acum s-a aranjat totul şi ne vom întoarce acasă curând.
— Cineva important pentru tine? O să-l cunosc şi pe el?
— Bineînţeles. Cred că o să-ţi placă.
— Cine eşti?
Nu mă aşteptam la întrebarea asta tocmai atunci. M-a prins pe picior greşit. Nu
voiam să-i spun nici că sunt Fitzchivalry, nici că sunt Tom Badgerlock. M-am
trezit vorbind fără să mă gândesc:
— Sunt cineva care a cunoscut-o pe mama ta înainte de a-l întâlni pe Burrich şi
de a se mărita cu el.
A reacţionat cu totul altfel decât mă aşteptam.
— Eşti chiar atât de bătrân?
Era şocată.
— Şi cred că tocmai am îmbătrânit mai mult, i-am spus râzând.
Dar n-a râs cu mine. Replica ei a sunat aspru:
— Atunci cred că la întoarcere o să fii mai degrabă prietenul mamei mele decât
al meu.
Era o complicaţie pe care n-o luasem în considerare. Gelozia vibra, verde, în
gândurile ei. Am încercat s-o stăvilesc.
— Nettle, ţin de multă vreme la voi amândouă. Şi la fel va fi şi de-acum înainte.
— O să-ncerci să iei locul lui în inima ei?
M-am simţit prost şi stângaci. Am bâjbâit în căutarea unui răspuns, apoi m-am
silit să fac faţă unui adevăr pe care îl tot ocolisem.
— Nettle. Cât timp au fost împreună, şaisprezece ani? Şi au crescut împreună
şapte copii. Crezi că poate lua cineva locul lui în inima ei?
— Voiam doar să ştiu că înţelegi asta, mi-a răspuns oarecum domolită.
Apoi a scăpat de mine adăugând:
— Acum trebuie să te scot din visele mele, fiindcă prinţul ar putea dori să-mi
vorbească. El şi lordul Chade au aproape în fiecare noapte de spus ceva pe care
trebuie să i-l transmit reginei. Nu prea mai am timp să-mi ţes propriile vise.
Noapte bună, Umbră de lup!
Pe urmă, grădina ei înmiresmată şi lumea ei scăldată în lumina unui apus blând
au început să pălească şi am rămas în întuneric. Am avut nevoie de un scurt timp
în care să-mi dau seama că, de fapt, nu dormeam, ci stăteam întins pe podeaua
peşterii Omului Negru, privind întunericul prea puţin împrăştiat de licărirea
firavă a tăciunilor din vatră. M-am gândit la tot ce-i spusesem lui Nettle şi am
tras concluzia că făcusem o prostie dezvăluindu-i că odinioară o iubisem pe
Molly. Şi cum de nu-mi dădusem seama că toţi copiii lui Molly, chiar şi Nettle,
ar fi putut vedea în mine un intrus în casa lor? M-a năpădit descurajarea şi m-am
gândit să mă retrag din calea lor cu desăvârşire.
Dar după asta am ajuns la o hotărâre fermă. Nu. N-aveam să fug de haosul adus
de mine în viaţa mea. Pe Molly o mai iubeam încă şi m-am gândit că poate o mai
lega şi pe ea ceva de mine. Şi chiar dacă nu era aşa, îi făgăduisem lui Burrich c-o
să am grijă să se bucure copiii lui încă nevârstnici de o viaţă bună. În casa lor era
nevoie de mine, chiar dacă la început n-aveam să fiu bine-venit. Aş fi putut să
dau greş; Molly m-ar fi putut izgoni. Dar n-aveam să renunţ înainte de a încerca.
Plecam acasă.
Capitolul 32
 PRIN PIETRE
Din vremuri a căror amintire s-a pierdut, Pietrele Mărturiei stau, înfruntând
furtuni şi cutremure, pe Dealul Mărturiei, lângă Castelul Buckkeep. În niciun
hrisov nu scrie cine le-a înălţat. Unii spun că sunt tot atât de vechi precum
temeliile fortăreţei. Alţii susţin că sunt chiar mai vechi. De ele se leagă multe
tradiţii. E un loc unde oamenii vin adesea să-şi rostească jurămintele de
cununie, fiindcă se zice că dacă spui o minciună în faţa lor, zeii înşişi te vor
pedepsi. Se mai spune şi că, dacă doi bărbaţi se întâlnesc acolo ca prin luptă să
se afle de partea cui e dreptatea, pietrele îi privesc şi au grijă ca izbânda să fie a
celui care o merită.
Astfel de pietre mai există şi în alte locuri din cele Şase Ducate sau din afara lor.
Toate par să fi fost cioplite din aceeaşi stâncă neagră. Toate par să fi fost bine
înfipte în pământ, ca să facă faţă tuturor stihiilor. Unele sunt împodobite cu
rune. Altele par netede, dar când le cercetezi îndeaproape descoperi că
odinioară le-au înfrumuseţat şi pe ele rune pe care fie le-a şters trecerea
timpului, fie le-a îndepărtat dalta omului.
Deşi în pergamentele despre Meşteşug ajunse în mâinile noastre n-am găsit
nimic despre ele, suntem aproape siguri că Străbunii le foloseau ca să
călătorească dintr-un loc în altul cu iuţeală. De aceea am întocmit o hartă cu
toate locurile unde ştim că se află stâlpi ai Meşteşugului, cum le spunem noi. Pe
hartă am adăugat o notiţă care dezvăluie ce rune descriu un asemenea loc sau
altul. Deşi o parte dintre stâlpi par nemarcaţi, un deţinător experimentat al
Meşteşugului îi poate totuşi întrebuinţa. Cât despre ceilalţi, se sugerează că nu e
bine să fie lăsaţi să călătorească prin stâlpi de unii singuri. Trebuie într-adevăr
să fie însoţiţi de cineva care ştie foarte bine ce face şi să nu plece în astfel de
călătorii decât dacă e neapărat necesar. Pentru un novice, drumurile prin pietre
pot fi istovitoare, sleindu-l de puteri, sau, dacă sunt prea dese, îi pot lua minţile.
CHADE FALLSTAR, Despre stâlpii Meşteşugului

Paşii şovăielnici către însănătoşire ai Bufonului s-au împotmolit la primele ore
ale dimineţii. M-am trezit în întuneric şi în zgomotul zvârcolirilor lui în somn.
Când am încercat să-l trezesc, am văzut că îi ardea faţa şi n-am izbutit să-l smulg
din coşmaruri. M-am aşezat lângă el, l-am luat de mână şi i-am vorbit cu
blândeţe, călăuzindu-l încetul cu încetul către vise mai puţin agitate. Eram
stânjenit de faptul că şi Omul Negru se trezise. Stătea întins în patul lui şi se uita
la mine şi la Bufon în tăcere. Nu puteam să-i văd ochii, dar îi simţeam asupra
mea. Ne cântărea pe amândoi şi nu ştiam de ce.
Când s-au apropiat zori, Chade a încercat să-mi pătrundă în minte. L-am lăsat,
deşi nu mă trăgea inima.
Acum puteţi pleca. Lată care va fi povestea voastră. Eu şi prinţul te-am trimis
acasă mai devreme, împreună cu Thick, cu corabia unor negustori, pentru că el
nu se simţea deloc bine aici şi pentru că am vrut să-i duci cât mai iute veşti
reginei. Cred că o să fii crezut; ai grijă doar nu să dai amănunte. O să-mi pară
foarte bine să te ştiu acolo. Nettle e minunată, dar trebuie să formulez cu multă
prudenţă tot ce transmit cu ajutorul ei şi să am grijă să n-o împovărez cu ceva
care o depăşeşte. E neapărat necesar să am în preajma reginei pe cineva căruia
îi pot încredinţa fără teamă orice.
Acum nu pot să plec, Chade. Bufonul s-a îmbolnăvit. Nu poate călători.
Bătrânul a păstrat tăcerea câteva clipe, apoi a răspuns:
Dar, din câte spuneai, n-o să fie nevoie să-l duci prea departe. Doar până la
Stâlpul Meşteşugului, după care o să ajungă cât ai clipi acasă, unde sunt
vindecători şi căldură şi unde o să se afle în siguranţă.
Aş vrea să fie atât de simplu. Drumul până la stâlp e primejdios şi e foarte frig.
Iar călătoria prin stâlp îl istoveşte. Nu îndrăznesc să-l pun în pericol. A trecut
deja prin prea multe.
Înţeleg. Chade mi-a cântărit cuvintele. Apoi: Crezi c-o să se simtă mai bine
mâine? Ţi-aş mai putea da încă o zi.
I-am răspuns pe ton ferm.
Nu ştiu. Dar o să aştept atât cât e nevoie pentru el, Chade. Nu vreau să-l supun
niciunul risc.
Bine. I-am simţit supărarea, dar şi încuviinţarea de dincolo de gând. Dacă
trebuie.
Da, chiar trebuie, am ripostat, cu hotărâre. O să facem călătoria după ce-o să
mai prindă putere Bufonul. Nicidecum înainte.
La răsăritul soarelui, îngrijorarea mă mistuia. Ştiam foarte bine câţi oameni
mureau din pricina rănilor la multe zile după ce le primiseră pe câmpul de luptă,
doborâţi de febră, de pierderea sângelui sau de cangrenă. Călătoria până în grota
Omului Negru storsese prea multă vlagă din trupul încă nevindecat al Bufonului
şi stricase ceea ce făcuse pentru el odihna de mai înainte. A dormit adânc până ce
a trecut cu mult de amiază, iar după ce s-a trezit, cu ochii lipiţi şi duşi în fundul
capului şi cu faţa suptă, a băut apă, cană după cană. Prilkop a insistat să-l luăm
de pe podea şi să-l ducem în patul lui. Bufonul a făcut cei câţiva paşi de care era
nevoie clătinându-se între noi doi, apoi s-a lăsat pe patul Omului Negru părând
mort de oboseală şi a adormit aproape imediat. Îi simţeam pielea caldă sub
degete.
— Poate nu e decât timpul pentru o nouă schimbare, i-am spus lui Prilkop. Aşa
sper. Ar fi mai bine decât o infecţie. O să aibă fierbinţeală şi o să fie slăbit câteva
zile, apoi o să i se ia un strat de piele, ca după o arsură. Sub el, noua piele o să
fie mai întunecată la culoare. Dacă despre asta e vorba, nu pot face pentru el
nimic mai mult decât să am grijă să nu-i lipsească nimic şi să aştept.
Prilkop i-a atins amândoi obrajii, apoi mi-a zâmbit.
— Asta bănuiesc şi eu. Unora dintre noi li se întâmplă. Răul o să treacă.
Pe urmă, coborându-şi privirea către Bufon, a adăugat:
— Dacă n-are nimic altceva, a clătinat din cap. Rănile lui sunt prea multe.
Mi-a venit în gând o întrebare şi am pus-o fără să stau să mă gândesc dacă
săvârşeam sau nu o impoliteţe.
— Tu de ce te-ai schimbat? El de ce se schimbă? Femeia Palidă a rămas albă.
Şi-a ridicat mâinile într-o expresie a nedumeririi.
— La asta m-am gândit de multe ori. Poate deoarece provocăm schimbări, ne
schimbăm şi noi. Alţi profeţi, care adesea rămân albi, vorbesc mult, dar fac prea
puţin. Noi, el şi eu, am prevestit în tinereţea noastră numeroase schimbări. Pe
urmă am ieşit în lume şi le-am făcut. Şi poate că ne-am schimbat şi pe noi înşine.
— Dar şi Femeia Palidă a trecut la fapte, încercând să schimbe lucrurile.
A zâmbit cu o satisfacţie sumbră.
— A încercat. Şi a dat greş. Noi am triumfat. Am schimbat. Pe urmă şi-a lăsat
capul pe-o parte. Poate. Aşa gândesc eu, un bătrân. S-a uitat la Bufonul adormit
şi a dat din cap, ca pentru sine însuşi. De odihnă are nevoie. De somn şi de
mâncare bună. Şi de linişte. Tu şi Thick duceţi-vă la pescuit. Peştele proaspăt e
bun pentru el.
Am clătinat din cap.
— Nu vreau să-l las singur când e în starea asta.
Prilkop mi-a pus mâna pe umăr cu blândeţe.
— Din pricina ta e agitat. Îţi simte îngrijorarea. Ca să se poată odihni, trebuie să
fii departe.
Thick a vorbit din colţul lui de lângă vatră.
— Ar trebui să plecăm acasă. Vreau să merg acasă.
Bufonul a tresărit şi m-a strigat cu voce răguşită:
— Fitz.
Am ajuns imediat lângă el cu o cană cu apă. N-a vrut să bea, dar am insistat. Şi-a
întors ceafa către cană.
— Voiai altceva?
Febra le dădea o strălucire nefirească ochilor lui.
— Da, vreau să te duci acasă.
— Nu ştie ce vorbeşte, i-am spus lui Prilkop. Nu pot să plec cu el când se simte
atât de rău.
Bufonul a răsuflat adânc. Pe urmă a vorbit cu mare efort.
— Ba da. Ştiu. Ştiu ce spun. Ia-l pe Thick. Duceţi-vă acasă. Lăsaţi-mă aici.
A tuşit, apoi a făcut semn că vrea apă. A băut oprindu-se după fiecare înghiţitură,
apoi a tras din nou aer în adâncul pieptului. Am aşteptat să se întindă din nou sub
pături.
— Nu te las aici aşa, i-am făgăduit. O să aşteptăm cât de mult o să fie nevoie.
Nu-ţi face nicio grijă. O să fiu tot timpul lângă tine.
— Nu. Părea iritat şi în acelaşi timp obosit, cum sunt de obicei bolnavii. Ascultă-
mă. Eu trebuie să rămân aici. O vreme. Cu Prilkop. Trebuie să înţeleg… unde
sunt, când sunt… trebuie să… Fitz, el mă poate ajuta. Ştii că n-o să mor din asta.
E doar o nouă schimbare de-a mea. Dar ceea ce trebuie să-nvăţ trebuie să-nvăţ
singur. Trebuie să fiu o vreme singur. Înţelegi. Ştiu că înţelegi. Am fost tu.
Şi-a ridicat degetele subţiri ca să-şi frece fruntea şi obrajii. Pielea întunecată s-a
încreţit, s-a răsucit şi s-a cojit de pe cea mai nouă şi mai închisă la culoare de sub
ea. Ochii i s-au îndreptat spre Prilkop.
— Ar trebui să plece, a spus, de parcă Omul Negru m-ar fi putut sili. Acasă e
nevoie de el. Şi el are nevoie s-ajungă acasă.
M-am aşezat pe podea, lângă pat. Înţelegeam, într-adevăr. Ţineam minte zilele
nesfârşite ale refacerii mele, după timpul petrecut în temniţa lui Regal. Ţineam
minte cât de nesigur mă simţisem. Tortura te umileşte. Te frânge, urli, implori,
făgăduieşti… Dacă n-ai trecut prin toate astea tu însuţi, probabil că nu i le poţi
ierta altuia. Bufonul avea nevoie să fie o vreme singur, să se reconsidere pe sine
însuşi. Eu nu-mi dorisem să-mi pună Burrich o mie de întrebări; nu-mi dorisem
nici măcar să fie îngrijorat şi bun. Probabil că, la un anumit nivel instinctiv, el
ştiuse asta şi mă lăsase, zile de-a rândul, să stau fără să scot nicio vorbă, privind
lung pajiştile şi dealurile. Îmi venise greu să recunosc că eram om, nu lup; dar şi
mai greu îmi fusese să recunosc că încă mai eram eu însumi.
Bufonul a scos de sub pături o mână subţire. M-a bătut pe umăr cu stângăcie,
apoi şi-a trecut degetele peste obrazul meu neras.
— Du-te acasă. Şi bărbiereşte-te când ajungi, a izbutit să schiţeze un zâmbet
uşor. Lasă-mă să mă odihnesc, Fitz. Pur şi simplu lasă-mă să mă odihnesc.
— Bine. M-am străduit să-mi alung impresia că mă izgonea. M-am întors spre
Thick. Atunci te duc acasă. Îmbracă-te gros, dar nu trebuie să-ţi iei bagaje.
Ajungem la Buckkeep înainte de ivirea zorilor.
— Şi-o să fie cald din nou? a insistat bondocul. Şi-o să avem bunătăţi de
mâncare? Pâine proaspătă şi unt, lapte şi mere, prăjituri dulci şi stafide? Brânză
şi şuncă? În noaptea asta?
— O să fac tot ce-mi stă în puteri. Tu pregăteşte-te. Şi dă-i de veste lui Chade
din partea mea că plecăm acasă în seara asta. O să le spun străjerilor de la poartă
că ne-am întors cu prima corabie. Fiindcă ţie ţi-era frig.
— Mi-e frig, a încuviinţat el, cu sinceritate. Dar fără corăbii. Ai făgăduit.
Nu-i făgăduisem, dar am dat din cap oricum.
— Fără corăbii. Pregăteşte-te, Thick.
M-am întors către Bufon. Închisese din nou ochii. I-am vorbit aproape în şoaptă.
— Ei, faci cum ţi-e voia. Se pare că aşa faci mereu. Îl duc pe Thick acasă. O să
lipsesc o zi. Sau cel mult două. Pe urmă o să mă-ntorc cu vin şi mâncare. Ce ţi-ar
plăcea? Ce poţi să mănânci?
— Ai vreo caisă? m-a întrebat cu voce tremurătoare.
Era clar că nu înţelesese tot ce-i spusesem.
— O să-ncerc să-ţi aduc câteva, am zis, îndoindu-mă că era cu putinţă, dar
detestând să-i spun adevărul.
I-am netezit părul, îndepărtându-i-l de pe faţa înfierbântată. Şuviţele erau ţepene,
uscate. M-am uitat la Prilkop. A dat încet din cap, ca răspuns la rugămintea mea
tăcută. Înainte de a pleca, am potrivit păturile mai bine deasupra umerilor
Bufonului. Pe urmă m-am aplecat şi, cu toate că ţinea ochii închişi, mi-am apăsat
fruntea peste a lui.
— Mă întorc curând, am promis.
Nu mi-a răspuns; poate adormise deja. M-am îndepărtat de pat.
Prilkop şi-a luat rămas-bun de la noi în interiorul grotei.
— Ai grijă de el, i-am spus. Mă întorc mâine. Ai grijă să mănânce.
La auzul cuvintelor mele, a clătinat din cap.
— Nu atât de curând, m-a prevenit. Ai folosit deja portalurile de prea multe ori,
prea des. A făcut un gest care sugera o smulgere din piept. Asta ia de la tine şi,
dacă nu-ţi mai rămâne destul, te poate păstra acolo.
M-a privit în adâncul ochilor, ca şi cum ar fi vrut să se convingă că-l
înţelesesem. Nu era aşa, dar am dat din cap.
— O să fiu prudent, l-am asigurat.
— La revedere, omule Thick. La revedere, Preschimbător al Bufonului! O să am
grijă de el, a adăugat în şoaptă, arătând spre Bufon cu o uşoară înclinare a
capului. Mai mult de-atât nu poate face niciunul dintre noi.
Pe urmă, parcă jenându-se, a întrebat:
— Omul mic a spus brânză?
— Brânză. Da. O să-ţi aduc brânză. Şi ceai, mirodenii şi fructe. Cât de multe pot
să car.
— Când te poţi întoarce fără să fii în pericol, ar fi minunat.
Radia când i-am mulţumit din nou pentru tot ce făcuse pentru noi. Apoi am
plecat. Vântul se înteţise şi noaptea era rece. Thick refuzase cu încăpăţânare să-şi
abandoneze raniţa, nevrând să se despartă de niciunul dintre obiectele din ea, aşa
că mergea în spatele meu împovărat, pe poteca abruptă şi îngustă către crăpătura
din stâncă. Apa prelinsă îngheţase, îngustând-o iarăşi, şi am fost din nou nevoit
să-mi scot sabia şi să sparg gheaţa pe întuneric. Thick scâncea, nemulţumit de
beznă şi de frig, şi spunea întruna că vrea să meargă acasă, părând să nu priceapă
că, pentru asta, trebuia mai întâi să ne croim drum.
Am izbutit într-un târziu să mă strecor înăuntru. L-am tras pe Thick după mine,
după ce s-a înţepenit pentru o clipă în deschidere. A mers apoi pe urmele mele,
din ce în ce mai încet, pe măsură ce ne apropiam de nefireasca lumină albastră.
— Nu-mi place, mi-a atras atenţia. Nu cred că e drumul spre casă. Pe-aici intrăm
în stâncă. Ar trebui să ne-ntoarcem.
— Nu, Thick, suntem pe drumul cel bun. Aici e vorba de o magie veche.
Ajungem unde trebuie. Ţine-te după mine.
— Sper că ai dreptate, spre binele tău, m-a avertizat.
A continuat să meargă pe urmele mele, uitându-se în toate părţile la fiecare pas.
Cu cât pătrundeam mai în adânc, cu atât devenea mai prudent. Când am ajuns la
primele sculpturi rămase de la Străbuni, a icnit şi s-a tras înapoi.
— Visele dragonului! Astea erau în visele dragonului! a exclamat.
Şi a adăugat brusc, ca şi cum m-ar fi prins înşelându-l:
— Oh, eu am mai fost aici. Acum ştiu. Dar de ce e aşa frig? Nu era aşa de frig.
— Pentru că suntem sub gheaţă. De-asta e frig. Acum haide. Şi nu mai merge
atât de încet.
— Nu pe frigul ăsta, mi-a dat el un răspuns de neînţeles înainte de a o lua din
nou pe urmele mele, dar nu mai repede decât până atunci.
Credeam că-mi întipărisem bine drumul în minte. Totuşi, m-am trezit de două ori
mergând într-o direcţie greşită. Iar încrederea lui Thick în mine s-a împuţinat de
fiecare dată când am făcut cale întoarsă. Dar, în pofida încetinelii lui şi a
memoriei mele înşelătoare, am ajuns în cele din urmă în sala hărţii.
— Nu atinge nimic, i-am cerut bondocului.
Am studiat harta şi runele de lângă cele patru pietre preţioase minuscule din
apropierea Buckkeepului. Eram sigur că reprezentau Pietrele Mărturiei. Erau
considerate de generaţii un loc al puterii şi al adevărului, o poartă către zei. În
clipa aceea am bănuit care putea fi originea legendei. M-am străduit să memorez
corect runele.
— Haide, Thick, am spus. E timpul să mergem acasă.
Nu mi-a răspuns; după ce i-am pus mâna pe umăr, şi-a ridicat privirea spre mine
cu încetineală. Se aşezase pe podea. Curăţase cu o mână dalele de praf, scoţând
la lumină o scenă pastorală. Judecând după expresia feţei, era aproape năucit.
— Le plăcea aici, a murmurat. Cântau mult şi des.
— Ridică-ţi zidurile, Thick! i-am poruncit, dar n-am avut senzaţia că s-a supus.
L-am luat de mână şi l-am ţinut strâns. Nu eram sigur că mă ascultă, dar, în timp
ce-l conduceam pe scări către încăperea stâlpului, i-am explicat de mai multe ori
că trebuie să ne ţinem bine unul de altul şi să trecem astfel prin stâlp, ca să
ajungem acasă. Începuse să respire profund, ca şi cum ar fi dormit adânc. M-am
întrebat neliniştit dacă era afectat de oraşul în sine.
Nu mi-am lăsat timp în care să mă întreb dacă străvechile şi tocitele Pietre ale
Mărturiei încă îşi mai puteau îndeplini rolul de stâlpi al Meşteşugului. La urma
urmelor, Bufonul le folosise, şi magia lui nici măcar nu avea puterea magiei
mele. Am răsuflat adânc, am scuturat mâna lui Thick ca să-i atrag atenţia, apoi
am intrat cu hotărâre în stâlp, trăgându-l după mine.
Cu răsuflarea tăiată, am avut iarăşi de acum familiara senzaţie a unei lungi
întreruperi a fiinţării mele. Mi s-a părut că am străbătut nedefinita întindere a
unei întunecimi presărate cu stele, din care am ieşit pe coasta ierboasă a unui
deal de lângă Buckkeep. Thick îmi era încă alături. După un moment de
ameţeală, a trecut pe lângă mine împleticindu-se şi s-a aşezat pe iarbă. Căldura
verii ne-a atins pielea, iar miresmele nopţii mi-au umplut nările. Am rămas
nemişcat, lăsându-mi ochii să se înveţe cu întunericul. Cele patru Pietre ale
Mărturiei se conturau în spatele meu, înălţându-se spre cerul nopţii. Am tras în
adâncul pieptului aerul cald. Purta mirosul oilor pe de păşunea din apropiere şi
pe cel mult mai îndepărtat al mării. Eram acasă.
M-am dus la Thick şi i-am pus mâna pe umăr.
— Totul e bine, i-am spus. Am ajuns acasă. Ţi-am spus. E ca şi cum ai intra pe o
uşă.
Pe urmă, ameţeala m-a cuprins ca un val, m-am împleticit şi am căzut pe burtă.
Am rămas aşa pentru o scurtă vreme, făcând eforturi ca să nu vărs.
— Totul e bine? m-a întrebat Thick cu jale în glas.
— O să fie, peste câteva clipe, l-am asigurat cu răsuflarea tăiată. Peste câteva
clipe o să ne simţim foarte bine.
— A fost la fel de rău ca pe corabie, a zis el acuzator.
— Dar a durat mult mai puţin, am ripostat. Timpul a fost mult mai scurt.
În ciuda asigurărilor mele, am avut ceva de aşteptat înainte de a ne reveni pe
deplin şi a ne ridica în picioare. De la Pietrele Mărturiei până la porţile castelului
era o bună bucată de drum, şi Thick a început să se plângă şi să gâfâie cu mult
înainte de a ajunge. Se părea că oraşul de gheaţă al Străbunilor şi călătoria prin
stâlpi îi dezorientaseră şi îl istoviseră. M-am simţit plin de cruzime, fiindcă l-am
silit să grăbească pasul ispitindu-l cu promisiuni din care nu lipseau mâncărurile
savuroase, berea rece şi un pat cald şi moale. Soarele care se înălţa ne-a oferit
lumină, salvându-ne de multe căzături. Înainte de a străbate cea mai mare parte a
drumului, cărăm deja raniţa lui Thick, căreia i s-au adăugat apoi mantia şi pălăria
lui. Şi-ar fi scos mai multe haine dacă l-aş fi lăsat. În dimineaţa aceea frumoasă
de vară, am ajuns la poartă uzi leoarcă de transpiraţie sub hainele noastre de
iarnă.
Cred că străjerii l-au recunoscut pe Thick înainte de a mă recunoaşte pe mine.
Eram nebărbierit şi nepieptănat. Le-am spus că fuseserăm trimişi înapoi mai
devreme, cu corabia mizerabilă a unor negustori din Insulele Străine, că
avuseserăm parte de o călătorie groaznică şi că ne bucuram că am ajuns în sfârşit
acasă. Thick a fost mai mult decât încântat să întărească proasta mea părere
despre corăbii. Străjerii aveau o groază de întrebări, dar le-am explicat că
plecaserăm la drum cu mult în urmă, că fusese o călătorie mult prea lungă şi că
mi se spusese să-i dau raportul reginei înainte de a spune poveşti în dreapta şi-n
stânga.
La acea oră a zilei, prin castel nu umblau decât servitori şi oşteni. Pe Thick n-a
fost nevoie să-l duc decât până în bucătărie. Oştenii din Sala Gărzilor se
obişnuiseră să tolereze prezenţa favoritului prinţului. Glumeau cu el, destul de
grosolan de altfel, îi ascultau poveştile şi le apreciau adevărul judecând după
ceea ce ştiau că îndrugă ei înşişi. Dacă se fălea povestind despre dragoni, despre
stâlpi magici sau despre Omul Negru, aveau să-i pună totul la îndoială din plin.
Ştiam că acolo era pentru el cel mai sigur loc. În plus, bănuiam că gura avea să-i
fie prea plină ca să poată vorbi prea mult. L-am lăsat să se bucure de o masă
caldă şi l-am sfătuit să plece pe urmă fie în odaia lui – la culcare –, fie s-o caute
pe Seda, să facă o baie şi să-i spună, subliniind asta, că, pe toată durata călătoriei
noastre, nu murise nimeni de rău de mare.
Pe urmă am luat o chiflă proaspătă şi am mâncat-o lacom în drum spre cazarmă.
După multele săptămâni petrecute în frig, aerul verii părea încărcat de miresme.
Dormitorul gărzii din clădirea lungă şi scundă era prăfuit şi pustiu. M-am
descotorosit de hainele groase, de lână, tânjind să mai zăbovesc ca să mă spăl şi
să mă bărbieresc, dar m-am mulţumit să-mi pun doar o uniformă curată.
Tânjeam încă şi mai mult să mă arunc cu faţa în jos în patul meu de-acolo, dar
ştiam că trebuia s-o văd pe regină cât mai curând posibil. Dar mai ştiam şi că ea
încă nu mă aştepta.
Am intrat pe culoarul care ducea către cămări şi către debaralele de lângă
bucătărie. Când am fost sigur că nu mă vede nimeni, m-am strecurat în cea în
care se afla un dulap cu fund fals. Tot acolo se păstrau şunca şi cârnaţii afumaţi
şi m-am servit cu unul dintre ei înainte de a închide în urma mea uşa secretă şi
de a-mi începe urcuşul obositor pe scara întunecoasă. Am mers pipăind pereţii,
pentru că bezna era deplină. Am terminat cârnatul când am ajuns în faţa odăii
din turn a lui Chade. Am deschis uşa şi am intrat.
M-au întâmpinat întunericul şi mirosul de aer stătut. M-am izbit cu şoldul de
masa de lucru, am înjurat, apoi am găsit pe bâjbâite drumul până la cămin. Am
dat de amnar la capătul poliţei. Când am izbutit în cele din urmă să am o flacără
minusculă în vatra lăsată atât de mult în părăsire, m-am grăbit să aprind şi
lumânările pe jumătate arse din sfeşnicul de pe poliţă, ca să mă bucur de un strop
de lumină. Şi tot mai degrabă pentru lumină decât pentru căldură am mai pus
lemne pe foc. Odaia arăta lugubru, plină de praf şi de umezeală după
săptămânile scurse fără foc în cămin. Flăcările aveau să împrospăteze aerul.
Am devenit conştient de prezenţa lui Gilly cu o clipă înainte să dea buzna în
încăpere dintr-o ascunzătoare de-a lui, plin de entuziasm la gândul că se
întorsese în sfârşit omul care aducea cârnaţi. Când a descoperit că nu venisem
decât cu mirosul şi cu vreo două dâre de grăsime pe deget, m-a muşcat uşurel, ca
mustrare, şi a încercat să mi se caţăre pe picior.
— Nu acum, micuţule. Îţi aduc bunătăţi mai târziu. Trebuie s-ajung mai întâi la
regină.
M-am grăbit să-mi dau părul peste cap netezindu-l şi l-am prins într-o scurtă
coadă de războinic. Mi-aş fi dorit mai mult timp în care să mă ocup de
înfăţişarea mea, dar ştiam că regina o să-mi treacă mai degrabă cu vederea ţinuta
neîngrijită decât întârzierea necesară ca să mă dichisesc. Am intrat în coridoarele
secrete şi m-am îndreptat către apartamentele ei, având drept ţintă salonul privat.
M-am oprit înainte de a intra şi am ascultat cu atenţie, ca nu cumva să dau buzna
dacă nu era singură. Am fost cât pe ce să cad când a deschis ea brusc uşa.
— Ţi-am auzit paşii. Te aşteptam. Oh, mi s-a părut că te-aştept de-o zi întreagă.
Ce bine că te-ai întors acasă, Fitz! Sunt atât de bucuroasă să văd pe cineva cu
care pot vorbi fără reţinere!
N-am regăsit-o pe regina calmă şi raţională pe care-o ştiam. Era trasă la faţă şi
părea neliniştită. Odaia cândva încărcată de seninătate era aproape dezordonată.
Fitilurile lumânărilor albe care arseseră pe masa ei joasă ar fi trebuit tăiate, iar
alături de ele stătea, uitat, un pahar de vin, încă plin pe sfert. Pe aceeaşi masă
tronau un ceainic şi două căni cu sfărâmături de plante pentru ceai împrăştiate în
jur. Două pergamente despre Insulele Străine şi obiceiurile lor zăceau într-un
colţ.
Mai târziu aveam să aflu că nu-i măcinaseră nervii doar mesajele sporadice şi
greu de descifrat trimise de Dutiful şi Chade prin Nettle, ci şi înfruntările
sângeroase dintre cei cu Sânge Străvechi şi Pestriţi, dezlănţuite în cele Şase
Ducate după plecarea noastră. În ultimele trei săptămâni, avusese de-a face cu
omucideri şi răzbunări, urmate de alte măceluri. Deşi trecuseră şase zile de când
nu i se mai raportase niciun omor, încă se mai temea de o bătaie în uşă, urmată
de apariţia unui tub cu mesaje. Era o ironie că le impusese nobililor să se asigure
că înzestraţii cu Har sunt toleraţi, pentru ca aceştia să se întoarcă în final unii
împotriva celorlalţi.
Dar nu despre asta am vorbit atunci. Kettricken m-a implorat să-i povestesc de-a
fir a păr totul, ca să poată avea o bază solidă pentru hotărârile pe care Dutiful şi
Chade îi cereau să le ia. Am început să istorisesc supus, dar m-am trezit întrerupt
de întrebările ei despre desfăşurarea primei întâlniri cu Hetgurdul şi legătura
dintre ceea ce se petrecuse atunci şi ceea ce se petrecea în prezent. Apoi a vrut să
ştie şi dacă, după părerea mea, poporul Ellianiei avea să se simtă sau nu ofensat
dacă o luam ca să ne fie regină şi dacă ea însăşi trecuse de bunăvoie de partea lui
Dutiful.
După cinci astfel de întreruperi, şi-a dat seama ce făcea.
— Îmi cer iertare.
Se aşezase lângă masă, pe o banchetă scundă. Puteam să-mi dau seama că-i era
ciudă fiindcă nu luasem parte la petrecerea de întoarcere de pe Aslevjal în casa
mamelor Ellianiei. N-am putut să-i spun cum reacţionaseră insularii la apariţia
dragonului, pentru că nu fusesem de faţă.
A început să-mi pună o altă întrebare. Am ridicat o mână.
— N-ar fi mai bine să intru în legătură cu prinţul Dutiful sau cu lordul Chade?
De-asta m-am întors acasă. Să-i lăsăm pe ei să răspundă la întrebările care te rod
cel mai tare şi apoi, dacă va fi nevoie, îţi voi povesti eu, pe larg, tot ce-am văzut
şi ce-am făcut.
A zâmbit.
— Pentru tine, magia asta e de-acum ceva obişnuit. Pe mine încă mă mai
surprinde. Nettle îşi dă toată silinţa să ne ajute, e o tânără mai presus de orice
reproş. Dar Chade e atât de secretos, iar mesajele lui Dutiful par stângace. Dacă
poţi, intră în legătură cu fiul meu. Te rog!
Pentru mine a urmat o dimineaţă în care Meşteşugul m-a stors de puteri mai mult
ca oricând. Căpătasem putere în ceea ce privea magia, dar pentru prima oară în
viaţa mea am ajuns să înţeleg cum îşi serveau primele coterii regii. Ştiind că era
cel mai apropiat de inima ei, l-am căutat mai întâi pe Dutiful, care a fost încântat
să afle că ajunsesem acasă cu bine. A urmat o revărsare de gânduri şi sentimente
împărtăşite mamei sale şi am izbutit cu greu să ţin pasul. La început am făcut-o
cu stângăcie, fiindcă îi vorbea ca de la fiu la mamă, cu o familiaritate firească
pentru ei, dar greu de redat pentru mine. Iar când îi dezvăluia reflecţii lui asupra
unor întâmplări, îmi venea greu să nu-l corectez, fiindcă, inevitabil, părerea lui
despre cele petrecute nu coincidea cu a mea cu totul.
I-a mărturisit că îi propusese Ellianiei să o dezlege de făgăduiala pe care şi-o
făcuseră unul altuia. Asta după ce ajunseseră aproape să se certe. Ea nu înţelegea
de ce, dacă se căsătoreau, nu putea rămâne narcesca Tribului Narvalului, cu
Dutiful venind la ea şi plecând pentru a se reîntoarce iarăşi şi iarăşi, aşa cum
făceau toţi ceilalţi soţi şi amanţi. Prin mine, Dutiful i-a dezvăluit mamei sale că o
rănise adânc pe Elliania, spunând că nu putea renunţa la tron ca să fie bărbatul
ei.
De ce nu? m-a întrebat. Nu exact asta îi cer eu ei, adică să-şi abandoneze casa,
familia şi titlul ca să-mi fie mie soţie într-un loc straniu şi, mai mult decât atât,
să-şi jefuiască tribul de copiii ei, care ar trebui în mod firesc să-i aparţină? E
complicat, mamă. Mă face să privesc totul într-o altă lumină. Chiar şi acum,
gândindu-mă la asta, mă întreb dacă totul e corect.
— Dar aici o să fie regină! Nu-şi dau seama câtă onoare şi câtă putere oferă titlul
ăsta?
După ce i-am transmis fiului ei mesajul, am simţit regretul din răspunsul lui.
N-o să mai facă parte din Tribul Narvalului. La început, când mama ei n-a vrut
s-o lase să plece, Elliania s-a înfuriat. A ameninţat că părăseşte tribul fără
acordul mamei ei. A fost oribil. Peottre a trecut de partea ei, dar aproape toate
femeile din trib i-au fost împotrivă. Mama ei a spus că, dacă pleacă, înseamnă
că-i părăseşte ca să devină o… ei, au un cuvânt pentru asta. E dezonorant
pentru o femeie. Aşa sunt numite cele răpite din tribul lor ca să le fie date
străinilor. Multe dintre legile lor, printre care şi ale ospitalităţii, spun că familia
trebuie să rămână întotdeauna pe primul loc. Aşa că, pentru ei, e vorba de o
insultă gravă.
Am trimis către prinţ îngrijorarea lui Kettricken.
Dar acum. S-a rezolvat? îşi părăseşte poporul cu onoarea neştirbită?
Cred că da. Şi mama ei, şi Mama cea Mare au fost de acord. Totuşi, ştii că poţi
spune ceva în cuvinte fără să-l simţi în inima ta. Exact aşa cum îi tolerează o
parte dintre nobilii noştri pe cei cu Sânge Străvechi. Respectă litera legii, dar în
realitate nu simt că trebuie să se poarte corect cu ei.
Înţeleg foarte bine ce vrei să spui. Cât ai lipsit, aici am trecut prin vremuri grele,
Dutiful. Eu, una, am făcut tot ce mi-a stat în puteri, dar aştept cu nerăbdare
întoarcerea lui Web. A fost o vărsare de sânge cumplită şi mulţi nobili de rang
mai mic bombăne, susţinând că e aşa cum au spus ei, că înzestraţii cu Har nu
sunt cu nimic mai buni decât animalele cu care se întovărăşesc şi că, nemaifiind
stăviliţi de ameninţarea unei pedepse, se măcelăresc între ei cu încântare. Zelul
cu care i-au nimicit cei cu Sânge Străvechi pe Pestriţi mai degrabă a stricat
reputaţia înzestraţilor cu Har în loc să le-o spele.
Şi aşa a continuat discuţia lor, trecând de la una la alta. După o vreme, a fost
aproape ca şi cum ar fi uitat că eram şi eu acolo. Am răguşit repetându-i reginei
tot ce a vrut Dutiful să-i spună. M-am simţit uşurat fiindcă nici Chade, nici
Nettle nu luau parte la conversaţie. I-a dezvăluit lui Kettricken toate îndoielile lui
şi toate micile şi dulcile izbânzi de care avusese parte curtându-şi mireasa. Ei îi
plăcea o anumită nuanţă de verde, iar prinţul s-a străduit din răsputeri să o
descrie, fiindcă spera că s-ar fi putut regăsi în odăile pregătite pentru ea la
Buckkeep. Avea multe plângeri mărunte legate de soluţiile găsite de Chade la
ultimele negocieri şi ar fi vrut să-şi ţină regina sfetnicul în frâu şi în multe alte
privinţe. Aici, ea şi Dutiful n-au căzut întru totul de acord şi mi-a fost din nou
foarte greu să le slujesc doar drept legătură, fără să-mi spun propriile păreri.
Şi, pe măsură ce se foloseau de magia mea în interesul tronului Farseer, am
început să devin, încetul cu încetul, tot mai conştient de existenţa torentului
Meşteşugului. Mă atrăgea altfel decât mi se mai întâmplase. Nu era ispititorul
impuls, bine-cunoscut mie, de a plonja ca să mă pierd în curgerea lui spre mă
pierde în ea pentru totdeauna; semăna, în schimb, cu muzica încântătoare care
răzbate dintr-o altă încăpere, abătându-ţi gândurile de la ceea ce faci, până ce
ajungi să te laşi pe deplin absorbit de ea. La început venea de departe, aidoma
vuietului unei cascade în timp ce pluteşti pe partea lină a cursului unei ape. Mă
atrăgea, dar nu cu mare putere. Aveam impresia că o ignor. Cuvintele trimise de
Dutiful către Kettricken şi răspunsurile ei se scurgeau prin mine şi abia dacă
dădeam atenţie vorbelor pe care le rosteam sau gândurilor pe care le trimiteam
către Dutiful.
Începeam să am senzaţia că însăşi albia Meşteşugului trecea prin mine, că eu
eram fluviul său, şi m-am dezmeticit cu o tresărire abia când regina s-a aplecat
spre mine şi m-a zgâlţâit cu putere.
— Fitz! a strigat ea.
Fitz! am transmis eu, îndatoritor, către Dutiful.
Apoi:
Trezeşte-l cumva, nu contează cum. Aruncă-i apă în faţă, ciupeşte-l. Mă tem că,
dacă mă retrag acum, se duce la fund cu totul.
Şi, chiar în timp ce repetam pentru ea cuvintele prinţului, regina şi-a luat cana şi
mi-a azvârlit pe faţă ceaiul care se răcise. Am împroşcat lichidul care-mi
ajunsese în gură, am tuşit şi am redevenit pe deplin conştient de ceea ce mă
înconjura.
— Îmi cer scuze, am spus ştergându-mi faţa cu mâneca. Nu mi s-a mai întâmplat
până acum. Cel puţin nu în felul ăsta.
Regina mi-a întins o batistă.
— Am avut şi cu Nettle câteva mici probleme asemănătoare. E unul dintre
motivele pentru care Chade voia să te întorci cât mai repede acasă.
— Mi-a dat de înţeles câte ceva. Păcat că n-a făcut-o mai clar. Aş fi găsit o cale
ca să mă-ntorc mai curând.
— Nettle va trebui să primească lecţii de Meşteşug, Fitz. Ar trebui să le înceapă
cât mai curând. De fapt, ar fi trebuit să le înceapă cu mult timp în urmă.
— Acum ştiu că ai dreptate, am recunoscut cu umilinţă. O grămadă de lucruri ar
fi trebuit să-nceapă cu mult timp în urmă. Dar am ajuns acasă şi o să mă ocup de
toate cât de curând.
— Ce-ar fi să-ncepi chiar în clipa asta? m-a întrebat Kettricken cu voce egală.
Pot să-mi chem camerista şi s-o trimit după Nettle. Ai putea face cunoştinţă cu
ea chiar acum.
M-a străbătut un val de groază.
— Nu încă!
Apoi m-am corectat:
— Nu când arăt aşa, doamna mea, te rog! Lasă-mă să mă spăl şi să mă
bărbieresc. Şi să mă odihnesc. Am tras aer în piept. Şi să mănânc ceva, am
adăugat încercând s-o fac fără să sune a reproş.
— Oh, Fitz, îmi pare rău! Mi-am lăsat propriile nevoi şi dorinţe să le alunge cu
brutalitate pe ale tale. O dovadă de egoism. Îmi cer iertare.
— Nu, ai făcut ceea ce era neapărat necesar, am liniştit-o. Să-l caut din nou pe
Dutiful? am întrebat apoi. Sau pe Chade? Ştiu că trebuie să mai afli multe altele.
— Nu acum. Cred că e bine să nu te mai foloseşti de Meşteşug un timp.
Am dat din cap. Rămas singur în mintea mea, o simţeam aproape goală, mi se
părea că nu mai sunt în stare să pun cap la cap un gând de-al meu. Pesemne că se
vedea, căci Kettricken s-a aplecat şi şi-a pus mâna peste a mea.
— Puţin rachiu, lord Fitzchivalry?
— Te rog, am răspuns, şi regina mea s-a ridicat ca s-aducă băutură pentru
amândoi.
Cândva, mai târziu, am deschis brusc ochii. Fusesem înfăşurat într-un şal şi
bărbia mi se odihnea pe piept. Rachiul aştepta în faţa mea. Tăcută, Kettricken îşi
privea mâinile sprijinite pe masă. Ştiam că meditează şi n-am vrut s-o tulbur.
Dar, imediat ce am deschis ochii, a părut să-şi dea seama că sunt treaz. S-a uitat
la mine cu un zâmbet obosit.
— Regina mea, îmi cer umil iertare.
— N-ai mai avut de mult timp să te odihneşti, şi-a înăbuşit ea însăşi un căscat.
Am trimis să mi se aducă micul dejun şi i-am spus cameristei mele că sunt
moartă de foame. O să vrea să facă ordine aici înainte de aşterne masa. Ascunde-
te până când bat în perete.
Aşa că mi-am petrecut un timp aşezat pe trepte în întuneric, dincolo de uşa
secretă. Am închis ochii, dar n-am mai adormit. Însă nu problemele celor Şase
Ducate îmi împovărau gândurile. În privinţa lor, eram o simplă unealtă. Aveam
să mănânc împreună cu regina, să merg la baia de abur şi să mă bărbieresc, să
dorm puţin şi apoi să mă furişez cumva afară din castel ca să ajung la Pietrele
Mărturiei. Însă m-am hotărât să dau mai înainte o raită prin cămară, după brânză,
fructe şi vin pentru Bufon şi pentru Omul Negru. Poate i-ar fi încântat şi nişte
pâine proaspătă. Am zâmbit în sinea mea, gândindu-mă cât de bine-venită o să li
se pară o schimbare a meniului lor de zi cu zi. Poate că Bufonul îşi revenise deja
într-o măsură suficientă ca să poată călători. Dacă ar fi fost aşa, i-aş fi adus pe
amândoi la Buckkeep, unde nu m-aş fi îndoit că Bufonul e în siguranţă. Apoi aş
fi fost în sfârşit liber, liber să mă duc la Molly, să astup ruptura căscată între noi
vreme de atâţia ani.
Am auzit-o pe regină bătând în perete.
Profitase de scurtul răgaz ca să-şi netezească părul şi să-şi pună altă rochie. Pe
masa scundă fusese adus micul dejun, pe care mulţi l-ar fi considerat bogat. Din
ceainicul cu flori se înălţau aburi şi am simţit miros de pâine caldă şi de unt topit
peste terciul fierbinte, aşezat lângă un castron plin cu smântână groasă, gălbuie.
— Vino să mănânci, m-a invitat ea. Şi, dacă mai ai putere să vorbeşti,
povesteşte-mi prin ce aţi trecut şi cum aţi izbutit, tu şi Thick, să vă întoarceţi atât
de repede.
Mi-am dat seama cât de deplină era încrederea reginei în mine. Din mesajele
transmise prin Nettle lipsiseră multe, ca să poată fi păstrate secretele lui Chade.
Doar câteva indicii subtile îi dăduseră lui Kettricken de înţeles că trebuia să
aştepte întoarcerea mea, dar ea fusese întru totul convinsă că o să vin. Aşa că, în
timp ce mâncam, am ajuns să continui istorisirea aventurilor noastre. Ea avusese
întotdeauna răbdare să-şi plece urechea la spusele altora şi, de-a lungul anilor,
îmi fusese confidentă de mai multe ori. Poate de aceea m-am trezit dezvăluindu-i
adevărul într-o mult mai mare măsură decât oricui altcuiva. I-am povestit cum
căutasem trupul Bufonului prin oraşul de gheaţă şi, când a aflat unde şi cum îl
găsisem, lacrimile i-au curs nestingherite pe obraji. Ochii luminoşi i s-au aprins
de uimire când i-am spus cum ne reîntorsesem în piaţa părăsită. Ei şi numai ei i-
am povestit cum mă aventuraserăm pe teritoriul morţii. Şi tot numai ei i-am
povestit de-a fir a păr despre vizita pe care le-o făcuserăm dragonilor şi despre
refacerea coroanei cu cocoşi.
M-a întrerupt doar o dată, imediat ce i-am povestit cum îl curăţasem pe Verity-
dragonul de praf şi de frunze uscate. Şi-a întins brusc braţul peste masă şi mi-a
strâns mâna în palma ei rece.
— Dacă m-ai ţine de mână, m-ai putea duce, prin aceşti stâlpi, până la el? Măcar
o singură dată? Ştiu, ştiu că el n-o să fie acolo pentru mine. Totuşi, dacă aş putea
măcar atinge piatra care îl ţine captiv… Oh, Fitz, n-ai idee ce ar însemna pentru
mine!
— Să duci pe cineva care nu stăpâneşte Meşteşugul printr-un stâlp. Nu ştiu care
ar putea fi întregul preţ plătit de mintea ta pentru asta. Ar putea fi foarte greu şi
foarte primejdios, regina mea.
Nu mă trăgea inima să risc, iar s-o dezamăgesc îmi doream cu atât mai puţin.
— Şi Dutiful, a continuat ea, de parcă nu mi-ar fi auzit avertismentul. Dutiful ar
trebui să stea, măcar o singură dată, lângă dragonul tatălui său. Astfel, ce a făcut
Verity o să i se pară cu adevărat un sacrificiu şi şi-ar putea percepe propriul
sacrificiu drept unul mult mai uşor.
— Sacrificiul lui Dutiful?
— N-ai auzit ceea ce n-a putut să spună? Ca bărbat, ar putea să rămână acolo, cu
Elliania, să-i fie un soţ primit cu braţele deschise de familia ei. Dar, ca prinţ, nu
poate. Nu e un sacrificiu mărunt, Fitzchivalry. Elliania o să-l urmeze aici, e
adevărat. Dar între ei o să existe întotdeauna un mic zid. Ai aflat pe pielea ta cât
de dureros poate fi când o dezamăgeşti pe femeia pe care o iubeşti fiindcă
trebuie să-ţi faci datoria faţă de poporul tău.
M-am pomenit vorbind fără să mă întreb câtă raţiune era în vorbele mele.
— Acum o să mă-ntorc la ea. Sacrificiul ăsta s-a încheiat. Burrich nu mai e, nu
mai stă între noi. O să mi-o iau înapoi pe Molly.
S-a lăsat imediat tăcerea şi mi-am dat seama că o şocasem. Pe urmă mi-a spus,
cu blândeţe:
— Mă bucur că ai luat în sfârşit hotărârea asta. Şi îţi vorbesc ca femeie şi ca
prietenă. Nu te duce la Molly prea curând. Aşteaptă să i se întoarcă mai întâi fiul
acasă. Lasă-i familia să-şi vindece rana cumplită. Şi du-te pe urmă la ea fiind tu
însuţi, nu un bărbat venit să-i ia locul lui Burrich.
Mi-am dat seama cât de înţelept era sfatul ei imediat ce l-am auzit. Dar inima
mea urla, cerându-mi să fug cât mai curând la Molly, să încep cât mai curând să
ofer ceva în locul anilor pierduţi pentru noi. Îmi doream să-i alin durerea. Mi-am
lăsat fruntea în jos, înţelegând cât de egoist îmi era impulsul. Oricât de greu mi-
ar fi fost să stau deoparte şi să aştept, asta trebuia să fac, pentru binele fiilor lui
Burrich.
— La fel stau lucrurile şi cu Nettle, a continuat ea necruţătoare. O să-şi dea
curând seama că s-a schimbat ceva, fiindcă n-o chem ca să-i trimită lui Dutiful
mesajele mele. Dar, dacă vrei să mă asculţi, nu da buzna peste ea. Şi, mai presus
de orice, nu încerca să-i iei locul tatălui ei. Pentru că asta i-a fost Burrich, Fitz, şi
nu din vina ta. Şi asta îi va fi întotdeauna. Va trebui să-ţi găseşti un alt rol în
viaţa fiicei tale şi să te mulţumeşti cu el.
Suna dureros pentru mine, şi era cu atât mai dureros să recunosc că regina avea
dreptate.
— Ştiu, am oftat. O s-o învăţ Meşteşugul. Timpul astfel petrecut va fi cel
împărţit de mine cu ea.
Mi-am continuat istorisirea şi, când am ajuns la sfârşit, ceainicul se golise. Mi-a
fost oarecum ruşine când am văzut că dădusem gata şi toată mâncarea. Bănuiam
că, de fapt, Kettricken mâncase o foarte mică parte. Am strâns din ochii care mă
usturau de parcă aş fi avut nisip sub pleoape şi am izbutit să-mi înăbuş un căscat
imens. Regina mi-a zâmbit obosită.
— Du-te la culcare, Fitz.
— Mulţumesc. Asta o să fac. Dacă ai putea să vorbeşti cu noul ucenic al lui
Chade, mi-ar fi de mare ajutor, am adăugat, fiind conştient că n-ar fi trebuit să
cunosc identitatea persoanei despre care vorbeam. A treia magazie de pe
coridorul dinspre răsărit e locul unde lăsa el ceea ce trebuia să-i aducă Thick în
odaia din turn. Pe Bufon vreau să-l aduc înapoi, la Buckkeep, imediat ce-o să
poată călători. Şi cred că odaia aia din turn ar putea fi cel mai potrivit loc pentru
el până când n-o să mai poată fi recunoscut drept Lordul Auriu. De refacerea
proviziilor s-ar putea ocupa ucenica lui Chade, dacă…
Şi mi-am muşcat limba, ştiind că mă dădusem de gol, dezvăluind că ştiam ceea
ce n-ar fi trebuit.
Regina Kettricken m-a privit cu un zâmbet îngăduitor.
— O să-i cer lui lady Rosemary să aibă în vedere tot ce e necesar. Dar dacă o să
am nevoie de tine?
Am stat o clipă pe gânduri, apoi rezolvarea evidentă mi-a sărit în ochi.
— Îi ceri lui Nettle să între în legătură cu Thick.
A clătinat din cap.
— Am de gând s-o trimit pe Nettle o vreme la familia ei. Acolo au nevoie de ea.
Nu e drept să fie despărţiţi în asemenea momente.
Am încuviinţat cu un gest al capului.
— Thick rămâne aici. Ai putea să-l păstrezi lângă tine. Asta o să-l ţină ocupat şi
o să-l împiedice să spună prea multe poveşti despre calea pe care s-a întors
acasă.
A dat din cap cu gravitate. Am răspuns cu o plecăciune, simţindu-mă brusc
înfiorător de obosit.
— Du-te, Fitz, şi ia mulţumirile mele cu tine. Oh!
Sunetul ascuţit cu care şi-a tras răsuflarea m-a pus în gardă.
— Ce e?
— O aşteptăm pe lady Patience. Mi-a trimis vorbă c-o să mă viziteze prin acelaşi
mesager care mi-a dat de ştire că vrea să-i cedeze Withywoods lui lady Nettle.
M-a prevenit şi că vrea să-mi „ceară părerea în privinţa unor probleme serioase
legate de anumite moşteniri de care e timpul să ne îngrijim”.
N-avea rost să nu le spunem lucrurilor pe nume.
— Ştie că Nettle e fiica mea, sunt sigur. Eda s-o ajute pe biata copilă dacă
Patience s-a hotărât să se ocupe de educaţia ei.
Am zâmbit cu tristeţe, amintindu-mi de lecţiile primite de la soţia lui Chivalry.
Regina a dat din cap. Apoi m-a întrebat, cu seriozitate:
— Cum e zicala? Ţi s-au întors toţi puii de găină la culcare pe stinghie?
— Cred că da. Dar, regina mea, oricât ar părea de ciudat, pentru mine sunt bine-
veniţi.
— Mă bucur să te-aud spunând asta.
Apoi, cu un semn al capului, mi-a dat de înţeles că puteam să plec la culcare.
Am părăsit încăperea şi drumul de întoarcere în turnul lui Chade mi s-a părut
nesfârşit. Odată ce am ajuns, m-am întins pe pat. Am închis ochii şi am încercat
să dorm, dar curentul Meşteşugului mi s-a părut dintr-odată foarte aproape. Poate
din pricină că mă folosisem atât de mult de el în dimineaţa aceea. Am deschis
ochii şi am devenit conştient de propriul meu miros. Am oftat şi mi-am spus că o
baie înainte de culcare nu era o idee rea.
Am străbătut încă o dată imensul castel vechi, ocolind sala gărzilor şi
inevitabilele rafale de întrebări. La acea oră a zilei, baia de aburi era aproape
pustie. Înăuntru nu erau decât doi oşteni din gardă care nu mă cunoşteau, aşa că,
deşi m-au salutat cu destulă prietenie, nu m-au întrebat nimic. Asta m-a făcut să
mă simt tot atât de uşurat ca descotorosirea de favoriţii de pe obraji. M-am frecat
cât mai bine cu putinţă, apoi, simţindu-mă de parcă aş fi fost purificat prin
opărire, am ieşit curat şi gata să mă abandonez în braţele somnului.
Nettle mă aştepta în faţa băii de aburi.
Capitolul 33
FAMILIA
Aşa ca va trebui să vin la Buckkeep, călătorind prin arşiţa verii, fiindcă nu cutez
să-i încredinţez unui mesager nici veştile, nici obiectele pe care le aduc. Bătrâna
mea Lacey ţine să mă însoţească, deşi în ultima vreme are răsuflarea slabă. De
aceea te rog, pentru binele ei, să ne găseşti nişte odăi până la care nu trebuie
urcate prea multe trepte.
Îţi cer şi o audienţă între patru ochi, fiindcă a sosit timpul să-ţi dezvălui un
secret pe care l-am ascuns mulţi ani. Nefiind proastă, cred că ai ghicit deja o
parte din el, dar aş vrea totuşi să stăm de vorbă pe îndelete despre ceea ce e de
preferat să facem pentru binele tinerei femei la care mă refer.
Scrisoare de la LADY PATIENCE
pentru regina Kettricken

Am recunoscut-o imediat după părul scurt. Dar asemănarea ei cu înfăţişarea din
vise se oprea aici. Purta o rochie de călătorie verde, croită pentru mersul călare,
şi o mantie de un cafeniu practic, dintr-un material ţesut în casă. Era cu siguranţă
convinsă că-i seamănă mamei sale, fiindcă aşa îmi apăruse în vise. Mie îmi
aducea aminte mai degrabă de tatăl lui Molly, dar nu-i lipseau o parte din
trăsăturile stirpei Farseer. Cu o privire Farseer m-a ţintuit când am apărut,
distrugându-mi speranţa că aş fi putut trece pe lângă ea fără să mă recunoască.
M-am oprit imediat locului.
Am înlemnit şi am aşteptat, mut, ceea ce avea să urmeze. Ea a continuat să mă
privească drept în ochi. Peste câteva clipe, m-a întrebat cu glas scăzut:
— Crezi că dacă stai perfect nemişcat nu te pot vedea, Umbră de lup?
Am zâmbit prosteşte. Avea vocea gravă, mai joasă decât te-ai fi aşteptat să fie a
unei fete, exact cum fusese a lui Molly la vârsta ei.
— Păi… nu, sigur că nu. Ştiu că mă poţi vedea. Dar… cum m-ai recunoscut?
Nettle a făcut doi paşi către mine. M-am uitat în jur, apoi m-am îndepărtat de
baia de aburi, fiind conştient că o tânără nobilă de la curtea din Buckkeep
surprinsă pe când se plimba agale sporovăind cu un soldat bătrân din gardă putea
deveni subiect de bârfă. Nettle m-a urmat fără să pună întrebări şi am condus-o
către o bancă izolată din Grădina Femeilor.
— Oh, a fost foarte simplu. Ai făgăduit c-o să mi te înfăţişezi, nu-i aşa? Ştiam că
te întorci. Azi-noapte, când am stat de vorbă, Dutiful a spus că în curând o să fiu
scutită, pentru un timp, de această îndatorire. Prin urmare, când m-a chemat
regina şi mi-a spus că mă pot duce pentru câteva zile acasă, să alin durerea
mamei, am ştiut ce înseamnă asta. Că eşti aici. M-am întâlnit cu Thick, care
mergea la regină când eu tocmai plecasem de acolo, a adăugat cu un zâmbet de
sinceră încântare. L-am recunoscut după muzica lui, ca şi după nume. Şi el m-a
recunoscut, dintr-o singură privire. Şi cum m-a îmbrăţişat! Lady Sydel a fost de-
a dreptul şocată, dar o să-şi revină. L-am întrebat pe Thick unde e tovarăşul lui
de drum. A închis ochii pentru o clipă, apoi a răspuns: „La baia de aburi.” Aşa că
am venit să te-aştept aici.
Mi-am dorit să-mi fi dat Thick de veste.
— Şi m-ai recunoscut când m-ai zărit?
Mi-a răspuns după un hâm scurt.
— Ţi-am recunoscut descurajarea când ai constatat că te-am găsit. De-aici n-a
mai ieşit niciun bărbat care să caşte gura aşa la mine.
M-a privit pieziş, încântată de sine însăşi, dar ochii îi azvârleau scântei mărunte.
M-am întrebat dacă ai mei arătau la fel când eram furios. Vocea îi suna calm şi
nu spunea nimic nelalocul lui, exact cum făcea Molly uneori, când mânia
începea să-i dea în clocot. După câteva clipe de gândire, am tras concluzia că
Nettle avea tot dreptul să fie furioasă pe mine. Îi făgăduisem că-i dau de ştire
când mă întorc. Şi avusesem intenţia să-mi nesocotesc promisiunea.
— Ei bine, m-ai găsit, am zis fără convingere şi am ştiut imediat că era cea mai
nepotrivită dintre toate replicile pe care le-aş fi putut rosti.
— Nu mulţumită ţie!
S-a aşezat cu hotărâre pe bancă. Eu am rămas în picioare, foarte conştient de
aparenta diferenţă de rang dintre noi. Nettle a fost nevoită să-şi înalţe privirea
spre mine, dar n-a lăsat impresia asta când m-a întrebat:
— Care ţi-e numele, domnule?
Şi m-am văzut silit să i-l spun pe cel sub care eram cunoscut când purtam
uniforma albastră a Gărzii din Buckkeep.
— Tom Badgerlock, doamna mea. Din Garda Prinţului.
A căpătat brusc înfăţişarea unei pisici care s-a văzut cu şoarecele în gheare.
— Se potriveşte de minune! Regina mi-a spus că pot lua un oştean din gardă ca
escortă pe drumul către casă. Te prefer pe tine.
Cuvintele ei erau o provocare.
— Nu sunt liber să plec, doamna mea.
Suna a scuză, şi m-am grăbit să adaug:
— Trebuie să-ţi preiau îndatoririle, după cum ai ghicit. Lordul Chade, prinţul
Dutiful şi buna noastră regină trebuie să poată intra în legătură cu ajutorul meu.
— Sunt sigură că pentru asta se pot folosi de Thick.
— Magia lui e puternică, dar Thick are limitele sale, doamna mea.
— Doamna mea! a bombănit cu dispreţ. Şi eu ce formulă de adresare ar trebui s-
aleg? Lord Lup? a clătinat din cap, exasperată. Ştiu că-mi spui adevărul. Am
ghinion. Umerii i s-au gârbovit brusc, şi tinereţea şi durerea ei au devenit brusc
mai vizibile. N-am pentru mama şi fraţii mei o poveste uşor de istorisit. Dar au
dreptul să ştie cum a murit tata. Şi că Swift nu l-a abandonat.
Cu gândul în altă parte, şi-a trecut mâinile prin părul scurt până când a izbutit să
şi-l zbârlească, înălţându-i în turle şi piscuri. Această magie a Meşteşugului îmi e
o povară greu de purtat. M-a smuls de-acasă şi mă ţine aici când mama are mai
multă nevoie de mine decât oricând. De ce, dintre toţi oamenii, m-ai ales tocmai
pe mine ca să-mi dai magia asta? m-a întrebat întorcându-se ca să mă
învinovăţească din priviri.
Am rămas cu gura căscată.
— N-am făcut aşa ceva. Nu te-am ales eu. Ai avut magia, te-ai născut cu ea. Şi,
dintr-un motiv oarecare, ne leagă unul de altul. Vreme îndelungată nici măcar n-
am ştiut că erai acolo urmărindu-mi viaţa.
— În anumite momente, asta chiar era evident, a recunoscut ea.
Înainte de a avea timp să mă întreb ce îi dezvăluisem despre mine fără să fi vrut,
a adăugat:
— Şi acum o am, ca pe un soi de boală, şi înseamnă c-o să rămân pentru
totdeauna în slujba reginei. Şi a regelui Dutiful, când îi va urma la tron. Nu cred
că-ţi poţi imagina ce împovărător poate fi pentru mine.
— Am o vagă idee, am răspuns cu voce scăzută.
Pe urmă, fiindcă stătea neclintită în faţa mea, am întrebat-o:
— N-ar trebui să fii pe drum? întotdeauna cel mai bine e să călătoreşti pe
lumină.
— Abia ne-am întâlnit, şi eşti deja atât de nerăbdător să ne despărţim! Şi-a
coborât privirea în pământ.
Brusc, a devenit acea Nettle din vise când a spus, clătinând din cap:
— Mi-am imaginat prima noastră întâlnire cu totul altfel. Am crezut c-o să fii
încântat să mă vezi, c-o să râdem şi o să fim prieteni. Cu mult timp în urmă, când
am început să vă visez, pe tine şi pe lup, îmi imaginam că o să ne întâlnim într-o
zi în realitate, a tuşit uşor şi a recunoscut cu sfială. Îmi imaginam că ai vârsta
mea, că eşti chipeş, aşa, ca un lup, şi c-o să mă găseşti frumoasă. Era o prostie,
nu?
— Îmi pare rău că te-am dezamăgit, am spus cu prudenţă. Şi, oricum, cu
siguranţă te găsesc frumoasă.
Mi-a aruncat o privire care sugera că astfel de complimente din partea unui
oştean trecut de prima tinereţe o pun într-o situaţie stânjenitoare. Iluziile ei în
ceea ce mă privea erau o barieră la care nu mă aşteptasem. M-am apropiat şi m-
am ghemuit lângă ea, ca s-o pot privi în ochi.
— Oare n-am putea s-o luăm de la început? am spus întinzându-i mâna. Numele
meu e Umbră de lup. Şi, Nettle, nici nu-ţi poţi imagina de câţi ani îmi doresc să
te cunosc.
Mi s-a pus un nod în gât pe neaşteptate. Am sperat că n-o să mi se umple ochii
de lacrimi. Fiica mea a şovăit, apoi şi-a pus mâna într-a mea. Era subţire, aşa
cum e firesc pentru o doamnă nobilă, dar arsă de soare şi cu bătături pe care i le
simţeam în palma lipită de a mea. Atingerea ne-a întărit legătura prin Meşteşug
şi a fost ca şi cum mi-ar fi strâns inima, nu degetele, între ale ei. Chiar dacă aş fi
vrut să ascund ceea ce simţeam pentru ea, n-aş fi putut. Şi cred că asta a făcut o
breşă într-un soi de zid pe care şi-l înălţase.
Mi-a privit chipul, aflat acum la înălţimea feţei ei. Ni s-au întâlnit ochii, iar buza
ei de jos a început brusc să tremure, ca a unui copil.
— Tăticul meu e mort! a bâiguit. Tăticul meu e mort, iar eu nu ştiu ce să fac!
Cum ne putem descurca de aici înainte? Chivalry încă nu e decât un copil, iar
mama nu ştie nimic despre cai! Deja zice că vrea să-i vândă pe toţi şi să se mute
în oraş, fiindcă nu poate rămâne într-un loc unde totul strigă că tata nu mai e!
vocea i s-a stins sugrumată. Totul o să se ducă de râpă, a icnit. Eu o să mă duc de
râpă! Nu pot fi atât de puternică, nu atât cât se aşteaptă toată lumea să fiu. Dar
trebuie. Şi-a îndreptat spatele şi s-a uitat la mine. Trebuie să fiu puternică, a
repetat, ca şi cum astfel oasele i s-ar fi putut preschimba în fier.
Şi a părut să meargă. N-avea lacrimi în ochi. Căpătase curajul disperării. Am
luat-o în braţe. Pentru prima oară în viaţa ei şi a mea, îmi strângeam fiica la
piept. Părul ei scurt stătea zbârlit sub bărbia mea şi singurul lucru la care mă
puteam gândi era cât de mult o iubesc. M-am deschis către ea, mi-am lăsat
gândul să se scurgă în ea. Am simţit că o şocau, deopotrivă, profunzimea
sentimentului meu şi o astfel de îmbrăţişare primită de la cineva mai degrabă
străin. Am încercat să-i explic.
— O să am grijă de voi. O să am grijă de voi toţi. Am făgăduit… i-am făgăduit
tatălui tău că o voi face, că voi avea grijă de tine şi de fraţii tăi mai mici. Şi aşa
va fi.
— Nu cred c-o să poţi, a răspuns. Nu aşa cum izbutea el. Sunt convinsă c-o să
încerci. Dar în lumea asta nu mai există nimeni ca tăticul meu. Nimeni, a
adăugat străduindu-se să-şi îndulcească spusele.
M-a lăsat s-o mai ţin o clipă în braţe. Apoi s-a desprins cu delicateţe.
— Calul meu e probabil înşeuat şi aşteaptă, a zis cu tristeţe. Probabil că e acolo
şi oşteanul din gardă trimis de regină. A respirat adânc, şi-a ţinut răsuflarea, apoi
a lăsat aerul să iasă încetul cu încetul. Trebuie să plec. Acasă sunt multe de făcut.
Fără tata, mama nu se poate descurca la fel de bine cu copiii. E nevoie de mine.
Şi-a găsit batista şi şi-a tamponat ochii, deşi nu vărsase nicio lacrimă.
— Da. Sunt sigur că este, am şovăit. Am un mesaj de la tatăl tău. Poate c-o să ţi
se pară bizar sau fără însemnătate, dar pentru el avea importanţă.
Mi-a adresat o privire întrebătoare.
— Când o să între Malta în călduri, s-o împerecheaţi cu Rudy.
Nettle şi-a dus o mână la gură şi a râs scurt, sugrumat. A vorbit după ce şi-a
recăpătat răsuflarea.
— De când e iapa la noi, el şi Chivalry s-au tot sfădit din pricina asta. O să-i
spun, s-a îndepărtat doi paşi. O să-i spun.
Apoi s-a răsucit pe călcâie, învârtejindu-şi fusta, şi a plecat.
Am rămas o clipă nemişcat, simţindu-mă jefuit. Pe urmă un zâmbet trist mi-a
cuprins faţa. M-am aşezat pe bancă şi mi-am plimbat privirea prin Grădina
Femeilor. Era vară şi miresmele bogate ale ierburilor şi florilor umpleau aerul,
dar parfumul părului fiicei mele îmi rămăsese în nări, şi l-am savurat. M-am uitat
pe deasupra unei tufe de liliac şi am căzut pe gânduri, cu privirea pierdută în
zare. Avea să fie nevoie de mai mult timp decât crezusem ca să ajung să-mi
cunosc fiica. Şi poate n-avea să fie niciodată momentul potrivit să-i spun că-i
sunt tată. Dar era o informaţie care nu mi se mai părea atât de importantă ca
odinioară. În schimb, conta mult mai mult să pot intra în vieţile lor fără să
provoc nici suferinţă, nici discordie. N-avea să fie uşor. Dar aveam s-o fac.
Cumva.
Probabil că am adormit. Când m-am trezit, după-amiaza era pe sfârşite. În prima
clipă nu mi-am putut aduce aminte unde eram, ştiam doar că sunt fericit. Aveam
foarte rar parte de o asemenea senzaţie, aşa că am rămas întins acolo uitându-mă
la cerul albastru printre frunze verzi. Pe urmă am simţit că-mi înţepenise spatele
după somnul pe banca de piatră şi, în clipa următoare, mi-am amintit că în ziua
aia trebuia să mă întorc la Bufon, cu mâncare şi vin. Ei, pentru asta nu era prea
târziu, mi-am spus. M-am ridicat, m-am întins şi mi-am rotit umerii şi capul
destinzându-mă.
Drumul către bucătărie trecea prin grădina cu ierburi de leac. Eram în luna când
levănţica, mărarul şi chimenul dulce se lungesc cel mai mult, iar în anul acela
păreau să fi crescut mai înalte decât de obicei. Am auzit o femeie spunându-i
alteia cu voce gâlcevitoare:
— Ia te uită în ce hal au lăsat grădina! E o ruşine. Smulge buruiana aia, dacă
ajungi la ea.
Pe urmă, chiar înainte de a mă apropia destul ca să le şi văd, am recunoscut
vocea lui Lacey, care tocmai spunea:
— Nu cred că e o buruiană, suflete. Cred că e o gălben… Ei, indiferent ce-o fi
fost, e prea târziu acum, ai smuls-o cu rădăcini cu tot. Dă-mi-o, o s-o arunc în
tufişuri, unde n-o s-o găsească nimeni.
Şi apoi le-am văzut, erau cele două bătrâne dragi mie. Patience într-o rochie de
vară care probabil că nu mai văzuse lumina zilei de când era tatăl meu prinţ
moştenitor. Lacey purta, ca de obicei, o rochie simplă, de slujitoare. Patience îşi
ţinea într-o mână pantofii, iar în cealaltă avea gălbeneaua ruptă. Şi-a îndreptat
spre mine privirea mioapă. Probabil că n-a desluşit nimic mai mult decât
albastrul uniformei în timp ce mi-a vorbit cu glas aspru:
— Ei bine, nu-şi avea locul aici. Mi-a fluturat în faţa nasului floarea vinovată. O
plantă care creşte acolo unde nu trebuie e ceea ce numim buruiană, tinere, aşa că
n-ai de ce să te holbezi la mine. Mama ta nu te-a învăţat bunele maniere?
— Oh, sacră Eda-a-Câmpiilor! a exclamat cealaltă femeie.
M-am gândit că încă mai aveam timp să mă retrag, însă Lacey, impasibila şi
masiva Lacey, s-a răsucit încet şi a căzut, leşinată, peste levănţică.
— Ce faci, draga mea? Ai pierdut ceva? a strigat Patience, cu ochii la ea.
Pe urmă, când şi-a dat seama că era căzută pe spate şi nu mişca, s-a întors spre
mine, ultragiată:
— Uite ce-ai făcut! Ai speriat-o de moarte pe biata bătrână. Da, chiar aşa! Ei, nu
sta cu mâinile în sân, neghiobule! Ridic-o din levănţică până când n-o striveşte
de tot!
— Da, doamna mea, am spus şi m-am aplecat şi am ridicat-o pe Lacey.
Fusese întotdeauna o femeie voinică, şi vârsta n-o împuţinase. Am izbutit totuşi
s-o salt în braţe şi chiar s-o duc într-un loc umbros înainte de a o culca pe iarbă.
Patience ne-a urmat clătinând din cap şi bombănind, nemulţumită de
neîndemânarea mea.
— A început acum să leşine cât ai clipi! Biata mea bătrânică. Te simţi mai bine?
S-a lăsat în jos lângă însoţitoarea ei şi a bătut-o pe mână. Lacey a fluturat din
pleoape.
— N-ar fi bine să-i aduc nişte apă?
— Ba da. Şi grăbeşte-te. Şi nici prin gând să nu-ţi treacă să speli putina, tinere.
La urma urmelor, asta e numai şi numai isprava ta.
Am dat fuga la bucătărie după o cană şi, la întoarcere, am umplut-o de la
fântână. Când am ajuns înapoi, Lacey stătea în capul oaselor, iar lady Patience îi
făcea bătrânei sale servitoare vânt cu evantaiul, când dojenind-o, când
compătimind-o.
— … şi ştii la fel de bine ca mine cum ne joacă ochii feste la vârsta noastră.
Uite, chiar săptămâna trecută am încercat să-mi alung şalul de pe masă, fiindcă
am crezut că e pisica. Ştii, din cauza felului în care era încolăcit.
— Nu, doamna mea. Uită-te bine. E el sau fantoma lui. Arată exact ca tatăl său
la vârsta asta. Uită-te la el, uită-te bine.
Mi-am ţinut ochii în jos când am îngenuncheat şi i-am întins cana.
— Puţină apă, doamnă, şi sunt sigur c-o să te simţi mai bine. Sunt aproape sigur
c-a fost din pricina căldurii.
În timp ce Lacey lua cana, Patience a întins mâna şi m-a prins de bărbie.
— Uită-te la mine, tinere! Am spus să te uiţi la mine!
Pe urmă, aplecându-se din ce în ce mai mult ca să mă privească cât mai de
aproape, a adăugat:
— Chivalry al meu n-a avut niciodată un asemenea nas. Dar ochii ăştia… îmi
aduc aminte de el. Oh. Oh, fiule, fiule! Nu se poate. Nu se poate!
Mi-a dat drumul şi s-a reaşezat pe pământ. Lacey i-a întins cana cu apă şi ea a
luat-o absentă. A băut, i-a înapoiat-o lui Lacey, apoi a spus, calmă:
— N-ar fi cutezat. N-ar fi avut îndrăzneala.
Lacey continua să se holbeze la mine.
— Doamna mea, ai auzit zvonurile, ca şi mine. Şi menestrelul ăla cu Har ne-a
cântat o baladă despre dragoni şi despre Bastardul cu Har, care s-a ridicat din
mormânt ca să-şi slujească regele.
— N-ar fi cutezat, a repetat Patience.
S-a uitat lung la mine şi mi-am simţit limba înţepenită, lipită de cerul gurii.
Apoi:
— Ajută-mă să mă ridic, tinere. Ajut-o şi pe Lacey. În ultima vreme leşină des.
Mănâncă prea mult peşte, de la asta i se trage. Şi mai e şi peşte de apă dulce. O
face nesigură pe picioare, aşa că o să ne conduci până în odăile noastre, da?
— Desigur, doamna mea. Va fi o plăcere.
— Va fi, fireşte. Până când o s-ajungem în spatele uşilor închise. Acum ţine-o de
braţ şi ajut-o.
Dar era uşor de zis şi greu de făcut, fiindcă Patience mi s-a agăţat de celălalt braţ
de parcă s-ar fi temut să nu fie luată de apele năvalnice ale unui fluviu.
Lacey mergea într-adevăr clătinându-se şi mi-a părut cumplit de rău că-i
pricinuisem un asemenea şoc. Niciuna dintre ele nu mi-a mai adresat niciun
cuvânt, deşi Patience a arătat de două ori către omizile de pe trandafiri, spunând
că pe vremuri aşa ceva nu s-ar fi trecut cu vederea nici în ruptul capului. Odată
intraţi în castel, am mai avut totuşi mult de mers prin Sala Mare şi apoi în susul
scării largi. M-am simţit recunoscător fiindcă n-a trebuit să urcăm decât un sigur
şir de trepte, căci Patience bombănea cuvinte murdare de câte ori ridica piciorul
spre una dintre ele, iar genunchii lui Lacey trosneau alarmant. Am intrat pe
coridor, şi Patience a întins mâna arătându-mi o uşă. Era a uneia dintre cele mai
bune odăi din Buckkeep, şi am fost încântat mai mult decât sunt în stare s-o spun
pentru faptul că regina Kettricken o trata cu atâta respect. Cufărul de călătorie al
bătrânei doamne era deja deschis în mijlocul încăperii, iar pe poliţa căminului
stătea o pălărie. Kettricken îşi amintise chiar şi că lui Patience îi plăcea să
mănânce în odăile ei, pentru că în locul unde cădeau razele de soare pătrunse
prin fereastra afundată în zid fusese aşezată o masă mică, alături de două scaune.
Le-am aşezat pe câte un scaun, apoi le-am întrebat dacă doreau să le mai aduc
ceva.
— Şaisprezece ani, s-a răstit Patience. Ai putea să-mi aduci şaisprezece ani!
Închide uşa aia. Nu cred c-ar fi înţelept să se lăţească vorba despre asta în
întregul Buckkeep. Şaisprezece ani, şi nici măcar o vizită pe furiş, nici măcar o
aluzie. Tom, Tom, ce-a fost în capul tău?
— Probabil nimic, a răspuns Lacey fixându-mă cu o privire de martir.
A sunat usturător, fiindcă, în copilărie, ori de câte ori mă certa Patience, Lacey
îmi lua apărarea. Părea să-şi fi revenit pe de-a întregul după leşin. Avea pete de
culoare în obraji. S-a ridicat de pe scaun cu greu şi s-a dus în camera de alături.
S-a întors după câteva clipe cu trei ceşti şi o sticlă de rachiu pe o tavă mică. A
pus-o pe măsuţa dintre ele două şi m-am crispat când i-am văzut degetele
noduroase, cu încheieturi umflate. Timpul îi schilodise mâinile vioaie cu care
croşeta dantele tot timpul.
— Cred că ne-ar prinde bine tuturor câte un strop. Nu fiindcă tu ai merita, a
adăugat cu răceală. Mi-ai tras o spaimă zdravănă în grădină. Ca să nu mai
vorbesc de anii în care te-am jelit.
— Şaisprezece ani, a subliniat Patience, pentru cazul că aş fi izbutit să uit atâta
lucru în ultimele câteva minute. Pe urmă s-a întors spre Lacey: Ţi-am spus că nu
e mort! Chiar şi când i-am pregătit trupul pentru înmormântare, chiar şi atunci,
în timp ce-i spălam picioarele reci, ţi-am spus că nu poate fi mort. Nu ştiu cum
de-am ştiut, dar am ştiut. Şi am avut dreptate!
— Era mort, a insistat Lacey. Doamna mea, dintre buze nu-i ieşea nicio răsuflare
care să aburească oglinda, nu i se mai simţea nicio bătaie a inimii. Era mort.
Şi-a îndreptat degetul spre mine. M-am cutremurat uşor.
— Iar acum eşti viu. Ai face bine să ai o explicaţie clară pentru asta, tinere.
— A fost ideea lui Burrich, am început şi, înainte de a apuca să mai adaug un alt
cuvânt, Patience şi-a azvârlit braţele în sus, strigând:
— Oh, ar fi trebuit să ghicesc că omul ăsta e în spatele întregii poveşti. Fata pe
care-a crescut-o în toţi anii ăştia e a ta, nu-i aşa? La vreo trei ani după ce te
îngropaserăm, am auzit un zvon. Tinichigiul ăla, Cottlesby, care vinde nişte ace
atât de bune, ne-a spus că a văzut-o pe Molly în, oh, într-un oraş, cu o fetiţă de
mână. O fetiţă de câţi ani? m-am întrebat atunci. Fiindcă, i-am spus lui Lacey
când a plecat brusc din slujba mea, Molly vărsa şi dormea ca o femeie grea. Pe
urmă a plecat, înainte de-a avea eu timp să mă ofer s-o ajut să se descurce cu
bebeluşul. Era fiica ta, nepoata mea! Pe urmă, mai târziu, am aflat că Burrich a
plecat cu ea şi, când am pus întrebări, a pretins că toţi copiii sunt ai lui. Ei bine,
ar fi trebuit să ştiu că minţea. Ar fi trebuit să ştiu.
Nu fusesem pregătit să întâlnesc o Patience atât de bine informată. Dar ar fi
trebuit să fiu. În zilele de după moartea mea, ea condusese castelul Buckkeep şi
îşi încropise o reţea întinsă de oameni care-i dădeau raportul.
— Cred că mi-ar prinde bine nişte rachiu, a spus cu voce scăzută.
M-am întins spre sticlă, dar Patience mi-a dat peste mână.
— Mă ocup eu! a exclamat îmbufnată. Crezi că poţi să te prefaci mort şi să
dispari din viaţa mea şaisprezece ani, ca să te-ntorci pe urmă şi să te-nfrupţi din
rachiul meu cel mai bun? Câtă obrăznicie!
A scos dopul, dar, când a încercat să toarne, mâna i-a tremurat atât de tare, încât
ameninţa să inunde masa. I-am luat sticla şi am umplut cănile în timp ce ea a
început să suspine. Când am lăsat sticla jos, plângea cu sughiţuri. Părul,
niciodată frumos aranjat pentru prea multă vreme, îi alunecase pe jumătate pe
lângă obraji. Oare când încărunţise atât de tare? Am îngenuncheat în faţa ei şi m-
am silit s-o privesc în ochii care păreau să-şi fi pierdut din culoare. Şi-a acoperit
faţa cu mâinile şi hohotele i s-au înteţit. I-am atins cu prudenţă dosul palmelor.
— Te rog să mă crezi. N-am avut de ales, mamă. Dacă m-aş fi putut întoarce la
tine fără să-i pun în primejdie pe oamenii pe care-i iubesc, aş fi făcut-o. O ştii
foarte bine. Iar felul în care mi-ai pregătit trupul pentru înmormântare mi-a
salvat viaţa. Mulţumesc.
— Ai găsit momentul potrivit ca să-mi spui mamă, după toţi aceşti ani, s-a
smiorcăit ea. Şi ce putea să ştie Burrich despre ceva care n-are patru picioare şi
copite?
Dar şi-a pus pe obrajii mei mâinile ude de lacrimi şi m-a tras spre ea ca să mă
sărute pe frunte. Pe urmă s-a lăsat pe spătarul scaunului şi şi-a coborât spre mine
o privire severă. I se înroşise vârful nasului.
— Acum trebuie să te iert. Numai Eda ştie dacă n-o să pic cumva moartă mâine
şi, oricât de tare m-ai fi înfuriat, n-aş vrea să-ţi pară rău pentru tot restul vieţii
fiindcă am murit fără să te fi iertat. Dar asta nu înseamnă că mânia mea s-a stins,
aşa cum nu s-a stins nici a lui Lacey. Meriţi să cadă asupra ta.
Şi-a tras zgomotos nasul. Lacey i-a întins o batistă. Bătrâna servitoare s-a aşezat
la masă măsurându-mă cu o privire încărcată de reproşuri. Şi am văzut mai clar
decât oricând cum şterseseră anii hotarele dintre doamna nobilă şi servitoare.
— Da. Merit.
— Ei, ridică-te. Nu vreau să-mi sucesc gâtul uitându-mă în jos, la tine. De ce
cerului eşti îmbrăcat ca un oştean din gardă? Şi de ce-ai fost atât de prost încât să
te-ntorci în castelul Buckkeep? Nu ştii că încă mai există oameni care s-ar
bucura să te vadă mort?! Aici nu eşti în siguranţă, Tom. Vii cu mine când mă-
ntorc la Tradeford. Poate te pot da drept fiul rebel al unui văr sau drept grădinar.
Ceea ce nu înseamnă c-o să te las să te-atingi de plantele mele. Nu ştii nimic
despre grădini şi despre flori.
M-am ridicat încet şi nu m-am putut împiedica să-i răspund:
— Te-aş putea ajuta la plivit. Ştiu cum arată o gălbenea, chiar şi atunci când nu e
înflorită.
— Poftim! Ai auzit, Lacey? Eu îl iert, şi următorul cuvânt care-i iese dintre buze
e o batjocură la adresa mea!
Pe urmă şi-a acoperit brusc gura, ca şi cum ar fi vrut să-şi înăbuşe un alt suspin.
Tendoanele şi venele albăstrui îi ieşeau în relief pe dosul mâinii. A respirat scurt
înainte de a spune:
— Acum o să-mi beau rachiul.
A sorbit din ceaşcă. M-a privit peste marginea ei şi din ochi i-au izvorât brusc
alte lacrimi. S-a grăbit s-o lase jos clătinând din cap.
— Eşti aici şi eşti viu. Nu ştiu de ce plâng. Dacă nu mă gândesc că am pierdut
pentru totdeauna şaisprezece ani şi o nepoată. Cum ai putut, mizerabilule?
Explică-mi ce s-a petrecut în tot acest timp. Explică-te şi spune-mi ce treburi atât
de importante te-au ţinut departe de mine.
Şi, brusc, toate motivele întemeiate pentru care o ocolisem mi s-au părut
neînsemnate. Aş fi putut găsi o cale către ea. Apoi m-am auzit spunând:
— Dacă nu i-aş fi dat suferinţa mea dragonului de piatră, m-aş fi întors cumva la
tine, oricât de riscant ar fi fost. Poate că trebuie să nu-ţi dai uitării nici durerile,
nici pierderile, ca să le poţi supravieţui tuturor încercărilor la care te pune viaţa.
Poate, dacă în viaţă nu-ţi păstrezi suferinţa la locul ei, ajungi să trăieşti ca un laş.
Patience a izbit cu palma în masă şi a ţipat când a simţit durerea din degete.
— Nu ţi-am cerut o predică moralizatoare, ţi-am cerut explicaţii amănunţite.
Fără scuze!
— N-am uitat niciodată merele pe care mi le-ai aruncat printre gratiile celulei.
Tu şi Lacey aţi fost incredibil de curajoase când aţi venit să mă vedeţi în temniţă
şi când mi-aţi luat apărarea, deşi prea puţini alţii au cutezat s-o facă.
— Încetează! a şuierat indignată, cu ochii din nou plini de lacrimi. Aşa ai ajuns
să te distrezi acum? Le faci pe femeile bătrâne să plângă?
— Nu asta am vrut.
— Atunci povesteşte-mi tot ce ţi s-a întâmplat. Din clipa când te-am văzut
ultima oară.
— Doamna mea, mi-ar face o nespusă plăcere. Şi o să-ţi povestesc, promit. Dar
când ne-am întâlnit mă duceam să îndeplinesc o însărcinare urgentă, pe care mi-
am dat-o singur. Una pe care trebuie s-o duc la bun sfârşit înainte de a se
întuneca. Lasă-mă să plec, şi-ţi făgăduiesc că mă-ntorc mâine, să-ţi spun totul
de-a fir a păr.
— Nu. Nici nu mă gândesc. Ce însărcinare?
— Îl ţii minte pe prietenul meu, Bufonul? E bolnav. Trebuie să-i duc nişte ierburi
de leac, mâncare şi vin.
— Băiatul ăla cu pielea ca aluatul? N-a fost niciodată un copil sănătos. Dacă vrei
să ştii părerea mea, mânca prea mult peşte. Asta păţeşti din pricina peştelui.
— O să-i spun. Dar trebuie să mă duc la el.
— Când l-ai văzut ultima dată?
— Ieri.
— Ei, pe mine nu m-ai mai văzut de şaisprezece ani. Îşi poate aştepta rândul.
— Dar nu se simte deloc bine.
Patience şi-a pus ceaşca pe farfuriuţă cu un zăngănit.
— Nici eu nu mă simt! a exclamat, şi din ochii i-au izvorât alte lacrimi.
Lacey a venit s-o bată pe umeri.
— Nu e întotdeauna raţională, mi-a destăinuit pe deasupra capului ei. Mai ales
când e obosită. Abia am sosit aici în dimineaţa asta. I-am spus că trebuie să se
odihnească, dar a vrut să ia o gură de aer din grădini.
— Şi ce-i, mă rog, iraţional în asta? a întrebat Patience.
— Nimic, m-am grăbit s-o asigur. Absolut nimic. Haide, am o idee. Întinde-te în
pat şi, după ce te instalezi comod, mă aşez lângă tine şi-mi încep povestea. Iar
dacă adormi, plec fără zgomot şi mă întorc mâine să continui. Fiindcă
şaisprezece ani nu pot fi povestiţi într-o oră, şi nici măcar într-o zi.
— E nevoie de şaisprezece ani ca să povesteşti şaisprezece ani, a zis ea cu
asprime. Atunci ajută-mă să mă ridic. Ştii, am înţepenit după atâta drum.
I-am oferit braţul şi s-a sprijinit de el când am condus-o până la pat. S-a aşezat
gemând.
— Prea moale, a bombănit, când salteaua de fulgi s-a lăsat sub greutatea ei. N-o
să pot niciodată să dorm pe aşa ceva. Oare oamenii ăştia cred că-s găină şi-mi
trebuie cuib? Ştii, mi-ai stricat surpriza, a adăugat în timp ce se întindea şi eu o
ajutam să-şi salte picioarele în pat. Venisem pregătită să-mi chem la mine o
nepoată, ca să-i spun că s-a născut dintr-o stirpe cu sânge nobil şi să-i dau câteva
amintiri rămase de la tatăl ei. Oh, ajută-mă să-mi scot pantofii. Când mi-au ajuns
picioarele atât de departe de mâini?
— N-ai pantofi. Cred că ţi i-ai lăsat în grădină.
— Şi a cui e vina? Să ne sperii tu în halul ăsta! E o minune că nu mi-am uitat
acolo şi capul.
Am încuviinţat cu un gest şi am remarcat, fără să spun nimic, că purta ciorapi
desperecheaţi. Patience nu se sinchisise niciodată prea mult de amănunte.
— Despre ce amintiri e vorba? am întrebat.
— Nu mai are aproape nicio importanţă. Fiindcă eşti viu, am de gând să le
păstrez.
— Ce sunt? am insistat din cale-afară de curios.
— Un tablou pe care mi l-ai dat, nu mai ţii minte? Şi, când erai mort, ţi-am luat o
şuviţă din păr. O port de-atunci într-un medalion.
Am rămas fără grai, iar ea s-a săltat într-un cot.
— Lacey, vino să te întinzi şi tu puţin aici. Ştii că nu-mi place să fii prea departe
când am nevoie de tine. Auzul tău nu mai e cea fost. I-au pus un pat mic şi îngust
într-o odăiţă cât un dulap, mi-a mărturisit mie cu glas scăzut. Minunat când
camerista ta e o fetişoară slăbuţă, dar câtuşi de puţin potrivit pentru o femeie
matură. Lacey!
— Sunt chiar aici, draga mea. Nu e nevoie să strigi.
Bătrâna servitoare a trecut în partea cealaltă a patului. Părea uşor stânjenită la
gândul că trebuia să se întindă în prezenţa mea, de parcă eu aş fi crezut că nu se
cade să-şi împartă patul cu o doamnă de rang înalt. Dar eu găseam ideea cât se
poate de potrivită.
— Sunt obosită, a recunoscut aşezându-se.
Adusese un şal, şi l-a întins peste picioarele lui Patience.
Mi-am tras un scaun lângă pat şi m-am aşezat pe el călare, cu faţa spre spătar.
— Cu ce să-ncep? am întrebat.
— Începe aşezându-te ca oamenii! mi-a cerut Patience şi m-am conformat. Nu-
mi povesti cum a încercat uzurpatorul ăla nemernic să te ucidă. Am văzut destule
pe trupul tău şi n-am putut nici atunci să suport. Spune-mi, în schimb, cum ai
izbutit să supravieţuieşti.
Am stat o clipă pe gânduri, nehotărât.
— Ştii că am Harul.
— M-am gândit că e posibil să-l ai, a recunoscut. Apoi a căscat. Şi?
Mi-am început povestea. I-am spus că m-am refugiat în lupul meu, i-am spus şi
cum m-au chemat Burrich şi Chade înapoi, în propriul trup. I-am povestit despre
înceata mea refacere şi despre vizita lui Chade. Pe urmă am crezut că adormise,
dar când am încercat să mă ridic a deschis ochii.
— Stai jos! mi-a poruncit şi, după ce m-am supus, m-a luat de mână, ca şi cum
ar fi vrut să mă-mpiedice să plec pe furiş. Te ascult. Continuă.
I-am povestit cum a plecat Burrich şi cum au venit neoamenii. I-am explicat cum
a ajuns Burrich să creadă că murisem, cum s-a întors s-o apere pe Molly şi să
apere copilul pe care îl purta ea. I-am vorbit despre lunga mea călătorie din Buck
către Tradeford şi despre Arena Regelui, construită acolo de Regal. Patience a
deschis un ochi.
— Acum e toată o grădină. Am tot felul de plante, copaci şi flori din toate cele
Şase Ducate şi din afara lor. Viţă coadă-de-maimuţă din Jamaillia şi tufişuri ac-
albastru din Insulele Mirodeniilor. Şi, chiar în mijlocul fostei arene, un rond de
plante de leac, cu un model superb. O să-ţi placă, Tom. Când o să te stabileşti la
mine, o să-ţi placă.
— Sunt sigur c-o să-mi placă, am spus ocolind cu grijă discuţia despre locul
unde aveam sau nu să mă stabilesc. Îţi mai povestesc, sau acum vrei să dormi?
În jumătatea ei de pat, Lacey sforăia încetişor.
— Continuă. Nu mi-e somn deloc. Spune mai departe.
Dar, când am ajuns la jumătate cu istorisirea încercării mele de a-l ucide pe
Regal, dormea. Am mai stat nemişcat o vreme, până când strânsoarea în care îmi
ţinea mâna a slăbit şi am putut să mă desprind.
M-am îndreptat fără zgomot spre uşă. Când am ridicat zăvorul, Lacey s-a săltat
într-un cot. Auzul ei era perfect şi am bănuit că, în ciuda degetelor noduroase,
încă mai ţinea un pumnal ascuns în mânecă. Am dat din cap către ea şi am ieşit,
lăsând-o pe Patience să doarmă.
Am coborât în sala gărzii şi am mâncat cu poftă. Nimic nu te face să apreciezi
mai bine pâinea cu unt şi friptura rece de pasăre decât un lung răstimp în care ai
mâncat zilnic peşte sărat. Plăcerea mâncării mi-a fost cumva ştirbită de gândul că
se lăsa seara. Oştenii din gardă par să fie veşnic flămânzi, aşa că nu s-a mirat
nimeni că am luat cu mine o pâine întreagă şi un calup sănătos de brânză. După
masă m-am dus direct în cămară, de unde m-am servit cu un coş şi cu doi
cârnaţi. Am pus în coş şi pâinea, şi brânza. Am urcat cu comoara mea în camera
lui Chade din turn.
Thick fusese acolo. Ştersese în grabă praful de pe masă şi de pe poliţa căminului
şi-mi lăsase un castron cu fructe. În cămin ardea un foc mic. În lada de alături
era o provizie modestă de lemne de foc, pe masă stătea un mănunchi de lumânări
şi în butoi era apă. Am fost uimit. După toate cele prin care trecuse, Thick, întors
acasă de numai o zi, îşi adusese aminte de vechile lui îndatoriri. Mi-am pus în
coş vreo şase prune galbene şi vineţii şi am aşezat o sticlă din vinul lui Chade
între pâine şi brânză. Tocmai împachetam în hârtie nişte iarbă moale şi nişte
scoarţă uscată de salcie când l-am simţit pe Chade înghiontindu-mi mintea.
Ce e?
Trebuie să vorbesc cu regina, Fitz.
Nu te poţi folosi de Thick? Sunt în drum spre stâlpii Meşteşugului.
N-o să dureze mult.
Trebuie să găsesc o cale ca să pot sta de vorbă cu regina fără martori.
Am luat deja legătura cu ea, prin Thick. Răspunsul a fost „da, imediat”. Dacă te
duci în salonul ei privat, vine şi ea acolo în scurt timp.
Bine.
Pari supărat.
Îmi fac griji pentru Bufon. Am aici câteva lucruri pe care aş vrea să i le duc.
Fructe proaspete şi ierburi de leac pentru febră.
Înţeleg, Fitz. Dar n-o să dureze mult. Pe urmă poţi să dormi peste noapte şi să
pleci dimineaţă.
Bine.
Am întrerupt legătura. Bine. Ce altceva aş fi putut să răspund? Avea dreptate.
Lui Thick i-ar fi fost greu să priceapă multe dintre gândurile pe care i le
trimisese Dutiful reginei, şi încă şi mai greu să le redea. Am încercat să nu mă
supăr pentru timpul care mi se fura astfel. Bufonul o să scape cu bine, mi-am zis.
Mai făcuse faţă şi altor preschimbări, şi cine l-ar fi putut îngriji mai bine decât
Omul Negru? Chiar îmi spusese că avea nevoie de un timp în care să se afle
departe de mine, de un timp în care să reflecteze. Timp de gândire fără să aibă în
faţa ochilor chipul cuiva care văzuse tot ce i se întâmplase. În plus, mi-am spus
cu asprime, era mai bine să mă ocup de asta eu, nu Nettle. Ea trebuia să fie
alături de familie, acasă, unde prezenţa ei era fără îndoială necesară. Am găsit o
bucată curată de pânză şi am acoperit pâinea. Am coborât lungul şir de trepte
întunecoase ca s-o aştept pe regină. Discuţia n-a fost scurtă. Chade şi Dutiful se
certau şi bătrânul sfetnic voia să-şi asigure un avantaj vorbind cu regina înaintea
prinţului. Se aflau amândoi la bordul corabiei care trebuia să ridice ancora în
după-amiaza zilei următoare. Narcesca ar fi trebuit să-i însoţească, dar, cu puţin
timp în urmă, se dusese la Dutiful şi îl implorase s-o mai lase încă trei luni
alături de rudele ei, înainte de a le părăsi ca să vină la Buckkeep. Prinţul se
declarase de acord în intimitate, fără să ceară părerea lui Chade.
Într-o manieră foarte intimă, a precizat bătrânul sfetnic, clocotind de furie, şi m-
am întrebat dacă trebuia sau nu să-i spun reginei că favorul fusese cerut şi
acordat în timpul unei întâlniri de o intimitate care nu se bucura de aprobarea lui
Chade.
Până la urmă, am spus:
— Prinţul şi narcesca au discutat despre asta cu foarte multă discreţie.
— Înţeleg, mi-a răspuns ea, şi m-am întrebat dacă înţelegea într-adevăr.
Deocamdată nu s-a făcut niciun anunţ public. Nu e prea târziu să retragem
permisiunea oferită. Mă tem că, dacă i se îngăduie fetei să rămână aici,
planurile noastre vor fi date peste cap. În primul rând, dacă se ţine de cuvânt şi
vine într-adevăr, ar însemna să sosească în toiul iernii, nicidecum la timp ca să
fie celebrată nunta în toamnă, în timpul sărbătorii recoltei. Prinţul o să se
întoarcă în mijlocul nobililor săi fără o mireasă, adică fără nimic vizibil, care să
justifice timpul acordat expediţiei sale şi toate cheltuielile. Dacă, aşa cum
sperăm, ai de gând să-i presezi pe duci ca să-l declare prinţ moştenitor, n-o să te
poţi bizui decât pe ceva lipsit de strălucire. Poveştile despre dragoni salvaţi şi
capete de dragoni pe vetre nu vor însemna mare lucru pentru nişte nobili care n-
au văzut în viaţa lor nici măcar un singur solz de dragon, ca să nu mai vorbim
de mireasa şi de alianţa dobândite graţie unor astfel de dovezi de curaj.
Şi mă tem şi că narcescăi îi va fi cu atât mai greu să se desprindă de femeile din
tribul ei cu cât rămâne mai mult în mijlocul lor. Cu fiecare ceas care trece, le
trage tot mai puţin inima să se despartă de ea. O jelesc de parcă s-ar duce la
moarte, de parcă ar dispărea din lume pentru totdeauna.
— Atunci, a sugerat regina după ce i-am transmis gândurile lui Chade, poate ar
fi înţelept să-i lăsaţi mai mult timp ca să-şi ia rămas-bun de la poporul ei. Vă rog,
asiguraţi-i că oaspeţii vor fi întotdeauna bine-veniţi la noi, iar ea se va întoarce
cu regularitate să-şi vadă rudele. Le-aţi spus că invităm în Buckkeep pe oricine
din tribul ei, nu doar ca oaspete la nuntă, ci şi pentru a-i rămâne alături, ca să nu
se simtă singură aici?
În timp ce-i trimiteam vorbele ei lui Chade, mi-am amintit foarte clar cât de
singură fusese Kettricken când plecase din munţi, neînsoţită nici măcar de o
cameristă. Oare îşi aducea şi ea aminte de acele prime zile în care se simţise
singură la o Curte străină, unde nimeni nu vorbea limba ei şi nimeni nu-i
cunoştea obiceiurile?
Asta e una dintre problemele noastre. După cum am înţeles, legătura unei femei
cu pământul ei e sacră. Cele din stirpea care conduce casa mamelor nu pleacă
de pe teritoriul lor aproape niciodată. Trăiesc numai pe pământul lor, mor pe el
şi în el sunt îngropate. Tot ceea ce pătrunde în trupul lor şi tot ceea ce e expulzat
din el trebuie să rămână în locul ăla. Aşa că nicio femeie sus-pusă n-o să plece
la drum către noi împreună cu narcescă. O va însoţi Peottre, probabil alături de
vreo doi veri de-ai ei. Vor veni şi Arkon Bloodblade, şi un mare număr de şefi
din alte triburi, ca să pecetluiască înţelegerile negustoreşti încheiate cu nobilii
noştri care i-au vizitat pe insule. Dar n-o să aibă o suită de doamne nobile şi de
slujitoare.
— Înţeleg, a răspuns Kettricken, lungind cuvintele.
Eram singuri în salonul ei. Turnase vin pentru noi doi şi paharele stăteau
neglijate pe măsuţa joasă. De când n-o mai văzusem, încăperea fusese rearanjată.
Kettricken îşi căuta, ca de obicei, liniştea în simplitate. O singură floare plutea
într-o vază scundă, de lut, iar abajururile făceau din lumina lumânărilor o
strălucire blândă. Flăcările lor răspândeau o aromă liniştitoare, dar regina era
încordată ca o mâţă cocoţată în copac. M-a văzut privindu-i mâinile încleştate de
marginea mesei şi a avut grijă să-şi lase degetele să se întindă.
— Chade aude tot ce îţi spun? m-a întrebat aproape în şoaptă.
— Nu e tot timpul cu mine, nu-mi e alături, cum era Verity. Pentru asta e nevoie
de o concentrare foarte puternică. Şi cere o renunţare totală la intimitatea
gândurilor. Nu l-am invitat să facă aşa ceva. Prin urmare, nu aude decât ce vrei
să-i spun.
Umerii i s-au lăsat uşor când i s-a destins tot trupul.
— Uneori eu şi sfetnicul meu avem păreri diferite, Când vorbim prin Nettle… ei.
E greu, pentru că şi eu, şi el suntem prudenţi, avem grijă să n-o amestecăm în
lucruri mai presus de puterea ei de înţelegere sau pe care nu e nevoie să le afle.
Dar acum eşti aici.
Şi-a ridicat uşor capul. Şi aproape că a zâmbit.
— Iau putere de la tine, Fitzchivalry. Într-un mod straniu, când te foloseşti de
Meşteşug pentru mine, mă slujeşti ca Om al Reginei. Şi-a îndreptat spatele.
Spune-i lui Chade că, în privinţa asta, cuvântul dat de prinţ logodnicei sale va fi
respectat. Dacă el crede că iarna nu e un anotimp fast pentru căsătorie, s-o
amânăm până la primăvară, când traversarea oceanului va fi cu siguranţă mai
plăcută şi mai sigură pentru narcescă. Cât despre proclamarea lui Dutiful ca prinţ
moştenitor, ei bine, asta a depins întotdeauna de ducii săi. Dacă trebuie să aducă
acasă o femeie drept trofeu pentru a fi demn de titlul ăsta, atunci e un titlu care
înseamnă prea puţin pentru mine. În cele din urmă le va fi oricum rege. După
părerea mea, blândeţea şi respectul faţă de viitoarea lui mireasă pot mai degrabă
să întărească alianţa celor două ţări decât s-o slăbească.
Kettricken a tăcut, părând dusă pe gânduri şi strângând cu hotărâre din buze.
Apoi a continuat:
— Spune-i toate astea, te rog.
Şi-a luat paharul şi a sorbit din vin.
Nu e înţelept, Fitz. Nu poţi încerca s-o convingi? Prinţul e înnebunit după
Elliania. Trebuie făcut să priceapă că, pentru viitorul amândurora, e acum mai
important să facă pe placul ducilor săi, nu pe al mamei miresei. Cu cât se
înfăptuieşte mai curând căsătoria asta, cu atât mai repede vor vedea în el un
bărbat care se apropie de urcarea pe tron în loc de un prinţ nevârstnic. E mult
prea impetuos, îşi ascultă inima când binele celor Şase Ducate îi impune să ia
hotărâri folosindu-şi mintea. Fitz, fă-o să înţeleagă că ne-am petrecut vara
îndeplinind dorinţa narcescăi şi că acum e timpul să le arate ducilor săi că şi-au
păstrat locul în inima lui şi că pune mai mult preţ pe părerile lor decât pe
fericirea Insulelor Străine.
I-am cântărit o clipă cuvintele, apoi am deschis ochii, întâlnind privirea
neliniştită a reginei.
— Iată care e părerea lui Chade, am spus, şi i-am transmis esenţa mesajului.
Ei nu i-a scăpat subtilitatea replicii mele.
— Şi părerea ta care e, Fitzchivalry?
Mi-am plecat fruntea în faţa ei.
— Părerea mea e că tu eşti regina. Şi că prinţul Dutiful ne va fi rege într-o bună
zi.
— Atunci mă sfătuieşti să ignor părerea sfetnicului meu şi să-mi sprijin fiul?
— Regina mea, mă bucur că în privinţa asta nu trebuie să-ţi dau sfaturi.
Aproape că a zâmbit din nou.
— Trebuie, pentru că ţi le cer.
Am păstrat o vreme tăcerea, cântărindu-mi cu furie ideile.
— Scaunul e comod? m-a întrebat îndatoritoare. Te foieşti de parcă ar fi plin de
furnici de foc.
M-am sprijinit de spătar cu hotărâre.
— Eu aş căuta o cale de mijloc, doamna mea. Ducii ar fi încântaţi dacă Dutiful
ar fi însurat şi i-ar veni pe lume moştenitorul, dar e încă foarte tânăr, n-are nici
măcar vârsta la care poate deveni prinţ moştenitor. Cred că nunta mai poate
aştepta. Să-i lăsăm narcescăi un timp pe care să şi-l petreacă alături de mama şi
de sora ei. Am văzut cum e folosită acolo puterea. Deşi Oerttre e încă narcescă,
pentru că e în viaţă, plecarea Ellianiei va însemna o abdicare tot atât de clară ca
momentul în care tatăl meu i-a trecut coroana lui Verity. Unii vor pune în
discuţie moştenirea titlului. Cât timp se află acolo, Elliania poate da forţă
pretenţiilor surorii sale mai mici. Şi cred că e în interesul celor Şase Ducate să
rămână la putere ramura din care face ea parte. Ducii noştri pot fi împăcaţi pe
altă cale. Negoţul o să le umple vistieriile, iar triburile Narvalului şi Mistreţului
nu sunt singurele interesate de ceea ce le putem oferi. Deschide larg porţile.
Invită-i aici pe kaempra, conducătorii războinicilor lor. Sunt bărbaţi cu toţii, nu-
şi fac scrupule să plece din casele mamelor dacă astfel pot avea câştiguri
negustoreşti. Să celebrăm asta odată cu recolta toamnei. Începe pregătirile pentru
un Festival care să le arate bogăţia regatului nostru. Încurajează-i pe duci să ia
parte, cu toată nobilimea de pe teritoriile lor. Să avem acum o sărbătoare a
negoţului şi să lăsăm nunta să fie cheie de boltă la timpul ei.
Kettricken s-a sprijinit pe spătarul scaunului şi m-a privit cu atenţie.
— Când te-ai deprins să fii atât de subtil, Fitzchivalry?
— Un bătrân înţelept m-a învăţat că diplomaţia e mănuşa de catifea care ascunde
pumnul puterii. Convingerea, nu forţa, dă cele mai bune şi mai trainice roade.
Încheie alianţa asta astfel încât ducii să aibă cât mai mult de câştigat şi vor fi cât
se poate de dornici s-o întâmpine cu onoruri pe narcescă, oricând va sosi.
Nu am adăugat că primisem lecţia pe vremea când bătrânul se mulţumea să
spioneze din spatele zidurilor şi să tragă din umbră sforile, în numele tronului.
— Aş vrea să-şi amintească asta el însuşi. Împărtăşeşte-i gândurile tale, dar
îmbracă-le în cuvinte astfel încât să pară ale mele.
Îmi doream din răsputeri să nu fi luat parte la tocmeala dintre Chade şi regină,
dar n-aveam de ales. Am fost martor, văzând şi înţelegând totul mai clar decât
mi-aş fi dorit, la lupta lor subtilă pentru putere. Vârsta şi experienţa vieţii în cele
Şase Ducate erau de partea lui Chade. M-am crispat dureros de fiecare dată când
a subliniat că educaţia primită în Regatul Munţilor o făcea pe Kettricken oarbă la
acea necesitate politică reprezentată de dovada unei voinţe puternice în
negocierile cu Insulele Străine.
Ştiam deja că bătrânul sfetnic acaparase puterea pentru el însuşi. Nu mă
gândeam că are intenţii rele; după părerea mea, credea cu toată sinceritatea că
luptă pentru binele celor Şase Ducate. Dacă aş fi fost eu cel care manipulase
puterea tronului un timp atât de îndelungat, aş fi devenit fără îndoială convins că
îmi aparţine de drept. Pe de altă parte, îmi dădeam foarte clar seama că, dacă
regina Kettricken nu-şi păstra cu fermitate poziţia, Dutiful avea să moştenească o
coroană care n-ar mai fi însemnat nimic.
Aşa se face că, împotriva voinţei mele, am început să-i sugerez lui Kettricken să-
şi ducă sfetnicul cu vorba şi am trecut de partea ei cu toată forţa. Nu mă îndoiesc
că el şi-a dat curând seama de asta. Însă vicleanul bătrân cicălitor a părut să
guste şi mai mult jocul, venind cu tot mai multe obiecţii şi punând în discuţie tot
mai multe posibilităţi. Am tot înaintat în noapte, aproape până la ivirea zorilor.
Bătrânul părea neobosit, venea mereu cu argumente noi, dar eu mă simţeam
istovit şi o vedeam pe regină devenind tot mai palidă.
În cele din urmă, într-o pauză din toiul unei dispute foarte întortocheate, după ce
Chade îi împărţise pe duci şi pe kaempra insulari pe categorii, precizând ce avea
să susţină fiecare, m-am lăsat înfrânt de oboseală.
— Spune-i pur şi simplu „Nu!”, am sugerat. Spune-i că prinţul şi-a dat cuvântul
în faţa logodnicei sale şi că nici Chade, nici tu nu-l puteţi anula. Spune-i că, dacă
e vorba de o greşeală, e greşeala prinţului, şi niciun dascăl nu-l poate învăţa pe
un conducător tânăr mai mult decât învaţă singur, din propriile greşeli.
Vorbisem atât de mult încât răguşisem şi mi se uscase gura. Mi se părea că am
capul prea mare şi prea greu pentru propriul meu gât şi un strat de nisip pe ochi.
Am vrut să iau sticla de vin, ca să mai umplu paharele, dar când am întins mâna
Kettricken mi-a luat-o într-ale ei. Am tresărit, mi-am săltat fruntea şi ni s-au
întâlnit privirile. Ochii ei albaştri ardeau aşa cum nu-i mai văzusem până atunci;
păreau mai întunecaţi şi, cumva, mai sălbatici.
— Spune-i-o tu, Sacrificiu. Nu-i transmite asta ca şi cum ar fi părerea mea.
Vreau să ştie că hotărârea îţi aparţine. Că asta porunceşti tu, ca rege de drept,
chiar dacă n-ai fost încoronat.
Am clipit scurt, apoi m-am holbat la ea.
— Nu… nu pot.
— De ce nu?
Răspunsul m-a făcut să mă simt plin de curaj.
— Dacă accept poziţia asta, nu mai pot da înapoi. Odată ce mă declar astfel în
faţa lui Chade, trebuie să-mi apăr în faţa lui dreptul ăsta, dreptul de a avea
ultimul cuvânt.
— Până când îşi pune Dutiful cu adevărat coroana. Da.
— Viaţa mea n-o să mai fie niciodată sub stăpânirea mea.
— E viaţa care te-a aşteptat întotdeauna. Viaţa ta, propria ta viaţă, pe care n-ai
luat-o niciodată în stăpânire. Ia-o acum!
— Ai vorbit cu Dutiful despre asta?
— Ştie că te consider Sacrificiu. Când i-am spus-o, n-a protestat.
— Regina mea, eu…
Mi-am apăsat rădăcinile degetelor pe tâmplele care-mi zvâcneau. Voiam să spun
că nu mă mai gândisem niciodată să-mi asum un astfel de rol. Însă o făcusem. În
noaptea morţii Regelui Shrewd fusesem la un pas de asta. Fusesem gata să iau
tronul. Nu pentru mine, ci ca să păstrez puterea pentru regină până la întoarcerea
lui Verity. Mă simţeam înclinat să accept coroana-fantomă pe care mi-o oferea
ea. Dar avea oare dreptul să mi-o dea?
Chade mi-a pătruns în gânduri.
E târziu şi eu sunt bătrân. Ajunge. Spune-i…
Nu.
Ea nu avea dreptul să-mi ofere coroana. Eu aveam dreptul s-o iau.
Nu, Chade. Prinţul nostru şi-a dat cuvântul şi niciunul dintre noi nu i-l poate
anula. Dacă e o greşeală, atunci e greşeala lui, şi niciun dascăl nu-l poate
învăţa pe un conducător tânăr mai mult decât învaţă singur, din propriile
greşeli.
Astea nu sunt cuvintele reginei.
Nu. Sunt ale mele.
A urmat o lungă absenţă a gândurilor lui. Îl simţeam acolo, aproape că-l auzeam
respirând uniform în timp ce-mi stivuia spusele, aranjându-le şi privindu-le sub
toate unghiurile. Când mi-a atins mintea, i-am simţit zâmbetul şi, bizar,
răbufnirea mândriei.
Ei bine, după cincisprezece ani, avem în sfârşit din nou un Farseer adevărat pe
tron?
Am rămas neclintit. Aşteptând. Aşteptând batjocura, contestarea sau sfidarea.
O să-i spun prinţului că hotărârea lui a fost confirmată. Şi o să am grijă să
ajungă binevoitoarea ta invitaţie la fiecare kaempra insular. Va fi precum
doreşti, Rege Fitz.
Capitolul 34
ANGAJAMENTE
Am suferit o pierdere însemnată, şi asta numai din pricina rămăşagului prostesc
făcut de novici cu nimic mai înţelepţi decât copiii. Din porunca Maestrului
Meşteşugului Treeknee, vor fi îndepărtate toate marcajele de pe Pietrele
Mărturiei. Din porunca Maestrului Meşteşugului Treeknee, tuturor candidaţilor
la Meşteşug şi tuturor novicilor li se va interzice să se apropie de Pietrele
Mărturiei dacă nu sunt însoţiţi de Maestrul Meşteşugului. Din porunca
Maestrului Meşteşugului Treeknee, de acum înainte, nimic din tot ce se ştie
despre întrebuinţarea Pietrelor Mărturiei nu le va mai fi dezvăluit decât
candidaţilor la statutul de Maestru.
Pergament vechi despre Meşteşug, recuperat

În dimineaţa aceea, când m-am întors în odaia lui Chade din turn, urcând pe
scara secretă, trecusem dincolo de oboseală. Păream să nu fiu în stare să-mi
găsesc un gând coerent. După-amiază, Chade şi Prinţul Dutiful aveau să
pornească pe drumul spre casă. Invitaţia la Sărbătoarea Recoltei urma să-i fie
transmisă fiecărui kaempra, din fiecare trib. Kettricken avea să ceară începerea
pregătirilor pentru cea mai grandioasă sărbătorire organizată vreodată la
Buckkeep. Invitaţiile trimise ducilor şi nobililor lor, mâncarea, găzduirea
oaspeţilor, menestrelii, saltimbancii şi păpuşarii care trebuiau angajaţi… Mi se
învârtea capul numai când mă gândeam la toate astea şi tânjeam să mă întind în
pat şi să dorm. În schimb, imediat ce am ajuns în odaia mea, am pus câteva
lemne uscate pe tăciunii muribunzi din vatră. Am umplut un urcior cu apă din
butoi, am turnat-o în ligheanul vechi şi mi-am afundat faţa în ea. M-am ridicat,
m-am frecat la ochi până când senzaţia că sunt plini de nisip a dispărut în mare
măsură, apoi mi-am şters bine faţa. M-am uitat în mica oglindă pe care o ţinea
Chade dintotdeauna acolo şi am întrebat cine era bărbatul care îmi întorcea
privirea.
Am înţeles brusc ce-mi spusese mai înainte Bufonul. Ajunsesem într-un loc şi
într-un timp care nu-mi apăruseră în viziuni niciodată, erau de dincolo de
moartea mea. În faţă mi se conturau viitoruri pe care nu mi le imaginasem
nicicând şi n-aveam nici cea mai mică idee la care ar fi trebuit să aspir. Făcusem
un pas către revendicarea tronului, în esenţa sa, chiar dacă nu în văzul lumii. M-
am întrebat ce înseamnă asta şi dacă am împins viaţa mea alături de Molly în
afara posibilelor viitoruri pe care le pot revendica.
Sabia lui Chivalry se odihnea acolo unde o lăsasem: deasupra căminului. Am
luat-o şi mi s-a părut că fusese făcută pentru mâna mea. Am ridicat-o fluturând-
o, apoi am întrebat odaia pustie:
— Acum ce spui de bastardul tău, rege Chivalry? Ah, uitasem. Nici tu n-ai purtat
coroana niciodată. Nimeni nu ţi-a spus vreodată „rege Chivalry”. Am îndreptat
vârful sabiei către podea, acceptându-mi soarta. Nici în faţa mea n-o să-şi plece
nimeni niciodată genunchiul. Dar lumea va păstra urmele trecerii mele.
M-a străbătut un tremur straniu şi a dispărut lăsându-mă calm. M-am grăbit să
pun sabia la locul ei şi mi-am şters palmele transpirate de pieptul cămăşii. Un
rege minunat, ştergându-şi sudoarea de uniforma lui de oştean din gardă, mi-am
spus. Regele Fitz, monarhul bastard. Luasem o hotărâre şi refuzam să mă mai
gândesc la ea. Am adăugat în coş o sticlă cu rachiu bun, am acoperit totul cu un
şervet, am înşfăcat o mantie grea şi m-am grăbit să plec.
Am lăsat coridoarele secrete în urma mea şi am ieşit pe poarta gărzii. A trebuit să
trec pe lângă bucătării şi am fost cât pe ce să mă opresc ca să mănânc. M-am
servit în schimb din sala de mese a gărzii cu una dintre micile pâini dulci coapte
dimineaţa şi am înfulecat-o din mers. Am trecut de poartă nestânjenit, după ce
flăcăul care o păzea m-a salutat dând somnoros din cap. M-am întrebat cum aş fi
putut schimba lucrurile, înlăturând neglijenţa, apoi am alungat gândul de la asta.
M-am îndepărtat cu paşi mari. Am ieşit de pe drumul către oraş, intrând pe
poteca bătătorită care trecea prin pădure şi apoi peste panta lină a unui deal. În
lumina zorilor, Pietrele Mărturiei, clar conturate, se profilau pe cerul albastru
aşteptându-mă. Oile păşteau iarba din jurul lor. Când m-am apropiat, m-au privit
cu acea lipsă de curiozitate care e luată adesea drept prostie. Pe urmă s-au
îndepărtat agale.
Am ajuns lângă Pietre şi le-am ocolit fără grabă. Patru pietre. Patru feţe ale
fiecăreia dintre ele. Şaisprezece destinaţii posibile. De câte ori fuseseră
întrebuinţate de-a lungul anilor? Am rămas pe vârful dealului şi m-am uitat în
jur. Iarbă şi copaci şi, dacă te uitai cu atenţie, urma unui drum foarte vechi. Dacă
acolo existaseră cândva ruinele unor case, pământul le înghiţise de mult sau, mai
probabil, fuseseră încărcate în căruţe, ca să fie construite colibe altundeva.
Cu mâinile la spate, am studiat feţele pietrelor. Am tras concluzia că runele
fuseseră şterse înadins, cu multă vreme în urmă. M-am întrebat de ce şi am
bănuit că n-o să aflu niciodată. Şi a fost aproape ca o uşurare.
Coşul de pe braţul meu părea să se îngreuneze şi soarele începea să mă
încălzească prea tare. Mi-am pus mantia grea pe umeri. Acolo unde mergeam era
frig. M-am apropiat de acea faţă a stâlpului prin care ieşisem după ultima mea
călătorie, mi-am pus palma pe ea şi am trecut prin ea.
Am ieşit în sala stâlpului împleticindu-mă uşor. Pe urmă m-a cuprins ameţeala şi
m-am aşezat pe dalele prăfuite până când a dispărut.
— Prea puţin somn, şi am folosit pietrele de două ori la rând într-un timp prea
scurt. Nu e bine, mi-am spus cu fermitate. Nu e înţelept.
Am vrut să mă salt în picioare, apoi am hotărât să mă aşez din nou, să aştept
până n-o să se mai învârtească turnul cu mine.
Stătusem destul de mult astfel când am observat în sfârşit ceva evident. Podeaua
nu mai era rece. Mi-am lipit ambele palme de ea, ca dovadă pentru mine însumi.
N-aş fi putut spune că mi s-a părut caldă; era, mai degrabă undeva la mijloc, nici
caldă, nici rece. M-am ridicat şi am remarcat că gheaţa groasă care înceţoşa
ferestrele începea să dispară. Mi s-a părut că aud şoapte în spatele meu şi m-am
întors brusc. N-am văzut pe nimeni. Poate că nu era decât un vânt de vară, un
suflu cald răzleţit, care mătura insula venind dinspre sud. Foarte straniu. Dar n-
aveam timp să mă gândesc la asta.
Am părăsit încăperea stâlpului şi, cu coşul pe braţ, am încercat să grăbesc pasul
prin labirintul de gheaţă. Capul îmi zvâcnea. Nu-mi imaginasem o schimbare a
temperaturii. Pe unul dintre coridoare, apa se prelingea peste pietrele podelei ca
un pârâu puţin adânc. Uşoara încălzire a sălilor şi culoarelor a dispărut încetul cu
încetul pe măsură ce mă apropiam de locul unde piatra se întâlnea cu gheaţa. În
faţa ochilor îmi dansau pete negre, mărunte. M-am oprit, mi-am sprijinit fruntea
de peretele îngheţat şi m-am odihnit. Petele au dispărut şi mi-am revenit încetul
cu încetul. Frigul părea să-mi ajute. Când am ieşit prin crăpătura din peretele de
gheaţă şi am pornit-o pe poteca îngustă către grota Omului Negru, aveam mantia
bine strânsă în jurul meu şi al coşului.
Am coborât panta abruptă şi am bătut iarăşi la uşa lui Prilkop. Nu mi-a răspuns
nimeni. Am bătut încă o dată, am ezitat o clipă, apoi am tras de sfoara zăvorului.
Uşa s-a deschis şi am intrat.
Am avut nevoie de câteva clipe ca să mi se obişnuiască ochii cu prea puţina
lumină din încăpere. Focul ardea mocnit. Bufonul dormea adânc pe un aşternut
de lângă vatră. Nici urmă de Prilkop. Am închis uşa fără zgomot, am pus coşul
pe masa scundă şi mi-am scos mantia. M-am apropiat de Bufon în tăcere, m-am
ghemuit lângă el şi i-am privit chipul cufundat în somn. Nuanţa mai întunecată a
pielii sale era deja vizibilă. Aş fi vrut să-l trezesc şi să-l întreb cum se simte. I-
am opus imboldului o rezistenţă necruţătoare. În schimb, am golit coşul, am
găsit o farfurie mare de lemn pentru pâine şi brânză şi un paner pentru fructe.
Butoiul lui Prilkop era aproape gol. Am pus ce mai era în el la încălzit pentru
ceai, apoi am ieşit şi am coborât până în locul unde apa prelinsă pe stâncă
ajungea pe o mică ieşitură a peretelui şi cădea în gol. Am aşteptat să se umple
găleţile cu care venisem şi le-am cărat înapoi. Apa fiersese între timp, aşa că am
putut face un ceai înmiresmat din mirodenii.
Cred că aroma lui l-a trezit pe Bufon. A deschis ochii şi a rămas o clipă
nemişcat, fixând cu privirea focul revigorat. Nu s-a mişcat decât după ce m-a
auzit vorbindu-i.
— Bufonule! Te simţi mai bine?
A tresărit uşor şi a întors capul spre mine, în timp ce trupul i-a zvâcnit
strângându-se ghem ca şi cum s-ar fi apărat. Mi-a părut rău că-l speriasem, dar i-
am înţeles foarte bine mişcarea instinctivă. N-am comentat-o, m-am mulţumit să
spun doar:
— M-am întors şi am adus mâncare. Ţi-e foame?
Şi-a împins păturile ceva mai în jos şi s-a săltat în capul oaselor, apoi s-a lăsat să
cadă din nou în aşternut.
— Mi-e din ce în ce mai bine. Ceaiul miroase minunat.
— N-am găsit caise, dar ţi-am adus prune.
— Caise?
— M-am gândit că aiurezi când mi-ai spus că vrei caise. Ştii, aveai fierbinţeală.
Totuşi, dacă ar fi fost la-ndemână, aş fi şterpelit câteva pentru tine.
— Mulţumesc, a spus. Apoi s-a holbat la mine. Arăţi altfel. Nu doar mai curat.
— Mă simt altfel. Dar şi spălatul ajută. Aş fi vrut să-ţi pot aduce baia de aburi
din Buckkeep. Ţi-ar fi făcut bine. Dar te duc acasă imediat ce-o să poţi merge. I-
am spus lui Kettricken c-o să te instalez în vechiul turn al lui Chade pentru o
vreme, până când te refaci complet şi te hotărăşti cine ţi-ar plăcea să devii pe
urmă.
— Cine mi-ar plăcea să devin…
A scos un sunet scurt, care-i trăda amuzamentul. Eu n-am găsit un cuţit potrivit
pentru pâine, aşa că i-am rupt un colţ pentru el. I l-am dat, cu o bucată de brânză
şi cu o prună, iar când a fost gata ceaiul i-am turnat o cană.
— Unde e Prilkop? l-am întrebat în timp ce sorbea o înghiţitură.
Eram cam supărat fiindcă îl lăsase pe Bufon singur.
— Oh, pe-afară, pe undeva. Cercetează fortăreaţa Străbunilor, să vadă ce
stricăciuni i s-au făcut. După plecarea ta, am avut mai mult timp să stăm de
vorbă în momentele când am fost treaz. Cred că nu s-a întâmplat prea des. Mi-a
spus poveşti despre oraşul străvechi; par să mi se împletească printre vise.
Bănuiesc că acum e acolo. Spunea că vrea să vadă ce-a stricat ea şi ce poate să
repare. Presupun că a făcut câte ceva ca să nu pară un loc prea primitor, cu
speranţa că ea o să plece. Acum are de gând să repună totul la loc. „Pentru
cine?” l-am întrebat, iar el a răspuns: „Poate doar de dragul de a fi totul cum
trebuie”. După ce toţi ceilalţi au murit, a trăit acolo, singur, mulţi ani. Poate
vreme de generaţii. N-a ţinut nicio socoteală, dar sunt sigur că e aici de foarte
mult timp. Când a sosit Femeia Palidă, a primit-o cu braţele deschise, fiindcă a
crezut că venise cu Catalizatorul ei ca să-l ajute să-şi atingă ţelurile.
Şi-a tras răsuflarea şi a sorbit din ceai.
— Mănâncă, şi-mi povesteşti pe urmă, i-am sugerat.
— Povesteşte-mi tu cât mănânc. Ţi s-a întâmplat ceva spectaculos. Se vede din
ţinuta şi din ochii tăi.
Şi i-am povestit, aşa cum nu i-aş fi povestit nimănui altcuiva, tot ce se petrecuse.
A zâmbit, dar părea împovărat de tristeţe, şi a dat din cap pentru sine însuşi, ca şi
cum n-aş fi făcut altceva decât să confirm lucruri pe care le ştia. Când am
terminat, şi-a aruncat sâmburele de prună în foc şi a comentat cu voce înceată:
— Ei bine, îmi face plăcere să aflu că ultima mea viziune şi prorocire s-a
adeverit.
— Atunci voi trăi fericit până la adânci bătrâneţi, ca în cântecele menestrelilor?
M-a privit strâmbând din buze şi a clătinat din cap.
— Vei trăi printre oameni care te iubesc şi care aşteaptă multe de la tine. Asta o
să-ţi facă viaţa înfiorător de complicată şi jumătate din timp o să fii bolnav de
grija lor. Cealaltă jumătate o să te sâcâie. Sau o să te încânte. Şi-a luat ochii de la
mine ca să-şi ridice cana şi să se uite în ea, ca o vrăjitoare-tămăduitoare care
ghiceşte în frunze de ceai. Destinul nu te mai urmăreşte, Fitzchivalry Farseer. Ai
învins. În viitorul pe care l-ai găsit acum, e aproape sigur c-o s-ajungi la o vârstă
înaintată, în loc să-ncerce soarta să te măture de pe tabla de joc ori de câte ori se
iveşte ocazia.
Am încercat să-i iau spusele în glumă.
— Mă săturasem să tot fiu tras iarăşi şi iarăşi înapoi de la uşa morţii sau de
dincolo de ea.
— E cumplit. Acum ştiu cât de cumplit. Mi-ai arătat. Să ne oprim şi să
considerăm că suntem chit, da? O singură dată ca plată pentru toate celelalte? a
adăugat aproape regăsindu-şi vechiul zâmbet.
Am dat din cap. El s-a grăbit să continue, ca şi cum ar fi trebuit să nu-mi lase
timp să-l întrerup.
— Eu şi Prilkop am vorbit despre ceea ce ar trebui să facem de acum înainte.
Am zâmbit.
— Un nou plan de salvare a lumii? Unul care nu-mi mai cere să mor atât de des?
— Unul care nu mai are nimic de-a face cu tine, a răspuns cu voce scăzută. Într-
un fel, se poate spune c-o să ne întoarcem acasă. În locul unde ne-am format.
— Spuneai că acolo nu-şi mai aduce nimeni aminte de tine; că e aproape lipsit
de sens să te întorci.
Începeam să intru în panică.
— Nu acolo unde se află casa în care m-am născut. În locul care ne-a pregătit pe
amândoi să ne înfruntăm destinul. Ai putea zice că e un fel de şcoală. Ţi-am
vorbit despre ea, ţi-am povestit că am fugit de-acolo când au refuzat să admită
adevărul spuselor mele. Acolo toată lumea mă ţine minte foarte bine, ca şi pe
Prilkop. Fiecare Profet Alb care a trecut vreodată pe-acolo a rămas bine întipărit
în amintiri.
— Bine, atunci lasă-i să te ţină minte. Am înţeles că nu te-au tratat corect. De ce
să te-ntorci?
— Ca să am grijă să nu i se mai întâmple aşa ceva niciunul copil niciodată. Ca să
fac ceea ce nu s-a mai făcut, să mă întorc şi să interpretez pentru ei vechile
profeţii în lumina a tot ceea ce ştim acum. Ca să le arunc din biblioteci tot ce le-a
lăsat Femeia Palidă, sau măcar să-i învăţ să privească tot ce au de la ea sub alt
unghi. Ca să le împărtăşim experienţele trăite de noi în lume.
Am păstrat tăcerea vreme îndelungată înainte de a întreba:
— Cum o să ajungeţi acolo?
— Prilkop spune că poate folosi stâlpii. Împreună, putem străbate o bună
distanţă către Sud înainte de a fi nevoiţi să găsim un alt mod de călătorie. O să
ajungem la destinaţie. În cele din urmă.
— Poate folosi stâlpii? am întrebat uluit. Atunci de ce-a rămas aici în frig şi
ducând un trai plin de lipsuri atâta amar de ani?
Bufonul m-a privit de parcă răspunsul ar fi fost evident.
— Cred că îi poate folosi, dar se teme să-i folosească. Există concepte ale
Străbunilor pe care îi e greu să mi le explice, chiar şi în limba noastră. Magia
stâlpilor îţi ia ceva de fiecare dată când îi întrebuinţezi. Nici măcar Străbunii nu-i
foloseau la întâmplare. Un mesager care avea de dus ceva important călătorea
doar prin unul sau doi, apoi misiunea era continuată de altcineva. Dar a mai
rămas aici şi din alt motiv. A făcut-o ca să apere dragonul. Şi ca să aştepte
sosirea unui Profet Alb şi a Catalizatorului său, care îi apăruseră în viziuni şi
care ar fi izbutit, poate, să ducă la bun sfârşit misiunea lui. Care era, la urma
urmelor, scopul întregii lui vieţi.
— Nu-mi pot imagina o astfel de devoţiune.
— Nu poţi? Cred că eu pot.
Am auzit scârţâitul uşii şi a intrat Prilkop. A părut surprins să mă vadă, lucru la
care mă aşteptam, apoi a exclamat ceva adresându-i-se Bufonului, care a tradus
pentru mine.
— E uluit fiindcă te-ai întors atât de repede şi întreabă ce-a fost atât de urgent
încât a trebuit să înfrunţi din nou stâlpii.
Mi-am fluturat mâna într-un gest de nerecunoaştere a pericolului înainte de a-i
răspunde lui Prilkop.
— Am vrut să v-aduc mâncare; uite, aici ai pâine şi brânză, aşa cum ţi-ai dorit, şi
vin, şi prune. Am sperat c-o să vă găsesc pe amândoi gata să mergem împreună
la mine acasă. Dar Bufonul pare încă slăbit.
— Să mergem împreună la tine acasă? m-a întrebat el, şi am dat din cap
zâmbind.
S-a întors către Bufon şi i-a vorbit încet şi mult în limba lor. Bufonului i-a dat un
răspuns mult mai scurt. Pe urmă s-a întors spre mine şi mi s-a adresat fără
tragere de inimă.
— Fitz, prietene, te rog, vino cu mine lângă foc. Trebuie să stăm de vorbă.
S-a ridicat ţeapăn, şi-a pus o pătură pe umeri lăsând-o să cadă în falduri şi s-a
îndreptat încet către o pernă pufoasă de lângă vatră. S-a aşezat cu băgare de
seamă, iar eu m-am instalat pe cea de alături. Prilkop cerceta mâncarea. A rupt o
bucăţică de brânză, şi-a pus-o în gură, apoi a închis ochii cu o expresie de
plăcere în cea mai pură stare. Când i-a deschis din nou, şi-a înclinat capul spre
mine în semn de mulţumire. I-am răspuns cu acelaşi gest, fericit fiindcă îi
oferisem un prilej de încântare. Când m-am întors spre el, Bufonul şi-a umplut
pieptul cu aer înainte de a spune:
— Prilkop nu are de gând să vină cu tine la Buckkeep. Şi nici eu.
M-am holbat la el întorcându-i cuvintele pe toate părţile în minte. N-aveau sens.
— De ce? Misiunea lui s-a încheiat, ca şi a ta. De ce să rămâneţi într-un loc atât
de neprimitor? E frig, şi acum e vară! Aici viaţa e şi grea, şi pustie! Când vine
iarna… nici măcar nu-mi pot imagina cum ar fi să mi-o petrec aici. N-aveţi
niciun motiv să mai rămâneţi pe insulă, absolut niciunul, şi toate motivele din
lume să veniţi la Buckkeep. De ce-aţi vrea să rămâneţi aici? Ştiu că vreţi să vă-
ntoarceţi la „şcoala” voastră, dar cu siguranţă puteţi trece mai întâi prin
Buckkeep. Odihniţi-vă şi refaceţi-vă o vreme, apoi vă puteţi îmbarca pe o
corabie.
Bufonul s-a uitat în jos la mâinile lui cu degete lungi, pe care şi le ţinea lejer pe
genunchi.
— Am discutat despre asta cu Prilkop, pe îndelete. Sunt atât de multe lucruri pe
care niciunul dintre noi nu le ştie despre situaţia asta, despre viaţa în afara
timpului nostru de Profeţi Albi. Lui i se întâmplă de mai mult timp decât mie. A
rămas aici pentru că e ultimul loc, pentru că în ultima lui viziune se afla aici. A
rămas cu speranţa că acea ultimă viziune, în care un alt Profet şi Catalizatorul
său veneau să-i ducă misiunea la bun sfârşit, îi dezvăluise adevărul. Şi aşa a fost.
Ultima lui viziune nu l-a minţit.
S-a uitat la foc, apoi s-a aplecat ca să-mpingă o bucată de lemn cu totul în
flăcări.
— Am avut şi eu o ultimă viziune. Cu ceea ce se va întâmpla după moartea mea.
Am rămas în aşteptare.
— Te-am văzut pe tine, Fitz. Te-am văzut în mijlocul a ceea ce eşti pe cale să
devii acum. Nu mi s-a părut că erai întotdeauna fericit, dar m-am gândit că erai
mai complet decât înainte.
— Ce legătură are asta?
— Are legătură cu ceea ce n-am văzut. Eu ar fi trebuit să fiu mort, fireşte. Am
văzut limpede că moartea mea făcea parte din viitorul tău. Nu, aşa sună a
cruzime, ca şi cum tu mi-ai fi plănuit moartea. Să zicem, mai degrabă, că
moartea mea era un punct de reper, indica un moment din călătoria ta prin viaţă.
Trecuseşi dincolo de moartea mea ca să-ţi duci viaţa mai departe.
— Am trecut dincolo de moartea ta. Dar, după cum ai spus-o atât de des, eu sunt
Catalizatorul. Te-am adus înapoi.
— Da. M-ai adus. Asta nu mi-a apărut în viziuni niciodată. Nici lui Prilkop. Şi
niciunul dintre noi nu-şi aminteşte să fi văzut aşa ceva în vechile scrieri pe care
le-am studiat şi memorat în anii noştri de pregătire. Aproape că a zâmbit. Ar fi
trebuit să ştiu că tu şi numai tu puteai face o astfel de schimbare, una care s-ar
putea să ne fi dus în afara oricărui viitor văzut vreodată de un Profet Alb.
— Dar… am început, însă m-a oprit ridicând un deget arătător lung.
— Am discutat cu Prilkop şi despre asta. Niciunul dintre noi nu crede că trebuie
să risc rămânând prea mult în apropierea ta. Aş putea face o greşeală gravă. Dacă
nu mă întorc cu tine, sunt mai puţine şanse s-o fac.
— Nu înţeleg. O greşeală? Ce greşeală? Încă mai ai fierbinţeală şi vorbeşti fără
sens.
Eram îngrijorat şi iritat în acelaşi timp. M-am foit furios şi s-a întins ca să-mi
pună o mână pe braţ. Pielea lui era aproape rece. Era încă slăbit, fiindcă se afla în
perioada schimbării, dar nu vorbea tulburat de febră. Avea vocea aproape aspră,
de parcă el ar fi fost un bătrân, iar eu, un tinerel încăpăţânat.
— Ba da, înţelegi. Nu vrei să ţii cont, dar ştii. Încă mai eşti Preschimbătorul,
Catalizatorul. Ai dovedit-o chiar şi în scurtul răstimp în care te-ai aflat în
Buckkeep. Schimbarea se roteşte în jurul tău ca într-un vârtej. Odată ce ai
redevenit tu însuţi, n-o mai pui pe fugă, ci pari s-o atragi. Iar eu, eu sunt acum
orb, n-am cum să văd ce schimbări vaste ar putea să provoace influenţa mea
asupra ta. Asta e.
A păstrat o vreme tăcerea. Eu am aşteptat.
— N-o să vin cu tine. Nu, nu spune nimic. Lasă-mă pe mine să vorbesc.
Dar în loc să vorbească, a amuţit imediat. Am rămas cu ochii la el, gândindu-mă
cum se schimbase. Băietanul palid, cu faţa rotundă, mlădios şi sprinten,
devenise, evident, un bărbat în floarea tinereţii. Încercările prin care trecuse cu
scurt timp în urmă îi ascuţiseră unghiurile feţei, iar vânătăile apărute în jurul
ochilor din pricina torturii încă se mai cunoşteau, din ce în ce mai decolorate.
Dar până aici era vorba doar de trupul lui. Privirea posomorâtă şi aerul lui
solemn nu păreau să ţină de o stare sufletească trecătoare, erau noua gravitate a
firii sale. I-am lăsat timp să-şi ordoneze în minte cuvintele. Bănuiam că încearcă
să ia o decizie şi că, oricât de hotărât ar fi pretins că e, în adâncul inimii încă mai
punea în balanţă două posibilităţi.
— Fitz, am făcut faţă morţii mele, poate nu cu curaj, dar fără şovăire. Fiindcă am
văzut ce putea să urmeze după ea şi m-am gândit că merită preţul. Am ales să
vin pe insula asta, punând în mişcare evenimente care urmau să se încheie cu
trezirea dragonului. Ştiam că o să am parte de o moarte cumplită, în chinuri şi în
frig. Dar am văzut şi că lumii i se oferea astfel şansa să cunoască din nou
dragonii, şansa de a mai exista şi alte creaturi tot atât de arogante şi de
încântătoare cum sunt oamenii, ca să fie cu putinţă apariţia unui echilibru. Am
visat o lume în care oamenii să nu poată domina întreaga natură, impunându-i o
ordine a lor. N-o să fie o lume paşnică şi poate că omenirea mă va blestema
pentru rolul meu în cele întâmplate. Dar va fi o lume în care atât oamenii, cât şi
dragonii îşi vor da unii altora destul de mult de lucru ca să nu poată subjuga
întreaga natură. Asta am văzut, ăsta a fost marele meu plan.
— Perfect! am spus, sătul de toată discuţia despre dragoni şi destul de neliniştit
când mă gândeam ce eliberaserăm în lume. Acum vom avea dragoni. O mulţime,
judecând după ceea ce am văzut petrecându-se deasupra câmpului de luptă. Dar
de ce nu te poţi întoarce…?
— St! m-a apostrofat el cu asprime. Crezi că mie mi-e uşor? Crezi că, în afară de
acest ţel amplu, nu mai am şi alte motive? Crezi că plec pe altă cale fără durere
în suflet? Nu. Există ceva mult mai personal care ne desparte drumurile. E vorba
de ceea ce am întrezărit la o scară mult mai măruntă. Te-am văzut după moartea
mea bucurându-te de tot ceea ce ţi-ai refuzat, lucruri şi oameni deopotrivă, atâta
vreme. Trăind, după moartea mea, viaţa pe care ţi-a fost dat s-o trăieşti. Mi-ai dat
o viaţă în plus. S-o folosesc ca să te jefuiesc de a ta? Te pot iubi, Fitz, a adăugat,
vorbind mult mai rar, dar nu pot îngădui ca dragostea asta să te distrugă pe tine,
să nimicească tot ceea ce eşti.
Şi-a frecat obosit obrajii, trădându-şi supărarea cu o exclamaţie când a văzut
pielea care i se luase pe degete. Şi le-a scuturat, apoi şi-a frecat din nou, cu
vigoare, toată faţa, înainte de a-şi pune mâinile pe genunchi, cu ochii la foc. Am
aşteptat privindu-l, nerăbdător şi nedumerit.
În spatele nostru, Prilkop se mişca tăcut prin încăpere. Am auzit un zăngănit şi
am aruncat o privire peste umăr. Deschisese un săculeţ şi scotea din el blocuri
mici de piatră. Am recunoscut-o imediat. Piatra amintirilor, tăiată uniform, în
cuburi ca acelea pe care le întrezărisem în încăperea Străbunilor. L-am privit
lipindu-şi unul pentru scurt timp de tâmplă şi apoi zâmbind şi punându-l alături.
A făcut acelaşi lucru cu altul, apoi cu încă unul.
Mi-am dat curând seama că sorta cuburile, le aşeza în teancuri diferite. Şi-a
ridicat ochii când a simţit că îl priveam şi eu, şi bufonul. A surâs şi ne-a întins un
cub.
— Muzică.
Apoi altul.
— Puţină poezie.
Şi încă unul.
— Istorie. Şi iarăşi muzică.
Mi-a întins unul, dar am refuzat cu o fluturare a mâinii, stânjenit. Însă Bufonul s-
a întins şi l-a atins uşor cu vârful unuia dintre degetele lui cu Meşteşug. Şi l-a
retras imediat, de parcă s-ar fi ars, dar pe urmă mi-a zâmbit.
— Muzică, într-adevăr. Se revarsă asupra ta ca un potop. Ar trebui să încerci,
Fitz.
— Stăteam de vorbă, i-am reamintit cu voce joasă. Despre întoarcerea ta la
Buckkeep, împreună cu mine.
— Nu, vorbeam despre motivele care mă împiedică să mă întorc.
A încercat să-mi zâmbească, dar n-a izbutit.
M-am mulţumit să mă uit la el. Nu peste mult timp, i s-a adresat lui Prilkop,
cerându-i ceva. Şi, aproape în aceeaşi clipă, l-am simţit pe Chade pătrunzându-
mi în gânduri.
Aş vrea să vorbesc cu regina.
În clipa asta nu pot. Încearcă să te foloseşti de Thick.
Ştii foarte bine de ce nu se poate. Te rog, Fitz! N-o să dureze mult.
Aşa ai spus şi data trecută. În plus, nu mă aflu nicidecum în apropierea reginei.
Am plecat prin stâlp. Sunt cu Bufonul.
Ce? Fără să dai de ştire nimănui şi fără să te consulţi cu nimeni?
Cred că viaţa mea încă îmi mai aparţine.
Nu. Răspunsul lui Chade suna categoric. Nu, domnul meu, nu îţi aparţine. Azi-
noapte mi-ai impus voinţa ta, şi am simţit că ai făcut-o cu aprobarea reginei. Nu
poţi pretinde puterea la un moment dat ca să te lepezi de ea în clipa următoare.
Coroanele nu pot fi scoase cu atâta uşurinţă.
Nu sunt cu adevărat rege şi tu ştii foarte bine.
E prea târziu ca să adopţi atitudinea asta, Fitz! Chade părea furios. Prea târziu.
Regina ţi-a oferit puterea şi tu ai acceptat-o.
Nu m-am dat bătut. Nu mă simţeam în stare să decid dacă eram sau nu de acord
cu el.
Oferă-mi un scurt răgaz. Probabil că acum sunteţi pe mare. Ce poate fi atât de
urgent, odată ce aţi ridicat deja ancora?
Poate aştepta o vreme, asta e adevărat. Dar după asta, Fitz, nu trebuie să mai
dispari fără să ne dai de ştire tuturor.
Am ajuns servitor, şi timpul meu nu mai e al meu?
Mai rău. Eşti rege. Şi Sacrificiu pentru orice.
Şi-a desprins mintea de a mea înainte de a avea timp să-i răspund. Am clipit şi
mi-am dat seama că tocmai auzisem uşa închizându-se. Prilkop plecase. Bufonul
se uita la mine, cumva ştiind că vorbeam prin Meşteşug şi aşteptând să-mi
îndrept din nou atenţia către el.
— Îmi cer iertare. Chade a dat buzna, ca de obicei, cerând să-l pun în legătură cu
regina. Pretinde că, odată ce ea m-a recunoscut ca Sacrificiu, fie şi numai pentru
câteva clipe, am toate îndatoririle şi responsabilităţile unui rege încoronat. E
ridicol.
— Oare?
— Ştii foarte bine că e!
Protestul meu a părut să dezlănţuie un potop de cuvinte de-ale lui, ca şi cum ar fi
stat toate în aşteptare, ca apa dincolo de un stăvilar.
— Fitz, întoarce-te la viaţa pe care ţi-a fost menit s-o trăieşti şi îndrăgeşte-o fără
rezerve. Eu asta te-am văzut făcând. A râs aproape isteric. M-a ajutat când mi-
am dat sufletul. Să ştiu că, după moartea mea, o să te bucuri de viaţa asta. Când
durerea a fost cea mai cumplită, m-am dus cu gândul la ceea ce văzusem pentru
tine şi am lăsat-o să treacă prin mine.
— Dar… ea mi-a spus că m-ai strigat. Când te tortura.
Am rostit cuvintele şi am dorit imediat să mi le pot retrage. Bufonul a părut
dintr-odată bolnav şi bătrân.
— Se prea poate, a recunoscut. N-am pretins niciodată că sunt curajos. Dar
faptul că a izbutit să-mi smulgă un astfel de strigăt nu schimbă nimic, dragul
meu prieten. Nimic.
S-a uitat la foc ca şi cum ar fi pierdut ceva acolo şi mi-a fost ruşine că-i
readusesem tortura în amintire. Nimănui n-ar trebui să i se aducă aminte că a
ţipat în faţa unor oameni care s-au delectat auzindu-l.
— De aici ar trebui probabil să-nvăţ că, în multe privinţe, nu sunt atât de
puternic cum aş vrea. Şi n-ar trebui să mă pun în situaţii în care slăbiciunea mea
ne poate face rău amândurora.
M-a luat pe neaşteptate de mână. Am tresărit şi ochii ni s-au întâlnit când mi-am
ridicat privirea.
— Fitz. Te rog! Nu mă ispiti să te urmez şi să mă amestec în viitorul pe care ţi l-
am văzut. Nu mă ispiti să ies din timpul meu şi să fac ceva care nu mi-a fost
menit niciodată.
S-a cutremurat brusc, parcă străbătut de un frison. A dat drumul mâinii mele şi
le-a întins pe ale lui spre foc, aplecându-se mai tare spre el. Unghiile începuseră
să-i crească la loc. Şi-a frecat palmele, făcând să se desprindă un start de piele,
ca o cenuşă albă. Apărută la vedere, noua lui piele m-a dus cu gândul la lemnul
lustruit.
— Ai fi fost mulţumit să trăieşti alături de Ochi Întunecaţi printre lupi? m-a
întrebat aproape în şoaptă.
— Aş fi fost dispus să încerc, am răspuns cu încăpăţânare.
— Chiar dacă perechea lui nu te-ar fi acceptat niciodată întru totul?
— N-ai putea, măcar o singură dată, să spui de-a dreptul ceea ce ai de spus?
M-a privit frecându-şi bărbia, ca şi cum întrebarea mea i-ar fi dat într-adevăr de
gândit. Pe urmă a zâmbit cu tristeţe.
— Nu. Nu pot. Nu fără să distrug ceva preţios pentru mine. I-ai spus vreodată lui
Dutiful că e fiul trupului tău? m-a întrebat pe urmă, de parcă n-ar fi schimbat
subiectul.
Nu-mi plăcea să vorbească despre asta cu glas tare nici măcar când eram singuri.
Meşteşugul era, între mine şi Dutiful, o legătură puternică, mă făcea să-l simt tot
timpul aproape.
— Nu, am răspuns scurt. Ar vedea prea multe lucruri diferit. Ar suferi fără
niciun folos. Imaginea tatălui lui i-ar fi ştirbită, ca şi sentimentele faţă de mama
lui, ba chiar şi sentimentele faţă de mine. La ce bun?
— Întocmai. Aşa că o să-l iubeşti întotdeauna ca pe un fiu, dar o să te porţi cu el
aşa cum se cuvine faţă de prinţul tău. Rămânând la un pas distanţă faţă de ceea
ce tânjeşti să fii. Căci, chiar dacă i-ai spune, n-ai putea niciodată să-i devii tată.
Începeam să mă înfurii din nou.
— Tu nu eşti tatăl meu.
— Nu. S-a uitat din nou la foc. Şi nici iubitul tău nu sunt.
M-am simţit dintr-odată obosit şi înăcrit.
— Despre asta e vorba? De o poftă trupească? Nu te întorci la Buckkeep fiindcă
nu mă culc cu tine?
— Nu!
N-a strigat cuvântul, dar ceva din felul în care l-a rostit m-a adus la tăcere. A
continuat cu voce joasă, aproape hârjâită.
— Ajungi întotdeauna la asta, de parcă ar fi singura încununare posibilă a iubirii.
A oftat şi s-a lăsat brusc pe spate sprijinindu-se de perete. M-a privit gânditor.
— Spune-mi, l-ai iubit pe Ochi întunecaţi? m-a întrebat apoi.
— Bineînţeles.
— Fără rezerve?
— Da.
— Şi, privind lucrurile în lumina logicii tale, ţi-ai dorit să te culci cu el?
— Dacă am dorit… Nu!
— Ah. Şi asta numai fiindcă şi el era tot de parte bărbătească? N-a avut nimic
de-a face cu deosebirile dintre voi?
M-am uitat la el cu gura căscată. A izbutit să-şi mai păstreze câteva clipe
expresia serioasă şi sincer întrebătoare a feţei. Pe urmă a început să râdă atât de
nestingherit cum n-o mai făcuse de foarte mult timp. Aş fi vrut să mă simt
ofensat, dar râsul lui, chiar şi pe socoteala mea, îmi oferea o asemenea uşurare
încât mi-a fost imposibil.
— Ei, uite, a continuat după ce şi-a tras răsuflarea. E simplu, Fitz. Ţi-am spus că
dragostea pe care ţi-o port nu cunoaşte hotare. Şi chiar aşa e. Totuşi, nu m-am
aşteptat niciodată să-mi oferi trupul tău. Nu ţi-am vrut decât inima, toată, plină
doar de mine.
Deşi n-am avut niciodată dreptul s-o pretind. Pentru că tu o dăruiseşi deja, cu
mult înainte de a ne cunoaşte. A clătinat din cap. Cu multă vreme în urmă, mi-ai
spus că Molly n-a putut niciodată să accepte legătura ta cu lupul. Că te-ar fi
obligat să alegi între ei doi. Încă mai eşti de părerea asta?
— Mi se pare din cale-afară de probabil, am murmurat, neavând încotro.
— Şi cum crezi c-o să mă privească pe mine? A şovăit o clipă. Pe cine o să
alegi? Şi, fiind silit să faci o astfel de alegere, ce crezi c-o să ai de pierdut,
indiferent ce-ai hotărî? Astea sunt întrebările asupra cărora a trebuit să
chibzuiesc. Iar dacă mă întorc cu tine, dacă fac schimbarea asta în viitorul tău, ce
altceva o să mai schimbe Catalizatorul meu prin luarea unei asemenea decizii?
Dacă pleci spre cele Şase Ducate împreună cu mine, ce viitor cu totul necunoscut
o să ia naştere?
Am clătinat din cap şi mi-am ferit privirea de a lui. Dar cuvintele continuau să i
se reverse necruţătoare şi îmi ajungeau la urechi.
— Ochi Întunecaţi a ales. A ales între haita de lupi care l-ar fi acceptat şi legătura
lui cu tine. Nu ştiu dacă ai vorbit vreodată cu el despre preţul acestei hotărâri.
Dar mă îndoiesc. Puţinul pe care îl ştiu despre el mă face să cred că a ales şi a
mers mai departe fără să privească înapoi. N-o spun ca să te simţi ruşinat. Dar
nu-i aşa că, pentru legătura voastră, pentru dragostea pe care aţi împărtăşit-o,
Ochii întunecaţi a plătit mai scump decât tine? Care a fost preţul pentru el?
Răspunde-mi sincer.
Mi-am ferit din nou privirea, fiindcă îmi era ruşine.
— A plătit cu renunţarea la traiul în haită, la a fi lup pe deplin. A renunţat la
perechea pe care ar fi putut-o avea, la puii pe care i-ar fi putut aduce amândoi pe
lume. Exact aşa cum ne-a prevenit Rolf. Fiindcă nu i-am impus legăturii noastre
niciun hotar.
— Tu ai avut poate bucuria împărtăşirii naturii lui de lup. Ai fost atât de aproape
de a deveni lup cât e cu putinţă pentru un om. Dar… iartă-mă… cred că Ochi
Întunecaţi n-a căutat niciodată omul din el cu ardoarea cu care ţi-ai dorit tu să
devii lup.
— Aşa e.
Mi-a luat din nou o mână într-ale lui. Mi-a întors-o şi s-a uitat la umbrele care
erau urmele degetelor lui, purtate de încheietura mea de atâţia ani.
— Fitz. Eu m-am gândit mult la asta. Nu vreau să te lipsesc de o pereche a ta şi
de copiii tăi. Anii mei vor fi îndelungaţi; prin comparaţie, ţie nu ţi-au mai rămas
prea mulţi. Şi, indiferent câţi ar mai fi, n-o să te iau de lângă Molly. Pentru că
sunt sigur că veţi fi din nou împreună. Ştii ce sunt eu. Ai fost în trupul meu, aşa
cum am fost şi eu într-al tău. Şi am simţit – oh, ferească-mă zeii de amintirea
asta! —, am simţit ce înseamnă să fii om, pe de-a-ntregul om, în clipele când ţi-
am găzduit dragostea, suferinţa şi pierderile. Mi-ai îngăduit să fiu om atât cât e
cu putinţă pentru mine să fiu. Mi-ai dat înapoi înzecit ceea ce mi-au luat
profesorii mei. Alături de tine, am fost copil. Alături de tine am devenit bărbat.
Alături de tine… Exact aşa cum te-a lăsat pe tine Ochi întunecaţi să fii lup.
Vocea i s-a stins treptat şi am rămas în tăcere, de parcă i s-ar fi terminat
cuvintele. Nu mi-a eliberat mâna. Atingerea m-a făcut mult mai conştient de
legătura prin Meşteşug dintre noi. Am simţit Meşteşugul lui Dutiful ca pe un
ghiont, încercând să-mi atragă atenţia. L-am ignorat. Făceam ceva mai
important. Am încercat să înţeleg exact de ce se temea Bufonul.
— Crezi c-o să mă faci să sufăr dacă o să te-ntorci la Buckkeep. C-o să mă-
mpiedici să duc viaţa pe care mi-ai văzut-o.
— Da.
— Te temi c-o să îmbătrânesc şi o să mor. Iar ţie n-o să ţi se întâmple.
— Da.
— Şi dacă eu nu mă sinchisesc de toate astea? De cost.
— Mă sinchisesc eu oricum.
Am pus o ultimă întrebare cu o dureroasă strângere de inimă, temându-mă de
răspunsul lui, oricare ar fi fost.
— Şi dacă-ţi spun că atunci te voi urma eu? Dacă-mi las în urmă cealaltă viaţă şi
vin cu tine?
Cred că asta l-a uluit. Şi-a tras răsuflarea de două ori înainte de a-mi răspunde cu
o şoaptă răguşită:
— Nu ţi-aş îngădui. N-aş putea.
Pe urmă am mai stat mult în tăcere. Lemnele de pe foc s-au mistuit. Apoi am pus
întrebarea finală, cumplită:
— După ce te las aici, o să te mai revăd vreodată?
— Probabil că nu. N-ar fi înţelept.
Mi-a ridicat mâna şi mi-a sărutat cu tandreţe palma bătătorită, de spadasin, apoi
a ţinut-o iarăşi în ambele lui mâini. Îmi spunea adio, o ştiam, şi mai ştiam şi că
nu pot face nimic ca să-l împiedic. Am rămas nemişcat, cu senzaţia că în mine
creşte un gol şi că mi-e tot mai frig, de parcă Ochi Întunecaţi ar fi murit pentru a
doua oară. Îl pierdeam. Se retrăgea din lumea mea, şi mi se părea că sângerez
până la moarte, că viaţa se prelinge din mine. Şi mi-am dat brusc seama cât de
aproape de adevăr sunt.
— Încetează! am strigat, dar era prea târziu.
Mi-a eliberat mâna înainte de a o mi-o smuci eu. Aveam încheietura curată,
goală. Urmele degetelor lui dispăruseră. Şi le luase cumva înapoi şi legătura
noastră prin Meşteşug atârna, ruptă.
— Trebuie să te las să pleci, mi-a spus în şoaptă, cu vocea frângându-i-se. Cât
pot. Dar vreau să-mi rămână atâta lucru, Fitz. Să fiu eu cel care a rupt legătura.
Să ştiu că n-am luat ceea ce nu e al meu.
L-am căutat bâjbâind. Îl vedeam, dar nu îl simţeam. Nu găseam nimic cu Harul,
nici cu Meşteşugul, nici cu mirosul. Nici urmă de Bufon. Tovarăşul meu de joacă
din copilărie, prietenul meu din tinereţe dispăruse. Îşi îndepărtase de mine acea
faţetă a lui însuşi. Un bărbat cu piele cafenie şi ochi căprui mă privea cu milă.
— Nu poţi face asta, am spus.
— S-a făcut, a subliniat el. S-a săvârşit.
Puterea a părut să-l părăsească odată cu ultimele cuvinte. Şi-a întors faţa de la
mine, de parcă aşa m-ar fi putut împiedica să ştiu că plânge. Am rămas locului
amorţit, cum te simţi după ce capeţi o rană cumplită.
— Sunt pur şi simplu obosit, a spus cu voce firavă, tremurătoare. Încă mai sunt
obosit, doar obosit. Atâta tot. Cred că trebuie să mă întind din nou.
Fitz. Regina are nevoie de tine.
Thick s-a împins în mintea mea fără niciun efort.
Curând. În clipa asta sunt cu Bufonul.
E vorba de Sângele Străvechi. Cât mai repede, te rog, zice ea.
Curând, am răspuns posomorât.
Şi nici nu-mi dispăruse Thick bine din minte că l-am şi simţit pe Chade bătându-
mă pe umăr. Mi-am îndreptat atenţia spre el.
Dacă tot eşti acolo, mă gândesc că ai putea să te-ntorci măcar cu o parte din
pergamentele Meşteşugului pe care spuneai că le-ai găsit. Cred că o s-avem
nevoie de ele.
O să le-aduc, Chade. Dar, te rog, lasă-mi un timp doar pentru mine.
Bine. Replica era acră. Pe urmă s-a înmuiat şi a adăugat cu ceva mai multă
blândeţe:
Ce s-a întâmplat? E chiar atât de bolnav?
De fapt, se simte mai bine. Dar am nevoie de timp pentru propriile mele gânduri.
Bine.
M-am întors spre Bufon, dar fie se afundase cu adevărat într-un somn adânc, fie
se prefăcea atât de convingător încât nu m-am simţit în stare să-ncerc să-l
trezesc. Voiam timp de gândire. Nu era cu putinţă să nu descopăr cum să-l fac să
se răzgândească, nu trebuia decât să-mi pun mintea la lucru în linişte.
— O să mă întorc, i-am spus, apoi mi-am aruncat mantia pe umeri şi am ieşit.
M-am hotărât să intru în labirint, să recuperez o parte din pergamentele
Meşteşugului. Asta avea să-mi dea de lucru în timp ce căutam o soluţie. Nu
obţinusem niciodată un rezultat bun chibzuind în timp ce stăteam nemişcat. M-
am strecurat prin crăpătură cu uşurinţă. Repetatele mele veniri şi plecări o ţineau
deschisă, mi-am spus. Nu înaintasem prea mult prin nefireasca lumină a
globurilor Străbunilor când am văzut pe cineva venind spre mine. Am tresărit
speriat în prima clipă, apoi l-am recunoscut pe Omul Negru. Căra pe umăr o
halcă de carne afumată şi, când am ajuns unul lângă altul, a dat din cap spre
mine, apoi a lăsat-o cu grijă pe podea.
— Proviziile ei, le furam. De multe ori. Nu ca acum. O bucăţică de ici, una de
colo. Acum, ceea ce vreau iau. M-a privit lăsându-şi capul pe-o parte. Dar tu?
— Cam tot aşa ceva. Cu ani în urmă, de la regele meu au fost luate pergamente,
nişte scrieri deosebite. Le are ea acolo, într-o încăpere de lângă dormitorul ei.
Vreau să duc câteva înapoi, acasă.
— Ah, acelea. Le-am văzut cu mult timp în urmă.
— Da.
— Te ajut.
Nu eram sigur că-i vreau ajutorul, dar se părea că n-aveam cum să-l refuz fără să
fiu nepoliticos. Am schiţat un gest de mulţumire şi am pornit-o împreună pe
coridoare. A clătinat din cap ori de câte ori am trecut pe lângă o statuie profanată
sau o firidă văduvită de opera ei de artă. Mi-a vorbit despre oamenii care
locuiseră acolo în timpuri de care îşi aducea aminte. Thick avusese dreptate.
Coridoarele de piatră fuseseră cândva încălzite. Străbunii veneau şi plecau, ca să
se bucure de minunile dăruite de zăpada şi gheaţa care lipseau din ţinuturile lor
mai calde. Am încercat să-mi imaginez plăcerea pe care ţi-o putea oferi călătoria
într-un tărâm al frigului, dar ideea îmi era complet străină.
Prilkop izbutise cumva să anuleze magia care dădea căldură pietrei. Încercase s-
o lase pe Femeia Palidă şi fără lumina Străbunilor, dar asta nu-i reuşise. Însă ea
rămăsese acolo, chiar şi fără căldură. Prilkop fusese nevoit să se ascundă, iar ea
încurajase distrugerea artei Străbunilor prieteni cu dragonii ca să-şi arate
dispreţul faţă de ei şi faţă de el.
— A lăsat sala hărţii neatinsă, i-am atras eu atenţia.
— N-a ştiut de ea, pesemne. Sau, neavând habar la ce foloseşte, nu s-a sinchisit.
Despre portalurile de călătorie nu ştia nimic. Odată, o singură dată, am fugit de
ea folosindu-mă de unul.
Amintirea l-a făcut să clatine din cap.
— Atât de slăbit, atâta greaţă, atâta… Şi-a dus pumnii la tâmple, lovindu-şi-le
uşor. Nu m-am putut întoarce decât după multe zile. Când am izbutit – a ridicat
din umeri –, ea îmi luase oraşul în stăpânire. Acum mi-l iau înapoi.
Cunoştea labirintul foarte bine. M-a dus pe o altă cale, pe coridoare mai înguste,
care fuseseră probabil construite pentru servitori sau pentru negustori. Am intrat
într-un culoar care ne-a adus în faţa dormitorului Femeii Palide mai repede decât
aş fi crezut. Am aruncat o privire înăuntru. Cineva fusese acolo de când mă
uitasem ultima oară. Toate obiectele fuseseră împinse sau târâte. Dintr-o casetă
cu bijuterii se revărsaseră pe podea un şirag de perle, un lănţişoare de argint şi
pietre albe, scânteietoare. Unele se topiseră încet. Prilkop m-a văzut holbându-
mă şi a intrat calm.
— Asta o să fie bună, mi-a spus, şi a tras de pe patul ei cuvertura de mătase.
Sub privirile mele, i-a înnodat colţurile, transformând-o într-un sac mare.
Înţelegând ce făcea, am găsit încă una şi l-am imitat. Apoi am intrat în sala
pergamentelor cu sacii noştri improvizaţi atârnaţi de umeri.
Nu eram pregătit pentru priveliştea care mă aştepta acolo. Rafturile fuseseră
înadins împinse către mijlocul încăperii, astfel încât, prin cădere, tot ce conţineau
să se amestece într-un morman. Alături de ele zăcea un urcior spart şi uleiul se
îmbibase în mai multe pergamente. Femeia Palidă căzuse pe podea, în apropiere.
Era moartă. Cioturile înnegrite ale braţelor ei m-au dus cu gândul la picioarele
insectelor. Frigul şi moartea îi întunecaseră culoarea pielii. Murise cu capul
azvârlit pe spate şi cu gura deschisă, arătându-şi dinţii într-un mârâit ca de pisică.
Un glob luminos de-al Străbunilor, smuls din suportul lui, zăcea lângă
manuscrisele impregnate cu ulei. Era stâlcit, ca şi cum ar fi fost lovit cu cioturile
ei şi cu picioarele. Eu şi Prilkop am rămas o vreme cu ochii holbaţi, în tăcere.
— A încercat să facă focul, să se încălzească, m-am hazardat să ghicesc. A crezut
că în globul luminos e ceva care ar putea aprinde pergamentele.
Omul Negru a clătinat din cap cu dezgust.
— Nu. A fost ca să distrugă. Numai asta dorea. Dragonii distruşi. Alţi profeţi
distruşi. Frumuseţea. Cunoaşterea. A atins uşor cu piciorul unul dintre
pergamentele pline de ulei de lângă cadavru.
Ce n-a putut poseda sau controla a distrus. N-a putut să-l controleze pe Bufonul
tău, a adăugat când mi-a întâlnit privirea.
Am trecut amândoi la treabă. Am încărcat într-un sac pergamentele care
scăpaseră de distrugere, mânuindu-le cu mare atenţie, pentru că erau foarte vechi
şi foarte fragile. Pe cele care supseseră uleiul le-am pus separat. Am remarcat că
amândoi ne feream s-o atingem pe Femeia Palidă. Când a trebuit s-o mişc ca să
ajung la pergamentele de sub ea, Prilkop s-a tras înapoi şi s-a uitat în altă parte.
După ce am recuperat toate pergamentele, am privit leşul.
— Vrei să fac ceva cu trupul ei? am întrebat încet.
S-a holbat la mine, ca şi cum nu m-ar fi înţeles. Pe urmă a dat încet din cap.
Aşa că am înfăşurat-o într-una dintre blănurile luxoase întinse pe patul ei şi am
târât-o pe coridor, în urma mea. Prilkop mi-a arătat o uşă, una foarte mică, pe
lângă care aş fi trecut fără s-o observ. S-a deschis către o pantă abruptă şi am
auzit zgomotul îndepărtat al valurilor. Omul Negru mi-a făcut semn s-o împing
dincolo de prag. A dispărut, şi asta a părut să-l umple pe însoţitorul meu de o
mare satisfacţie.
Ne-am întors în sala manuscriselor să ne luăm comoara. Am străbătut
coridoarele mai degrabă târând sacii decât cărându-i. Pergamentele sunt
surprinzător de grele. Le-am dus în susul scărilor crispându-mă la fiecare
bufnitură şi imaginându-mi cum m-ar fi dojenit Chade pentru că le tratam astfel.
Ei bine, n-avea de unde să ştie în ce stare se aflau când le găsisem. Cu ajutorul
lui Prilkop, am ajuns cu amândoi sacii în sala stâlpului. În ciuda numeroşilor săi
ani, bătrânul părea sprinten ca un flăcău. M-am întrebat pentru prima oară până
la ce vârstă era de aşteptat să trăiască Bufonul. Apoi, încă şi mai straniu, mi-a
trecut prin minte să mă întreb în ce punct al vieţii sale se afla. Era încă tânăr?
Tinereţea era o noţiune care avea sens pentru el? Cândva îmi spusese că e mai
bătrân decât mine şi Ochi întunecaţi la un loc… Mi-am alungat curiozitatea
stânjenit. Nu voiam să mă gândesc cât de deosebiţi eram, cât de deosebiţi
fuseserăm dintotdeauna. Prietenia noastră trecuse peste asta şi făcuse din noi doi
unul.
Aşa cum şi legătura mea cu Ochi Întunecaţi ne făcuse pe amândoi unul. Şi totuşi.
Am oftat coborând în urma Omului Negru treptele către sala hărţii. Şi totuşi nu
putuse să ne facă unul singur cu adevărat. Eram om, cu toate grijile omului
pentru lumea lui, incapabil să trăiesc numai şi numai în prezent, ca lupul, şi
incapabil să prelungesc viaţa lupului mai mult decât era firesc să dureze.
Oare tot aşa mă vedea Bufonul pe mine?
Am scos un mic sunet din fundul gâtului. Prilkop mi-a aruncat o privire peste
umăr, dar n-a spus nimic. Când am intrat în sală, s-a oprit să privească. S-a uitat
gânditor, frecându-şi mâinile, apoi a arătat către hartă înălţând dintr-o
sprânceană.
Am atins grupul de nestemate de lângă castelul Farseerilor.
— Buckkeep, am spus. Casa mea.
A dat din cap, cu un aer plin de înţelepciune. Pe urmă, la fel cum făcuse Bufonul
mai înainte, a atins uscatul aflat departe, în Sud.
— Acasă, a spus. Apoi a pus degetul pe un mic golf de pe acea coastă şi a
adăugat: Clerres.
— Şcoala voastră, am ghicit eu. Locul unde vreţi să vă întoarceţi.
A şovăit cu capul lăsat pe-o parte, apoi a încuviinţat cu o înclinare a frunţii.
— Da. Şcoala noastră. M-a privit cu tristeţe. Unde trebuie să ne întoarcem. Tot
ce am învăţat trebuie aşternut pe hârtie. Pentru alţii, care vor veni. Foarte
important este.
— Înţeleg.
Omul Negru m-a măsurat cu blândeţe.
— Nu. Nu înţelegi.
A privit din nou harta şi a adăugat, parcă pentru sine însuşi:
— Să laşi să se ducă e greu. Totuşi, asta trebuie să faci. S-o faceţi amândoi. Să
lăsaţi să se ducă. Altminteri o să dezlănţuiţi mai multe schimbări. Orbeşte. Dacă
faci din pricina lui un lucru care schimbă ceva, unde ne poartă asta? Nimeni nu
ştie. Chiar dacă e o nimica toată. Vii la el cu pâine. El o mănâncă. Dacă nu i-ai fi
dat-o lui, ar fi mâncat-o altcineva. Vezi, e o schimbare. O schimbare mică. Lui îi
dai timpul tău, cuvintele tale, prietenia ta. Şi atunci cine nu primeşte timpul tău?
Hm? Asta e, poate, o mare schimbare, aşa cred. Lasă să se ducă, Preschimbător
al Bufonului. Timpul vostru împreună s-a sfârşit. S-a încheiat.
Nu era treaba lui şi mi-a stat pe limbă să i-o spun. Dar mă privea cu atâta
blândeţe şi cu atâta milă încât toată furia mi s-a stins aproape imediat ce mă
cuprinsese.
— Să ne întoarcem, a sugerat. Începusem să dau aprobator din cap când mi-a
pătruns Thick în gânduri.
Fitz? Încă n-ai terminat? Regina te aşteaptă.
Am oftat obosit. Era mai bine să fac ce aşteptau de la mine şi să le cer apoi timp
pentru ale mele.
Am terminat. De data asta aduc acasă pergamentele Meşteşugului. Vino să ne
întâlnim la Pietrele Mărturiei, ca să-mi ajuţi să le car.
Nu! Mănânc tartă cu zmeură. Şi cu frişcă.
Atunci după ce-ţi termini tarta.
M-a învăluit brusc un val de înţelegere pentru Thick, care nu voia să-şi întrerupă
masa ca să vină într-un suflet să mă întâmpine. Prilkop ajunsese în capul scării.
Mi-a aruncat o privire întrebătoare.
— Trebuie să mă duc pentru o vreme acasă, i-am explicat. Te rog, spune-i
Bufonului că mă întorc cât de repede pot. O să vin cu mai multă mâncare, cu
fructe proaspete şi cu pâine.
Omul Negru a părut cuprins de panică.
— Nu prin pietrele portal! Atât de curând? Înţelept nu e este. Neghiobie, chiar.
Următorul lui gest a fost o invitaţie clară.
— Vino acasă la Prilkop. O noapte, o zi, o noapte, o zi, apoi cale întoarsă prin
pietre. Dacă trebuie.
— Mă tem că trebuie să plec acum.
Nu voiam nici să-l mai văd pe Bufon, nici să-i mai vorbesc înainte de a găsi
argumente mai puternice decât ale lui.
— Preschimbătorule? Poţi s-o faci? Ai mai făcut-o?
— De mai multe ori.
S-a întors lângă mine, cu creţurile frunţii înmulţite de nelinişte.
— N-am mai văzut niciodată asta făcându-se atât de des, cu popasuri atât de
scurte. Ai mare grijă. Nu te întoarce aici prea curând. Odihneşte-te.
— Am mai făcut-o, am insistat.
Mi-am adus aminte cum călătorisem prin pietre, dus şi întors, în acea zi
îndepărtată când fugisem împreună cu Dutiful de pe plaja Celorlalţi.
— Nu-ţi face griji pentru mine.
În ciuda cuvintelor mele pline de curaj, m-am întrebat dacă nu era cumva o
nesăbuinţă să trec din nou prin pietrele Meşteşugului. Ori de câte ori mă întorc
cu gândul în urmă, către ziua aceea, mă întreb ce a pus atunci stăpânire pe mine.
Neaşteptata întrerupere a legăturii noastre de către Bufon mi-a pricinuit o durere
prea apăsătoare? Cred sincer că nu. Cred că a fost vorba, pur şi simplu, de prea
puţin somn, vreme de prea multe zile.
Am urcat din nou treptele către stâlpul Meşteşugului. Omul Negru m-a urmat cu
îngrijorare.
— Sigur eşti? Sigur de asta?
M-am oprit şi am luat cei doi saci în mâini.
— N-o să păţesc nimic, l-am asigurat. Spune-i Bufonului că o să mă-ntorc.
Am prins zdravăn ambii saci într-o singură mână. Mi-am deschis larg palma
celeilalte şi am împins-o în stâlp. Am intrat într-o noapte înstelată.
Capitolul 35
REÎNCEPERE
În acest ultim dans de hazard inventat,
Noi doi nu vom mai intra împreună.
Eu doar voi privi când, în pas cadenţat,
Vei fi în vârtej, strângând altă mână.

În acest ultim dans de hazard inventat,
Când bun rămas vieţii tale-i voi spune,
Spera-voi din suflet că-n ea-ţi va fi dat
Să-nveţi cum să zbori tot mai sus, de minune.

În acest ultim dans de hazard inventat,
Când voi şti că al meu să fii nu se poate,
Cu speranţă-n mai binele tău necurmat,
Accepta-voi, tânjind, orice ne desparte.

În acest ultim dans de hazard inventat,
Voi şti ce gândeşti şi vei şti ce-am în gând.
Când tot ce ne leagă va fi dezlegat,
Ne vom despărţi în suflet plângând.

Soarta mi-a dat o ultimă lovitură. Aşa am ajuns să mă gândesc la cele petrecute.
Poate că zeii au vrut să întărească avertizarea lui Prilkop.
Am fost foarte puţin surprins. Am văzut întunericul veşnic şi stele puzderie,
împrăştiate şi strălucind care mai mult şi care mai puţin. Eram întins pe spate în
vârful unui turn şi priveam cu ochi larg deschişi o noapte de vară. Dar, în clipa
aceea, aveam cu totul altă impresie. În clipa aceea mă simţeam alunecând în
derivă printre stele. Dar nu eram în cădere. Nu mă gândeam la nimic, nu-mi
puneam nicio întrebare. Pur şi simplu mă aflam acolo. Acolo unde era şi o stea
mai luminoasă decât altele, şi am fost atras către ea. De fapt, n-aş fi putut spune
dacă mă apropiam de ea sau dacă ea se apropia de mine. N-aş fi putut să spun
nimic, pentru că, deşi eram conştient de toate acestea, mi se păreau lipsite de
orice semnificaţie. Viaţa, orice interes şi orice sentiment erau suspendate, în
aşteptare. Când distanţa dintre mine şi stea s-a micşorat în sfârşit, am încercat să
mă prind de ea. Era ceva fără nicio legătură cu voinţa şi cu intenţiile mele. Mai
degrabă ca atunci când un mic strop de apă îşi începe contopirea cu un altul, mai
mare. Însă steaua m-a smucit, eliberându-mă de ea însăşi, şi, în acea clipă în care
m-a cântărit, mi-am recăpătat conştiinţa existenţei propriului sine.
Ce? Iar tu? Eşti într-adevăr chiar atât de hotărât să rămâi aici? Eşti mult prea
mic, să ştii. Neterminat. Eşti prea puţin ca să poţi exista aici de unul singur. Ştii
asta?
Ştii asta?
Aidoma unui copil care învaţă să vorbească, i-am repetat ultimele cuvinte,
încercând să le prind înţelesul. Fascinat de bunătatea ei, m-am cufundat în ea
multă vreme. Mi se părea alcătuită din dragoste şi acceptare. Dacă mi-ar fi
îngăduit, aş fi ieşit dintre hotarele mele, amestecând pur şi simplu ceea ce
fusesem cu ceea ce era. Pentru mine n-ar mai fi existat nici cunoaştere, nici
gânduri, nici spaime.
Fără să-i fi vorbit, a părut să ştie ce am în minte.
Şi asta e ceea ce îţi doreşti cu adevărat, micuţule? Să încetezi să mai fi tu însuţi
înainte de a avea măcar destulă vreme ca să te împlineşti? Poţi creşte, cu mult
mai mult poţi să fii.
Să fii, am repetat ca un ecou, şi acele două cuvinte simple am căpătat brusc forţă,
şi am reînceput să exist. Am trecut printr-o clipă de înţelegere deplină, a fost ca
şi cum, înălţându-mă din adâncul apei, aş fi luat o gură de aer. Molly şi Nettle,
Dutiful şi Hap, Patience şi Thick, Chade şi Kettricken, cu toţii s-au întors la
mine, într-un noian de posibilităţi. Spaima s-a contopit nebuneşte cu speranţa
când m-am gândit la tot ce aş fi putut deveni prin ei.
Ah. Mă gândeam eu că pentru tine încă mai există ceva. Atunci vrei să te duci
înapoi?
Înapoi.
Unde?
Buckkeep. Molly. Nettle. Prieteni.
Nu cred că spusele mele aveau vreun înţeles pentru ea. Era dincolo de toate
astea, dincolo de dragostea dăruită unui om sau unui loc anume. Dar cred că mi-
a înţeles dorul.
Prea bine, atunci. Înapoi du-te. Fii mai prudent data viitoare. Dar şi mai bine ar
fi să nu existe o dată viitoare. Nu înainte de a te simţi pregătit să rămâi.
Şi am avut brusc trup. Unul întins, cu faţa în jos, pe iarba de pe coasta rece a
unui deal. Cumva, degetele încă mi se mai încleştau de cei doi saci pe care-i
ţineam pe umăr. Erau peste mine. Am închis ochii. Iarba îmi gâdila faţa şi ţărâna
îmi pătrundea în nări. Am tras în piept mirosurile de pământ şi iarbă, de oi şi de
balegă şi, spre uimirea mea, amestecul lor mi-a furat orice gând. Cred că am
adormit.
Când m-am trezit, mijeau zorii. Tremuram de frig, în ciuda sacilor făcuţi din
cuverturi şi plini de pergamente care mă acopereau. Eram ţeapăn, cu pielea udă
de rouă. M-am săltat în capul oaselor cu un geamăt şi lumea mi s-a rotit alene în
jur până când m-am întins din nou. Lâna groasă rotunjea oile care şi-au săltat
capetele, surprinse de foiala mea. M-am sprijinit pe genunchi şi palme, apoi m-
am ridicat clătinându-mă şi m-am holbat în jur ca un mânz abia fătat, în timp ce
încercam să-mi pun viaţa cap la cap. Am răsuflat rar şi adânc, dar nu m-am
simţit cu mult mai bine. M-am gândit că mâncarea şi un pat adevărat aveau să
mă înzdrăvenească, şi că la Buckkeep găsesc şi una, şi alta.
Mi-am săltat un sac pe umăr şi am început să-l târăsc pe celălalt. Sau cel puţin
asta am vrut să fac. Am căzut după trei paşi. Dacă se schimbase ceva, atunci mă
simţeam mai rău decât în clipa când ieşisem din pietre. Prilkop avea dreptate, am
recunoscut în silă şi m-am întrebat neliniştit cât timp trebuia să treacă înainte de
a mă putea întoarce prin portaluri. Însă până atunci aveam de rezolvat probleme
mai urgente.
Am căutat cu Meşteşugul, pe bâjbâite. Am izbutit cu greu să mă concentrez atât
cât era nevoie ca să-l pot întrebuinţa, iar când am dat de muzica lui Thick şi apoi
de el însuşi, era deja în legătură cu Dutiful şi Chade. Am încercat să pătrund în
minţile lor şi n-am izbutit. Gândurile lor le spulberau pe ale mele. Nu păreau să
discute, ci să facă un soi de exerciţiu de Meşteşug. Am devenit conştient de
prezenţa lui Nettle, plutitoare ca un parfum suav. A pătruns în cercul lor, aproape
că s-a ancorat acolo, apoi s-a îndepărtat iarăşi, plutind la voia întâmplării. În
tăcerea încărcată de dezamăgire care a urmat după încercarea ei nereuşită, am
găsit loc pentru mesajul meu firav.
Thick. Nu mă simt bine. Poţi veni să ne-ntâlnim la Pietrele Mărturiei? Adu un
ponei sau chiar un măgar şi o căruţă. Nu sunt sigur că pot să stau în şa. Am doi
saci mari, plini cu pergamente.
Am simţit, dinspre toţi, răbufnirea unei uimiri fără cuvinte. Urmată de o ploaie
de întrebări:
Unde eşti?
Unde ai fost?
Eşti rănit? Te-a atacat ceva?
Ai fost ţinut prizonier?
Tocmai am ieşit din pietre. Mă simt slăbit. Prilkop m-a prevenit: nu folosi
pietrele prea des.
Pe urmă am lăsat legătura să se piardă, înfrânt de greaţă şi de ameţeală. M-am
întins pe-o parte în iarbă. Dimineaţa era rece, am tras peste mine unul din cei doi
saci din cuvertură şi am rămas nemişcat, tremurând.
Au venit cu toţii. Am deschis ochii şi m-am pomenit uitându-mă la pantofii lui
Nettle şi la fusta ei de călărie. Un vindecător m-a sâcâit pipăindu-mă peste tot ca
să se convingă că n-am oase rupte şi holbându-se la ochii mei. M-a întrebat dacă
fusesem atacat. Am reuşit să clatin din cap.
— Întreabă-l unde a fost în ultima lună, a spus Chade. Aşteptăm pergamentele
astea de când ne-am întors la Buckkeep.
Am închis ochii şi mi-am ţinut gura. Pe urmă, vindecătorul şi ajutorul lui m-au
urcat într-o căruţă. Sacii cu pergamente au fost aşezaţi lângă mine. Căruţa a
coborât clătinându-se pe panta plină de smocuri de iarbă. Chade şi Dutiful
călăreau de aceeaşi parte a ei, cu feţe grave. Thick ne urma pe un ponei îndesat,
descurcându-se destul de bine. Nettle călărea o iapă, evident una din prăsila lui
Burrich. În spatele ei erau mai mulţi oşteni din gardă, cu toţii călare, cu privirile
aspre, de bărbaţi care se aşteptaseră măcar la o luptă cu un duşman neînsemnat şi
care încă mai nutreau speranţe într-o încăierare, pierzându-şi-le încetul cu
încetul. Am vorbit puţin, temându-mă să nu spun prea multe în prezenţa unor
urechi care n-ar fi trebuit să le audă.
Mintea mi se zbuciuma ca un atelaj împotmolit în noroi. Mi-am scos din
memorie vechile legende despre pietrele înalte. Îndrăgostiţii se refugiau în ele ca
să scape de furia părinţilor şi se întorceau după un an sau după zece, când toate
nemulţumirile fuseseră uitate. Erau porţi către tărâmul pecksiilor, unde un an se
putea scurge într-o zi. Sau unde o zi putea să ţină cât un an. Mi-am adus aminte,
ameţit, de timpul petrecut în întunecimea înstelată. Cât de îndelungat fusese?
Trecuseră câteva săptămâni? Chade vorbise de o întreagă lună. Era evident că
fusese îndeajuns ca să se întoarcă la Buckkeep tocmai din Mayle. Pentru că erau
acolo. „Sprinteneala” logicii mele mi-a adus pe buze un zâmbet slab.
După ce am ajuns la castel, Chade a plecat, în fruntea gărzilor care cărau sacii cu
pergamente. Prinţul m-a luat de mână şi mi-a mulţumit pentru o treabă bine
făcută, de parcă aş fi fost un oştean oarecare, întors după îndeplinirea unei
misiuni periculoase. Profitând de faptul că ne atingeam unul de altul, şi-a trimis
Meşteşugul în mintea mea. Abia am izbutit să-l aud.
Vin curând să te văd. Acum odihneşte-te.
Nettle şi Thick l-au urmat când s-a îndepărtat cu paşi mari, iar eu am fost ajutat
să ajung la bolniţă, unde am fost foarte mulţumit fiindcă puteam să zac nemişcat,
fără să mă gândesc la nimic. Cred că au trecut mai multe zile. Mi-era greu să ţin
cont de lucruri de soiul scurgerii timpului. Durerile de cap şi ameţelile mi-au
dispărut, dar totul continua să mi se pară vag, fără contur. Fusesem undeva şi
avusesem parte de o trăire vastă şi ştiam asta, dar nu găseam nici măcar cuvinte
cu care să-mi ofer mie însumi o explicaţie. Era ceva atât de amplu şi de străin,
încât răvăşea cu desăvârşire sensul şi ordinea întregii mele vieţi de până atunci.
Atenţia îmi era abătută către lucruri mărunte: dansul firelor de praf într-o rază de
lumină, lâna răsucită din care fusese ţesută pătura mea, fibrele lemnului din rama
patului. Nu se poate spune că nu eram în stare să întrebuinţez Meşteşugul; mai
degrabă nu izbuteam nici să-mi dau seama ce rost ar fi avut s-o fac, nici să-mi
adun energia şi să mă concentrez asupra ei.
Mă hrăneau bine şi mă lăsau să mă odihnesc. Prietenii veneau să mă vadă şi
plecau, aproape fără să-mi facă nicio impresie. La un moment dat, am deschis
ochii ca s-o văd pe Lacey uitându-se în jos, la mine, cu asprime dezaprobatoare.
I-am închis. Vindecătorul nu mă putea ajuta cu nimic şi spunea adesea, cu glas
puternic şi în apropierea mea, că sunt un puturos care-o face pe bolnavul. Au
găsit o femeie foarte, foarte bătrână şi au adus-o să mă vadă. După ce ni s-au
întâlnit ochii, a spus, dând din cap cu vigoare:
— Oh, da, are privirea oamenilor muşcaţi de pecksii. L-au luat sub pământ şi s-
au hrănit din el. Se ştie că au o gaură acolo, lângă Pietrele Mărturiei. Iau câte un
miel nou-născut sau câte un copil, sau chiar şi câte un bărbat în putere dacă e
beat mort şi hoinăreşte pe-acolo. A dat din nou din cap cu un aer înţelept şi şi-a
oferit sfatul:
— Să bea ceai de mentă şi să-i gătiţi carnea cu usturoi până când ajunge să
duhnească şi el ca usturoiul. Nu pot să sufere mirosul şi-or să-i dea cât de repede
drumul. Când îi cresc unghiile destul de lungi ca să fie tăiate, o să se elibereze
dacă şi le taie singur.
Aşa că mi-au oferit o masă cu carne de oaie cu usturoi şi ceai de mentă, apoi au
anunţat că m-am vindecat şi m-au scos din bolniţă.
Riddle mă aştepta. Mi-a spus că arăt ca un idiot. M-a dus la baia de aburi, plină
cu oşteni zgomotoşi, care râdeau mult prea tare, apoi a trecut la supremul act de
purificare al gărzilor, ducându-mă în desăvârşitul haos din sala lor de mese, unde
m-a convins fără efort să beau bere cot la cot cu el până când am ieşit să vărs,
clătinându-mă pe picioare. Conversaţiile zbierate şi râsetele m-au făcut să mă
simt bizar de singur. Un oştean tânăr m-a întrebat de vreo şase ori unde am fost
şi, în cele din urmă, i-am răspuns simplu:
— M-am rătăcit la întoarcere.
Şi pentru asta am fost, aproape o oră întreagă, cel mai spiritual individ din sală.
Dacă flăcăul crezuse că mă poate momi să-mi spun povestea, se înşelase. Dar,
destul de ciudat lucru, m-am simţit mai bine, de parcă protestul violent al
trupului meu faţă de tratamentul nedrept la care îl supusesem m-ar fi convins că,
da, sunt om şi trebuie să ţin cont de asta. M-am trezit a doua zi, în cazarmă,
transpirat şi puţind, şi m-am întors la baia de aburi. Mi-am ras barba murdară, m-
am frecat cu sare şi mi-am spălat tot trupul cu apă rece. M-am îmbrăcat cu o
uniformă curată – căci cufărul meu se întorsese acasă odată cu restul companiei
plecate în expediţie şi cu echipamentul ei apoi am luat, în zgomotoasa sală a
gărzii, un mic dejun foarte simplu, mulţumindu-mă cu o porţie de terci. Chiar
dincolo de uşă erau bucătăriile, revărsându-şi zăngănitul şi zdroncănitul, de
parcă înăuntru s-ar fi purtat o luptă, cu întreaga oaste a ajutoarelor de bucătar
atacându-şi însărcinările.
Simţindu-mă eu însumi, aşa cum nu mi se mai întâmplase de multe zile, m-am
strecurat pe uşa secretă de lângă curtea spălătoriilor, am intrat în labirintul lui
Chade şi am urcat în camera mea de lucru.
Am găsit masa plină cu pergamentele mânjite de ulei, întinse la uscat şi pentru a
fi copiate. Într-un coş vecin cu scaunele de lângă cămin erau mere proaspăt
culese. Când fusesem ultima oară în încăperea aceea, încă nu se copseseră. Asta
m-a zdruncinat mai mult decât mă aşteptasem. M-am aşezat, m-am concentrat,
apoi l-am căutat pe Chade.
Unde eşti? Trebuie să-ţi povestesc. Am nevoie să mă ajute cineva să pricep totul.
Ah! E minunat să te-aud. Pentru mine, istorisirea ta e cât se poate de bine-
venită. Suntem în turnul lui Verity. Poţi să urci?
Cred că da. Dar nu repede. Aşteptaţi-mă.
Am izbutit să ajung, dar au fost într-adevăr nevoiţi să aştepte. Când am intrat pe
uşa de lângă cămin, am avut un şoc, pentru că lady Nettle, inconfundabila lady
Nettle, în rochia ei verde, cu guler de dantelă, stătea la masa mare, alături de
Chade, Dutiful şi Thick. N-a părut decât uşor surprinsă de apariţia mea. Am
ridicat pânza de păianjen care-mi stătea pe ochi şi mi-am scuturat-o de pe degete
în foc. Pe urmă, neştiind ce rol trebuia să joc, le-am adresat tuturor plecăciunea
curtenitoare a unui oştean şi am rămas în picioare, ca şi cum aş fi aşteptat o
poruncă.
— Te simţi într-adevăr bine? m-a întrebat Dutiful, apoi a venit să-mi ofere braţul
ca să mă conducă la masă.
Eram prea mândru ca să-i accept ajutorul, dar, chiar şi după ce m-am aşezat, am
rămas în aşteptare, nefiind sigur cum ar fi trebuit să mă port. Chade m-a surprins
trăgând pe furiş cu ochiul la Nettle şi a izbucnit în râs.
— Fitz, mi-a spus, ea face acum parte din coteria noastră. Probabil te-ai aşteptat
să se ajungă la asta.
M-am uitat din nou la ea. Privirea îi era ca un cuţit şi i-am simţit cuvintele
străpungându-mă, tot atât de reci şi de tăioase.
— Îşi ştiu numele, Fitzchivalry Farseer. Ştiu chiar şi că sunt fiica ta bastardă.
Înţelegi, mama nu cunoaşte niciun Tom Badgerlock. Aşa că, în timp ce erai la
bolniţă, a vrut să vadă cine pretinde că îi e vechi prieten. După ce a ieşit de-
acolo, mi-a povestit totul. Totul.
— Nu ştie „totul”, am ripostat cu voce slabă.
Şi brusc n-am mai fost în stare să găsesc nimic altceva de spus. Chade s-a grăbit
să se ridice, a umplut un pahar cu rachiu şi mi l-a adus. Mâna îmi tremura şi am
reuşit cu greu să mi-l duc la buze.
51 52
— Ei, mama ta ţi-a găsit un nume foarte potrivit, i-a spus Dutiful lui Nettle .
— Ca şi a ta, i-a răspuns ea, cu voce suavă.
— Terminaţi, amândoi! a spus Chade, cu voce fermă. Lăsăm astea deoparte cât
ne povesteşte Fitz unde a fost în vreme ce-au scotocit gărzile tot regatul în
căutarea lui.
— Molly e aici? În Buckkeep?
— Toată lumea e aici, în Buckkeep. Am venit la Festivalul Recoltei. E mâine-
seară, m-a lămurit Thick cu satisfacţie în glas. Eu le ajut să preseze merele.
— Mama e aici. Şi toţi fraţii mei. Care nu ştiu nimic din toată povestea asta, eu
şi mama am hotărât că e cel mai bine să lăsăm lucrurile aşa. Au venit fiindcă la
Festival tatei i se vor aduce onoruri pentru că a ajutat la uciderea dragonului. Ca
şi lui Swift şi restului coteriei Harului.
— Bun. Asta mă bucură, am spus, şi chiar aşa era, dar cuvintele mi-au sunat sec.
Vestea că a doua zi începea Festivalul Recoltei mă şocase, dar asta nu era tot. Mă
simţeam jefuit de demnitate şi de controlul propriei vieţi. Şi, în mod bizar,
eliberat de el. Nu mai era nevoie să hotărăsc când şi cum să-i spun lui Molly că
sunt în viaţă. Mă văzuse. Ştia că trăiesc. Poate că următoarea mutare era a ei. Iar
ceea ce mi-a trecut apoi prin gând m-a azvârlit într-un hău fără fund. Poate că o
făcuse deja. Poate îmi întorsese spatele.
— Fitz?
Am devenit conştient că bătrânul sfetnic mi se mai adresase de câteva ori abia
când şi-a pus mâna pe braţul meu. Am tresărit şi am redevenit conştient de
prezenţa oamenilor din jurul mesei. Dutiful părea plin de înţelegere, Nettle era
distantă, iar Thick plictisit. Chade şi-a pus mâna pe umărul meu şi m-a strâns
uşor.
— Vrei să povesteşti în faţa coteriei unde ai fost şi ce ţi s-a întâmplat? Am
bănuielile mele, dar aş vrea să-mi fie confirmate.
Obişnuinţa m-a făcut să încep cu ultimul moment în care auzise de mine. Le
povesteam fără să-mi fac probleme cum intrasem în sălaşul Omului Negru, când
mi-am dat brusc seama că nu mă trăgea inima să le dezvălui tot ce spusese
Bufonul. Aşa că mi-am privit mâinile aşezate pe masă şi am rezumat discuţia
noastră, lăsând deoparte cât mai multe amănunte intime cu putinţă. Dintre toţi
cei care mă ascultau, cred că numai Chade a întrezărit ce însemna pentru mine
despărţirea de Bufon. Fără să mă gândesc, am spus cu glas tare:
— Dar nu m-am dus înapoi, iar voi spuneţi că am lipsit mai bine de o lună. Nu
ştiu cum îmi vor interpreta absenţa. Vreau să mă întorc la ei, dar acum mă tem de
stâlpi, cum nu m-am mai temut niciodată.
— Şi bine faci, dacă tot ce am citit în pergamentele aduse de tine e demn de
crezare. Însă despre asta o să vorbim mai târziu. Povesteşte-ne restul.
Şi asta am făcut, le-am spus cum am plecat din grotă, cum am recuperat
pergamentele şi cum ne-am descotorosit de leşul Femeii Palide. Chade era
fascinat de magia Străbunilor, care oferea lumină şi căldură, iar despre cuburile
din piatra amintirilor mi-a pus o mulţime de întrebări, la care n-am ştiut să-i
răspund. L-am simţit deja nerăbdător să încerce o călătorie şi să exploreze el
însuşi acel târâm încărcat de magie. Am continuat cu despărţirea de Prilkop şi
apoi cu nesfârşita mea trecere prin stâlpi. Când am ajuns la făptura care mă
salvase, Dutiful şi-a îndreptat spatele.
— Ca acelea din timpul şederi noastre pe plaja Celorlalţi.
— Da şi nu. Cred că atunci numai minţile noastre au fost în lumea lor. În
schimb, prin stâlpi am ajuns acolo şi cu trupul. De când m-am întors, mă simt…
ciudat. Mult mai viu, în anumite feluri. Într-o legătură mai strânsă chiar şi cu
cele mai mărunte fărâme ale acestei lumi. Şi totuşi, în acelaşi timp, mult mai
singur.
Pe urmă am amuţit. Am avut impresia că nu mai e nimic de adăugat. M-am uitat
la Nettle. Mi-a răspuns cu o scurtă privire indiferentă, care-mi spunea că nu
însemn nimic pentru ea şi că nici nu însemnasem vreodată.
Chade a părut să considere că avea suficiente subiecte de meditaţie, pentru că şi-
a îndepărtat scaunul de masă ca şi cum ar fi încheiat un prânz copios.
— Ei, e o poveste la care va trebui să ne gândim mult ca s-o înţelegem, şi
deocamdată ne oprim aici şi cu lecţiile de Meşteşug. Avem cu toţii multe altele
de făcut, iar Festivalul Recoltei bate la uşă. În seara asta se va ţine o adunare în
Sala Mare, cu muzică, saltimbanci, dansuri şi poveşti. Vor veni mulţi dintre
prietenii noştri din Insule, precum şi ducii din regat. Sunt sigur că ne vom întâlni
acolo.
Fiindcă au rămas toţi pe scaunele lor, continuând să-l privească, a adăugat, cu
asprime:
— Iar acum aş vrea să vorbesc cu Fitz între patru ochi.
Thick s-a ridicat. Ca şi Nettle.
— După ce vorbesc eu cu el între patru ochi, a anunţat Dutiful calm.
Thick a părut încurcat, dar s-a grăbit să adauge:
— Şi eu.
— Eu nu, a spus Nettle, cu răceală, îndreptându-se spre uşă. Nu-mi pot imagina
c-o să mai vreau să-i spun ceva vreodată.
Bondocul părea să fi prins rădăcini, plimbându-şi privirea de la Dutiful la Nettle.
Părea evident sfâşiat de porniri contrare. Am izbutit să-mi pun pe faţă un zâmbet
pentru el.
— Thick, noi doi o s-avem mai târziu timp berechet să stăm de vorbă.
Făgăduiesc.
— Da, a încuviinţat el dintr-odată, şi a reuşit să ajungă la uşă înainte de a se
închide în spatele lui Nettle.
A ieşit în urma ei.
Dutiful i-a aruncat o privire lui Chade, care s-a retras lângă fereastră şi şi-a
îndreptat privirea spre mare. Era clar că nu asta îşi dorea Dutiful. Şi că lupta
pentru putere dintre el şi sfetnic continua. M-am uitat la prinţ. S-a aşezat pe
scaunul de lângă mine şi l-a tras mai aproape. A început să vorbească încet şi m-
am aşteptat să aflu ce griji îşi făcea în privinţa narcescăi şi a logodnei lor.
— Am vorbit mult cu ea despre tine. Acum e furioasă, dar cred că, dacă o să-i
laşi timp, o să se calmeze destul ca să te-asculte.
Am priceput abia peste câteva clipe.
— Nettle?
— Bineînţeles.
— Ai vorbit mult cu ea despre mine?
Din ce în ce mai bine, m-am gândit posomorându-mă. Dutiful mi-a simţit
consternarea.
— Am fost nevoit, a răspuns în apărarea lui. Spunea întruna: „A părăsit-o pe
mama când era grea şi n-a venit niciodată să mă vadă”. N-o puteam lăsa să tot
repete astfel de lucruri, şi cu atât mai puţin să le creadă. Aşa că i-am dezvăluit
adevărul, întocmai cum mi l-ai povestit.
Apoi, peste câteva clipe:
— Fitz?
— Oh. Iartă-mă. Mulţumesc.
— Îţi vor plăcea fraţii ei. Mie îmi plac. Chivalry pare cam prea plin de el, dar
cred că numai de faţadă, ca să nu se observe ce mult îl sperie toate schimbările.
53 54
Nimble nu seamănă câtuşi de puţin cu Swift . N-am văzut niciodată doi
55
gemeni mai puţin asemănători decât ei. Steady se ridică la înălţimea numelui
56 57
său, în timp ce just trăncăneşte ca o moară stricată. Iar Hearth , cel mai mic, nu
face nimic altceva decât să alerge, să se hlizească şi să-ncerce să-i provoace pe
fraţi şi pe Nettle să se ia la trântă cu el. Nu se teme de nimeni şi de nimic.
— Şi au venit aici cu toţii, la Festivalul Recoltei.
— La invitaţia reginei. Pentru că lui Swift îi vor fi recunoscute meritele, iar lui
Burrich i se vor aduce onoruri.
— Bineînţeles.
M-am uitat la tăblia mesei dintre mâinile mele. Se găsea în tot ce-mi dezvăluise
vreun loc pentru mine?
— Ei, cred că asta e tot ce-am ţinut să-ţi spun. Mă bucur că te simţi mai bine. Şi
cred că Nettle o să revină la sentimente mai bune dacă o să-i dai timp. Se simte
înşelată. Te-am prevenit că aşa o să fie. E destul de bizar, dar cred că s-a înfuriat
mai ales fiindcă ai dispărut. A luat-o cumva ca pe-o ofensă la adresa ei. Presupun
că, dacă îi dai timp, o să-şi schimbe părerea despre tine.
— Nu cred că am de ales.
— Nu, cred că nu ai. Dar n-am vrut să-ţi imaginezi că nu mai există nicio
speranţă, să te dai bătut şi să pleci cine ştie unde ca să n-o mai vezi. Locul tău e
acum la Buckkeep. Ca şi al ei.
— Mulţumesc.
— Nu-ţi port spune ce înseamnă pentru mine s-o am aici, la Curte. E atât de
sinceră şi de tăioasă. N-am fost niciodată prieten cu o fată aşa cum pot să fiu cu
ea. Poate pentru că suntem veri.
Am dat din cap, neştiind care era adevărul, dar oricum bucuros. Odată ce
câştigase prietenia prinţului, Nettle avea un protector puternic la Curte.
— Trebuie să plec. Am lipsit de la ultimele două probe pentru hainele mele de la
Festival. Şi jur că Thick plăteşte ponoasele pentru lipsa mea, îl înţeapă cu acele
„din întâmplare” dacă nu sunt de faţă ca să-l apăr. Aşa că mai bine mă duc.
Am dat din cap şi de data asta, pe urmă el s-a ridicat în picioare şi a ieşit, iar în
încăpere s-a lăsat tăcerea, aproape fără să observ cum se întâmplase. Chade mi-a
pus în faţă un pahar cu rachiu, bătând cu hotărâre în masă. M-am uitat la masă,
apoi în sus, la el.
— S-ar putea să ai nevoie, mi-a spus cu blândeţe. Şi a început să-mi povestească.
Bufonul a fost aici, acum două săptămâni. Aş da multe ca să aflu cum poate să
vină şi să plece fără să fie văzut, dar izbuteşte întotdeauna. Am auzit o bătaie în
uşa salonului meu privat, noaptea târziu. Şi când am deschis, el era acolo.
Schimbat, fireşte, aşa cum ai spus. Cafeniu ca o sămânţă de măr, din cap până-n
picioare. Părea obosit şi cam bolnav, dar cred că din pricina drumului prin stâlp.
N-a spus nimic despre Omul Negru, de fapt n-a vorbit decât despre tine. Era clar
că se aşteptase să te găsească aici. Asta m-a înspăimântat.
Am pus paharul gol pe masă. Fără să mă întrebe, Chade mi l-a umplut din nou cu
rachiu.
— Când i-am spus că nici noi nu te mai văzuserăm, a părut uluit şi îngrozit. I-am
spus cât de amănunţit te căutaserăm şi că, în sinea mea, fusesem convins că ai
plecat cu el. M-a întrebat dacă ne folosiserăm de Meşteşug; i-am răspuns că, da,
fireşte, dar nici urmă de tine. Mi-a dat adresa unui han unde avea să stea o
săptămână şi m-a rugat să trimit un mesager imediat ce am vreo veste despre
tine. La sfârşitul săptămânii, m-a vizitat din nou. Părea cu zece ani mai bătrân.
Mi-a spus că făcuse şi el cercetări, fără niciun rezultat. Şi că trebuie să plece, dar
vrea să-mi lase ceva pentru tine. Niciunul dintre noi nu credea c-o să mai apari
vreodată ca să primeşti darul lui.
N-a trebuit să-l cer. Chade a pus pe masă un pergament sigilat, nu mai mare
decât pumnul strâns al unui copil, şi o punguţă făcută dintr-un material de-al
Străbunilor. Mi-am dat seama că era din roba arămie. M-am uitat la cele două
obiecte, dar n-am întins mâna să le ating sub privirea lui Chade.
— A spus ceva? Adică a lăsat vreun mesaj pentru mine?
— Cred că tocmai asta ai în faţă.
Am dat din cap.
— Hap a venit să te vadă când erai la bolniţă. Ştiai?
— Nu. Nu ştiam. De unde-a aflat că sunt acolo?
— Cred că petrece foarte mult timp în taverna menestrelilor. Când te-am căutat,
am răspândit ştirea prin menestreli, bineînţeles. Ne doream cu disperare să aflăm
orice zvon despre tine, aşa că a ştiut că Tom Badgerlock ar fi trebuit să fie în
Buckkeep şi nu era. Iar când te-am găsit, menestrelii au prins de veste, desigur. A
auzit de la ei. Ar trebui să-l vezi cât mai curând, să-l linişteşti.
— Se duce des la taverna menestrelilor?
— Aşa mi s-a spus.
Nu l-am întrebat nici cine îi spusese, nici de ce primea sfetnicul reginei
informaţii despre ucenicul unui tâmplar. N-am spus decât:
— Îţi mulţumesc că veghezi asupra lui.
— Ţi-am spus c-o s-o fac. Dar nu s-ar zice că m-am descurcat prea bine. Fitz,
îmi pare rău că trebuie să-ţi dau vestea asta. Nu cunosc amănuntele, dar am
înţeles că a avut ceva necazuri prin oraş şi a pierdut ucenicia. De atunci stă
printre menestreli.
Am clătinat din cap dezamăgit. Trebuia să mă fi ocupat mai mult de el. Era
timpul să-l strunesc. M-am hotărât s-o caut pe Starling, ca să aflu unde dau de
băiatul meu. Mă simţeam vinovat şi neglijent fiindcă nu mă gândisem mai
devreme la asta.
— Mai sunt şi alte noutăţi pe care ar trebui să le aflu?
— Lady Patience m-a altoit zdravăn cu evantaiul când a aflat că erai la bolniţă de
câteva zile şi ei nu-i dăduse nimeni de veste.
Am izbucnit în râs fără să fi vrut.
— În public?
— Nu. Odată cu bătrâneţea a venit şi ceva mai multă discreţie. M-a invitat la o
discuţie între patru ochi în odăile ei. Lacey mă aştepta. Am intrat, ea mi-a oferit
un ceai, iar Patience şi-a făcut apariţia şi m-a pocnit cu evantaiul.
Chade s-a frecat deasupra urechii şi a adăugat, cu jale în glas:
— Ar fi trebuit să-mi spui că ştie că trăieşti şi te dai drept oştean din gardă. Un
fapt pe care ea-l consideră de-a dreptul insultător, apropo.
— N-am avut ocazia. Ei, şi e furioasă din pricina mea?
— Bineînţeles. Dar n-ai izbutit s-o înfurii mai mult decât mine. M-a numit
„păianjen bătrân“ şi mi-a promis o bătaie cu biciul dacă nu încetez să mă mai
amestec în viaţa fiului ei. Cum a făcut legătura între noi doi?
Am clătinat încet din cap.
— Ştie întotdeauna mai multe decât lasă să se vadă.
— Într-adevăr. Aşa stăteau lucrurile chiar şi când trăia tatăl tău.
— O să trec şi pe la ea. Ei, se pare că viaţa mea e mai încâlcită ca niciodată.
Cum merg lucrurile la Buckkeep, în general?
— Planurile tale au reuşit destul de bine. Ducii care nu l-au însoţit pe prinţ în
Insulele Străine sunt încântaţi că au ocazia să încheie înţelegeri negustoreşti cu
acei kaempra care vin la Festival. Unii cred că insularii vor avea de câştigat
destul de mult pentru ca Hetgurdul să pună capăt tuturor atacurilor piratereşti
asupra ţărmurilor noastre. Nu ştiu dacă adunarea căpeteniilor se bucură de
destulă autoritate pentru aşa ceva, dar, dacă toţi ducii susţin cu fermitate că
negoţul ar putea pune capăt tuturor incursiunilor, e posibil să aibă dreptate.
Probabil o să te surprindă, dar au apărut şi propuneri de căsătorii între nobilimea
din regatul nostru şi triburile din Insulele Străine. Deocamdată, toţi kaempra s-au
oferit să se alăture „caselor mamelor” din cele Şase Ducate şi a trebuit să le atrag
nobililor noştri atenţia că insularii nu înţeleg întotdeauna prin căsătorie ceva atât
de permanent cum considerăm noi. Dar câteva dintre aranjamentele astea ar
putea să meargă. În marea noastră nobilime, mulţi au fii mezini pe care i-ar putea
oferi pentru căsătorii în Insule.
S-a lăsat pe spătarul scaunului şi şi-a turnat rachiu.
— Ar putea fi vorba chiar de o pace îndelungată, Fitz. Pace cu Insulele Străine în
timpul vieţii mele! Drept să-ţi spun, nu m-am gândit niciodată că o să apuc să
văd una ca asta.
A sorbit din pocal şi a adăugat:
— Totuşi, n-o să vând pielea ursului din pădure. Încă mai avem cale lungă. Mi-ar
plăcea să-l văd pe Dutiful ajuns prinţ moştenitor înainte de sfârşitul iernii, însă
pentru asta s-ar putea să fie nevoie să ne mai ostenim puţin. Băiatul e încă prea
repezit şi prea năvalnic. I-am atras atenţia, în repetate rânduri, că un rege îşi
poartă coroana pe cap, nu în inimă. Şi nici cu mult mai jos de inimă. Trebuie să
le dovedească ducilor că are gândirea echilibrată a unui bărbat şi părerile
chibzuite ale unui monarh, nu pasiunile unui băieţandru. Atât Tilth cât şi Farrow
au spus că preferă să-l vadă însurat sau să mai aştepte câţiva ani care să-l
echilibreze înainte de a-l recunoaşte drept prinţ moştenitor.
Mi-am împins paharul către el şi mi l-a umplut.
— N-ai spus nimic despre dragoni. Înseamnă că n-au fost probleme?
Mi-a răspuns zâmbind strâmb.
— Cred că oamenii noştri din cele Şase Ducate sunt cam dezamăgiţi, fiindcă n-
au văzut nici măcar un solz de dragon. Ar fi fost încântaţi dacă Icefyre ne-ar fi
spart porţile ca să-şi înfăţişeze reginei propriul cap. Sau aşa cred ei. Când despre
mine, sunt foarte mulţumit că lucrurile stau aşa cum stau. Cât se află la distanţă,
dragonii sunt creaturi uimitoare şi nobile, de legendă. Însă, fiindcă i-am văzut de
aproape, propria experienţă îmi spune că ar râgâi cu nobleţe după ce m-ar
înghiţi.
— Atunci nu crezi că s-au întors în Bingtown?
— Cred cu convingere că mai degrabă nu. Săptămâna trecută Negustorii au
trimis un sol, să afle noutăţi despre Tintaglia. Din misiva lor n-am izbutit să-mi
dau seama dacă îşi fac griji pentru ea sau sunt furioşi fiindcă au ajuns să fie
singurii care hrănesc mai mulţi dragoni prea nevolnici ca să-şi ia zborul. Voiam
să le spun că n-avem idee ce s-a mai întâmplat după apariţia lui Icefyre la casa
mamelor din Tribul Narvalului. Pe urmă s-a hotărât Nettle să dezvăluie tot ce
ştie. A zis că Tintaglia şi Icefyre sunt ocupaţi să se hrănească şi să se
împerecheze, fiind complet absorbiţi de aceste două îndeletniciri. N-a putut să
spună unde. Legătura ei cu Tintaglia se întrerupe des, iar un dragon descrie
locurile şi poziţiile lui cu totul altfel decât obişnuim noi. Însă cei doi mănâncă
urşi de mare. De-asta cred că se află undeva, la nord de noi. S-ar putea chiar să-i
vedem dacă se hotărăsc să se întoarcă la Bingtown.
— Am presentimentul că o să mai auzim de ei. Dar ce s-a mai întâmplat aici,
mai aproape de casă? S-a rezolvat ceva cu oamenii noştri cu Sânge Străvechi?
— Cei cu Sânge Străvechi au vărsat mult sânge cât am fost plecaţi. Mulţi duci au
fost zguduiţi când au descoperit că Sângele Străvechi curge prin venele mai
multor nobili decât se ştia. Au apărut chiar zvonuri despre Celerity de Bearns,
care spun că, probabil, ea şi şoimul ei văd prin aceiaşi ochi. Şocant. Totul a ieşit
la iveală pe măsură ce răzbunările s-au înteţit şi fiecare val de omoruri a stârnit
altul. Lui Kettricken i-a fost din cale-afară de greu să păstreze ordinea în regat.
Dar, în esenţă, se pare că înzestraţii cu Har au izbutit să-şi cureţe definitiv
propria casă de „pacostea Pestriţă”. Web a fost îngrozit de veştile aflate la
întoarcerea noastră. El, unul, şi-a dat silinţa, mai mult decât s-a mai întâmplat
vreodată, să facă din cei cu Sânge Străvechi o comunitate recunoscută şi
respectată. Într-un fel, baia de sânge a fost, pentru el, o piedică serioasă. Ironia e
că el a sugerat construirea unui oraş al celor cu Har, ca loc unde ar putea să
demonstreze că sunt muncitori harnici şi oameni civilizaţi. Ceea ce au refuzat
mai înainte, de teama unui masacru general, e acum propus de ei înşişi, ca
dovadă că sunt inofensivi. Dacă nu sunt provocaţi. Regina se gândeşte la asta.
Pentru alegerea unui loc va fi nevoie de negocieri. În prezent, multă lume se
teme de înzestraţii cu Har mai mult decât oricând.
— Ei, cred că e imposibil să meargă totul ca pe roate. Măcar de acum înainte e
posibil să se desfăşoare lucrurile într-o mult mai mare măsură la lumina zilei.
Am păstrat o clipă tăcerea, minunându-mă. Celerity de Bearns, înzestrată cu
Har? Mă îndoiam. Dar, privind în urmă, nu puteam fi sigur.
— Şi lordul Fitzchivalry Farseer? O să iasă şi el în sfârşit la lumină?
— Ce, numai lord? Credeam c-o să fiu rege! am izbucnit în râs fiindcă nu-l mai
văzusem niciodată pe Chade atât de şocat încât să-i piară graiul. Nu, m-am
hotărât apoi. Nu, cred că-l vom lăsa pe lordul Fitzchivalry să se odihnească în
pace. Oamenii care contează pentru mine au aflat adevărul. E singurul lucru de
care mi-a păsat vreodată.
A dat din cap, dus pe gânduri.
— Aş putea să-ţi urez un sfârşit fericit al poveştii tale, pe placul menestrelilor, cu
„multă dragoste şi mulţi copii”, dar mă tem că nu se va îndeplini niciodată.
— Nici pentru tine nu s-a îndeplinit.
S-a uitat în ochii mei, apoi şi-a ferit privirea.
— Eu te-am avut pe tine, a spus. Dacă n-ai fi existat, probabil că aş fi murit ca
„păianjen bătrân”, ascuns între pereţi. Nu te-ai gândit niciodată la asta?
— Nu. Chiar nu m-am gândit.
— Am o groază de treabă, a spus pe neaşteptate. Apoi, când s-a ridicat în
picioare, şi-a pus mâna pe umărul meu. Crezi că ţi-ai revenit?
— În măsura în care era de aşteptat, am răspuns.
— Atunci te las. O să-ncerci să fii mai prudent? a adăugat Uitându-se în jos la
mine. Nu mi-a fost deloc uşor în zilele în care-ai lipsit. Am crezut că ai fugit din
Buckkeep ca să scapi de îndatoririle impuse de obârşia ta, iar pe urmă, când a
venit Bufonul, te-am crezut mort pe undeva. Din nou.
— O să-mi port de grijă în aceeaşi măsură în care ai tu grija ta, i-am făgăduit.
A înălţat dintr-o sprânceană, apoi a dat din cap.
După plecarea lui, am stat o vreme neclintit, cu ochii la micul pachet şi la sulul
de pergament. L-am desfăcut mai întâi pe al doilea. Am recunoscut scrisul
îngrijit al Bufonului. Şi am citit de două ori. Era o poezie despre dans şi un adio.
Mi-am dat seama că o scrisese înainte de a afla că dispărusem. Prin urmare nu se
răzgândise. El şi Prilkop se opriseră în Buckkeep doar ca să-şi ia rămas-bun de la
mine, nu fiindcă începuse să vadă altfel lucrurile.
Pachetul era noduros şi destul de greu. După ce am tăiat materialul alunecos, pe
masă s-a rostogolit o bucată din piatra amintirilor, cam cât pumnul meu. Eram
sigur că fusese sculptată de degetele abile ale Bufonului. Am pipăit-o cu
prudenţă, dar n-am simţit decât piatra. Am ridicat-o s-o privesc. Avea trei feţe,
pierdute una în alta. Ochi întunecaţi era acolo, eram şi eu, era şi Bufonul. Lupul
se uita la mine cu urechile ciulite şi botul în jos. Pe faţeta următoare eram eu,
tânăr, fără cicatrice, cu ochii mari şi gura uşor întredeschisă. Fusesem vreodată
cu adevărat atât de tânăr? Iar Bufonul se sculptase pe sine însuşi ca măscărici al
regelui, cu o tichie cu moţ lung, cu arătătorul său suplu în faţa buzelor ţuguiate şi
cu sprâncenele puternic arcuite, în bătaie de joc.
Abia când am cuprins sculptura în căuşul palmei s-a trezit pentru mine,
dezvăluindu-mi amintirile cu care o impregnase Bufonul. Evoca trei momente
simple. Dacă atingeam cu degetele imaginea lupului şi pe a mea, îl vedeam pe
Ochi întunecaţi dormind încovrigat în patul meu din colibă. Dar dormea întins,
cu labele răsfirate, în faţa vetrei din Munţi a Bufonului, atunci când atingeam în
acelaşi timp imaginile lor. A treia amintire m-a nedumerit la început. Îmi ţineam
degetele pe mine şi pe Bufon. Şi imaginea apărută m-a făcut să clipesc,
neînţelegând. M-am holbat la ea o vreme până ce am priceput că era un alt
moment, aşa cum îi rămăsese lui în memorie. Aşa arătasem când îşi apăsase
fruntea peste a mea şi mă privise în ochi. Am reaşezat piatra pe masă şi Bufonul
s-a uitat în sus, la mine, cu un zâmbet batjocoritor. I-am zâmbit la rândul meu şi,
dintr-un imbold de moment, i-am atins fruntea cu un deget. Şi atunci i-am auzit
vocea, aproape ca şi cum ar fi fost acolo, cu mine în odaie.
— N-am fost niciodată înţelept.
La asta am clătinat din cap. Ultimul mesaj către mine şi trebuise să fie o
ghicitoare de-a lui!
Mi-am luat comorile, m-am strecurat prin uşa din spatele căminului şi am închis-
o în urma mea. M-am întors în camera mea de lucru şi le-am ascuns acolo. Gilly
şi-a făcut apariţia, cu o droaie de întrebări despre lipsa cârnaţilor. I-am promis că
o să mă ocup. A spus că ar trebui, apoi m-a muşcat hotărât de deget, ca să nu uit.
Mi-am părăsit odaia de lucru şi am reintrat pe furiş pe coridoarele principale din
castel. Ştiam că Starling îi spiona pe menestrelii veniţi la Festival, aşa că m-am
dus în sala de jos, unde repetau de obicei şi unde li se oferea, cu generozitate,
mâncare şi băutură. Încăperea era înţesată cu saltimbanci care se luau la întrecere
în stilul lor gălăgios şi prietenos totodată, dar n-am văzut nici urmă de Starling.
Am căutat-o pe urmă în Sala Mare şi în Sala Mică, dar tot zadarnic. Renunţasem
şi eram în drum către oraş când am zărit-o în Grădina Femeilor. Se plimba agale,
împreună cu alte doamne nobile. Am aşteptat până când am fost sigur că mă
văzuse, apoi m-am dus să mă aşez pe una dintre băncile puse la loc ferit. Eram
sigur c-o să-mi dea de urmă acolo, şi n-a fost nevoie să aştept prea mult. Dar,
aşezându-se lângă mine, a spus în loc de salut:
— Nu e înţelept. Dacă ne vede cineva, lumea o să bârfească. N-o mai auzisem
niciodată dând glas unei asemenea îngrijorări şi cuvintele ei m-au uimit, rănindu-
mi în acelaşi timp sentimentele.
— Atunci o să-ţi pun doar o întrebare şi o să-mi văd de drum. Mă duc în oraş,
să-l caut pe Hap. Am auzit că se duce des într-o tavernă de-a menestrelilor şi m-
am gândit că poate ştii care e.
A părut surprinsă.
— Eu nu! Sunt câteva luni bune de când n-am mai pus piciorul în niciuna dintre
tavernele astea.
S-a lăsat pe spătarul băncii, cu braţele încrucişate la piept şi m-a privit aşteptând
să continui.
— Dar ai idee care ar putea fi?
A stat o clipă pe gânduri.
— Traista Pelicanului. Menestrelii tineri se adună acolo, cântă pe versuri
obscene sau fac unele noi. E un loc zgomotos.
Vorbea pe un ton dezaprobator. Am înălţat din sprâncene. Şi m-a lămurit.
— E foarte bun pentru tinerii care se deprind acum să cânte şi să povestească,
dar nicidecum potrivit pentru mine în prezent.
— Potrivit? am întrebat străduindu-mă să-mi ascund un rânjet. Starling, când ţi-a
mai păsat ţie dacă un loc e potrivit sau nu?
Şi-a ferit privirea clătinând din cap. Mi-a răspuns fără să se uite în ochii mei.
— Nu trebuie să-mi mai vorbeşti cu atâta familiaritate, Tom Badgerlock. Şi nici
nu ne mai putem întâlni astfel, singuri. Vremurile astea s-au încheiat pentru
mine.
— Ce te-a apucat? am răbufnit şocat şi oarecum rănit.
— Ce m-a apucat? Eşti orb, omule? Uită-te la mine.
Şi-a îndreptat mândră spatele, cu mâinile pe pântec. Văzusem burţi mai mari la
femei mai mărunte. Am primit răspunsul mai degrabă de la poziţia ei decât de la
conturile trupului.
— Ai rămas grea? am întrebat nevenindu-mi să cred.
A tras aer în piept şi un zâmbet şovăielnic i-a luminat faţa.
A început brusc să vorbească de parcă ar fi redevenit vechea Starling, cu
cuvintele revărsându-i-se în clocot.
— E un mic miracol. Vindecătoarea pe care-o plăteşte lordul Fisher ca să-mi
poarte de grijă spune că uneori, la vârsta când aproape că nu mai are nicio şansă
să reuşească, o femeie poate prinde rod. Şi eu am prins. Oh, Fitz, o să am un
copil, un copil al meu. Îl iubesc deja atât de mult încât, fie zi, fie noapte, nu pot
să nu mă gândesc la el.
Radia de fericire. Am clipit nedumerit. Obişnuia să se plângă uneori cu
amărăciune că e stearpă, spunând că, dacă pântecul ei nu poate prinde rod,
înseamnă că n-o să se bucure niciodată de un cămin statornic şi un soţ
credincios. Dar nu scosese nicicând nicio vorbă despre setea cu care tânjise
probabil întotdeauna să aibă un copil. Eram uluit.
— Mă bucur pentru tine, am spus cu sinceritate. Mă bucur din toată inima.
— Am ştiut c-o să-ţi pară bine.
M-a atins scurt şi uşor pe dosul palmei. Zilele în care ne salutam îmbrăţişându-se
se încheiaseră.
— Şi ştiam c-o să înţelegi de ce trebuie să-mi schimb felul de fi. Viitorul
copilului meu nu trebuie să fie mânjit nici măcar de umbra vreunui scandal şi de
nicio aluzie la purtările nepotrivite ale mamei sale. E timpul să devin o matroană
cuviincioasă, preocupată doar de bunăstarea casei sale.
Am trecut printr-o clipă şocantă de invidie pură.
— Îţi doresc să ai parte din plin de bucuriile vieţii de familie, am spus încet.
— Mulţumesc. Înţelegi de ce trebuie să ne despărţim?
— Da, desigur. Adio, Starling. Rămâi cu bine!
Am rămas pe bancă şi am privit-o îndepărtându-se. Nu mergea, plutea, cu braţele
pe pântec, parcă îmbrăţişându-şi deja copilul nenăscut. Am avut senzaţia unei
pierderi, ca o împunsătură. În felul ei, fusese întotdeauna cineva la care puteam
căuta alinare în vremuri grele. Şi asta se încheiase.
În drum spre oraş, m-am gândit la zilele mele alături de ea. Oare dacă nu i-aş fi
dat suferinţa mea dragonului, i-aş mai fi dăruit vreodată lui Starling ceva din
mine însumi? Oricum, nu avuseserăm nicicând prea multe în comun. Mi-am
amintit cum ajunseserăm să fim împreună şi am fost uimit de propria mea
purtare.
Traista Pelicanului se afla într-o parte nou-construită a oraşului, în capătul unui
drum abrupt, unde terenul cobora din nou, aşa că o jumătate de tavernă se
sprijinea pe piloni. Era nouă în sensul că nu existase în tinereţea mea, însă
grinzile păreau deja foarte afumate, iar tăbliile meselor purtau urme de lovituri,
ca în majoritatea tavernelor pentru menestreli, unde muşteriii sunt înclinaţi să
sară pe mobilă ca să cânte sau ca să declame o baladă.
Era încă prea devreme ca să se trezească menestrelii, aşa că am intrat într-o
tavernă aproape pustie. Proprietarul stătea pe un taburet înalt, lângă o fereastră
cu dâre de sare uscată, privind marea. După ce mi s-au obişnuit ochii cu
semiîntunericul ce părea să domnească fără întrerupere, l-am văzut pe Hap
singur la o masă dintr-un colţ. Avea în faţă mai multe bucăţi de lemn şi le muta
de colo-colo, de parcă ar fi fost piesele unui joc. Îşi lăsase o barbă scurtă, o
simplă bordură de păr ondulat de-a lungul fălcilor. La prima vedere, nu mi-a
plăcut. M-am apropiat şi m-am oprit de cealaltă parte a mesei, până când şi-a
ridicat privirea şi a dat cu ochii de mine. A sărit în picioare cu un strigăt,
făcându-l pe proprietarul care moţăia să tresară, şi a ocolit masa ca să mă strângă
în braţe.
— Tom! Iată-te! îmi pare atât de bine că te văd! Se dusese vestea că ai dispărut.
Am venit la tine când am auzit că te-ai întors, dar dormeai ca mort. Ţi-a dat
vindecătorul biletul meu?
— Nu, nu mi l-a dat.
Tonul meu l-a pus în gardă. Umerii i s-au gârbovit puţin.
— Ah. Atunci văd că n-ai aflat decât veştile rele despre mine, nu şi pe cele bune.
Pun prinsoare. Stai jos. Sperasem că l-ai citit, că nu e nevoie să-ţi povestesc din
nou totul. M-am săturat să tot repet mereu acelaşi lucru, mai ales fiindcă am
făcut-o atât de des în ultima vreme. Şi-a ridicat vocea. Marn? Putem primi două
halbe de bere? Şi puţină pâine, dac-a ieşit deja vreuna din cuptor. Stai jos, a spus
din nou către mine, aşezându-se pe scaunul lui.
Eu m-am aşezat pe cel din partea opusă a mesei. Hap s-a uitat drept la mine.
— Îţi povestesc totul repede. Svanja mi-a luat banii şi i-a cheltuit pe ţoale
frumoase, care au atras privirile unui bărbat mai vârstnic. Acum e doamna Pins.
S-a măritat cu un postăvar, un bărbat de cel puţin două ori mai bătrân ca mine. Şi
bogat, şi cu un rost. Un om cu greutate. Şi cu asta basta.
— Şi ucenicia ta? am întrebat cu voce scăzută.
— Am pierdut-o, mi-a răspuns la fel de încet. Tatăl Svanjei a venit la atelier să
se plângă de mine. Iar meşterul Gindast mi-a spus că ori îmi schimb apucăturile,
ori plec. Şi am fost prost. Am plecat. Am încercat s-o conving pe Svanja să
fugim împreună, să ne întoarcem în vechea ta colibă. I-am spus că o să fie greu,
dar că am putea duce o viaţă simplă şi că dragostea pe care ne-o purtăm unul
altuia ne-ar face bogaţi. S-a înfuriat când a auzit că nu mai sunt ucenic şi mi-a
spus că mi-am pierdut şi minţile dacă-mi închipui că ea vrea să trăiască în pădure
crescând găini. Patru zile mai târziu, mergea la braţul domnului Pins. Ai avut
dreptate în privinţa ei, Tom. Ar fi trebuit să te-ascult.
Mi-am muşcat limba ca să nu spun că exact aşa e. Am rămas cu ochii la tăblia
mesei întrebându-mă ce-avea să se-aleagă de băiatul meu. Îl lăsasem de unul
singur tocmai când avea cea mai multă nevoie de un tată. M-am întrebat ce era
de făcut.
— Vin cu tine, m-am oferit. Mergem împreună la Gindast, să vedem dacă nu se
răzgândeşte. O să-l implor dacă o să fie nevoie.
— Nu! a spus Hap îngrozit, apoi a râs. Nu m-ai lăsat să-ţi povestesc şi restul. Te-
ai agăţat, ca de obicei, de partea cea mai rea, Tom, şi ţi-ai închipuit că asta e tot.
Mă aflu aici, printre menestreli, şi sunt fericit. Uite.
A împins bucăţelele de lemn către mine. Forma era încă grosolană, dar mi-am
putut da seama că, prinse una de alta, avea să alcătuiască o harpă. Stătusem
destul de mult împreună cu Starling ca să ştiu că unul dintre primii paşi ai
uceniciei unui menestrel era construirea unei harpe simple.
— N-am ştiut niciodată că sunt în stare să cânt. Ei, adică ştiam că pot să cânt,
fireşte, dar nu că pot s-o fac destul de bine ca să devin menestrel. Am crescut
ascultând-o pe Starling şi cântând împreună cu ea. Nu mi-am dat seama cât de
multe dintre cântecele şi poveştile ei am învăţat pe dinafară, pur şi simplu
auzindu-le seara. Sigur, eu şi Starling am avut nişte neînţelegeri, şi nu e deloc de
acord s-o pornesc pe calea asta. Spune că tu o să dai vina pe ea. Dar a garantat
pentru mine şi a dat de veste că pot să cânt cântecele ei până când le voi avea pe
ale mele.
Halbele cu bere şi pâinea proaspătă, cu coaja bine rumenită şi încă aburindă, au
fost aduse pe masa noastră. Hap a rupt-o bucăţi şi a muşcat dintr-una, în vreme
ce eu încă mai încercam să pricep tot ce-mi spunea.
— O să te faci menestrel?
58
— Da. Starling m-a dus la un bărbat pe nume Sawtongue . Are o voce
groaznică, dar, sub degetele lui, toate corzile sună aproape ca o muzică divină. E
cam bătrâior, aşa că un tânăr ca mine îi poate fi de mare folos la căratul raniţelor
şi la încropirea unui foc, când ne prinde noaptea pe drum, între două hanuri.
Rămânem în oraş până se termină Festivalul Recoltei, fireşte. El o să cânte
diseară lângă vatra mică şi s-ar putea să cânt şi eu un cântec sau două mai
devreme, la reprezentaţia pentru copii. Tom, n-am ştiut niciodată că viaţa poate fi
atât de frumoasă. Ador ceea ce fac acum. Cu tot ce-am învăţat de la Starling, fără
să ştiu, am deja un repertoriu, sunt mai mult decât un ucenic. Cu toate că încă nu
mi-am făcut propriul instrument şi am scris prea puţine cântece. Dar vor fi mai
multe. Sawtongue spune să am răbdare, să nu încerc să compun cântece, ci să
aştept să vină ele la mine.
— Nu mi-am imaginat niciodată c-o să devii menestrel, Hap.
— Nici eu. A ridicat din umeri şi a zâmbit cu gura până la urechi. Mi se
potriveşte ca o mănuşă, Tom. Nimănui nu-i pasă cine au fost sau n-au fost mama
şi tata, sau dacă n-am ochii de aceeaşi culoare. Asta nu e nesfârşita corvoadă a
unui lucrător al lemnului. Oh, aş putea să mă plâng fiindcă trebuie să recit,
repetând şi iar repetând, până ce sună fiecare cuvânt exact aşa cum vrea
Sawtongue, dar nu e greu. N-am ştiut niciodată că am o memorie atât de bună.
— Şi după Festivalul Recoltei?
— Oh. Asta o să fie singura parte tristă. Pe urmă plec cu Sawtongue. El iernează
întotdeauna în Bearns. O să ne câştigăm traiul pe drum cântând la harpă, apoi o
să stăm la protectorul lui, lângă o vatră caldă, cât o să ţină iarna.
— Şi nu regreţi nimic?
— Doar că o să te văd chiar mai puţin decât te-am văzut în vara asta.
— Dar eşti fericit?
— Hmm. Atât de aproape de fericire cât poate ajunge un om. Sawtongue spune
că, atunci când nu te cramponezi de nimic şi-ţi urmezi soarta în loc să-ncerci să-
ţi schimbi viaţa şi să-ţi controlezi destinul, descoperi că fericirea se ţine pe
urmele tale.
— Aşa să fie pentru tine, Hap. Aşa să fie.
Am mai stat o vreme de vorbă despre vrute şi nevrute şi ne-am băut berea. Eu,
unul, mă minunam că, după ce primise atâtea lovituri, izbutise să se ridice din
nou în picioare. Mă minunam şi că Starling îi sărise în ajutor, dar mie nu-mi
spusese nimic. Aflând că îi îngăduise să cânte cântecele ei, înţelesesem că avea
într-adevăr de gând să-şi lase vechea viaţă în urmă.
Aş fi fost în stare să stau de vorbă cu Hap toată ziua, dar s-a uitat pe geam şi a
spus că trebuie să plece să-şi trezească maestrul şi să-i ducă micul dejun. M-a
întrebat dacă în seara aceea o să vin la reprezentaţiile din ajunul Festivalului
Recoltei, şi i-am răspuns că nu sunt sigur, dar că sper că o să se distreze din plin.
A zis că de asta nu se îndoieşte şi apoi ne-am luat rămas-bun.
În drum spre casă am trecut prin piaţă. Am cumpărat flori de la o tarabă şi
dulciuri de la alta şi mi-am stors cu disperare creierii întrebându-mă cu ce alte
daruri mi-aş fi putut plăti reintrarea în graţiile lui Patience. Dar nu mi-a venit
nicio idee şi m-am îngrozit când mi-am dat seama cât timp pierdusem umblând
de la o tarabă la alta. După ce am ieşit din oraş, m-am pierdut în mulţimea care
se îndrepta spre castel. Am mers în spatele unei căruţe pline cu butoaie de bere şi
în faţa unui grup de jongleri care îşi repetau numerele din mers. O fată din grup
m-a întrebat dacă florile sunt pentru iubita mea şi, când i-am spus că sunt pentru
mama, au râs cu toţii, privindu-mă cu milă.
Pe Patience am găsit-o în odăile ei, stând cu picioarele sprijinite pe un taburet.
M-a dojenit şi s-a tânguit fiindcă putusem să fiu atât de lipsit de inimă încât s-o
las să-şi facă griji, în timp ce Lacey punea florile într-o vază şi dulciurile alături
de cănile de ceai pregătite pentru noi. Povestea despre ceea ce mi se întâmplase
de fapt m-a readus în graţiile bătrânei doamne, însă s-a plâns că rămăseseră
doisprezece ani din viaţa mea despre care nu-i spusesem încă nimic.
Încercam să-mi aduc aminte în ce punct al istorisirii mă întrerupsesem când
Lacey a spus, cu voce scăzută:
— Acum câteva zile, Molly a venit să ne viziteze. A fost o plăcere s-o revedem
după atâţia ani.
Am amuţit şi am încremenit, iar ea a adăugat:
— E încă o femeie foarte frumoasă, chiar şi în rochie de doliu.
— I-am spus că n-ar fi trebuit să-mi ascundă existenţa nepoatei mele! m-a
anunţat Patience pe neaşteptate. Oh, a avut pentru asta o sută de motive
întemeiate, dar niciunul destul de bun pentru mine.
— Te-ai certat cu ea? am întrebat cu spaimă.
Era oare cu putinţă să se înrăutăţească lucrurile şi mai tare?
— Nu. Sigur că nu. Ea a trimis-o pe fată la mine a doua zi. Nettle. Ce nume
pentru un copil mai e şi ăsta? Dar le spune lucrurilor pe nume. Mi-a plăcut. A zis
că nu vrea nici Withywoods nici orice altceva care ajunge la ea fiindcă îi eşti
tată. I-am explicat că n-are nicio legătură cu tine, ci doar cu faptul că e nepoata
lui Chivalry, şi cui altcuiva i-aş putea da domeniul? Asta e. Cred că o să
descopere că sunt mult mai încăpăţânată decât ea.
— Nu cu mult, a remarcat Lacey satisfăcută.
Degetele ei strâmbate dansau pe marginea mesei. Am simţit lipsa dantelei la care
obişnuia pe vremuri să lucreze fără încetare.
— Molly a spus ceva despre mine? am întrebat temându-mă de răspuns.
— Nimic care te-ar încânta dacă i-aş repeta acum cuvintele, a răspuns Patience.
Aflase că trăieşti; dar nu de la mine. Ştiu să păstrez un secret. Mai bine decât
tine, după cum s-ar părea! Cred că a venit aici pregătită de ceartă, dar, după ce a
aflat că şi eu am suferit în toţi aceşti ani crezându-te mort, ei bine, am descoperit
că avem în comun multe lucruri despre care să stăm de vorbă. Şi despre dragul
de Burrich, fireşte. Dragul şi căposul de Burrich. Am plâns amândouă puţin
pentru el. A fost prima mea dragoste, ştii, şi nu cred că-şi ia cineva vreodată
înapoi fărâma de inimă pe care i-o dă primei iubiri. Ea nu s-a supărat fiindc-am
spus asta, căci un strop din mine încă-l mai iubeşte pe bărbatul ăla groaznic de
încăpăţânat. I-am spus că nu contează cât de urât s-a purtat prima ta dragoste, îşi
păstrează oricum locul în inima ta. Iar ea a zis că e destul de adevărat.
O ascultam fără să schiţez nici cel mai mic gest.
— Da, a zis, a încuviinţat Lacey, şi ochii i s-au îndreptat pentru scurt timp spre
mine, ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama cât de prost pot să fiu.
Patience a continuat să vorbească ba despre una, ba despre alta, dar mi se părea
greu să-i urmăresc cuvintele. Inima mea era în altă parte, se plimba pe vârfuri de
stâncă bătute de vânt, alături de o fată cu fusta roşie unduită de orice adiere. Într-
un târziu, mi-am dat seama că Patience îmi spunea că trebuie să plec; că ea
trebuia să-nceapă să se îmbrace pentru sărbătoarea din seara aceea, fiindcă acum
pentru aşa ceva avea nevoie de mai mult timp decât pe vremuri. M-a întrebat
dacă eu o să fiu acolo şi i-am răspuns că nu, probabil că nu, pentru că încă îmi e
greu să-mi fac apariţia în mijlocul nobilimii adunate, unde aş fi putut trezi cuiva
vechi amintiri despre mine. A dat din cap a încuviinţare, însă a adăugat:
— Te-ai schimbat mai mult decât îţi dai seama, Fitz. Dacă n-ar fi fost Lacey, eu,
una, aş fi trecut pe lângă tine fără să te recunosc nicidecum.
Nu mi-am dat seama dacă era sau nu un motiv ca să mă simt alinat. Lacey m-a
condus până la uşă, vorbindu-mi în acest timp.
— Ei, cred că ne-am schimbat mult cu toţii. Sigur, pe Molly aş fi recunoscut-o
oriunde, dar eu nu mai sunt femeia de altădată. Chiar şi în privinţa ei s-a
schimbat câte ceva. Mi-a spus, uite ce mi-a spus: „Închipuie-ţi, Lacey, m-au
găzduit în Odaia Violetă, din aripa de sud. Eu, care am fost servitoare la caturile
de sus, stau acum în Odaia Violetă, unde locuiau de obicei lady şi lordul Flicker.
Îţi poţi imagina aşa ceva?”
Ochii ei bătrâni mi-au aruncat din nou o scurtă privire.
Am dat încet din cap o singură dată.
Capitolul 36
 SĂRBĂTOAREA RECOLTEI
După cum aţi cerut, vă trimit un mesager, ca să vă dau de veste că Tintaglia,
regina-dragon albastră, şi Icefyre, însoţitorul ei negru, au fost văzuţi. Păreau
bine sănătoşi şi cu poftă de mâncare. Le-am transmis că vă faceţi griji pentru ei
şi pentru mirii dragoni lăsaţi în îngrijirea voastră. Nu suntem siguri că au
înţeles gravitatea sau importanţa dorinţei voastre de a afla noutăţi despre ei aşa
cum probabil le înţelegeţi voi. Par foarte absorbiţi unul de altul şi prea puţin
dispuşi să stea de vorbă cu oamenii sau să le înlesnească intrarea în legătură cu
ei.
Scrisoare trimisă de REGINA KETTRICKEN Consiliului Negustorilor din
Bingtown.

Seara m-a găsit la vechiul meu post din spatele zidului. Mi se întâmpla pentru
prima oară să spionez mai degrabă pentru propria curiozitate decât fiindcă
primisem o însărcinare de la Chade. Aveam o sticlă cu vin, pâine, mere, brânză,
cârnaţi şi un dihor în coşul de lângă mine, plus perna pe care să stau. M-am
ghemuit cu ochiul lipit de o crăpătură şi am privit învălmăşeala oaspeţilor din
cele Şase Ducate şi din Insulele Străine; i-am văzut întâlnindu-se şi
amestecându-se.
În seara aceea atmosfera era prea puţin protocolară; ceremoniile oficiale aveau să
se desfăşoare a doua zi. Deocamdată era mâncare din abundenţă, dar mesele
fuseseră lipite de pereţi ca să rămână loc pentru dans. O mulţime de menestreli,
saltimbanci şi păpuşari tineri şi nu prea cunoscuţi aveau prilejul să-şi dovedească
măiestria. Domnea un soi de haos vesel şi gândul la recoltă era o bucurie pentru
toată lumea. Oamenii de rând şi nobilimea se amestecau în săli şi în curţile
interioare ale castelului. Probabil că aş fi putut umbla în siguranţă printre ei, dar
n-aveam destul curaj. Aşa că stăteam ascuns, trăgeam cu ochiul şi mă desfătam
privind cum se bucură alţii.
Mi-am ocupat postul la timp ca să-l aud pe Hap cântând. Cânta pentru copiii
adunaţi acolo devreme, fiindcă tot devreme aveau să fie trimişi la culcare, şi
alesese două cântece prosteşti, unul despre un bărbat care vâna luna şi altul
despre o femeie care plantase o cană ca să răsară din ea vin, o furculiţă ca să
răsară carne şi aşa mai departe. El râdea de fiecare dată când i le cânta Starling,
şi au râs şi spectatorii lui. Hap părea sincer încântat, şi încă din cale-afară, iar
maestrul lui părea mulţumit de el. Am oftat uşor. Băiatul meu printre menestreli!
Nu-mi imaginasem niciodată una ca asta.
L-am zărit şi pe Swift, cu părul tuns scurt, în semn de doliu, mergând alături de
Web. Băiatul părea mai vârstnic decât ultima oară când îl văzusem, nu ca
înfăţişare, ci ca ţinută. Nu se dezlipea de Maestrul Harului, şi m-am bucurat că-şi
găsise un asemenea mentor. Ochii mi-au alunecat prin mulţime şi l-am
descoperit, în mijlocul dansatorilor, pe tânărul lord Civil. Ţinea în braţe o fată şi
am fost şocat când am recunoscut-o pe Nettle. Mestecând, i-am urmărit din
priviri până când s-a terminat melodia şi Dutiful i-a adus-o lui Civil înapoi pe
lady Sydel şi a invitat-o pe Nettle la dansul următor. M-am gândit că, în ciuda
expresiei de fericire impusă de etichetă de pe chipul său, prinţul părea
deznădăjduit. Mă îndoiam că îşi dorea într-adevăr să danseze cu aleasa
prietenului său ori cu propria verişoară. Cât despre Nettle, dansa bine, dar cu
sfială, şi m-am întrebat dacă se temea să nu greşească paşii sau era stângace din
pricina rangului partenerului. Rochia ei era simplă, la fel de simplă cum era şi
costumul prinţului, şi am recunoscut aici mâna lui Kettricken.
Odată ce regina mi-a venit în gând, am căutat-o din priviri şi am văzut-o pe un
scaun înalt, dominând festivitatea. Părea obosită, dar încântată. Chade nu era
lângă ea, ceea ce mi s-a părut ciudat până când l-am văzut dansând cu o femeie
cu părul ca focul care, avea probabil cam o treime din vârsta lui.
Ochii mei i-au căutat şi i-au găsit, pe rând, pe toţi oamenii care avuseseră un loc
în ţesătura celor mai importante părţi ale vieţii mele. Starling, acum lady Fisher,
stătea pe un scaun capitonat. Lordul ei era în apropiere, în picioare, îndatoritor, şi
îi aducea el însuşi mâncare şi băutură de pe mese, ca şi cum servitorilor nu li s-ar
fi putut încredinţa o însărcinare atât de importantă. Lady Patience a intrat
purtând mai multă dantelă decât toate celelalte femei la un loc, cu Lacey alături.
Au găsit liber un capăt de banchetă lângă scena unui păpuşar şi au stat acolo
înghiontindu-se, arătând cu degetul şi vorbind între ele în şoaptă, ca două fetiţe.
Am observat-o pe lady Rosemary stând de vorbă cu doi kaempra insulari. Eram
sigur că zâmbetul ei fermecător şi pieptul generos adunau o mulţime de
informaţii asupra cărora avea să chibzuiască lordul Chade a doua zi.
Arkon Bloodblade, şi el prezent, purta o mantie tivită cu blană de vulpe roşcată
şi îi vorbea ducesei de Bearns cu un aer serios. Ea părea să-l asculte curtenitoare,
dar m-am întrebat dacă vreo înţelegere negustorească putea să-i schimbe
vreodată sentimentele faţă de Străini. Am mai recunoscut trei bărbaţi pe care-i
văzusem la adunarea Hetgurdului, acum aflaţi lângă mesele încărcate cu
mâncare, şi alţii, stând în picioare şi uitându-se, nedumeriţi, la reprezentaţia unui
păpuşar. Ochii mi s-au oprit din nou asupra lui Nettle, care se strecura de una
singură prin mulţimea adunată la festivitate. Un bărbat îndesat, foarte tânăr, s-a
apropiat de ea. După buclele lui tunse foarte scurt, am dedus că trebuia să fie
Chivalry, cel mai mare dintre fiii lui Burrich. Au stat de vorbă în mijlocul
zgomotelor şi al râsetelor. În timp ce-i priveam, de ei s-a apropiat o femeie într-o
rochie simplă, de un albastru foarte închis, ţinând de mână un băieţel care se
smucea. M-am crispat la vederea capului ras al lui Molly, ştiind cu o profundă
certitudine că Burrich n-ar fi fost niciodată de acord cu dispariţia buclelor ei.
Capul golaş o făcea să pară ciudat de tânără. Îl ţinea pe Hearth strâns de mână şi
arăta către un alt băieţel, evident rugându-l stăruitor pe Chivalry s-o ajute să-i
adune ca să-i ducă la culcare. În schimb, Nettle şi-a luat fratele mai mic în braţe,
l-a învârtit şi a intrat cu el printre dansatori, unde copilul a ţipat de încântare
fiindcă scăpase de mama lui, aducând zâmbete pe feţele mai multor perechi.
Chivalry a întins spre Molly o mână împăciuitoare, încuviinţând cu o înclinare a
capului ceea ce spunea ea. Pe urmă nişte acrobaţi s-au avântat unii deasupra
altora, exact acolo unde trebuia ca să-mi astupe vederea. Când şi-au încheiat
numărul, n-am mai regăsit-o deloc pe Molly.
M-am destins în întuneric, cu spatele sprijinit de perete. Lângă mine, Gilly a
întrebat:
Cârnaţi?
Am căutat pe bâjbâite în coş, dar n-am găsit decât bucăţele de carne zdrenţuite. Îi
făcuse pe toţi bucăţi, imaginându-şi că îi ucide. Am găsit un ciot mai mare decât
restul, i l-am oferit şi el mi l-a smuls fericit din mână.
Şi aşa a trecut seara. I-am văzut pe toţi cei dragi inimii mele printre dansatori,
rotindu-se şi mişcându-se în ritmul unei muzici care abia izbutea să-mi ajungă la
urechi prin zidurile groase. Spre uşurarea spatelui meu îndurerat, m-am rezemat
de perete, îndepărtându-mă din nou de gaura de observare. Prin ea ajungea la
mine o mică pată de lumină. Am lăsat-o să-mi cadă pe palmă şi am fixat-o
îndelung cu privirea. O metaforă a vieţii mele, m-am gândit. Dar am refuzat să-
mi plâng de milă şi m-am aplecat din nou spre gaură.
Thick pleca de lângă masa cu mâncare ţinând cu amândouă mâinile un teanc de
tarte. Muzica lui era puternică şi veselă, şi se mişca în ritmul ei, nepotrivit cu al
melodiei pe care o auzea tot restul lumii adunate. Dar cel puţin se afla în sală,
mi-am spus. Măcar se afla acolo, printre toţi ceilalţi. Mi-am simţit îmboldit să las
prudenţa să mi se spulbere în cele patru vânturi şi să mă duc la el, dar m-am
domolit la fel de brusc cum mă stârnisem. Nu.
Copiii lui Molly găsiseră un saltimbanc pe placul lor. Stăteau înşiruiţi pe o
jumătate de cerc, privindu-l. Nettle îi ţinea de mână pe Hearth şi Steady. Just era
în braţele lui Chivalry. Nimble şi Swift stăteau alături. L-am văzut pe Web în
spatele lor, la distanţă, dar totuşi prezent. Ochii mi-au hoinărit prin mulţime,
căutând fără să găsească. M-am ridicat în picioare. I-am lăsat dihorului perna şi
coşul şi am plecat prin coridoarele înguste neîmpovărat de nimic.
Ştiam că şi în peretele Odăii Violete era o gaură de observare. Am ocolit-o. Am
ieşit din labirintul meu secret, mi-am petrecut un scurt timp într-o debara,
scuturându-mă de praf şi de pânze de păianjen, apoi am pornit pe culoarele
castelului mergând ţeapăn, cu ochii în jos. N-am atras atenţia nimănui, nu m-a
strigat nimeni pe nume şi nici nu m-a oprit nimeni ca să mă întrebe unde
fusesem. Ca şi cum aş fi fost invizibil. Mulţimea s-a rărit pe măsură ce urcam
scările, iar când am ajuns în partea unde erau găzduiţi nobilii n-am mai întâlnit
nici ţipenie de om. Toată lumea era jos, la distracţie. Toată lumea în afară de
mine şi, poate, în afară de Molly.
Am trecut de trei ori prin faţa Odăii Violete. A patra oară mi-am poruncit să bat
la uşă şi am făcut-o, cu mai multă putere decât aş fi vrut. Inima îmi bătea
nebuneşte şi tremuram într-adevăr ca o frunză. Nu mi-a răspuns decât tăcerea. Pe
urmă, tocmai când mă gândeam că-mi adunasem zadarnic curajul, că înăuntru nu
era nimeni, am auzit-o pe Molly întrebând aproape în şoaptă:
— Cine e?
— Eu, am răspuns prosteşte.
Apoi, pe când mă întrebam ce nume să-mi rostesc, ea mi-a dat clar de înţeles că
ştie cine sunt.
— Pleacă!
— Te rog!
— Pleacă!
— Te rog!
— Nu!
— I-am făgăduit lui Burrich că o să vă port de grijă, ţie şi celor mici. I-am
făgăduit.
Uşa s-a întredeschis. Nu i-am văzut decât un ochi în timp ce-mi spunea:
— Bizar. Asta mi-a spus şi el când a început să vină la mine cu tot felul de
lucruri. Că ţi-a făgăduit, înainte de moarte, c-o să-mi poarte de grijă.
La asta n-aveam niciun răspuns, şi uşa a început să se închidă. Mi-am strecurat
vârful piciorului înăuntru.
— Te rog! Lasă-mă să intru! Doar o clipă.
— Ia-ţi piciorul sau ţi-l strivesc!
Vorbea serios.
M-am hotărât să risc.
— Te rog, Molly. Te rog! După atâţia ani, nu primesc nici măcar o şansă ca să-ţi
explic? Doar una?
— Explicaţia ar fi trebuit să vină acum şaisprezece ani. Când ar fi putut schimba
lucrurile.
— Te rog! Lasă-mă să intru.
A deschis brusc uşa. Mi-a spus cu ochii în flăcări:
— De la tine vreau s-aud un singur lucru. Povesteşte-mi despre ultimele ore de
viaţă ale bărbatului meu.
— Prea bine, am spus, încet. Cred că-ţi datorez asta.
— Da, a răspuns ea dându-se la o parte din uşă şi ţinând-o deschisă doar atât cât
era nevoie ca să mă strecor cu greu înăuntru. Îmi datorezi asta. Şi multe altele.
Purta o cămaşă de noapte şi un şal. Avea trupul mai plin decât i-l ţineam minte şi
mai degrabă trăsăturile unei femei decât ale unei fete. Nu era lipsită de farmec.
Odaia căpătase mirosul ei, în care i se amestecau parfumul, mireasma pielii, izul
de ceară de albine şi de lumânărie. Rochia ei stătea, împăturită cu grijă, pe
capacul cufărului de la picioarele patului. Un alt pat, pe rotile, pregătit alături,
mărturisea că îşi culca băieţii în cameră cu ea. Îşi ţinea peria şi pieptănul pe o
măsuţă, mai degrabă din obişnuinţă decât pentru că i-ar fi trebuit.
Primele cuvinte prosteşti care mi-au venit pe buze au fost:
— El n-ar fi vrut să-ţi tai părul.
Şi-a dus mâna la cap cu o uşoară jenă.
— Te unde ştii tu? m-a întrebat indignată.
— Prima dată când te-a văzut, cu mult înainte de a te lua de la mine, a vorbit
despre părul tău. „Roşu presărat în coama ei”, aşa a spus.

— Da, el ar fi ales astfel de cuvinte, a zis ea, apoi: Nu „m-a luat“ niciodată de la
tine. Amândoi te-am crezut mort. Ne-ai lăsat să te credem mort şi eu am învăţat
ce e disperarea. N-aveam nimic, decât un copil care depindea de mine întru totul.
Dacă a luat cineva ceva, eu l-am luat pe Burrich. Pentru că l-am iubit. Pentru că
s-a purtat frumos şi cu mine, şi cu Nettle.
— Ştiu.
— Mă bucur că ştii. Aşază-te acolo. Povesteşte-mi cum a murit.
M-am aşezat pe un scaun, ea s-a cocoţat pe cufărul cu haine şi i-am povestit cum
fuseseră ultimele zile din viaţa lui Burrich. Era ultimul lucru despre care mi-aş fi
imaginat c-o să vorbesc cu ea în acea împrejurare. Totuşi, în timp ce vorbeam,
am simţit o mare uşurare. Aveam nevoie să-i spun cuiva toate astea, aşa cum
avea Molly nevoie să le audă. M-a ascultat cu lăcomie, de parcă fiecare cuvânt ar
fi fost un moment din viaţa bărbatului ei pe care-l putea lua ea, pentru sine. Nu
mă trăgea inima să vorbesc despre Harul lui Burrich, însă nu aveam cum să-l las
în afara istorisirii. Probabil ştia deja de existenţa lui, fiindcă n-a părut nici şocată,
nici scârbită. I-am povestit aşa cum nici măcar Swift n-ar fi putut s-o facă,
fiindcă eu i-am putut spune că, în final, am înţeles limpede cât de mult şi-a iubit
Burrich fiul şi că, în clipa morţii lui, între ei nu exista nicio ruptură. Nu era
totuna cu a-i povesti lui Nettle. Fiindcă Molly a înţeles întreaga semnificaţie a
rugăminţii lui Burrich de a avea grijă de ea şi de fiii lui încă mici. I-am repetat
ce-mi spusese, că el fusese un bărbat mai bun pentru ea şi am repetat şi că eu
eram de acord.
Şi-a îndreptat spatele şi mi-a răspuns cu amărăciune:
— Perfect. Aşadar aţi căzut amândoi de acord în privinţa asta. I-a trecut vreunuia
din voi prin minte să mă întrebe ce cred eu? S-a gândit vreunul dintre voi că
poate eu sunt cea care trebuie să ia o hotărâre în privinţa asta?
Şi cuvintele ei mi-au deschis uşa prin care să mă întorc cu ani în urmă, să-i spun
ce făceam atunci şi unde şi cum aflasem că ea i se dăruise lui Burrich. M-a
ascultat fără să mă privească, rozându-şi unghia degetului mare.
— Te-am crezut mort, a spus după ce cuvintele mele s-au pierdut în tăcere. Dacă
aş fi avut idee că nu e aşa… Dacă aş fi avut idee că nu e aşa…
— Ştiu. Dar n-aveam cum să-ţi trimit vorbă fără să pun pe nimeni în pericol. Iar
apoi, odată ce ai… a fost prea târziu. Dacă m-aş fi întors, ar fi fost cumplit
pentru noi toţi.
S-a aplecat în faţă, cu bărbia în ambele palme şi cu degetele peste gură. Avea
ochii închişi, dar de sub gene i se prelingeau lacrimi.
— În ce hal ai încâlcit totul. Ce zăpăceală am făcut din vieţile noastre.
Pentru asta existau o sută de răspunsuri. Aş fi putut protesta, explicându-i că nu
încâlcisem nimic, că lucrurile se întâmplaseră pur şi simplu, năvălind asupra
noastră. Dar am simţit brusc că n-aveam destulă putere. Aşa că nu m-am
împotrivit. Am renunţat la orice împotrivire.
— Iar acum e prea târziu ca să mai existe ceva pentru noi doi.
— Oh, Fitz.
Chiar şi ca dojană, numele meu rostit de buzele ei era un soi de alinare.
— Pentru tine a fost întotdeauna prea târziu sau prea devreme. Întotdeauna ai
amânat pentru cândva. Întotdeauna ai lăsat pe mâine, pentru ziua următoare
ducerea la bun sfârşit a unei ultime îndatoriri faţă de rege. Pentru o femeie,
trebuie să existe întotdeauna o şansă ca lucrurile să se petreacă acum. Eu am
avut nevoie de asta. Îmi pare rău că pentru noi s-a întâmplat atât de rar.
Am mai rămas o vreme în liniştea noastră încărcată de tristeţe. Pe urmă ea a spus
încet:
— Chivalry o să mi-i aducă pe cei mici cât de curând. Le-am făgăduit că pot sta
până se termină ultima reprezentaţie cu păpuşi. N-aş vrea să te găsească aici. N-
ar înţelege, iar eu n-aş fi în stare să le explic.
Aşa că am plecat înclinându-mă în faţa ei înainte de a ieşi pe uşă. Nu-i atinsesem
nici măcar mâna. Mă simţeam mai rău decât în clipele când nu îndrăznisem să
bat la uşă. Atunci încă mai exista posibilitatea, oricât de firavă. Acum nu-mi
rămăsese decât realitatea. Prea târziu.
Am coborât scările, revenind în mijlocul mulţimii gălăgioase. Dar zgomotul
părea mai puternic, oamenii vorbeau excitaţi, unii punând întrebări, iar alţii
repetând ce se zvonea.
— O corabie! Din Insulele Străine!
— E prea târziu ca să poată ancora în port!
— Un steag al Tribului Narvalului?
— Mesagerul tocmai a intrat! L-am recunoscut după tub.
Pe urmă m-am trezit captiv în mulţimea care se îngrămădea către Sala Mare. Am
încercat să mă retrag pe marginea coridorului, dar n-am izbutit decât să primesc
lovituri de cot în coaste, să fiu înjurat şi călcat pe picioare. M-am dat bătut şi am
lăsat valul de oameni nerăbdători să mă poarte spre Sala Mare.
La regină ajunsese într-adevăr un mesager. A fost nevoie de ceva timp ca să-şi
dea toată lumea seama de asta. Mai întâi au amuţit muzicanţii care le cântau
dansatorilor, apoi şi-au încetat reprezentaţiile păpuşarii. S-au oprit toate
jongleriile. Mulţumea zumzăia ca un stup gata să roiască şi tot mai mulţi oameni
se înghesuiau înăuntru. Mesagerul stătea în faţa reginei nemişcat şi gâfâind, încă
strângând în mână tubul care dădea de veste că este un sol regal şi nimeni nu
trebuie să-i stea în cale. Chade a apărut cât ai clipi lângă regină, iar Dutiful a
urcat treptele daisului o secundă mai târziu, ca să-i stea şi el alături. Kettricken a
întins în faţă pergamentul derulat, ca să-l poată citi amândoi. Pe urmă l-a ridicat
în aer şi toate murmurele şi presupunerile au încetat.
— Veşti bune! În port a acostat o corabie cu însemnele Narvalului, a dat ea de
veste. S-ar părea că, mâine, kaempra Peottre din Tribul Narvalului de pe Insulele
Străine ne va fi alături la Festivalul Recoltei.
Vestea era minunată şi strigătul entuziasmat al lui Arkon Bloodblade s-a înălţat
cu uşurinţă peste murmurele curtenitoare ale ducilor şi duceselor. Un insular l-a
bătut pe ducele de Tilt cu palma pe spate. Prinţul a dat din cap către întreaga
adunare, arătându-şi astfel mulţumirea, apoi le-a făcut semn muzicanţilor, care
au început o melodie festivă, plină de viaţă. Nu mai era loc pentru dans; însă
toată lumea părea mulţumită să ţopăie pe loc sau să se legene în ritmul melodiei
vesele. Pe urmă înghesuiala din sală s-a mai micşorat când unii s-au grăbit să
iasă, dornici de aer proaspăt, de mai mult spaţiu sau de prilejul de a da vestea
mai departe. Păpuşarii şi-au terminat reprezentaţiile şi i-am văzut pe Chivalry şi
Nettle adunându-şi fraţii mai mici şi scoţându-i din sală. Şi alţi copii erau duşi la
culcare. Tocmai când mulţimea se rărise destul şi m-aş fi putut retrage cu
eleganţă fără să fiu trimis către uşă dintr-un cot în altul, de afară a venit un nou
val de strigăte entuziaste. Lumea a început imediat să se reverse înapoi, în sală.
Am simţit că mă trage cineva de mânecă şi, când m-am întors, am dat cu ochii de
Lacey.
— Vino să stai cu noi, băiete. O să te-ascundem.
Şi aşa m-am trezit pe o banchetă, între Patience şi Lacey, sărind în ochi ca o
vulpe într-un coteţ cu găini. Mi-am gârbovit umerii, mi-am ascuns faţa în spatele
unei căni cu suc de mere proaspăt şi am aşteptat să văd ce pricinuise noua
învălmăşeală.
Era vorba de sosirea lui Peottre. Sau cel puţin aşa am crezut când a apărut şi s-a
oprit în uşă, nemişcat. Zarva de afară părea mult prea puternică, nu era cu putinţă
s-o fi stârnit simpla lui prezenţă, iar expresia plină de hotărâre a feţei lui anunţa
un eveniment spectaculos. Şi-a ridicat ambele braţe deasupra capului şi a strigat
din toate puterile:
— Faceţi loc, vă rog! Lăsaţi loc de trecere!
Era mai uşor de spus decât de făcut într-o sală atât de înţesată de lume, însă
oamenii s-au străduit să se retragă într-o parte şi-n alta. Peottre a intrat primul, cu
paşi cadenţaţi, iar în spatele lui a apărut ceva cum nu mulţi mai văzuseră
vreodată. Elliania purta o mantie albastră, cu glugă. Gluga era tivită cu blană
albă care atrăgea atenţia asupra ochilor şi a părului ei de un negru strălucitor.
Mantia ajungea până la podea, prelungindu-se cu o trenă. Albastrul era de Buck,
presărat cu cerbi şi narvali în plin salt. Aveau drept ochi nestemate minuscule, de
un alb strălucitor, aşa că părea să înainteze prin sală înveşmântată cu cerul unei
nopţi de vară.
Prinţul Dutiful rămăsese pe dais, lângă mama lui. Şi-a coborât privirea spre
Elliania şi nimeni din sală nu s-a îndoit că o sorbea din ochi cu încântare. Nu le-a
adresat niciun cuvânt lui Chade sau reginei. Şi nici nu s-a ostenit să coboare cele
două trepte, a sărit direct pe podea. Când l-a văzut, Elliania şi-a aruncat gluga pe
spate şi a fugit către el. S-au întâlnit în mijlocul Sălii Mari.
În timp ce li se încleştau mâinile, glasul ei s-a înălţat limpede şi vesel.
— N-am putut să aştept. N-am putut să aştept să treacă iarna, n-am putut să
aştept să vină primăvara. Sunt aici ca să mă mărit cu tine şi o să mă străduiesc
din răsputeri să trăiesc după obiceiurile voastre, oricât de stranii ar fi.
Prinţul s-a uitat în jos, la ea. I-am văzut faţa luminându-se de bucurie, apoi i-am
văzut ezitarea. L-am văzut bâjbâind în căutarea cuvintelor pe care trebuia să le
rostească, pe care era corect să le spună în faţa supuşilor săi adunaţi în sală.
Privirea Ellianiei era ridicată spre el şi i-am văzut chipul începând să se întunece
în timp ce se străduia Dutiful să-şi alcătuiască o replică bine chibzuită.
Spune-i că nici tu nu poţi aştepta, i-am transmis prin Meşteşug, cu frenezie.
Spune-i că o iubeşti şi că te vei însura cu ea imediat. O dragoste venită de atât
de departe şi cu un asemenea preţ nu trebuie descurajată! O femeie are nevoie
să fie iubită în clipa prezentă, nu altcândva.
Pe faţa lui Chade încremenise un zâmbet îngrozit. Regina s-a ridicat în picioare
şi am ştiut că-şi ţinea răsuflarea. Peottre stătea ca o stană şi pe faţă nu i se clintea
niciun muşchi. Ştiam că se ruga să n-o rănească sau s-o umilească prinţul pe
tânăra fată.
Dutiful a răspuns cu voce puternică şi clară.
— Atunci ne vom cununa peste nu mai mult de o săptămână. Nu doar în faţa
ducilor mei, ci în faţa tuturor celor adunaţi aici. Ne vom cununa şi vom aduce
recolta în castel ca soţ şi soţie. Ţi-ar plăcea?
— El şi Eda, Mare şi Uscat! a strigat Bloodblade. Cerbul şi Narvalul! La
cumpăna anilor! Norocul să fie de partea noastră, a tuturor!
— Aşa să fie! a strigat şi Peottre, şi pe faţă i s-a aşternut un soi de uimire.
— Mi-ar plăcea.
Am văzut cuvintele formându-se pe buzele Ellianiei, dar nu le-am auzit.
Zgomotul a erupt în jurul meu, de parcă sute de guri ar fi început să vorbească în
acelaşi timp. Chade a închis ochii, apoi şi-a aşternut pe faţă un zâmbet, lăsând
falsa impresie că îşi privea neînfrânatul prinţ iute din fire cu dragoste. Însă
ascunsa acreală a privirii sale era înfrântă şi nimicită de ceea ce strălucea în ochii
Ellianiei. Dacă avusese vreodată nevoie de o confirmare a hotărârii ei, Dutiful i-
o oferise. M-am întrebat cât de mare fusese, pentru ea şi pentru tribul ei, preţul
venirii la Festival. Pe mantia ei erau cerbi şi narvali deopotrivă şi mă îndoiam că
şi-o făcuse în întregime singură. Am dedus că decizia ei se bucurase şi de un
oarecare ajutor material.
— Se cunună săptămâna asta? m-a întrebat Patience, şi am dat din cap drept
răspuns. Va fi un Festival al Recoltei de neuitat, a remarcat ea. Ar face bine să
trimită mesageri în toată ţara. Nimeni n-ar vrea să-i scape aşa ceva. La Buckkeep
n-am mai avut o nuntă celebrată cum se cuvine de când m-am măritat eu cu
Chivalry.
— Cred că nici acum n-o s-avem. S-au făcut pregătiri pentru un Festival al
Recoltei, nu pentru o nuntă. Bucătăreasa o să fie din cale-afară de supărată! ne-a
atras atenţia Lacey.
Avea dreptate, fireşte. Am izbutit să mă retrag din haosul pe care-l creasem şi în
noaptea aia chiar am putut să dorm câteva ore, ascuns în odaia mea de lucru. Mă
tem că prea puţini alţii au reuşit. Servitorii au trudit toată noaptea. Era un noroc
că sărbătoarea recoltei începuse şi castelul fusese deja împodobit cu ghirlande de
toamnă. Era un noroc că ducii şi ducesele sosiseră deja pentru Festivalul
Recoltei, fiindcă ar fi fost mare scandal dacă dorinţa prinţului de a se căsători
fără zăbavă l-ar fi împiedicat pe vreunul dintre înalţii săi nobili să ajungă la
nuntă.
A doua zi aproape că am dus dorul găurii de observare. Am stat pe toată durata
interminabilei celebrării a recoltei în rândul din spate al Gărzii Prinţului.
Longwick completase compania noastră, dar eram totuşi dureros de conştient de
lipsa celor care plecaseră împreună cu noi în căutarea dragonului. Riddle era
lângă mine şi cred că era trist din acelaşi motiv. Cu toate astea, ne simţeam
satisfăcuţi uitându-ne la prinţul nostru şi la mireasa lui.
Erau costumaţi ca rege şi regină a recoltei. Trecuse multă vreme de când acest
obicei străvechi nu mai fusese respectat, pentru că de multă vreme cu mai
existase în castel o pereche regală. Croitoresele munciseră probabil toată
noaptea. Elliania îşi purta mantia cu narvali şi cerbi, iar pentru Dutiful fusese
cumva făcut un veston care se asorta perfect. Diadema simplă purtată de obicei
de prinţ fusese înlocuită cu coroana bogat împodobită a regelui recoltei, şi aici
am simţit mâna subtilă a lui Chade, care îl aducea pe prinţ în faţa ducilor săi sub
înfăţişarea unui monarh încoronat. Era o simplă parte a costumaţiei din timpul
ceremoniei, dar făcea totuşi o anumită impresie. Şi Elliania purta coroană. Pe
când cea a prinţului era împodobită cu coarne de cerb poleite cu aur, a ei n-avea
decât un singur corn de narval lăcuit în albastru, cu ornamente de argint. Când au
dansat împreună, singuri în mijlocul podelei acoperite cu nisip, au părut o
pereche desprinsă dintr-o legendă pentru a reveni la viaţă.
— Ca Eda şi El înşişi, a remarcat Riddle, iar eu am dat din cap, încuviinţând în
sinea mea.
Nobilii şi oamenii de rând sunt în aceeaşi măsură impresionaţi de ceremoniile
pline de fast şi de spectacolele grandioase. În următoarele câteva zile, oamenii s-
au adunat în castel şi în oraş într-un număr la care nu se mai ajunsese de mulţi
ani. La ceremonia în onoarea coteriei Harului a venit multă lume, mult mai
multă decât ar fi atras în condiţii obişnuite. Cockle a spus povestea aventurii din
Insulele Străine şi a făcut-o cu o exactitate neobişnuită pentru un menestrel.
Poate fiindcă avea el însuşi Har, n-a vrut să lase impresia că brodează pe
marginea realităţii peste măsură. A istorisit cu o simplitate mişcătoare, vorbind
mai puţin de magia întrebuinţată de Burrich şi de membrii coteriei şi mai mult
despre dorinţa lor de a sacrifica totul pentru prinţ.
Cockle, Swift, Web şi Civil au fost recunoscuţi oficial drept coterie a Harului
aflată în slujba prinţului. La asta, unii au bodogănit puţin, fiindcă nobilii mai
vârstnici îşi aduceau foarte bine aminte că odinioară cuvântul se folosea doar
pentru un grup de oameni care stăpâneau Meşteşugul şi îl ajutau pe rege. Chade
i-a asigurat că urma să existe într-adevăr şi o coterie a Meşteşugului, de îndată ce
candidaţii corespunzători aveau să fie puşi la încercare şi selectaţi.
Regina a preferat să-i ofere Withywoods lui Molly, nu lui Nettle, pentru ca
donaţia să fie considerată o răsplată pentru serviciile lui Burrich, oferită
urmaşilor săi. Molly a acceptat cu un aer sobru şi am ştiut că veniturile aduse de
proprietate erau bine-venite pentru ea şi pentru copiii ei. Lady Nettle a fost
prezentată drept cea mai nouă dintre doamnele de companie ale reginei, iar Swift
a devenit, oficial, ucenicul lui Web, Maestrul Harului. Web a vorbit puţin, dar cu
convingere despre puterea magiei lui Burrich şi a deplâns faptul că fusese nevoit
să şi-o ascundă în loc să-şi înveţe fiul cum să profite de ea. Spera că niciun talent
n-avea să se mai irosească vreodată astfel. Pe urmă a dezvăluit răspunsul
ghicitorii pe care mi-o spusese la începutul călătoriei noastre. A făcut-o
povestind că, înainte de moarte, Burrich îşi revenise pentru un timp foarte scurt,
dar îndeajuns ca să-şi ia rămas-bun de la fiul său şi ca să-şi dea sufletul cu
Rugăciunea Războinicului pe buze. Spusese „da“ cu ultima suflare, şi toată
lumea ştia că asta era rugăciunea supremă adresată vieţii: acceptarea.
Seara, în odaia mea de lucru, m-am gândit la vorbele lui. Aveam degetele
alunecoase din pricina uleiului de lampă. Se îmbibase în pergamentele
Meşteşugului, făcând multe dintre literele scrise cu mult timp în urmă să le pară
ochilor mei obosiţi neclare şi bombate. Era o îndeletnicire descurajantă şi
istovitoare. Am îndepărtat manuscrisele împingându-le, mi-am şters mâinile cu o
cârpă şi mi-am turnat puţin cam mult rachiu.
Nu eram sigur că împărtăşesc părerile lui Web, şi totuşi aveam impresia că „da“
fusese cuvântul adresat de Burrich vieţii. Cu siguranţă nu ai parte de cine ştie ce
glorie şi de satisfacţii spunându-i „nu”. Eu o făcusem destul de des ca să simt din
plin că e adevărat.
Căutasem în van un alt prilej de a vorbi cu Molly între patru ochi. Părea să fie
întotdeauna înconjurată de copiii ei. Stând singur lângă foc, am ajuns încetul cu
încetul la concluzia că erau o parte din ea. Prilejul pe care mi-l refuzasem atâta
vreme era acolo şi atunci, dar îmi aluneca printre degete cu iuţeală.
În dimineaţa următoare, în ajunul nunţii, m-am dus cu noaptea-n cap la baia de
aburi. M-am spălat şi m-am bărbierit cu mare grijă, aşa cum nu mi se mai
întâmplase de mulţi ani. Odată întors în odaia din turn, mi-am pieptănat părul
dându-l pe spate şi mi l-am strâns într-o coadă de războinic, apoi am scos hainele
pe care mi le făcuse Bufonul. M-am îmbrăcat pe îndelete cu un veston albastru
peste o cămaşă albă, completându-mi costumul cu o pereche de pantaloni
strâmţi, a căror culoare era albastrul de Buck. Arătam cu siguranţă ca un locuitor
îndreptăţit al castelului, dar nu mai aveam înfăţişarea unui servitor sau a unui
oştean. M-am privit în oglindă şi am zâmbit cu tristeţe. Patience ar fi fost
încântată. Eram, într-o periculos de mare măsură, fiul tatălui meu. Mi-am făcut
curaj, apoi mi-am desprins insigna cu vulpe de sub veston şi am prins-o deasupra
lui, la vedere. Minusculul animal mi-a făcut cu ochiul şi i-am răspuns cu un
zâmbet.
Am ieşit din labirintul secret pe coridoarele cunoscute de toată lumea. M-am
simţit de mai multe ori ţintuit de priviri şi un bărbat chiar s-a oprit brusc în faţa
mea, scrutându-mă încruntat, de parcă s-ar fi străduit să-şi aducă aminte ceva.
Am trecut pe lângă el. Castelul mişuna de servitori grăbiţi şi de nobili care
stăteau de vorbă între ei. M-am îndreptat către Odaia Violetă şi am bătut la uşă
cu hotărâre.
Mi-a deschis Nettle. Pentru asta nu eram pregătit, îmi imaginasem că o să încep
prin a da piept cu tânărul Chivalry. Fiica mea s-a holbat la mine, apoi m-a
recunoscut cu o tresărire vizibilă. N-a scos niciun cuvânt până când n-am
întrebat-o:
— Pot să intru? Aş vrea să vorbesc cu mama şi cu fraţii tăi.
— Nu cred că e înţelept. Pleacă, a spus dând să închidă uşa.
Dar Chivalry a oprit-o, întrebând:
— Cine e?
Apoi mi s-a adresat ignorându-şi sora:
— Nu-i da atenţie, domnul meu. E îmbrăcată ca o doamnă nobilă şi se poartă ca
o nevastă de pescar.
Încăperea părea plină de copii. Nu-mi mai dădusem niciodată seama că şapte
înseamnă atât de mulţi. Swift şi Nimble stăteau pe podea, lângă cămin, cu un joc
de pietre între ei, iar Steady urmărea partida. Swift şi-a ridicat privirea, a dat cu
ochii de mine şi gura i s-a deschis într-un „0“ încărcat de surprindere. L-am
văzut pe fratele lui geamăn înghiontindu-l şi l-am auzit întrebând:
— Ce s-a-ntâmplat? E rândul tău.
Hearth şi Just se luptau în pat, fără să se sinchisească de apariţia mea. Am înţeles
brusc care era dimensiunea promisiunii pe care i-o făcusem lui Burrich, la
rugămintea lui; Chivalry îi ceruse ceva de şapte ori mai simplu când mă dăduse
pe mâna lui să mă crească. Cei doi băieţaşi care se luaseră la trântă mototoliseră
păturile, iar sfeşnicul de pe noptieră era în mare pericol să se răstoarne. Apoi,
înainte de a avea Nettle timp să-mi închidă uşa în nas sau Chivalry să mă invite
înăuntru, a intrat Molly, din odaia alăturată. A încremenit, cu ochii la mine.
Cred că m-ar fi azvârlit cât colo dacă ar fi putut.
Hearth s-a ridicat în picioare în pat şi a sărit la fratele lui, care s-a ferit
rostogolindu-se într-o parte. Am făcut doi paşi uiţi şi l-am prins pe băieţelul de
şase ani înainte de a se izbi de podea. S-a zbătut şi s-a desprins imediat din
braţele mele, repezindu-se să-şi continue lupta cu Just. M-au făcut să mă duc
brusc cu gândul la nişte căţeluşi hârjonindu-se în culcuşul lor şi am vorbit
surâzând.
— I-am promis lui Burrich c-o să le port de grijă băieţilor lui. Nu pot s-o fac fără
să-i cunosc. Am venit să mă prezint.
Swift s-a ridicat să mă privească în faţă. Întrebarea din ochii lui era clară. Am
răsuflat adânc. Am găsit răspunsul potrivit. Da.
— Numele meu e Fitzchivalry Farseer. Am crescut în grajdurile din Buckkeep.
Tatăl vostru m-a învăţat tot ce credea că trebuie să ştie un bărbat. Trebuie să-i
duc cunoştinţele mai departe, la fiii săi.
Chivalry văzuse stânjeneala lui Nettle, iar numele meu îl neliniştise şi mai mult.
S-a aşezat între copiii mai mici şi mine. Gestul a fost atât de instinctiv, încât n-
am putut să nu zâmbesc, chiar în timp ce spunea:
— Domnul meu, cred că sunt eu însumi în stare să le transmit fraţilor mei
învăţăturile tatei.
— Nu mă îndoiesc. Dar o să fii nevoit să te ocupi şi de multe alte lucruri. Cine
are grijă de animalele şi de grajdurile voastre acum, când sunteţi plecaţi cu toţii?
59
— Oxworthy . Un bărbat din satul nostru care venea din când în când să-l ajute
pe tata la muncile grele. Se poate descurca foarte bine câteva zile, dar va trebui
să mă-ntorc acasă imediat după nunta prinţului.
— Asta nu e treaba lui! s-a amestecat Nettle indignată.
Ştiam că trebuie s-o înfrâng înfruntând-o cu curaj sau s-o las să mă alunge.
— Am făgăduit ceva, Nettle. Swift a fost de faţă. Nu cred că tatăl vostru mi-ar fi
cerut să am grijă de fiii lui nevârstnici dacă n-ar fi vrut să fie asta treaba mea.
Aşa că hotărârea nu-ţi aparţine ţie.
— Dar îmi aparţine mie! a ripostat Molly cu hotărâre. Şi din numeroase motive
nu cred că e o hotărâre înţeleaptă.
Am tras aer în piept şi mi-am oţelit voinţa. M-am întors spre Chivalry.
— O iubesc pe mama ta. O iubesc de mult, m-am îndrăgostit de ea cu mulţi ani
înainte de a-l alege pe tatăl vostru. Însă vă făgăduiesc că n-o să încerc să iau
locul lui pe lângă niciunul dintre voi. O să fac numai ce mi-a cerut. O să am grijă
de voi toţi.
M-am uitat din nou la Molly. Era atât de albă la faţă, încât am crezut c-o să
leşine.
— Fără secrete, i-am spus. Fără secrete între noi.
S-a aşezat greoaie pe pat. Cei doi băieţi mai mici s-au gândit imediat să vină
lângă ea şi Hearth i s-a urcat în poală. L-a strâns din reflex la piept.
— Cred că ar fi mai bine să pleci, mi-a spus cu glas slab.
Steady a venit lângă mama lui şi a înconjurat-o protector cu braţul.
Swift s-a ridicat brusc.
— Fără secrete? Atunci o să le spui şi că ai Har?
Era o provocare.
I-am zâmbit.
— Cred că tocmai ai făcut-o în locul meu. Am respirat adânc şi m-am uitat la
Nettle. Şi îi voi da surorii voastre lecţii de Meşteşug. Magia regală, vechea
magie, am adăugat ca răspuns la privirea nedumerită a lui Chivalry. O are.
Vorbeşte cu dragonii. Ar trebui să staţi câteodată cu ea la taclale despre asta. De
aceea a fost chemată aici, la Buckkeep, ca să-şi ajute prinţul. Cred că şi tatăl
vostru a avut înclinaţii către Meşteşug, pentru că a fost Omul Regelui pentru
prinţul moştenitor Chivalry. Omul al cărui nume e purtat de fratele vostru mai
mare.
Swift se holba la mine, nesigur.
— Web a zis că nu trebuie să-i spunem nimănui cine eşti de fapt. Că încă mai
există oameni care vor să te vadă mort. Că viaţa ta e în mâinile noastre.
M-am înclinat în faţa lui.
— Da, îmi pun viaţa în mâinile voastre.
M-am uitat din nou la Nettle şi am adăugat:
— Dacă îţi doreşti într-adevăr să scapi de mine, o să-ţi fie foarte uşor.
— Te rog, Fitz, a spus Molly disperată. Pleacă. Trebuie să stau de vorbă cu copiii
mei fără martori. Aş vrea să nu le fi încredinţat celor mici un secret atât de
important. În ei n-am încredere nici măcar când e vorba de spălatul pe faţă în
fiecare zi, şi cu atât mai puţin când ştiu o asemenea taină.
M-am simţit întru câtva ca un neghiob.
— Cum vrei, Molly, m-am mulţumit să spun cu o plecăciune înainte de a pleca.
Nu mă îndepărtasem decât cinci paşi de uşa închisă când genunchii au început
să-mi tremure atât de tare încât a trebuit să mă sprijin o clipă de perete. O
servitoare în trecere m-a întrebat dacă mi-e rău şi am asigurat-o c-o să-mi revin.
Dar, după ce mi-am adunat puterile şi mi-am continuat drumul pe coridor, am
început să nu mai fiu chiar atât de sigur.
Mesajul trimis de Nettle prin Meşteşug, pe neaşteptate, m-a izbit cu forţa unui
baros.
Vin dragonii! Tintaglia ne porunceşte să-i aşteptăm cu carne, în locul
„obişnuit”.
Norocul ne-a adus dragonii chiar în ziua nunţii prinţului, însă Nettle a avut
inspiraţia să numim tributul imperios cerut de Tintaglia „Festinul Dragonilor”.
Nişte juncani ghinionişti, împodobiţi cu panglici lungi, albastre, au fost închişi în
ţarcuri, nu departe de Pietrele Mărturiei, ca să-şi aştepte soarta. Tintaglia şi
Icefyre n-au apărut la ceremonia propriu-zisă, ceea ce a fost la fel de bine.
Prinţul şi Elliania şi-au rostit legămintele în mijlocul Pietrelor Mărturiei şi
mulţimea dornică să fie de faţă s-a înghesuit pe pantele ambelor dealuri. Cei doi
au fost superbi, în albastru şi alb. În centru spaţiului conturat de pietre, sub un
cer miraculos de azuriu, vocile li s-au înălţat puternice şi limpezi.
M-am numărat printre oştenii din gardă înşiruiţi să păstreze terenul din jurul
ţarcurilor cu vite liber pentru dragoni. Cei doi au apărut pe cer, ca nişte
giuvaieruri minuscule, chiar în clipa când prinţul îşi încheia făgăduielile către
mireasa lui şi către duci. S-au apropiat, şi din mulţime s-a înălţat un cor de „aa“
şi „oo”, de parcă ar fi văzut o trupă de acrobaţi chemată pentru desfătarea
oaspeţilor. Dragonii au devenit tot mai mari şi mai mari, şi în curând n-a mai fost
nicidecum greu să păstrăm locul liber, fiindcă oamenii au început să priceapă
care sunt adevăratele dimensiuni ale creaturilor. Toată lumea a amuţit brusc când
ne-am dat clar seama că Tintaglia fugea de Icefyre, care o urmărea cu înfocare.
S-au învârtit, au făcut tumbe şi s-au prefăcut că se bat chiar deasupra Pietrelor
Mărturiei, zburând destul de jos pentru ca vântul stârnit de aripile lor să
ciufulească părul şi să fluture eşarfele privitorilor. Cu solzii scânteindu-le negri
şi albaştri-argintii, s-au avântat împreună, înălţându-se aproape vertical, apoi
Icefyre s-a întins către perechea sa şi a prins-o. S-au împerecheat dezvăluindu-şi
pofta nesăţioasă şi nestăvilită, spre încântarea oamenilor adunaţi, care au văzut
în asta un semn de bun augur pentru prinţ şi noua noastră prinţesă. Toţi cei în
care exista cea mai mică fărâmă din Magia Meşteşugului n-au putut rămâne
indiferenţi la răbufnirea de pasiune a celor două creaturi uriaşe. Peste mulţime s-
a revărsat un val de dragoste şi de dorinţe trupeşti care a prelungit sărbătoarea
din aceea noapte şi i-a făcut pe mulţi să o păstreze printre cele mai preţioase
amintiri.
Dragonii s-au sinchisit prea puţin de toate astea. S-au împreunat de mai multe
ori, scoţând strigăte puternice şi provocându-se unul pe altul în joacă, apoi s-au
năpustit asupra juncanilor cu o poftă de mâncare care i-a îngrozit pe privitori.
Ţarcurile n-au putut să reţină vitele cuprinse de panică, şi un oştean a fost călcat
în picioare, iar mai multe zeci de oameni au luat-o la fugă, în căutare de adăpost,
înainte de a încheia Tintaglia şi Icefyre măcelul şi de a începe să mănânce în
tihnă. Spectacolul a fost atât de sângeros şi de haotic, încât până şi cei rămaşi să-
i privească pe dragonii omorând toate vitele au preferat să se retragă în castel şi
să urmărească totul de la o distanţă sigură.
Cu toate că dragonii n-au dat aproape nicio atenţie ceremoniei, prezenţa lor a
fost pentru prinţul nostru un triumf. Înainte de a pleca fiecare în ducatul său,
ducii s-au adunat şi au fost cu toţii de acord să-l recunoască pe Dutiful ca prinţ
moştenitor. Şi astfel aventura lui a avut un sfârşit demn să ajungă în cântecele
menestrelilor, şi chiar s-au compus multe şi au fost cântate adesea în zilele ce au
urmat. Ospeţele şi veselia au continuat în castel încă douăzeci de zile, până când
un vânt cu iz de iarnă i-a convins pe nobili că ar face bine să se întoarcă în
castelele şi pe domeniile lor înainte ca drumul până acolo să devină mult prea
neplăcut. Traiul din Buckkeep a revenit, încetul cu încetul, la vechile obiceiuri.
Totuşi, pe toată durata acelei ierni, a rămas un loc atât de plin de viaţă cum nu
mai fusese de mulţi ani. Prinţul moştenitor şi tânăra sa mireasă n-au atras în jurul
lor doar tineretul de obârşie înaltă din cele Şase Ducate, ci şi pe cei mai tineri
kaempra din Insulele Străine. S-au încheiat alianţe care n-aveau nimic de-a face
cu negoţul şi s-au făcut planuri de nuntă care au unit cele două ţări. Printre
perechile care şi-au anunţat o asemenea intenţie s-au numărat lordul Civil şi lady
Sydel.
Dar a fost şi un moment al despărţirilor. Mi-am luat rămas-bun de la Hap şi de la
maestrul lui, pentru că şi-au urmat lordul pe drumul de întoarcere în castelul său,
unde avea să-şi petreacă iarna. Băiatul meu părea cu adevărat fericit şi, chiar
dacă n-am fost încântat că ne despărţeam, m-am bucurat că găsise ceva care să-i
ofere atât de multă satisfacţie. Web l-a luat pe Swift cu el, spunând că pentru
băiat venise vremea să iasă în lume şi să cunoască mai mulţi oameni asemenea
lui, ca să înţeleagă mai bine toate nuanţele Harului şi să-şi dea seama că trebuie
întrebuinţat cu chibzuinţă. Declaraţia mea de dragoste pentru mama lui înălţase
un nou zid între mine şi Swift. Nu eram sigur c-o să-l pot dărâma curând, şi
totuşi mă simţeam mai bine ştiind că vorbisem cu sinceritate. Web a încercat să
mă convingă să merg cu ei, spunând că şi eu aş fi avut de câştigat, dar i-am cerut
din nou s-o lăsăm pe mai târziu, făgăduindu-i că sigur, absolut sigur o să-mi fac
timp într-o bună zi. A zâmbit şi mi-a reamintit că niciun om nu poate să-şi facă
timp, ci doar să profite cu înţelepciune de timpul care i-a fost dat. I-am promis că
asta voi încerca şi eu şi i-am condus până la porţile castelului, de unde mi-am
fluturat mâna luându-mi rămas-bun.
Dragonii au plecat la primul îngheţ şi nu ne-a părut rău. Fiecare era în stare să
mănânce câte două vite pe zi. Nettle ne-a avertizat de la începutul vizitei lor că,
dacă nu-i hrănim din belşug de bunăvoie, se vor ospăta probabil cu orice vor
avea chef. Turmele şi cirezile noastre scăpaseră de toate animalele bolnave sau
prea plăpânde înainte ca frigul iernii să alunge dragonii către Sud. M-a amuzat
într-o noapte, când am devenit brusc conştient că Nettle stătea de vorbă cu
Tintaglia într-un vis în care zbura către Sud, purtată de ea, cu puţin în urma lui
Icefyre. Adierea vântului răcoros, stelele de deasupra capului şi miresmele
pământului adormit de dedesubt erau îmbătătoare.
Şi dincolo de deşertul ăsta o să găsiţi unele dintre cele mai mari cirezi, cu cele
mai grase vite din partea asta a lumii. Sau cel puţin aşa am auzit.
Nettle oferea informaţii cu cel mai nepăsător aer cu putinţă.
Deşert? Nisip uscat? Mi-e dor de-o baie bună de ţărână. Nisipul ud îmi rămâne
agăţat sub solzi, iar apa nu poate curăţa sângele uscat de pe ei aşa cum o face
nisipul.
Cred că acolo o să vă placă foarte mult. Am auzit că vitele din Chalced sunt pe
puţin de două ori mai mari decât ale noastre ţi atât de grase, încât carnea ia foc
dacă încerci s-o frigi chiar deasupra flăcării.
Visul lui Nettle abunda de miros de carne friptă şi de grăsime prelinsă. Aproape
că mi s-a făcut foame.
N-am auzit niciodată că vitele din Chalced ar fi din cale-afară de mari sau de
grase, am obiectat.
Nu vorbeam cu tine, a subliniat Nettle, cu asprime. Iar tot ce ştiu despre Chalced
ştiu din poveştile tatei despre ţara aia. Cred că oamenii locului ar avea multe de
câştigat de pe urma vizitei unor dragoni flămânzi.
Apoi m-a azvârlit din visul ei, şi m-am trezit pe podea, alături de pat.
Eu, Dutiful, Chade, Nettle şi Thick am continuat să ne întâlnim dimineaţa,
devreme, ca să studiem Meşteşugul şi să-l înţelegem cât mai bine. Fiica mea era
curtenitoare, însă îmi vorbea numai dacă era neapărat necesar. Nici eu nu
încercam să trec cu forţa de zidurile ei, dar îi instruiam pe ea, Dutiful şi Thick în
grup. Măruntul meu avantaj asupra celorlalţi a devenit curând iluzoriu şi am
început să învăţăm umăr la umăr, ca o coterie. Ceea ce aflam din pergamentele
recuperate nu ne ajuta să progresăm mai repede, ci, dimpotrivă, ne încetinea,
fiindcă ne dădeam seama că ne foloseam magia aşa cum mânuieşte un băieţel o
sabie, înţelegând prea puţin şi pericolul pe care-l reprezenta, şi adevărata ei
putere. Chade îşi dorea cu disperare să experimenteze trecerea prin Pietrele-
portal, cum începuserăm să le numim. Îl ademeneau cetăţile Străbunilor şi
bogăţiile şi tainele pe care bănuiam cu toţii că le ascund deopotrivă. Numai
aversiunea cumplită pe care ne-o stârneau mie şi lui Thick l-au convins că
trebuia s-aştepte până când ajungea să stăpânească mai bine magia înainte de a
face o asemenea încercare. Poate că, pentru noi, cea mai mare izbândă a fost
faptul că bătrânul sfetnic s-a declarat de acord să facem în primăvară o Chemare
după vechile tradiţii şi să alegem, dintre cei care aveau să-i răspundă, candidaţi
pe care să-i instruim prin metodele pline de prudenţă descrise în pergamente.
În pofida numeroaselor mele îndatoriri, mi se părea că zilele iernii abia se târăsc.
A doua zi după nuntă, Molly şi cinci dintre fiii ei au plecat din Buckkeep. Nu şi-
a luat rămas-bun de la mine în niciun fel. Am sângerat pe dinăuntru vreme de
trei zile, apoi, neavând alţi sfătuitori în probleme ale inimii, m-am dus la
Patience şi Lacey cu jalnica poveste a nesăbuinţei mele. M-au ascultat cu mare
atenţie, mi-au lăudat curajul şi sinceritatea şi mi-au condamnat prostia, apoi mi-
au mărturisit că Molly le povestise deja totul. După ce m-au dojenit fiindcă mă
pripisem să fac tocmai ce-mi spuseseră ele că nu trebuia, Patience mi-a dat de
ştire că nimic nu putea fi mai potrivit decât să-mi petrec restul iernii cu ea, la
Tradeford, să-mi găsesc în permanenţă o ocupaţie şi să-i las timp lui Molly. Am
izbutit cu mare greutate să-i refuz oferta scăpând cu faţa curată. Dar mi-a fost la
fel de greu şi să-mi iau rămas-bun de la ele şi le-am promis că voi veni să le
vizitez înainte de sfârşitul anului.
— Dacă o să mai fim în viaţă, s-a declarat ea de acord pe un ton plin de veselie.
Au făgăduit că-mi vor trimite în fiecare lună câte o scrisoare, odată cu raportul
asupra proprietăţii destinat reginei, iar eu am promis să le scriu cu aceeaşi
regularitate. Le-am privit îndepărtându-se, amândouă călare, în mijlocul gărzii
pe care insistase regina să le-o ofere, fiindcă, în ciuda vârstei, amândouă
dispreţuiau confortul călătoriei în litieră. Am stat în drum uitându-mă în urma lor
până ce au dispărut după prima curbă.
Capitolul 37
PÂNĂ LA ADÂNCI BĂTRÂNEŢI
Chemarea trebuie anunţată, cu o bună bucată de vreme înainte, fiindcă oamenii
au dreptul să fie preveniţi că i-ar putea atinge pentru prima oară Magia
Meşteşugului. Fără avertizare, Chemarea poate pricinui mare spaimă, pentru că
unii dintre cei în care mocneşte Meşteşugul n-ar şti ce li se întâmplă şi ar putea
cădea pradă groazei, nebuniei sau altor rele, mai cumplite. Aşa că trimiteţi
călăreţi vestitori din timp. Dar nu daţi de veste şi în ce zi anume se va întâmpla.
În trecut s-a irosit mult timp încercându-se să fie trezit Meşteşugul în oameni
care veniseră la Buckkeep pretinzând că au auzit Chemarea, când de fapt nu
voiau decât să scape de o viaţă de plugar, brutar sau barcagiu.
Chemarea să fie trimisă de cea mai puternică dintre coteriile din castel, ca să
ajungă cât mai departe. Iar între două Chemări trebuie să se scurgă cel puţin
cincisprezece ani.
TREEKNEE, Despre Chemarea candidaţilor

M-am străduit. Dar n-am izbutit să mă înfrânez.
La o lună după plecarea lui Patience, m-am lăsat condus de un imbold. I-am
trimis lui Molly o borcan cât toate zilele cu fructe de perişor conservate. L-am
rugat pe Riddle să-mi fie mesager. Părând surprins când l-am întrebat dacă e
prins cu multe treburi, mi-a spus că i se ceruse cu câteva săptămâni înainte să-mi
stea mereu la dispoziţie. De când începusem să am un rol mult mai activ în tot ce
ţinea de problemele tronului Farseer, Chade făcuse câteva mici schimbări în
privinţa mea. Se pretindea din ce în ce mai puţin că sunt un simplu membru al
Gărzii Prinţului şi toată lumea accepta, în mod tacit, că slujeam familia regală
într-un chip cu mult mai tainic. Mă numeam tot Tom Badgerlock, dar rareori mai
purtam uniforma Gărzii, iar insigna cu vulpe îmi stătea întotdeauna la vedere, pe
piept.
Riddle a părut uimit de misiunea pe care i-am încredinţat-o, însă a dus darul meu
şi l-a înmânat.
— Ce-a spus ea? l-am întrebat încordat la întoarcere.
M-a privit cu nedumerire.
— Nimic. I-am dat borcanul băiatului care mi-a deschis uşa. Dar i-am spus că e
pentru mama lui. Nu asta voiai să fac?
Am şovăit înainte de a-i răspunde:
— Ba da. Chiar asta. Da.
O lună mai târziu, am trimis o scrisoare în care spuneam că Nettle se descurcă
foarte bine în privinţa învăţăturii şi că se simte din ce în ce mai în largul ei la
Curte. I-am mai spus familiei şi că Web trimisese o pasăre ca să ne dea de ştire
că el şi Swift îşi vor petrece probabil iarna alături de ducele şi ducesa de Bearns.
Web părea foarte mulţumit de băiat, iar eu mă gândisem că Molly o să se bucure
aflând despre cei doi că sunt bine sănătoşi şi le merge bine. I-am vorbit numai
despre copiii ei în întreaga scrisoare; şi i-am trimis-o însoţită de două marionete
de lemn, un urs sculptat şi o pungă de bomboane cu voronic.
Riddle le-a dus pe toate şi, la întoarcere, mi-a povestit ceva puţin mai încurajator.
— Unul dintre cei mici a zis că voronicul e bun, dar nu la fel de bun ca menta.
În luna următoare, scrisoarea mea despre Nettle a fost însoţită de o pungă de
bomboane cu voronic şi una de bomboane cu mentă, ca şi de nuci şi stafide.
Astfel am dobândit un scurt răspuns de la Molly, care a scris pe dosul misivei
mele că veştile despre Nettle sunt bine-venite, dar că mă roagă să nu mă mai
străduiesc să-i îmbolnăvesc băieţii trimiţându-le atâtea dulciuri.
Scrisoarea mea din următoarea lună a fost un raport sec despre Nettle, completat
cu veşti despre Swift, care, ca şi alţi copii din castelul Ripplekeep din Bearns, se
îmbolnăvise de febră pătată, dar se vindecase, iar boala nu lăsase urme. Ducesa
însăşi părea foarte interesată de băiat şi îl învăţa o mulţime de lucruri despre
şoimi. Eu, unul, m-am întrebat cât de multe, dar nu mi-am trecut presupunerile
în scrisoare. În loc de dulciuri, am trimis două pungi cu bile de lut ars, un
curăţător de copite de o calitate excepţională, în toc de piele, şi două săbii de
lemn pentru antrenament.
Riddle mi-a povestit, amuzat, că Hearth îl plesnise pe Just cu una dintre săbii
chiar înainte ca el să coboare de pe cal şi că refuzase să-i dea lui Nimble arma în
schimbul pungii de bile trimise pentru el. Gândindu-mă că era semn bun, m-am
bucurat pentru faptul că Riddle ajunsese să-i ştie pe băieţi după nume şi că ei
ieşiseră din casă să-l întâmpine.
Răspunsul lui Molly nu era la fel de încurajator. Just se alesese cu un cucui
zdravăn la ceafă, şi ea mă considera pe mine vinovat. Iar băieţii fuseseră
dezamăgiţi fiindcă scrisoarea sosise fără dulciuri şi, după părerea ei, vina era tot
a mea. Scrisorile erau bine-venite, dar ar fi trebuit să încetez să aduc zâzanie în
familie cu daruri nepotrivite. Erau şi câteva rânduri de la Chivalry, care-mi
mulţumea stângaci pentru curăţătorul de copite. Şi mă întreba dacă ştiam unde ar
putea găsi ulei de şofrănaş, fiindcă una dintre iepe avea la o copită o infecţie care
nu voia să se vindece şi, din câte îşi amintea el, tatăl lui folosea ulei de şofrănaş
pentru aşa ceva.
N-am mai aşteptat o lună întreagă. Am făcut imediat rost de leacul cerut şi i l-am
trimis lui Chivalry, sfătuindu-i să mute iapa în altă boxă şi să-i spele cu oţet toate
copitele, pe care apoi să pună ulei de şofrănaş, şi în interior, şi pe dinafară. I-am
sugerat şi să aştearnă în vechea ei boxă un strat gros de cenuşă din vatră, să-l
lase trei zile, apoi să-l măture, să spele locul cu oţet şi să aştepte să se usuce bine
înainte de a aduce acolo alt cal. Împreună cu uleiul de şofrănaş şi cu scrisoarea
pentru Chivalry, am trimis, sfidător, batoane din zahăr de orz, rugându-l să le
împartă cu porţia, astfel încât să nu se plângă nimeni de dureri de burtă.
Băiatul mi-a răspuns cu un bilet în care mi-a mulţumit pentru ulei şi a adăugat că
uitase cât oţet trebuia să pună în leacul pentru infecţie. Întreba dacă ştiam
proporţiile corecte pentru o anumită alifie pe care obişnuia Burrich s-o facă,
fiindcă el încercase, dar ceea ce îi ieşise se scurgea prea repede. Şi mă asigura că
zahărul de orz o să le fie dat celor care îl câştigau muncind. Şi Molly a trimis un
bilet pe care scria însă, foarte clar: Pentru Nettle.
— Dar Steady mi-a spus că, de fapt, tuturor le-a plăcut mai mult menta, mi-a
adus Riddle la cunoştinţă când mi-a dat misiva lui Chivalry. Steady pare să fie
cel tăcut. Ştii, băiatul bun care e adesea trecut cu vederea când se află în mijlocul
altora, mai zurbagii. Aşa am fost şi eu când eram mic, a adăugat cu zâmbetul
omului pus pe şotii.
— Da, sunt convins, am spus neîncrezător.
— Ai vreun răspuns? m-a întrebat, şi i-am spus că-mi trebuia timp de gândire.
Am avut nevoie de mai multe zile în care am stat la masa de lucru,
experimentând, până mi-a reuşit alifia. Şi aşa mi-am dat seama cât de multe
uitasem. Am umplut mai multe borcane şi le-am astupat foarte bine. Chade a
făcut una dintre rarele sale vizite în odaia de lucru pe care o împărţiserăm
cândva. A adulmecat gânditor aerul şi m-a întrebat ce prepar.
— Mite, i-am răspuns cu sinceritate.
— Aha, a zis şi, fiindcă n-a mai adăugat şi altceva, am ştiut că Riddle continua
să fie şi iscoada lui. Văd că ai făcut câteva schimbări aici sus, a adăugat
plimbându-şi ochii prin încăpere.
— Mai ales cu o mătură şi cu nişte apă. Şi aş da mult ca să am o fereastră.
Mi-a aruncat o privire ciudată.
— Odaia de lângă asta stă mereu goală. A fost a lui lady Thyme. Se zvoneşte că
încă mai bântuie pe aici. Mirosuri stranii, ştii, şi zgomote noaptea. A rânjit cu
subînţeles. A fost o cotoroanţă folositoare. Am zidit uşa dintre încăperi cu ani şi
ani în urmă. E acolo, în spatele tapiseriei ăleia. Probabil că ai putea dărâma
zidul, dacă izbuteşti fără să faci zgomot.
— Să dărâm zidul fără să fac zgomot?
— S-a putea să fie puţin cam greu.
— Puţin. Aş putea să-ncerc. O să-ţi dau de ştire.
— Sau ai putea s-o muţi pe Nettle din fosta ta odaie de dedesubt, ca s-o foloseşti
tu.
Am clătinat din cap.
— Încă mai sper că va sosi o vreme când o să-i facă plăcere să vină seara aici,
prin coridorul secret, ca să stăm de vorbă.
— Dar deocamdată n-ai înaintat prea mult în direcţia asta.
— Nu. Mă tem că nu.
— Aha, e la fel de căpoasă cum erai tu la vârsta ei. N-o lăsa să se-apropie de
placa de pe cămin cu un cuţit pentru fructe.
M-am uitat la cel încă înfipt acolo, adânc cât izbutise s-o facă furia mea de
băieţandru.
— N-o să uit asta.
— Nu uita nici că tu m-ai iertat. În cele din urmă.
Am vrut să trimit alifia prin Riddle, împreună cu o pungă cu bomboane cu
mentă, cu nişte ceai de mirodenii şi cu o marionetă micuţă care întruchipa un
cerb.
— Nu-i bine aşa, mi-a spus el. Măcar adaugă şi nişte titirezi, să fie câte ceva
pentru fiecare.
I-am ascultat sfatul. Mi-a sugerat, cu inocenţă, să le trimit şi câte un fluier, dar i-
am atras atenţia că încercam să-mi fac intrarea în casa lor, nu s-o provoc pe
Molly să mă ucidă. A rânjit, a dat din cap, plecat, şi s-a întors cu două zile mai
târziu decât de obicei, din pricina unui viscol.
A adus două scrisori, una pentru mine şi una pentru Nettle, şi vestea că mâncase
cu familia ei şi îşi petrecuse noaptea în grajduri, după câte şase partide de pietre
cu Steady în fiecare seară.
— Am spus numai lucruri bune când m-a rugat Chivalry să le vorbesc despre
tine. Le-am spus că-ţi petreci nopţile citind pergamente şi scriind şi că, dacă n-o
să-ţi porţi de grijă, o să te preschimbi în scrib. Aşa că Hearth a întrebat: „Adică
s-a îngrăşat?”, fiindcă am înţeles că scribul din oraşul lor e un bărbat peste
măsură de corpolent. Şi i-am răspuns că nu, dimpotrivă, în ultima vreme ai
pierdut din greutate şi ai devenit mai tăcut. Şi că-ţi petreci de unul singur mai
mult timp decât e sănătos pentru un bărbat.
Mi-am lăsat capul pe-un umăr şi l-am privit pieziş.
— N-ai fi putut să mă faci să par şi mai jalnic?
Mi-a imitat gestul şi privirea.
— E vreun neadevăr în tot ce-am spus?
Scrisoarea era de la Chivalry, îmi mulţumea pentru alifie şi pentru reţeta ei.
Nu ştiu ce cuprindea scrisoarea lui Molly către Nettle. În dimineaţa următoare,
după lecţia de Meşteşug, ea nu s-a grăbit să plece. Dutiful a strigat-o ca s-o
întrebe dacă nu vrea să facă o plimbare călare, împreună cu el, cu Elliania, cu
Civil şi Sydel. Nettle i-a spus s-o ia înainte, căci ea avea să-l ajungă repede din
urmă, fiindcă nu-i trebuia o veşnicie ca să-şi dichisească părul pentru aşa ceva.
S-a întors spre mine şi, fiindcă m-a prins zâmbind, s-a simţit datoare să mă
lămurească.
— Îi vorbesc protocolar când sunt şi alţii pe-aproape. Numai aici îmi îngădui să
mă port aşa.
— Lui îi place. S-a înveselit când a aflat că are o verişoară. A spus că e plăcut să
cunoască o fată care îi spune exact ce gândeşte.
La asta a înlemnit brusc şi mi-am regretat remarca, fiindcă am crezut că-i
tăiasem cheful de vorbă cu mine. Însă Nettle mi-a întâlnit privirea, şi-a înălţat
bărbia şi şi-a proptit în şolduri pumnii strânşi.
— Oh. Şi ar trebui să-ţi spun şi ţie exact ce gândesc?
Nu ştiam sigur ce-ar fi trebuit să-i răspund.
— Ai putea încerca, i-am sugerat.
— Mama mi-a scris că e bine sănătoasă şi că vizitele lui Riddle sunt o bucurie
pentru frăţiorii mei. Dar se întreabă dacă nu cumva ţi-e frică de ei şi de-asta nu
vii tu însuţi.
M-am gârbovit în scaun şi m-am uitat la tăblia mesei.
— Mi-e mai degrabă frică de ea. Pe vremuri era iute la mânie.
Mi-am muşcat unghia degetului mare.
— Am înţeles că pe vremuri te pricepeai foarte bine s-o înfurii.
— Cred că e adevărat. Prin urmare crezi că vizita mea ar fi bine primită?
Nu mi-a răspuns imediat, a păstrat pentru câteva clipe tăcerea. Pe urmă a
întrebat:
— Atunci te temi şi de furia mea?
— Puţin, am recunoscut. De ce întrebi?
S-a apropiat de fereastra lui Verity şi a privit marea, aşa cum făcea el de obicei.
Stând acolo, părea să facă parte din stirpea Farseerilor într-o mai mare măsură
decât mine. Şi-a trecut mâinile prin păr, absentă, dându-şi-l pe spate. Ar fi putut
într-adevăr să piardă ceva mai mult timp cu „dichiseala”. Părul ei scurt stătea
zbârlit, ca blana de pe spatele unei pisici furioase.
— Cândva am crezut c-o să fim prieteni. Pe urmă am descoperit că-mi eşti tată.
De-atunci înainte, nu prea ai mai încercat să-mi vorbeşti.
— Am crezut că nu vrei.
— Poate-am vrut doar să văd cât de tare o să te străduieşti. S-a răsucit ca să-mi
arunce o privire acuzatoare. Nici măcar n-ai încercat.
Am rămas tăcut vreme îndelungată. Ea s-a îndreptat spre uşă.
M-am ridicat în picioare.
— Ştii, Nettle, am fost crescut de un bărbat, printre bărbaţi. Uneori cred că e cel
mai mare dezavantaj pe care-l poate avea un băiat când ajunge el însuşi bărbat şi
trebuie să le facă faţă femeilor.
S-a întors din nou cu faţa spre mine. I-am vorbit din inimă.
— Nu ştiu ce să fac. Vreau să mă cunoşti cel puţin ca pe un alt om. Burrich ţi-a
fost tată şi s-a descurcat foarte bine. Poate că pentru mine e prea târziu să-i iau
locul în viaţa ta. Şi nici în viaţa mamei tale nu pot găsi un loc pentru mine. O
iubesc şi acum, la fel de mult ca în ziua când m-a părăsit. Atunci am crezut că,
după ce îmi voi fi îndeplinit toate misiunile, o s-o găsesc şi o să putem fi fericiţi
împreună. Şi iată-ne acum, şaisprezece ani mai târziu, şi încă n-am izbutit să
regăsesc drumul înapoi către ea.
Nettle a stat o vreme cu mâna pe uşă, părând stânjenită. Pe urmă a vorbit:
— Probabil că nu sunt eu femeia căreia trebuie să-i spui toate astea.
Şi a ieşit fără zgomot, lăsând uşa să i se închidă în urmă.
Câteva zile mai târziu, Riddle m-a găsit aşezat la masa din sala gărzii, la micul
dejun. S-a instalat pe banca din faţa mea.
— Nettle mi-a dat o scrisoare pentru mama şi fraţii ei. Mi-a spus să le-o duc
când o să mă trimiţi tu din nou la ei.
S-a întins peste masă şi mi-a luat o bucată de pâine din farfurie. A muşcat din ea
şi m-a întrebat cu gura plină:
— O să fie în curând?
Am stat puţin pe gânduri.
— Mâine-dimineaţă, am propus.
A dat din cap.
— Mi-am închipuit eu.
Am încălecat pe Negruţa şi am coborât în piaţa din oraş, luptându-mă cu ea tot
timpul. Îşi petrecuse o jumătate de an cu un băiat de la grajduri care credea că o
antrenează dacă o scoate din boxă, o lasă să alerge pe-afară cât vrea şi o duce
înapoi. Încăpăţânată şi brutală, smucea de zăbală şi nu se sinchisea când trăgeam
de hăţuri. Mi-a fost ruşine de mine însumi fiindcă o neglijasem. M-am dus în
piaţa de iarnă şi m-am întors acasă cu ghimbir dulce şi cu două lungimi de braţ
de dantelă roşie. Le-am pus într-un coş, împreună cu o sticlă de vin de păpădie,
sustrasă din rezervele castelului. Am stat toată noaptea cu o bucată de hârtie fină
în faţă şi am izbutit să scriu trei fraze.
„Te ţin minte în fusta roşie. Urcai pe stâncile de pe plajă înaintea mea şi ţi-am
văzut gleznele dezgolite, pline de nisip. Am crezut c-o să-mi sară inima din
piept.”
M-am întrebat dacă ea avea să-şi amintească de ziua aia de demult, când nu
cutezasem nici măcar s-o sărut. Am sigilat biletul cu un gogoloi de ceară. Şi l-am
desigilat de patru ori, încercând să găsesc cuvinte mai potrivite. În cele din urmă,
i l-am încredinţat lui Riddle aşa cum era şi, în următoarele patru zile, m-am foit
de colo-colo agitat, dorindu-mi să n-o fi făcut.
În a patra noapte, am apăsat pe pârghia care deschidea uşa dormitorului lui
Nettle. Nu m-am dus s-o chem, aşa cum mă chemase Chade pe mine. În schimb,
am coborât pe treptele abrupte până la jumătatea drumului şi am lăsat acolo o
lumânare aprinsă. Pe urmă am urcat înapoi şi am aşteptat.
Aşteptarea a părut să dureze o veşnicie. Nu ştiu ce a trezit-o în cele din urmă
lumina sau curentul de aer dar i-am auzit într-un târziu paşii şovăielnici pe scară.
Făcusem un foc bun în capătul confortabil al odăii.
S-a uitat pe după colţul dincolo de care se afla uşa secretă, m-a văzut, dar a
continuat să înainteze cu prudenţa unei pisici. A trecut încet pe lângă masa mea
de lucru, cu pergamente pline de pete întinse pe tăblie, şi încă şi mai încet pe
lângă vatra pentru experimente, înconjurată de rafturi pline de cleşti, de vase
gradate pentru măsurare şi de tingiri ruginite. A ajuns în sfârşit la fotoliile de
lângă foc. Era în cămaşă de noapte, cu un şal împletit pe umeri. Tremura.
— Aşază-te, am invitat-o, şi asta a şi făcut, încet. Aici lucrez, am adăugat.
Şi, fiindcă apa din ibric clocotea, am întrebat-o:
— Vrei un ceai?
— În toiul nopţii?
— În toiul nopţii îmi fac cea mai mare parte a treburilor.
— Când aproape toată lumea doarme.
— Eu nu sunt ca toată lumea.
— Într-adevăr.
S-a ridicat şi a cercetat obiectele de pe poliţa căminului. Adică statueta lupului,
primită de la Bufon, şi piatra amintirilor, cu imaginea ei răsturnată. A atins
mânerul cuţitului pentru fructe împlântat acolo şi mi-a aruncat o privire
nedumerită. Apoi s-a întins şi şi-a pus palma pe mânerul sabiei lui Chivalry.
— O poţi da jos, dacă vrei. A fost a bunicului tău. Ai grijă. E grea.
Şi-a retras mâna.
— Povesteşte-mi despre el.
— Nu pot.
— E un alt secret?
— Nu. Nu-ţi pot povesti, pentru că nu l-am cunoscut. M-a dat în grija lui Burrich
când aveam cinci sau şase ani. Pe el nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată. Cred
că mă privea din când în când prin ochii lui Verity, cu ajutorul Meşteşugului. Dar
pe vremea aia nu ştiam.
— Seamănă cu povestea mea şi-a ta, a spus lungind cuvintele.
— Da, aşa e, am recunoscut. Numai că eu am acum prilejul să te cunosc. Dacă
avem amândoi destul curaj ca să nu-l lăsăm să ne scape.
— Sunt aici, a subliniat Nettle afundându-se mai tare în fotoliu.
Apoi a tăcut, iar eu n-am găsit nimic de spus. Pe urmă ea a arătat către statueta
cioplită de Bufon.
— E lupul tău? Ochi întunecaţi?
— Da.
A zâmbit.
— Arată exact aşa cum îmi imaginam că arăţi tu. Povesteşte-mi despre el.
Şi i-am povestit.
Riddle s-a întors trei zile mai târziu, plângându-se de drumurile proaste şi de
frig. Viscolul îl însoţise pe drumul spre casă. Abia dacă l-am auzit. Am luat
micul sul de hârtie din scoarţă de copac pe care mi l-a întins şi l-am dus cu mare
grijă în bârlogul meu, unde l-am deschis. La prima vedere, mi s-a părut un desen.
Pe urmă mi-am dat seama că era o hartă desenată în grabă. În partea de jos a
paginii am văzut şi câteva cuvinte.
„Nettle spune c-o să-ţi fie greu să găseşti drumul către mine. Poate că asta o să
te-ajute.”
În jurul castelului Buckkeep se aşternea un strat gros de zăpadă umedă. Norii
erau grei; nu mă aşteptam să înceteze ninsoarea prea curând. M-am dus în odaia
mea de lucru şi mi-am îndesat un rând de haine în coburi. Pe urmă i-am vorbit
lui Chade, prin Meşteşug.
Plec pentru o vreme.
Bun. Poţi termina traducerea manuscrisului ăluia la noapte.
M-ai înţeles greşit. O să lipsesc cel puţin câteva zile. Mă duc la Molly.
A şovăit şi mi-am dat seama cu câtă putere îşi dorea să se opună. Aveam prea
multă treabă ca să mă lase să plec. Traducerile, rafinarea prafului lui – la care
dădeam o mână de ajutor pregătirea Chemării. Pergamentele care îi preveneau pe
oamenii din regat, pentru ca nu cumva părinţii şi prietenii să-i creadă nebuni pe
cei care aveau s-audă voci în minte. Dădeam de ştire şi că ziua exactă a Chemării
rămânea secretă, ca să nu irosească şarlatanii timpul Maestrului Meşteşugului.
Iritat, am dat astfel de gânduri deoparte. Am rămas în aşteptare.
Atunci du-te. Noroc! I-ai spus lui Nettle?
A fost rândul meu să şovăi.
Nu ţi-am spus decât ţie. Crezi că ar trebui să-i spun şi ei?
Ce sfaturi poţi să-mi ceri! Niciodată pe cele pe care sper că mi le vei cere şi
întotdeauna pe cele care… Ei, nu contează. Da. Spune-i. Numai pentru că, dacă
nu-i spui, s-ar putea simţi înşelată.
Aşa că mi-am căutat fiica.
Nettle, i-am spus, am primit o scrisoare de la Molly. Mă duc să-i fac o vizită. Pe
urmă mi-a trecut prin gând ceva evident. Vrei să vii cu mine?
E viscol şi, după cum arată, se va înteţi. Când pleci?
Acum.
Nu e înţelept.
N-am fost înţelept niciodată.
Cuvintele au sunat bizar în mintea mea şi am zâmbit.
Atunci, du-te! Îmbracă-te gros.
Aşa o să fac. Rămâi cu bine!
Şi am plecat. Negruţei nu i-a plăcut că am scos-o din grajdul cald şi uscat ca să
înfrunte viscolul. Ziua era rece, umedă, iar drumul plictisitor. Singurul han la
care m-am oprit era plin de călători înzăpeziţi, aşa că am fost nevoit să dorm pe
podea, lângă vatră, înfăşurat în mantie. În noaptea următoare, un ţăran mi-a
îngăduit să mă adăpostesc în hambarul lui. Viscolul n-a încetat şi călătoria a
devenit din ce în ce mai neplăcută, dar m-am încăpăţânat s-o continui.
Din fericire, când de proprietatea lui Burrich nu mă mai despărţea decât o vale,
ninsoarea a încetat şi norii s-au risipit. În timp ce o mânam pe Negruţa în josul
drumului acoperit de zăpadă, întreaga gospodărie mi s-a părut desprinsă dintr-o
poveste. Zăpada se adunase pe acoperişul casei şi pe al grajdului. Deasupra
coşului, fumul se înălţa unduitor către cerul albastru. Între casă şi hambare,
cineva făcuse deja o potecă. Am tras de frâu ca s-o opresc pe Negruţa şi am stat
o vreme acolo, privind în jos. L-am văzut pe Chivalry deschizând uşa unui
hambar şi ieşind apoi cu o roabă plină cu paie murdare. Am fluierat ca să-i dau
de ştire că se apropie un oaspete şi am pus-o din nou pe Negruţa în mişcare în
josul dealului. Băiatul a rămas locului, cu ochii la mine. În curtea din faţa casei
m-am oprit, căutând cuvinte potrivite ca să-l salut. Negruţa a smucit de două ori
de zăbală, apoi şi-a azvârlit capul pe spate iritată.
— Calul ăsta cere mai mult dresaj, a remarcat Chivalry dezaprobator.
S-a apropiat, apoi m-a recunoscut.
— Ah, tu eşti.
— Da. Şi au urmat cuvintele greu de rostit. Pot să intru?
Poate că abia împlinise cincisprezece ani, însă el era bărbatul familiei.
— Bineînţeles. Dar rostise cuvântul fără niciun zâmbet. Am eu grijă de calul tău.
— Aş prefera s-o fac eu însumi, dacă nu te superi. E o iapă pe care am neglijat-o,
şi asta se simte. Trebuie s-o strunesc mult timp ca să-ndrept lucrurile.
— Cum doreşti. Pe aici.
Am descălecat şi am aruncat o privire spre casă, dar, dacă înăuntru era cineva
care observase că am venit, n-a dat niciun semn. Mi-am luat iapa de frâu şi am
intrat, în urma lui Chivalry, într-un grajd bine întreţinut. Nimble şi Just scoteau
bălegarul din boxe. Steady a intrat cu găleţi cu apă. S-au oprit cu toţii la vederea
mea. M-am simţit brusc înconjurat şi umbra unei amintiri s-a ridicat la suprafaţă.
Ochi Întunecaţi, la marginea unei haite.
Dorindu-şi atât de mult să între printre lupi, dar ştiind că, dacă se apropia făcând
o cât de mică greşeală, avea să fie respins.
— Aici se văd peste tot mâinile tatălui vostru, am spus, şi era adevărat.
Ştiam că Burrich construise cândva grajdul ca să răspundă tuturor nevoilor lui.
Boxele erau mai late decât cele din Buckkeep. Când erau deschise obloanele de
vreme rea, aerul şi lumina pătrundeau în voie. L-am văzut pe Burrich în modul
în care erau aranjate ţesalele şi în care era agăţat harnaşamentul. Aproape că-l
simţeam alături. Am clipit şi mi-am venit în fire, brusc conştient că sunt ţinta
privirilor lui Chivalry.
— O poţi pune aici, mi-a spus arătându-mi o boxă.
Şi-au văzut cu toţii de treburile lor cât m-am ocupat eu de Negruţa. I-am dat apă,
puţină mâncare şi am lăsat-o curată şi uscată. Chivalry a venit s-o privească
peste uşa boxei şi m-am întrebat dacă trecusem cu bine de inspecţia lui.
— Frumos animal, s-a mulţumit să spună.
— Da. E un dar de la un prieten. Cel care i-a trimis-o tatălui vostru pe Malta
când a ştiut că nu mai are nevoie de ea.
— A, e o iapă pe cinste! a exclamat şi l-am urmat către boxa ei.
L-am văzut pe Brusque, un armăsar de patru ani, descendent al lui Ruddy, cu
care voise Chivalry s-o împerecheze. Şi am intrat şi în boxa lui Rudy. Care cred
că m-a recunoscut. A venit să-şi sprijine capul de umărul meu şi a rămas o vreme
aşa. Era bătrân şi vlăguit.
— Probabil că următorul mânz născut din sămânţa lui va fi ultimul, am spus
încet. Cred că de-asta a vrut Burrich să-l folosească. Ca ultimă încrucişare a
celor două descendenţe. La vremea lui, a fost un armăsar de prăsilă excelent.
— Ţin minte când ne-a fost adus. O femeie a coborât dealul cu doi cai şi i l-a dat
pur şi simplu tatei. Atunci n-aveam nici hambar, şi cu atât mai puţin grajd. Tata a
scos toate lemnele din magazie ca să nu stea caii peste noapte afară.
— Cred că Ruddy s-a bucurat când l-a văzut.
Chivalry m-a privit nedumerit.
— Nu ştiai că Ruddy a fost calul tatălui vostru, cu mult timp în urmă? Verity l-a
lăsat să aleagă un armăsar de doi ani. Şi el l-a ales pe Ruddy. E un cal pe care-l
ştia din clipa venirii lui pe lume. În noaptea când regina Kettricken a fugit din
Buckkeep ca să-şi salveze viaţa, Burrich i-a dat calul ăsta. A dus-o pe tot drumul
până în Munţi. Teafără şi nevătămată.
Băiatul era de-a dreptul uluit.
— Nu ştiam. Tata nu vorbea prea mult despre vremurile când a locuit la castel.
Şi aşa am ajuns să-i ajut să scoată bălegarul şi să hrănească animalele înainte de
a merge s-o văd pe Molly. Chivalry m-a plimbat prin grajd cu o mândrie
îndreptăţită. Se ocupase de toate făcând treabă bună, şi i-am spus-o. Mi-a arătat
şi iapa cu copita infectată, lecuită între timp, apoi am mers în staul, unde ţineau o
vacă de lapte şi o duzină de găini.
Când m-a condus Chivalry pe drumul spre casă, cu ceilalţi băieţi în spatele
nostru, am simţit că mă descurcasem bine cu ei toţi.
— Mamă, ai un oaspete! a strigat Chivalry deschizând uşa.
Mi-am scuturat tălpile de zăpadă şi bălegar şi am intrat în urma lui.
Ea ştiuse că sosisem. Avea obrajii de un roz încântător şi îşi netezise părul scurt,
dându-l pe spate. M-a văzut privindu-i-l şi şi-a dus mâna la el, aproape fără să
vrea. În clipa aceea ne-am amintit amândoi de ce şi-l scurtase, iar umbra lui
Burrich a păşit între noi.
60
— Ei, am terminat treburile şi plec la Staffman , a spus Chivalry înainte de a
avea timp s-o salut.
— Vreau să merg şi eu! Vreau să-l văd pe Kip şi să mă joc cu căţeluşii! a strigat
Hearth.
Molly s-a aplecat spre el.
— Nu poţi să mergi cu Chivalry de fiecare dată când se duce în vizită la iubita
lui, l-a dojenit.
— Azi poate, a hotărât fratele mai mare pe neaşteptate. M-a privit pieziş, parcă
vrând să se asigure că ştiu că-mi face o mare favoare. Îl pun pe şa, în spatele
meu; pentru poneiul lui zăpada e prea mare. Hai, pregăteşte-te repede!
— Vrei o cană cu ceai, Fitz? Probabil ţi-e frig.
— De fapt, după un drum lung călare, nimic nu te încălzeşte mai bine decât
munca în grajd. Dar da, aş vrea.
— Băieţii te-au pus să munceşti în grajd? Oh, Chiv, ne e oaspete!
— Dar ştie foarte bine ce se face cu lopata, a ripostat Chivalry, şi era un
compliment. Grăbeşte-te, Hearth, a adăugat. N-o să te-aştept toată ziua.
Au urmat câteva minute de haos zgomotos, care păreau necesare când se
pregătea un băieţel de şase ani să plece undeva, deşi asta n-a surprins pe nimeni,
în afară de mine. Prin comparaţie, sala în care mâncau oştenii din gardă era un
loc liniştit. Când au ieşit cei doi pe uşă, Steady se retrăsese deja la mansardă, iar
Just şi Nimble se aşezaseră la masă. Cel de-al doilea se prefăcea că-şi curăţă
unghiile, pe când celălalt mă fixa cu privirea fără fereală.
— Fitz, aşază-te, te rog. Nimble, trage-ţi scaunul mai încolo, fă loc. Just, mi-ar
prinde bine mai multe surcele.
— Mă trimiţi afară ca să scapi de mine!
— Ce isteţ eşti! Hai, du-te! Nimble, ai putea să-l ajuţi. Curăţaţi zăpada de pe
stiva de lemne atât cât e nevoie ca să puteţi lua o parte dintre ele, pe care să le
duceţi în magazie, să se usuce.
Au plecat amândoi, dar nu fără zarvă şi nici cu dragă inimă. După ce s-a închis
uşa în urma lor, Molly a răsuflat adânc. A luat ibricul de pe foc, a turnat apa
peste mirodeniile pentru ceai dintr-o oală mare şi a adus-o pe masă. A pus şi căni
pentru noi doi, şi un borcan cu miere. Şi s-a aşezat în faţa mea.
— Bine te-am găsit! i-am spus.
Mi-a zâmbit.
— Bine-ai venit!
— Am întrebat-o pe Nettle dacă vrea să vină şi ea, dar nu i-a plăcut să
călătorească prin viscol.
— Nu-i pot găsi nicio vină. Cred că uneori îi e greu să vină acasă. Aici totul e
mult mai sărăcăcios decât în castelul Buckkeep.
— Ai putea să te muţi la Withywoods. Acum îţi aparţine, ştii.
— Ştiu. Peste faţă i-a trecut o umbră şi mi-am dorit să nu fi adus vorba despre
asta. Dar ar fi prea multe schimbări, prea repede. Băieţii încă mai trebuie să se
înveţe cu gândul că tatăl lor nu se mai întoarce. Şi, după cum vezi, Chivalry
curtează o fată.
— Mi se pare cam tânăr pentru asta, am îndrăznit să spun.
— E un tânăr cu o proprietate foarte mare. Cu încă o femeie în casă, ne-ar fi
mult mai uşor tuturor. La ce să mai aştepte, dacă a găsit o fată care-l iubeşte? m-
a contrazis ea.
Şi, fiindcă n-am răspuns, a adăugat:
61
— Dacă se căsătoresc, nu cred că Thrift o să vrea să plece departe de casa
părintească. E foarte apropiată de sora ei.
— Înţeleg.
Şi chiar înţelegeam. Mi-am dat brusc seama că Molly nu mai era fiica unui alt
bărbat, ca să fie luată din casa tatălui ei şi să devină a mea. Era centrul unei lumi,
cu rădăcini şi legături.
— Viaţa e complicată, nu-i aşa? a spus ea ca răspuns la tăcerea mea.
M-am uitat la ea, în rochia ei simplă, în culori sobre. Mâinile nu-i mai erau lungi
şi subţiri; avea pe faţă linii care nu fuseseră acolo în zilele iubirii noastre. Anii îi
moleşiseră şi rotunjiseră trupul. Nu mai era fata în rochie roşie care alergase pe
plajă înaintea mea.
— În toată viaţa mea, nu mi-am dorit niciodată nimic atât de mult cum te-am
dorit pe tine.
— Fitz! a exclamat ea aruncând o privire către mansardă, şi mi-am dat brusc
seama că rostisem cuvintele cu glas tare.
Obrajii i s-au învăpăiat şi şi-a ridicat amândouă mâinile, acoperindu-şi gura cu
vârfurile degetelor.
— Îmi cer iertare, am zis. Îmi dau seama că e prea curând. Mi-ai spus. Şi o să
aştept. O să aştept oricât de mult vrei tu. Eu vreau doar să fiu sigur că ştii că
aştept.
Am văzut-o înghiţind în sec.
— Nu ştiu de cât de mult timp o să fie nevoie, a spus cu voce răguşită.
— Nu contează.
Mi-am întins mâna pe masă, cu palma în sus. Molly a şovăit, apoi şi-a pus-o pe a
ei într-a mea.
Şi am stat aşa, fără să vorbim, până s-au întors băieţii, cu câte un braţ de surcele
pline de zăpadă, ca să fie dojeniţi de mama lor fiindcă nu se şterseseră pe
picioare.
Am rămas până după-amiază. Am băut ceai şi am vorbit despre viaţa lui Nettle
la Curte, şi le-am spus băieţilor poveşti despre Burrich din tinereţea lui. Am pus
şaua pe Negruţa şi mi-am luat rămas-bun înainte de a se întoarce Chivalry şi
Hearth. Molly a ieşit ca să-mi spună la revedere şi m-a sărutat. Pe obraz. Şi am
ajuns înapoi, la Buckkeep, după trei zile de mers.
Riddle a continuat să ducă scrisori pe drumul dintre casa lui Molly şi Buckkeep.
Şi au venit cu toţii la Festivalul Primăverii şi am reuşit să dansez o dată cu
Molly. Era prima oară când dansam cu ea şi prima oară, după mulţi ani, când
încercam să dansez. Pe urmă am dansat cu Nettle, care m-a sfătuit să nu mai
repet încercarea. Dar a spus-o zâmbind.
L-am văzut pe Hap în primele zile ale primăverii. El şi Sawtongue am venit în
Buck, ca început al călătoriilor lor din vară. Hap era mai înalt şi mai zvelt şi
părea mulţumit de viaţa lui. Văzuse o mare parte din Bearns şi urma să meargă
în Rippon şi apoi în Shoaks. Făcuse două cântece ale lui, amândouă amuzante, şi
amândouă au părut să fie bine primite când le-a cântat pentru noi, în faţa vetrei
mici. Web şi Swift s-au întors la Buckkeep tot în luna aceea, ceva mai târziu.
Swift se lăţise în umeri şi era mai închis în el decât îl ţineam minte. Web a rămas
la castel, iar băiatul s-a dus să-şi petreacă o săptămână alături de familia sa. Când
s-a întors, ne-a dat de veste că fratele lui mai mare, Chivalry, o să se însoare
peste trei luni.
M-am dus la nuntă. Mistuit de invidie, m-am uitat cum stătea în faţa lui Thrift şi
i se făgăduia ei, în timp ce ea roşea şi zâmbea,abia izbutind să-l privească.
Pentru ei putea fi atât de simplu. Se cunoscuseră, se îndrăgostiseră şi se
căsătoreau şi bănuiam că, înainte de a se împlini anul, aveau să legene un
bebeluş. Iar eu nu mă puteam apropia de Molly mai mult decât era nevoie ca să-i
ating mâna sau ca s-o sărut pe obraz.
Vara s-a înstăpânit, din ce în ce mai fierbinte. A fost o vară bună. Elliania
rămăsese grea şi toată suflarea din cele Şase Ducate se simţea în culmea
încântării. Roadele pământului păreau să crească sub ochii mei. Negruţa a
învăţat drumul până la Molly şi înapoi. L-am ajutat pe Chivalry să fixeze grinzile
pentru camerele în plus pe care le construia şi le-am privit pe Molly şi Thrift
gătind împreună, ca două prietene. Mă uitam la Molly când se foia prin cameră,
ocupându-se de treburile ei simple, când amesteca în supă şi când îşi îndepărta
din ochi părul din ce în ce mai lung. Nu mai fusesem atât de înfierbântat de
dorinţă de la cincisprezece ani. Nu mai puteam să dorm noaptea, iar când
dormeam, trebuia să nu las pe nimeni să-mi pătrundă în vise. Puteam s-o văd pe
Molly şi puteam să-i vorbesc, dar asta se petrecea întotdeauna în casa lui Burrich
şi cu fiii lui Burrich agăţaţi de mâini. În lumea ei părea să nu existe niciun loc pe
care să-l pot revendica şi deveneam din ce în ce mai irascibil, cu toată lumea.
M-am dus să le văd pe Patience şi Lacey, aşa cum făgăduisem, am făcut lungul
drum până la ele prin arşiţa şi praful zilelor din miezul verii, iar Chade jura că
devenisem atât de capricios încât se bucura să scape de mine pentru o vreme. Nu
i-am găsit pentru asta nicio vină. Lacey se simţea tot mai slăbită şi Patience
angajase două femei care s-o ajute să-i poarte de grijă bătrânei sale slujitoare.
Mergând prin grădinile lui Patience cu mâna ei împuţinată de vreme pe braţul
meu, văzând cum preschimbase pământul însângerat din Arena lui Regal într-un
paradis de verdeaţă, frumuseţe şi pace, am devenit de o seninătate pe care n-o
mai cunoscusem de mult timp. Din harababura ei, Patience a ales şi mi-a dat
câteva lucruri care îi aparţinuseră tatălui meu: o centură simplă pentru sabie,
scrisori în care Burrich îi povestea despre mine şi un inel de jad, care mi se
potrivea perfect. M-am întors acasă purtându-i.
În prima dimineaţă de după întoarcerea mea, Nettle nu s-a grăbit să plece după
lecţia de Meşteşug. Şi Chade a zăbovit, dar după ce i-am aruncat o privire, a
oftat şi s-a retras, lăsându-mă singur cu fiica mea.
— Ai lipsit mult. Săptămâni de-a rândul, mi-a spus ea.
— N-o mai văzusem pe Patience de mult. Şi e tot mai bătrână.
Nettle a dat din cap.
— Thrift a rămas grea.
— E o veste excelentă.
— Da. Suntem cu toţii foarte entuziasmaţi. Dar mama spune că, ştiind c-o să fie
în curând bunică, se simte bătrână.
Asta m-a amuţit pentru o clipă.
— „Timpul trece mai repede când eşti mai bătrân, Nettle”, mi-a spus. Nu e o
idee bizară?
— Şi eu am aceeaşi impresie, de ceva vreme.
— Da? Cred că femeile o ştiu, poate, mai bine.
Am fixat-o cu privirea în tăcere.
— Poate că nu, a spus apoi şi a ieşit.
Peste patru zile, am pus din nou şaua pe Negruţa şi am plecat la Molly. Chade
mi-a atras cu severitate atenţia că trebuie să mă întorc la timp pentru Chemare, şi
i-am făgăduit că aşa va fi. Ziua era superbă, iar Negruţa – în toane bune şi în
formă. Serile de vară sunt lungi, aşa că am făcut drumul în doar două zile, în loc
de trei. Odată ajuns, am descoperit că sunt cât se poate de bine-venit, căci
Chivalry înlocuia stâlpii gardului padocului. Swift şi Steady îl ajutau stivuind
vechii stâlpi putreziţi, iar Just şi Health lărgeau gropile. Eu şi Chivalry veneam
în urma lor, fixând noii stâlpi, înalţi şi drepţi. El mi-a tot spus cât de entuziasmat
se simte fiindcă o să devină tată, până când şi-a dat seama că tăcerile mele erau
din ce în ce mai lungi. Pe urmă a zis că-i duce pe băieţi la pârâu şi-i lasă să
înoate o vreme, fiindcă transpiraserăm cu toţii destul muncind într-o zi fierbinte.
M-a întrebat dacă vreau să-i însoţesc, dar am clătinat din cap.
Tocmai îmi turnam în creştet o găleată de apă rece, scoasă din fântână, când a
apărut Molly, cu un coş pe braţ.
— Thrift a adormit. Căldura o oboseşte. Aşa se-ntâmplă când eşti grea. M-am
gândit că e mai bine s-o lăsăm singură, în linişte, şi că poate găsim ceva mure
destul de coapte ca să fie deja dulci.
Am urcat pe coasta domoală a dealului din spatele casei. Strigătele băieţilor care
împroşcau apa în pârâul de mai jos de noi s-au pierdut în depărtare. Am trecut pe
lângă stupii din paie ai lui Molly, meticulos aranjaţi, cu albinele zumzăind încet
în căldura zilei. Rugii de mure erau dincolo de ei şi Molly m-a condus către cea
mai îndepărtată margine dinspre miazăzi, spunând că fructele din partea aia se
coceau cel mai devreme. Şi albinele ei aveau de lucru, unele printre ultimele flori
rămase pe crengi, iar altele zburând în căutarea sucului din murele destul de
coapte ca să plesnească. Am cules până când am umplut coşul pe jumătate. Pe
urmă, când am aplecat o creangă plină de spini, ca să poată ajunge Molly la
fructele din vârf, am înfuriat o albină. S-a repezit la mine, mai întâi încurcându-
mi-se în păr şi apoi bâzâindu-mi mai jos de guler. Am pocnit-o şi am înjurat când
am simţit-o înţepându-mă. Am plecat de lângă rugul de mure împleticindu-mă şi
apărându-mă cu mâinile de alte două, care începuseră brusc să-mi zumzăie în
jurul capului.
— Îndepărtează-te repede, m-a sfătuit Molly, apoi a venit să mă ia de mână,
făcându-mă să alerg în josul dealului.
Înainte de a renunţa la urmărire, o a doua albină m-a înţepat în spatele urechii.
— Şi am lăsat acolo coşul cu toate murele. Să-ncerc să mă duc după el?
— Nu încă. Aşteaptă până se liniştesc albinele. Ei, nu te freca acolo, probabil că
acul a rămas înăuntru. Lasă-mă să văd.
M-am aşezat la umbra unui anin şi Molly mi-a plecat capul în faţă, ca să se uite
la înţepătura din spatele urechii.
— Se umflă. Şi tu ai împins acul înăuntru. Nu te mişca.
A încercat să apuce acul cu degetele. Am tresărit de durere şi ea a ras.
— Nu te clinti. Nu pot să-l prind cu unghiile.
S-a aplecat şi şi-a lipit gura de muşcătură. I-am simţit limba căutând acul, pe
care l-a smuls apoi prinzându-l cu dinţi. Şi l-a scos dintre buze cu degetele.
— Uite. Îl împinseseşi cu totul înăuntru. Mai e vreunul?
— În josul spatelui, am răspuns, fără să-mi pot împiedica glasul să tremure.
A rămas o clipă nemişcată, cu ochii la mine. Pe urmă a întors capul şi m-a privit
din nou, ca şi cum nu m-ar mai fi văzut de foarte multă vreme. Avea vocea
răguşită când a spus:
— Scoate-ţi cămaşa. Să văd dacă te pot scăpa de el.
Când i-am simţit din nou gura atingându-mă, m-a luat ameţeala. Molly mi-a
arătat al doilea ac. Pe urmă şi-a pus degetele pe cicatricea rănii de săgeată de pe
spatele meu.
— De la ce e asta? a întrebat.
— De la o săgeată. Cu mult timp în urmă.
— Şi asta?
— De la o sabie. Mai de curând.
— Bietul meu Fitz! Mi-a atins cicatricea dintre umăr şi gât. Cu asta ţin minte
când te-ai ales. Ai venit în patul meu, încă bandajat.
— Aşa e.
M-am întors spre ea ştiind că mă aşteaptă. A fost totuşi nevoie să-mi adun tot
curajul. Am sărutat-o cu mare delicateţe. I-am sărutat obrajii, gâtul şi, în cele din
urmă, gura. Avea gust de mure. Am sărutat-o iarăşi şi iarăşi, cât mai fără grabă
cu putinţă, am încercat să îndepărtez cu sărutări toţi anii în care îmi lipsise. I-am
descheiat bluza şi i-am scos-o peste cap, dezgolind-o sub cerul albastru al verii.
Sânii îi erau catifelaţi şi grei în mâinile mele. Erau comorile mele. Fusta i-a
alunecat, floare maronie în iarbă. Mi-am culcat iubita printre firele înalte şi am
luat-o pentru mine savurându-i dulceaţa.
Era întoarcere acasă şi întregire, şi un miracol care merita să se repete. Am aţipit
amândoi o vreme şi, când ne-am trezit, umbrele se lungiseră.
— Trebuie să ne-ntoarcem! a exclamat ea, dar eu am răspuns:
— Nu încă.
Am luat-o iarăşi, prelungind totul atât cât am putut suporta, iar numele meu,
şoptit la urechea mea în timp ce ea vibra sub mine a fost cel mai dulce sunet pe
care-l auzisem vreodată.
Ne-am simţit brusc ca nişte adolescenţi vinovaţi când ne-au ajuns la urechi
strigăte:
— Mamă? Fitz?
Ne-am grăbit să ne îmbrăcăm. Molly s-a aventurat singură să recupereze coşul
cu mure. Ne-am scuturat frunzele şi firele de iarbă rupte de pe haine şi din păr,
râzând pe înfundate. Am sărutat-o iarăşi.
— Trebuie să încetăm! m-a prevenit ea.
Mi-a înapoiat sărutul cu ardoare, apoi a strigat, ridicându-şi glasul:
— Sunt aici, vin!
Am luat-o de mână în timp ce ocoleam rugii de mure şi aşa am coborât cu paşi
mari dealul către copiii ei.
Epilog
Withywoods e o vale călduroasă, străbătută de un râu leneş, ale cărui meandre
au tăiat o câmpie largă printre dealuri domoale. E un loc minunat pentru viţă-
de-vie, pentru grâne, pentru albine şi pentru băieţi mici. Conacul e construit mai
mult din lemn decât din piatră şi sunt momente în care încă mi se mai pare cât
de poate de străin. Acum dorm într-o odaie şi într-un pat care i-au aparţinut
cândva tatălui meu şi le împart cu femeia pe care o iubesc de când eram doar un
băieţandru.
Vreme de trei ani, ne-am iubit pe ascuns. Ne-a venit greu, dar, pe de altă parte,
totul a părut cu atât mai delicios. Întâlnirile noastre de dragoste au fost, în acel
timp, puţine şi nesigure şi, pentru asta, le-am preţuit cu atât mai mult. Molly a
venit la următorul Festival al Recoltei însoţită de băieţii ei şi am răpit-o din
mijlocul muzicii şi al dansului ca s-o duc în patul meu. Nu mă gândisem
niciodată că aş fi putut s-o am acolo şi, încă multe nopţi după aceea, parfumul
ei a zăbovit pe pernele mele, îndulcindu-mi visele. O vizită în casa ei putea să
nu-mi ofere nimic mai mult decât un sărut furat în grabă, dar care merita din
plin un drum atât de lung. Pe Chivalry nu cred că am izbutit să-l păcălim prea
mult timp, iar comentariile lui Nettle mi-au dat de înţeles, fără dubiu, că pe ea n-
o putem înşela. Dar am continuat să ne ferim, cu mare grijă, de dragul fraţilor
ei mai mici, şi n-am regretat niciodată că mi-am oferit timp în care să le câştig
respectul.
Nimeni n-a fost mai surprins decât mine când Steady a răspuns Chemării. La
început, Meşteşugul lui n-a părut foarte puternic, dar i-am descoperit curând
rezerve de forţă şi de seninătate care-l fac cât se poate de potrivit pentru rolul de
Om al Regelui. Nettle era mândră de el şi îl proteja, iar eu m-am simţit
recunoscător, fiindcă Molly avea pretext să mă viziteze mai des, de vreme ce fiul
ei încă atât de mic locuia în castel. Steady şi Nettle au devenit inima noii Coterii
a Regelui, fiindcă legătura dintre frate şi soră e puternică. La Chemare au mai
răspuns încă doisprezece candidaţi, dintre care patru cu Meşteşugul destul de
plin de forţă ca să între în coteria lui Nettle, iar ceilalţi mai puţin înzestraţi. Nu
am respins pe nimeni dintre cei sosiţi ca urmare a acelei prime Chemări, căci,
aşa cum a subliniat chiar Chade, Meşteşugul are uneori nevoie de timp ca să se
manifeste pe deplin. Eu şi Thick continuăm să îndeplinim misiuni ca Singuratici.
Chade, ca de obicei, are în plasa lui fire care îl leagă de noi toţi şi-şi încearcă
limitele Magiei, punându-se pe sine însuşi în pericol în moduri pe care le-ar
numi nesăbuite dacă ar fi vorba de oricine altcineva în afară de el.
Când s-a născut al doilea fiu al lui Chivalry, Molly a anunţat, dintr-odată, că,
pentru Thrift, e timpul să aibă propria ei vatră şi propria ei casă. A hotărât să-i
ia pe Hearth şi Just la Withywoods. Nimble a preferat să rămână cu fratele lui
mai mare, pentru că gospodăria e prea întinsă ca să-i poată purta de grijă un
singur bărbat şi pentru că lui îi plăcuseră dintotdeauna caii. Molly mi-a
dezvăluit, între patru ochi, că, după părerea ei, adevăratul motiv e mai degrabă
o fetişcană roşcată, fiica unui rotar din cel mai apropiat oraş.
Nunta noastră a fost o ceremonie discretă, ne-am făcut făgăduielile în faţa
regelui meu, de faţă fiind copiii lui Molly, Kettricken, Elliania, Chade, Hap şi
Riddle. Chade a plâns, apoi m-a îmbrăţişat cu înfocare şi mi-a urat să fiu fericit.
Hap a întrebat-o pe Nettle dacă îşi poate săruta noua soră şi a fost plesnit
zgomotos de un Hearth protector, ca pedeapsă pentru impertinenţa lui. Thick şi
micul prinţ Prosper au moţăit aproape tot timpul.
Am mers apoi s-o vedem pe Patience, care nu mai izbutise să facă drumul până
la noi, şi să punem o floare pe mormântul lui Lacey. Am stat o lună, şi am crezut
că Hearth şi Just ne-au istovit gazda cu poznele şi cu neostoita lor curiozitate.
Dar, cu două zile înainte de plănuita noastră plecare, Patience ne-a anunţat
brusc că s-a săturat de Tradeford şi că e prea bătrână ca să se mai ocupe de
domeniu, aşa că o să vină să stea cu noi, la Withywoods. Spre uşurarea mea, pe
Molly a încântat-o ideea.
Hearth şi Just au părut să savureze plăcerile şi absurdităţile traiului alături de o
asemenea bunică. Hearth a făgăduit că o să-i ceară voie lui Molly înainte de a-
şi face alte tatuaje, iar interesul pe care au ajuns să i-l stârnească lui Just
plantele şi, mai cu seamă, ierburile de leac pune la grea încercare chiar şi
cunoştinţele lui Patience. Riddle şi-a făcut apariţia la Withywoods când abia ne
instalaserăm, spunând că l-a trimis Chade, ca să rămână în serviciul meu.
Bănuiesc că încă mă mai spionează în folosul bătrânului păianjen, dar asta nu
mă deranjează. Sunt dispus să-i ofer lui Chade tot ce e necesar că să fie convins
că încă mai controlează lumea în care trăieşte. Dar i-am luat, fărâmă cu
fărâmă, o mare parte din putere, pentru a o trece în mâinile lui Dutiful când s-a
dovedit pregătit să-i facă faţă. Chiar dacă n-am purtat niciodată coroana celor
Şase Ducate, sunt convins că am făcut multe ca să ajungă, intactă, la
moştenitorul ei legitim.
Riddle a dovedit că se pricepe să angajeze servitori şi să conducă un domeniu
mai bine decât aş fi putut bănui vreodată. Şi e minunat, pentru că nici eu, nici
Molly nu ne-am aşteptat să fim nevoiţi vreodată s-o facem, iar Patience susţine
că e mult prea bătrână ca să se mai sinchisească de aşa ceva. Riddle e un om de
nădejde. Când ne-a vizitat ultima oară Nettle, l-am dojenit fiindcă o tratează cu
prea multă familiaritate, până când m-a luat Molly deoparte şi mi-a spus, pe
şoptite, să-mi văd de treaba mea.
Sunt adesea chemat la Buckkeep, iar Dutiful şi Elliania au venit de două ori să
ne viziteze şi să meargă la vânătoare cu şoimi, fiindcă lanurile noastre cu grâne
atrag o sumedenie de păsări. Pe mine nu m-a tentat niciodată soiul ăsta de
distracţie, aşa că, în ambele dăţi, m-am jucat cu fiul lor în vreme ce erau plecaţi
călare. Prosper e un băieţel voinic şi sănătos.
Chade a continuat să se antreneze cu zel, aşa cum recomandă vechile
manuscrise, apoi s-a aventurat să facă o călătorie prin pietre. A ales să meargă
pe Aslevjal ca să cerceteze el însuşi ruinele rămase acolo din vremea
Străbunilor. A stat zece zile şi s-a întors cu uimirea întipărită în priviri şi cu o
pungă plină de cuburi cu amintiri. N-a dat de drumul către grota lui Prilkop şi,
chiar dacă l-ar fi descoperit, probabil că ar fi găsit-o pustie. Cred că atunci
când l-a vizitat ultima oară pe Chade Bufonul era în drum către Sud, către
şcoala în care se formase, ca să ducă acasă toate cunoştinţele dobândite de el şi
de Omul Negru. Mă îndoiesc că o să se mai întoarcă vreodată aici.
Despărţirea noastră a fost, cumva, ştirbită, trunchiată. Amândoi avuseserăm
intenţia să ne revedem. Amândoi am mai fi avut de spus câteva ultime cuvinte.
Zilele petrecute împreună ni s-au încheiat ca o partidă de pietre întreruptă la
jumătate, în plină încordare, cu deznodământul indecis, cu multe răsturnări de
situaţie încă posibile. Uneori, faptul că între noi au rămas atât de multe lucruri
nelămurite mi separe o adevărată cruzime; alteori văd o adevărată
binecuvântare în faptul că încă există speranţă de regăsire. E aidoma tuturor
posibilităţilor sugerate de un menestrel deştept când se întrerupe câteva clipe,
lăsând tăcerea să se adune, înainte de ultimele stihuri ale cântecului său.
Uneori, un gol poate părea făgăduinţă ce încă mai poate fi îndeplinită.
Mi-e dor de el adesea, dar în acelaşi fel în care mi-e dor de Ochi întunecaţi. Ştiu
că n-o să mai întâlnesc niciodată pe nimeni care să le semene. Mă consider
norocos fiindcă au trecut prin viaţa mea. Nu cred nici c-o să mă mai leg
vreodată prin Har, nici c-o să mai am vreodată parte de o prietenie atât de
profundă. Aşa cum i-a spus Burrich cândva lui Patience, un cal nu poate purta
două şei. O am de Molly, şi ea îmi este de ajuns, ba chiar mai mult decât atât.
Sunt mulţumit.


 Notes

[←1]
Tom Dungă-de-Bursuc, nume ales de Fitz datorită asemănării cicatricei lui
cu dungile albicioase de pe botul bursucului (n.tr.).
[←2]
Tăciune (n. Tr.).
[←3]
Îndatoritor (n.tr.).
[←4]
Aluzie la înţelesul pe care îl are numele prinţului, acela de amabil,
îndatoritor (n.tr.).
[←5]
Lamă însângerată (n.tr.).
[←6]
Politicos (n.tr.).
[←7]
Dafin (n.tr.).
[←8]
Bine situat (n.tr.).
[←9]
Colina Mică (n.tr.).
[←10]
Lipan (n.tr.).
[←11]
Joc de cuvinte intraductibil: Farseer înseamnă „prevestitor”, „profet” (n.tr.).
[←12]
Gros (n. tr.).
[←13]
Apă neagră (n. tr.).
[←14]
Bârlog-de-Păr (n. tr.).
[←15]
Şase-Degete (n. tr.).
[←16]
Gălbenele (n. tr.).
[←17]
Heliotrop, plantă folosită la obţinerea parfumurilor (n. tr.).
[←18]
Limba-peştelui (n. tr.).
[←19]
Lemn de brad (n. tr.).
[←20]
Trifoi (n. tr.).
[←21]
Orz (n. tr.).
[←22]
Corn de cerb (n. tr.).
[←23]
Chihlimbar (n. tr.).
[←24]
Corb (n. tr.).
[←25]
Prăjit (n. tr.).
[←26]
Vesel (n. trad.).
[←27]
Pescar (n. trad.).
[←28]
Badgerlock (n. tr.).
[←29]
Mlaştină (n. trad.).
[←30]
Împletitură (n. trad.).
[←31]
Flăcăul (n. trad.).
[←32]
Ochi Argintiu (n. trad.).
[←33]
Bot înţelept (n. trad.).
[←34]
Nume derivat din „brig“ - bric (n. trad.).
[←35]
Boschet (n. trad.).
[←36]
Neghină (n. trad.).
[←37]
Cel cu Har (n. trad.).
[←38]
Cel care ia (n. tr.).
[←39]
Os mort sau spavan - umflătură a unui os (de obicei de la picioarele din
spate ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un efort sau transmisă pe
cale ereditară.
[←40]
Cimilitură (n. tr.).
[←41]
Fitil lung (n. tr.).
[←42]
Poruncă (n. tr.).
[←43]
Ţârâit (n. tr.).
[←44]
Tropăit (n. tr.).
[←45]
Dibaci (n. tr.).
[←46]
Pantofi de focă (n. Tr.).
[←47]
Fiul Ciobanului (n. tr.).
[←48]
Lipan, sau fluture cenuşiu (n. yr.).
[←49]
Sare (n. tr.)
[←50]
Pinten lung (n. tr.).
[←51]
Supus, ascultător, respectuos (n. tr.).
[←52]
Urzică sau a irita/enerva (n. tr.).
[←53]
Vioi, sprinten (n. tr.).
[←54]
Iute, rapid (n. tr.).
[←55]
Cuminte, aşezat (n. tr.).
[←56]
Corect, drept (n. tr.).
[←57]
Vatră, casă, patrie (n. tr.).
[←58]
Glas de fierăstrău (n. tr.).
[←59]
Priceput la vite (n. tr.).
[←60]
Baston (n. tr.).
[←61]
Cumpătare (n. tr.).