DAN KAVANAGH

(Julian Barnes)

Seria:

DUFFY
Cum se taie cascavalul …………… 2
Praf in ochi ……………………………. 135
Cu stangu-n dreptu’ ………………..272
Os de ros ……………………………….. 440
2
 DAN KAVANAGH

Seria: DUFFY

Volumul 1

DUFFY
sau cum se taie
cașcavalul
Original: Duffy (1980)

virtual-project.eu

Editura: NEMIRA
2005

3
Dan Kavanagh (Julian Patrick Barnes, n. 19 ianuarie 1946 în Leicester,
Anglia) este un scriitor contemporan britanic ale cărui romane și povestiri
au fost tratate drept exemple ale postmodernismului în literatură. Între
1957 și 1964 a studiat la City of London School, apoi în 1968 a absolvit limbi
moderne la Magdalen College, Oxford. A lucrat timp de trei ani ca lexicograf
pentru Oxford English Dictionary, a fost redactor literar la Times Literary
Supplement și editor la New Review, în 1977. Între 1977 și 1981 a fost
editor și critic de televiziune pentru New Statesman și editor de literatură
pentru Sunday Times, între 1980 și 1982, apoi a fost critic de televiziune
pentru The Observer până în 1986. În perioada 1990-1995, Barnes a fost
corespondent la Londra pentru săptămânalul New Yorker. În prezent,
locuiește la Londra si s-a dedicat exclusiv scrisului. Fratele său, Jonathan
Barnes este un filosof specializat în filozofie antică. Opera lui Julian Barnes
numără peste cincisprezece volume de proză, povestiri scurte și eseuri. Prin
scrierile sale, Julian Barnes și-a câștigat o reputație considerabilă ca scriitor
și eseist. O parte dintre cărțile sale au fost traduse în limba română, Editura
Nemira consacrându-i o serie de autor. Volume publicate în limba română:
Metroland, Editura Humanitas, 2004; Până când m-a cunoscut, Editura
Humanitas, 2006; Papagalul lui Flaubert, Editura Univers, 1997/ Editura
Nemira, 2006; Privind în soare, Editura RAO, 2003; O istorie a lumii în 10
capitole și jumătate , Editura RAO, 2003; Trois, Editura Nemira, 2006; Porcul
spinos, Editura Nemira, 2007; Scrisori de la Londra, Editura Nemira, 2006;
Café au lait , Editura Nemira, 2005; Anglia, Anglia , Editura Polirom, 2002/
Editura Nemira 2007; Iubire etc., Editura Nemira 2006; Tour de France,
4
Editura Nemira, 2008; Pedantul în bucătărie, Editura Nemira, 2006; Tristeți
de lămâie, Editura Nemira, 2005; Arthur & George, Editura Nemira, 2007.
Opere scrise sub pseudonimul Dan Kavanagh: Duffy sau cum se taie
cașcavalul, Editura Nemira, 2005; Duffy sau praf în ochi, Editura Nemira,
2005; Duffy sau cu stângu-n dreptu, Editura Nemira, 2005; Duffy sau os de
ros, Editura Nemira, 2005.

5
 1.

În ziua când au crestat-o pe doamna McKechnie, în West Byfleet nu se

întâmplase mare lucru. Nici în Pyrford și nici în întregul orășel Guildford.
Trebuia să muncești pe brânci o săptămână ca să umpli pagina din Guildford
Advertiser dedicată infracțiunilor, dar chiar și atunci apăreau doar câteva
chestii în care erau implicați oameni educați, din clasa de mijloc: fraude
comerciale, furturi din magazine, comise de femei lovite de menopauză,
evaziuni de la plata taxei pentru deținerea de câini; uneori, se mai înregistra
și câte-o încăierare la o discotecă, dar mai toți puștii erau speriați că-și vor
pierde calitatea de membri ai clubului tineretului pentru o asemenea treabă,
așa că se mai abțineau. Prin urmare, când i-au făcut-o doamnei McKechnie,
ar fi fost de așteptat ca pagina a șaptea din Advertiser să aibă în frunte exact
această întâmplare, dar n-a fost să fie. Începea cu altceva ce făptuiseră
oamenii aceia, un soi de răzbunare, o treabă urâtă, dezgustătoare, pe care
nici măcar Marele Eddy, înzestrat cu simțul umorului, nu a înghițit-o prea
ușor. Asta arată ce specie aparte sunt jurnaliștii.
Când Rosie McKechnie a deschis ușa principală a casei în acea după-
amiază din miez de august, a crezut că venise cititorul contorului de gaze.
Oricine și-ar fi închipuit același lucru. Când te apropii de ușă și prin vitraliu
zărești silueta neclară a unui bărbat scund, scoți lanțul de siguranță și
imediat după aceea auzi cuvântul „Gazele”, ești convins bineînțeles că e omul
de la gaze. Nici nu-ți mai aduci aminte când ți s-a citit contorul ultima oară.
Însă bărbatul micuț s-a repezit cu viteză prin ușa deschisă și, cu capul
aplecat, a izbit-o puternic pe doamna McKechnie drept în sânul stâng. Apoi i-
a imobilizat brațele pe lângă corp și a rămas pur și simplu culcat deasupra
ei. Ea a simțit o înțepătură dureroasă și continuă în sân; disperată, a privit
creștetul capului acelui om și a văzut că părul îi era acoperit cu un ciorap de
damă; a ridicat ochii spre ușa încă deschisă și, când se pregătea să scoată un
răcnet, a apărut și cel de-al doilea bărbat. Acesta s-a strecurat într-o parte,
fără să deschidă ușa mai larg, apoi a închis-o atent, a dus un deget spre zona
mai plinuță ce se zărea pe sub masca aceea, undeva în dreptul buzelor, și a
zis:
— Șșșș.
După acel gest, s-a simțit mai liniștită; apoi, brusc, s-a speriat de moarte.
A deschis gura să urle și, în aceeași clipă, cel de-al doilea om s-a aplecat
peste ea și i-a pus o palmă peste față.

6
 — Ei, Rosie, nu face gât, a șoptit el, fără d-astea. Nu vrem gură mare. N-
avem nevoie. Priceput?
A priceput. Păi ce, avea de ales? Unul îi strivea coastele, celălalt aproape
că o sufoca. Și-a rotit ochii de-a lungul trupului și n-a văzut decât capul
înfășurat în ciorap, rezemat de șiragul de perle (Doamne, bijuteriile mele!);
apoi spre lateral, și a zărit doar un antebraț musculos și ceva maro și neclar,
puloverul. Era singură. Doamna Brenan, menajera, plecase la 12, după ce își
turnase pe ea o sticluță întreagă de parfum, s-o țină o săptămână, iar singura
ființă din casă, în afara lor, era Godfrey, motanul.
Cel înalt i-a vorbit din nou, drept în ureche:
— Și acum ascultă, Rosie, o să-ți spun ce-o să facem. Sau, mai degrabă, ce
n-o să facem. N-o să te omoram. N-o să te facem poștă. N-o să te lovim. N-o
să-ți furăm nimic – a, doar dacă vedem ceva de care ni se lipesc ochii.
Priceput?
A slăbit strânsoarea de pe față; ea a dat să deschidă gura, însă s-a
răzgândit și a dat simplu din cap.
— Bravo, Rosie, și, cum am zis, gurița. Uite, am venit doar pentru o
chestie, și după ce terminăm, plecăm. Clar?
Ea a dat din nou din cap.
— Da’ n-am vrea să faci urât și de aceea, cu regret, trebuie să te legăm
nițel. Priceput?
Ea a făcut semn că da. După strânsoarea aceea, o durea falca. Cel scund nu
scosese o vorbă, se agăța doar de ea cu un soi de frenezie care îi aducea
aminte de vremea când fusese curtată.
— Uite ce-o să fac: întâi o să-ți las gura liberă, îmi scot scârboșenia asta
de mască și ți-o leg peste ochi, așa că nu te mai chinui să ne vezi mutrele. Ei,
acum ai putea striga (părea să știe dinainte ce gândea ea), da’ dac-o faci, o să
am grijă ca dentistul tău să aibă de lucru cel puțin o lună, scumpo. Așa că… fă
gurița… miică… de tot, a zis el.
După aceea i-a eliberat fața, a trecut în spatele ei, și-a smuls ciorapul de
pe cap și a legat-o repede la ochi.
— Bravo, scumpico. Ei, și-acum micuțul o să-și scoată și el masca și-o să
te lege la gură, fiin’că s-ar putea să umblăm puțin prin casă și n-am vrea să
dăm fuga să ți-o închidem.
A simțit că i se eliberează brațele, apoi a rămas în picioare, legată la ochi,
timp în care cei doi i-au astupat gura. Ciorapul i-a strivit buzele, dezgolindu-i
dinții la colțurile gurii, apoi i-a apăsat limba înapoi, dându-i impresia că
aceasta îi umple toată gura. Unul din bărbați i-a înnodat ciorapul la ceafă.

7
 — Scuze pentru Brylcreem1, drăguțo, a zis cel înalt. Părea să fie singurul
în stare să vorbească. Ori Brylcreem, ori mătreață. Trebuia să te lăsăm să
alegi. Nu te strânge prea tare, așa-i?
Ba strângea; o dureau colțurile gurii și își simțea buzele de parcă i-ar fi
fost despicate. A dat din cap în sus și în jos.
— A, e cam strâns? Îmi pare rău, Rosie, dar trebuie să ne înțelegi și tu pe
noi. Dac-ar fi mai slab, nu și-ar face treaba. Să-ți spun ceva, ca să te simți mai
bine. Alții din branșa asta procedează altfel, adică îți umplu gura cu vată. Nu-
i frumos. Te gâdilă pe gâtlej. Ba pe unii îi face să-și verse mațele. Am auzit eu
un caz, unu’ mai bătrâior s-a înecat cu voma și-a dat în primire. Neplăcut.
Urâtă chestie, nu-i așa?
Evident, se adresa micuțului, care a scos un sunet de parcă și-ar fi dres
glasul. Apoi a auzit o bătaie ușoară. Din răspunsul celui înalt, Rosie a dedus
că cel mic lovise cu degetul în cadranul ceasului de la mână.
— Bun, să nu mai ardem gazul degeaba. Stai puțin așa, Rosie, să nu pleci.
Au lipsit câteva clipe, apoi s-au întors și au dirijat-o către salonaș, din câte
și-a dat seama. Au așezat-o pe un scaun cu spătar rotunjit, pe care unul din
ei îl adusese din bucătărie. Apoi a simțit cum îi sunt legate picioarele cu ceva
ce nu era frânghie. La urmă, i-au legat și mâinile.
— Zău, am stricat pe tine doi ciorapi dintre cei mai buni, Rosie. Cei mai
scumpi de la Marks & Sparks. Ți-am ales un bej tomnatic. Ne-am gândit că ți-
ar plăcea să porți nuanța asta. Nu era nuanța ei preferată, dar ce rost avea
tonul acela familiar? Dacă tot veniseră să fure, de ce nu se apucau de treabă?
Numai că ei nu aveau asemenea gânduri, altfel s-ar mai fi deranjat să-i afle
numele? Cum de veniseră tocmai într-una dintre după-amiezile când nu
avea amice în vizită, sau când nu se ducea la un bridge? Supravegheaseră
casa? Asta era sigur. Și ce mama dracului voiau? Cât mai era până la sosirea
lui Brian? Ori, din anumite motive, pe el îl voiau? Nu, sigur nu – dacă ar fi
avut ceva cu el, veneau mai târziu.
Cel înalt, cu glas lenevos, având unele inflexiuni care trădau legături cu
lumea interlopă din Londra, continua să-i vorbească despre ciorapi:
— Două perechi pe gratis, Rosie. Tot e mai bine decât să te legăm cu vreo
frânghie oarecare, păi nu? Zău, dacă nu-ți place nuanța, poți să-i schimbi,
corect? Eu, unu’, aș spune că pentru trebușoara asta ciorapii sunt un soi de
poleială, Rosie, zău că da. Iar dacă nu ți se potrivesc ție, poate o coafează pe
Barbara. Mda, cred că i s-ar potrivi Barbarei.
Rosie McKechnie nu cunoștea pe nimeni cu acel nume. O fi cunoscut una
sau două în adolescență, dar acum nu-și amintea vreo prietenă pe nume

1 Marcă de ulei de păr. (n.tr.).

8
Barbara. Se apropia de patruzeci de ani și nu ținea minte să fi vorbit cu vreo
Barbara de douăzeci de ani. Atunci de ce repetase omul acela numele? Părea
să o facă dinadins.
A urmat o pauză. Când bărbatul cel înalt a vorbit din nou, a făcut-o cu un
aer de scuză.
— Ne ierți, da’ am ajuns la partea urâtă, Rosie. Vezi tu, a trebuit să-ți
servim o minciună la început, ca să fii mai cooperantă. A, sunt două
minciuni, dacă mă gândesc bine. Adică, nu suntem de la gaze.
Apoi a tăcut o vreme. Dintr-o dată, Rosie s-a speriat cumplit. Trupul îi
spunea că era speriată. A simțit cum îi scapă un firicel de urină, doar atât.
— Stai cuminte, nu te ucidem, că nu ne ocupăm noi cu de-astea. Nici n-o
să te facem poștă, deși, dacă-mi dai voie, domnul McKechnie e un bărbat
norocos. Regret, dar va trebui să te crestăm puțintel. O să cam usture – n-ai
cum să rezolvi chestia asta, dar o să ne străduim să te doară cât mai puțin.
Înțelege și tu, nu suntem sadici, clar? Și șefu’ ne-a dat instrucțiuni foarte
precise. Deci n-o să fie chiar atât de rău pe cât s-ar putea crede.
Rosie McKechnie a început să plângă, udându-și legătura din jurul
ochilor. Era convinsă că aveau să-i cresteze fața. Chipul pe care Brian îl
alesese din șirul de coriste care cântau în Ahoy There! într-o seară de
noiembrie din 1952. Îi căzuseră ochii pe ea tocmai din rândul șase de la stal,
cu toate că era îmbrăcată într-un costum de marinar și pe cap avea o șapcă
ridicolă cu un motocel roșu care se legăna. În Franța, îi explicase Brian,
fetele merg și-i întreabă pe marinari dacă pot să le atingă motocelul, ca să le
poarte noroc; prețul pentru asta era un sărut. Când Brian venise în culise cu
un buchet de margarete și o întrebase dacă-i poate mângâia motocelul, ea nu
pricepuse; sau, mai curând, înțelesese mult prea bine. Însă el nu se gândise
la așa ceva, după cum i-a explicat în timpul mesei pe care au luat-o la un
restaurant. Și tot atunci i s-a adresat cu „Micuța mea coristă”. Acum, micuța
lui coristă, cea pe care o alesese din rândul șase de la stal, avea să se aleagă
cu fața crestată. Era convinsă de asta.
— Ei, regret, da’ a venit și rândul lui Stanley, a zis încet bărbatul înalt.
Stanley: ăsta o fi numele piticului; trebuia să-l țină minte. Mda, doamnă
McKechnie (trecuse dintr-o dată la tonul oficial), o să-ți facem o tăietură,
doar o crestătură, acolo, la umăr. (Slavă cerului că nu aveau nimic cu fața ei.)
Ei, o să usture puțin, dar n-o să sângerezi prea rău, și, cu câteva copci acolo,
opt-zece, să spunem, și, ce să-i faci, fără rochii de seară o vreme; o să rămâi
uimită cât de repede o să-ți treacă.
A așteptat. Nu putea decât să aștepte și să vadă ce va urma.
În următoarele momente, bărbatul cel scund a băgat mâna în buzunar, de
unde a scos un cuțit greu, cu lama groasă, retractabilă. Era de culoare
9
albăstruie, asemenea armelor de foc, și la un capăt avea o mică piedică
zimțată care, atunci când era împinsă, făcea lama să iasă din teacă. La un
semn al celui înalt, micuțul a ieșit din salonaș, a trecut pe un coridor decorat
cu câteva afișe de teatru și a ajuns în bucătărie. Nu l-a observat pe Godfrey,
care stătea pe un dulap; dar Godfrey sigur l-a văzut.
Godfrey era motanul familiei McKechnie: cenușiu, gras, cu labe mari. O
pisică mare, cu personalitate, bătăioasă, cu idei clare privind teritorialitatea.
Tipul de motan care strivește o femelă de zid și o acuză de frigiditate dacă
nu îi face toanele. Chiar și în lumea felinelor, în care egoismul și șiretenia
sunt virtuți de bază, Godfrey era un exemplar remarcabil prin răutate. Alte
pisici o ștergeau la vederea lui; unii câini din cartier traversau strada ca să-l
evite; nici măcar stăpânii nu-l plăceau cu adevărat, îi dădeau tot ce avea
nevoie și, pe cât posibil, se fereau din calea lui.
Când piticul a trecut pe lângă dulap, a auzit un sâsâit ascuțit, ca o
consoană supărătoare. S-a răsucit și l-a văzut pe Godfrey. Individul și-a
închipuit că se pricepe la pisici și a întins mâna să-l scarpine sub bărbie.
Godfrey nu tolera să fie scărpinat acolo; de fapt, nu suporta apropierea
oamenilor. Când a văzut mâna apropiindu-se de el, a făcut un gest fulgerător
cu laba, cu ghearele scoase.
Godfrey avea un cult pentru gheare. Pe dosul palmei omului au apărut
trei linii albicioase; după câteva clipe, ele parcă au plesnit și de-a lungul lor
au apărut picături de sânge. Omul și-a privit mâna cu un aer deconcertat. A
rămas acolo și a aruncat o privire prin toată bucătăria. Când ochii i-au căzut
pe congelator, a întins pe neașteptate mâna și l-a înșfăcat pe Godfrey de gât,
care n-a mai apucat să facă nicio mișcare, a traversat din doi pași bucătăria,
a deschis ușa congelatorului, a aruncat pisica înăuntru și a trântit ușa. Apoi
s-a răsucit și a cercetat bucătăria: zona barului, iluminat din tavan, suprafețe
de inox, aparate electrice de tot felul; un aragaz cu rotisor. A dat din cap
satisfăcut.
După aceea, s-a dus la chiuvetă și a dat drumul la apa rece. Întâi și-a
spălat sângele de pe mână și a rămas cu ea sub jet vreme de câteva minute,
pentru a opri sângerarea. Apoi a umplut un ceainic cu apă și l-a pus la fiert.
Când a început să fiarbă, a luat cuțitul, i-a scos lama și a ținut-o aproape un
minut în abur.
Când s-a întors în salonaș, bărbatul înalt părea că, pentru prima oară în
acea după-amiază, își pierduse răbdarea. Acum, spatele rochiei lui Rosie era
sfâșiat.
— De ce ți-a trebuit atât?
Micuțul a întins mâna dreaptă spre el și a rostit singurele trei cuvinte pe
care Rosie McKechnie le-a auzit din gura lui:
10
 — Mâța aia împuțită.
Era o voce mai delicată decât a celuilalt; avea un puternic accent irlandez.
Câteva bobițe de sânge au reapărut pe dosul palmei când a luat cuțitul în
mâna dreaptă. Cu mâna stângă a aplecat-o în față și, brusc, i-a făcut o incizie
în umăr, la câțiva centimetri de bareta sutienului. Presiunea exercitată
asupra lamei a făcut ca sângele să apară din nou ca un firicel pe mâna lui; cu
un gest mecanic, s-a șters de spatele rochiei lui Rosie.
Cel înalt a vorbit din nou:
— Opt centimetri. Așa a zis șefu’, opt centimetri. Rosie stătea aplecată în
față, ghemuită de durere. Și parcă sunt deja opt. S-a lăsat pe vine lângă ea și
i-a vorbit, aproape blând: Lasă-te pe spate, scumpo. Dacă stai așa o să
sângerezi mai rău. Ea s-a îndreptat de spate, încercând să nu miște umărul
rănit. Opt, până-n zece o să-ți trebuiască, așa cred. Poate douăsprezece. Da’
te faci tu bine. Dacă simți nevoia, îți dăm și ceva de băut.
Ea a clătinat din cap. Nu bea alcool, n-o făcuse niciodată. Un pahar de
brandy băut acum avea să-i întoarcă stomacul pe dos mai rău decât uleiul de
păr rămas pe masca piticului.
— O să plecăm cât de curând, a anunțat-o cel înalt.
Cel scund s-a dus la bucătărie ca să spele cuțitul. A deschis robinetul de
apă rece, a ținut lama sub jet cam un minut, apoi a șters-o cu o cârpă și a
băgat cuțitul înapoi. După aceea a lăsat apa să curgă peste rana de la mână,
deși sângerarea se oprise deja. A tamponat ușor cu batista cele trei dâre
paralele de culoare roșiatică de pe dosul palmei, apoi a traversat bucătăria,
până la aragaz. A dat butonul la maximum și, îngândurat, s-a dus la
congelator.
În salonaș, bărbatul înalt tocmai slăbea strânsoarea ciorapului legat peste
ochii doamnei McKechnie.
— Bun, dacă o să-ți clatini capul mai mult, ăsta o să se slăbească nițeluș, i-
a explicat el. Regretăm, dar nu putem să te ajutăm în alt fel, cred că înțelegi
situația. Tre’ să facem așa cum a zis șefu’. Dacă facem altfel decât spune el,
înseamnă că ne-am pierdut timpul degeaba.
A auzit un zgomot, semn că micuțul revenise din bucătărie.
— Ai făcut curat acolo? a întrebat cel înalt. A primit un mormăit drept
răspuns. Mda, am șters și pe-aici, a urmat el, apoi, înainte de a pleca, s-a
întors către Rosie.
— Așa, la revedere, Rosie, acum o s-o ștergem. A, și încă ceva, sper că ți se
potrivesc ciorapii. Sau, dacă nu ție, măcar altcuiva.
După câteva secunde, a auzit ușa de la intrare închizându-se fără zgomot.
Doamna McKechnie și-a simțit rochia udă de propriul sânge până în talie. Nu
a avut puterea să clatine capul ca să se debaraseze de legătura de la ochi.
11
Până la urmă, aceasta a alunecat singură și s-a trezit privind pe fereastra ce
dădea spre grădina din spatele casei. „Bine măcar că nu mi-au crestat fața”, a
gândit ea. „Bine că n-au luat nimic. Bine că n-au spart și devastat, cum fac
spărgătorii când nu găsesc nimic de valoare. Dar ăștia erau spărgători?”
Brian avea să vină acasă peste câteva ore; el îi va putea spune ce se
petrecuse; poate chiar și motivele.
Când s-a întors de la Londra, Brian și-a închipuit că soția uitase iarăși
mâncarea pe foc. Masiv, lent, cu fața ușor congestionată, a rămas în hol, încă
respirând greu după drumul străbătut pe jos de la gară, neștiind unde să se
repeadă mai întâi: în bucătărie sau în salonaș. Dinspre bucătărie venea un
miros greu de ars, deși nu aducea cu cel cu care se învățase de-a lungul
anilor; era mai ciudat, mai pătrunzător. Îi amintea de o saltea pârlită.
Dinspre salonaș a auzit niște scâncete înfundate; Rosie, probabil cerându-și
scuze pentru că iar arsese mâncarea. Lacrimile ei îl impresionau
întotdeauna, oricât de iritat ar fi fost în astfel de situații.
Brian era un soț bine crescut, de aceea s-a îndreptat întâi spre salonaș,
lăsând bucătăria pe mai târziu. Câteva clipe în plus sau minus oricum nu mai
contau pentru o mâncare deja compromisă. Atunci a văzut-o pe Rosie, legată
de scaun. S-a apropiat în fugă și când a vrut să o îmbrățișeze, a văzut
sângele. I-a dezlegat călușul, apoi i-a eliberat încheieturile și gleznele. În
timp ce-i ținea capul între palme și o săruta pe obraji și pe frunte, ea îl
privea cu ochi de copil rătăcit, fără să scoată o vorbă. După un minut de
tăcere încărcată de suferință, s-a dus la telefon și l-a sunat pe doctorul lui
particular, apoi a chemat poliția. După ce a pus receptorul în furcă și s-a
apropiat din nou de ea, Rosie l-a întrebat pe neașteptate:
— Cine-i Barbara?
— Barbara? Habar n-am. De ce?
Ea s-a mulțumit însă să repete ca un ecou:
— Cine-i Barbara?
Domnul McKechnie s-a încruntat și a dat fuga să salveze ce se mai putea
din cină. Barbara era numele actualei lui amante. Îi era amantă doar de
câteva săptămâni – cine ar fi putut afla atât de repede? Și cui îi păsa? Și ce
legătură avea asta cu atacul asupra soției lui? Cum de nu furaseră
suporturile georgiene de lumânări de pe masa din salonaș? De ce nu
dispăruse nimic?
În momentul în care a intrat în bucătărie, a constatat că totuși ceva din
casă fusese atins. Ceea ce se rotea încet în țepușă sigur nu era masa de seară
a domnului McKechnie.

12
 2.

Doctorul a venit, i-a pus doamnei McKechnie treisprezece copci, a sedat-o

și a așezat-o în pat. O oră mai târziu, au sosit și doi polițiști, scuzându-se
pentru întârziere și punând-o pe seama lipsei de personal; au constatat că
victima era sub influența calmantelor, i-au pus domnului McKechnie câteva
întrebări ale căror răspunsuri nu i-au lămurit deloc și l-au rugat să nu atingă
nimic. „Cum adică, nimic?”, a întrebat el. Au verificat în trecere ușile și
ferestrele și au spus că vor reveni a doua zi.
Domnul McKechnie a mâncat un castronel de supă Heinz din coadă de
vacă de la cutie, întrebându-se de ce ar vrea cineva să-i atace soția, rostind
în fața ei numele amantei. Nu știa să aibă dușmani. Amanta, care slujea și
drept secretară, nu era căsătorită. Deși își aranja părul frumos strâns în
creștetul capului și în prezența necunoscuților își unduia fundul mai mult
decât ar fi fost nevoie, domnul McKechnie nu avea cunoștință de vreun rival
cu care să împartă farmecele ei. Pe de altă parte, dacă ar fi apărut vreunul,
era liberă să plece cu el. Domnul McKechnie nu era chiar atât de legat de ea.
Trecuseră vremurile când era gata să se bată pentru a păstra o femeie lângă
el. În plus, nici nu mai avea condiția fizică necesară. Singurele mișcări pe
care le mai făcea presupuneau o furculiță și un cuțit; câteva trepte erau
suficiente pentru a-l face să gâfâie, transpira abundent, iar în anul precedent
suferise un mic preinfarct, drept blând avertisment.
În ziua următoare, un sergent detectiv de la secția criminalistică din
Guildford s-a așezat, împreună cu un coleg, la căpătâiul patului în care stătea
Rosie. Treptat, au pus cap la cap tot ce-și amintea doamna McKechnie; deși
și-au notat mai mult ce nu știa. Un bărbat înalt, cu accent cockney destul de
pronunțat, purtând un pulover maro; un bărbat scund, cu un posibil accent
irlandez, care „făcuse o remarcă”, după cum s-a exprimat delicat Rosie,
despre Godfrey. Cel scund părea să se numească Stanley. În mod deliberat,
se menționase de două – ba chiar de trei ori – numele de Barbara. Se mai
rostise de câteva ori cuvântul „șefu’”.
— Doamnă McKechnie, v-ați certat cu cineva?
— Nu – eu nu mă cert. Poate cu menajera. Ce fel de certuri?
— A, discuții în contradictoriu, neînțelegeri, vorbe aruncate, chestii dintr-
astea.
— Nu.
— Cunoașteți pe cineva cu numele de Stanley?

13
 — Mda, ar fi unchiul lui Brian, dar…
— Vă înțelegem, doamnă. Dar Barbara?
— Am încercat să mă gândesc. Nu, nu, sigur nu.
— Hmm, se pare că trebuie să ne bazăm pe cei de la laboratorul de
criminalistică. Asta, dacă nu cumva ne poate ajuta soțul dumneavoastră,
desigur.
Cei doi polițiști au coborât tacticoși la parter, împreună cu domnul
McKechnie.
— Avem probleme, domnule, a zis Bayliss, sergentul detectiv, un tip
destul de brutal, cu păr nisipiu, îmbrăcat într-un costum albastru. Probleme.
Niciun indiciu, adică, putem suspecta majoritatea populației Angliei. Nicio
pistă, cum ar spune colegul meu. N-a fost furt. Niciun mobil evident, sunteți
de acord cu mine?
— Nici eu nu văd mobilul.
— Și e vorba de o faptă deosebit de perversă. Să nu uităm de pisică,
bineînțeles. Problema care se pune e dacă avem de-a face cu acțiunea unor
maniaci sau nu. Dacă ar fi fost vorba doar de motan, aș fi zis că da. Sunt mulți
oameni bolnavi. Am cunoscut indivizi care au aruncat pisici de pe casă, doar
ca să se distreze. Dar s-o pui în țepușă și s-o prăjești, asta-i ceva nou chiar și
pentru mine. Willett, tu ai mai auzit de așa ceva?
Colegul său s-a gândit puțin la infracțiunile comise împotriva felinelor de
care avea cunoștință.
— Am avut înecuri și, înțelegeți, mutilări, a răspuns el. Am auzit și de cutii
de conserve legate de coadă, dar asta a fost mai demult. Nu, nimic de genul
acesta.
— Deci, vedeți, domnule, a urmat Bayliss, vătămarea soției a fost un act
deliberat. Adică i-au știut numele, când o pot găsi acasă și, mă iertați, au știut
exact ce vor să-i facă. Am dreptate?
— Voi sunteți specialiștii.
— Mda, așa e. Drăguț din partea dumneavoastră s-o spuneți. Așadar, iată
ce vreau eu, domnule: motivul. Willett, ce-a spus doamna McKechnie despre
acest Stanley?
Celălalt polițist a deschis agenda și a răsfoit câteva pagini.
— Ceva de genul „a venit rândul lui Stanley”, iar doamna crede că cel înalt
a spus asta.
— „Rândul lui Stanley.” Sună ca și cum îl invita pe celălalt să treacă la
treabă. Parcă i-ar fi dat drumul din lesă, cam așa ceva. Cunoașteți pe cineva
cu numele de Stanley, domnule?
— Unchiul meu, dar…
— Nu, serios. Altcineva?
14
 — Nu, îmi pare rău.
— În fine. Acum, să trecem la ceva mai ușor. Cine-i Barbara?
— N-am idee.
— Am impresia că vă cam plac femeile, domnule, e adevărat?
— Ce vrei să insinuezi? Nici vorbă.
— Nu v-ați dat niciodată la altele, domnule? Nu se poate să nu fi avut
prilejul, dacă pot să mă exprim astfel. N-ați călcat strâmb?
— Sigur că nu. Am cincizeci și cinci de ani. Anul trecut am suferit un
preinfarct. Cred că efortul m-ar ucide. (Într-adevăr, din când în când, el și
Barbara erau nevoiți s-o lase mai ușurel; ar fi fost grozav să mori așa, se
gândea el câteodată, dacă puteai suporta sentimentul de jenă. Deși, desigur,
nu el avea să fie acela care să roșească.)
— Deci, dumneavoastră și doamna McKechnie… Bayliss se referea mai
mult ca sigur la faptul că Rosie își avea propriul dormitor.
— Pentru că am impresia că-ți face plăcere să știi asemenea lucruri,
răspunsul este nu, adică am încheiat socotelile. Am rămas, însă, buni amici.
— Nici nu mă îndoiesc, domnule, nici vorbă. Dar soția? Are, cumva…
vizitatori?
— Ce mama naibii te face să crezi că ai dreptul să-mi pui astfel de
întrebări? Soția mea a fost tăiată, nu violată. De ce nu căutați cuțitul sau ce s-
a folosit? Ce rost au toate întrebările astea?
— Cum să zic, nu știi niciodată până nu găsești răspunsuri. Deci niciun
Stanley, nicio Barbara; nici crailâc; dar ce-i cu persoana căreia i se spune
„șefu’”?
— Ar putea fi oricine. Toți au un șef.
— Cred că e adevărat, domnule McKechnie. Ciudată întâmplare, totuși,
nu? Adică, pătrund doi indivizi în casă, vă atacă soția, omoară pisica și
rostesc trei nume, dar nimeni nu pare să fi știe ceva. Cine vă e șef, domnule?
a întrebat Bayliss, care nu ținea neapărat să fie prietenos.
— Îmi sunt propriul șef.
— Povestiți-ne și nouă peste ce șefiți, domnule McKechnie.
McKechnie and Co Ltd Registered Company. Cu sediul în Rupert Street,
W1. Importator și distribuitor de jocuri și jucării, obiecte decorative,
costume, artificii pentru interior, truse de magie și măști comice. Căști
polițienești, dar numai măsuri pentru copii. Afaceri mai mult sezoniere, mai
scăzute vara, mari în perioada dinaintea Crăciunului, desigur. Fără probleme
financiare. Cifră de afaceri în jurul sutelor de mii de lire. Stocurile păstrate în
două depozite de mici dimensiuni, unul în Lexington Street, iar celălalt într-
o curte din Greek Street. O afacere mică, profitabilă și cinstită. Asta era
povestea domnului McKechnie.
15
 — Pare prea frumos ca să fie adevărat, domnule. V-ar deranja dacă am
veni până la biroul dumneavoastră într-o zi, ca să discutăm?
— Nicio problemă. Puteți veni, dacă doriți, la începutul săptămânii
viitoare. În restul săptămânii, o să stau acasă ca să-mi îngrijesc soția.
— Vă mulțumim pentru sprijin, domnule. O să trimit medicul nostru
legist ca să vadă rana soției dumneavoastră – să vedem dacă descoperă ce
tip de cuțit s-a folosit. O să luăm pisica, asta, dacă nu vă deranjează; și am
mai dori și rochia purtată de doamna McKechnie. Iar dacă vă amintiți ceva
despre numele acelea, vă rog să ne anunțați, da?
— Desigur.
Imediat după plecarea polițiștilor, McKechnie a telefonat la birou. I-a
răspuns Barbara; așa și trebuia – doar era singura persoană aflată acolo. A
întrebat-o dacă avea motive să se plângă de purtarea lui, iar Barbara i-a spus
că fusese întotdeauna drăguț cu ea. Apoi a întrebat-o dacă era dispusă să-i
facă un serviciu, și ea a răspuns că speră să fie ceva cu care se obișnuise,
deoarece îi făcea plăcere. El a zis nu, de data asta, nu, „vampă mică ce ești”,
acum e vorba de altceva. A rugat-o să închidă biroul și să-și ia un concediu
cu plată de trei săptămâni. Da, îi rămâneau și cele trei săptămâni de
concediu anual, dar în altă perioadă. Nu, nu încerca să-i sugereze că o
concedia. Sigur, ținea mult la ea. Da, vor face nebunii destul de curând.
Curând, sigur. Și-i va trimite cecul cu salariul pe luna asta pe adresa de
acasă.
Apoi a dat un alt telefon, la o agenție de plasare de personal temporar din
Shaftesbury Avenue și a cerut să i se pună la dispoziție o secretară pe o
perioadă de trei săptămâni, începând cu lunea viitoare. După care s-a așezat,
întrebându-se dacă proceda bine.
Asta s-a întâmplat într-o marți. Miercuri, a venit medicul legist, a
examinat-o pe doamna McKechnie, a oferit condoleanțe pentru pierderea lui
Godfrey și a plecat, murmurând ceva despre metodele de pedeapsă
islamiste.
Joi, s-au întâmplat două lucruri. A apărut Guildford Advertiser, având pe
la jumătatea paginii șapte un titlu care suna astfel: MOARTEA BIZARĂ A UNUI
ANIMAL DE COMPANIE ÎNTR-O EFRACȚIE: OPERA UNOR MANIACI. Apoi,
sergentul detectiv Bayliss a apărut din nou, avându-l la remorcă pe Willett.
— Am primit raportul de constatare al medicului, a zis Bayliss, și cred că-l
putem elimina pe unchiul Stanley. McKechnie l-a măsurat cu un aer
nedumerit. Bayliss a scos un document imprimat din geanta diplomat și a
citit: „Victima… rana… zona adiacentă…” A, uite aici: „Instrument folosit:
cuțit de mărime medie spre mare, cu lamă fină. S-a folosit porțiunea de lamă
dinspre vârf, deci nu a fost un cuțit sau un instrument de tăiat cu resort și
16
niciun cuțit de bucătărie ascuțit. După toate probabilitățile, este vorba
despre un cuțit de modelaj sau despre un instrument de tăiere în lemn de uz
restrâns. Nu au rezultat dovezi că instrumentul a mai fost folosit anterior
întrucât rana a fost dezinfectată minuțios înaintea examinării criminalistice;
probabil s-a folosit un instrument cu destinație specială, de tip cuțit
Stanley.”
Bayliss a ridicat ochii de pe foaie și a surâs mulțumit de sine; apoi a făcut
un gest din cap către Willett, care a scotocit prin agendă și a citit din nou din
declarația doamnei McKechnie: ceva de genul „a venit rândul lui Stanley”.
Bayliss și-a păstrat aerul de bună dispoziție. McKechnie nu a priceput de
ce ștergerea unuia dintre puținele indicii care ar fi fost de folos îl încânta în
așa măsură pe detectiv. A primit și explicația:
— Mda, până acum căutam o persoană pe nume Stanley. Acum însă,
căutăm doar oameni care posedă cuțite Stanley. Așa avem ceva mai multe
șanse.
McKechnie nu și-a putut da seama dacă Bayliss era arogant sau prost.
În următoarea săptămână, Bayliss și Willett au apărut la biroul lui
McKechnie. Au fost primiți de noua lui secretară, Belinda. Ceruse în mod
deliberat agenției o fată pricepută, fiindcă era sătul de muieri cu fuste
scurte, care-i încărcau nota de plată la auxiliare și încercau să se revanșeze
arătându-i câte un petic de chiloțel atunci când luau notițe. Cel de la agenție
a înțeles la ce făcea aluzie, a scris „Persoană religioasă” pe dosul
formularului și i-a trimis-o pe Belinda, o fată ce șchiopăta puțin și purta
între sâni o cruce mare din argint, drept pavăză în calea palmelor asudate
ale vreunui bărbat. McKechnie s-a arătat mulțumit de ea, cu toate că nu era
cu nimic mai eficientă decât fetele care-i arătau ce au sub plastron încă din
prima zi de muncă.
După ce a sosit, Bayliss a întrebat în treacăt de când lucra Belinda acolo;
McKechnie avea răspunsul pregătit. Avusese mereu angajate temporare, a
precizat el, pentru că erau mai serioase și nu le venea greu să învețe ce
aveau de făcut, iar uneori închidea biroul vreme de câteva săptămâni și,
oricum, firma era prea mică pentru a păstra o secretară cu care nu s-ar fi
împăcat. A, le angaja prin diverse agenții de plasare de lucrători temporari –
ba de la una, ba de la alta; nici nu-și mai amintea care i-o trimisese pe
Belinda – puteau s-o întrebe pe ea, dacă țineau să afle. Numele secretarei
dinainte? A, Sheila, iar înaintea ei, Tracy, și mai demult, Millie, sau cam așa
ceva.
După plecarea lui Bayliss și Willett, McKechnie s-a simțit de parcă ar fi
încheiat nu știu ce contract important. S-a dus până la Restaurantul

17
Bianchi’s și s-a recompensat cu ce aveau acolo mai bun, ca să-și dovedească
ce încântat era de sine.
În săptămâna următoare a primit primul telefon. Belinda i-a spus că un
anume domn Salvatore voia să discute cu el.
— Domnul McKechnie?
— Da.
— Cum îți merge azi?
— Bine.
— Sigur ți-e bine?
— Da, așa cred. Cu ce îți pot fi de folos? Imigranții ăștia se cam lungeau cu
vorba – își închipuiau că asta făcea parte din eticheta englezească.
McKechnie cunoștea un grec, client de-ai săi, care, până să termine cu
temenelele și politețurile, uita de obicei motivul pentru care sunase. Și
atunci trebuia să sune mai târziu pentru a-i transmite comanda.
— Iar soția, domnule McKechnie, e bine?
McKechnie s-a zbârlit, deși tonul individului rămăsese neschimbat.
— E bine. Cu ce îți pot fi de folos?
— Fiindcă în locurile de unde vin, avem o zicală – soția este podoaba
casei. Nu găsești că e o exprimare frumoasă, o expresie elegantă?
McKechnie a închis. Indiferent cine era tipul, ori spunea ce voia, ori să-și
vadă de treburi. În plus, McKechnie avea nevoie de timp de gândire ca să
descopere ce se petrecea.
N-a avut parte de acel răgaz. Telefonul a sunat din nou, aproape imediat,
iar Belinda l-a anunțat pe un ton de scuză:
— S-a restabilit legătura, domnu’ McKechnie. Vă cer scuze că s-a
întrerupt, cred că am apăsat eu pe vreun buton din greșeală.
Cam de genul ăsta de secretare avea parte în ultima vreme – cele din
vechea școală, ba chiar și unele dintre cele ce-și arătau desuurile măcar știau
când îți întrerupeau convorbirea. Astea de acum nu-și dădeau seama; doar
presupuneau – și presupuneau corect – că ele o făcuseră.
— Jalnic sistemul de telefonie din țara ta, domnule McKechnie, a zis vocea
aceea. Am auzit că naționalizarea ar fi cauza, dar, sigur, eu n-am cum să țin
minte asta.
— Ai treabă cu mine, domnu’…?
— Salvatore. Păi, și da, și nu, după cum zici tu. Oricum, nu-mi stă în obicei
să telefonez necunoscuților pur și simplu ca să reduc deficitul Poștei. De
aceea o să-ți spun de ce am sunat. Te-am sunat să te anunț că-mi pare rău de
motan.
— Pi…

18
 — Da, domnule McKechnie, a fost vorba, cum să spun, dacă știi
franțuzește, s-a dat dovadă de un peu trop d’enthousiasme. Pe înțelesul
oricui, băieții au uitat puțin de ei și i-a luat valul.
— Ti… Ticălosule. McKechnie nu știa exact ce ar vrea să spună; la o adică,
nu-i prea păsa de motan; fusese mereu puiuțul lui Rosie, după cum chiar ea
obișnuia să-l alinte.
— Bine, îmi însușesc critica. Acum, al doilea lucru pe care vreau să ți-l
spun: sper că respectabila ta soție își revine după calvarul acela. Și îți
sugerez să nu mai închizi. Tonul devenise mai dur. McKechnie nu a răspuns,
astfel că omul a continuat: Așa, îmi iau libertatea de a deduce din tăcerea ta
că, da, după cum te-ai exprima tu, e pe drumul cel bun.
McKechnie s-a abținut să răspundă.
— Iar al treilea lucru pe care vreau să ți-l spun e următorul: nu ți se pare
ieșit din comun faptul că poliția n-are nicio idee ce s-a petrecut, sau cine, sau
de ce ar fi putut face așa ceva? Apropo, presupun că nu le-ai povestit de
simpatica ta secretară care se pare că nu mai lucrează la tine.
McKechnie n-a răspuns nici de data asta. Încerca să-și noteze pe o agendă
cât mai mult din acea conversație.
— Nu, n-ai făcut-o. Înțeleg și de ce. Așadar, ca să rezumăm, domnule
McKechnie, aș dori să-ți spun ceva. Nu e extraordinar, ba chiar puțin
înspăimântător că două lucruri atât de neplăcute s-au putut întâmpla în
propriul tău cămin, iar polițiștii, după o anchetă minuțioasă, n-au găsit
niciun indiciu care să le fie de folos? Nu e o ironie că singurul indiciu care
putea fi folosit a fost ascuns chiar de tine? Situația nu este prea roză,
domnule McKechnie, cel puțin pentru tine, nu crezi? Cu alte cuvinte, ideea e,
nu-i așa, că s-ar putea întâmpla ceva similar sau poate mult mai rău, iar tu ai
fi aproape sigur că nici de data asta poliția n-ar reuși să-ți fie de niciun
ajutor? Ce zici de asta, domnule McKechnie?
— Aș spune că nu se știe niciodată.
— Iar eu te asigur, domnule McKechnie, că unii dintre noi știu. Mai precis,
în cazul de față. Să presupunem că te adresezi din nou poliției. Le spui că-ți
pare rău că ai mințit și nu le-ai spus nimic despre Barbara. Crezi că dacă te-
ai duce să mărturisești că ai mințit, asta le-ar da aripi? La urma-urmelor,
sunt și ei oameni, domnule McKechnie, de aceea vor crede că ai mințit și în
legătură cu alte lucruri, și-și vor spune, după cum singur te-ai exprima: „Ia
mai dă-l în mă-sa.” Iar apoi, dacă te-ar lua în serios, încotro i-ar conduce
informația asta? Cât de mult va contribui la descoperirea făptașilor? Zilnic
au loc infracțiuni, chiar și în orășelul tău liniștit.
— Ce vrei?

19
 — A, mă bucur că m-ai întrebat, domnule McKechnie. Asta îmi dovedește
că nu ești prost. Ceea ce vreau eu este să gândești. Aș vrea să te gândești la
ceea ce oamenii numesc posibilități. Asta e tot ce-ți cer, deocamdată. Acum o
să închid ca să te las să-ți vezi de afacerile tale legale.
Legătura s-a întrerupt.
Ascultător, McKechnie a început să se gândească la posibilități. Era
extorcat? Încă nu. Se pregăteau să-l șantajeze? Dacă da, omul proceda într-o
manieră cu totul neobișnuită. Oare soția sa era în siguranță acasă? Dar el? Să
se adreseze din nou poliției din Guildford? Să meargă la secția de aici, la
West Central, pe Broadwick Street? Să încerce să transfere ancheta la West
Central și să spere că informația aceea legată de Barbara va fi pierdută pe
drum? Bun, dar ce avea de declarat polițiștilor de aici? Putea să se ducă să
stea puțin de vorbă cu Shaw, sergent detectiv la West Central, cu care servea
câte un păhărel din când în când. Nu era o idee rea.
A sunat la West Central și a aflat că Shaw avea o săptămână de concediu.
Dorea să discute cu altcineva? Nu.
După două zile, Belinda l-a anunțat că Salvatore telefonase din nou.
— Tot bine, domnule McKechnie? Bun. N-o să-ți răpesc prea mult timp.
Am înțeles că te-ai mai gândit. Nu te-ai dus să completezi declarația, desigur.
McKechnie a rămas mut.
— Nu, sigur că n-ai făcut-o. Acum să-ți spun ce o să faci pentru mine. O să-
mi dai niște bani. Nu prea mulți. De fapt, o sumă minoră. Douăzeci de lire. Ba
nu, să zicem douăzeci și cinci. Mda, te duci la bancă mâine dimineață – sau îi
scoți din fondul de rezervă, la o adică, nu mă interesează de unde – și aștepți
să te sun din nou ca să-ți spun ce vreau să faci cu ei. E foarte simplu,
domnule McKechnie. A, și te asigur, chiar dacă n-ai mai făcut asta, eu așa am
procedat până acum.
Convorbirea s-a întrerupt. McKechnie a inspirat adânc, și-a îmbrăcat
haina, i-a spus Belindei că iese câteva minute și s-a dus până la secția de
poliție West Central.
West Central era una dintre secțiile care nu fuseseră modernizate. În
urmă cu zece ani se scosese globul albastru ce era montat pe o consolă, iar
după cinci ani se montase noua firmă, o bandă albă și subțire, iluminată de
un tub de neon, pe care scria SECȚIA DE POLIȚIE WEST CENTRAL. După aceea,
timpul s-a scurs din ce în ce mai încet; vopseaua cenușie din interior s-a
înnegrit, an de an, farfuriile de la bufet s-au ciobit tot mai mult; iar oamenii
au devenit mai iritabili.
Shaw era tot în concediu; de aceea, McKechnie a fost condus la
inspectorul-șef Ernest Sullivan, ce lucra de douăzeci de ani în poliție și de
zece pe „felia” aceea, un bărbat masiv și morocănos, pe care nu-l mai
20
impresionau nici fărădelegile, oricare ar fi fost ele, nici reclamanții, oricare
ar fi fost aceștia. McKechnie și-a spus durerea – atacul asupra soției, punerea
la copt a motanului, telefoanele primite și cererea de bani – asta în timp ce
Sullivan muta niște hârtii dintr-o parte a biroului în alta, și, din când în când,
se scobea în urechi cu un băț de chibrit.
După ce McKechnie a terminat, Sullivan s-a mulțumit să spună:
— Chestia cu pisica e nouă. În rest, am auzit de toate. Cred că-ți trebuie
ceva putere ca să înfigi pisica într-o țepușă. Probabil că l-o fi zgâriat, nu
crezi?
Pe McKechnie l-a neliniștit interesul deosebit arătat de polițist față de
moartea motanului.
— Dar ce facem cu vătămarea soției și cu șantajul?
— Așa e, m-a șantajat.
— Omul ți-a spus ce va face dacă nu plătești?
— Nu.
— Atunci, înseamnă că e doar o încercare. Poate că cele două chestii nu-s
legate. O fi vreunul care a citit ziarul local și s-a gândit să-și încerce și el
norocul.
Nu așa stăteau lucrurile, s-a gândit McKechnie, fiindcă acel Salvatore știa
de Barbara, iar asta nu apăruse în ziar. De aceea, s-a mulțumit să mormăie:
— Nu pare plauzibil.
— Ba e posibil. Sullivan părea să-și dorească să depună minimum de efort
pentru rezolvarea cazului. McKechnie aștepta. Într-un târziu, Sullivan s-a
foit pe scaun, s-a scobit într-o ureche și a zis:
— Cred că pot obține transferarea cazului la noi. (Dar nici asta nu l-a
făcut să fie mai exuberant.) Procedăm așa?
— Dacă socotești că asta e cea mai bună soluție. Ceea ce s-a întâmplat
sigur nu are legătură cu domiciliul meu.
Sullivan a dat aprobator din cap și a dispărut. Când a revenit, părea, dacă
se mai putea așa ceva, și mai puțin dispus să înghită prezența lui McKechnie
în birou. Dacă McKechnie se căra, părea să sugereze privirea lui, putea să-și
curețe și el urechile ca lumea.
— Mda, o să-mi trimită dosarul, a spus el. Un tip pe nume Bayliss. A zis că
cei de la laboratorul de criminalistică au stabilit că pisica a stat la cuptor
vreo trei ore. Neplăcut miros, nu?
— Nu mai țin minte.
— Zău, domnule McKechnie. Sunt convins că n-ai uitat. Și fiindcă tot
vorbim despre mirosuri urâte, parcă și în camera asta adie ceva puturos, nu
crezi?
McKechnie a privit apoi în jur.
21
 — Nu, nu-i nevoie să te uiți în jur. Vreau să spun că de pe scaunul pe care
stai vine un miros urât, nu-i așa, domnule McKechnie? Nici noi nu suntem
prea curați, așa e? Te mai ții de escrocherii, domnu’ McKechnie? Crezi că noi
am uitat? Iar dacă te-ai gândit să faci alte șmecherii, o să scot dosarul să-l
aduc la zi.
— Asta a fost în urmă cu ani de zile.
Da, și se petrecuse la trei sute de kilometri depărtare. Anturaj
necorespunzător, tentații, i se putea întâmpla oricui. Nu poți face afaceri fără
să te lași ispitit din când în când. Dar de unde făcuse Sullivan rost de cazierul
lui?
— Asta s-a întâmplat cu ani în urmă, a repetat el. Am înțeles că Legea
reabilitării infractorilor e încă în vigoare.
— Este, domnule McKechnie, încă este. Sullivan se mai înviorase. Partea
asta a discuției îi încânta nespus. Dar asta nu funcționează în cazul nostru,
înțelegi? Sau în sensul în care crezi. Iar când cineva apare pe felia noastră,
indiferent pentru ce, ne place să știm câte ceva despre el.
— Mda, domnule inspector-șef, imposibil să faci afaceri și să nu cedezi
uneori tentației.
— Da, sunt convins, domnule McKechnie. Chiar sunt uimit, după ce am
citit dosarul tău, că n-au mai avut loc accidente rutiere în Leeds. A chicotit.
Cu atâtea baloturi care pică din spatele camioanelor…
McKechnie a rămas mut.
— În fine, cred c-ar fi mai bine să facem uitat trecutul. Sullivan a rostit
asta ca și cum n-ar fi reușit să se convingă nici pe sine, fără a mai vorbi de
alții.
— Revenind la cazul de față, domnule inspector-șef…
— A, sigur.
— Ce să fac în privința celor douăzeci și cinci de lire?
— Plătești și le treci în registre ca datorie nerecuperabilă.
— Vorbești serios?
— Absolut. Nu așa te-ar sfătui instinctul să procedezi? Nu așa ar face un
escroc care se respectă?
— Cu alte cuvinte, îmi spui s-o las baltă, nu?
— Nu, nu-ți sugerez asta, vreau să zic doar că afacerile sunt afaceri. Iar a
ta presupune uneori ștergerea unor datorii. Treaba mea presupune să nu
risipesc timpul oamenilor mei dacă vreun ticălos citește un ziar din
Guildford și încearcă să scoată un bănuț cinstit de la unul de teapa lui. Ciudat
cum se dezvoltă spiritul întreprinzător, domnule McKechnie, nu crezi? Am
avut odată unul dintr-ăștia. Omu’ citea ferparele din Telegraph și trimitea
note de plată din partea unei croitorii, pentru modificări de costume, pe
22
adresa morților. De obicei, familia primea notele astea – era vorba doar de
patru-cinci lire, omul nu se lăcomea – iar de cele mai multe ori primea banii.
Simț înnăscut, pe bune. Cum să nu plătești notele de plată ale iubitului
defunct, nu-i așa?
— Și cum de-a pățit-o?
— A, întotdeauna apare o greșeală, nu? Doar că, uneori, totul merge
strună, iar atunci nu mai ai ce povesti. Ceea ce l-a băgat la apă a fost la fel de
simplu ca și ceea ce-a mers: a făcut greșeala de a trimite o asemenea notă de
plată către un mort dintr-o familie de croitori. Toată lumea s-a distrat,
serios. Nimeni nu a luat-o în tragic, din câte știu. Omu’ a luat doar vreo doi
ani.
— Ai auzit de cineva pe nume Salvatore?
— A, da, am auzit de Salvatore. Mare șmecher din zonă. Fetițe, țigări, ceva
heroină, show-uri cu păsărici, filme; un mahăr cu vederi foarte democrate,
acest domn Salvatore.
McKechnie a rămas surprins; apoi s-a înfuriat.
— Și de ce nu mi-ai spus din capul locului? Acum o să-i poți intercepta
telefonul, fiindcă o să mă sune mâine.
— Ia-o ușurel, domnule McKechnie. Sullivan părea să se simtă din nou în
largul lui, uitase până și de curățatul urechilor. Nu putem intercepta chiar
așa, cum ne taie capul. Am nevoie de tot soiul de aprobări de sus. Trebuie să
obțin aprobarea de la Ministerul de Interne; semnătura ministrului. Ce, crezi
că-mi semnează mie pentru un șantaj de două parale?
— Păi, de ce nu?
— A, să-ți spun de ce, domnu’ McKechnie. Fiindcă domnul Salvatore nu
parlește ingleze, halește doar italienește. De când s-a născut. Și, în al doilea
rând, nu mai e printre noi. A dat în primire acum vreo cinci ani. Un bătrânel
simpatic. Toți băieții mei au pus câte ceva ca să-i trimitem o coroană.
— Și-atunci, cu cine am vorbit eu?
— Păi, nu mai știu alt Salvatore prin zonă. De aceea cred că te-ai ales cu
vreun glumeț, domnu’ McKechnie, asta e bănuiala mea.
— Bun, și ce fac?
— Faci ce vrei, domnule McKechnie. Dacă vrei, plătești, dacă nu vrei, îi
spui să se ducă-n mă-sa.
— Și dacă nu vrea?
— Eee, în cazul ăsta… dacă va continua să te cocoșeze cu cererile, vii la
mine și vedem noi. La suma asta, nu merită să ne deranjăm. În timp ce
spunea asta, în ochii lui Sullivan a apărut o expresie sugestivă. Oare îl
cântărea pe McKechnie, să vadă cât valorează?

23
 A doua zi dimineață, Brian i-a adus mâncarea la pat lui Rosie, așa cum se
învățase de când cu atacul, și apoi s-a dus jos, să-și citească ziarul și
corespondența. De când se știau, își deschiseseră unul altuia scrisorile; asta
arăta cât de apropiați erau. A găsit câteva scrisori de afaceri pentru el, niște
amendamente la legi, plus un pliculeț de culoare cenușie, adresat doamnei B.
McKechnie. Părea mai gros într-un colț și prezenta o pată ce dădea semne că
se va lăți. L-a deschis cu fereală, s-a uitat înăuntru, după care a aruncat o
privire grăbită către scări, ca nu cumva să fie surprins de coborârea lui
Rosie.
Primul lucru pe care l-a extras din plic a fost o fotografie de-a Barbarei. N-
o mai văzuse până acum. Mergea pe o stradă, undeva în Londra, după toate
aparențele; judecând după poziție, părea să fi fost făcută dintr-o mașină în
mișcare. Sugera bine originalul, dar n-ar fi putut spune cât de atrăgătoare
era, fiindcă fotografia avea o pată pe ea. Jumătate din fața Barbarei era
mânjită de soluția de developare care se scursese. A verificat plicul și a
descoperit sursa acelei pete: dintr-un prezervativ, conținutul se scurgea
încet. A făcut ghem plicul și l-a îndesat într-un buzunar. Apoi a întors
fotografia. Pe dosul ei, cu litere de tipar, a citit:

STIMATĂ DOAMNĂ MEKECHNIE, NE-AM GÂNDIT

CĂ AI DORI SĂ VEZI O POZĂ CU BARBARA

McKechnie a privit din nou fotografia. Treptat, a distins câteva firme

asupra cărora nu-și concentrase atenția la început – un magazin de
îmbrăcăminte, o bancă, un teatru. Fusese făcută pe Shaftesbury Avenue, la
un pas de biroul lui.
În drum spre firmă, a aruncat la gunoi plicul în care rămăsese
prezervativul. Așezat la birou, a încercat să se gândească la comenzile ce
trebuiau onorate în dimineața aceea și, în schimb, s-a trezit că-și dorește să
audă țârâitul telefonului. Ceea ce, bineînțeles, s-a și întâmplat.
— Domnule McKechnie, cum îți merge azi? La fel de bine ca întotdeauna,
sper.
— Da, bine.
— Soția e bine?
— Da, de ce nu?
— Ai dreptate. Doar dacă nu cumva a avut plăcerea de a deschide
corespondența de dimineață.
— N-am cum să știu – am plecat înainte de sosirea poștașului. (Nu era
foarte convingător; se cam săturase ca mereu celălalt să știe dinainte ce va
spune.)
24
 — Nu contează, să trecem la treabă. Domnule McKechnie, suntem cam
nemulțumiți de purtarea ta. Sper că înțelegi de ce, fără îndoială.
— Nu.
— Hai, lasă, ai procedat rău ducându-te la poliție. Ce te face să crezi că o
secție de poliție e mai bună decât alta? Sunt convins că niciuna nu te poate
ajuta prea mult. (Nici nu știa câtă dreptate avea.) Asta e, dar cum s-ar părea
că ții să înalți ștacheta, regret, dar și eu trebuie să ridic miza. Cele douăzeci
și cinci de lire devin cincizeci, asta, pentru că ai făcut acest pas anapoda.
Totuși, ca să-ți demonstrez că tratezi cu oameni de afaceri, îți mai las o zi
până la scadență. Cincizeci, mâine, și te informez eu dimineață cu privire la
modalitatea de plată.
— Și cum pot ști cât de serios vorbești?
— Ia-o-n bot și o să afli, domnu’ McKechnie, ia-o-n bot, și-o să vezi tu.
Telefonul a amuțit.
L-a sunat imediat pe Sullivan și i-a spus ce se întâmplase; Sullivan nu s-a
arătat deloc încântat să aibă vești de la el atât de curând. Și-a dres glasul, i-a
zis: „Plătește” și a închis.
După o noapte de gândire, a doua zi de dimineață, McKechnie s-a dus la
bancă și a scos cincizeci de lire. Era posibil ca Sullivan să aibă dreptate;
plătea o dată și gata. Însă, cu cât se gândea mai mult, cu atât simțea că
șansele erau tot mai reduse. Avea senzația, foarte dezagreabilă, că ăsta
reprezenta doar începutul unei chestii care avea să dureze cine știe cât. S-a
gândit totuși să nu se precipite. La 11, telefonul a sunat din nou. De astă
dată, vocea suna mai tăios.
— Un plic maro, te rog, McKechnie. Prins cu două zgârciuri de cauciuc,
unul în lung, celălalt pe lat. Dacă, în prostia ta, ai cerut băncii să-ți dea
bancnote noi, du-te și schimbă-le. Lași plicul în pubela din mijloc, în față la
Cinematograful Columbia, la ora 13.
McKechnie a procedat conform instrucțiunilor. A găsit la timp pubela din
mijloc, a ridicat capacul, s-a răsucit, a privit în jur, poate surprindea pe
cineva urmărindu-l, apoi a plecat cu pas apăsat. A mers spre vest, pe
Shaftesbury Avenue, a tăiat-o pe Wardour Street, a revenit pe Gerrard Street
și s-a oprit lângă un panou publicitar. De acolo, atât cât îi permiteau traficul
și pietonii, putea zări cele trei pubele de la ușa din spate a cinematografului.
A stat acolo preț de trei minute și ceva, temător de fiecare dată când vreun
autobuz îi bloca vederea, când, treptat, și-a dat seama că, aflat la vreo trei
metri depărtare, era urmărit de un bărbat. Un tip cu fața lătăreață, brunet,
masiv, purtând ochelari și având o sclipire cam ciudată în ochi. Când a simțit
că McKechnie îl fixează cu privirea, s-a apropiat calm de el, i-a dat roată,
după care și-a lăsat bărbia rubicondă pe umărul lui, astfel că în acea clipă
25
aveau capetele îndreptate spre pubele. Apoi l-a mai ocolit o dată și,
ciupindu-l de obraz, i-a spus, cu un zâmbet amical, dar ușor dement:
— Șterge-o.
McKechnie s-a îndreptat către birou, simțind că inima îi bate mai repede
decât i-ar fi stat bine unuia care primise deja un semn de sus.
Două săptămâni mai târziu, Salvatore l-a sunat din nou.
— Stimate domnule McKechnie, sunt încântat să discut din nou cu tine.
Te-ai arătat deosebit de amabil să mă ajuți acum aproape două săptămâni,
când rămăsesem fără bani. Sunt convins că cei de la Fisc vor înțelege când
vei trece cheltuiala asta la pierderi. Ei, dar s-ar părea că iar mă confrunt cu o
problemă de lichidități. De aceea mă întrebam dacă n-ai vrea să mă scoți din
belea. Îmi pare rău, dar de data asta aș avea nevoie de ceva mai mulți bani.
Cred că batem palma la o sută.
— M-am săturat de chestia asta.
— Nu știu cum se face, domnu’ McKechnie, dar nu te cred. Sunt convins că
un om cu două depozite și un birou, indiferent cât de sărăcăcioase ar fi, tot
poate scoate o sută de lire ca să-și ajute un prieten.
McKechnie a ignorat înțelesul vorbelor, concentrându-se asupra
pronunției. S-a întrebat de ce Salvatore, care folosise un pronunțat accent
străin în cursul primei convorbiri, părea să vorbească acum o engleză
model.
A răspuns:
— Cum spui tu.
În sinea lui, McKechnie a trăit un moment de satisfacție. Acum, poliția era
obligată să intervină. L-a sunat pe Sullivan și i-a spus că cererea ajunsese la
nivelul la care se justifica intervenția legii. A doua zi a respectat
instrucțiunile, a lăsat banii la ora 13 într-o pubelă legată cu un lanț de un
stâlp de iluminat de pe Frith Street, s-a întors la birou și a așteptat telefonul
lui Sullivan. Când a fost sunat, veștile nu erau bune.
— Îmi pare rău, i-am ratat.
— Cum adică i-ai ratat?
— Păi, am plasat în zonă doi oameni, care te-au văzut când ai depus plicul
și, după câteva ore de așteptare, au verificat pubela. Era goală.
— Eu cred că oamenii tăi sunt niște neisprăviți.
— Hei, domnule McKechnie, ceea ce ai spus poate fi considerat defăimare.
Strada era foarte aglomerată – de aceea amicul nostru a ales ora 13 – iar
oamenii mei nu pot apărea în uniforme, îți dai seama. Pe de altă parte, n-o
să-mi risc cei mai buni polițiști pentru o asemenea treabă – mutrele lor ar fi
recunoscute una-două. Ăsta-i necazul cu „felia” asta.
— Și-atunci, ce facem?
26
 — Mai tragem o dată.
— Și ce s-alege de suta mea?
— Uf, sunt convins că o să găsești o modalitate să ți-o scazi, domnule
McKechnie. (Oare de ce păreau toți convinși că pierderile pot fi trecute în
declarația de venit? Încercau să-i ușureze lui socotelile sau să-și rezolve
propriile probleme?)
După aproximativ două săptămâni, Salvatore l-a sunat din nou; trebuia
făcută o nouă plată, adică a pierdut încă o sută, deoarece oamenilor lui
Sullivan le scăpase momentul ridicării plicului, ori fuseseră neatenți câteva
clipe, dar din păcate vitale; sau, așa cum a sugerat McKechnie în cursul
discuției, dormiseră pe ei.
— Hmm, sugestiile astea defăimătoare nu ne ajută deloc, să știi, a spus
Sullivan, părând să prezinte scuze în mod oficial, dar fără să fie prea
îndurerat de nereușita oamenilor lui.
McKechnie însă era profund îndurerat. Dorise ca Sullivan să preia cazul în
speranța că se va întreprinde ceva. Cazul privind rănirea soției sale fusese
transferat de la Guildford la West Central, iar asta era aproape tot ce se
făcuse. În patru săptămâni pierduse două sute cincizeci de lire, nimeni nu
știa cine o atacase pe Rosie, iar lui Sullivan părea să nu-i pese. Nici măcar la
Sullivan nu mai putea merge să se plângă, deoarece Salvatore sau oamenii
lui îl țineau sub observație, evident, ori aveau vreun spion undeva; de aceea,
nu putea decât să păzească telefonul de la birou și să aștepte ca Sullivan să-i
mai dea vreo veste proastă.
Abia când, din cauza lui Sullivan, a pierdut și a treia sută, McKechnie s-a
decis să preia inițiativa. A telefonat la West Central și a cerut cu detectivul
sergent Shaw. I-a explicat că dorea să-l vadă urgent între patru ochi; se
puteau întâlni peste o zi sau două, dar departe de localul al căror obișnuiți
erau. Shaw a fost de acord.
S-au întâlnit la o bodegă plină de cheflii din apropierea Gării Baker Street,
un local spațios, fără niciun haz, unde patronii nu catadicseau să alunge
fumul gros de țigară nici măcar la schimbarea turelor; băutorilor le plăcea
acolo pentru că, prin atmosfera sa înnegurată, localul se deosebea total de
căminele lor aerisite. De acolo plecau la soții, copii, curățenie și cina
preferată, așa că prețuiau bomba aceea pentru mizeria, mirosul,
masculinitatea și refuzul ei îndărătnic de a începe să ofere consumatorilor
alune sau cartofi prăjiți, sau noi tipuri de băuturi, sau orice altceva care ar fi
atras turme de dactilografe după orele de program, tulburându-i astfel din
bărbăteasca activitate de a da pahare pe gât. Shaw făcea deseori câte o
escală acolo în drumul lui spre Linia Metropolitană de metrou, pe care o
folosea pentru a merge acasă.
27
 — Vreau un sfat, a spus McKechnie. Te rog să mă asculți cu atenție. O să-ți
povestesc tot ce mi s-a întâmplat și dacă la sfârșit nu poți spune nimic fără a
divulga ceva de la slujbă, voi înțelege, chiar dacă te mulțumești să-ți golești
paharul și apoi o pornești spre ușă. Îți cer doar să nu mai spui nimănui ce
auzi. De acord?
Shaw a încuviințat cu un gest din cap. Era un bărbat scund, șiret, prea
muncit de griji ca să mai zâmbească. McKechnie și-a golit sacul. Când a
menționat prima oară numele lui Sullivan, i s-a părut că depistează o ușoară
tresărire pe fața lui Shaw, dar nimic altceva. După ce a terminat, Shaw și-a
aprins o țigară ca să-și aducă și el contribuția la negura din local, a tras
câteva fumuri, iar apoi a vorbit fără să se uite la McKechnie. Era ca și cum nu
și-ar fi asumat nicio răspundere pentru ceea ce spunea, ca și cum McKechnie
l-ar fi auzit vorbind în bodegă cu totul întâmplător.
— Să zicem că-ți înțeleg necazul. Să zicem că s-ar mai fi întâmplat așa
ceva. Să zicem că imediat ce un caz e dat unui polițist de un anumit grad, nu-
i ușor să-l transferi și numai la cererea respectivului polițist. Asta, de regulă.
Bineînțeles, eu vorbesc la modul general, iar aici Shaw a mai tras un fum în
piept, și mi-aș depăși atribuțiile dacă aș face speculații în legătură cu
motivele din cazuri individuale.
— Desigur.
— Și nimic din ceea ce afirm nu trebuie interpretat drept critică adusă
vreunui polițist.
— Desigur.
S-a lăsat o tăcere adâncă.
— Dacă am trăi în America, a zis McKechnie, cred că m-aș adresa unui
detectiv particular.
— Poți s-o faci și aici, a spus Shaw, dacă ai chef să angajezi vreun
pensionar mai vioi, care obișnuia cândva să prindă perechi făcându-și treaba
în vreun loc public. Nu mai sunt oameni dintr-ăștia și, chiar dacă ar mai
exista, mai bine te duci și donezi banii la vreo societate caritabilă decât să
apelezi la ei.
— Deci ce să fac dacă nu vreau să plătesc la fiecare două săptămâni câte o
sută de lire pentru tot restul vieții?
— La asta mă gândeam și eu, a zis Shaw. Apoi a înclinat paharul gol către
comesean.
McKechnie s-a ridicat și a mai adus de băut. Bomba era un asemenea
bastion al masculinității, încât nu avea nici chelnerițe. Un grăsan purtând o
cămașă în dungi, cu pete de bere pe ea, l-a servit cu un aer inconfundabil de
sictir. Resemnați, câțiva navetiști și-au strâns hainele de ploaie și gențile
diplomat, după care s-au îndreptat abătuți către soare, lumină și raiul
28
familial. McKechnie s-a gândit că, în comparație cu adunătura aceea, el se
simțea fericit cu Rosie. N-ar fi vrut să i se mai întâmple ceva. În timp ce
punea paharele pe masă, Shaw a zis:
— Ai putea apela la Duffy.
— Cum?
— Duffy. Nick Duffy. Mi-a fost amic. A lucrat câțiva ani la Moravuri. A
plecat din poliție, mda, în urmă cu vreo patru ani.
— Și acu’ cu ce se ocupă?
— S-a făcut consilier de securitate. Le spune companiilor cum să-și
verifice personalul, cum să-și vâre banii în seifuri, chestii d-astea. Mai
lucrează și pe cont propriu; și, sigur, știe felia asta. S-ar putea băga, dacă e
liber.
— De ce a plecat din poliție? A fost dat afară?
— Să zicem că a plecat în condiții nu tocmai clare.
— E infractor?
Shaw a ridicat privirea și i-a aruncat lui McKechnie o umbră de zâmbet
ironic.
— Deh, fiecare definește infracțiunea în felul lui, nu? E un subiect cam
vast. Dar dacă vrei să știi, atunci îți spun eu că Nick Duffy trebuie să fie
cinstit.
— Și cum intru în legătură cu el?
— Îl găsești în cartea de telefon.
— A, mulțumesc.
— Nu-mi mulțumi. Nu-i nevoie, fiindcă nu te-ai întâlnit cu mine. Ai
înțeles? Și încă două chestii. Nu te-am trimis eu la Duffy: nici n-ai auzit de
mine, clar? Și a doua: cred că n-ar fi o idee tocmai fericită să-l întrebi pe
Duffy de ce a plecat din poliție. E cam sensibil la întrebarea asta.
Shaw a plecat grăbit, înainte ca McKechnie să apuce să-și termine
băutura.

29
 3.

Razele de soare ce se strecurau prin fereastra înaltă a apartamentului din

cartierul Paddington au făcut să sticlească butonul de aur din urechea
stângă a lui Duffy. Uneori se gândea să inventeze un sistem miniatural de
alarmă, astfel încât, atunci când butonul se încălzea cu un grad sau două de
la soare, în cap să-i sune un clopoțel. Renunțase la idee din două motive:
jumătate din timp dormea pe urechea stângă; și, în orice caz, în Anglia, doar
un tâmpit s-ar baza pe soare.
Lui Duffy îi venise ideea asta în primul rând pentru că ura ceasurile. Dacă
avea vreunul prin preajmă, nu putea adormi. Auzea ticăitul unui ceas de
mână chiar dacă se afla în cealaltă parte a camerei. Iar un deșteptător era
întotdeauna eficient în cazul lui fiindcă ticăitul l-ar fi împiedicat până să și
adoarmă. Cum locuia într-o garsonieră („apartament cu plan deschis”, după
cum îi ridicase rangul agentul imobiliar), un deșteptător nici nu și-ar fi găsit
locul. Singurele ceasuri permise în acel spațiu erau învelite în ceva. În baie
se găsea o cutie Tupperware, din material plastic, pe care scria „Ceasuri”,
pentru cei care rămâneau la Duffy peste noapte. Ceasul de bucătărie era
atârnat afară, la fereastra bucătăriei, învelit într-o pungă de plastic, întors cu
cadranul spre geam. Iarna, păsările se așezau uneori pe ceas, închipuindu-și
că aceea era cu hrană și, curioase, se apucau să ciugulească punga. Ulterior,
în pungă începea să intre apă, iar Duffy trebuia să cumpere alt ceas.
Ura deșteptătoarele și mai mult, fiindcă îl făceau să transpire când le
pornea soneria: tonul acela părea să stârnească panică, iar aceasta îl
pătrundea încă înainte de a se fi trezit ca lumea, astfel că, în clipa când se
limpezea la minte, devenea neliniștit. Nu era bine să înceapă ziua în felul
acesta. Din același motiv, detesta telefoanele care-l sculau dimineața,
încercând în schimb să se antreneze pentru a se trezi la o oră prestabilită.
Uneori îi ieșea, alteori, nu. Exercițiul dăduse roade suficient de des, motiv
pentru care odată a încercat să lase receptorul scos de pe furcă, asta ca să nu
se mai trezească ros de neliniște a doua zi, când avea să sune telefonul.
Numai că, procedând așa, a constatat că tonul i-a urlat în cap toată noaptea,
resimțind zgomotul acela ca pe răcnete de lei ținuți într-o cușcă, deși
telefonul se găsea în capătul celălalt al camerei. Atunci i-a venit ideea de a
cumpăra o ladă mare, izolată fonic, în care să țină telefonul peste noapte, dar
a socotit că dacă începea să procedeze astfel, va sfârși prin a înnebuni într-
un apartament unde toate obiectele de uz casnic – telefon, radio, frigider,

30
soneria de la ușă – ar fi trebuit închise în cutii. S-a gândit că trebuia să se
învețe totuși cu un anumit grad de neliniște.
Așa se face că, în acea dimineață, a reacționat normal când a sunat
telefonul – adică a sărit din pat de parcă portăreii i-ar fi spart ușa cu lovituri
de picior. Fata aflată alături de el a tresărit ușor, apoi a scuturat ușor din cap
ca să se trezească. Duffy traversase deja camera și stătea, gol pușcă, lângă
telefon. Era un bărbat scund, bine clădit, cu brațe și picioare puternice; avea
părul destul de lung, pieptănat cu un soi de creastă, care îi adăuga vreo doi
centimetri și ceva la statură. În timp ce vorbea la telefon, s-a întors, iar fata i-
a măturat cu privirea picioarele ușor curbate, scula, părul pubian, în care
jucau câteva raze de soare, pieptul păros în jurul sfârcurilor, fața lată și
viguroasă, cu gura mică și buzele strânse; a observat apoi sclipirea de
lumină reflectată de butonul din urechea stângă.
Fără să coboare din pat, fata s-a ridicat în fund și a ascultat ceea ce
spunea Duffy la telefon, adică, în primul rând pauze, mormăieli, „nu”-uri și
„în regulă”. Duffy nu folosea cuvântul „da”. Dacă era cu cineva și voia să
spună da, dădea din cap. Dacă vorbea la telefon, spunea „în regulă”. Întrebat
de vreo persoană dacă vrea să se căsătorească cu ea, tot „în regulă” ar fi
răspuns. Fata nu era convinsă pe deplin, dar credea că nu se înșală. Îl
întrebase odată pe Duffy dacă vrea să se însoare cu ea, iar el spusese „nu”.
După ce Duffy a pus receptorul în furcă și a pornit spre pat, s-a întors
ușor către el. Avea o fețișoară drăguță, rotundă, tipic irlandeză, și sâni isteți,
țepeni, cu sfârcuri mici, de un castaniu-închis. S-a uitat cu nostalgie la scula
lui Duffy.
— Duffy, a zis ea, mai ții minte cum era când trăgeam și noi câte un
ciocan?
Duffy s-a încruntat.
— Am mai discutat asta, a răspuns el și s-a dus la baie. A deschis cutia
Tupperware pe care scria „Ceasuri”, a văzut că Timex-ul lui Carol arăta că
trecuse de 10, s-a spălat pe față și a început să-și săpunească bărbia. Din
cameră, a auzit vocea fetei:
— Și eu țin minte c-am mai vorbit despre asta. Dar voiam să știu dacă-ți
plăcea.
Duffy și-a întrerupt operațiunea de pregătire a bărbieritului, și-a curățat
spuma de pe buze cu dosul degetului mic al mâinii drepte și, drept răspuns,
a mormăit:
— În regulă.
Până să-și termine el treburile în baie, Carol a pregătit micul dejun pe
masa rotundă de la celălalt capăt al camerei. S-a așezat îmbrăcată cu halatul

31
lui albastru. Duffy și-a pus un chimono scurt și ușor, pe care Carol îl ținea la
el acasă. Abia dacă-i acoperea fundul, dar îi plăcea să se îmbrace cu el.
— Ceva treabă? a întrebat ea.
El a dat din cap.
— Probabil.
— Îmi spui și mie despre ce e vorba?
— Nu. Doar după ce accept sau nu.
— Dar ai nevoie de bani, Duffy.
— Știu.
Duffy Security ba mersese, ba nu, în cei trei ani de la înființare. Duffy se
trezise să-și facă firma într-un moment când serviciile de securitate
deveniseră o afacere în plină dezvoltare. Potențialii clienți n-aveau decât să
deschidă Pagini Galbene și găseau firme de pază și securitate câte voiau;
chiar dacă îți apărea numele în chenar, tot erai la concurență cu o mulțime
de alte firme mai bine cunoscute, care ofereau o sumedenie de servicii –
patrule mobile, transporturi de bani și valori, pază cu câini, deținători de
chei, pază fixă, verificări de personal. Duffy nu poseda câine, dar avea o
furgonetă; nici nu angajase pe cineva, bizuindu-se doar pe un robot telefonic
și pe un prieten care venea o dată pe lună să-l ajute la contabilitate.
Duffy avea însă o mulțime de cunoștințe de specialitate și o minte extrem
de practică. Dar astea nu ai cum să le pui într-un anunț la ziar. Cei care
apelează la o firmă de securitate își închipuie că dacă firma e mare, atunci și
serviciile sunt bune. În realitate, așa cum se lămurise pe deplin în anii cât
fusese polițist, în firmele mari se infiltrau foști pușcăriași și ciripitori; o sută
de lire date cui trebuia îți puteau aduce informații cu grămada dacă erai din
branșa celor care se ocupă cu săltarea transporturilor de bani.
Duffy știa că singura cale prin care putea avea succes în acel domeniu era
să obțină rezultate, iar apoi să spere că faima i se va răspândi din gură în
gură. Un mod mai productiv de a-ți face reclamă nu exista. Mai erau și alte
căi, dar nu tocmai la îndemână. Una era să aibă o listă lungă de răufăcători
înșfăcați ca urmare a muncii lui, iar aceia să se plângă: „Dacă n-ar fi fost tipul
de la Duffy Security, acum eram afară și-mi vedeam de furtișaguri.” Dar până
și turnătorii înrăiți au mândria lor. Altă cale ar fi fost ca firmele cărora le-ai
oferit servicii să te sprijine: „N-am înregistrat nicio spargere de când am
apelat la Duffy Security.” Însă până și o asemenea afirmație putea stârni
ambiția tuturor răufăcătorilor din oraș.
Așadar, Duffy își verifica mesajele de pe robot în fiecare zi, accepta
majoritatea comenzilor ce i se ofereau și se târa înainte. Nu pricepuse prea
bine ce anume voia acel McKechnie, dar urma să-l întâlnească pe individ
pentru clarificări.
32
 — La ce oră intri în tură? a întrebat Duffy.
— La 15. De la 15 la 23. Era schimbul pe care Carol îl detesta cel mai mult.
Nu se întâmpla mare lucru în cursul după-amiezei și la începutul serii, iar
apoi, când obosea de-a binelea de nemuncă, se trezea aproape sigur cu tot
felul de cazuri, care mai de care.
— A, cunoaștem, tura de căcat.
Duffy s-a ridicat de la masă și s-a dus până la garderoba din cealaltă parte
a camerei. Oricine ar fi socotit că apartamentul era cam goluț. Duffy ar fi fost
de aceeași părere. Așa rămăsese după cea de-a doua spargere.
Prima dată când îi spărseseră apartamentul, îi luaseră televizorul și
aparatul de ras electric. Asta îl rușinase la culme, mai ales știrea de două
rânduri din Evening Standard sub titlul AGENT DE SECURITATE JEFUIT.
Oricum voia să-și cumpere alt televizor; și, ca să le dovedească hoților că nu
simțea lipsa celor furate, a revenit la bărbieritul cu lama.
A doua oară, spărgătorii veniseră având cu totul alte gânduri: sosiseră cu
o furgonetă pe care scria „Mutări”, i-au încărcat mobila, plita electrică,
covorul din fața șemineului, aparatul de radio, televizorul, ceainicul electric,
maldărul de monede fără valoare și chiar o plantă, cu ghiveci cu tot. Nu
lăsaseră decât un covor, scrumierele și patul. De ce nu-l luaseră și pe acela?
Primul lucru pe care îl făcuse cu acea ocazie fusese să telefoneze la secția
Știri a ziarului Standard și să discute cu un vechi amic. A negociat conținutul
articolului privind spargerea – care oricum avea să le ajungă la urechi mai
devreme sau mai târziu – contra unei infracțiuni de conducere sub influența
băuturilor alcoolice, comisă de un judecător, caz de care aflase cu câteva zile
înainte și care fusese mușamalizat frumușel. Abia după aceea a anunțat
poliția și s-a pregătit să facă față glumelor lor când avea să le spună cu ce se
ocupă.
De fapt, pe Duffy nu-l afectaseră prea mult spargerile, îi plăcea să-și
cumpere mobilă nouă, iar compania de asigurare l-a despăgubit de fiecare
dată fără să cârâie prea mult. Duffy susținea că cea mai bună formă de
securitate era asigurarea. Când începuse să ofere consultanță celor ce voiau
să-și protejeze locuințele și birourile, le spunea oamenilor că aveau de ales
între patru sisteme. Cel mai bun era asigurarea totală, pentru fiecare
lucrușor. Al doilea era o rețea complexă de fascicule electronice și senzori
care erau atât de sensibili, încât se declanșau și dacă portarul de noapte
trăgea un pârț. Al treilea era un sistem simplu de alarmă contra efracțiilor,
de tipul celor pe care spărgătorii exersează, până ajung să-l dezactiveze și cu
ochii închiși, asta doar ca să rămână în formă. Iar al patrulea era o cutie din
placaj, vopsită în alb: pe ea ar fi trebuit să fie scris cu roșu Duffy Security,
apoi un craniu miniatural și ceva care să aducă a fulger. Cutia, dotată cu o
33
serie de sârme așezate la plezneală, trebuia fixată sus, pe frontonul casei. În
ceea ce privea raportul cost-eficiență, Duffy recomanda cel de-al patrulea
sistem: asta până când licărirea amuzată din ochii clientului începea să-i dea
de înțeles că omul nu voia să știe adevărul și ținea să i se spună ce avea el în
cap. După aceea, Duffy le cânta în strună.
— Ne vedem diseară?
Duffy a pus întrebarea pe un ton voit nepăsător.
— A, nu cred, Duffy. Nici așa, două nopți la rând. Asta ar aminti de
obiceiurile noastre de demult, nu?
— În regulă. Atunci, pe curând.
— Pa.
Duffy a îmbrăcat bluzonul său verde din piele întoarsă, cu un fermoar
mare din plastic pe piept, și a lăsat-o pe Carol să termine singură de mâncat.
A ajuns la biroul lui McKechnie, în Rupert Street, pe la 11:30. Intrarea era
între cea a unui magazin de publicații porno care avea obloanele trase și cea
a unei firme de servicii de transport nonstop; firmele murdare din material
plastic anunțau existența a două companii: Worldwide Productions
(London) Inc. și McKechnie Imports. A urcat la etajul întâi, a deschis ușa și a
văzut o secretară urâtă, care purta fustă lungă și o cruce mare din argint la
gât; citea o revistă. L-a tratat exact așa cum învățase la școala de secretare,
dar expresia de pe fața ei l-a făcut să creadă că sosirea lui reprezenta
singurul eveniment al zilei. Vizitatorii acelui birou erau rari și fascinanți ca
și oamenii albi la izvoarele fluviului Limpopo.
— Domnul McKechnie e ocupat acum, dar când se eliberează îl anunț că
ați sosit, a zis ea.
— A spus la 11:30, a precizat Duffy. Și e și jumătate. Dacă e ocupat, atunci
o șterg.
— A, sunt convinsă că își va face timp pentru dumneavoastră, a ciripit ea
zâmbitoare, apoi a anunțat prin telefon: Domnule McKechnie, avem la
recepție un domn Duffy care ar dori să fie primit. Mulțumesc, domnule
McKechnie. Domnule Duffy, vă rog să poftiți, da, pe ușa aceea.
Duffy s-a uitat la biroul secretarei. Avea dimensiunile unui dulap de ținut
măturile și era plin cu dosare păstrate în cutii și fișete metalice. Erau doar
două uși – cea pe care intrase și încă una, față în față cu ea. Or fi fost și clienți
care-și închipuiau că patronul își avea biroul pe undeva pe scări sau cine știe
unde. După ce a apăsat pe clanță, a mai aruncat o privire spre biroul
secretarei.
— Asta e recepția?
Ea a surâs și a dat din cap.
— Voiam să mă conving.
34
 McKechnie s-a ridicat și a dat mâna cu Duffy. A rămas oarecum surprins
văzând cât de scund era specialistul în probleme de securitate, deși părea
destul de puternic. Pe de altă parte, arăta ca un homo, după câte i s-a părut
lui. S-a întrebat care o fi rostul acelui cercel în ureche. Era doar o modă sau
avea vreo conotație sexuală? McKechnie nu mai avea habar. Pe vremuri, știai
precis cum stau treburile: se respectau codurile prestabilite, știai din capul
locului cine da și cine nu, cine era și cine nu. Chiar și în urmă cu câțiva ani,
tot nu te puteai înșela prea tare; acum însă, singura modalitate prin care
aflai cine ce era și cine ce făcea era când îi cereai secretarei să-ți șteargă
ochelarii, iar ea își dădea jos chiloții.
Duffy s-a abținut să-l catalogheze pe McKechnie. Deocamdată era un
client oarecare – un bărbat cu fața puțin apoplectică, de vârstă medie, care
putea fi cinstit ori nu, putea dori niște recomandări sau nu, își pierdea sau
nu timpul care, în acel moment, nu valora mare brânză. A ascultat răbdător
cât timp McKechnie i-a spus prima parte a poveștii, cea cu pătrunderea în
casă; McKechnie s-a simțit ușurat văzând că Duffy nu a chicotit când a auzit
partea cu pisica. În realitate, Duffy a socotit că era destul de amuzant –
văzuse atâtea chestii urâte întâmplându-se oamenilor, încât uitase cu totul
de animale – dar s-a abținut să râdă, întrucât avea nevoie de clienți, buni sau
răi. Apoi McKechnie i-a povestit de Sullivan de la West Central și de cele trei
sute cincizeci de lire. A așteptat comentariile detectivului, care n-au
întârziat:
— Și de ce m-ai ales pe mine?
— Am întrebat pe unul și pe altul.
Bine măcar că n-a spus că alesese numele lui Duffy la întâmplare.
— Și ce-ai vrea să fac eu?
— Încă nu știu. Mai întâi vreau să-ți aud părerea.
— Păi, aș zice că ai două probleme, poate separate, poate legate. Întâi,
ceea ce s-a întâmplat la domiciliu, apoi telefoanele. Trebuie să recunosc că
eu nu m-aș fi gândit la o asemenea metodă de șantaj. Foarte inteligent lucrat.
— Ce vrei să spui?
— Păi, în mod normal, în cazul unei extorcări, ți se trimite pe cap vreo
matahală care-ți zice suma și data de plată, apoi te anunță ce pățești dacă nu
te conformezi – îți incendiază casa, îți omoară câinele, îți răpesc copilul sau
cine știe ce altceva. Tu te gândești bine și, de obicei, faci ce ți s-a cerut. Apoi,
după o vreme, după ce-ai cotizat de câteva ori, nu mai plătești, iar ei
hotărăsc să-ți dea o lecție, doar că acum te aștepți la asta și aduci poliția sau
apelezi la altă soluție. De data asta însă au început cu chestia dură, când
nimeni nu s-ar fi așteptat, apoi lasă omul să fiarbă în suc propriu, și abia
după aceea apar și ei cu cererile. E alt sistem, deloc previzibil, și introduce
35
elemente noi de demență. Clientul – tu, în cazul de față – gândește: Doamne,
dacă mi-au tăiat nevasta înainte de a-mi fi cerut ceva, ce dracu’ vor face când
o să întreprind ceva ce nu le convine; de exemplu, când o să refuz să plătesc.
Prin urmare, prima violență îi face să te țină bine la respect, înțelegi?
— Da. Și cine crezi că e acest Salvatore?
— Habar n-am. L-am cunoscut puțin pe Salvatore bătrânul. Îl vedeai prin
restaurantele italienești, străduindu-se să treacă drept mafiot. Parcă-l văd:
intra, se așeza, își mânca prânzul în tăcere, își bea vinul, se ridica și ieșea.
Foarte demn, ușor sinistru, îmbrăcat numai în negru, cu mustața lui căruntă.
Toți cei din restaurant își închipuiau că e mare grangur. Ei, era și el, acolo,
un grangur mijlociu; vindea țigări de contrabandă și avea câteva fetițe, cred.
Da, avea totuși câteva restaurante la cheremul lui; cât despre celelalte, avea
un cont acolo și i se trimitea nota de plată acasă, la sfârșitul lunii. Și plătea
întotdeauna. Era un bătrânel bășinos, dar simpatic, asta-i sigur; mare figură,
serios. S-ar părea că tipul de acum l-a cunoscut, sau poate c-a moștenit o
parte din felia lui; sau poate că i-a plăcut stilul omului. Din ce mi-ai povestit,
se pare că are și un oarece simț al umorului.
— Mda, e un soi de umor pe care îl apreciază el, nu eu. Și ce părere ai de a
doua parte?
— Greu de zis. Ar putea fi încadrată oriunde pe o scară care începe cu
incompetența crasă și se încheie cu corupția clară. Nu-i văd pe polițiști în
stare să rateze trei plăți la rând. Decât dacă standardele au scăzut mult de
când lucram eu acolo. Dar semnificația acestui gest e alta. Tipul de la West
Central s-ar putea să-ți dea de înțeles că n-are chef să se bage în afacerea
asta: n-are timp, n-are oameni, nu-i pasă de problemele tale.
— Nu-mi închipuiam că poliția poate proceda așa.
— Teoretic, nu poate. Sunt obligați să cerceteze. Practic însă, se ocupă
mai mult de cazuri mari, iar în cele mărunte se vâră doar dacă e rost de vreo
arestare.
— Păi, ce, ăsta e un caz mărunt? Când soția mea are treisprezece copci,
iar eu plătesc o sută de lire la două săptămâni?
— Cum să zic, domnule McKechnie, sunt cazuri și cazuri. Și mai există și o
serie de alte explicații.
— De pildă?
— Că tipul de la West Central ține seama de ce se petrece, dar consideră
că e prematur să intervină. Așteaptă să se umfle buba și să plesnească
precum un furuncul plin de puroi. Abia atunci apare și el pentru a face
curățenie. Unii numesc asta „mod romantic” de abordare a muncii de poliție.
Alții îl numesc „mod trândav”. Și ar mai fi, desigur…
Duffy a făcut o pauză.
36
 — Da?
— Ar mai fi o explicație. Tipul…
— Sullivan?
— Da. Sullivan poate crede că e o problemă personală; ceva de genul o
mică ceartă pentru cine știe ce felie. Ce zici, n-ar putea fi vorba de asta,
domnule McKechnie?
— Ce vrei să insinuezi?
— Uite, nu știu nimic despre tine. Din câte văd, ești un comerciant perfect
normal, care importă pălării caraghioase și multe altele. Dar, bineînțeles,
dacă ai avea trecut, lucrurile s-ar schimba…
— Trecut?
— Sper că nu ai cazier, domnule McKechnie.
— Așa sper și eu. Nu, sigur că n-am.
— Bun. Ei, atunci rămâne ultima posibilitate, care n-ar fi cea mai ușoară
pentru noi. Aceea că Sullivan e direct amestecat cu cel care se dă drept
Salvatore.
— Și ce-ai putea face dacă așa stau lucrurile?
— Te-aș sfătui să vinzi și să lichidezi tot ce ai și s-o ștergi frumușel din
zonă, domnule McKechnie. Un răufăcător care-și extinde teritoriul și un
polițist somnolent reprezintă o combinație tare neplăcută care trebuie
evitată.
— Dar nu avem cum să știm asta, domnule Duffy, corect?
— Nu, din fericire, nu știm.
— Iar până una-alta?
— Până una-alta, o să fac niște investigații în numele tău. Nu cred că
vreau – și nici tu, fiindcă veni vorba – să ajung prea aproape de al doilea
domeniu la care m-am referit. Dacă avem de a face cu un polițist corupt,
singura regulă pe care o știu e să stai cumințel deoparte.
— Și ce-i cu primul domeniu?
— Mda, nu prea avem de ce să ne agățăm. Avem un bărbat scund și unul
înalt, unul din ei dotat cu un cuțit Stanley. Nicio amprentă. Unul din ei cam
țăcănit, judecând după purtare. Mai avem un grăsan cu ochelari și păr de
culoarea ghimbirului, undeva în Shaftesbury Avenue. Plus vocea de la
telefon. Ce fel de voce, domnule McKechnie?
— Baritonală. La început a avut un ușor accent italian, acum e mai mult
englezesc, dar cred că nu e englez. Uneori vorbește cu accent, alteori așază
cuvintele într-o ordine ciudată. Nu, nu-i chiar exact, dar a început să spună
chestii de genul „cum zici tu” sau „cum te-ai exprima tu”.

37
 — Asta nu ne luminează prea mult. Dacă îi face plăcere să se dea drept
Salvatore, probabil că vâră și puțin accent italienesc. Imediat ce pot, o să pun
un aparat de înregistrare la telefonul de aici.
— Și ce facem în continuare, domnule Duffy?
— Așteptăm să primești următorul ordin. Și atunci vedem despre ce e
vorba. Tot atunci decidem și ce se poate face. Între timp, eu o să-mi bag
nasul pe ici, pe colo, să văd dacă descopăr ceva. O să vin mâine să rezolv
chestia cu telefonul; dar după aceea, ar fi de preferat să nu ne mai vedem
aici, asta în cazul în care ești supravegheat. Ținem legătura prin telefon.
S-au tocmit apoi privind onorariul. Duffy a cerut treizeci pe zi și a
acceptat până la urmă douăzeci (cât de lungă era ziua), sau trei lire pe oră
pentru o parte din zi, plus bani de metrou și pentru orice lucruri ar cumpăra
cu chitanță. Apoi a cerut o pălărie comică și o mască.
— Nu cred că vreuna dintre măștile astea te-ar transforma într-un
maestru al deghizării, domnule Duffy.
— Doar ca să le țin în mână când plec, în cazul în care stă cineva cu ochii
pe tine. Mă vor face să par un potențial client, căruia i s-au dat niște mostre.
— Adevărat, domnule Duffy. Le scad din plată?
— Da, chiar te rog.
McKechnie a scris o factură. Zâmbind, Duffy i-a înapoiat-o. „Factură
achitată”, a zis el, și a plecat. A ieșit în Rupert Street cu o pălărie ascuțită de
clovn într-o mână și cu o mască de King Kong, cu păr din plastic, în cealaltă.
Doi tineri ciprioți își făceau de lucru în fața intrării la compania de
transporturi, iar un bărbat cu o paloare bolnăvicioasă pe chip trăgea
obloanele din plasă de la fereastra magazinului de publicații porno. Începuse
să se înnoreze.
McKechnie îl mințise pe Duffy în legătură cu micul necaz pe care îl
avusese cu oamenii legii. Pe de altă parte, Duffy îl mințise pe McKechnie
când se prefăcuse că nu a reținut numele lui Sullivan. Îl știa. Îl știa de când
lucrase la secție. Iar amintirea lui rămăsese printre toate celelalte gânduri
pe care le ținea sub lacăt în minte și care scăpau de acolo doar întâmplător
sau când Carol îi zicea ceva, cum se întâmplase în dimineața aceea.
Duffy nu-l știa doar pe Sullivan. Cunoștea secția West Central ca pe
propriile buzunare. Fusese detectiv acolo timp de trei ani, până i s-a
întâmplat un lucru care a pus capăt carierei lui. Lucrase un an la Evidență și
doi la Moravuri. Îi plăcuse la nebunie munca aceea; se distrase alături de
ceilalți băieți la galele de film cu polițiști de Crăciun; ajunsese să cunoască
cartierul și fetițele și chiar se împrietenise cu câteva dintre ele; știa cine
vinde țigări cu marijuana, cine se ocupă de cocaină și cine distribuie heroină;
simțise cât de stricte erau regulile locului și cu ce zid impenetrabil se
38
înconjurase comunitatea de acolo – sau când se supuneau ceremonios legii
și când nu dădeau nicio ceapă degerată pe ea – și învățase tot ce se putea
despre extorcare. Încă puțin și ar fi devenit unul dintre cei mai buni detectivi
de pe felia aceea. Și nu numai atât, ci și unul dintre cei mai fericiți: când la
secție a fost repartizată ca agent o irlandeză atrăgătoare, cu fața rotundă și
părul negru, a urmat buluceala obișnuită a colegilor lui care au încercat să-i
intre în grații. El a stat deoparte o vreme, așteptând să se mai limpezească
apele, apoi a intrat în vorbă cu ea. Fata i-a răspuns, după care au rămas
împreună. Lucrurile nici nu s-ar fi putut aranja mai bine.
Totul s-a dus naibii din două cauze: cinstea și sexul. Duffy, ca mai toți
polițiștii, aborda într-o manieră destul de flexibilă prevederile legii. Așa
trebuia să procedezi dacă voiai să supraviețuiești: nu ca polițai, ci în sinea ta.
Zeloșii care considerau adevărul implacabil terminau fie la spital, fie la casa
de nebuni. Țineai la adevăr cât se putea, mai tot timpul, dar trebuia să fii
pregătit să te lași dus de val, dacă era nevoie. Uneori, de exemplu, se
impunea să trântești câte o minciună, să măsluiești nițel declarațiile ca să te
asiguri că o minciună mai gogonată nu trecea drept adevăr, în asemenea
ocazii te simțeai puțin vinovat, dar știai că nu ai de ales.
Dar Duffy, ca majoritatea polițiștilor, știa unde să se oprească. Mai
cosmetiza procesele-verbale, mai măsluia puțin probele, făcea uitat câte un
amănunt, dar știa de ce: pregătea calea pentru aplicarea justiției. N-o făcea
pentru a fi promovat, n-o făcea ca să se răzbune din motive personale pe
vreun răufăcător și n-o făcea pentru că era pus pe luat șpagă de la șmecheri.
Așa mergea treaba în mod normal pentru el, la fel ca și pentru alți gabori.
Dar nu pentru toți. Unii erau corupți până în măduva oaselor, dar ei nu
aveau viață lungă acolo. Descurcăreții periculoși erau cei care umblau cu
jumătate de măsură. Sullivan, de pildă. Niciodată nu știai la ce să te aștepți
din partea inspectorului-șef. Nu se amesteca niciodată cu oricine, părea
mereu cam leneș, puțin plictisit; reușea să obțină un procent rezonabil de
arestări, dar părea mereu să nu dea tot ce știe. Asta și pentru că era cel mai
vechi din secție. Obișnuia să te ia cu: „Băiete, experiența îmi spune că…” sau
„Când o să ai vechimea mea în secția asta…” sau „Ascultă, flăcău, eu am
arestat-o pe Jasmine pe vremea când tu nici nu știai la ce-ți folosește chestia
aia dintre picioare…” Majoritatea polițiștilor mai tineri încercau să-l
considere un soi de unchi sfătos, dar niciunul nu reușea pe deplin.
Într-o vară, două fetițe nou sosite au început să lucreze într-un cuibușor
de pe Bateman Street, colț cu Frith Street. Una era o puștoaică de culoare,
cealaltă albă, și lucrau în tandem când ieșeau la agățat pe stradă. Pe trotuar
nu se întâmpla mare lucru – cel puțin nu în miezul zilei; dar astea două erau
noi pe felie și, fie că erau proaspete, fie că erau mânate de vreun pește pus
39
pe făcut bani repede, fetele făceau trotuarul. Una ținea de șase, iar cealaltă
făcea avansuri. Dacă tipul nu mergea imediat cu ea, fiindu-i greu să se
decidă, ea arăta cu degetul către tovarășa ei și spunea: „Poate-ți place
prietena mea.” Individul ieșit pentru o trebușoară se simțea măgulit că i se
oferea posibilitatea de a alege, și, socotind că ar fi fost nepoliticos să le
refuze și pe una, și pe cealaltă, se hotăra. Duffy le văzuse jucând sceneta asta
de nenumărate ori.
Cele două, în vârstă de vreo douăzeci de ani, în pereche, păreau destul de
unse cu toate alifiile și-și puteau purta singure de grijă. Dar și ele o puteau
păți ca toată lumea, și încă ușor. Într-o seară, pe Bateman Street, cineva a
împuns-o cu cuțitul pe fata de culoare, întâi în umăr, apoi, în timp ce cădea la
pământ, în bucă, foarte aproape de obiectul muncii. Fata a rămas lungită pe
rigolă și a sângerat mult; apoi a fost dusă la spital, unde au cusut-o. Ea i-a
spus lui Duffy că se tăiase când a deschis o conservă cu fasole boabe.
Înjunghierea în zona păsăricii e modul în care un pește îl avertizează pe
alt pește că i-a intrat pe felie. Nu te apuci să-l crestezi pe pește, care ar putea
riposta, ci îi tai una dintre fete. Duffy nu avea sentimente materne față de
curve, dar nu-i plăcea soiul acela de răsplată, și în respectiva ocazie a
devenit mai dur. A presat-o pe Polly, după cum își zicea fata de culoare, să-i
spună numele peștelui ei. Apoi s-a dus la acesta și l-a luat tare la întrebări. A
prins astfel un fir care l-a dus la un tip pe nume Savella, care încercase să o
avertizeze pe fată de câteva ori în săptămânile dinaintea atacului.
S-a apucat să-l preseze pe acel Savella, care era mai greu de convins,
fiindcă era mult mai deștept și, ca orice răufăcător trecut prin bulău, avea o
oarecare idee despre drepturi și legi. Duffy s-a dus de câteva ori să-l
chestioneze și s-a făcut de băcănie. Atunci a încercat să-și în serios rolul de
polițist entuziast. A întrebat pentru cine lucra Savella. Savella n-a vrut să-i
spună – „Io mi-s propriul meu stăpân”, o ținea el una și bună – dar Duffy a
continuat să facă cercetări. Așa a ajuns să afle un nume: Marele Eddy. Nimic
altceva, nici semnalmente, zero. Nu s-a lăsat. Ținea să rezolve cazul.
Până la urmă, Sullivan l-a chemat în biroul lui.
— Duffy, văd că n-ai ajuns nicăieri cu înjunghierea aceea.
Duffy a ținut să-l contrazică. Ajunsese la pește, la Savella, și aflase un
nume: Marele Eddy. Mai reușise să se vâre în sufletul câtorva și se putea ca
fetele să ciripească. S-a gândit să pună laba pe cineva care să-i ofere ceva cu
care să-i forțeze mâna lui Savella.
— Experiența îmi spune că acest caz nu va fi rezolvat, a zis Sullivan.
Duffy l-a contrazis. Și, oricum, rezolvase deja câteva cazuri pornind de la
mai puține informații decât atunci.

40
 — Repet, a zis Sullivan, fixându-l pe Duffy cu ochi mici ca de broască
râioasă, singura porțiune vie de pe fața umflată și impenetrabilă a
inspectorului, experiența îmi spune că acest caz va fi închis.
Duffy știa pe vremea aceea că ajunsese într-o situație în care trebuia să
procedeze ca atâția alții, să ridice din umeri și să-și zică: „E doar o târfă” – și,
în cazul respectiv, nici măcar prea agreabilă. Din neghiobie, a ținut-o pe-a
lui. A continuat ancheta. Prin asta nu încălca ordinele, deoarece Sullivan nu
clasase dosarul în mod oficial, nu-l preluase personal și nici nu-l
încredințase altcuiva. Doar că, prin mijloacele știute de el, Sullivan îi spusese
s-o lase baltă.
Tocmai obținuse o informație care l-ar fi dus mai aproape de Marele
Eddy, când i s-a tras covorul de sub picioare. N-a aflat cum s-a întâmplat cu
adevărat și cine a fost turnătorul, însă sigur era vorba de o informație de la
cineva din secție. Toți știau că trecea printr-o criză în relația cu Carol.
Traversau una din acele perioade care apar în viața oricărui cuplu după un
an, un an și ceva de conviețuire, când entuziasmul se duce. Când toată lumea
începuse să-i trateze ca pe un cuplu de nedespărțit și să le fluiere marșul
nupțial sau să facă semne ca și cum ar legăna un bebeluș, s-a născut în
mintea lui întrebarea dacă proceda bine. Oricine ar vrea să se retragă o
vreme și să-și ia un răgaz de gândire, pentru a fi sigur că a făcut alegerea
potrivită. Duffy încercase să-i explice asta lui Carol, care a presupus că el
încerca să scape de ea cât mai delicat cu putință. Ea nu voia să i se dea
papucii așa, ca oricui. A început să urle și să plângă, iar el i-a spus că trăsese
concluzii pripite și că purtarea ei din acele momente dovedea oricum că ea
presupusese lucruri pe care ei încă nu le discutaseră și că, desigur, o mai
iubea, dar ea trebuia să vadă relația din alt punct de vedere. Al lui, de pildă, a
precizat Duffy.
Până la urmă au convenit să stea despărțiți două luni, fără nicio obligație,
fără pat și fără alte condiții; apoi vor vedea care le sunt sentimentele.
După vreo trei săptămâni, Duffy a simțit că-l mănâncă între picioare. Se
înțeleseseră să nu-și impună nimic unul celuilalt timp de două luni: puteau
face tot ce le trecea prin cap. Duffy a analizat în minte situația și apoi a cedat.
Necazul lui Duffy era, așa cum corect bănuise McKechnie, că dovedea o
ambivalență. Nu avea nevoie de ceva care să-l transforme. Trecuse printr-o
fază clar homosexuală când avea optsprezece ani, apoi se potolise aproape
de tot când intrase în poliție, iar de atunci încoace își împărțise favorurile în
mod egal în ambele tabere. Colegii de serviciu vedeau că se cam uită după
femei, așa că nu l-au suspectat; cealaltă jumătate a preferințelor a păstrat-o
mai mult sau mai puțin pentru sine. S-a destăinuit lui Carol, care s-a
mulțumit să spună că mereu avusese impresia că avea un corp cam băiețesc
41
și l-a întrebat dacă voia ca ea să se îmbrace ocazional ca un bărbat. El a spus
că lucrurile nu stăteau chiar așa; dar i-a plăcut modul în care a reacționat ea
la situația aceea.
Când și-au luat vacanța de două luni și lui Duffy i s-a făcut de sex, s-a
gândit îndelung în ce direcție să o apuce. Dacă mergea la fete, Carol ar fi
putut să devină geloasă, în ciuda înțelegerii. Dacă găsea vreun băiat, se putea
ca ea să creadă că – stai, cum ar fi spus chiar ea – aluneca spre vechiul nărav;
dar poate că nu s-ar fi simțit amenințată când el i-ar fi spus. În ceea ce
privește plăcerea sexuală, lui îi era totuna; nu făcea nazuri dacă era vorba de
un orgasm.
Prima oară când s-a întâmplat, s-a dus la pescuit în Clubul Caramel și s-a
întors cu un ziarist în apartamentul pe care-l avea atunci în apropiere de
Westbourne Grove. Câteva seri după aceea s-a dus la Alligator și s-a ales cu
un student înfierbântat care abia coborâse din trenul de la Oxford. A treia
oară s-a întors la Caramel, a băut mai mult decât de obicei și aproape că a
fost ajutat să ajungă acasă de un puști de culoare cam de vârsta lui.
Zece minute mai târziu, ușa apartamentului i-a fost spartă de doi polițiști
bine furajați, iar puștiul de culoare a început să chelălăie: „M-a îmbătat, m-a
îmbătat”, iar cei doi polițiști l-a înșfăcat de umerii goi, l-au răsucit pe pat și
au spus, cu o ironie gravă: „Scuză-ne, domnule, ce vârstă are prietenul tău?”
Amețeala de la whisky s-a risipit pe dată din capul lui, de parcă cineva ar fi
răsucit un comutator și și-a dat seama că i s-a înscenat totul.
Puștiul îi fusese plasat; spusese că are nouăsprezece ani. Polițiștii i-au
luat datele personale și i-au spus s-o șteargă. L-au dus pe Duffy la secție și i-
au întocmit un raport. Când le-a spus ce profesiune avea, unul din ei s-a
întors cu spatele, iar celălalt i-a ars un pumn lui Duffy drept în rinichi.
— Polițist corupt și curangiu, a zis, după care s-a corectat, spunând:
Homosexual nenorocit, și l-a mai lovit o dată.
Duffy și-a dat seama că soarta îi fusese pecetluită. A fost suspendat și a
rămas acasă într-o atmosferă mormântală. Evident, a fost chemat la West
Central. Și cine trebuia să-i dea minunata veste dacă nu Sullivan?
— Dacă ești polițist de atâta vreme, ca mine, nimic nu te mai surprinde,
Duffy. Dar asta mă miră. Serios. Am pledat în favoarea ta, deși, personal,
instinctul mi-a dictat să te dau de tot în gât. Am discutat cu anchetatorul
care s-a ocupat de cazul tău și am obținut târgul cel mai avantajos; cu mult
mai bun decât meriți. Și n-am făcut-o pentru ochii tăi frumoși, ci de dragul
secției, țin să te asigur. Cei de la Westbourne Grove au fost de acord să nu te
trimită în instanță; vor spune că puștiul ar fi mai traumatizat din punct de
vedere psihologic dacă ar trebui să depună mărturie în tribunal, așa că vor
clasa cazul. Acum șterge-o și să revii peste cinci minute cu demisia în mână.
42
 O înscenare perfectă. Asta i-a distrus cariera și a ruinat și relația cu Carol.
Pe de altă parte, Duffy n-a apreciat câtuși de puțin purtarea părintească a lui
Sullivan, care a chemat-o pe Carol în biroul lui ca să-i explice ce se petrecuse.
Ea stătuse departe de Duffy vreme de două luni, străduindu-se să înțeleagă
situația. Când a venit să-l vadă, el s-a chinuit să-i explice, dar era vorba deja
de prea multe răni. Au încercat să facă sex, ca să vadă de ce mai sunt în stare,
dar el era prea încordat și terminat nervos, așa că n-a avut erecție. De
dormit, dormeau bine împreună, și când se trezeau se simțeau normal.
Treptat, s-au apropiat din nou, dar numai ca prieteni care se suspectează
ușor. Uneori, Carol rămânea peste noapte, dar nu-și făceau deloc avansuri în
pat. Duffy nu mai avea erecții când se afla cu ea în pat, nici măcar una în
somn, involuntar.
— Frate și soră? îi spusese ea odată, înainte de a adormi. Frate și soră, dar
cu un trecut dubios, care nu dispărea ușor. Frate și soră, cu o mulțime de
antecedente.
Duffy avea motive întemeiate să-l țină minte pe Sullivan.

43
 4.

Visul urât l-a făcut să se trezească. Avusese un coșmar, fiindcă pentru el,
viața lăuntrică era bântuită doar de sentințe de cinci ani și de eliberări
condiționate. În vis, fusese inspector-șef, în prezența căruia răufăcătorii se
făceau mici, ajungând cât urechelnițele; pocnise din degete, iar dosarele în
care cei mai isteți dintre polițiști își rupseseră dinții se rezolvaseră la simpla
atingere a mâinii lui. După o zi de triumf ca aceea, fusese condus cu mașina
de serviciu până la o casă mare, aflată într-o pădure de fagi, unde Carol și
copiii îl așteptau. Când a trecut de poartă, fiul cel mare, un șmecheraș cu
părul bălai, a slobozit din arc o săgeată spre automobil; ventuza de la
capătul săgeții s-a lipit de capacul unei roți, iar mașina și-a continuat drumul
precum carul Boadicei, retezând capetele zambilelor de-a lungul întregii
alei. Nu contează, gândise Duffy în vis, zambilele oricum cresc repede. Apoi a
ajuns în apropierea casei, unde Carol îl aștepta pe trepte. După ce au intrat,
ea l-a tras ușor de mânecă și i-a făcut semn să urce la etaj. Și-a dat jos rochia,
sub care nu purta nimic. Duffy și-a azvârlit pantalonii și haina de la costum
pe un scaun, s-a debarasat iute de ce mai avea pe el și, când s-a apropiat de
patul pe care ea trona deasupra cuverturii brodate, Carol a exclamat, parcă
luată prin surprindere de o enormă bucurie: „Duffy, ce tare ești, ce mare și
tare ești.”
— Aaaaauuu, a răcnit el, trezindu-se. Fusese unul dintre acele vise despre
care știi tot timpul că sunt doar vise. De obicei sunt urâte și te consolezi la
gândul că mintea ți-a jucat o festă. Dar când ai unul ca lumea, și-ți mai și dai
seama că e doar un vis, rămâi cu un gust amar, care ți se răspândește în
toată ființa și te trezești simțind că ai cenușă între dinți, dureri inexplicabile
și o senzație copleșitoare de pierdere. Te simți ca și cum America ți-a scăpat
printre degete.
Duffy a rămas pe spate, încă tremurând ușor. Din curiozitate, a ridicat
pătura să vadă dacă i se sculase. Pe dracu’! Chiar dacă visa că are o erecție cu
Carol, chiar dacă în vis i-o trăgea, se trezea și constata că atârna moale ca o
mămăligă. Degeaba.
Duffy nu era impotent. Nu stătea mult la ușa cuiva care avea sexul
potrivit. Era impotent doar cu Carol. La început, a crezut că asta era din
cauza șocului a ceea ce i se întâmplase. Apoi și-a dat seama că ar putea trece
peste asta, dar n-ar reuși să-și revină față de ea. Poate niciodată. Încercase
să stea în pat cu ea, dând ordine sculei să treacă la acțiune, strigând la ea și

44
blestemând-o, dar în gând. Încercase să închidă ochii și să-și imagineze că
era una dintre femeile cărora le-o trăsese, sau unul dintre bărbații pe care-i
avusese, sau că se uita la cele mai ațâțătoare poze porno pe care le văzuse.
Nici vorbă. Disperat, și-o frecase singur ca să obțină ceva, acolo, pentru ca
apoi să se dea la Carol; dar micuțul, neisprăvit până la capăt, se ofilea ca o
floare la asfințit. Fără speranță.
Iar amărăciunea, era reală. Dacă nu poți face amor cu singura persoană pe
care o dorești, atunci plăcerea pe care o simți trăgându-le-o altora este și
mai marcată de ironie. După o vreme, la insistențele ei, a plecat să se aia cu
alții sau altele. Spre durerea lui, nu avea probleme; spre și mai marea lui
durere, se trezea că-i plăcea atât de mult, încât îi venea s-o facă și a doua
oară. Ardea bărbați, femei, fără nicio deosebire, dar descoperise că, poate
chiar inconștient, își stabilise o regulă: niciodată a doua oară. Până și cea mai
dulce fată, cel mai excitant bărbat, nimeni nu rămânea: a doua zi trebuia să
plece. Indiferent cât de mult insistau ei sau ele să-l mai întâlnească, și
indiferent cât de drăguțe sau drăguți se dovediseră a fi, el nu spunea
niciodată „în regulă”. Niciodată. Era, probabil, un soi de fidelitate față de
Carol, chiar dacă acea fidelitate se născuse cu greu, din promiscuitatea cea
mai jalnică.
Pe Carol n-o întreba niciodată ce făcea. Nu-i punea întrebări, fiindcă nu l-
ar fi mulțumit niciun răspuns pe care i l-ar fi dat. Dacă ea i-ar fi spus că
mergea la pat cu oricine i-ar fi propus, el era convins că ar fi detestat acest
lucru; dacă s-ar fi culcat doar cu unul, neplăcerea lui ar fi fost și mai mare;
iar dacă i-ar fi zis că nu și-o trăgea cu nimeni, tot nu ar fi fost mulțumit, dar
încordarea ar fi devenit ceva mai suportabilă. Pe scurt, oricum ar fi privit
situația, Duffy se găsea într-o permanentă suferință.
Asta este o situație pe care doar munca o poate lecui. Duffy avea îndoieli
privind afacerile lui McKechnie. Dacă ar începe să facă investigații pe fosta
felie, suferința sufletească ar putea deveni insuportabilă; exista posibilitatea
să stârnească vechii demoni și să nu mai reușească să se împace cu situația.
Pe de altă parte, poate ar fi reușit să cadă la pace cu propriul lui trecut. Dar
dacă acesta încă persista și el doar făcea o încercare de a-l reduce la tăcere?
Cu toate acestea, avea o activitate, iar asta măcar îl scotea din apartament
în câteva dimineți. Era vorba de douăzeci de lire pe zi, plus costul
transportului cu metroul. Lui Duffy îi convenea. Barurile pe care le frecventa
păreau să fi ridicat pe neașteptate toate prețurile. Se spune că plăcerile sunt
gratis, dar asta e o minciună. Într-un fel sau altul, trebuia să plătești: ori prin
suferință, ori dând de băut ca să vezi ce partener îți alegi, să-l cântărești, să
joci toate ritualurile sociale esențiale dacă nu voiai să te simți ca o javră
oarecare.
45
 Duffy a scotocit într-un dulap după trusa de electrician și a pornit către
Rupert Street. Îl prevenise deja pe McKechnie că va veni cu un mic aparat de
înregistrare și câteva benzi. După ce a ajuns la birou, au trimis-o pe Belinda
să cumpere cafea de la un magazin din zonă și Duffy a fixat o ventuză pe
aparatul telefonic de pe biroul lui McKechnie. Cu o bucată de cablu, a făcut
legătura cu casetofonul portabil Sony, plasat în primul sertar de sus.
— Chestii demne de serviciul secret, nu? a făcut McKechnie, care intrase
deja în joc și părea emoționat.
— Asta-i treabă de copii, i-a spus Duffy. Plătește-mă cu treizeci pe zi și te
învăț să telefonezi pe gratis tocmai în Australia.
— Încă n-am ajuns atât de mare. Ce-ar fi să-i interceptezi pe cei de la
Barnsley?
— Asta e mai greu de făcut decât chestia cu Australia. Te-ar costa
patruzeci.
— Ești un tip tare, Duffy.
Duffy a sărit ca ars. McKechnie sigur auzise fraza aceea undeva și-și
imaginase că era potrivită pentru acea ocazie.
— Așa, chestia asta e foarte simplă. Când te sună Salvatore, apeși doar pe
butonul de înregistrare, fără nicio problemă. Și nu uita să vorbești firesc.
— Cu banda ce fac?
— Îmi telefonezi și-ți zic eu ce să faci cu ea. N-o să vin s-o iau personal.
Poate stabilim un loc în care s-o lași. Ori ai putea să mi-o trimiți prin poștă.
Ultima sugestie i se părea neroadă, chiar dacă, probabil, era cea mai sigură.
Duffy descoperea mereu că pentru banii pe care-i scoteau din buzunar
clienții se așteptau la tot soiul de minuni. Voiau să folosească aparate de
radio-recepție când se putea apela mai curând la un telefon public; voiau ca
geamurile mașinii să fie complet fumurii, deși asta o făcea să sară în ochi pe
orice drum ar fi apărut; voiau să-ți lase mesaje sau cine știe ce altceva în
spatele vasului cu apă de la closet și să poarte mustăți false sau să cumpere
teleobiective costisitoare pe care nu știau să le folosească. Singurul lucru pe
care nu-l voiau era să te vadă stând pe cur, punându-ți creierul la treabă
pentru a le rezolva problema și să le dai soluția în câteva cuvinte de bun-
simț. Și în niciun caz nu voiau să li se spună: „În situația ta, m-aș duce direct
la poliție.” Detestau asta. Clienții, se gândea mereu Duffy, erau niște tâmpiți.
Duffy a refuzat oferta de a mai lua o nouă mască de King Kong (nu-l
deranja să mai ia una, dar, pentru a ridica moralul clientului, a spus: „Nu, mă
deghizez mai bine dacă plec de aici fără mască în mână”), și a ieșit pe Rupert
Street. Bărbatul palid care ținea magazinul cu cărți și reviste porcoase
tocmai coborâse storurile și își făcea de lucru cu becurile ce iluminau firma.
Deocamdată, din cele întregi se putea înțelege TURĂ SEXY.
46
 Duffy a inspirat adânc, a pornit pe Shaftesbury Avenue, a traversat strada
și s-a trezit din nou pe felia unde lucrase vreme de trei ani. Mai venise prin
zonă de câteva ori, la câte un restaurant sau alt local, dar întotdeauna seara,
la adăpostul întunericului. Acum se simțea neprotejat, ușor de recunoscut. S-
a furișat iute într-un bar. Cât a stat la un cappuccino, a deschis și cutia cu
amintiri. Patru ani însemna o perioadă lungă: fetițele vin și pleacă, apar alți
șmecheri, gaborii se schimbă. Dacă asta era rău, pentru că nu putea trage pe
careva cunoscut de limbă, măcar era bine pentru că nu-l recunoștea nimeni.
În plus, se mai schimbase și el. Înainte, purta costume de la Burton sau
Hepworth, sau câte o jachetă sport când voia să renunțe la morga de domn.
Acum ajunsese la blugi și haine de piele cumpărate de la magazine de rând;
părul îi era mai lung în lateral și tuns perie în creștet, iar uneori purta
ochelari de soare cu lentile gălbui.
Dar, în primul rând, șmecheria era să pășească exact ca un client. Clienții
obișnuiau să meargă în două feluri: foarte repede, de parcă ar fi trebuit să
prindă un tren ce pleca peste două minute și abia așteptau să iasă de pe
strada aceea care, în limbajul locului, se numea Mila de Aur, sau foarte încet,
ca și cum ar fi avut ceva timp de pierdut până la ora întâlnirii cu cineva și
tocmai acela era motivul pentru care căscau gura prin zonă. Și, indiferent ce
metodă ar fi adoptat, pășeau întotdeauna cu capul în pământ; nu priveau
lumea în față și își închipuiau că, dacă țin ochii plecați, nimeni nu-i putea
vedea când privirea le aluneca în lateral, către vitrinele magazinelor cu
maculatură porno. Cei care pășeau într-un ritm normal, cu capetele ridicate
și se uitau în ochii celorlalți când treceau pe lângă ei, erau oamenii care
stăpâneau strada: proprietarii de magazine, fetițele, peștii, combinatorii,
infractorii și polițaii.
Ca polițai, Duffy simțise pulsul străzii. Știa cum funcționează poliția, cum
să se descurce, încotro duceau firele puterii. Deprindeai asta cu încetul, în
parte de la alți colegi, dar mai ales prin propria-ți experiență, ajungând să
cunoști zona nu doar din punct de vedere fizic, ci, într-un anume fel, și
sentimental. Percepeai pulsul străzii. Dar nu asta era esențial pentru a-ți
merita numele de polițist: doar nu te proțăpeai în mijlocul cartierului Soho,
amușinând aerul într-o postură mistică, precum Maigret, pentru ca apoi s-o
pornești țintă și să înșfaci de guler un infractor. Era vorba mai curând de
atmosfera generală: trebuia să știi unde te afli. Pentru Duffy asta fusese o
deprindere esențială ca să-și facă meseria cum trebuie.
Și-a terminat cafeaua și a ieșit să simtă din nou ritmul fostei lui zone. S-a
plimbat de-a lungul Old Compton Street, apoi pe Greek, pe Frith și Den, a
traversat mici piațete și alei, ajungând în D’Arblay, revenind pe Broadwick
(dincolo de West Central, dar pe partea cealaltă a străzii), până în Brewer,
47
unde această stradă aproape că se unește cu Berwick într-un nod puturos de
piețe stradale, agenții de escortă și cinematografe, dincolo de Barul de
Revistă Raymond’s și revenind vizavi, în Dean Street. A mâncat lasagna cu
salată verde la o cafenea de pe un colț de stradă și s-a gândit că-i mai
rămăseseră optsprezece lire de cheltuit pe ziua aceea (după unele ezitări,
McKechnie îi plătise șaptezeci și cinci de lire în avans).
Din câte își dădea seama la prima vedere, zona se mai schimbase în
ultimii patru ani. Existau mai multe magazine de carte decât înainte și mai
multe sex shop-uri cu castraveți din cauciuc lăfăindu-se în vitrine. Saloanele
de masaj păreau să fi rezistat. Cluburile de striptease păreau să fi intrat în
declin, cedând teren în fața cinematografelor porno. Cu câțiva ani în urmă în
Soho erau cinematografe normale, unde rulau și filme mai deocheate, oferite
de distribuitorii obișnuiți: Dentist danez la treabă, Vizita asistentei medicale,
Catch 69, Vulpițe dincolo de gard, filme de genul ăsta. Dacă voiai ceva cu
câteva grade mai fierbinte, singurul loc unde găseai ce-ți plăcea era Clubul
Compton Cinema din Old Compton Street; iar dacă nici acolo nu te declarai
satisfăcut, când ieșeai afară puteai, cu puțin noroc, să găsești un șmecher sau
doi pe trotuar care să-ți ofere un film porno adevărat. Acum însă apăruseră
o serie întreagă de cluburi de film, numite Triplu-X, X-Citant, Dublu Porn, Vis
Erotic sau Tabu, cu firme stridente la stradă, oferind filme XXX celor care
aveau peste optsprezece ani.
Căldura după-amiezei l-a făcut pe Duffy să se simtă nu tocmai ațâțat, ci
mai curând stârnit. Cu capul în pământ, a intrat într-un magazin de reviste și
cărți din colțul Greek Street. La tejghea, un tânăr cu aer mediteranean citea
știri despre cursele de cai și supraveghea raftul micuț cu filme porno. Pe
două laturi ale magazinului se aflau rafturile cu reviste, aranjate în funcție
de interesul clienților. Secțiunea cea mai cuprinzătoare era cea
heterosexuală; apoi urma cea homo și abia după aceea cea rezervată
accesoriilor din piele și sado-masochiștilor, după care sclavie și țâțe mari,
plus școlărițe; la capăt erau și rafturile cu literatură specializată. Tehnica de
vânzare folosită de magazin nu se schimbase: revistele britanice erau
deschise pentru ca amatorii să poată arunca o privire – asta doar ca să-i
stârnească puțin conținutul din Rustler, Rapier, Playbirds, Lovebirds și New
Directions sau QT – dar cele din import erau sigilate în pungi de plastic,
pentru a părea mult mai excitante și îndrăznețe. Duffy a zâmbit,
redescoperind jocul de autoamăgire fără leac în plasa căruia clienții
continuau să se lase prinși, plătind un preț umflat doar pentru o pungă de
polietilenă. A aruncat o privire spre raftul rezervat revistelor cu țâțe mari, ai
căror editori lăsaseră mereu impresia că se străduiau din greu să inventeze
titluri. Cupa D prospera, a remarcat el, la fel și 42-Plus; tot acolo trona și
48
Bazooms, făcând sânii să apară ca niște proiectile balistice; ba mai era și una
nouă, numită Lăptărese. Și-a adus aminte de una care fusese lansată în urmă
cu câțiva ani, numită Mătușile lui Charles, care îl gâdilase puțin pe vremea
aceea; se stinsese după câteva numere – clienții își închipuiseră, probabil, că
le oferea păsărici de babe. Poate că industria își mai pierduse din
inventivitate, s-a gândit el.
Alături de raionul Sclavie – câteva exemplare din Hogtie și unul sau două
din All Roed Up – se afla o ușă ce dădea spre câteva cabine. MINIFILME
PORNO ZECE PENNY, MONEDE LA TEJGHEA, scria pe un anunț. Asta era ceva
nou față de ce știa el. A schimbat niște bani la tejghea și a întrat într-o
cabină; prins cu un bold de ușă, a văzut un capac de cutie care îl anunța ce
film poate vedea acolo: „Amante lesbi – două fete singurele și abandonate
păcatului merg la călărie și descoperă multe chestii care se petrec
dedesubt!!!”
Duffy s-a așezat pe banchetă și s-a scotocit după mărunțiș. Ușa nu avea
încuietoare, iar clientul o ținea închisă cu piciorul în timp ce urmărea filmul
proiectat pe o placă albă, fixată pe dosul ușii. Duffy a dat un picior în ușă, dar
n-a reușit să vadă unde trebuia vârâtă moneda. A deschis-o din nou și a găsit
o cutie metalică aflată în apropierea mâinii drepte. Zece penny, și filmul a
început. O fată de culoare, masivă, stătea în cadă și se săpunea de zor,
concentrându-se asupra zonei pubiene și a sânilor. Filmul s-a oprit. Încă
zece penny și fata a luat dușul și și-a clătit țâțele, apoi păsărica, dându-și în
același timp ochii peste cap de plăcere. Imaginea era puțin neclară, dar
filmul promitea să devină mai interesant pe măsură ce se derula. Dar unde
era cealaltă cu calul ei? Alți zece penny și fata din cadă își săpunea iar
păsărica și țâțele. Duffy nu și-a dat seama dacă filmulețul avea scene
repetate, ca să nu uiți, sau dacă se terminase o dată cu cea de-a doua
monedă și pornise de la capăt. Oricum, nu mai reușea să se concentreze. În
lumina proiectorului a remarcat comentariile altor clienți, scrijelite pe
ecran: DE CACAT, scrisese unul cursiv, iar altul adăugase: ARMATA LUI ALLIE.
Când să iasă din cabină, a călcat pe ceva aflat pe podea și a lunecat ușor.
Cu mormanul de mărunțiș rămas în palmă, a încercat altă cabină. De data
asta a văzut două fete care se sărutau destul de lenevos. Încă zece penny și
ele au început să-și mângâie sânii una alteia, de parcă ar fi lustruit
argintăria. Duffy s-a întrebat dacă merita să mai ardă zece penny. Ei, oricum
sunt în contul lui McKechnie, s-a gândit el. Încă o monedă și fetele au început
să-și frece păsăricile una alteia, trăind intens chestia asta, fiindcă stăteau cu
gura căscată, pline de încântare și uimire. Imaginea era ceva mai bună în
cabina aceea și Duffy a constatat că scula lui părea să aprecieze spectacolul.
Încă zece penny și una din fete a încălecat-o pe cealaltă. Asta nu mai era
49
chiar așa de interesant. O nouă monedă și din camera de duș a sărit un tip
slăbănog și mustăcios, iar fetele au exclamat: „Vaaai!”, după care individul a
început să le pălmuiască peste fund. Asta nu mai era deloc amuzant; scula l-a
anunțat pe Duffy că îi fusese de ajuns.
Când a ieșit din magazin, i-a ieșit în cale o fată. Era dodoloață, curățică și
purta ochelari cu rame aurite și lentile rotunde. S-a așezat în fața lui și i-a
prins un ecuson de rever. A aruncat o privire la el și a citit: O zi fericită. Ea a
ciripit:
— Încercăm să-i ajutăm pe copiii săraci din întreaga lume. Sunt
încredințată că veți face o donație pentru organizația noastră.
Fata se purta politicos, vioi, dar ferm. Nu-i putea reproșa nimic. Dar Duffy
nu era în starea adecvată. „Mama voastră de sectanți”, s-a gândit el, „nici pe
sărmanii clienți roși de rușine nu-i lăsați pace.” Așa că a scos ecusonul să i-l
înapoieze, dar fata scotea deja un formular din geanta purtată pe umăr:
— Încercăm să-i ajutăm pe copiii săraci din întreaga lume. Sunt
încredințată că veți face o donație pentru organizația noastră.
Duffy n-a putut să țină-n el ceea ce doar gândise mai devreme.
— Mama voastră de sectanți, a zis el cu voce tare. A aruncat ecusonul pe
trotuar și i-a întors spatele ca să plece. Când să se îndepărteze, fata l-a lovit
peste cap cu formularul.
Și chestia asta era nouă, s-a gândit el. A trecut apoi prin dreptul câtorva
cluburi porno Triplu-X (promițându-și să le viziteze în altă zi) și a dat peste
altceva nou. PEEP SHOW, scria mare, FETE DANSÂND GOALE PENTRU TINE.
Când s-a apropiat de local, cu capul ușor aplecat în pământ, a aruncat o
privire în lateral: cincizeci de penny, a văzut el pe afiș, plus FETE DIFERITE. A
continuat să meargă, apoi a apelat la trucul clasic al clienților, băgând viteză
și sărind practic pe ușă înăuntru. A schimbat două lire la tejghea și a intrat
într-o cabină minusculă. Încuietoarea abia dacă reușea să țină ușa închisă.
La nivelul ochiului, pe peretele din față, se vedea o crăpătură de mărimea
fantei de la cutia de scrisori. Pe podea zăceau aruncate șervețele de hârtie
mototolite, unele încă umede. Un sistem de amplificare asurzitor difuza
muzică disco.
A vârât o monedă de cincizeci de penny într-o cutie și un obturator
metalic de la nivelul ochilor s-a ridicat, dând la iveală o ferestruică acoperită
cu geam. Și-a lipit nasul de sticlă și a văzut o fată dansând. Cabinele alcătuiau
un cerc aproape complet în jurul fetei, cu un spațiu prin care ea intra și ieșea
din scenă. Era goală, subțirică, având un semn destul de vizibil ce trăda o
operație de apendicită și sâni ce păreau siliconați. Se mângâia pe sâni și-și
freca păsărica, timp în care și dansa, dar stătea cu ochii pe șirul de
ferestruici, deplasându-se pentru a ajunge și a rămâne câteva secunde în
50
fața celei care tocmai se deschisese. Duffy a mai băgat o monedă, deși mai
tot timpul a urmărit celelalte ferestruici, încercând să distingă perechile de
ochi anonime din spatele lor.
Văzuse deja cam de patruzeci de penny, când muzica s-a oprit brusc și
fata a fugit de pe scenă. Imediat a apărut alta, dezbrăcându-și costumul de
trening în timp ce urca pe podium. Repede, repede, nu-i irita pe clienți. Era
de culoare și i se părea vag cunoscută. Subțirică, la fel ca și prima, cu un chip
rigid, nepăsător. Dansa mai bine decât predecesoarea și era mai atletică. Dar
era și mult mai directă. În timp ce dansa, s-a jucat cu țâțele și pubisul, la fel
ca și fata dinainte, însă se apleca în față, aruncându-și fundul în sus și își
desfăcea fesele ca să i se poată vedea simultan și păsărica, și gaura fundului.
Apoi, făcea un salt spre câte o cabină și-și ridica un picior, rezemându-l de
perete, timp în care își mângâia labiile cu degetele. După câteva secunde de
asemenea tratament, își relua dansul, apoi îl alegea pe unul dintre clienții
care aveau vizorul ridicat. Norocosul, dacă nu cumva îi expira timpul plătit
cu cei cincizeci de penny, se trezea cu fofoloanca fetei lipită de ferestruica
lui. Asta i s-a întâmplat și lui Duffy, dar după ce cheltuise aproape o liră și
treizeci. Nu era exact ceva care să-l dea pe spate (și nici să-i moară scula nu
se putea), dar era destul de ciudat: te simțeai ca la spălătoria auto, când
rămâi în mașină, iar cineva îți curăță parbrizul. Duffy nu a înțeles de ce
băgase și a patra monedă în cutie – la urma-urmelor, știa că a văzut cea mai
bună parte a spectacolului. În cazul altor bărbați, acțiunea ar fi pornit din
generozitatea de client satisfăcut, care fusese păcălit de atâtea ori încât
măcar o dată era dispus să-și exprime aprecierea. În cazul lui Duffy însă asta
pornea din curiozitatea de a vedea până la capăt. Simțea că o mai văzuse pe
fata aceea de culoare. Cu ultimii cincizeci de penny, nu s-a mai uitat la
păsărică sau la sâni, ci i-a urmărit fața. Avea o expresie familiară. Apoi a
privit mai atent și a văzut amănuntul care-i scăpase până atunci – o cicatrice
mică pe umărul drept. Era fata care fusese înjunghiată în urmă cu patru ani,
cea pe care o vizitase la spital și asupra căreia exercitase presiuni pentru a
obține informații.
A ieșit și a așteptat puțin în fața localului. Și-a dat seama că nu putea
rămâne prea mult. Din punctul de vedere al trecătorului de rând, puteai sta
cât pofteai la colț de stradă în Soho și nu era nicio problemă: treceai drept
pește. Numai că ceilalți pești și polițiștii aveau tendința să treacă pe lângă
tine, ca să te admire mai de aproape. După o vreme, Duffy a căutat din ochi o
cafenea și a descoperit-o la vreo patruzeci de metri depărtare. Nu avea
poziția cea mai fericită, dar putea vedea destul de bine de acolo. S-a așezat
cu o cafea în față – plictiseala instalată imediat i-a adus aminte de vremea
când stătea la fel să pândească – și a așteptat vreo jumătate de oră până
51
când negresa a ieșit din local și a pornit în direcția lui. Și-a lăsat cafeaua și a
ieșit în stradă. Fata se afla la vreo douăzeci de pași de cafenea, când, brusc, s-
a urcat într-un taxi și a dispărut.
Duffy s-a dus acasă, gândindu-se că erau anumite aspecte ale muncii sale
care îi plăceau. Trebuia să descopere cum funcționa noua structură de
putere a Milei de Aur: cine și ce magazine sau localuri ținea, cine cu ce se
ocupa, cine făcea regulile și aranjamentele. Ar fi putut s-o întrebe pe Carol,
desigur, dar nu voia s-o amestece, mai ales dacă firele duceau cumva spre
Sullivan. Putea încerca să găsească niște vechi cunoștințe; trebuia să vadă
dacă fata de culoare – cum naiba o chema? – era dispusă să-l ajute. Nu
pentru că se purtase prea drăguț cu ea; îi dusese niște flori la spitalul în care
fusese internată fiindcă se tăiase la fund desfăcând o cutie de conserve. Mai
avea o posibilitate – să-i facă o vizită lui Renée, asta dacă mai lucra. Renée
era o prostituată cu care se înțelesese bine, o fată isteață, pusă pe treabă,
serioasă și cu simțul umorului; făcea meserie de aproape douăzeci de ani și
probabil că se apropia de patruzeci de ani. Ea știa multe chestii care se
petreceau în zonă și se arăta dispusă să vândă mai tot ce cunoștea. Dacă
totuși McKechnie dorea factură, trebuia să fluiere a pagubă. Renée nu dădea
facturi cu TVA.
McKechnie l-a sunat în dimineața următoare.
— A ridicat suma, a spus el, în loc de bună dimineața.
Duffy nu s-a arătat surprins.
— La cât?
— O sută jumătate. Dar mi-a lăsat patru zile până la plată. Salvatore a zis
că are un acces de generozitate.
— Treabă de rutină, a zis Duffy. Ai înregistrat totul?
— Da.
— Atunci, uite ce faci. Întoarce banda și începe fața a doua. Telefonează-i
lui Sullivan și înregistrează și discuția asta. Ia-l mai tare acum, spune-i că ai
pierdut deja trei sute cincizeci de lire din cauza lui și plânge-te că suma a
crescut și că vrei să intervină. Mai zi-i că la predare vrei să fii sigur că are un
om care urmărește scena. Cere-i o descriere a acelui om al lui, precum și
numele și unde se va posta, ca să verifici dacă Sullivan acționează așa cum
promite, încearcă să nu te dai prea tare la el, dar joacă rolul cetățeanului
revoltat…
— Păi sunt revoltat, a zis McKechnie.
— Da, sigur, iartă-mă. Dar joacă rolul unuia care e la capătul răbdării și ar
putea face ceva ce nu i-ar plăcea lui Sullivan. Lasă-i impresia că te-ai putea
adresa superiorilor lui sau presei sau vezi tu cui. Sunt convins că va face și
pe dracu-n patru să te calmeze. Crezi că te descurci?
52
 McKechnie a spus că speră că da.
— După ce vorbești cu el, scoți caseta, o vâri într-un plic și i-o dai
secretarei. Îi spui (Duffy s-a gândit la o stratagemă ca-n filme, pentru ca
McKechnie să nu creadă că dă banii degeaba) să se ducă la snack-barul de la
capătul dinspre vest al Gării Paddington la ora 15. O să stau cu spatele spre
tejghea, și o să am un pachet mare, învelit în hârtie maro, pe scaunul de
alături. Ea trebuie să mă întrebe dacă scaunul e liber, iar după ce-i spun că
da, să strecoare plicul pe tejghea, între noi. Crezi că e în stare să facă chestia
asta?
— S-a dovedit capabilă la mai tot ce i-am dat să facă până acum.
— Bun. A, și încă ceva. O să mai am nevoie de bani să plătesc niște
informații. Trebuie să mă duc la o prostituată și, după cum probabil știi,
astea nu dau factură.
— Cât?
— Nu știu sigur. Probabil vreo cincizeci, sau cam așa ceva.
— Domnule Duffy, n-aș vrea să constat că mă golești de bani la fel ca acest
Salvatore. Mă înțelegi?
— În regulă. Deci poți să pui cincizeci de lire împreună cu caseta?
— Nu. Îi iei din avans. La o adică, ea nu are ce să spună. (Aici avea
dreptate.)
— Bine. Și reamintește-mi numele secretarei.
— Belinda.
La ora 15, Duffy era la Gara Paddington, cu spatele la tejghea. Brusc, s-a
simțit bătut pe umăr, iar o voce subțirică i-a ciripit:
— A, domnu’ Duffy.
S-a răsucit. Era secretara. S-a crispat.
— Domnul McKechnie m-a rugat să-ți dau asta. I-a întins un plic. Nu-mi
place să-mi bag nasul, dar cred că înăuntru e o casetă înregistrată, zise ea.
După aceea, s-a aplecat spre el și a șoptit: Vai, domnule Duffy, nu crezi că
devine excitant?
Dacă le-ar fi avut cu el, la ieșirea din local Duffy și-a fi pus și masca de
King Kong și pălăria de clovn, doar ca să fie de două ori mai sigur că nu-l
bagă nimeni în seamă.
Revenit acasă, a constatat că prima față a casetei nu conținea nimic
neașteptat. Duffy a rulat-o până la capăt, doar ascultând glasul lui Salvatore.
Accentul nu i se părea chiar așa de străin precum îl descrisese McKechnie,
însă avea tonul autentic al celui care trage toate sforile și face jocurile după
bunul său plac și se amuză pe chestia asta. Spre sfârșitul conversației,
McKechnie spusese:
— Mă storci cam tare, nu ți se pare?
53
 — Eu, te storc, domnule McKechnie? Te storc? Te asigur că ai simți-o dacă
te-aș stoarce pe bune. Nu, nu. Doar mă ajuți să-mi rezolv problemele de flux
de numerar, doar atât.
— De unde să scot o sută cincizeci de lire în patru zile?
De la celălalt capăt al firului s-a auzit un chicotit discret.
— A, sunt convins că acționarii vor accepta o reducere a dividendelor pe
anul ăsta.
— Vrei să spui că n-o să mă lași în pace? a întrebat McKechnie pe un ton
scâncit și fără de speranță.
— Nu, nu vreau să spun chiar asta, domnule McKechnie. Adevărat, nu văd
cum aș putea rezolva criza de numerar în viitorul apropiat. S-ar putea să te
rog să mai sporești puțin sumele.
— N-am de unde să scot banii pe care mi-i ceri.
— Domnule McKechnie, tot ce pot spune e că s-ar putea să fii silit să-ți
lichidezi o parte din active.
— La ce te referi?
— Păi, eu cred că n-ai nevoie de atât spațiu de depozitare. Două depozite
– mă gândeam că o politică mai inteligentă de păstrare a mărfurilor ar fi să
te descurci doar cu un depozit. Ce părere ai?
— Nu mă pot lipsi de unul dintre depozite. În vocea lui McKechnie se
simțea panica. Nu pot.
— Ia-o-n bot și-o să vezi, domnule McKechnie. Ia-o-n bot și vezi tu.
Pe a doua față a casetei, McKechnie dădea dovadă de ceva mai multă
vitalitate. Poate se molipsise de la Salvatore; sau poate își dăduse brusc
seama că Duffy va asculta discuția și voia să dea un spectacol mai puțin
jalnic. După ce a ascultat caseta integral, Duffy a derulat-o și s-a oprit
undeva, pe la mijloc.
— … ultima oară.
— Da, vom face tot ce se poate, McKechnie, altceva nu-ți pot promite.
— Nu m-a impresionat prea plăcut efortul făcut până acum, Sullivan. Cred
că ar fi cazul să faci ceva. Îți spun că de data asta vreau niște garanții.
— Cum ar fi?
— Vreau să știu sigur că unul dintre oamenii tăi supraveghează locul în
care las banii.
— Bine, ai asigurarea mea.
— Vreau mai mult decât atât, Sullivan. Vreau să știu cine o să se afle
acolo; vreau o descriere a omului tău, ca să pot verifica dacă e sau nu acolo;
vreau numele și gradul lui pentru ca la nevoie să pot lua legătura cu el.

54
 — Încerci să mă-nveți cum să-mi fac treaba, McKechnie? Nu accept ca
un… să vină pe felia mea și să-mi spună cum să conduc secția. Nu tolerez
ideea ca tu să te bagi peste băieții mei.
— Sper că nu te prefaci doar că ești cooperant, Sullivan.
— Ce vrei să spui?
— Exact ce auzi. (McKechnie începuse să joace tare.) Consider că ar fi în
interesul tuturor dacă poliția i-ar oferi puțin sprijin unui comerciant din
zonă.
— Hm. (Dacă Duffy ar fi fost în locul lui Sullivan, i-ar fi închis gura lui
McKechnie și i-ar fi spus să se ducă-n mă-sa. Sullivan s-a arătat ceva mai
precaut.) Mda, o să văd ce se poate face. N-o să-ți dau numele și gradul
polițistului, dar o să ți-l descriu pe unul dintre băieții care o să supravegheze
locul de predare a banilor. Mă suni când știi unde și când va fi asta.
Duffy a oprit banda. Apoi a derulat-o înapoi preț de câteva secunde și l-a
ascultat din nou pe Sullivan vorbind: „Nu accept ca un… să vină pe felia mea
și să-mi spună cum ar trebui să-mi conduc secția.” Banda avea o porțiune
neînregistrată, care ținea vreo două secunde și jumătate. L-a sunat pe
McKechnie.
— Pe bandă e o pauză.
— Poftim?
— E o pauză pe bandă. Ce a spus Sullivan?
— A, de aceea e vorba… Da, domnule Duffy, e o pauză, ai dreptate. Nu-i
nimic, nu era nimic important pentru cazul ăsta.
— Ce a spus și de ce ai șters porțiunea aceea?
— Aa… m-am gândit că dacă banda aceea ar fi vreodată… În fine, dacă ar
deveni probă într-o anchetă, înțelegi ce vreau să spun, domnule Duffy?
— În regulă.
— Atunci n-aș vrea ca oamenii care ar audia cazul să audă termenii în
care inspectorul-șef a îndrăznit să mă caracterizeze. S-ar putea să mă
consideri prea sensibil, dar așa am reacționat eu.
— Și cum ți-a spus?
— Vreau o garanție că n-o să repeți asta în fața nimănui. Ei bine, mi-a zis
că sunt un… futangiu de oi și bolnav de sifilis.
Duffy a zâmbit discret.
— Secretul tău va fi în siguranță, domnule McKechnie.
Asta s-a întâmplat marți. Livrarea s-a făcut vineri. La ora 11, McKechnie l-
a sunat pe Duffy acasă.
— La aceeași oră. La 13. Tot la pubelă. În Brewer Street. Pubelele de lângă
intrarea în service-ul auto, lângă magazinul de delicatese Gino’s. Pubela cea
mai depărtată de magazin. Sullivan a zis că va plasa un om la geamul
55
cafenelei de peste drum de Gino’s. Mi-a cerut să vin pe Brewer Street, pe
partea cealaltă, să mă prefac că nu am văzut Magazinul Gino’s, să verific dacă
omul lui e acolo, apoi să traversez drumul și să las plicul.
— Cum a spus că o să arate omul lui?
— A precizat că va purta o cravată stacojie, ca să-l văd ușor prin geam. N-
a vrut să-mi spună cum va arăta omul.
— Bine. Faci exact cum ți-au spus amândoi. Iau eu legătura cu tine mai
târziu.
Duffy voia să ajungă la locul cu pricina mai devreme, la timp ca să-l vadă
pe omul lui Sullivan sosind. Dar și acesta avea să sosească devreme, ca să se
asigure că va găsi o masă la fereastră într-o cafenea la ora 13, când e foarte
aglomerat. Duffy a luat un taxi. McKechnie trebuia să plătească și acel lux
necesar.
A ajuns pe Brewer Street la 11:30 și a parcurs-o dintr-un capăt în celălalt,
cu pas de client. A zărit imediat Magazinul Gino’s, apoi și cafeneaua de
vizavi. Din cafenea, pubelele se vedeau fără nicio problemă. Necazul era că
Duffy nu găsea niciun loc bun, de unde să vadă și locul de predare a banilor,
și cafeneaua. La vreo cincisprezece metri depărtare de cafenea era o bodegă:
de acolo vedea pubelele, dar nu și pe omul lui Sullivan. Mai era un magazin
de reviste și literatură porno de unde avea câmp liber spre cafenea, dar nu și
spre pubele; putea să cumpere vreo porcărie, ca să nu fie dat afară din
magazin, iar după aceea ar fi răsfoit câte ceva de pe rafturi. Nu, nu era o idee
bună: trebuia să vadă locul de livrare. Atunci de ce n-ar sta și el tot în
cafenea? Se putea să apară un moment neplăcut când el și omul lui Sullivan
se vor ridica în același timp să plece în urmărirea celui care va ridica banii,
dar avea să găsească soluția potrivită la momentul respectiv.
Duffy a ales cafeneaua. A intrat în jur de ora 12 și s-a așezat la o masă
lângă geam. A comandat un prânz de care n-avea nevoie câtuși de puțin și a
început să aștepte. La 12:15 au mai apărut câțiva mușterii, să mănânce. La
12:30 localul începuse să se cam umple. Mai erau doar două mese libere la
fereastră. La 12:45 s-a ocupat una dintre ele. Bine măcar că restul clienților
îi ofereau o acoperire, dar unde era omul lui Sullivan? Abia atunci a observat
că pe una dintre mese era un bilet roșu din plastic pe care scria Rezervat.
Asta suna deja a boierie. La 12:50 a intrat și bărbatul cu cravată stacojie.
Duffy s-a uitat scurt la el, apoi a lăsat capul în jos.
Shaw. Iisuse, numai la asta nu se gândise. Bătrânul Rick Shaw 2, după cum
fusese poreclit la secție. Nu anticipase o asemenea situație; crezuse că vor
trimite vreun puță-verde căruia să nu-i mai fi văzut culoarea ochilor până

2 Alăturate, cele două nume înseamnă ricșă. (n.tr.).

56
atunci. Chestia asta schimba datele problemei. Nu se vedea încercând să-l
urmărească pe comisionar și, în același timp, să nu fie observat de Shaw.
La 12:55, Duffy a părăsit cafeneaua tiptil, ținând capul întors spre stradă
în momentul când a trecut prin dreptul geamului la care stătea Shaw. S-a
îndreptat spre bodegă și, spre ușurarea lui, a văzut un grup de cheflii
adunați pe trotuar. A rămas pe lângă aceștia cu un pahar de bere amară în
mână, ca și cum ar fi făcut parte din grupul lor. La 12:59, McKechnie a trecut
pe lângă bodegă, pășind de parcă ar fi căutat ceva, chiombindu-se ca un
miop în vitrinele magazinelor. Se descurca bine, și-a spus Duffy. L-a văzut
ajungând în dreptul cafenelei, a trecut de ea cu câțiva pași, s-a oprit, s-a
întors, după care, brusc, s-a prefăcut că vede Magazinul Gino’s pe partea
cealaltă a străzii. La 13:01 a ajuns la pubelă și a lăsat plicul. După aceea, s-a
întors pe unde venise, a dat colțul intrând pe Great Wildmill Street și a
dispărut.
La 13:04, Shaw a ieșit din cafenea, a cotit brusc la dreapta, fără a arunca
nicio privire la pubelă și s-a îndepărtat în grabă. Asta nu făcea deloc parte
din plan, așa cum și-l imaginase Duffy. Shaw apăruse doar ca să-l
mulțumească pe McKechnie, iar Sullivan îl lăsa pe Salvatore să ia banii fără
probleme? Ori poate că Shaw făcea parte dintr-o echipă de filaj, iar Sullivan,
în înțelepciunea lui, îi spusese să se retragă în situația în care cineva ar fi
urmărit totul și l-ar fi văzut pe McKechnie holbându-se pe geamul cafenelei?
Asta însemna că Duffy nu va trebui să-și facă probleme că va porni împreună
cu Shaw în urmărirea celui ce avea să ia plicul.
La ora 13:15, un tânăr jegos în blugi a venit precipitat în lungul străzii. S-a
oprit lângă pubele, a scotocit în prima, apoi în cea din mijloc și, în sfârșit, s-a
aplecat deasupra celei de-a treia, unde se afla plicul, l-a luat și l-a îndesat
într-un buzunar. Duffy nu și-a dat seama și nici nu-i păsa dacă umblase prin
toate trei ca să treacă drept un boschetar autentic sau pentru că era chiaun
de cap și nu și-a amintit unde trebuia să caute.
Duffy a bănuit că individul se va îndrepta spre est, de-a lungul Brewer
Street. Nu părea o sarcină grea, deoarece dacă mergea spre vest, putea
ajunge pe Regent Street și nu-l vedea pe puștiul acela în stare să-l lase cu
ochii-n soare pierzându-se în mulțimea clientelei de la Jaeger’s. În timp ce
soiosul parcurgea cei o sută de metri care-l despărțeau de el, Duffy a privit
atent în jur să depisteze orice codiță a poliției. Când înveți să filezi, trebuie
să te deprinzi și să descoperi o codiță, ca să scapi de ea. Puștiul ajunsese
aproape de Duffy, care nu constatase existența vreunui filor. L-a lăsat pe tip
să i-o ia înainte cu vreo treizeci-patruzeci de metri, după care a socotit că
nu-și putea permite o distanță mai mare între ei, mai ales în Soho. Trebuia
să riște totuși în caz că Sullivan avea vreun filor pe urmele puștiului.
57
 A micșorat curând distanța dintre ei; la capătul acela al Brewer Street
puteai scăpa din ochi pe cineva și în mai puțin de zece metri. Drace, o tăia
prin piața din Berwick Street. Trebuia să fi anticipat situația asta. A luat-o
prin dreptul barului cu program de revistă, iar apoi printre tarabe. Nu a
depistat pe nimeni altcineva care să-și croiască drum de-a lungul străzii. O
asemenea persoană care să țină pasul cu prima s-ar fi văzut de departe.
Tânărul s-a strecurat printre tarabe. Din fericire, nu se prea pricepea; ori nu
fusese bine instruit, ori socotea că nu e cazul să-și dea osteneala. După
câteva momente de de-a v-ați ascunselea, a cotit-o pe St. Anne’s Court,
ajungând pe Dean Street, a traversat Bateman și a intrat pe Frith. Duffy a dat
colțul Frith Street exact la țanc pentru a-l vedea pe puști dispărând pe
treptele intrării în clubul-cinematograf Double Blue.
Duffy s-a oprit. Era convins de două lucruri. Unu – Sullivan nu pusese pe
nimeni să-l fileze pe puști: Shaw se topise pur și simplu, iar asta fusese toată
supravegherea. Și doi – dacă și el ar fi dat buzna în cinematograf imediat
după puști, putea la fel de bine să-și pună și o insignă de polițai și să fluiere
coloana sonoră din High Noon3. A rămas prin preajmă o vreme, a așteptat
până ce în club au intrat câțiva clienți, s-a rugat să apară curând un cinefil,
iar când s-a întâmplat asta, l-a urmat repede pe trepte în sus.

3 Film western, considerat o capodoperă a genului, cu Gary Cooper, în regia lui Stanley Kramer, o
alegorie la adresa războiului rece și a politicii SUA în timpul războiului din Coreea. (n.tr.).
58
 5.

Clientul în costum cenușiu pe care îl urmase pe scările de la Double Blue

s-a uitat speriat la el, de parcă Duffy ar fi fost vreun detectiv particular
angajat de soția lui. Ajuns la cabina din placaj unde se vindeau biletele, omul
și-a cumpărat un abonament de zece lire și a plătit cinci pentru acces. A
dispărut înaintea lui Duffy.
— Membru? l-a întrebat casierul, care arăta ca un hippy, dar mai prăfuit.
— Nu. Da’ vreau la tarif normal, nu la cel pe care îl practicați pentru
căcații ăștia în costume. Duffy știa că nu exista un tarif „normal”; acesta
depindea de client, iar deseori, salariul zilnic al casierului depindea de
încasările realizate. Cel din cutia de placaj trebuia să afle cât erau dispuși
clienții să plătească.
— Bun. Cinci pentru înscriere, trei cincizeci, intrarea.
Duffy l-a măsurat curios:
— Sigur nu-i doi jumate?
— Nuuu. Nici n-a fost vreodată, șefu’. Iar dacă mai las la bilet, adio slujbă.
Duffy a dat aprobator din cap. Ce dracu’, doar erau banii lui McKechnie.
— Numele? Casierul scosese o legitimație de membru necompletată, de
un alb-murdar, pe care trecuse un număr și data.
— Daniel Dough.
Individul l-a scris cu majuscule, constatând că era o mare diferență față
de nesfârșita serie de J. Smith și H. Wilsoni cu care se obișnuise. Duffy a luat
legitimația și a intrat în cinema.
În sala care semăna mai mult a coridor se aflau vreo douăzeci și cinci de
persoane, iar la capătul său era un ecran de trei metri și jumătate pe doi. Cât
a așteptat să-și obișnuiască ochii cu întunericul, a urmărit filmul. Era o
versiune mai lungă a mini-filmelor pe care le văzuse deja, dar mult mai
explicită. Iar sunetul făcea toți banii. Era cu două fete, care, după toate
probabilitățile, stăteau întinse pe o plajă, își scoseseră bikinii și se dădeau
una pe alta cu o loțiune de protecție contra soarelui; procedura scotea un
plescăit asemănător cu acela făcut de valurile care se izbesc de un dig. Apoi
una dintre ele a scos de undeva un vibrator și l-a pornit. Suna de parcă s-ar fi
apucat cineva să dea cu aspiratorul pe plajă. L-a lipit de țâțele celeilalte fete,
care a zâmbit. Apoi i l-a vârât între picioare, pe care fata și le-a desfăcut
imediat de parcă ar fi fost la un examen ginecologic, și-a aruncat capul pe
spate și a început să gâfâie. Ca să acopere zgomotul vibratorului, trebuia să

59
gâfâie sănătos. Sunetul sugera un ciobănesc înhămat la aspirator, iar bietul
de el obosise, târându-l. Scula l-a informat pe Duffy că filmul nu era din cale-
afară de bun.
S-a uitat prin sala populată de clienți, căutându-și omul. A trecut cu
privirea peste jumătate dintre ei, apoi și-a schimbat locul. În astfel de
cinematografe, deplasarea de colo-colo nu e apreciată. Asta tulbură strânsa
legătură dintre privitorul de pe scaun și imaginea de pe ecran, îi face pe
clienți să se agite și să se simtă vinovați din cauza erecției. Direcțiunile unor
cinematografe similare trimit câte o matahală care patrulează prin sală, ca
să se asigure că privitorii nu ejaculează pe unde apucă pe scaune; alții
consideră că prezența huidumei e contraproductivă pentru afacere,
deoarece deranjează clienții, așa că montează scaune din plastic și plătesc
ceva suplimentar femeii de serviciu.
Duffy n-a reușit să-l vadă nici în al doilea grup de spectatori. S-a uitat în
jur, atent să nu surprindă privirea vreunui spectator, de teamă să nu-l
înfurie. La capătul sălii, lângă ecran, era o toaletă (patronii cluburilor sunt
foarte atenți să respecte reglementările privitoare la igienă și calitatea de
membru). Zidurile exterioare ale cinematografului erau solide. Casa de
bilete din față era singura adăugire din placaj la fațada clădirii.
Duffy s-a ridicat din nou și s-a îndreptat spre toaletă. Pe lângă aceasta
continua un coridor, lung de vreo cinci metri. A mers până la capăt și a văzut
o scară ce cotea spre stânga. La baza scării, în dreapta, era ieșirea de
urgență. Cele două zăvoare orizontale, câte unul pentru fiecare ușă, fuseseră
prinse cu un lanț; lacătul care le ținea legate părea ruginit. Duffy a urcat
încet treptele, încercând să nu facă zgomot. Când a ajuns la jumătatea scării,
a auzit deasupra o ușă deschizându-se și sunet de pași. Instantaneu, a
început să urce tropăind și fluierând ușor. Când a ajuns sus, a văzut un
bărbat masiv, cu păr de culoarea ghimbirului, cu ochelari, care tocmai
închidea ușa din dreapta.
— Unde-i buda, amice? a întrebat Duffy fără să trădeze surpriza.
— Ai trecut pe lângă ea, i-a răspuns omul. Ești primul care nu găsește
buda, a adăugat el amuzat, cre’ că ți s-a înfundat nasu’.
Duffy și-a scos batista și și-a suflat cu putere nasul, apoi a tras pe nări și a
făcut o mutră de parcă l-ar fi doborât mirosul.
— Acum cred c-o s-o găsesc, amice, a zis el și a început să coboare. Pe
palier erau trei încăperi; din cea din dreapta se auzeau voci. S-a dus la
toaletă, a așteptat câteva secunde și apoi a tras apa; nu s-a întâmplat nimic;
a mai tras o dată și a zâmbit amuzat de subterfugiul irosit.
A mai stat în cinematograf o vreme, urmărind un film unde o fată cu țâțe
mari, care avea un sex shop, își invita clienții într-o cameră din spate pentru
60
o partidă de flagelare (Duffy s-a trezit întrebându-se cine se ocupa de
magazin în acel timp). Fata își ridica fustița, își dădea jos chiloțeii și se
apleca peste birou. Bărbații se prefăceau că o bat cu o cravașă de călărie, iar
ea scotea niște scâncete care, datorită sistemului de amplificare din sală, se
transformau în gâgâielile unei gâște care este eviscerată de vie.
Când a plecat, Duffy a schimbat câteva glumițe cu casierul cu aspect
hippy, care i-a mărturisit că filmele erau „de-a dreptul plicticoase” și că el
„trecuse de scenele alea”. Duffy i-a recomandat să mai încerce și altă dată, și
a adus vorba de scenele din sex shop.
— A, poate că nu te atrag țâțele, dar dacă așa stă treaba, ăsta-i filmul
potrivit pentru tine, eu așa zic.
— Nuu, toate mi se par plicticoase.
În acest timp, Duffy examinase discret încuietorile ușilor; și-a luat apoi la
revedere și a șters-o fără grabă.
Când a ajuns acasă, l-a sunat pe McKechnie.
— Ce ți-a spus Sullivan?
— A zis că nu înțelege ce s-a întâmplat. A pus doi din cei mai buni oameni
ai lui să facă treaba asta, iar tipul le-a scăpat din nou printre degete.
— Ți-a spus cum?
— Da, cică a fugit spre Regent Street și a sărit într-un taxi. Oamenii lui
Sullivan au așteptat pe trotuar o vreme, dar n-au găsit un taxi liber imediat.
— L-ai crezut?
— Nu. Trebuia?
— Nu. I-ai spus că nu-l crezi?
— Nu. Ce s-a întâmplat în realitate?
— Șmecherul cu cravată roșie din cafenea s-a ridicat când ai pus plicul în
pubelă și a plecat aproape imediat. S-a făcut nevăzut. Nu-s sigur dacă mai
era vreun polițai, dar dacă ar fi fost, n-ar fi reușit să urmărească niciun
infirm în cărucior. Până am terminat urmărirea, n-am văzut picior de gabor.
— Și unde a fost asta?
— O chestie care se numește Double Blue. Un club-cinematograf pe Frith
Street. Individul a dispărut înăuntru. Undeva la etaj. Nu l-am putut urmări.
— Și acum ce facem?
— Pentru moment, habar n-am. O să mai miros puțin zona. Apropo, filmul
m-a costat opt cincizeci.
— Chitanță ai?
— Am o legitimație de membru.
— Duffy, am spus chitanță.
— Îți povestesc filmele în amănunt, dacă nu mă crezi.
— Nu-i același lucru.
61
 — Adevărat, poate c-ar fi mai excitante povestite.
McKechnie a pufnit în râs.
Duffy nu știa cum să continue. S-a așezat să analizeze ce se întâmplase
până în acel moment. Unele lucruri erau clare, altele, supărător de ambigui.
Întâi, cineva o crestase pe soția lui McKechnie. Acum, cineva încerca să-l
stoarcă de bani, și nu se știa până când. Cineva cu simțul umorului se folosea
de numele unui combinator mort de mult. Apoi, era Sullivan – el ce punea la
cale? Alesese calea cea mai simplă, ratând livrările de bani, sau primea un
procent din ele? Ce făcea Shaw – adică bătrânul Rick? Făcea doar ce-i spunea
Sullivan, sau își lua și el partea? Ținea minte că Shaw era un polițist care nu
se lăsa prins să accepte prea mulți curcani de Crăciun. Cu toate acestea,
fiecare an petrecut pe Mila de Aur îți aducea în cale noi și noi ispite. Știa cum
se întâmplă asta: nu primeai băuturi pe gratis, chiar dacă toată lumea
accepta; nu te duceai cu prima fată ce-ți era pusă pe tavă; refuzai țigările și
cocaina; iar apoi ți se întâmpla ceva banal, cum ar fi, de exemplu, să ceri o
păsuire de câteva zile ca să plătești datoria la casa de pariuri. Brusc, zona te
înghițea. Nu era nevoie să te ia în vizor o bandă care se ocupa doar de
coruperea gaborilor (deși existau și asemenea grupuri); într-un fel sau altul,
locul te strica. Era un loc plin de tentații și presiuni, și fiecare are un punct
slab.
Duffy a simțit că trebuia să-și împrospăteze cunoștințele despre zonă. Ar
fi fost bine să poată discuta cu unul ca Shaw, dar acest lucru era exclus.
Poate cu Carol; ori poate că asta nu era cinstit; mda, putea să o întrebe câte
ceva, fără să-i dea de înțeles ce punea la cale. În afară de Carol, mai era
Renée: trebuia să meargă și să discute cu ea, fie și doar de dragul vremurilor
apuse. Asta, cu „de dragul vremurilor apuse”, era o expresie periculoasă –
dacă începea să gândească așa, va începe să devină sentimental în ceea ce-l
privea pe Sullivan, înainte de a-și da seama de situație. Apoi, mai era negresa
de la Peep Show. Cum o chema? Ceva cu B sau P… Belinda? Nu, asta e
secretara aia nătângă a lui McKechnie. Așa, Polly. Dar ea nu-i datora nimic.
De asemenea, mai erau câteva amănunte care îl mirau pe Duffy. Unul se
referea la faptul că McKechnie nu era speriat așa cum ar fi crezut Duffy; ba
chiar găsea anumite aspecte aproape incitante. Nu, poate că era doar un tip
flegmatic; păruse sincer îndurerat când îi povestise ce i s-a întâmplat soției.
Poate că McKechnie era mai bogat decât credea el și putea suporta să fie
extorcat; însă judecând după cotețul în care-și avea biroul, nu se putea
spune asta. Nici nu zumzăia de clienți. Cu toate acestea, poate că produsele
acelea se comandau și se expediau prin poștă. Dar atunci – și erau cam mulți
de „dar” în cazul acesta – ce era cu porțiunea ștearsă din convorbire?
Explicația lui McKechnie părea plauzibilă; dar era stilul lui Sullivan să-i
62
arunce unui cetățean cuvintele acelea? „Futangiu de oi și bolnav de sifilis.”
Ei, și asta se putea întâmpla; la o adică, era posibil. Și, în final, era incidentul
de la Gara Paddington care îl rodea pe Duffy: dacă secretara reușise să țină
minte cum să ajungă acolo, sosise la țanc la locul potrivit și îl recunoscuse,
putea fi atât de neroadă încât să uite restul instrucțiunilor pe care i le
dăduse el lui McKechnie? Dar dacă McKechnie modificase instrucțiunile, iar
ea procedase exact cum i se spusese? Gândul îl cam sâcâia, dar a decis să-l
alunge din minte. Probabil că McKechnie nu era un tip corect din toate
punctele de vedere, dar care dintre clienții lui fusese nepătat? Și era de
așteptat ca un tip care vindea măști de King Kong în Soho să se poarte ca un
călugăr? Ca să rămâi în afaceri, trebuia să respecți o singură regulă: să crezi
că omul cu care negociezi e cinstit până când ai dovezi clare ce susțin
contrariul.
A sunat-o pe Carol și a întrebat-o dacă vrea să vină la el în acea seară. Ea a
spus că nu putea, se ducea la un film: (Cu cine? Dar regulile spuneau că nu
trebuie să pui întrebări.) Putea veni a doua zi, totuși. Duffy a zis „Da, te rog”,
și a promis că-i va pregăti cea mai bună cremă de cașcaval pe care a mâncat-
o de la ultima lor întâlnire, când mâncaseră tot așa ceva.
S-a gândit că-l aștepta o nouă seară de singurătate în apartament. N-ar fi
fost rău să iasă și să-și găsească pe cineva. Viața în Soho te făcea s-o iei
razna, asta era limpede. Nu erau de vină filmele pe care le văzuse –
aspiratorul, câinele ciobănesc și gâsca – și nici amintirea geamului din fața
ochilor care fusese frecat cu labiile de fata de la Peep Show; ajungea să treci
prin zona aceea. Aerul de deasupra orașelor siderurgice e încărcat de
funingine care se precipită și ajunge în plămânii celor care-l respiră; în Soho,
aerul părea încărcat cu sex, care precipita și pe care-l inhalai, vrând-
nevrând.
Duffy s-a gândit îndelung dacă să meargă să agațe un bărbat sau o femeie.
Pentru el, era ca și cum ar fi ales între ouă cu șuncă și roșii cu șuncă.
Indiferent ce-ar fi ales, se simțea bine; era vorba doar de modul în care îți
bucurai papilele gustative în seara aceea. Cu femeile, era mai puțin probabilă
o vizită la doctor. Pe de altă parte, erau ceva mai costisitoare; nu erau
dornice să-și plătească băutura dacă aveau de gând să se culce cu tine; iar
unele dintre ele făceau greșeala sentimentală să-și închipuie că dacă Duffy
se purta frumos cu ele, ținea să le mai întâlnească. În situația asta trebuia să
se arate ferm, și să le spună nu, iar asta adăuga o notă de amărăciune la
micul dejun.
Pe de altă parte, în termeni practici, pe bărbați se putea bizui dacă voia să
facă sex cu ei. Cu femeile pierdeai mai multă vreme amețindu-le cu vorbe; și
chiar dacă se găsea într-un bar pentru persoane singure, unde se presupune
63
că fiecare a ieșit la agățat, exista totuși convenția că fetele au tot dreptul să-ți
facă vânt cu un „Nu” definitiv, chiar dacă toată seara ți-au dat de înțeles că
„Da”. Pe când, dacă mergeai la un club pentru homo, nu plecai niciodată
dezamăgit. Nu toți cei care intrau acolo voiau neapărat să facă și sex,
bineînțeles; mai auzeai și acolo „Păi, să vedem” sau „Încearcă mai târziu”;
dar, atâta vreme cât arătai curat și dichisit, aproape sigur plecai cu cineva.
Iar la micul dejun de a doua zi nu apăreau necazuri. Serios, unii dintre tipii
cu care venea Duffy acasă voiau să se ridice și să plece chiar înainte ca
cearșaful să se zvânte. Ei, chiar și asta îi convenea lui Duffy.
Se părea că avea să petreacă încă o seară la Alligator. Pe de altă parte,
dacă se întâlnea cu Carol a doua zi, în situația în care ar fi petrecut noaptea
cu o fată s-ar fi simțit jenat. Iar asta ar fi stricat și noaptea precedentă,
desigur; se simțea înclinat să facă tot soiul de comparații, care nu foloseau la
nimic. Nu, a decis Duffy astă seară trebuie să fie un tip. Și a pornit spre baie
ca să se aranjeze puțin.
Câteva ore mai târziu și-a încheiat seara la Alligator cu Jack, un american
blond și de treabă din vestul mijlociu, care făcea autostopul prin Europa cu
un Ghid homo al Europei – Spartacus și dovedea o dorință aproape
religioasă de a vizita cele mai importante cluburi și baruri enumerate în
ghid. Partea turistică a aventurii aproape că depășea latura homosexuală a
plimbării: la Alligator, Jack sorbea un Campari, având aerul unui vizitator
credincios și cocoșat de aparate foto care aprindea o lumânare la Catedrala
din Chartres. Aproape că trebuia să i se aducă aminte că vrea să facă sex. La
dejun, Jack și-a mărturisit dorința de a scrie propriul său Ghid homo cam în
genul Ghidului mâncărurilor preferate, bazându-se pe relatări ale
membrilor și trimițând ocazional inspectori pentru a verifica localurile care
îi putuseră scăpa analizei. Duffy s-a oferit să țină legătura cu el în cazul în
care ar fi avut nevoie de slujbă.
După plecarea lui Jack, Duffy a făcut ordine, a schimbat cearșafurile
pentru sosirea lui Carol (și pentru șederea ei peste noapte, ceea ce nu era
deloc același lucru) și s-a dus s-o caute pe Renée. Locul ei de muncă fusese
mai mereu un mic apartament de pe o alee ce dădea în Wardour Street; era
un apartament pe care-l împărțea cu altă fată, în parte din motive de
protecție, în parte pentru cazul în care vreun client voia o partidă de sex cu
două fete sau vreo scenă de exhibiționism. Avusese mereu același pește, pe
nume Ronnie, care era și proprietarul apartamentului. El îi oferea protecția
necesară și-și primea partea obișnuită. Renée era mult mai deșteaptă decât
Ronnie, deși, după ce sărise de treizeci de ani, îl convinsese să adopte un
sistem prin care, în fiecare an – pe măsură ce ea îmbătrânea și concurența
devenea tot mai aprigă, iar potențialul de câștig se reducea – să îi plătească
64
un procent din ce în ce mai mic din ceea ce scotea. Ea susținuse că asta îi va
crea un bun renume lui Ronnie printre celelalte prostituate, iar în felul acela
avea să atragă mai multe fete noi.
Ronnie acceptase planul, imaginându-și pesemne că Renée o să se lase de
meserie pe la treizeci și trei de ani. Însă Renée, ca o bună vivandieră,
insistase să trudească în continuare și, așa cum plănuise, schema funcționa
în avantajul ei. Ronnie se văicărise puțin, dar și-a respectat promisiunea
după ce Renée a amenințat că-l va bălăcări în fața tuturor, din Piața Soho
până la Piccadilly Circus. Asta l-a făcut să bată în retragere; apoi, ca să-i mai
îndulcească amărăciunea, Renée a ridicat chiria pe care o plăteau fetele cu
care împărțea apartamentul.
Când a intrat pe Wardour Street, Duffy și-a amintit alte vizite ale lui la
Renée. Îi dăduse bani de câteva ori, dar numai pentru informațiile primite.
Ea îi oferise de câteva ori câte o „cutie” de Crăciun, cum se exprima ea, dar el
socotise că era mai bine să refuze. Cu toate acestea, continuase să o viziteze,
fie și numai pentru a flecări cu ea; iar el respecta întotdeauna regula de a o
șterge la sosirea vreunui client.
Duffy a văzut cele două butoane iluminate în interior, purtând numele
RENÉE și SUZIE, a apăsat pe cel de sus și a urcat. Și-a amintit și etajul; ușa din
față, pe care scria SUZIE; cealaltă, la dreapta, pe care scria RENÉE. Se părea că
bârlogul avea două apartamente separate, dar care de fapt erau legate și
aveau un sistem de alarmă între ele. Băteai la ușă și fie ți se deschidea
imediat, fie auzeai că ți se strigă: „Cinci minute, iubitule”, ca un regizor care
îi anunță pe actori cât mai au până la intrarea în scenă.
Duffy a bătut în ușa din dreapta. S-a deschis, și în prag a apărut Renée, cu
un capot lung, părul strâns coc în creștetul capului și o parte căzându-i în
bucle lungi, alcătuind o coafură complicată. Arăta ceva mai matură, mai
plinuță. Duffy a avut timp să constate aceste amănunte cât ea l-a măsurat din
cap până în picioare, după cum obișnuiesc prostituatele, pentru a descoperi
dacă noul sosit e gabor sau vreunul de pe lista lor neagră; o privire lipsită de
expresie, ca aceea a unui director de magazin care verifică o carte de credit.
— Vino, scumpule, a zis ea și s-a retras ca să-i facă loc. Când a făcut pasul
înapoi, și-a lăsat capotul să se desfacă, așa că el a văzut portjartierul negru,
ciorapii și sutienul.
— Nimic porcos, l-a anunțat ea, înainte de a închide ușa. Nu fac nimic
murdar. N-o iau în poponeț și gurița mi-o țin pentru mine. Zece lire, dacă
vrei un clasic, opt pentru lucru manual, și încă două dacă vrei să-mi vezi
țâțele; și-ar mai fi și alte câteva lucrușoare pe care le-aș putea face pentru
tine, dar trebuie să le ceri mai întâi.
— Renée, a zis el. Sunt Duffy.
65
 — Scuze, dragule, în meseria mea nu e bine să ții minte fețe.
— Nu, Sunt Duffy, nu-s client…
Foarte iritată, Renée a ridicat privirea.
— Ce zici tu acolo, că nu ești client? Păi ce cauți aici dacă-i așa? L-a mai
măsurat o dată, apoi, brusc, l-a recunoscut.
— Duffy. A sigur, Duffy. Părea jenată. Păi, de ce nu m-ai oprit când am
început să-mi arăt marafeturile, ticălosule?
— N-am mai apucat. Niciodată nu lași clientul să intre pe o dungă, așa-i?
— Dintr-o parte mai intră, dar pe la spate, mută-ți gândul. Hai, Duffy, zi,
de ce-ai venit să mă vezi? Și-a strâns capotul în jurul corpului. Și te-am mai și
lăsat să vezi ce s-a ales de mine… Ar trebui să-mi plătești pentru asta, Duffy.
Ce cauți aici?
— Păi…
— A, Dumnezeule, mi-am adus aminte. Mi-am adus aminte de ce te-ai
oprit pe la mine. N-am știut că ești vândut, Duffy. Șpagă și băieței, asta a fost,
nu-i așa, Duffy, așa s-a zis. Nu am dreptul să judec pe nimeni, dar cu treaba
cu băiețeii nu-s de acord, țin să-ți spun chestia asta fără ocol.
— N-au fost băieței. Duffy se înfuriase. Deci, asta s-a zvonit. Cine-a spus
asta?
— A, știi cum se vorbește. Lumea. Cum să-ți mai aduci aminte cine ce-a
zis?
— Renée, a fost o înscenare. Am fost aranjat de cineva, ca să mă dea afară.
Puștiul a zis că are nouăsprezece ani când polițiștii mi-au spart ușa, dar
putea să aibă și douăzeci și cinci. Așa am crezut și eu, dar el le-a spus
polițailor că are nouăsprezece. Mi-au înscenat totul, Renée.
— Îmi pare rău să aflu asta, Duffy. Renée avea îndoieli în legătură cu
gaborii care erau dați afară; susțineau tot timpul că fuseseră lucrați. Cu toate
astea, Duffy i se păruse întotdeauna cinstit.
— De aia n-ai primit niciodată cutia de Crăciun de la Renée? Fin’că erai
șpăgar, Duffy?
— Am fost doar puțin, Renée. Îmi plac și peștele, și carnea. Pentru mine-i
totuna. Dar n-a fost vorba de băieței, niciodată nu m-am dat la băieței. Duffy
nu-și mai revenea din iritare. Cui trebuia să-i mulțumească pentru asta,
nenorocitului de Sullivan? Încă una dintre faptele lui părintești?
— Lasă, Duffy, liniștește-te.
— Și de la tine n-am primit cutia de Crăciun întrucât, cum să spun, în
primul rând, știam că ești prea deșteaptă ca să nu folosești asta mai târziu
împotriva mea. Știam că o să întreb ceva de cineva, sau avea să întrebe
vreun coleg, și atunci parcă văd că primeam un telefon de la Renée, care ar fi
spus: „Duffy, mai ții minte cutia de Crăciun? Ei, vreau să-mi faci un mic
66
serviciu pentru asta.” Știam că ești prea versată ca să nu te folosești de asta
mai curând sau mai târziu.
— Nu ești deloc prost, Duffy.
Duffy a dat din cap, aprobând-o; cu una ca Renée, trebuia să știi exact cum
stai.
— Ei, de ce-ai venit la mine, dacă nu vrei să adaugi ceva la fondul de
pensie al sărmanei Renée?
— Mda, aș putea face o donație. Am nevoie de niște informații, Renée.
— Doar nu te-ai reangajat!?
— Nu. Sunt, cum se spune, lucrez pe cont propriu în numele cuiva care
este extorcat de pe plan local.
— Păi, băieții în albastru nu pot rezolva asta?
— Cum să-ți zic, s-ar părea că ori sunt orbi, ori se uită toți în aceeași
direcție, dacă-ți poți închipui.
— Cred c-am mai auzit de chestii dintr-astea. Iar omul ăsta a apelat la
serviciile tale, Duffy?
— Exact.
— De ce tocmai la tine?
— I-am fost recomandat.
Acesta era alt aspect care îl nedumerea pe Duffy: cine îl recomandase lui
McKechnie? Cum spusese? A, parcă: „Am întrebat pe unul și pe altul”, nu?
Unde întrebase? s-a mirat Duffy. Doar nu avea cum să știe de ultimele lui
două contracte – indicații privind un sistem anti-efracție la o fabrică din
Hounslow și recomandări făcute unei toante cu bani care nu știa unde să-și
ascundă bijuteriile. Femeia era prea zgârcită ca să le asigure sau să cumpere
un seif, ori prea leneșă să și le țină la o bancă și să-și ia ce dorea atunci când
avea nevoie: voia ca Duffy să facă un tur al casei și să-i spună care ar fi
ultimul loc în care s-ar gândi hoții să caute. Citise nu știu ce povestire,
susținea ea, în care ceva fusese pitit într-un loc ce sărea în ochi, astfel că
nimeni nu reușise să descopere ascunzătoarea. Nu cumva aceea era cea mai
bună idee? Duffy i-a spus că locul cel mai potrivit pentru bijuterii era o
casetă de bijuterii și prin urmare, ce șanse erau ca hoții să caute exact acolo?
Femeia se cam înmuiase, de aceea Duffy a continuat, făcând terci teoria
privind păstrarea obiectelor de valoare în locuri care să sară în ochi: mulți
hoți sunt atât de tâmpiți, încât scotocesc numai în locurile cele mai bătătoare
la ochi. Și atunci, ce-ar fi să găsească un locșor care să nu fie nici prea
bătător la ochi și nici prea dificil, a întrebat ea. În cazul acesta, bijuteriile ar fi
găsite de orice spărgător cu un coeficient mediu de inteligență, a zis Duffy. În
cele din urmă, au convenit asupra locului în care erau cel mai greu de găsit.
Atunci s-a vădit că cel la care ea se gândise tot timpul era coșul de hârtii
67
confecționat dintr-un picior de elefant, adus de bunicul ei din India, și care
avea fundul dublu. Duffy a zis că era ideal, a completat o factură pentru
cincizeci de guinee, i-a trimis-o și a jurat în sinea lui că dacă proasta aceea
îngâmfată și cu bani nu i-o va onora, va avea grijă ca nevinovata informație
să ajungă la urechile cuiva de încredere. De exemplu, la ale unui colecționar
de coșuri de hârtii.
— Mila de Aur s-a schimbat de când n-am mai călcat eu pe-aici. Mă
gândeam că m-ai putea repune pe lina de plutire. Cu alte cuvinte, cine ce
învârte, ce nume noi au mai apărut, ce fel de presiuni se mai fac, chestii
dintr-astea.
— Ciudat că vii să mă-ntrebi așa ceva, Duffy, fiindcă tocmai despre asta
am vorbit cu Ronnie acum câteva zile. Știi că n-am obiceiul să mă văicăresc,
și nu-i vorba doar c-am ajuns o ștoarfă bătrână, scoasă din meserie de fufele
astea tinere și hămesite.
— Dar arăți tânără ca-ntotdeauna, a răspuns Duffy din reflex.
— Nu-mi veni cu căcaturi dintr-astea, Duffy, știu c-am ajuns la o vârstă
nasoală pentru o curvă. După ce faci niște ani, ai de ales: ori ești mulțumită
cu clienții casei – și, una peste alta, sunt, fiindcă am o listă întreagă,
majoritatea curăței și de treabă – deși, treptat, vezi cum încep să te
ocolească, adică, înțelegi tu, mai încearcă vreo gagică mai tânără, ori de
culoare, sau vreuna care mai face și altceva pe deasupra. Ori faci și tu… cum
dracu’ se spune, Duffy, când procedezi la fel ca marile companii…
— Te diversifici?
— Asta-i cuvântul. Trebuie să diversifici serviciile. Iar chestia asta, crede-
mă, e un efe… eufemism, dacă mă-nțelegi. Diversificare înseamnă să-i
primești pe toți cei care-ți sună la ușă, înseamnă să primești dintr-ăia care
vor să-ți facă rău. Adică să lași clienții să ți-o pună-n fund, iar chestia asta n-
o s-o fac niciodată. Înseamnă să-i lași să te bată cu biciul și alte alea. Unii din
ei… să știi, nimic nu mă mai surprinde, Duffy, da’ unii, cum văd că nu mai am
cinșpe ani, vor niște lucruri pe care nu le-aș spune nici lui Suzie, că i-aș
corupe mintea tânără. Eu una, dau vina pentru toată pornografia asta pe
guvernul laburist, că el a permis-o, ei sunt de vină.
Duffy a surâs, deși nu era convins că asta aștepta de la el Renée, care
deseori râdea chiar și atunci când vorbea serios. Un lucru era însă limpede:
ea nu voia să-și diversifice serviciile.
— Când am apucat pe calea asta, era o meserie cinstită; adică să faci
trotuarul. Sigur, mai apăreau și ciudați, dar treaba mergea frumos, fără
dușmănii. Te lansai pe piață, îți făceai clientela, ajungeai cunoscută pentru ce
știai să faci mai bine și scoteai un ban cinstit. Mai vedeai și chestii pe care nu
trebuia să le vezi, dar îți țineai pliscul. Țin minte că am avut un ministru al
68
cabinetului din Guvernul Harold Macmillan, care venea cu regularitate de
ceasornic; în fiecare vineri, după ședința de cabinet, după care se ducea să
prindă trenul spre circumscripția lui, unde locuia. Ei, de fapt era un ministru
tânăr, dar nu l-am turnat nimănui. Așa se făcea meseria pe vremea aia. Și
nici ție n-o să-ți spun cum îl cheamă, a adăugat Renée pe un ton belicos.
— Nici nu te-ntreb.
— Oricum, asta era acum douăzeci de ani. Pe vremea aceea îmi plăcea
munca asta. Făceam câte un concediu frumos, străzile erau mai sigure, toată
lumea venea pentru un normal, iar dacă voiau altceva, le era rușine și-și
cereau scuze dinainte. Dar eu le ziceam: „Hai iubitule, zi tot, n-ai cum s-o
șochezi pe Renée”, iar după aceea bolboroseau ceva despre cizme lungi, bice
sau uniforme școlare sau cine știe ce altceva, iar eu le ziceam: „Scuze,
scumpule, zău c-aș vrea să te ajut, da’ n-am echipamentul la mine, dar îți
spun eu la cine să te duci, la Annie”, iar ei se arătau grozav de recunoscători
și plecau, iar eu o sunam imediat pe Annie s-o anunț că i-am trimis pe unu’,
iar ea îmi trimitea vreun client sau câteva lire că i-am făcut trampa. Nu ne
săream la gât una alteia, fiindcă știam că sunt destui clienți să ne ajungă la
toate. Dar lucrurile s-au mai schimbat de atunci. Nici n-ai idee cât de mult au
scăzut veniturile fetițelor normale în ultimii douăzeci de ani, Duffy, habar n-
ai. În primul rând a fost mediul prea tolerant, când toate fetele care n-aveau
nimic de-a face cu meseria au început s-o pună pe bani. Asta nu ne-a priit
deloc, îți dai seama. După aia, a fost chestia asta cu emanciparea femeii, care
a însemnat practic același lucru. După aia, toate filmele au început să fie tot
mai porcoase, la fel și cărțile. Te duceai la teatru și vedeai gagicile dând din
buci pe scenă, iar toată lumea zicea că asta-i artă, așa că nu mai trebuia să se
ascundă când ieșeau pe stradă. Artă pe naiba, cârnați, dacă vrei părerea mea.
Renée se montase serios. Duffy s-a mulțumit să asculte.
— Și uite ce s-a întâmplat, unii dintre cei care voiau s-o facă normal cu
fetițele au prins mișcarea. Sigur, au rămas destui ca să nu murim de foame,
dar când tipii puteau să le cheme acasă sau să-și pună secretarele cu crăcii în
sus sau găseau toante gârlă prin cafenele sau bodegi pe de-a moaca, de ce să
mai cheltuiască banii cu noi? Cum spuneam, s-au întâmplat două lucruri.
Unu, că am început să băgăm de seamă că la noi veneau tot mai mulți ciudați
decât înainte – ologi, cocoșați și alte arătări, înțelegi? Nu că m-ar deranja
prea tare, unii sunt drăguți; numai că, dacă ar fi să aleg… Doi, clienții nu mai
voiau s-o facă normal la fel de mult ca înainte. Peste noapte, o mulțime voiau
să le-o luăm manual. La o adică, ar putea să-și rezolve și singuri problema,
nu? Nu mă deranjează, atâta vreme cât am un prosop să culeg ce scuipă, dar
mă dor încheieturile mâinii. Înțelegi tu, dacă-ți vin cinci sau șase din ăștia și
nici unu’ nu vrea să ți-o pună normal, te epuizează. Parcă ai ridica lăzi cu
69
mere toată ziua. Chiar mă gândeam să le ridic prețul la ăștia, nu te mint. Și n-
ar fi vorba doar de lăbăreala asta. Tot din senin, toți vor un scurt. Ei, asta n-o
fac, pe bune că nu, mi se pare de-a dreptul dezgustător. Dar m-am asigurat
mereu ca fata cu care stau face și treaba asta, și-atunci n-au decât să
traverseze la ea, dacă altceva nu vor. Și celelalte treburi, după cum spuneam,
sunt din cauza pornografiei pe care au îngăduit-o laburiștii. Și câte cluburi
de film și saloane de masaj… ai văzut câte sunt, Duffy?
Duffy a dat din cap.
— Astea ne-au dat o lovitură urâtă de tot. Toți clienții se duc și stau pe
întuneric să se uite cum și-o trag alții. Cum să m-ajute asta în meseria mea?
Cât despre saloanele alea, chiar mă mir cum de nu ne-au scos pe noi, fetele,
de pe piață. Cred că singurul lucru care-i mai face pe clienți să vină la noi e
că-și închipuie că dacă intră într-un salon dintr-ăsta, chiar o să le facă doar
un masaj vreo nemțoaică mare și grasă, care o să le frământe spinarea de
parcă ar bate șnițele, după care o să-i arunce sub un duș rece ca gheața, iar
asta pentru vreo cincisprezece lire sau cine știe cât.
Renée a început să râdă. Chiar îi plăcea ideea. Nu-și lua meseria prea în
serios, chiar dacă se plângea de ea. Pe Duffy l-a pufnit râsul.
— Așa, dar eu nu cred că asta ai venit să afli de la mine.
— Nu tocmai. Mă gândeam să-mi spui câte ceva despre cine și ce învârte
și alte chestii dintr-astea.
— Ei, și aici s-au schimbat multe, iar dacă vrei să știi, treaba s-a cam
împuțit. Și se întâmplă atât de repede, că nici nu poți ține pasul. A, la început
erau băieții aceia din Malta. Numai că îi cam luase presa la ochi pe maltezii
ăștia, cred că din cauza prejudecăților rasiale, înțelegi? Ăștia îți băgau cuțitu-
n coaste imediat ce socoteau că le tragi clapa, dar eu n-am avut niciodată
necazuri. Tot ei au cumpărat case pe care le-au transformat în apartamente
pentru fetițe. Club de striptease la subsol, magazin cu reviste și cărți
porcoase la parter, agenție de escortă la etajul unu și mai sus, curvele.
Semănau cu niște blaturi de tort, exact așa. Și peștele venea în fiecare vineri
seara și strângea câte zece lire de la fiecare etaj. Acum pare o nimica toată,
nu? Dar cred că și chiria era mai mică atunci, iar maltezii ăștia aveau bun-
simț în legătură cu investiția făcută și, dacă se alegeau cu patruzeci de casă,
erau mulțumiți. Da’ nu uita, trebuia să scoți banu’, chiar dacă n-aveai de
unde, altfel stăteai cuminte-n casă și te trezeai cu vreo lampă cu gaz că-ți
zboară prin geam. Nu se jucau băieții, mai ales când îi călcai pe bătături, dar
altfel erau corecți, tre’ să recunosc. După aia s-a făcut o curățenie generală și
mulți dintre maltezi s-au trezit la zdup sau puși pe goană; unii și-au făcut
bagajele și au fost condamnați în lipsă. Și atunci, cred eu, toată lumea s-a
gândit: „Aha, bravo, am scăpat de maltezi, acum o să ne putem plimba copiii
70
pe Old Compton Street cu înghețate în mâini. Ce tolomaci… trebuiau să știe
că maltezii erau cei mai de treabă. Doar pentru că i-au aruncat pe maltezi la
bulău nu însemna că fetițele pleacă și ele, nu? E la mintea cocoșului. Însemna
că trebuie să apară alții care să le ia felia. Și așa s-a și întâmplat, bineînțeles.
Știi la fel de bine ca și mine, Duffy. De atunci încoace, adio stabilitate. S-a dus
liniștea. Câțiva pești din partea locului s-au trezit mari, după care au apărut
unii din nord să-și arate mușchii; am avut și câțiva irlandezi, dar asta n-a
ținut mult; acum s-au vârât negrii și chiar și unii chinezoi au încercat să se
extindă puțin. Păi, e de înțeles, nu? Și după aceea, după plecarea maltezilor,
băieții drăgălași în albastru au început să se mânjească de nu se poate. Cu
maltezii, ciuguleau și ei puțin de ici, puțin de colo, iar dacă săreau calul,
dispăreau. După evacuarea maltezilor, să vezi ce puși pe jaf erau polițaii…
curvele își plăteau peștii, peștii le dădeau partea polițailor, plus că fetele
trebuiau să cotizeze și la băieți. Un balamuc întreg, fiecare cu mâna întinsă,
pe bune, și gaborii au întrecut măsura. După aceea, gaborii s-au mai rărit sau
mai degrabă și-au luat catrafusele și s-au pensionat înainte de termen,
fiindcă aveau bănuți puși deoparte, pe numele nevestelor. Scârbos, pe
cuvânt. Vacile alea grase ale lor să stea cu curul pe atâția bani.
— Cine i-a luat locul lui Salvatore? a întrebat-o Duffy, gândindu-se să
spună lucrurilor pe nume.
Pe fața lui Renée a apărut o expresie de nostalgie.
— Drăguțul de Emilio. L-am făcut, înțelegi? Doar o dată sau de două ori,
dar l-am avut. Avea un obicei ciudat. După ce termina, se îmbrăca, nu scotea
o vorbă, își punea pălăria, pleca spre ușă, saluta ridicându-și pălăria și ieșea.
Nicio vorbă, dar nici bani. A, prima oară când s-a întâmplat, i-am spus
dinainte prețul, și dacă am văzut că nu-i pune în farfurie, am crezut că mi-i
dă după aceea. Dar el, nu. A plecat. Apoi, la câteva zile, primeam banii prin
poștă. Mereu s-a întâmplat așa. Cred că-i plăcea să se creadă mare șef, care
capătă totul pe gratis. Da’ nu s-a întâmplat să nu plătească.
— Și când a murit?
— Cred c-a avut un nepot sau ceva, dar nu prea era tare și l-au pus pe
fugă. Chinezii au luat o parte, marijuana și încă ceva. Restaurantele și
chestiile au mers la Marele Eddy, de asta sunt destul de sigură. Fetele au
intrat sub aripa unui tip negru, îl cheamă O’Reilly.
— Cine se ocupă de marijuana și de rest?
— Chinezoii. Și Bătrânul Max, da’ puțin, și nu prea serios. Keith Turbatul.
Finlay.
— Și fetițele?
— Marele Eddy. O’Reilly. Keith Turbatul. Ar mai fi un grup, condus de Eric
Grasu’. Îl mai ții minte?
71
 — Cel care se lăuda cât de păros era „de la vârful nasului până în vârful
sculei”, nu-i așa?
— Da. Și Henderson. Pe moment, e tare de tot la fete.
— Dar magazinele cu reviste și cluburile?
— La fel ca la fete, în mare măsură. Keith Turbatul are rețeaua Peep
Show. Și cred c-a apărut și cineva nou, Johnny Unsurosu’, are și el câteva.
— Protecția?
— Păi, câte puțin fiecare. Depinde cine-i mai tare într-o branșă, nu?
— Cine-i mai tare în Rupert Street?
— La care capăt? Sud, nord sau în rest? Că asta contează.
— Sud.
— A, îmi pare rău. La nord știam sigur că e Marele Eddy, dar la sud e o
felie mai liniștită, de obicei. Poate O’Reilly. E negrul acela de care ți-am spus.
— Hm. Și gaborii?
Renée l-a privit tăios.
— Sigur nu mai ești cu ei?
— Pe sufletul meu.
— Nu ești cumva din ăia care fac curățenie la poliție? Adică polițist de
gabori?
— Aș vrea să fiu.
— Spune că nu.
— Nu.
— Bun. Acum, spune, cât îmi dai pentru ce-ți zic?
— Douăzeci și cinci?…
Renée a pufnit în râs.
— Ha-ha, Duffy, acum mi-aduc aminte. Niciodată nu te-ai priceput să te
tocmești, așa-i? Stai să mă gândesc. Îmi dai douășcinci. Asta-nseamnă că ai
cincizeci de cheltuit, de aceea o să-ți cer șapteșcinci și, după câteva clipe,
cădem la pace pentru șaizeci și-o să te întrebi dacă mai găsești vreo zece
prin buzunare.
Duffy a zâmbit strâmb.
— Bine, șaizeci, și probabil zece de la mine. Ce-i cu gaborii?
— Probleme mari cu ei. Pentru moment, sunt cam agitați. Chiar vorbeam
cu Ronnie mai zilele trecute. Nu mai știi ce să crezi. Câteodată nu se bagă
deloc, de-ajungi să crezi c-au dispărut. Și după aceea sar la gâtul tău și dacă li
se pare că ai o cusătură strâmbă la fustă. Parcă nici ei nu mai știu pe cine
slujesc.
— E vreunul mai mânjit acum?

72
 — Greu de zis. Ăștia mai tineri merg și ei la fetițe, dar asta nu-i o noutate.
În ce mă privește, e ca întotdeauna. Numai că acum, cum să-ți spun, parcă
polițaii put mai urât decât de obicei.
— Cineva anume? Stanton? Wetherby? Sullivan? Shaw?
— Stanton a plecat. Nu știai?
— Nu. Dar ceilalți?
— Nimic sigur. Poate sunt mai chițibușari la unele chestii. Sunt sigură că
se petrece ceva.
— Știi cumva cine stă cu mâna întinsă? Cine-i pus pe luat? Cine tulbură
stabilitatea de care spuneai?
— Știi ce pățesc fetele care ciripesc?
Duffy a dat din cap. Cât lucrase, trebuise să identifice câteva dintre ele –
pe o masă de morgă.
— Nu-s ciripitoare, înțelegi? Sunt doar o curvă care spune ce gândește,
toată lumea știe asta. Dar nu vând ponturi la gabori. N-am făcut-o niciodată.
(Asta nu era adevărat, dar trebuia să-și apere reputația.)
— Înțeleg, Renée, dar nu-s polițai. Nu mai lucrez acolo. N-am mai călcat
pe lângă West Central de patru ani. Sunt doar un amic vechi, care a venit în
vizită.
Renée l-a privit, a ridicat o sprânceană și a continuat.
— Păi, trebuie să fie Marele Eddy. Și asta nu pentru că a încercat să-l
stoarcă pe Ronnie mai zilele trecute. L-a sunat și l-a întrebat dacă știe ce s-ar
întâmpla cu revistele din magazinul lui Ronnie dacă cineva ar arunca ceva
aprins pe ușă. E în ascensiune, asta-i sigur. Nasol când cineva e fomist ca
Marele Eddy.
— Marele Eddy și mai cum?
— Martoff. Marele Eddy Martoff. Taică-său a fost unul din maltezii pe care
i-a strâns poliția. S-a însurat cu o gagică mișto, de taică-său vorbesc. Necazul
e că a murit la bulău. Eddy era adolescent pe vremea aceea. Cică-i foarte
școlit, din câte-am auzit.
— Și ce s-a ales de felia bătrânului?
— S-a împărțit. Când văduva a plecat, am crezut că s-a terminat cu
maltezii. Apoi, după vreo cinci ani, a apărut Eddy. Și-a cumpărat o parte din
capătul de la nord. La început a fost cuminte și părea că nu-l interesează
decât să-i dea la o parte pe bătrâni. Le forța mâna, dar nu mult. Unele chestii
erau legale, cred eu. Era interesant să avem din nou un maltez pe-aici, deși e
doar pe jumătate maltez. Mama lui e născută în East End, din câte țin minte.
— L-ai văzut vreodată?
— Nu. Pe-aici mai multe auzi decât vezi.
— Și ce-ai auzit?
73
 — Păi, la început și-a văzut de treaba lui. Mare și tare, dar liniștit. Apoi am
auzit că face tot soiul de glume. Îi plăcea să facă poze. Acum câțiva ani, am
auzit că a pus o oglindă dintr-aia, falsă, în apartamentul unei fete – ea habar
n-avea de asta. Eddy lăsa să intre și cât fata-și scotea banu’, el umplea un
film cu câte un client la treabă. Apoi, ieșea pe stradă și când clientul cobora
treptele, îl oprea și-i oferea niște instantanee. Omul, ce să facă, le cumpăra,
îți dai seama. Necazul e că asta a stricat piața fetelor.
— Și ce altceva se mai spune?
— Se spune că e pus pe adunat. Și că ar avea planuri să se extindă.
— A făcut închisoare?
— N-am de unde să știu.
— E vreun gabor pe care să-l aibă la mână?
— N-am habar.
— Și ce te face să crezi vrea să se extindă?
— Asta am auzit. Uneori, zvonurile nu se confirmă. Dar de data asta nu
cred că mă înșel.
— Poate de aceea se agită gaborii mai tare – simt că o să plesnească ceva.
— Poate. De obicei, asta îi face pe gabori să fie mai atenți, nu? Ăstora le
convine de minune să-i vadă pe șmecheri cum se taie între ei, nu? Numai că
polițaii nu de asta par să se agite acum. Doar că put mai rău.
— S-a întâmplat ceva până acum?
— E, chestii fără legătură. Treaba cu Ronnie, de pildă.
— De unde a știut Ronnie cine vrea să-l facă?
— Prin eliminare. Nu putea fi altcineva. Au fost câteva chestii urâte în
ultima vreme. O fată a fost tăiată.
— Îmi pare rău, a zis Duffy instinctiv.
— N-o știam, dar asta te face să tremuri. Iar un club a luat foc – știi tu,
accident, chestia obișnuită. Numai că pe Marele Eddy îl interesa localul. Și, ca
din întâmplare, el a cumpărat pe aproape nimic ce mai rămăsese din clădire.
Vezi tu, cam așa e treaba; dar e sigur că dacă ai auzit ceva de genul ăsta,
atunci poți fi convinsă că oamenii au mai auzit și altele și dacă pui totul cap
la cap, pricepi că e ceva necurat.
— Cine lucrează pentru Eddy?
— Mulți.
— Cineva anume?
— Georgiou – ți-l amintești? Nick Georgiou?
— Nu.
— Un tip gras, cu părul de culoarea ghimbirului, ochelari, puțin dement;
toată lumea zice: nu-l supăra pe ăsta, că-i de rău. E puțin bolnav, cică; vrea

74
să crezi că ți-e amic, după care te trezești cu un tac de biliard peste rotulă de
nici nu mai știi cum te cheamă.
— Și mai cine? Cine face treburile murdare ale lui Eddy?
— Păi, lui Georgiou îi place să se vâre. Se oferă. După aia, e Kyle. Unul
subțirel, numai gura de el. Înalt, de vreo doi metri. Nu prea are dinți.
Vorbește într-o parte. Da’ vorbăreț…
— Altul?
— Încă unul sau doi. Paddick – un tip blond și rău. Se spune că-i homo,
dar acum toată lumea pare s-o fi apucat pe partea aia, cred eu. Scuze,
scumpule. A, și Hogan – un irlandez mititel, dar primejdios. De mic arunca
lămpi cu gaz în casele babelor.
— Încântător. Și pe unde-și face veacul Eddy ăsta?
— Oamenii ca el nu-și fac veacul undeva, Duffy, doar știi asta. Nu stai prin
săli de biliard să-i aștepți pe toți Eddy din lume să apară. Nu umblă prin
baruri ca să-și aștepte slugile să-i aducă tainul. Barurile merg la el. Cei ca el
nu ies pe stradă, Duffy, serios.
Duffy a zâmbit.
— Așa, Renée, n-o să-ți dau degeaba cei douăzeci și cinci.
— Șaizeci, scumpete, altfel dau cu lampa de gaz după tine.
— Mulțumesc, Renée, mi-ai fost de mare ajutor. Și, la adică, nici n-am
trecut pe-aici.
— Bine, Duffy. Da’ te rog să pleci ca un client.
A ieșit din apartament cu un aer vinovat și a mers pe alee încercând să
treacă drept unul care fusese legat de pat timp de o oră, în timp ce trei fete,
care turnaseră miere pe el, îl linseseră peste tot. A rămas cu bărbia înfiptă în
gulerul hainei, pășind fără să privească în jur. Nu și-a dat seama dacă îl
văzuse cineva ieșind din apartamentul lui Renée.
În seara aceea, a scos din el tot simțul artistic și toată ingeniozitatea ca să
o dea gata pe Carol cu cașcaval Cedar și pâine prăjită.
— Nu-i rău, Duffy, ai început să te pricepi la gătit. Nici eu nu cred că
făceam ceva mai bun din cașcavalul acela.
Duffy a privit-o recunoscător. A hotărât să învețe să gătească după ce
constatase că nu mai era în stare să înghită mâncare ieftină la bufetul secției;
după ce descoperise că devenea impotent cu Carol; după ce ea sugerase că
se puteau totuși căsători, iar el se îndepărtase și spusese „Nu”. Iar gătitul nu
i se potrivea. Carol îi spunea mereu că ar trebui să-și dezvolte instinctele
potrivite – „Dar cum îți dezvolți instinctele?”, întrebase el, nedumerit – iar
modul lui de abordare era metodic și minat de suferință. Cântărea făina de
câteva ori, ca să fie sigur că pune cantitatea exactă din rețetă; curăța
legumele de parcă trebuiau sterilizate pentru un zbor cosmic; verifica ouăle
75
și fiecare cutie cu carne de parcă ar fi fost bombe care trebuiau dezamorsate
cu maximă precauție.
— Ce nu-mi place e mizeria de după, zisese el.
— Dar nu văd nicio mizerie, răspunsese ea, uitându-se în jur.
— Asta pentru că am curățat după aceea.
Duffy consuma aceeași cantitate de timp ca să scape de ambalaje, cutii și
mâncare rămasă cât pierdea cu gătitul. Dacă deschideai frigiderul, nu găseai
nimic de mâncare, ci doar rafturi pline de cutii opace din plastic; pungi din
polietilenă cu noduri duble, imposibil de desfăcut, parcă legate de un nebun;
și uneori, dar numai uneori, cutii din plastic vârâte în pungi din plastic.
Prima oară când a văzut asta, Carol a întrebat:
— Hei, Duffy, mâncarea asta încearcă să evadeze, sau ce se întâmplă?, și
după aceea îi botezase frigiderul „frigibulău”.
După ce au terminat de mâncat, Duffy a spălat vasele imediat, ca nu
cumva să evadeze microbii din alimentele în descompunere, pentru ca apoi
să-și croiască vreun tunel până în frigibulău. Ajunși la cafea, el a întrebat, cu
un ton nepăsător:
— Ce mai e pe la slujbă?
— La ce te referi?
— Întrebam cum mai e la secție. E agitație, se întâmplă ceva deosebit? Se
pregătește cineva pentru vreo intervenție pe felie?
— Duffy, a răspuns ea cu fermitate, nu cred că vrei să știi ce se petrece
acolo. Ochii ei negri l-au țintuit cu un aer serios, prilej cu care el i-a remarcat
încă o dată trăsăturile rotunjite ale feței, tipic irlandeze.
— Mă interesează.
— Duffy, au trecut patru ani. De tot atâția ani, n-ai întrebat niciodată ce se
întâmplă acolo. Am convenit că n-o să pui întrebări. Stabilisem că așa e mai
bine pentru tine.
— Carol, ce se întâmplă?
— Nu.
— Trebuie să știu.
— Nu, decât dacă-mi spui de ce. Și chiar și așa, tot nu rămâne.
— Dacă-ți dau amănunte, s-ar putea să-ți fac greutăți la muncă.
— În situația asta, îți spun eu când să te oprești.
Duffy i-a povestit ce aflase de când a primit telefonul lui McKechnie, care
l-a făcut să sară din pat. I-a spus ce bănuia, i-a împărtășit îndoielile pe care le
avea în privința lui McKechnie și tot ce aflase de la Renée. N-a ascuns că îl
mâna mult și interesul față de Sullivan, fiindcă își câștiga banii ajutându-l pe
McKechnie.
— Nu cred c-ar trebui să-ți spun, Duffy, nu cred.
76
 — De ce nu?
— Am pierdut multe din cauza ta. Duffy, am pierdut patru ani de fericire.
— Asta nu din cauza mea, din cauza celor ce mi-au înscenat chestia aceea.
— Tot patru ani rămân, Duffy. Puștiul acela putea fi o momeală, dar – și l-
a privit cu reproș, prima oară după atâția ani – tu l-ai ales, nu?
— Dar asta făcea parte din înțelegerea noastră.
— Mda, sunt înțelegeri care speri că funcționează, și altele care se fac
uitate, nu? Carol vorbea acum cu oarecare amărăciune, și avea tot dreptul. A
continuat fără să se uite la el: Iar acum îmi ceri să-i spionez pe cei cu care
lucrez, pentru ca tu să câștigi douăzeci de lire pe zi de la cineva pe care-l
bănuiești că e un escroc. Și pentru ca tu să te răzbuni pe Sullivan sau pe cine
ți-a înscenat flagrantul acela. Ideea cu răzbunarea nu-i bună, Duffy.
— Se spune că răzbunarea e cu atât mai dulce cu cât vine mai târziu.
— Vorbe, a zis Carol, înfierbântată deja. Răzbunarea îți strică viața. Și
trebuie să-ți vezi de viață, dacă nu vrei să suferi în continuare. Și eu trebuie
să trăiesc, a zis ea cu oarecare emfază. În ultimii patru ani nu m-am simțit
chiar în largul meu. Au existat și momente bune, dar mai mult am trăit cum a
dat Domnul. Și-am trăit cum a dat Domnul pentru că am muncit. Îmi place
munca, Duffy, nu uita asta, chiar dacă nu vorbim despre ea. Poate nu-mi
place tot ce văd la West Central și poate că sunt suspicioasă în legătură cu
unii dintre cei de la secție, dar vreau să muncesc în continuare acolo, Duffy.
Mi-ai dat parțial viața peste cap acum patru ani, nu încerca să strici și ce-a
mai rămas.
— Vrei să-mi spui cum e treaba acum la secție?
— Nu.
— Pregătește careva vreo mișcare?
— Nu, Duffy.
— Îmi spui cum se poartă Sullivan?
— Nu.
— Vrei să te uiți în dosarul Marelui Eddy?
— Nu.
— Atunci altceva. Vrei să – stai puțin – vrei să te uiți la dosarul lui
McKechnie și să-mi spui câte ceva, pentru că dacă are vreo codiță, atunci aș
putea să mă retrag din chestia asta?
— N-o considera ca o promisiune, Duffy, în caz că nu te ajut. Te asigur că
dacă ajung la dosarul lui și n-am pe nimeni prin preajmă și nu există
posibilitatea să mă bănuiască cineva că mi-am băgat nasul, atunci, poate.
— Încă o întrebare, ultima.
Carol părea la capătul răbdării.
— Rămâi peste noapte, te rog?
77
 Carol a dat din cap, a zâmbit, apoi s-a dus la baie și a deschis cutia din
plastic pe care scria „Ceasuri”.

78
 6.

A doua zi dimineață, Duffy a telefonat unui vechi amic, specialist în

probleme delicate, tehnice, ale activității de investigație. George Bell era în
stare să intercepteze un telefon doar uitându-se mai atent la el; putea ridica
o amprentă vocală din nimic; putea instala un sistem de supraveghere
capabil să-l informeze de la cinci kilometri dacă un câine polițist făcea pipi.
Nu era cu totul cinstit – standardele lui morale rămăseseră puțin în urma
celor tehnologice; iar singura dată când au încercat să-i percheziționeze
căminul, gaborii au avut un șoc: Bell își instalase atât de discret microfoane
și camere de vederi în apartament încât, trei zile mai târziu, le-a trimis un
dosar de o sută de pagini, arătând în detaliu, secundă de secundă, ce făcuse
fiecare dintre cei trei oameni trimiși să scotocească. Știa până și faptul că
polițaiul mătăhălos și gras, cu mustață neagră, apreciase într-un fel anume
fata a cărei fotografie era prinsă pe perete, deasupra biroului. Iar a doua zi
după ce a trimis dosarul legat de pătrunderea secretă, Bell a intentat proces
pentru violare de domiciliu, daune și ridicare ilegală de bunuri personale. Se
înțelege că interesul poliției față de persoana lui a scăzut simțitor după
aceea.
— Geoff, sunt Duffy. Am luat legătura cu camera de comandă și mi s-a
spus că poți lăsa pachetul în spatele rezervorului din buda din mijloc, după
ce pleci de la mormântul lui Lenin. Biletele de avion îți vor parveni mâine
dimineață.
— Bine, Duffy, partea asta n-o înregistrez.
— Dar restul s-a înregistrat?
— Sigur. În cazul lui Bell, deținerea de probe audio era o manie, nu doar
un mod de lucru.
— Și-o să ștergi acea primă frază a mea?
— Da.
— Deci nici n-o să apar pe bandă.
— Nu. Fiindcă o s-o șterg. Ce-i cu tine, Duffy, te-ai ramolit?
— Chiar n-o s-o poată auzi nimeni?
— Ce vrei să scoți de la mine, Duffy?
— Am o casetă de pe care s-a șters un pasaj. Două secunde și juma’, poate
trei.
— Iar a apăsat secretara lui Nixon pe butonul de ștergere automată?
— Ceva de genul ăsta. Dar mă-ntrebam dacă ai putea scoate ceva din ea.

79
 — Depinde. Depinde de multe chestii. Cât de bună a fost înregistrarea
originală. Cât de hotărât a fost tipul să o șteargă: dacă a șters porțiunea de
mai multe ori, probabil că nu se mai poate recupera nimic. Depinde dacă a
șters-o pe același aparat pe care a făcut înregistrarea. Și, bineînțeles,
depinde de cât de presat ești.
— Câteva zile ți-ar fi de ajuns?
— Să încerc. Dar, de cele mai multe ori, șters înseamnă șters, și gata.
— Am înțeles.
Duffy a închis, după care s-a înșurubat în fața dulapului cu scule. A găsit
un clește rezistent, scurt și cu vârful rotunjit, și l-a strecurat în buzunar.
Apoi a luat caseta dată de McKechnie, a mâzgălit un bilețel și a pus totul într-
un plic pe care să-l strecoare prin fanta ușii lui Bell. În timp ce-i zburlea
părul lui Carol în semn de la revedere, ea a zis:
— N-am văzut nimic, și sunt convinsă că nu mi-ar fi plăcut dacă aș fi
văzut.
— Doar un deschizător de conserve, scumpo. Fabricat în Elveția.
— De unde ne vin ceasurile, a mai zis ea.
Duffy a lăsat caseta lui Bell și a luat metroul până în Piccadilly Circus. Se
părea că lucrurile începeau să se lege.
A mers pe Avenue, a cotit stânga și s-a apropiat de Peep Show în mers de
client. A schimbat câteva lire la casă și a intrat într-o cabină. Era cam
devreme; șervețelele igienice de pe jos erau aproape uscate. Bănuia că în
spectacol apăreau maximum opt sau zece fete. Fiecare fată avea un număr
de circa zece minute și aștepta apoi aproape o oră și jumătate până să îi vină
rândul din nou. Aproape sigur nu stăteau în vestiar cu crăcii în sus ca să
discute de vreo cremă de piele, asta era sigur. Soho era unul dintre locurile
în care timpul se putea transforma scurt în bani. Târfele de modă veche
lucrau ca taxiurile. Trebuia să termini în zece minute, altfel începeau cu:
„Hai, că n-o să stau toată ziua cu tine”; dacă mai voiai o tură, se aplica același
tarif, oferindu-ți-se o reducere doar dacă isprăveai în cinci minute.
Fără să se gândească prea mult, Duffy și-a dat seama că fetele de la Peep
Show trăgeau o tură pe la alte asemenea localuri, sau poate pe la cluburile
unde se făcea striptease – iar Duffy s-a întrebat dacă acestea nu aveau să
dispară peste un an sau doi – ori poate treceau pe acasă, ca să rezolve vreun
client. A introdus prima monedă de cincizeci de penny în cutie și vizorul din
metal s-a ridicat. O fată scheletică, subnutrită și cu sânii cât ouăle de bibilică,
dansa cât se pricepea ea mai bine, doar că acela nu era dans, în comparație
cu ce mai văzuse el, ci amintea mai mult un soi de alergare pe loc. În jurul
gâtului purta o bandă din catifea, ce părea o încercare disperată de a
distrage atenția, pentru ca amatorii să uite de corpul de puberă
80
nedezvoltată. Până și părul pubian, a remarcat Duffy, ca un comentator
politic neangajat, părea lipsit de vigoare, crescut ca o iarbă mănată, fără
nicio convingere. Când s-a ajuns la faza cu desfacerea picioarelor în dreptul
vizorului, fata a făcut treaba ca un roboțel, cu mișcări rigide, aruncând
priviri speriate în jur, ca nu cumva să-i scape vreun gemuleț. Duffy s-a
întrebat dacă între anonimii aflați în spatele sticlei era măcar unul care să
găsească spectacolul acela cât de cât incitant. Lui, unul, îi venea să arunce o
pătură de-a Crucii Roșii peste umerii fetei și să o îndoape cu puțină supă
fierbinte.
A lăsat închisă ferestruica pe durata numărului ei, apoi a mai aruncat în
cutie cincizeci de penny. Două minute cu fereastra deschisă, urmărind
spectacolul sau uitându-se în altă parte; apoi cinci minute, ținând-o închisă.
S-a întrebat dacă nu cumva clienții trebuiau să stea o anumită parte din timp
cu ferestruica deschisă, ca să nu fie dați afară de conducerea localului pentru
joc pasiv. Probabil că nu se sinchisea nimeni, și așa ieșeau destui bani. Era la
fel ca în magazinele de reviste și cărți porno. Pe vremuri, existau anunțuri
mari deasupra rafturilor cu reviste, pe care scria A NU SE RĂSFOI. Te trezeai
cu câte o gorilă în spate, care te anunța: „Mai aveți două minute”, iar apoi, ca
o politețe ironică: „Vă pot servi cu ceva?” Acum, nimănui nu-i păsa nici cât
negru sub unghie că unii clienți stăteau cu orele în magazin și ieșeau fără să
cumpere nimic; cifra de afaceri era și așa suficient de mare, iar hărțuirea
potențialului client n-avea cum să contribuie la creșterea vânzărilor.
Duffy a mai schimbat niște bani și, după ce a ars trei lire, ferestruica s-a
deschis cu un nou clănțănit și în fața ochilor i-a apărut Polly, negresa. A
urmărit-o cu mai multă atenție decât pe fetele dinaintea ei, a verificat
cicatricea de pe umăr, iar apoi, când s-a aplecat în față ca să le ofere
clienților pușca ei cu două țevi, s-a uitat la partea interioară a coapsei: acolo,
în locul în care coapsa se unea cu fesa, a zărit semnul de la împunsătura
peștelui – o cicatrice de câțiva centimetri, care mergea spre zona inghinală.
După ce a epuizat cei cincizeci de penny și fereastra s-a închis, Duffy a
plecat și a așteptat pe partea cealaltă a străzii să vadă fata ieșind din local.
Imediat ce a apărut, a traversat grăbit și a ajuns-o din urmă, ca să n-o mai
piardă și de data asta.
— Scuze, a zis el când a ajuns în dreptul ei.
— Da?
Duffy nu prea știa cum să înceapă.
— Hm, scuze, a repetat el. Se simțea rușinat, și sigur așa și arăta, fiindcă
ea i-a aruncat un zâmbet superior, de profesionistă.

81
 — În regulă, scumpule, voiam să mă duc la cumpărături, dar îți fac și ție
loc. S-a întors și a pornit în direcția din care venise. Duffy a urmat-o, fiind
silit s-o ajungă iarăși din urmă. Ea începuse deja să-i înșire lista de prețuri.
— Zece pentru normal. Așa vrei? Și grecește, dacă vrei. Grecește e
douăzeci. Scurtul e cincisprezece. Manual? Ei, și ăsta-i tot zece, știu că pare
mult, scumpule, dar pe bune, e același efort ca și pentru normal. Te-ai
hotărât?
Era 12:30. Nu avea vreo dorință deosebită la ora aceea. Numai că, după ce
mersese atât de departe, s-a gândit că nu mai putea da înapoi și să înceapă
cu explicații și, în plus, dacă îi punea câteva întrebări, chiar dacă nu primea
răspunsuri, măcar avea o reacție a ei. Ajunși la cuibușorul ei, a pus zece lire
într-un coșuleț împletit așezat pe o comodă și s-a lăsat în voia sorții. Ea s-a
prefăcut că s-a excitat la culme, dar numai ca să-l grăbească. Iar el a mimat
aceeași trăire ca să se amăgească și să termine cât mai repede. Mintea
fiecăruia era la ani-lumină de ceea ce făcea.
— Bravo, acum e mai bine, scumpule, nu? (Pentru o târfă, se dovedea
vorbăreață.)
— Te cheamă Polly, nu?
— Dacă vrei tu…
— Ți-am adus flori odată.
Ea l-a privit cu un aer ciudat.
— Uite ce-i, dragule, niciun client nu-mi aduce flori. Nici măcar ăia
obișnuiți.
— Nu, eu ți le-am adus la spital. Acum patru ani.
Fata s-a oprit din îmbrăcat și l-a măsurat din nou. Apoi a spus:
— Ești gabor, nu?
— Nu mai sunt. Terminase cu îmbrăcatul și și-a tras fermoarul la bluzon.
— Nu primesc gabori. Niciodată.
— Nu mai sunt gabor. Acum am o firmă. Putem discuta?
— Nu, nici să nu te gândești. Părea speriată, deși se prefăcea a fi furioasă.
— Nu te rețin mult. Vreau doar să-mi spui ce s-a întâmplat acum patru
ani.
— Mută-ți gândul. Și ieși dracului afară. Afară, gabore! IEȘI AFARĂ! a
strigat ea și s-a repezit către capătul patului, unde a apăsat un buton.
Duffy a ieșit. Și încă repede de tot.
A mâncat de prânz la Casa Alpina, o micuță cafenea italienească, unde s-a
așezat lângă ferestruica de servire și i-a ascultat pe chelneri cum răcneau
comenzile. Cum stătea aplecat asupra meniului, un chelner tânăr, chel și cu
mustață, a dat fuga la fereastra acea și a așezat un maldăr de farfurii mânjite
de pudding într-un lift cu cabluri, vârându-și în același timp capul și
82
strigând: „Aperitive piccolo, de două ori!” Lui Duffy îi plăceau astfel de
localuri: gălăgia, senzația de amiciție, prețurile moderate. A comandat șuncă,
ouă, cârnați, roșii, fasole gătită, două porții de cartofi prăjiți și jumătate de
carafă de vin.
Nu contase pe ceea ce putea scoate de la Polly, așa că nu resimțea prea
acut refuzul ei de a vorbi. Era conștient că trebuia să încerce orice
posibilitate și să spere că așa va ajunge undeva. Majoritatea pistelor se
împotmoleau, bineînțeles. În orice caz, s-a gândit el, Polly nu-i datora nimic.
Florile fuseseră cumpărate din fondurile poliției; iar la vremea aceea, el o
amenințase mai mult decât era necesar.
După prânz, s-a întors la Double Blue. Spera ca de data asta să-i meargă
mai bine. S-a scotocit după legitimația de membru pe numele de Daniel
Dough și i-a întins-o hipiotului soios de la casă, care a clătinat din cap.
— Regret, amice, da’ legitimația asta a expirat.
— Nu fi ridicol, am făcut-o acum câteva zile.
— Îmi pare rău, amice, uite ce scrie pe ea. I-a întins cartonașul:
„Legitimație valabilă un an, începând cu…” scria undeva jos, iar la vizita
anterioară, șmecherul completase la dată 10 iunie 1978. Scrisese 1978 în loc
de 1979, astfel că legitimația părea să expire chiar în ziua emiterii. Acesta
era unul dintre cele mai simple trucuri practicate în acele locuri. Lui Duffy îi
venea să-și dea palme.
— Ascultă, dar chiar tu mi-ai vândut-o acum câteva zile.
— Io? Nu io, amice. Io abia azi m-am întors din concediu.
— Și unde-ai fost? Duffy era sictirit, mai ales pe sine.
Hipiotul părea sincer nedumerit. De ce se bășicase clientul ăsta?
— Și, în plus, acela nu-i scrisul meu.
Duffy i-a întins o bancnotă de cinci lire.
— Același nume, domnu’? Sau vrei o schimbare?
— Heath, a zis Duffy. E. Heath.
Înăuntru se aflau la fel de mulți clienți ca și la precedenta vizită.
Aproximativ douăzeci de E. Heath, care poate nici nu se clintiseră de acolo
de când Duffy văzuse filmul acela cu aspiratorul. Pe ecran rula același film cu
plaja. De data asta, un grăsan li se alăturase celor două fete unsuroase, care
se prefăceau că se joacă cu o minge. Din motive pe care Duffy nu le-a
priceput – probabil drept pedeapsă pentru înclinațiile lor lesbiene practicate
într-un loc public – individul a tras un șut mingii, a întors fetele pe burtă și
început să le pălmuiască peste fese. Având în vedere sistemul de amplificare
de la Double Blue, palmele răsunau de parcă cineva ar fi bătut covoare: la
fiecare lovitură se auzea un pleoscăit sănătos, prelung și cu ecou.

83
 După ce a urmărit vreme de vreo zece minute acele minunate scene,
Duffy a decis că a venit vremea să facă puțină mișcare. S-a ridicat de pe locul
său și s-a îndreptat spre toaletă. S-a uitat în sus pe scări, a tras puțin cu
urechea, apoi a scos cleștele. Putea ataca lacătul sau lanțul. Amândouă erau
ruginite și probabil că nu fuseseră folosite niciodată, deși lui Duffy i s-a
părut că lacătul mai fusese încercat de câteva ori. S-a apucat de treabă și și-a
îndreptat atenția asupra inelelor lanțului. După câteva clănțăneli ale
cleștelui, a retezat o za în punctul în care una dintre laturile drepte începea
să se curbeze. Apoi a mutat cleștele la vreo doi centimetri și s-a ocupat și de
latura cealaltă, aflată în apropierea îndoiturii. Curând, o bucățică de metal,
nu mai lungă de doi centimetri și ceva, a căzut cu un clinchet pe podeaua de
beton. A ridicat-o și a pus-o în buzunar.
Apoi a tras ușurel zăvoarele de sus și de jos de la ușa din stânga. Acum
ușa putea fi deschisă prin împingere din afară, până se oprea în lanț, care
ținea totuși, deși dintr-o za lipsea o bucățică. Ieșirea se afla pe partea
întunecată a coridorului, primind o geană de lumină din capul scărilor, iar
Duffy a sperat că nu se va uita nimeni spre ea. Ghinionul lui dacă cei de la
comisia de acordare a licențelor ar fi trimis pe cineva să facă un control
inopinat.
A pășit cu fereală până la toaletă, a intrat și a închis ușa. De-a lungul
istoriei sale, vasul cu apă își pierduse capacul, așa că Duffy s-a urcat pe
scaun și a aruncat o privire înăuntru. A scos cleștele pentru metal din
buzunar și l-a lăsat cu delicatețe să cadă în apă. Tot acolo a ajuns și bucățica
de metal din lanț. Apoi a coborât satisfăcut. Partea de mecanică se rezolvase.
Urma partea umană, care se putea dovedi mai predispusă erorilor.
S-a întors spre scări și a început să urce. Când a ajuns la capul lor, a văzut
trei uși închise. S-a îndreptat rapid către cea din dreapta, cea de unde auzise
voci la precedenta vizită, și a bătut. Niciun răspuns. În schimb, a auzit un glas
din spatele lui.
— Și de data asta cauți buda, nu-i așa, amice? Era bărbatul masiv, cu păr
de culoarea ghimbirului, cu care se mai întâlnise. Fiindcă dacă-i așa, atunci
te poți ține mai mult decât mine.
Ieșise din camera aflată în stânga și i-a făcut semn cu degetul lui Duffy să
se apropie.
— Ei, ce putem face pentru tine, amice? Nu te satisface filmul, ori ce-ai
pățit?
— Filmul e bun, a zis Duffy, chiar grozav. Clienții sunt morți după el. S-au
cățărat pe scaune de fericire. Tu ești Georgiou, așa-i? Spera să nu se fi
înșelat.
— Se poate.
84
 — Nu mă inviți înăuntru?
— Iartă-mi manierele, boierule, dar sunt cam pretențios și nu primesc pe
oricine în camera mea.
— Dar s-ar părea că nu ești la fel de pretențios când ți-alegi oamenii care
să culeagă plicurile cu bani.
— Adică?
— Adică, tipul cu blugi, care a ridicat bănuții din Brewer Street zilele
trecute. Ar trebui să-i legi o ață de picior, sau ceva, ca să nu se rătăcească.
Georgiou s-a uitat la el și a rânjit.
— Cred că, până la urmă, o să te invit, domnu’…
— Wright.
— Domnu’ Wright? S-ar părea că asta-i ziua mea norocoasă.
A deschis ușa din partea stângă a palierului și l-a invitat politicos pe Duffy
să intre înaintea lui, vrând probabil să se asigure că acesta n-o șterge. A pășit
înăuntru. Biroul era mic, cu câteva dosare în cutii și un calendar cu fete goale
pe un perete, apoi o bucătărie strâmtă într-o parte. Îi amintea de biroul lui
McKechnie. Singura diferență era că omul care ridicase plicul se lăfăia pe o
canapea arăbească. Avea pe el aceiași blugi, la fel de mizeri; plus o mustață
cam prăpădită.
— Ia loc, domnule Wright. Cred c-ar fi mai bine să stai pe scaunul meu, iar
eu o să mă așez pe canapea, ca nu cumva voi doi să vă ucideți unul pe altul.
Apropo, el e domnul Jeggo. A continuat prezentarea pe un ton oficial:
Domnule Jeggo, nu cred că îl cunoști pe domnul Wright. Domnule Wright,
cred că ai avut plăcerea de a-l cunoaște pe domnul Jeggo.
Se vedea că Jeggo auzise discuția purtată pe palier și l-a măsurat
impasibil pe Duffy. Era tipul de privire pe care o poți lesne remarca într-un
abator.
— Domnul Wright tocmai spunea că tu, Jeggo, ar trebui să te mai
perfecționezi puțin. Nu așa spuneai, domnule Wright?
Duffy a socotit că nu avea prea multe de câștigat dacă se dădea bine pe
lângă Jeggo; probabil că era oricum prea târziu.
— Mda. Primul lucru pe care aș vrea să-l spun (iar Duffy a adoptat tonul
unui ofițer care trece în revistă greșelile comise de un pluton de recruți;
ferm, dar înțelegător) este că ar trebui să ții minte în care pubelă se face
livrarea. Nu are rost ca Georgiou, Eddy sau altcineva să ceară ca livrarea să
se facă într-un loc precis, iar apoi să-l pună pe colector să scormonească
toate pubelele ziua în amiaza mare.
— Ești gabor, mă, curistule?
— Nu. În al doilea rând, nu vii de-a lungul străzii spre locul cu pricina, iar
după ce ridici obiectul, nu te întorci să pleci în direcția din care ai venit;
85
nimeni nu merge pe Brewer Street ca să caute într-o pubelă, pentru ca, după
ce ia coletul, să se întoarcă pe același drum, doar dacă e colector. Trebuie să
te apropii de locul respectiv, ridici banu’ și continui în aceeași direcție.
— Curistule, a zis încet Jeggo.
— În al treilea rând, nu o iei în sus pe Berwick Street. (Duffy a adoptat un
ton cât mai părintesc posibil.) Nici măcar o măicuță cu un picior de lemn,
care mai și cântă la muzicuță, n-ar putea să scape de un urmăritor. Dar
merită să mai încerci: nu poți spera ca lumea din piață să te ascundă.
Trebuie să te folosești de lume – adică de tarabe, de oameni și de agitația de
acolo. Și, în al patrulea rând (Duffy a băgat de seamă că Georgiou zâmbea în
barbă), n-o să depistezi niciodată că ești urmărit decât dacă verifici. Habar
n-ai avut că te-a urmărit cineva; nici nu te-ai deranjat să afli. Te-ai mulțumit
să ridici plicul și s-o ștergi acasă cu el. S-a întors apoi spre Georgiou: Sper că
nu l-ai instruit tu. N-aș vrea să fiu nepoliticos în fața profesorului.
— N-o iau ca impolitețe, domnule Wright. Sunt convins că domnul Jeggo
se va descurca mai bine data viitoare, nu-i așa, Jeggo?
— Cred c-o să-l omor pe curistu’ ăsta, a zis Jeggo fără nicio inflexiune în
glas. Duffy s-a gândit să-l mai zgândărească puțin.
— Atunci să sperăm că te pricepi mai bine la asta decât să faci mesagerie.
Deocamdată, nu te-aș lăsa nici măcar să lingi timbrele.
— E gabor, a zis Jeggo, pute a gabor.
— Nu, a spus Georgiou, e prea deștept ca să fie polițai. Pute de deștept ce
e, ce să mai zic.
— Vreau să-l omor, a repetat cu încăpățânare Jeggo.
— Jeggo, nu cred că-i o idee bună. Eu cred că mai întâi s-ar cuveni să-l
întrebăm ce vrea. Dar o să ținem minte propunerea asta. A, domnule Wright,
ne-am distrat nițel, și e clar că n-ai venit să cauți buda, așa că spune-ne care-
i treaba.
— Treaba e că nu vorbesc în fața băieților de la mesagerie.
— Foarte bine. Jeggo, du-te în camera cealaltă și omoară pe cineva, te rog.
Jeggo s-a ridicat și a ieșit.
— Vreau să discut cu Eddy.
— Bineînțeles.
— Și?
— Domnu’ Wright, aștept să-mi spui ce treabă ai cu el.
— Vin din partea lui McKechnie. Vreau să închei un târg.
— Aha. Mda, interesantă chestie. Și vrei să-mi spui și mie ce propunere
ai?
— Nu. Vreau să stau de vorbă cu Eddy. (Duffy a simțit și singur că cererea
lui nu prea stătea în picioare.)
86
 — Mda, domnule Wright, domnul Eddy se mândrește cu structura
verticală a afacerii lui. Îi place să creadă că toată lumea trebuie să aibă acces
până la vârf. Mă duc să văd ce zice el. A dispărut, apoi a vârât capul înapoi pe
ușă: Eu nu mi-aș face probleme, nu cred că domnul Jeggo vrea să te omoare.
Exagerează, așa-i el.
După trei minute, Georgiou a revenit.
— Domnul Eddy te primește chiar acum.
Au ieșit pe palier și Georgiou a deschis ușa din mijloc. Au pătruns pe un
culoar scurt, iar Duffy a simțit imediat o schimbare: podeaua era mochetată,
pereții zugrăviți proaspăt în verde, iar pe ei stăteau agățate câteva stampe.
La capătul culoarului se zărea o ușă vopsită în crem. Era deschisă și când a
pășit înăuntru, Duffy a pătruns în altă lume. S-a trezit într-o cameră de zi
elegantă, în stil Georgian, cu tavan înalt, zugrăvită într-un verde-deschis.
Între ferestre se găseau policioare din sticlă, iar pe toți pereții tronau
stampe vechi. Încăperea aceea sigur era de două ori mai încăpătoare decât
sala de cinema de dedesubt, s-a gândit Duffy; probabil că trecea în cealaltă
clădire, ba chiar și în cea de alături. Canapelele erau tapisate cu creton, iar
într-un colț se afla un birou directorial având câteva telefoane pe el și o
statuetă din bronz, înfățișând o lebădă. Ferestrele erau duble, iar mocheta
de sub picioare era groasă.
Marele Eddy Martoff a intrat pe o ușă din colțul din stânga al încăperii,
ținând un dosar în mână. L-a pus pe birou și s-a îndreptat spre Duffy și
Georgiou. Era mai înalt decât Duffy, dar asta nu constituia o noutate pentru
el. Cu toate acestea, nu depășea un metru nouăzeci, și nici nu era deosebit de
lat în spate. „Mare” era neîndoielnic porecla care avea efect doar asupra
celor care nu-l văzuseră niciodată. Era un bărbat bine făcut, în jur de treizeci
și cinci de ani, cu păr negru și puțin creț, ten măsliniu, ochi căprui, pomeți
înalți și obrajii mari. Era îmbrăcat ca o persoană care are o galerie de artă
din care nu-ți poți permite să cumperi niciun tablou. Un costum ușor, de
culoare bleumarin, nu prea închis, o cămașă crem, cravată franțuzească,
pantofi scumpi.
— Domnul Wright? Îți place încăperea?
— În regulă.
— Eu țin foarte mult la ea. Și sunt încântat de stampele de Morland. Se
potrivesc foarte bine. Vorbea după cum era îmbrăcat: moale, ușor și prețios.
Bătrânul Martoff sigur lăsase o sumă frumușică destinată educației lui, s-a
gândit Duffy. Și pervazurile late de la ferestre sunt plăcute, domnule Wright.
Nu se găsesc peste tot în partea aceasta a Londrei, după cum îți imaginezi.
Te poți așeza acolo, simți razele soarelui pe față și uiți cu totul de apăsarea
problemelor de zi cu zi.
87
 — Sper că și podeaua e izolată fonic, a zis Duffy, gândindu-se la urletele
amplificate ale ciobăneștilor și ale covoarelor bătute din sala de jos. S-a mai
gândit că, în ciuda înregistrării proaste, nu avea nicio îndoială că Martoff era
acel „Salvatore”.
Martoff a surâs.
— A, desigur, ai venit prin spate ca un om de afaceri. Am auzit că, înainte
de a ajunge aici, ai făcut niște recomandări sclipitoare unuia dintre
învățăceii noștri.
— Sper să ies prin față la plecare, dacă nu ai ceva împotrivă.
— Ei, să discutăm întâi afaceri, domnule Wright. S-a dus și s-a așezat la
birou, făcându-i semn lui Duffy să ia loc pe canapea. Aceasta era ceva mai
joasă decât biroul. Vechiul truc al directorilor dominatori, s-a gândit Duffy;
bine și așa, dacă simte nevoia. Georgiou s-a apropiat de fereastră și s-a
așezat într-o dungă pe pervaz.
— Așa, domnule Wright.
— McKechnie spune că-l storci prea tare. McKechnie spune că nu prea are
fonduri, afacerile îi merg prost pentru moment. McKechnie spune să-l mai
lași o vreme. McKechnie vrea să știe ce anume vrei de la el.
Martoff a râs delicat.
— Domnule Wright, îți dai seama că ai început fiecare propoziție cu
„McKechnie spune…”? Asta îmi amintește de un joc din copilărie, se chema
„O’Grady spune”. Sper că aceeași regulă este valabilă și aici și nu va trebui să
fac tot ce zice McKechnie. Asta m-ar dezamăgi serios. În fine, tu ce zici,
domnule Wright?
— Eu spun același lucru – îl storci prea tare. După o vreme, nu ai cum să
mai scoți apă din piatră seacă.
— Corectează-mă dacă greșesc, domnule Wright, dar nu cred că ai venit
la mine dintr-un impuls caritabil. Cu alte cuvinte, înțeleg că nu ești un vechi
prieten de-al lui McKechnie care, mișcat de nenorocirea care i s-a întâmplat,
vine acum să pledeze în favoarea lui, da? Pricep că nu tocmai așa stau
lucrurile. Nu cumva primești o remunerație din partea lui McKechnie? Și ești
plătit să vii la mine pentru a pleda în favoarea sărăciei lui McKechnie, nu?
— N-aș face-o chiar atât de evident.
Martoff a zâmbit.
— Da, să nu ne certăm pe acest subiect. Părerea mea e că, în aceste
momente, tu storci puțină apă din biata piatră seacă. Așadar, de pildă,
McKechnie mi-ar putea da mie ce ți se cuvine ție, nu? Martoff a oftat ușor, și
a mângâiat lebăda din bronz. Mă întristează, domnule Wright, când văd
oamenii mințind mereu în legătură cu banii. Cu țărănoii, mde, te poți aștepta
la asta; dar între oameni de afaceri… Cred totuși că sunt cam idealist pentru
88
activitatea aceasta. Ai rămâne uimit dacă ai ști câți oameni țipă că nu au o
para chioară când, de fapt, nu i-am stors decât puțin, așa cum ciupește
gospodina coaja portocalei între degetul mare și arătător, când merge la
piață.
Duffy a rămas în așteptare. Cu oameni ca acesta, obișnuiți să comande,
trebuia să stai și să asculți. Martoff părea să se fi trezit dintr-o reverie.
— Da, cred că sunt prea idealist. Să vorbim despre tine, de exemplu. Duffy
și-a ținut răsuflarea. Am fost de acord să discutăm datorită celor comunicate
de Georgiou. Mi-a spus că ai făcut referire la un târg. Iar eu te-am crezut. De
aceea te-am invitat aici și aștept să-mi faci o propunere când, de fapt, ce
constat? Niciun târg. Nici pe departe. Printr-un târg, eu înțeleg faptul că o
parte spune: „Dacă îți dau x, îmi dai y?”, iar cealaltă parte analizează și zice:
„Da” sau „Nu” sau încearcă să negocieze condițiile. Corectează-mă dacă fac
vreo greșeală, domnule Wright, dar, din câte înțeleg eu după ce examinez
„târgul” tău, acesta se mărginește să-mi comunice, bineînțeles în alți
termeni: „Termină”. Nu asta trebuie să înțeleg?
— McKechnie dorește să știe ce vrei de la el, a repetat cu îndărătnicie
Duffy fraza pe care și-o pregătise.
— Vai, domnule Wright, s-ar părea că nu reușesc să te lămuresc,
adevărat? Părerea mea este că lui McKechnie îi convine să spună că piatra
lui a secat de tot și nu mai dă apă, dar ce îmi oferă el ca să nu mai atentez
ușor și destul de rar la acea faimoasă piatră a lui? Regret dacă sunt cam de
modă veche, dar, pur și simplu, nu văd unde este „târgul”.
— Ei, atunci ar fi de dorit să plec, a spus Duffy și a dat să se ridice de pe
canapea.
— Aș vrea să te mai rețin câteva clipe, dacă-mi permiți, domnule Wright,
deoarece există câteva lucruri ce ar putea fi în interesul amândurora, ca să
nu mai vorbesc de interesul celui care te plătește, ca să nu avem
neînțelegeri. Există trei aspecte în legătură cu care aș putea, probabil, să te
ajut să-ți clarifici ideile. Sper să mă urmărești cu atenție. (Se vedea că e un
tip obișnuit să fie ascultat.) Primul se referă la faptul că nu ai venit aici să
închei un „târg”. Să ne înțelegem. Nu ai propus un „târg”. Mă îndoiesc chiar
că ai discutat mai întâi asta cu McKechnie, fiindcă, dacă ai fi făcut-o, ai fi
propus ceva mai convingător. Așadar, probabil că trebuie să recunoști în
sinea ta adevăratul motiv al acestei vizite. Ai venit să mă vezi. Înțeleg foarte
bine asta. Sunt un om de afaceri cu o oarecare reputație. Mulți oameni vor să
mă vadă. Te-ai gândit, poate, că dacă nu inventezi un „târg”, nu te-aș
considera suficient de important ca să te primesc. Mda, s-ar putea să ai
dreptate. Dar eu consider că trebuie să ne precizăm motivele cât mai
limpede cu putință, nu crezi? Asta ne conduce la al doilea aspect. Ai întrebat,
89
destul de confuz, care sunt motivele și intențiile mele cu privire la omul care
scrie numeroase cecuri pe numele tău. Cred că pot fi deschis față de tine,
domnule Wright, iar dacă nu ți-ai dat seama până acum de intențiile mele,
probabil ești la fel de netot ca și Jeggo. Cu alte cuvinte – și termenii nu sunt
complicați deloc – preiau afacerea domnului McKechnie. Asta este intenția
mea. Dacă mă întrebi de motiv, e foarte clar: vreau să îi iau afacerea. Așadar,
îl deposedez de cele două depozite și de birou. E foarte simplu. Îmi pare rău
dacă s-a strecurat vreo ambiguitate, dar ideea mea în afaceri a fost mereu
aceasta: „Nu te pripi.” Îmi place ca oamenii să se obișnuiască cu gândul că-și
pierd bunurile. Uneori le trebuie cam mult timp să-și revină. Sau să facă noi
planuri. Dar eu sunt convins că domnul McKechnie se va adapta.
— Și ce se întâmplă dacă nu vrea să predea afacerea?
— Ei, asta-i bună, domnule Wright. Ori întrebarea aceasta are rolul de a
mă determina să rostesc un citat memorabil? Sper că nu ai un aparat de
înregistrare fixat pe corp, sau cine știe ce altă minunăție. Va trebui să te
verificăm înainte de plecare, înțelegi?
Duffy și-a dres glasul. Fusese inspirat să arunce acel foarfece pentru
metal.
— Da, răspunsul, pe scurt, este că dacă nu îmi predă totul, voi recurge la
diferite metode neplăcute și probabil violente care îl vor convinge să se
conformeze; dar ar însemna să merg prea departe cu candoarea dacă ți-aș
spune precis despre ce ar fi vorba. Și, al treilea element, domnule Duffy.
Duffy a ridicat privirea, uimit să-și audă adevăratul nume. În fața valului
neașteptat de teamă, și-a simțit umerii tresărind și sfincterul contractându-
i-se. Georgiou a chicotit. A, mă bucur că te-am surprins. Ador surprizele.
Așadar, cel de-al treilea element este următorul. Martoff a deschis dosarul și
a citit din el. „Duffy. Nicholas, de obicei i se spune Nick. West Central, 1972,
luna a cincea. Rezultate medii spre bune în ce privește arestările – i-a reținut
pe Leverty și pe Spiro, deși nu a obținut condamnarea, la fel și Docherty.
Refuza cadouri de Crăciun, s-au încercat diferite metode. Ultimul caz –
înjunghiere în Bateman Street. A forțat nota în cadrul anchetei. Rezolvat în
mai 1975. Homosexual, deși cunoscut a avea relații sexuale și cu femei.
Logodit cu polițist Carol Lucas, logodnă ruptă.” Condoleanțele mele. Martoff
a căutat prin dosar și a scos o fotografie pe care i-a aruncat-o lui Duffy,
spunând: Nu prea mai seamănă. Duffy s-a aplecat după fotografie și a
aruncat o privire la ea în timp ce o ridica. Când a privit spre Martoff s-a
trezit cu ochii într-un aparat de fotografiat Polaroid, care avea și flash.
Lumina i-a explodat în față.
— Asta ne va ajuta să mai actualizăm dosarul, cred eu.

90
 Martoff a lăsat aparatul foto pe birou și s-a așezat cu o bucă pe marginea
lui, uitându-se lung la Duffy.
— Două chestii de final. Prima e că, deși nu sunt filosof, uneori mă
ispitesc formulările filosofice. Iar cea care mi se pare cea mai potrivită în
situația de față ar putea fi exprimată cam așa: Cunoașterea înseamnă putere.
Să nu uiți asta, domnule Duffy. S-a aplecat peste birou și a atins ușor dosarul
detectivului.
— Iar a doua chestie, care derivă din prima, este următoarea. Nu am
obiceiul să lansez amenințări, așa că nu trebuie să interpretezi următoarea
mea remarcă drept amenințare: este, pur și simplu, un sfat limpede, fără
echivoc, iar pentru a fi mai ușor de înțeles, o voi exprima în limbaj
polițienesc. Șterge-o de pe felia mea. Înțelegi? Să nu mai revii pe terenul
unde îmi desfășor activitatea. Să nu-mi mai tulburi angajații, să nu mai
încalci vreo proprietate de-a mea și să nu mai calci pe trotuarele peste care
sunt proprietar.
— Și dacă nu? a întrebat Duffy.
Martoff s-a aplecat spre el; ochii căprui l-au fixat fără nicio expresie:
— Ia-o-n bot și-o să afli, domnule Duffy, ia-o-n bot și-o să vezi.

91
 7.

A fost percheziționat la sânge de Georgiou și trimis pe scara din spate,

prin cinematograf. N-au vrut să-l lase să coboare pe treptele principale,
indiferent unde ar fi fost acelea. În timp ce-și lua la revedere de la Martoff,
Duffy a privit încăperea spațioasă. Ca amănunt deosebit, a observat firele
instalate sus, pe peretele de deasupra ușii pe care ieșise Martoff: fire care
duceau la o cutie de mici dimensiuni, vopsită în crem, pentru a se confunda
cu decorul. Duffy s-a oprit puțin pe coridorul mochetat, chipurile pentru a
vedea mai bine o stampă și a aruncat o privire înapoi, către ușa care dădea
în camera verde: acolo nu era nimic, din câte și-a putut da seama.
În timp ce cobora scările, Georgiou i-a spus chicotind:
— Sper să nu te aștepte Jeggo la budă.
Duffy nutrea aceeași speranță. Avea și așa destule pe cap ca să-și mai facă
de lucru bătându-l măr pe Jeggo. Nu pentru că l-ar fi deranjat prea mult.
Dacă cineva i-ar fi pus lui Jeggo un cuțit în mână și i-ar fi spus să ucidă o
bătrână, probabil că el l-ar fi luat de lamă și ar fi bătut-o cu mânerul până își
dădea duhul.
S-a dus acasă fără să mai ia în seamă îmbulzeala de după-amiază din
metrou. Rămăsese cu gândul la Marele Eddy Martoff. I se părea un nume
total nepotrivit. Numele evoca un bădăran al cărui păr ar fi trebuit să
crească imediat deasupra sprâncenelor și ale cărui mâini să ajungă până la
șireturi, ca să nu se mai aplece pentru a și le lega. În realitate, era o persoană
care vorbea ca un invitat al emisiunii „Mai aveți întrebări?” Duffy s-a și trezit
murmurând: „Echipa noastră din această seară este alcătuită din Norman St.
John Stevas, Richard Marsh, Isobel Barnett și un nou sosit, omul de afaceri
londonez Marele Eddy Martoff.” Numele nu se potrivea nicidecum: dar
probabil era una dintre glumele lui. Se vedea că se mândrește cu un simț al
umorului foarte dezvoltat.
Ceea ce-i spusese Martoff era mai mult decât înspăimântător. Maltez din a
doua generație, cunoscător al străzii încă din leagăn, apoi trimis la o școală
particulară mai puțin renumită pentru a deprinde etica de baron-hoț, tipică
omului de afaceri britanic: combinația asta nu mirosea a bine. Inteligent din
naștere, îi plăcea să dețină puterea și plănuia să o păstreze multă vreme. Și
dorea să-și întărească puterea pentru a se bucura și de alte lucruri: hainele,
încăperea aceea, ambele erau reprezentative pentru felul în care știa să-și
folosească bogăția. Acesta era sigur semnul distinctiv al celei de-a doua

92
generații de infractori. Cei din prima generație sunt mereu urmăriți de
amintirea că au pornit de la zero, de aceea sunt în stare să-și mănânce de
sub cur; sunt tipul de infractor care niciodată nu face donații de sărbători
naționale și probabil păstrează banii la saltea, fiindcă nu are încredere în
bănci. Cei din a doua generație știu întotdeauna mai multe despre
posibilitățile oferite de bani, sunt mai dispuși să folosească instituțiile lumii
civilizate spre propriul avantaj. Cei din prima generație se consideră
nelegiuiți, venetici, uneori suferă de un sentiment de vinovăție din cauza
statutului lor social. Cei noi se cred oameni de afaceri, protejând și înmulțind
capitalul moștenit. Unii dintre ei au și contabili adevărați.
Extinderea: aceasta era preocuparea principală a lui Duffy în acele
momente. Cât de departe mergeau ambițiile lui Eddy? Păruse foarte sincer
față de el și totuși nu-i spusese mare lucru. Evident, intenționa să-i ia
teritoriul lui McKechnie, în întregime: nu voia doar să-l stoarcă de bani, ci să
i-l smulgă cu totul. Duffy ar trebuit să-și dea seama de la început, probabil:
nu făceai prima mutare atât de violentă decât dacă voiai să mergi până la
capăt.
Dar dacă plănuia o acțiune de o mai mare anvergură? Eddy dovedea
ambiția necesară și sigur avea și tăria să o întreprindă. Pesemne că avea și
resurse, în caz că trebuia să angajeze câțiva mercenari din afara orașului.
Afirmase că stilul lui în afaceri presupunea înaintarea treptată; dar asta era
doar o expresie aruncată la plesneală. Lucrul cel mai important legat de o
acțiune era să se știe sigur capacitatea de ripostă a adversarului și să se
calculeze probabilitatea ca adversarii să se alieze împotriva lui.
Dar Eddy îi răspunsese la întrebarea asta. Doar spusese: „Cunoașterea
înseamnă putere.” Era generalizarea idioată pe care Duffy o auzise de
nenumărate ori din gura infractorilor fițoși, dar poate că de astă dată ea
avea un înțeles mai precis. Poate că Martoff chiar știa unele lucruri. Când
deschisese dosarul acela și începuse să citească, Duffy și-a adus brusc
aminte. Un simplu telefon dat unui gabor ce-i era amic sau o cutie de
mărime medie către un funcționar de la Evidență al secției și putea primi
totul. Dosarul în care se găsea hârtia aceea avea rostul de a-l convinge și de
a-l determina pe Duffy să îl anunțe pe McKechnie că Eddy știe totul despre
toată lumea și că trebuie să renunțe, să plătească și să se mute.
Dar dacă nu acesta era mobilul? Dacă era vorba de ceva simplu, pe care
Eddy îl numise insistent „afacere”? La urma-urmelor, știuse de la început că
Duffy era Duffy, deci îl reperase la un anumit moment. Și cum îl prezenta
dosarul acela: drept polițai sau ca infractor? Când ajunsese la partea cu
înjunghierea, Martoff citise ceva de genul: „A forțat nota în cadrul anchetei”,
iar imediat după aceea, „Rezolvat în mai”. Asta nu suna a limbaj de cadre în
93
dosarul unui polițist. Iar dacă era dosarul personal al lui Martoff, când fusese
întocmit? La momentul înjunghierii? Se prea poate, pentru că și fotografia
era veche. Prin urmare, cât de actualizat era dosarul? Martoff știa că Duffy
reprezenta Duffy Security? Nici n-ar fi avut nevoie de vreun sistem
complicat de informații: o simplă răsfoire prin Pagini Galbene l-ar fi lămurit
imediat.
Și încă ceva din dosar: sugera, la fel ca și acel „Rezolvat în…”, că Martoff
recunoștea că el fusese cel care l-a aranjat pe Duffy. „A forțat nota în cadrul
anchetei”, „rezolvat” și „homosexual” s-au legat în mintea lui Duffy cu seara
aceea de la Caramel Club. S-a gândit la ușa ce-i fusese spartă și la întrebarea:
„Scuze, domnule, dar ce vârstă are amicul?”, plus pumnul în rinichi, însoțit
de șoapta încărcată de ură: „Polițist corupt și curangiu”. Deci lui Eddy nu-i
păsa dacă Duffy afla cine i-a înscenat flagrantul. Și, după ce îi spusese în
atâtea vorbe că el îl aranjase, îl avertizează să nu mai calce pe străzile lui.
Asta demonstra o încredere deosebită. Iar asta l-a făcut pe Duffy să se
întrebe cum de a ajuns să se întâmple acel incident la Caramel Club: cine îl
turnase la West Central? Care era veriga de legătură care îi spusese lui
Martoff cum să-i însceneze totul?
Ajuns acasă, i-a telefonat lui McKechnie.
— Regret, n-am vești bune.
— Poftim?
— Am vorbit cu prietenul nostru Salvatore.
— Ai vorbit cu el? Cine e?
— Îl cheamă Martoff. Marele Eddy Martoff. Un membru cu greutate al
comunității locale de afaceri, asta dacă îl credem pe cuvânt. După câte se
pare, e amestecat în tot ce mișcă prin zonă.
— Și?
— Și, domnule McKechnie, cred că, pur și simplu, vrea tot ce ai. Nu e
vorba doar de protecție. Îmi pare rău, dar are în vedere tot. Îți vrea biroul,
cele două depozite, la o adică tot ce ai.
— Și se așteaptă să i le dau pe tavă, nu?
— Cred că exact așa gândește, domnule McKechnie.
— Și dacă nu vreau?
— Păi, din câte zice, îți va administra o pedeapsă foarte serioasă. (Duffy a
găsit că era ciudat, dar ajunsese să vorbească la fel la Martoff.)
— Și atunci ce facem?
— Ce facem noi, domnule McKechnie? Cred că întrebarea ar trebui să
sune mai curând ce faci. Eu sunt doar angajatul tău temporar. Duffy hotărâse
să reducă discuția cât mai mult posibil; trebuia să-l lase pe McKechnie să
fiarbă nițel.
94
 — Bun, și ce-mi recomanzi să fac?
— S-ar părea că sunt doar trei posibilități. Îi dai totul, încerci din nou la
poliție sau cauți niște amici puternici. În mod normal, astea sunt căile de
acțiune. Sigur…
— Te ascult, a zis McKechnie, plin de speranță.
— Ai putea angaja pe cineva să-l omoare pe Martoff. Oameni în situația ta
au apelat la soluția asta. Dar te previn că acest lucru e strict interzis de lege.
— O să te caut eu, Duffy.
— Când dorești, domnule McKechnie.
În seara aceea, în timp ce Duffy termina de mâncat o cutie de cannelloni, a
sosit un oaspete neașteptat. O mutră din trecut, care, din prag, i-a clipit
neliniștit.
— Nu te-am văzut de-o grămadă de vreme, Duffy.
— Ehei, asta da surpriză. Sper că nu e vorba din nou de licența de
transmisii televizate. Iartă-mă, domnule polițist, mereu mă iau cu treaba și
uit. Dar rezolv mâine, îți promit.
— Nu mă inviți înăuntru?
Duffy a tăcut o clipă, s-a gândit, l-a măsurat pe Shaw de jos până sus și s-a
întrebat cum ar fi reacționat acesta dacă i-ar fi trântit ușa în nas.
— Te rog. Duffy l-a urmărit în timp ce intra. Aceeași mutră mică, speriată,
ca de vulpoi; părul îi mai încărunțise, costumul căpătase ceva mai mult luciu
pe la coate, dar, în esență, același Shaw. Nu lucraseră niciodată împreună la
vreun caz, dar îi știa reputația: harnic, se cam speria de unele cazuri, în mare
măsură cinstit. Se mai spunea că era cam puritan. La West Central avea o
vechime aproape cât a lui Sullivan și, cu toate astea, încă îl șocau unele
dintre activitățile de rutină de pe Mila de Aur. Duffy a pregătit câte un nes
pentru fiecare, apoi l-a întrebat:
— Cum merge treaba?
— A, nu mă plâng, știi tu. Mereu apare câte ceva. Încerc să fac față.
— Sunt convins. Și cum mai e felia?
— A, la fel, nu s-a schimbat mult.
— Bun. (Sau rău, la o adică. Shaw se comporta de parcă ar fi venit să
obțină o ipotecă sau ceva similar. Duffy l-a făcut să treacă ușor peste etape.)
— Aveți nevoie de vreun sistem de alarmă la West Central?
— Ce? A, nu, ha-ha-ha.
— Și-atunci cu ce vă pot ajuta?
— Păi, mi-e cam târșă, Duffy, dar o să-ți spun pe bune. Hmm, am venit la
tine în calitate neoficială, înțelegi?

95
 — Nu, nu înțeleg, dacă-mi dai voie. N-am înțeles niciodată, nici măcar
când aveam și eu ceva de spus. Acum sunt un cetățean oarecare, și poate că
ar trebui să-ți cer o explicație.
— Ascultă, Duffy, n-are rost să te dai isteț. Știu că ești deștept, așa că să
lăsăm lucrurile așa cum au picat. A făcut o pauză. Părea ros de ceva. În cele
din urmă, a continuat: O s-o spun într-un cuvânt: Termină!
— Vrei să repeți?
— Termină.
— Shaw, cine te plătește? Te întreb în calitate pur neoficială, bineînțeles.
Cine te strânge de boașe?
— O să trec peste remarca asta. Termină, Duffy, și vezi-ți de alarmele
contra efracției. Ești în rahat până peste cap și nici măcar nu-ți dai seama. Ia-
ți onorariul săptămânal și ține-te deoparte. Împiedică-te de ceva și rupe-ți
un picior, ceva. Apoi susții că e accident de muncă. Nu mai poți lucra pentru
McKechnie. Nu mai poți să-ți bagi nasul în afacerile lui Martoff.
— Să las asta în seama profesioniștilor, nu-i așa?
— Și nici nu cred că vrei să calci pe bătături pe cineva de la West Central,
nu?
— Shaw, știi ceva? Nu prea mi-a plăcut cravata aia stacojie. Pe bune, nu ți
se potrivea deloc. Prea țipătoare. Și nu-i stilul tău.
— Ce vrei să spui?
— Cravata pe care ai purtat-o când stăteai la geamul cafenelei. Vreau să
spun că miroase a chestie cu gangsteri, nu crezi? Și-apoi să vii cu două
minute înainte de ora livrării și să ai și masă rezervată… serios, nu-i stilul
tău, Shaw, nu-i deloc.
— Aici nu vorbim despre stil.
— De acord, să vorbim despre altceva. Nu ți-ai făcut treaba prea
conștiincios, asta-i părerea mea. Adică, și te rog să mă corectezi dacă mă
înșel, nu cred că ai stat prea mult la fața locului pentru a urmări recuperarea
plicului, așa-i, Shaw? Aveai altă treabă de rezolvat, neîndoielnic. Vreo
problemă ce nu suferea amânare, pariez. Ai tăiat-o în josul străzii imediat ce
clientul meu s-a întors cu spatele. Încotro te grăbeai în halul ăla – să-ți
încasezi cei zece la sută?
— Fii atent cum vorbești, Duffy. (Din nefericire, Shaw nu se pricepea să
amenințe. Glasul îi trăda neliniștea.)
— Îți fac o sugestie, dar în calitate strict neoficială, desigur. Clientul meu
n-a fost deloc mulțumit de modul în care ai acționat, domnule Shaw. Și nu i-
au plăcut deloc minciunile ce i-au fost servite de Sullivan când i-a telefonat
să afle ce se întâmplase. „A fugit în Regent Street și a luat un taxi”, sau ceva
de genul ăsta. Dac-ai mai fi rămas câteva minute, ai fi văzut că n-ar fi putut
96
lua un taxi decât dacă se lățea în fața lui pe stradă. Și-atunci, cu cât v-ați ales
tu și Sullivan din cele trei sute cincizeci de lire?
— Duffy, a spus Shaw încet, aproape trist, nu știi nici măcar jumătate din
ce se întâmplă.
— Și eu foloseam chestia asta, dar n-am înțeles niciodată ce înseamnă. O
foloseam când nu știam ce să mai spun.
— Ei, atunci să-ți dau eu un pui de idee. De ce te-a angajat McKechnie?
— Fiindcă a crezut că-s bun, așa cred.
— Dar cum te-a găsit?
— A, mi-a zis c-a întrebat pe unul și pe altul.
— Și ce-ai dedus din asta?
— Că reputația mea crește mai mult decât credeam. (Era adevărat, Duffy
se întrebase cum de ajunsese McKechnie la el.)
— Eu i-am zi de tine, Duffy, eu te-am recomandat. A venit la mine, iar eu i-
am spus să te caute pe tine. Întreabă-l.
— O s-o fac. Dar de ce?
— Atunci mi s-a părut o idee bună. Așa am crezut. Dar atunci nu știam ce
știu acum.
— Mda, ai spus-o foarte limpede. N-ai vrea să-mi explici?
— Nu.
— Ce se întâmplă, Shaw? (Shaw nu i-a răspuns.) Martoff vrea să treacă la
acțiune?
— Nu-ți pot spune, Duffy. Nu știu totul și ce știu eu nu mai e valabil, dar
vreau să te anunț ceva. Știi la fel de bine că, într-un fel, pe felia noastră a
existat mereu un echilibru delicat între noi și infractori. Nu-i război total, așa
cum pare să creadă lumea, și nici nu-i vorba de o mulțime de polițai care
sunt puși pe luat șpagă, așa cum îți închipui tu. Noi și infractorii realizăm,
împreună, ceea ce s-ar putea numi un soi de osmoză. Înțelegi ce vreau să
spun cu osmoza, Duffy?
— Înțeleg ce înțeleg și alții.
— Ei bine, prin ceea ce faci, tulburi acel echilibru delicat, înțelegi, Duffy?
Mai clar de atât nu mă pot exprima.
— N-ai putea s-o spui mai pe înțelesul meu?
— Nu, nu pot. Termină.
— Ce-ar fi să facem un târg, Shaw? S-ar părea că toată lumea ține să dea
ordine pe felia asta.
— Ce fel de târg?
— Mda, ce zici de asta? Eu termin, cum zici tu, dacă-mi spui cine de la
West Central mi-a înscenat chestia aceea acum patru ani.
— Tot te mai roade? E moartă și îngropată, Duffy.
97
 — Păi, dacă-i moartă și-ngropată, atunci nu mai contează dacă-mi spui,
nu? Cine l-a ajutat pe Martoff să-mi facă măgăria aia?
— N-am știut niciodată, Duffy. Am avut niște bănuieli, la fel ca toată
lumea, dar nu poți pedepsi pe cineva doar în baza unor suspiciuni, știi bine
asta. Deși nu văd cine altcineva ar fi putut fi.
— Facem târgul? Termin dacă-mi spui cine m-a lucrat.
Shaw a rămas pe gânduri.
— Bine, Duffy, de acord. Dar prefer să-ți dai tu cu presupusul, iar eu o să
dau din cap dacă-i așa.
Care era diferența? Pentru ca mai apoi Shaw să nege că i-ar fi spus lui
Duffy? Ca să poată afirma că Duffy avea doar o bănuială? Cu toate acestea,
pentru conștiința lui nenorocită, conta.
— Sullivan.
Shaw a încuviințat imediat din cap. Duffy a luat cănile de pe masă și le-a
dus la chiuvetă. Apoi, fără să mai spună niciun cuvânt, s-a dus la ușă și a
deschis-o, invitându-l astfel pe Shaw să plece.
Ciudat. Nu l-ar fi deranjat câtuși de puțin să-i trântească o minciună lui
Shaw.
A stat și s-a gândit la ciudata coincidență de a fi avertizat de două ori în
mai puțin de două ore, o dată de Martoff și apoi de Shaw. Era vreo legătură
între amenințări? Martoff îi ceruse lui Sullivan să trimită un mesager? Se
temeau că va ieși ceva la iveală? Și ce era gogorița aceea cu „echilibru
delicat”? De obicei, asta însemna: „Nu te mai vârî pe felia mea de șpagă.”
La ora 9, a sunat telefonul. A recunoscut glasul lui Carol, însă ea nu l-a
salutat.
— Nu te-am sunat, n-ai aflat de la mine, nu m-ai văzut de o săptămână.
Părea calmă, de parcă ar fi dictat condițiile proprii.
— În regulă.
— Depozitul din Lexington Street, care aparține clientului tău, arde.
Legătura s-a întrerupt. Fără la revedere, fără nimic.
Duffy a luat un taxi, a coborât în Shaftesbury Avenue, apoi a pornit pe
Windmill Street, strecurându-se prin mulțimea de clienți care căscau gura la
afișele din fața cinematografelor. Latura dinspre sud a Lexington Street era
blocată de poliție. Pe la jumătatea străzii, a văzut două mașini de pompieri.
Una își desfăcuse scara, iar la capătul ei, un pompier aflat deasupra
depozitului înalt doar de un etaj și jumătate plimba jetul de apă peste
acoperișul acestuia. Alte două jeturi măturau clădirea de la nivelul solului.
Duffy s-a întrebat dacă pompierii știau ce se afla înăuntru. Exista pericolul,
deloc de neglijat, de explozie, dacă te gândeai că hangarul acela conținea tot
soiul de lucruri care constituiau deliciul copiilor la vremea Crăciunului:
98
măști de doi bani, pictate cu vopsele ieftine și inflamabile, petarde de
interior și pălării din hârtie.
S-a mai întrebat dacă polițaii se deranjaseră să-l informeze pe McKechnie.
Apoi i-a venit o idee. A mers câțiva metri de-a lungul Brewer Street și a dat
colțul pe Great Pulteney, care mergea paralel cu Lexington. La jumătate,
aceasta se intersecta cu o scurtă alee care trecea prin dreptul unei bodegi
care era folosită doar de camionagiii care făceau livrări. Duffy a mers într-
acolo ca să arunce o privire. Se afla la trei case depărtare de depozitul lui
McKechnie. Cele două străzi erau despărțite doar de niște curți minuscule.
Aproape toate casele acelea fuseseră transformate în magazine și birouri. La
ferestre nu se vedea nicio lumină; toată lumea plecase acasă.
În timp ce Duffy și-a croit drum printr-una dintre curți, depozitul încă
ardea intens. După ce a ajuns aproape de partea cealaltă, s-a întors și a
aruncat o privire. Flăcările țâșneau prin acoperiș, în ciuda apei ce cădea cu
nemiluita din furtunurile pompierilor. Era limpede că marfa lui McKechnie
avea să fie distrusă complet. Duffy s-a întrebat de ce comandase Martoff acel
incendiu: ce se afla acum înăuntru nu avea să-i mai fie de niciun folos;
același lucru era valabil și în privința clădirii. În cel mai bun caz, putea să
cumpere terenul destul de ieftin. Poate că doar asta dorea. Sau poate era o
acțiune care, ca și crestarea lui Rosie McKechnie, nu avea un motiv evident.
Putea fi vorba de un avertisment care lovea mai multe ținte; probabil că
unor indivizi, aflați în aceeași situație ca și McKechnie, li se arăta ce pot păți.
Fără niciun semn prevestitor, acoperișul depozitului s-a încovoiat. Cu un
geamăt lung, însoțit de un duduit, a cedat. Aveai impresia că totul se mișcă în
direcții diferite în același timp. Acoperișul s-a prăbușit, flăcările au țâșnit
spre cer, scânteile au explodat în toate părțile, peretele din spate s-a
prăbușit spre exteriorul clădirii, iar baloturile cu mărfurile lui McKechnie s-
au rostogolit arzând din depozit drept în curte.
Duffy s-a adăpostit imediat când s-a produs căderea zidului și a așteptat,
dar incendiul a căpătat și mai multă viață după ce a dat de aer. Apoi, treptat,
jeturile de apă au reînceput să domolească flăcările. Duffy s-a apropiat de
gardul ce aparținea curții în care se aflau birourile, a ajuns până în dreptul
depozitului și, împins de curiozitate, s-a ridicat în mâini până a ajuns să vadă
peste coama lui. A aruncat o privire la baloturile de mărfuri care ardeau și
care fuseseră azvârlite de explozie; flăcările începuseră să scadă în
intensitate. S-a uitat din nou. Apoi și-a trecut un picior peste gard și a
aterizat fără zgomot în curtea cealaltă. Singurul care-l putea vedea era doar
pompierul de pe scara aflată deasupra depozitului prăbușit; dar, chiar și așa,
Duffy a mers cu fereală. Un balot legat cu sfoară, proprietatea lui McKechnie,
zăcea în fața lui, cam la un metru depărtare: o legătură de reviste aproape
99
carbonizate. Nu păreau deloc felul de reviste pe care să le oferi unui puști cu
mască de King Kong și coif de clovn.
A mai făcut un pas și a lovit cu piciorul, făcând legătura să plesnească.
Până atunci abia mocnind, flăcările s-au întețit, cuprinzând o parte dintre
revistele înnegrite la exterior; restul exemplarelor din balot s-au împrăștiat
pe jos. A văzut titluri familiare lui: Private, Colour Climax, Selecta, Animal
No. 9, Sex Bizarre, Ero. Publicații cu imagini explicite de sex, muniția secretă
a magazinelor de reviste porno. Pe vremea când Duffy lucra în arondisment,
fiecare dintre ele se vindea cu cinci sau șase lire. Nu mai știa în ce măsură
fuseseră afectate prețurile de inflație, dar și-a dat seama că tocmai dăduse
cu piciorul unei adevărate comori, aproape cinci sute de lire, dacă se gândea
la prețul de vânzare. Marele Eddy avusese dreptate: în piatra lui McKechnie
era mai multă apă de stors decât își închipuise Duffy.
A sărit gardul înapoi spre Great Pulteney Street și a luat-o către Brewer
Street. A mers până la capătul Lexington Street și s-a mai uitat o dată la
depozit. Acum, spre clădire mai erau îndreptate doar două jeturi de apă;
incendiul părea să fie sub control. A pornit pe Brewer Street, aproape sigur
că oamenii lui Martoff și ai lui Sullivan uitaseră de el la acea oră. Când a
ajuns la capătul Brewer Street, a zărit câțiva de gură-cască adunați la un colț,
ce se uitau prin geamul unui magazin de reviste porno. Abia atunci a
observat că în vitrina magazinului se căsca o bortă și că interiorul fusese
afectat de un incendiu. Nu arsese tot, ci doar unele lucruri. Prin geam a văzut
un bărbat într-o haină cenușie, care mătura podeaua.
Duffy a făcut un efort de memorie și și-a amintit ceva petrecut în urmă cu
cinci ani. Acela nu fusese unul dintre magazinele lui Ronnie? Ronnie, peștele
lui Renée? S-a concentrat încă puțin și a ajuns la concluzia că nu se înșela. Pe
vremea aceea, Ronnie avea patru magazine. Acesta, unul aproape de Old
Compton, unul în Frith și altul pe Greek Street. Neuitând să adopte mersul
tipic unui client, Duffy a luat-o grăbit pe Old Compton Street. În fața
magazinului de acolo a găsit un bărbat gras, cu un aspect mizer, care lipea
un ziar peste vitrină.
— Ți-au trimis o cărămidă prin geam? l-a întrebat Duffy pe un ton amical.
— Cărămidă? Pe dracu’, o lampă cu gaz.
— Păi cine ar face așa ceva? a întrebat Duffy cu un aer nevinovat.
— Sigur n-a fost o gospodină, asta-i clar, a venit răspunsul.
Duffy a pornit spre Greek Street; când s-a apropiat de cel de-al treilea
magazin al lui Ronnie, grupul de pierde-vară din fața lui l-a lămurit pe
deplin. A intrat într-o bodegă și i-a telefonat lui Renée.
— Sunt Duffy, a anunțat-o el. Ce s-a întâmplat?

100
 — Ce s-a întâmplat, ai? L-ai distrus pe Ronnie, asta s-a-ntâmplat. De ce
mama dracului te-am lăsat să intri? Ce serviciu mi-ai făcut tu mie, gabore?
Iar acum te-ai apucat să-i prăpădești magazinele lui Ronnie.
— Când s-a întâmplat?
— Acum vreo oră. Lămpi cu gaz azvârlite prin vitrine, la toate magazinele.
I-au băgat în sperieți pe toți clienții. Și asta doar din vina ta, gabore.
— Nu mai sunt gabor, Renée. Și de unde știi că are legătură cu mine? Doar
singură ai spus că amicul nostru îl amenințase deja pe Ronnie.
— Da, dar voia să-i facă doar unul, înțelegi? Numai c-ai venit tu să mă
tragi de limbă. De aceea l-a sunat pe Ronnie în mod special, acum o oră, și i-a
spus că avea de gând să-i ardă doar un magazin, dar, pentru că te-am ajutat
eu, a hotărât să i le distrugă pe toate. De asta ce mai zici, gabore?
Duffy n-a putut să răspundă la o asemenea întrebare, însă oricum nu mai
avea nicio importanță, fiindcă Renée trântise deja receptorul în furcă.
A rămas puțin în bodegă, întrebându-se ce se întâmplase. Fusese ca un
război-fulger. Eddy declara război tuturor în același timp? Și de ce apelase la
metoda învechită cu lămpile de gaz azvârlite prin vitrină? Nu era prea
eficientă pentru a incendia magazinul, deși era foarte brutală și
înspăimântătoare. Era stilul demodat folosit de generația lui Salvatore.
Probabil că Eddy devenise nostalgic, motiv pentru care imitase vocea lui
Salvatore; totuși, acea alunecare în barbarism contrasta izbitor cu biroul lui
vernil, cu canapelele, pervazurile de la ferestre și costumele elegante.
După două păhărele, Duffy nu găsise încă răspunsuri, dar începuse să se
relaxeze. Bodega se umpluse și se simțea în siguranță. Îi venise și chef de
sex. Poate c-ar fi fost bine să șterpelească câteva reviste rămase neatinse din
stocul pentru Crăciun al lui McKechnie. Trecuse o săptămână de când
viitorul autor al Ghidului homo își pusese ceasul în cutia de plastic din baie.
Jack protestase, susținând că ceasul era silențios, ultimul răcnet al
tehnologiei în domeniul afișajului digital. Duffy l-a privit cu un aer sceptic și
a arătat fără echivoc spre cutia din plastic.
Apoi i-a trecut brusc prin minte că unul dintre aspectele vieții locale care-
i scăpase era cel reprezentat de saloanele de masaj. Dacă McKechnie era un
om de afaceri atât de înfloritor pe cât sugerase incendiul, atunci sigur își
putea permite să-i ofere lui Duffy o mică frecție corporală. Orice companie
care se respectă permite ca un anumit procentaj din cifra de afaceri să fie
cheltuit pe mofturi. Duffy putea spune că-l zărise pe Jeggo intrând într-o
saună, iar el îl urmărise.
A ieșit din bodegă și a aruncat o privire în lungul Greek Street. Nu prea
avea timp de gândire: se găsea doar la două sute de metri de cartierul
general al lui Martoff. A adoptat din nou pasul de client, a traversat strada și
101
a intrat la Lampa lui Aladdin („Masaj executiv”). În mica recepție a găsit o
femeie în jur de vreo patruzeci de ani care purta un halat alb din nylon;
aceasta i-a zâmbit prietenos. Duffy a avut impresia că nimerise într-un salon
de coafură pentru femei.
— Hm, aș vrea un masaj, vă rog, a mormăit el. Nu mai folosise expresia
aceea.
— Sigur, dragă. Vrei și saună?
— Ăăă, cred că nu.
— Ei, atunci poți avea o fată la opt lire; o fată topless, zece; două fete,
doisprezece sau două fete topless la paisprezece. Duffy s-a întrebat ce mai
intra în tarifele acelea; pesemne că nu mare lucru.
— Și cât durează?
— Douăzeci de minute.
Mda, o nimic toată, a gândit el.
— Atunci, două fete topless.
— Foarte bine, domnule. Mergi la numărul trei, o să găsești un prosop
acolo.
Duffy a scos din buzunar cele paisprezece lire (aproape o liră pe minut, a
făcut el o socoteală rapidă în minte) și a trecut pe lângă biroul femeii,
intrând într-un coridor îngust. De-a lungul lui se înșiruiau câteva cabine
făcute din lemn de pin. Nu păreau prea bine izolate fonic. Iluminatul era
discret.
A deschis ușa de la numărul trei. În mijlocul cabinei erau un soi de pat
îngust, saltea, pături și o husă dintr-un material plastic. Un scaun pentru
haine, pe spătarul căruia atârna un prosop; un dulăpior sau două; plus o
comodă pe care stăteau niște sticluțe cu ulei și prafuri. S-a dezbrăcat și și-a
petrecut prosopul în jurul taliei, observând că era prea mic fie pentru a-i
înconjura talia în întregime, fie pentru a-i acoperi cum se cuvenea regiunea
pubiană. Apoi s-a așezat pe pat.
Vesele, cele două fete au apărut ca din senin. Purtau șorturi din blugi ai
căror craci fuseseră tăiați și sandale ortopedice Dr. Scholl. Una dintre ele
avea sânii mici, tari și țepeni; cealaltă, mai mari, care atârnau; probabil că
așa se alcătuiau perechile, ca să satisfacă gusturile oricărui client.
— Ulei sau pudră, domnu’? Una din fete a pus un soi de ceas de bucătărie
să sune peste douăzeci de minute.
Duffy nu știa ce să aleagă. Uleiul nu va fi greu de îndepărtat? Iar pudra
părea ceva mai aparte. Da, dar uleiul era mai sexi.
— Ulei, vă rog.
L-au întors cu fața în jos și s-au apucat să-l maseze. Una s-a concentrat
asupra spatelui și a umerilor, ungându-l cu ulei și atingându-l cu sânii din
102
când în când; asta era cea cu țâțe mari, și-a dat el seama imediat. Cealaltă se
ocupa de picioare, urcând și masându-l periculos de aproape de regiunea
inghinală. A simțit curând că scula în erecție îi e strivită între coapsă și pat.
Apoi l-au întors cu fața în sus. Când au făcut-o, prosopul a părut că
alunecă, lăsându-i la vedere scula atârnând ușor într-o parte.
— Vai, ce băiat rău, a exclamat fata care îi masase picioarele. Ce avem
acolo?
Duffy n-a simțit nevoia să dea explicații. Fetele au continuat să-l frământe
și să-l maseze cu ulei și cu sânii. Felul în care uleiul trecea de pe corpul lui pe
sânii fetelor i se părea foarte atrăgător. La o adică, totul i se părea frumos,
mai ales felul cum mâinile fetei dinspre picioare se apropiau tot mai mult de
scula lui. Cu toate acestea, nu i-o atingea deloc. Și-a amintit ca prin vis că
trebuia să se desfășoare mai întâi o drăgălășenie legală înainte ca fata să
treacă la lucru și în zona aceea. Da, asta era: clientul trebuia să le dea ideea.
Duffy s-a întrebat care o fi formularea potrivită. În cele din urmă, a făcut o
încercare:
— Aș vrea să rezolvăm și problema aia.
Cu viteza fulgerului, fata dinspre picioare i-a răspuns fără să se oprească
din treabă:
— Vrei ușurare?
„Da, domnule, asta era exprimarea: Vrei ușurare?” A dat din cap că da.
— Ușurarea e zece.
A făcut semn către maldărul de haine, iar fata de la cap s-a dus la scaun, a
scotocit după portofel și a arătat cele două bancnote de cinci pe care le
scotea. În acest timp, fata de la picioare și-a turnat ulei în palmă și s-a apucat
să i-l întindă viguros peste sculă și testicule. A, asta îi aducea deja o oarecare
ușurare, a simțit el. Cea de la cap a început să-și frece țâțele cu entuziasm de
pieptul lui.
— Cred că o să-ți facem o mică surpriză, a zis fata de la picioare, așa că
închide ochii. Cea de la cap l-a ajutat, punându-i țâțele peste ochi, trecându-
și-le peste fața lui în sus și în jos, apoi așezându-și sfârcurile peste pleoapele
lui. Chiar când fata de la picioare a încetat vreme de câteva clipe să-l mai
maseze, tot a simțit că plutește de plăcere. A auzit declicul produs de
deschiderea și închiderea unei uși de dulap și s-a întrebat ce făcea fata.
Probabil că scotea vreun șervețel parfumat, ceva.
Sfârcurile l-au apăsat apoi ceva mai tare pe ochi. Cealaltă și-a mai plimbat
palmele peste scula lui, întinzând uleiul, apoi a simțit că ceva i-a fost
înfășurat în jurul testiculelor. Poate era vreo șmecherie orientală care să
facă lucrurile să devină mai plăcute, a gândit el.

103
 — Acum poți să te uiți, a zis fata de la picioare. Sfârcurile s-au ridicat de
pe ochi, iar Duffy a privit în lungul corpului. Ceea ce a văzut era cel mai
înspăimântător lucru de care avusese parte vreodată.
Un fir subțire din cupru îi fusese prins cu nod în jurul bazei sculei și a
testiculelor. Firul fusese petrecut peste sculă, foarte aproape de stomac. La
capete, firul avea mânere din lemn, pe care fata subțirică la ținea în mâini.
Era o garotă. Iar fata i-a spus, foarte calm:
— Nu te mișca, gabore.
Cealaltă a trecut pe lângă ea și a deschis ușa. În cabină a intrat Marele
Eddy Martoff. Zâmbea.

104
 8.

Eddy a preluat mânerele din lemn ale garotei de la maseuză. Apoi le-a
făcut semn fetelor să iasă. Eddy a rămas zâmbitor.
— Hei, vreau înapoi cele zece lire, a zis Duffy. Banii pentru ușurare.
— Ei, lasă, că asta te ușurează de orice, a spus Eddy încet, de absolut
orice. Și a tras ușurel de capetele garotei.
— Și-ar mai fi ceva, a zis Duffy, prefăcându-se că e îngrijorat, într-o
încercare disperată de a-și păstra calmul. De ce-mi spune toată lumea
„gabor”? Nu-s polițai, știi prea bine asta. De ce le-ai spus că-s gabor?
— Lasă precizia exprimării, domnule Wright. Mai ales în asemenea
momente. Nu cred că fetelor le-ar fi plăcut atât de mult să te rezolve dacă le-
aș fi spus că ești doar un fost polițai. Nu cred că ar fi pus atâta suflet în
muncă, așa cum ți-au dovedit. Apropo, sper că nu ai motive de nemulțumire
față de serviciile primite până la intrarea mea.
— Nu pot găsi niciun cusur, a spus Duffy. De-acum înainte numai aici o să
vin.
— Mă bucur.
Eddy a coborât privirea către sexul lui Duffy. Lovită de spaimă, scula îi
atârna acum ca un melc mare, cu capul lăsat moale peste coapsă.
— Ei, s-ar părea că ne-a cam dispărut entuziasmul, sau mă înșel?
— Da, dar cele zece lire? a insistat Duffy. Era singura modalitate prin care
reușea să-și alunge din minte ce i se putea întâmpla.
— Cred că banii sunt ultima ta grijă acum.
Pe de altă parte, Eddy era hotărât să-l facă pe Duffy să se gândească doar
la groaznica situație în care se afla; a tras ușor de mânere; firul subțire din
cupru a mușcat ușor din sculă și i-a strâns testiculele.
— Așa, domnule Duffy, cred c-ai cumpărat destul cașcaval de când ești pe
lumea asta, nu?
Era adevărat.
— Atunci te rog să-ți amintești cum se taie roțile de cașcaval. Nu cele moi,
ci din acelea tari. Cedar, Cheshire, la astea mă refer.
Tot adevărat.
— Ei, bine, firul folosit este la fel ca acesta, care amenință să-ți producă
vătămări serioase.
Duffy și-a adus aminte de roțile groase de aproape treizeci de centimetri
care erau înjumătățite pe verticală. Până și femeile bătrâne și fără vlagă

105
aflate la tejghea reușeau să facă asta fără să transpire. Firul luneca prin
cașcaval fără nicio opreliște. Acum era convins că nu va mai fi în stare să
mănânce nici măcar o felie de cașcaval pe pâine prăjită.
— Așa, domnule Duffy, trebuie să recunoaștem, carnea opune mai multă
rezistență decât cașcavalul. Cu atâtea tendoane, porțiuni de mușchi și vene
pe care trebuie să le reteze… Dar pe ce punem pariu că reușesc să-ți tai
cocoșelul dintr-o smucitură?
Duffy își epuizase arsenalul de reclamații care îl ajutaseră până acum să
uite de ceea ce i se întâmpla. A rămas mut, cu ochii ațintiți la încheieturile
puternice ale lui Eddy, la degetele lui strângând cele două mânere.
— Sper că-ți dai seama, domnule Duffy, că dacă trag de mânere s-a
terminat cu tine. Nu mă refer doar la faptul că o să-ți iei adio de la
masculinitatea ta dubioasă. Asta sigur se va întâmpla, nici nu încape
îndoială. Dar s-ar putea să și mori. Asta ți-a trecut prin minte?
Duffy a reușit să îngaime un nu, care i-a rămas în gât.
— Ba da, ți-a trecut. Vezi tu, zona despre care vorbim reprezintă, cum să
spun, unul dintre centrii nervoși esențiali ai organismului. În mod normal,
corpul nu poate supraviețui retezării organelor genitale. Nu poate, și gata.
Șocul e, pur și simplu, de nedescris. Foarte puțini oameni au supraviețuit
unei asemenea situații. Desigur, după ce te-am avertizat în acest fel, s-ar
putea ca organismul tău să poată găsi resurse ca să reziste la șocul prin care
va trece în curând. Însă eu nu sunt expert în probleme de sistem nervos,
astfel că ceea ce spun rămâne, din păcate, doar o presupunere.
Lui Duffy îi venea să verse; să urle: Sadicule, Căcatule, Ticălosule,
Animalule și câte altele îi treceau prin cap. Cu toate acestea, nu a reușit să
scoată o vorbă; ochii îi rămăseseră parcă înțepeniți la dosul palmelor lui
Eddy.
— Cred că cetățenii normali vor aprecia acțiunea prin care un
homosexual este eliminat din cadrul comunității. (Eddy se lăsase iarăși
pradă melancoliei.) La urma-urmelor, cred că prea puține legi votate de
Parlament reflectă dorința poporului. De pildă, lumea n-a aprobat niciodată
abolirea pedepsei cu moartea prin spânzurare. Cu toate astea, Parlamentul a
hotărât ca spânzurarea să fie scoasă în afara legii. Eu susțin că o asemenea
hotărâre este total nedemocratică, nu ești de acord cu mine? Vai, vai, ce
tăcuți am devenit… Așadar, ce părere ai despre homosexuali, domnule
Duffy? Crezi că majoritatea populației acestei țări aprobă homosexualitatea?
Eu cred că mai toată suflarea acestei țări consideră că homosexualitatea e
dezgustătoare. Dar poate Parlamentul să înțeleagă așa ceva? Nu. Dar de ce?
Fiindcă Parlamentul e plin de vicioși care se tem că-și vor pierde slujbele.
— La fel cum Parlamentul e plin de ucigași care se tem de ștreang?
106
 — Așa, bravo, domnule Duffy. Începusem să mă tem că vom avea parte
doar de un monolog. Da, ai dreptate, comparația mea nu surprinde tot
spectrul. Dar sunt sigur că nu mă înșel în legătură cu homosexualii din
Parlament. Țin minte unul, cu care am fost la aceeași școală. Respingător
individ. Una, două, fuga în spatele pavilionului de crichet. Acum a ajuns
parlamentar – o circumscripție călduță a conservatorilor, undeva, într-un
comitat vestit pentru partidele de vânătoare. Ei, dacă alegătorii lui ar ști,
pariez că ar ieși un scandal groaznic. A făcut o pauză, dând impresia că se
gândește. Vezi, Duffy, indivizii de teapa ta nu pricep că poporul britanic nu
iubește homosexualii. Zău că nu. Amintește-ți numai ce cuvinte urâte
folosesc pentru a-i denumi. Nu sunt deloc elegante, nu-i așa? Spune-mi unul
care să sune bine, domnule Duffy.
— Efeminat.
— Efeminat? Eddy a chicotit. Nu-mi pari prea efeminat, domnule Duffy.
Niciodată nu mi-ai lăsat impresia asta. Și nici nu cred că erai prea efeminat
când gaborii ți-au spart ușa ca să-l salveze pe nefericitul tânăr din ghearele
tale. Din câte-am înțeles, puștiul mai era și negru. Asta mă face să cred că ai
profitat în mod necinstit de inocența lui, domnule Duffy.
— Lucra cumva pentru tine, Martoff? Ori ai încheiat un subcontract cu
careva?
— Cum să-ți spun așa ceva? Și, în orice caz, nu angajez homosexuali.
Și nici negri care arată mult mai tineri și sunt în stare să joace ca niște
actori de la Royal Shakespeare Company, a gândit Duffy.
— În fine, n-aș vrea să mă las antrenat într-o discuție privind problemele
sociale mai generale ce ar putea rezulta din faptul că ești homo. Dacă
abordăm asemenea subiecte nu ne-ar ajunge toată noaptea să le analizăm. O
idee dă naștere alteia și așa mai departe.
— Ți-a spus cineva că ai putea să participi la emisiunea „Mai aveți o
întrebare”?
— Ce idee fermecătoare. Dar cum ajungi să fii invitat?
— Cred că modul normal de procedură e să șantajezi câțiva producători
radio și să le împungi nevestele cu cuțitul.
— Duffy, ești un tip spiritual. Știi ceva? Îmi place conversația asta din ce
în ce mai mult. Eddy a zâmbit din nou. Una-două zâmbea. Dar, în sfârșit,
pentru că în aceste momente ești cam dezavantajat, prefer să te întreb de ce
îmi mânjești în continuare trotuarul cu prezența ta. Parcă ți-am spus, foarte
clar și răspicat, să ocolești străzile mele. Eddy nu mai zâmbea. Parcă ți-am
transmis instrucțiunile astea și în limbajul gaborilor, ca să poți înțelege,
adică șterge-o de pe felia mea.
— Ai incendiat depozitul clientului meu, a spus Duffy.
107
 — Oho, a făcut Eddy. Nu crezi că tragi concluzii pripite? Cred că dacă mai
aveam o a treia persoană prin preajmă te puteam da în judecată pentru
calomnie. Da, sunt sigur că aș putea. Nu că aș vrea să scot ceva bani de la
tine. Ai cumva și alte mijloace de existență de care nu știu?
— Cred că glumești.
— Da, nu m-am înșelat deloc. Prin urmare, nici n-ar avea rost să te dau în
judecată. M-aș trezi că nu-mi pot recupera cheltuielile de judecată în caz că
aș câștiga procesul. Dacă te-aș târî prin tribunale ar fi ca și cum aș încerca să
storc apă din piatră seacă.
— Dar de ce i-ai incendiat depozitul lui McKechnie? În felul ăsta n-o să
scoți niciun ban de la el. Toate măștile acelea de King Kong, artificiile și
tichiile de clovn s-au făcut scrum. Nu te înțeleg, Eddy. Ce bani mai poate
scoate McKechnie dintr-un morman de jucării carbonizate, la asta te-ai
gândit?
Duffy nu putea găsi altă modalitate de a-și salva pielea. Nu era tocmai o
soluție viabilă să facă pe sfântul, fiindcă așa nu păcălea pe nimeni. Trebuia
însă să joace rolul șmecherului care nu știe la fel de multe ca adversarul. Iar
oamenilor le făcea plăcere să-i pună la punct pe șmecheri.
— Duffy, îți repet, nu am incendiat depozitul lui McKechnie. Dacă nu vrei
să dai de bucluc, ar fi preferabil să adoptăm formularea „depozitul lui
McKechnie a fost incendiat”. La diateza pasivă, te rog, e mult mai puțin
contestabil.
— Bun, dacă depozitul a fost incendiat, va avea și mai puțini bani ca să-și
plătească protecția. Nu înțeleg de ce ai făcut-o – pardon, să reformulăm – nu
cred că regretabila pierdere a unuia dintre depozitele clientului meu ți-ar
aduce vreun beneficiu imediat.
— Bravo, domnule Duffy, te-ai orientat de minune. Mă refer la formulare,
nu la modul de gândire.
— Acum ce i-a mai rămas? Încă un depozit plin de jucării și alte chestii
dintr-astea. Acestea sunt toate proprietățile lui. Plus un birou închiriat. L-ai
putea determina, cum să spun, să plece și să-ți vândă tot. Dar cui îi folosește
un depozit ars?
Brusc, Duffy a priceput ceva ce ar fi trebuit să știe de mult. Asigurarea.
Bineînțeles, asta era problema. Imediat ce și-a înființat firma, Duffy le
spunea clienților că cea mai bună măsură de securitate era încheierea unei
asigurări. Normal, mărfurile lui McKechnie erau asigurate. Așadar, în loc să-l
stoarcă de o sută de lire o dată la două săptămâni, Eddy îl ajută pe
McKechnie, dintr-un foc, să-și transforme în bani jumătate din active, iar
Eddy îi va cere toată suma rezultată, amenințându-l probabil că, în caz
contrar, are să i se întâmple ceva extrem de neplăcut. Pe de altă parte, Eddy
108
este de acord să preia contractul de închiriere a depozitului, sau a ceea ce a
mai rămas din el, în condiții deloc dezavantajoase. Singura hibă a acestei idei
era că depozitul gemuse de literatură și reviste porno. Nicio companie de
asigurări nu ar plăti la valoarea reală acele mărfuri din stoc. Prin urmare,
McKechnie nu va primi nicio lețcaie. Ba nu: era posibil, și-a dat seama Duffy,
ca revistele să fi ocupat doar o parte din depozit. Probabil că McKechnie
avea și afaceri curate, ca să aibă o acoperire legală. Și, în acest caz, dacă
depozitul a ars, compania de asigurări plătește pentru mărfurile legale și –
cu puțină încurajare din partea lui Eddy – este pus sub acuzație de gabori
pentru deținerea acelei comori de Colour Climax. Iar McKechnie se alegea cu
bănuți pe care era forțat să-i dea lui Eddy și se trezea, în același timp, și cu o
grămadă de necazuri din cauza poliției. Iar totul doar la prețul unei cutii de
chibrituri. Dacă așa stăteau lucrurile, însemna că totul fusese gândit cu
multă istețime. Oare Eddy știuse ce se afla în depozit? Păi sloganul lui suna
„Cunoașterea înseamnă putere”, așa că Duffy îl vedea pe Eddy în stare să afle
măcar atâta lucru.
Duffy spera din tot sufletul să nu se dea de gol față de Eddy că avea
cunoștință de acele lucruri. Singura lui speranță de a scăpa era să joace până
la capăt rolul șmecherului prost ca noaptea.
— Sau vrei să construiești ceva în locul depozitului?
Fusese soiul de sugestie neroadă care îi plăcea atât de mult lui Eddy, încât
l-a făcut să chicotească discret.
— Regret, dar nu ai deloc habar cum se fac afacerile, domnule Duffy. Apoi,
a adăugat pe un ton indulgent: S-ar putea să construiesc ceva acolo pe viitor,
da, ar putea fi o idee.
Eddy părea că a rămas pe gânduri, fiindcă slăbise puțin strânsoarea
garotei. Firele petrecute pe după sculă se mai înmuiaseră.
— Cred că trebuie să analizez ce să fac cu tine, a zis el într-un târziu. Când
eram mic, tata spunea mereu că o hotărâre luată în pripă e de obicei greșită.
Da, Duffy, trebuie să mă mai gândesc la asta. Sper că mă urmărești, nu?
Georgiou, a strigat el.
Ușa s-a deschis și omul numărul doi al lui Eddy a vârât capul înăuntru. Pe
trăsăturile pline ale feței lui au apărut un zâmbet adresat lui Duffy.
— Tot n-ai găsit buda, amice?
Duffy a clătinat din cap.
— Verifică-i hainele.
Georgiou i-a percheziționat hainele de pe scaun și l-a anunțat că n-a găsit
nimic. Garota a fost desfăcută cu grijă, apoi lui Duffy i s-a poruncit să se
îmbrace. În acest timp, Duffy s-a gândit să-i atace și să fugă, dar șansele de

109
reușită erau mici. Ele s-au topit de tot când ușa s-a deschis din nou și în
cabină a intrat și Jeggo.
— A, domnul Jeggo a fost să exerseze ridicarea de colete, nu? a făcut
Eddy.
Jeggo s-a strâmbat. A scos o pereche de cătușe din buzunar.
— Da, domnule Duffy, a zis Eddy, regret, dar trebuie să te încătușez și să
te duc, mda, în altă parte. Te rog să pui mâinile la spate.
Duffy s-a supus. Jeggo i-a fixat cătușele și le-a strâns bine. În timp ce se
ocupa de el, i-a șoptit la ureche lui Duffy:
— Te omor, curistule.
— Jeggo, a spus Georgiou, sper că nu-l ameninți pe domnul Duffy.
Jeggo s-a răsucit.
— Uite și-un gabor cu cătușe, a făcut el și a început să râdă.
L-a condus pe Duffy pe un coridor, prin dreptul cabinelor de masaj, apoi
afară, pe ușa din spate. A privit în jur – avea prilejul să renunțe la mersul de
client jenat – și s-a străduit să-și dea seama încotro era dus. Au traversat o
curte, o grădină, au trecut prin curtea din spate a unei bodegi – acolo trebuie
să fie Duke of Hamilton – au ieșit pe o poartă și din nou într-o grădină, de
astă dată una cu alei pavate. Apoi pe o ușă dosnică, o bucătărie, niște scări și
în final l-au împins într-o cameră. Înăuntru, câteva fotolii cam obosite, plus o
masă; un calendar cu un peisaj din Districtul Lacurilor, atârnat șui.
— Trebuie să facem ceva cu mobilierul de aici, a remarcat Eddy, e prea
deprimant. Ca să nu mai vorbesc de iluminat. Georgiou, trebuie să terminăm
cu lustrele agățate în mijlocul tavanului.
Georgiou a dat din cap în semn că a înțeles. I-a făcut semn lui Duffy să
treacă pe un fotoliu. El și Jeggo s-au așezat, iar Martoff a plecat. Stând chiar
în fața lui Duffy, Jeggo se holba la el ostil, cu un aer satisfăcut. Duffy a simțit
că avea nevoie de puțină odihnă după calvarul prin care trecuse la salonul
de masaj. Nu avea chef să-l mai sâcâie pe Jeggo. Cele două întâlniri cu el
scoseseră la iveală un vocabular alcătuit din vreo zece cuvinte, din care cel
puțin cinci reprezentaseră același cuvânt: „curistule”. În timp ce se gândea la
toate astea, pe neașteptate, Jeggo a ținut să-l uimească prin folosirea unui
cuvânt nou:
— Ești normand?
Duffy nu se uitase la el, și nici n-a acordat atenție întrebării. Jeggo s-a
ridicat și l-a lovit cu piciorul în gleznă. După aceea, s-a așezat și a repetat:
— Ești normand?
Duffy l-a privit pe Georgiou, în speranța că va primi de la acesta o
lămurire. Georgiou s-a mulțumit să-i zâmbească. Aceasta era o șmecherie pe
care o învățase de la șeful lui.
110
 — Cred că trebuie să-i explici, a spus Georgiou.
— Ești normand? a repetat Jeggo. Scot normand? Ești homo, gabore? Ești
curist, nu-i așa? De ce-ai purta cercelul acela dacă nu ești homo?
Duffy nu i-a răspuns. Nicio replică nu ar fi reușit să-l mulțumească pe
Jeggo și, având mâinile încătușate la spate, nu avea chef să-l provoace pe
individ să-i tragă șuturi în gleznă.
— Hei, Georgiou, gaboru’ e normand. Ne-am ales cu un normand. Ha-ha.
În scurtul răstimp ce trecuse de când îl cunoștea, era pentru prima oară
când Duffy îl vedea pe Jeggo bucurându-se de ceva. Devenise de-a dreptul
vioi. Aproape agreabil. N-aș vrea să fiu în locul tău, gabore. Domnului Eddy
nu-i plac normanzii. Nici pe copoi nu-i prea înghite, dar pe normanzi, să nu-i
vadă în ochi. Pariez că-ți pregătește ceva cu totul special. Ha-ha-ha.
Duffy a tăcut. A făcut apoi un efort să nu-și mai aducă aminte de garotă.
— Să-i spun, Georgiou? Să-i spun câteva dintre chestiile la care s-a gândit
domnu’ Eddy?
— Dacă vrei, Jeggo, doar avem destul timp de omorât.
— Trebuie să-l omorâm și pe căcatul ăsta. Jeggo părea să fi revenit la
tema lui predilectă. Duffy a rămas în așteptare. Altă ieșire nu avea.
— Mi-aduc aminte că am avut odată un normand. L-am lăsat să deschidă
un mic restaurant. Am greșit, dacă mă gândesc bine. Și el ce-a făcut? A
angajat o grămadă de homo pe post de chelneri. Cu asta a dat o lovitură
reputației acestui cartier, păi nu? Duffy s-a întrebat unde ar fi trebuit să
meargă Jeggo pentru a ridica prestigiul unui cartier. Ei, am zis noi, așa-i
lumea. Domnul Eddy era mai moale față de normanzi pe vremea aia. Și, ce
zici? Rămâne în urmă cu plata. Mda, cam ridicasem și noi prețul, pentru că
adusese curiștii ăia în cartierul nostru. În fine, nu plătește. Mai cere o
păsuire. Și atunci ne ducem și noi și îi facem o mică pagubă. Nu mare,
înțelegi, dar i-am cam speriat clienții nițel. Au fugit toți în stradă plângându-
se că trebuiau să-și scoată petele de sos de pe cămășile de mătase. Și
normandu’ ăsta trage concluzia că-i ajunge, și-i propune lui Eddy să
răscumpere contractul de închiriere. Ei, și Eddy îi oferă un preț cinstit, deși
nu prea mare, pentru că, înțelegi, localul era cam demolat, și, pe de altă
parte, nici nu prea avea ce bun renume să ne vândă, nu? De aia, Eddy e cam
dezamăgit, adică se supără văzând că afacerea asta nu iese. Și-atunci găsește
un tip, foarte frumușel tipu’, cred că era norvegian de pe un vas, și-i
strecoară niște bani și-l trimite la restaurant. Și normandul ăsta care avea
localul, să-l fi văzut cum îi lăsa gura apă după norvegian, a crezut că-i ziua lui
norocoasă. Parcă ar fi câștigat la loterie, așa se bucura. Dar nu știa ce i-a
pregătit Eddy. Și omu’ îi oferă norvegianului o masă gratis și după aia bate
palma cu el și-l duce acasă. La trei săptămâni după aceea, încep mâncărimile.
111
După aceea, îl ustură la mațe când se pișă. Atunci se duce la clinica pentru
normanzi și află că s-a ales cu un sculament de toată frumusețea, cum nu
mai văzuseră doctorii de ani de zile. Și în trei locuri.
Jeggo părea fericit la culme. A chicotit și și-a arătat satisfacția că Duffy
pricepuse aluzia. Iar pentru cei cărora le scăpase concluzia, a ținut să
adauge:
— Domnului Eddy nu-i plac normanzii, zău.
— A, serios? a întrebat Duffy.
Au rămas în tăcere o vreme, după care Eddy a băgat capul pe ușă și l-a
chemat pe Georgiou.
— Jeggo, susține-i moralul domnului Duffy, te rog.
S-a lăsat liniște, iar Duffy a sperat ca Jeggo să-l lase singur cu gândurile
lui. Dar s-a înșelat.
— Nu mai țin minte istorii cu normanzi, a zis Jeggo, dar mi-amintesc de o
chestie foarte distractivă pe care domnu’ Eddy i-a făcut-o odată unui
turnător.
— Eu nu sunt turnător, a spus Duffy, sperând să pună capăt istorisirii
prin logică.
Jeggo s-a uitat supărat la el; fusese întrerupt înainte de a da cep
povestirii.
— Da’ tu ești gabor. (Oare de ce nu-s în stare unii să țină minte lucruri
simple? s-a întrebat Duffy.) Și gaborii, și turnătorii sunt la fel de răi.
Duffy a lăsat de la el și și-a ținut gura.
— Mda, am avut odată un turnător, a reînceput Jeggo. Ei, dacă ne
deranjează ceva în treaba noastră, atunci turnătorii sunt ăia. Avem mare
boală pe normanzi, dar la fel și pe turnători. Iar dacă se-ntâmplă ca
turnătorul să mai fie și normand… Jeggo devenise de-a dreptul visător.
— Așa, și am avut turnătorul acela. Era irlandez. Băiat bun, dar ne turna.
A ciripit unei firme rivale despre un camion de cărți pe care trebuia să ni-l
aducă cineva. Nu-nțeleg de ce-a făcut-o. Poate pentru bani… Și uite d-asta
câțiva băieți l-au căptușit și l-au adus să stea de vorbă cu domnu’ Eddy. Iar
domnu’ Eddy era cam bășicat, îți dai seama, nu? Vreau să spun că nimeni nu-
l vinde pe domnul Eddy, asta-i lege. Și domnul Eddy n-a făcut nimic sub
impulsul momentului. Lui îi place să se gândească bine înainte de a face
ceva. E un mare gânditor domnu’ Eddy. Așa, și după ce se gândește el ce se
gândește, vine și mă trimite după un tub de adeziv. Pricepi ce vreau să zic,
nu? Lipește orice în câteva secunde. Zice: să-l ții bine, fiin’că altfel pun mâna
pe el copiii și-și lipesc degetele. Iar după aia trebuie să-i duci la spital. Am
luat eu tubul acela de lipici și-l aduc la domnul Eddy, după care mergem să-l
vedem pe irlandez. Făcuse pe el de frică, îți închipui. Domnul Eddy s-a purtat
112
cu grijă mare. Sigur că s-a zbătut puțin, mai ales când a văzut ce-l așteaptă.
Domnul Eddy i-a pus lipici pe buze. După care i-a pus lipici și pe dinți. Apoi i-
a închis gura.
Duffy a tresărit. Probabil că, pentru Eddy, aceea era cea mai potrivită
pedeapsă pentru respectiva faptă.
— Și acum ajungem și la partea bună. Vezi tu, domnul Eddy a vrut să-l
facă pe irlandez să înțeleagă ce-a făcut. Adică, noi am pierdut o groază de
cărți. Nu era vorba doar de turnătorie, ci de pierderi în afaceri, iar domnul
Eddy nu tolerează asta. Camionul acela era plin de cărți. Ei, și pe irlandezul
ăsta – era, cum să zic, adică nu era evreu, pricepi? – l-am dus într-o cameră.
Își ținea fața într-un fel mai câș, dar în rest n-avea nimic. Unul sau doi dintre
noi l-au ținut și domnul Eddy, știi că el vrea să-și aducă și o contribuție
personală, i-a tras pantalonii jos lui băiatu’ ăsta. Apoi i-a tras pielea de la
puță și i-a lipit-o cu chestia aceea. Și, cum zice și pe tub, s-a lipit într-o clipă,
cică trebuie să pui să tragă doi elefanți ca să desfaci ce s-a lipit. Și așa de
mișto arăta, că ne-am prăpădit de râs. Și-atunci irlandezul s-a uitat în jos și a
început să transpire, pe cuvânt. Dar nu știa că asta nu era totul. I-am pus
cătușe – cred că sunt tot alea pe care le porți tu acum – și i-am scos
pantalonii de tot și l-am dus în altă cameră. Marele Eddy se gândise la toate,
în camera aia nu erau decât cărți – adică reviste, înțelegi? – toate împrăștiate
pe jos și deschise. La fel ca alea de le pierdusem. Și l-am încuiat acolo.
Gândește-te numai – oriunde se întorcea, nu dădea decât de țâțe, fofoloance
și fetițe cu paiu-n gură. Și nu poți sta cu ochii închiși o veșnicie. Și chiar când
stai, tot îți merge mintea pe unde nu vrei. Nu prea cred că i-a plăcut. Cred că
dacă ar mai fi rămas acolo, înnebunea. Dar după o zi sau două, Eddy a
hotărât să-l elibereze. L-am pus într-o mașină și l-am aruncat în fața unui
spital. Nu cred că irlandezul acela o să mai toarne vreodată pe cineva.
Era a doua oară în acea seară când lui Duffy îi venea să verse. Nu violența,
ci demența îi întorcea stomacul pe dos. Nu-i ieșea din minte înfiorătorul fir
de logică ce caracteriza tot ce făceau oamenii aceia. Tipul de logică prin care
victima era convinsă că violența pe care trebuia să o îndure avea un anumit
înțeles. Mai exista un motiv care îl făcea pe Duffy să se îngrețoșeze. Nu era
convins că seara se va încheia prea curând.
— Te simți bine, domnule Duffy? a întrebat Eddy, care revenise în cameră
și se aplecase ușor spre el. Jeggo, sper că nu l-ai agresat.
— Nu, i-am povestit ce i-am făcut turnătorului de irlandez.
— A, Doamne! Țin să te liniștesc, domnule Duffy. Nu cred că vom avea
parte de o seară cu adeziv. Sper că te vor ține puterile, pentru că mai avem
ceva până la ziuă.

113
 L-au scos din cameră și au luat-o pe un coridor. În vreme ce treceau prin
dreptul fiecărei uși, Duffy cerceta din ochi ramele. La capătul coridorului,
podeaua era mochetată. Mochetă și stampe cu scene de vânătoare. Duffy s-a
uitat la una dintre ele. Un gentleman de la țară stătea sub un stejar după o zi
grea de vânătoare; ținea pușca rezemată pe antebrațul stâng și pe genunchi;
un câine dormea la picioarele lui, iar un altul descria un salt spre genunchiul
drept, dornic să mai ucidă ceva; alături de el, pe pământ, zăceau o grămadă
de iepuri, pe care artistul îi înfățișase foarte pitoresc, fără nicio picătură de
sânge pe blană. A citit titlul stampei: Vânătoare de iepuri – La chasse aux
lapins. Imprimată pentru export, s-a gândit Duffy – la fel ca revistele porno
ce arseseră, ale căror texte erau în patru limbi.
Au intrat pe o altă ușă și au ajuns în camera dublă în stil Georgian. Rămas
cu cătușele la mâini, Duffy a fost dus către canapea. Când a dat să se așeze,
Eddy i-a făcut semn să aștepte.
— Nu, nu, cred că e foarte incomod să stai așa. O să ți le punem prin față.
Te sfătuiesc să nu te zbați sau să faci vreo prostie.
— Pot să-mi masez puțin încheieturile?
— Bineînțeles. Dar cred c-ar fi mai bine să te așezi întâi. E foarte greu să
iei pe cineva prin surprindere când stai pe o canapea.
L-au făcut să stea jos și, cât i-au scos cătușele, s-au grupat în jurul lui. Și-a
frecat încheieturile câteva minute, apoi a întins mâinile în față.
— De data asta mai puțin strâns, a spus Eddy apăsat. Jeggo a făcut o
mutră dezamăgită. La o adică, nu avem de a face cu Houdini.
Apoi l-a trimis afară pe Jeggo și i-a spus lui Georgiou să rămână. Duffy a
privit în jur, chipurile admirând camera, în realitate verificând ușile și
ferestrele. Acestea din urmă erau ascunse de draperii până în podea, al căror
model se asorta cu tapițeria canapelei și fotoliilor. Câteva lămpi din alamă
dădeau lumina pe care Eddy spera probabil să o instaleze în restul
încăperilor. Duffy s-a minunat, și nu pentru prima oară, de felul în care
această încăpere armonioasă și primitoare, stampele și hainele elegante ale
lui Eddy erau subvenționate și întreținute de clienții care trăgeau cu ochiul
prin gemulețele din localurile cu stripteuse, de văicărelile amplificate ale
ciobăneștilor și aspiratoarelor, de sutele de exemplare din Hogtie și 42-Plus.
Și-a păstrat însă aceste gânduri pentru sine.
— Foarte frumos, a murmurat el cu modestie.
— Da, adevărat. Așa, domnule Duffy, s-a făcut deja miezul nopții, însă, cu
regret, trebuie să te mai reținem puțin. O oră sau două, cel mult. Sper că nu
te așteaptă nimeni acasă.
Duffy nu i-a răspuns. Eddy îl urmărea de la birou.

114
 — Sigur, viața ta particulară nu mă privește. Cu toate acestea, cred că
majoritatea clienților târzii de la Lampa lui Aladdin încă nu pleacă acasă la
partenerii de așternut, dacă-mi pot permite să folosesc o expresie cât se
poate de neutră. Eu și Georgiou trebuie uneori să muncim până la ora
aceasta, dar trebuie să facem tot posibilul să ne anunțăm dinainte soțiile. Te
asigur că le-am prevenit că vom întârzia în seara asta deși, până ai apărut, n-
am știut cât de mult va trebui să rămânem peste program. Apropo, domnule
Duffy, ai remarcat cât de bine am ales numele localului? Lampa lui Aladdin.
Sper că ți se pare la fel de spiritual pe cât îl găsesc și eu.
Duffy nu se gândise la asta. Avea îndoieli că vreunul dintre ei dăduse vreo
importanță numelui.
— Cum spuneam, domnule Duffy, îmi propun să fiu foarte deschis față de
tine. Sunt încredințat că vei fi la fel de deschis. Te asigur că, bineînțeles, sunt
impresionat mai mult decât neplăcut de faptul că ai privit cu aroganță
recomandarea mea de a nu mai călca pe străzile care îmi aparțin. Acum, însă,
dacă te afli printre noi, aș dori să profit de acest prilej pentru a face un mic
schimb de informații. Ne place să ținem dosarele la zi. Așadar, ai ieșit din
poliție acum patru ani, după cum am discutat deja. Ce-ai făcut de atunci
încoace?
Duffy nu avea cum să știe ce informații mai deținea Eddy – detalii pe care
acesta nu i le dezvăluise în cursul întâlnirii precedente – de aceea a
considerat că trebuie să nu se îndepărteze prea mult de realitate.
— Am înființat o firmă de securitate. Pentru a face recomandări
companiilor cum să-și verifice personalul, cam așa ceva.
— A, înțeleg. O profesiune corespunzătoare pregătirii tale. Și ce altceva?
— Mda, le mai recomand cum să plaseze echipamentele de supraveghere
pentru a împiedica furturile, chestii dintr-astea.
— Aha, s-ar putea să apelăm la tine într-o bună zi. Deocamdată, clienții
din magazine sunt prea timizi ca să încerce să plece cu bunuri fără a plăti.
Acesta e unul dintre avantajele pe care le avem față de alte afaceri. Și cum
merge firma?
— Așa și așa. Depinde de sezon. Creșterea criminalității mă ajută
întotdeauna.
— Ce ironie. Meseria ta depinde de rata criminalității. Eu mă bazez pe
legile stupide și pe fățărnicia bărbaților ca să-mi meargă afacerea. Dar
domnul McKechnie, când a venit la tine, n-a vrut un sistem de supraveghere.
— Nu. A vrut să aflu cine îl estorchează.
— Și de ce a ajuns tocmai la tine?
— Știa că mă ocupasem și de alte lucruri atunci când afacerile mergeau
mai prost. I-am fost recomandat.
115
 — Și ai aflat cine îl extorca?
— Da. Tu.
— Și i-ai spus despre cine este vorba?
— Bineînțeles.
— Și cum i-ai spus să procedeze?
— I-am spus că are trei soluții: să-ți dea ce dorești, să mai facă o încercare
pentru a vedea dacă există vreun polițist cinstit la West Central sau să-și
caute niște prieteni puternici.
— O evaluare care denotă o gândire sănătoasă. Iar el ce reacție a avut?
— A zis că mă va suna.
— Și-a făcut-o?
— Nu.
— Dar soluții alternative i-ai sugerat?
Duffy a stat puțin pe gânduri. Brusc, l-au cuprins bănuielile. Poate
discuția lor nu fusese chiar atât de personală cum își închipuise. A răspuns
degajat:
— I-am spus că ar putea să încerce să te omoare. Dar l-am prevenit că
asta e împotriva legii.
— Deci așa, domnule Duffy. Mă bucur că i-ai explicat acest lucru. N-aș
vrea să-și facă idei greșite. Nu te-ai oferit cumva să pui chiar tu în practică
sugestia asta?
— Nu, n-am făcut recomandarea în mod serios.
— Iar McKechnie ți-a dat de înțeles că, dacă ar putea, ar apela la niște
prieteni puternici?
— Nu.
— Crezi că are așa ceva?
— N-am de unde să știu. Dar nu cred că oamenii puternici ar întreține
relații de amiciție cu un importator falit de măști cu King Kong.
— Bine exprimat, domnule Duffy. Deci, pe scurt, ai putea afirma că scopul
pentru care McKechnie te-a angajat a fost atins?
— Cred că da.
— Nu ai rezerve? Nu te mustră conștiința?
— Nu.
— Bravo, domnule Duffy. Cred că ai fost foarte deschis față de mine. Chiar
mai sincer decât mă așteptam. Mai spune-mi ceva. Trebuie să recunosc, fără
să adopt un ton patern, că în investigația pe care ai desfășurat-o te-ai
descurcat foarte bine. S-ar părea că ai lucrat cu dăruire și eficiență. Până în
momentul în care ne-am dat seama de existența ta, n-ai făcut nimic pentru a
atrage atenția asupra ta în mod inutil. Serios, prima dată când Georgiou mi
te-a arătat pe stradă, am zis că ești un client oarecare. Ca om de afaceri, îți
116
admir profesionalismul. Ai descoperit diverse lucruri și ai prezentat
clientului tău informațiile obținute. Acum înțelegi, în esență, ceea ce eu
practic pe scară mare. Cred că la precedenta noastră întâlnire ți-am explicat
filosofia mea, conform căreia cunoașterea este baza puterii. Iar corolarul
acesteia este că această cunoaștere redusă a ta poate fi neutralizată de
cunoașterea mea, mult mai cuprinzătoare. Puterea ta limitată, pe care ai
obținut-o prin investigații, poate fi făcută inofensivă prin puterea mult mai
mare ce rezultă din cercetările mele mult mai minuțioase și extinse. De ce
crezi că oamenii mari au înființat biblioteci impresionante? Pentru că ei au
înțeles secretul puterii. Nu mă privi în felul acesta, domnule Duffy. Simplul
fapt că vorbesc despre oameni mari nu înseamnă că mă las sedus de iluzia
puterii. Ți-ar plăcea ca lucrurile să stea așa, desigur, fiindcă asta ar simplifica
situația pentru gândirea ta de polițai, nu? Dimpotrivă, eu nu emit pretenția
de a fi considerat un om mare într-un anumit domeniu. Eu rămân un
afacerist de succes și mi-am propus scopuri precise în afaceri. Obțin
cunoștințele care îmi slujesc pentru realizarea acestor scopuri.
Totul suna rațional în exprimarea aceea simplificată, lipsită de asperități.
Duffy întâmpina unele dificultăți de înțelegere fiindcă își amintise că unele
dintre „scopurile precise în afaceri” presupuneau lămpi cu gaz azvârlite prin
vitrine și folosirea de cuțite Stanley, ca acela folosit la crestarea lui Rosie
McKechnie. În același timp, nu-și dădea seama dacă Eddy îi împărtășea
vreun secret: dacă îi divulga prea mult sau nu se trăda cu nimic.
— Vezi tu, să luăm cazul de față. La tine mă refer. Așa, mulți oameni de
afaceri în situația mea ar reacționa extrem de violent față de prezența ta,
chiar față de existența ta. Cred eu că orice om de afaceri local, aflat în
situația mea, ar putea reacționa foarte necugetat. Nu ești de acord cu mine?
— Depinde cât de deștept e, a spus Duffy.
— Ei, lasă, nu e nevoie să mă măgulești. Oricum am hotărât deja cum să
procedez cu tine, și nu vei reuși să mă determini să mă răzgândesc. Nu,
vorbim în termeni generali, practici. Omul de afaceri de rând, după ce te-ar fi
prevenit să nu-i mai calci pe felie, așa cum am făcut eu zilele trecute, ar
interpreta revenirea ta drept o gravă jignire adusă demnității lui de mascul.
De asemenea – în mod justificat sau nu – ar considera că ceea ce ai aflat
reprezintă o amenințare la adresa lui. Prin urmare, s-ar manifesta foarte
neplăcut față de tine, normal. Această manifestare s-ar traduce neîndoielnic
prin violență. În unele cazuri, intensitatea violenței ar putea produce
moartea. Așa, eu nu resping în mod obligatoriu astfel de măsuri extreme în
domeniul afacerilor. Iar dacă aș lua o asemenea decizie de afaceri în ceea ce
te privește, nu aș întâmpina dificultăți în punerea ei în aplicare; sunt convins
că n-ai motive să mă contrazici, mai ales dacă te gândești la ostilitatea
117
declarată a lui Jeggo față de tine, deci implementarea ideii n-ar fi nicio
problemă. Așa, în cazul tău s-a evidențiat necesitatea acestei proceduri, însă
eu am optat pentru o altă modalitate de rezolvare a problemei. De ce să
elimini, când poți neutraliza? De ce să te declari atât de mândru de
cunoașterea pe care o ai la dispoziție și să nu o utilizezi pe deplin?
Brusc, Eddy s-a ridicat de la birou și a dispărut în camera alăturată, cea
care avea deasupra ușii o cutie de culoare crem. A revenit cu câteva dosare
sub braț și s-a așezat pe canapea alături de Duffy. A lovit cu degetul în
primul dosar.
— Uite, acesta îți este deja familiar. L-a deschis, iar Duffy și-a văzut
propriul dosar. E actualizat, vezi, a spus Eddy și a arătat spre ultima
fotografie făcută. Îl înfățișa stând în exact aceeași poziție, ținând în mână
fotografia ce nu mai corespundea. Cam ironică poza asta, nu găsești?
Presupun că am putea face alta acum, care să te înfățișeze stând jos și
privind la o fotografie a ta în timp ce te uiți la altă poză a ta. La fel ca în
oglinzile acelea așezate paralel, unde imaginea este reflectată la nesfârșit.
A lăsat jos dosarul lui Duffy și a făcut semn către celelalte.
— Ideea de a-ți permite să le vezi și pe acestea nu e prea fericită, dar o să-
ți arăt atât cât să te vrăjesc. L-a deschis pe primul și Duffy a văzut o mulțime
de fotografii ale lui Ronnie; Eddy a răsfoit în viteză hârtiile de dedesubt:
rapoarte, transcrieri ale unor convorbiri telefonice, copii ale unor scrisori
de-ale lui Ronnie, o hartă schițată, poze de-ale lui Renée și ale altor fetițe.
Părea la fel de voluminos ca acela deținut de West Central în legătură cu
Ronnie.
Eddy a deschis al doilea dosar și a chicotit. Duffy a privit prima fotografie;
după o vreme, a exclamat slab: „Doamne”, iar Eddy a chicotit din nou. Era
secretara lui McKechnie. Nu purta crucea din argint și nici fustă lungă. Nu
avea fustă pe ea. Nici chiloți. Nimic. Avea părul pieptănat cu totul altfel și
părea gata să intre în pas vioi pe scena de la Peep Show.
— Una din fetele tale? a întrebat Duffy.
— Secret comercial, l-a lămurit Eddy. Oricum, nu contează. Cred că mâine
sigur va suferi de gripă și nu va veni la serviciu. A deschis al treilea dosar, cel
mai gros și a zis: Cred că ar fi o greșeală să-ți mai arăt și alte poze din ăsta.
Duffy a privit.
Sullivan! O imagine mișcată a lui Sullivan, mergând pe stradă. Sullivan în
șort, pe o plajă din altă țară, probabil, înconjurat de oameni de afaceri, pe
care Duffy nu-și amintea să-i fi văzut câtă vreme lucrase la West Central; cu
toții ridicau paharele către obiectivul aparatului de fotografiat. Sullivan într-
un restaurant, împreună cu Eddy, și privind foarte iritat la nevinovatul
aparat foto cu flash, mânuit de un amator. Sullivan, mult mai tânăr –
118
probabil cu vreo douăzeci de ani; aceea era foarte interesantă. Sullivan la
braț cu cineva care putea fi sau nu o prostituată. Eddy a închis dosarul și a
trecut la următorul.
— Iar pe acesta probabil că n-ar trebui să ți-l arăt deloc. L-a răsucit în
lateral, astfel ca Duffy să poată vedea numele de pe cotor: McKechnie.
Eddy a strâns dosarele și le-a dus înapoi în camera alăturată. Apoi s-a
apropiat de birou, a ridicat un receptor și a apăsat un buton.
— Gata? Da… Bine… Două minute. A ridicat privirea spre Duffy. Iar acum,
domnule Duffy, cât te gândești la implicațiile a ceea ce ai văzut, vei descoperi
diferența între a fi eliminat și a fi neutralizat.
De astă dată l-au legat la ochi, l-au dus pe coridorul pe care veniseră și au
coborât câteva trepte; l-au răsucit pe loc de multe ori, până l-au amețit, apoi
au mai făcut câțiva pași, au urcat câteva trepte, au ieșit sub cerul liber, iarăși
înăuntru, pe un coridor, pe lângă ceva ce radia căldură și apoi l-au așezat pe
ceva ce aducea a pat înalt. Apoi i-au tras mâinile în cătușe peste cap și i le-au
așezat sub ceafă. (De aceea îi lăsaseră cătușele mai comod în camera vernil?)
A auzit un clic slab și a constatat că-și putea mișca mâinile. Apoi i s-au scos
pantofii și șosetele, pantalonii și chiloții. A rămas tăcut; nu avea niciun rost
să se agite dacă era legat la ochi și mâinile erau legate pe după cap. Doi
oameni i-au luat picioarele, le-au desfăcut puțin și au legat niște curele în
jurul gleznelor. Se simțea neajutorat, expus și credea că va fi castrat.
Apoi, pur și simplu, i-au tăiat hainele din partea superioară a corpului. A
simțit un foarfece mare care a clănțănit în sus pe brațele bluzonului,
ajungând la gât, iar îmbrăcămintea a căzut de pe el în trei bucăți. Cămașa i-a
fost sfâșiată și scoasă. Acum era complet gol și legat de pat. Cineva a așezat
niște bucăți de pânză – probabil prosoape – peste curelele care îi prindeau
gleznele. În minte, gândurile i se învălmășeau, fără putință de limpezire. În
tot acel timp nimeni nu a scos o vorbă. Asta accentua senzația de izolare.
Iar izolarea a făcut să pară și mai straniu ceea ce s-a întâmplat în
continuare. A simțit un miros dulceag în apropiere. După aceea, i s-a turnat
ceva umed pe stomac. Apoi, o mână a început să-l maseze ușor pe burtă.
Curând, o altă palmă a început să împrăștie uleiul în sus, spre piept. La scurt
timp, o altă pereche de palme a început să-i frământe picioarele. Din ce în ce
mai des, sfârcurile unor sâni se frecau ușor de corpul lui. Apoi s-a întâmplat
ceva diferit față de experiența trăită anterior la Lampa lui Aladdin: gura
cuiva a coborât lenevos pe scula lui și a început să i-o lingă.
Dacă organismul ar fi fost în stare să respecte comenzile minții, scula i-ar
fi rămas același obiect sfrijit, minuscul și timid, așa cum fusese până în acel
moment. Însă corpul e nestăpânit, temperamental, nesupus. Duffy știa asta
după nopțile petrecute cu Carol: de câte ori nu-și blestemase carnea? De
119
data aceasta, deși mintea îi era bântuită de teamă, corpul i se relaxase. Pe
măsură ce îi era masată blând cu ulei, scula creștea și prospera. Sânii i-au
măturat-o, apoi s-au ridicat. Scula îi era frecată cu fermitatea calmă a unei
cunoscătoare. A simțit carnea cuiva cum i se așază între genunchi – pesemne
că fata care îi masase pieptul îngenunchea acum între picioarele lui. Tăcerea
a continuat, punctată doar de foșnetul delicat al pielii unse cu ulei. A simțit o
nouă atingere la sculă, iar apoi, din beznă și liniște, lumea a explodat oribil,
în lumină și sunet.
După ce i s-a scos legătura de pe ochi și s-a obișnuit cu lumina, lui Duffy i-
au trebuit cinci secunde ca să vadă ce i se pregătise. Iar în cinci secunde, un
aparat Polaroid, dotat cu un dispozitiv de derulare rapidă a filmului, poate
face jumătate de duzină de fotografii. Cele făcute după primele șase nu-i
erau de mare folos lui Eddy, pentru că Duffy a scos un urlet de durere și
furie, chipul i s-a contorsionat, așa că Jeggo a trebuit să-l pocnească foarte
tare peste ureche ca să-l reducă la tăcere. Însă primele șase, în care apărea
băiețelul de șapte ani, cu chip angelic și păr lung și blond, care ținea în mână
scula lui Duffy, iar Duffy însuși, cu brațele încrucișate pe după cap, într-o
postură de sibarit, având în ochi o expresie de plăcere uimită – acelea șase
slujeau perfect scopurilor lui Eddy. L-au dezlegat și i-au spus să-și adune
hainele. Și-a tras pantalonii, pantofii și cămașa sfâșiată, apoi a împăturit cele
trei bucăți ale bluzonului. L-au dat afară cu un șut pe o poartă dosnică, și a
rămas pe trotuarul Frith Street cu lacrimi șiroindu-i din ochi. A apărut și un
taxi, dar șoferul a refuzat să oprească lângă sperietoarea care plângea,
pesemne un bețiv oarecare din Soho. Îngrețoșat la culme, Duffy a mers pe
jos până acasă.

120
 9.

A ajuns când se lumina de zi, iar primii lăptari începuseră să-și facă
rondul pe la ușile oamenilor. S-a uitat pe fereastra bucătăriei la ceasul
învelit în polietilenă. Arăta 6:02. S-a prăbușit pe pat și a dormit fără să se
clintească, fără să viseze. Abia când s-a trezit a visat, și a descoperit că visul
era presărat cu imagini iluminate exploziv, din noaptea precedentă. Presărat
cu bâzâitul și declicurile Polaroidului care își scuipa pozele. Imagini ale lui
Eddy, Georgiou și Jeggo, zăbovind asupra fotografiilor în timp ce acestea se
developau, chicotind ca niște școlari la primul lor film mai deocheat. Apoi,
imaginea lui Eddy, care s-a întors spre el și i-a spus: „Să nu pleci, s-ar putea
să mai avem nevoie de tine pentru un nou set.” Imaginea copilului dintre
picioare, arătând de parcă ar fi fost așezat într-un țarc mai mare. A celor
două fete care îl masaseră atât de expert, devenite brusc foarte materne față
de copilul, care începuse să plângă în clipa în care Duffy a început să urle.
Imaginea zâmbetului triumfător al lui Eddy, care știa că nu mai era nevoie
să-i aducă lui Duffy aminte de consecințe. Și de gestul final al lui Eddy, cu
puțin înainte de a-i da un șut în stradă – întinzând mâna și vârându-i în
buzunarul cămășii cea mai nefolositoare dintre acele fotografii.
Brusc, pe Duffy l-a fulgerat un gând. Poate imaginea îl înfățișa când era
lovit de Jeggo. Poate în ea se vedeau cătușele. Poate o ducea la poliție, la o
altă secție, pentru a demonstra că totul fusese o înscenare. S-a scotocit după
fotografie, s-a uitat la ea, i s-a pus un nod în gât și l-a apucat disperarea. Nu
era vorba de nicio ambiguitate în ceea ce prezenta fotografia: un pedofil
masochist căruia îi place să fie legat și bătut, în vreme ce un băiețel îl ține de
sculă. Dat fiind contextul, gura larg căscată într-un urlet de durere se putea
interpreta drept expresia de pe fața unui monstru aflat în punctul culminant.
Duffy a mototolit fotografia și a aruncat-o la coș. Apoi a scos-o, s-a dus cu
ea la chiuveta din inox și a pus-o pe uscător, după care i-a dat foc. Hârtia
cartonată s-a aprins greu, apoi a ars către marginea fotografiei. Aproape că
se așteptase să se stingă, însă când arsura a ajuns la partea îmbibată cu
substanțe chimice s-a aprins mai puternic, declanșând o flacără înaltă,
învăluită de fum negru. Pe suprafața imprimată au apărut bășicuțe, care
păreau să alerge din calea flăcărilor; fotografia s-a încovoiat și îndoit pe
măsură ce flăcările au început să piardă din forță. Duffy a aspirat fumul
negru și gros; mirosul îi amintea de rafinării de țiței și țări îndepărtate.

121
 Duffy a zăcut toată ziua, simțind cum corpul urlă înfierbântat după
răzbunare, în timp ce un glas glacial și înțelept îi spunea în gând că nu se
putea face nimic. Marele Eddy îl neutralizase, la fel cum îi neutralizase pe
Sullivan și pe Ronnie, ba chiar și pe secretara lui McKechnie, care arăta ca o
creștină maniacă, dar avea corpul unei dansatoare de striptease. Duffy s-a
întrebat cum de ajunseseră să-l prindă în mreje pe Sullivan. Fusese o acțiune
de durată, fără îndoială, o acumulare anevoioasă de dovezi, o înregistrare
deliberată a ceea ce lumea putea interpreta drept mici favoruri, care i se
păruseră nevinovate lui Sullivan și poate la momentul respectiv chiar așa
fuseseră. De exemplu, fotografia în care Sullivan ia masa cu Eddy. Probabil
că Sullivan fusese invitat la un prânz de altcineva: un informator, să zicem,
sau cineva cu care era în relații bune. Se așază la masă – poate plătesc jumi-
juma, sau poate plătește Sullivan – beau câteva păhărele, după care apare
Eddy, care îl salută prietenește pe ciripitor. Dacă ești în locul lui Sullivan, ce
faci? Te ridici și pleci? Așa că Eddy se așază, i se pune un pahar cu ceva
înainte și își ia o gustare, ceva, ca să le țină companie celorlalți doi și,
deodată, flash-ul unui fotograf prezent în restaurant îi explodează în ochi. Te
dai la el și-l arestezi? Eddy pare la fel de iritat ca și tine, se duce după om și
se întoarce spunând ce neplăcută ar putea fi fotografia aceea pentru un om
de afaceri. Și uite așa, uiți incidentul. Numai că fotografia ajunge în dosarul
lui Eddy, și ce arată ea acum? Inspectorul-șef de la West Central care ia
prânzul – vinuri bune și prietenie la toartă – cu unul dintre infractorii bine
cunoscuți de pe felie. Într-un fel sau altul, în fotografie, imaginea
informatorului este acoperită de corpul lui Eddy, astfel că totul sugerează că
Sullivan și Eddy iau un prânz intim.
După aceea, lucrurile merg ca unse. Mai ușor pentru Eddy, și, într-un fel,
mai ușor și pentru Sullivan. Curând nu mai ești sigur unde e granița lumii
tale și unde începe tărâmul infractorului. Începi să stabilești o relație cu
Eddy: îți închipui că vei reuși să scoți ceva de la el. S-ar putea să se
cherchelească și să-i scape ceva. Sigur, trebuie să te îmbeți și tu ca să-l
încurajezi să te imite. Și ce contează o brichetă: oricum ai nevoie de ea; nici
n-o poți numi șpagă, așa-i? Sigur că nu-i mită – e la mintea oricui. Ce gabor
și-ar risca slujba pentru o amărâtă de brichetă – prin urmare, nu se pune ca
șpagă. Chiar dacă e inscripționată. Iar apoi, faci un concediu cu unul sau doi
din tipii cu care ai băut un păhărel. Pleci puțin în străinătate, îți mai scuturi
praful de pe pantofi, te uiți la fetele frumoase de pe plajă, mai bei ceva, poate
nici nu-ți iei soția cu tine, doar poți zice că te duci la o conferință a
Interpolului, sau găsești tu ceva. Și apare și Eddy; a avut afaceri în zonă și s-a
gândit să-ți facă o vizită. Contribuie la atmosfera concediului, Eddy e un
tovarăș agreabil, numai suflet și vioiciune, beți ceva împreună, faceți câteva
122
poze, și apoi, poate (păi toți fac la fel, chiar și Eddy, și ar părea nepoliticos să
procedezi altfel), îți alegi și tu o fetiță din partea locului. Fata se poartă
foarte frumos cu tine, nu o deranjează că tu nu parliamo limba italiano, nu o
deranjează că ești cam grăsuț și că nu ești prea grozav la pat. Și atunci Eddy
își ia la revedere, n-ar vrea să-i creeze probleme de imagine inspectorului-
șef la sosirea pe Aeroportul Heathrow, de aceea o șterge, paaa. Și pleacă. Dar
totul ajunge în dosarul lui Eddy și, indiferent cum s-ar fi desfășurat lucrurile,
oricum ar ști Sullivan că s-a întâmplat în realitate, ele nu pot arăta decât așa
cum le înfățișează dosarul lui Eddy.
Iar după masa de prânz, concediu, fete și brichetă, totul devine din ce în
ce mai ușor. Urmează favorurile: poate că Eddy îi dă lui Sullivan pe tavă unul
sau doi infractori; la urma-urmelor, are tot interesul ca Sullivan să rămână
un gabor local cu rezultate bune în activitate. Nu foarte de bune, de aceea
Eddy îi aruncă în gheare mai mult plevușcă; dar asta îl ajută să-și păstreze
funcția. Iar după aceea, treptat, apar și pretențiile de răsplată, sau, mai
curând, începutul lor, pentru că totul e mereu în mișcare și va continua să se
deruleze până nu mai e nimic de achitat. „Nu-i treaba mea, Ernest (deja au
ajuns să se adreseze unul altuia cu Ernest și Eddy), dar, din câte-am auzit, n-
ai dat cui trebuia cazul acela în care peștele a fost înjunghiat: m-am interesat
și eu pe ici, pe colo, și uite ce-am aflat” – așa apar dovezi atât de
convingătoare încât orice gabor le-ar accepta, eliberează suspectul și
arestează-l pe omul pe care Eddy a hotărât să-l sacrifice. Iar Eddy va păstra
la dosar și transcrierea discuțiilor telefonice purtate cu tine.
Și treaba continuă în același fel. „Vai, Ernest, am niște necazuri pe plan
local cu cineva pe nume McKechnie. Nu știu ce ai tu despre el, dar o să-ți
trimit ce știu eu; din câte-am auzit, cam creează necazuri.” Iar după o vreme:
„Ernest, auzi ce ciudățenie, azi a venit să mă vadă un tip scund, un șmecher
foarte isteț. Cineva din trecut, cred că ți-l mai amintești, îl cheamă Duffy. Da,
exact, homo. Inteligent omul, dar vezi tu, cred că a nimerit într-un anturaj
nepotrivit, Ernest. S-ar părea că lucrează pentru McKechnie; nu, nu știu
sigur ce anume și sunt convins că nici nu știe precis ce pune McKechnie la
cale. Să nu înțelegi greșit, dar n-aș vrea să văd un tip ca el să aibă necazuri,
chiar dacă e un gabor homo de care a trebuit să scăpăm; mă gândeam dacă
ai putea trimite pe cineva să stea de vorbă cu el. Imediat? A, nu-i nevoie să te
grăbești, Ernest, dar, dacă tot ai adus vorba, ar fi foarte bine. Ai adresa lui,
nu? Foarte bine.”
Lui Duffy îi era ușor să înțeleagă fenomenul corupției, iar asta nu-l făcea
să se simtă îngâmfat. Oricine o putea apuca pe același drum ca Sullivan,
pentru ca apoi să trăiască timp de douăzeci, treizeci de ani făcând mici
servicii când și când, lăsându-se corupt doar o idee, justificând totul față de
123
propria lui conștiință prin arestări la un nivel notabil – și tot timpul simțind
în el un soi de tenie care se hrănește din măruntaiele lui. Senzația nu era de
teamă și era prea neclară pentru a se numi așa; era o îngrijorare oribilă, o
certitudine sâcâitoare că într-o zi i se va cere să facă un serviciu ceva mai
substanțial, că într-o zi totul se va exprima în alb-negru, iar nu în acele griuri
neutre și liniștitoare, că într-o zi Eddy va scoate la iveală tot ce știa despre el
și va spune: „Faci asta sau te termin.” Și atunci Ernest avea să știe că, dacă nu
se va conforma, va fi distrus; și dacă se va supune, ar putea fi distrus de
altcineva, dar exista totuși șansa să scape neprins sau să nu se bage de
seamă și, oricum, este preferabil să facă ceea ce sugerează Eddy. Prin
urmare, va proceda cum i se cere, dar ce va face dacă lucrurile iau o
întorsătură urâtă și se trezește lovit, distrus, mestecat și scuipat afară, trimis
la zdup pentru câțiva ani, în vreme ce soția trebuie să îndure rușinea și
singurătatea, dar și neașteptata pierdere a pensiei? Omul cu care ea s-a
măritat nu s-a dovedit până la urmă spaima gangsterilor din Soho, ci doar un
deținut gras care, la o adică, nici nu a fost numai lapte și miere cu ea, care a
mințit și a petrecut concedii împreună cu infractorii și s-a culcat cu târfe
străine, iar acum, spre sfârșitul carierei, nici măcar n-o să aducă acasă vreo
pensie. Și cum o să dai ochii cu vecinii când așa ceva o să apară în ziare,
doamnă Sullivan, fără să fii nevoită să mergi la psiholog și să vorbești de
stres și de schimbare, și fără să iei un pumn de pastile în fiecare zi, iar apoi,
vai, oare Ernest n-o să observe cât de repede seacă sticlele de sherry acum,
când trebuie să trăiți mai strâmtorați?
Acesta era unul dintre aspectele corupției: niciodată nu te gândești la
efectele secundare. Când ciocnești pahare și îți tragi șortul de plajă nu-ți mai
este gândul la un cuțit Stanley care trasează o tăietură de opt centimetri
lungime pe omoplatul lui Rosie McKechnie, care s-ar putea să se fi căsătorit
cu un tip destul de dubios, dar chiar căsătoria cu un ucigaș nu e încă o crimă,
adevărat? Tocmai soiul ăsta de legături îți scapă, nu crezi că procesul cauză-
efect funcționează în acel sens; și totuși așa se întâmplă, este exact tipul de
ecuație care îți este pusă în față, probabil înaintea tribunalului sau în minte,
deși, de obicei, în etapa asta mintea ți-este atât de împâclită că nu mai este în
stare să înțeleagă nici lucrurile simple. Nu, îți spune mintea, nu eu am tăiat-o
pe Rosie McKechnie, nu puteți pune asta în cârca mea, eu mă aflam la
kilometri depărtare, la biroul meu, ba nu, la ora aceea arestam pe cineva. Tot
ce se poate, dar arestarea este doar un alibi.
Duffy îl înțelegea perfect pe Sullivan; și, înțelegându-l, nu se simțea
superior din punct de vedere moral; asta îi dădea doar dreptul să-l urască
din toate puterile. Fiindcă una dintre acele legături dintre cauză și efect, pe
care Sullivan probabil că nu le mai percepea, îl determinase să distrugă
124
cariera lui Duffy. Bineînțeles că Eddy înscenase totul, el i-l plasase pe puștiul
acela de culoare; sigur, Eddy apelase la un asemenea mijloc pentru că Duffy
ajunsese periculos de aproape de el; dar fără Sullivan ca informator, ca om
ce vindea ponturi, ca persoană care dăduse acel ultim telefon către poliția
din cartierul Paddington – fără Sullivan, nu rămânea decât un infractor care
încearcă să însceneze ceva unui polițai. Cu prea puține șanse de reușită.
Sullivan fusese acela care făcuse ca înscenarea să se materializeze.
Iar acum Duffy intrase pe vechea felie și căzuse din nou în plasa întinsă de
Eddy. Iar Eddy, ca un păianjen mare și înfiorător, îl legase fedeleș ca pe o
marionetă, îi injectase ceva care îl făcuse perfect inofensiv, apoi îl eliberase.
Eddy știa că frânturile de informații strânse de Duffy nu aveau nicio valoare
în comparație cu un colțișor dintr-o singură fotografie pe care Eddy o făcuse
noaptea trecută. Când fusese scos în șuturi pe ușa din spate ce dădea în Frith
Street, Duffy, cu lacrimi în ochi, bolborosise către Eddy că se va întoarce și-i
va smulge sula. Eddy se mulțumise să-i râdă în nas.
— Ia-o-n bot și-o să afli, domnule Duffy, ia-o-n bot și-o să vezi.
După aceea, cei trei se hliziseră, la fel ca atunci când se developau
fotografiile.
A vrut să o sune pe Carol, dar nu a îndrăznit. Nu știa sigur nici dacă ea va
crede când îi va povesti. Nu era convins dacă, după cele întâmplate, s-ar
cuveni să mai doarmă cu ea vreodată. După precedenta lucrătură a lui Eddy,
Duffy nu mai reușise să facă amor cu Carol; devenise un tip obligat să se
culce cu oricine doar o dată, un client al fetițelor și să se mulțumească cu
ceea ce mai pica, rănit și temător când era vorba de un contact emoțional.
Care va fi rezultatul lecției pe care i-o administrase Eddy din nou? Nici nu
îndrăznea să se gândească.
În restul acelei zile a încercat să-și alunge din minte o mulțime de alte
gânduri. A umblat fără țintă prin apartament, mai mult a ciugulit câte ceva
decât a mâncat, a mers pe străzi, chiar a trecut pe la birou pentru a vedea
dacă primise vreun mesaj, s-a întors acasă, s-a uitat cinci ore la televizor și s-
a prăbușit într-un alt somn lipsit de vise. Deloc surprinzător, pentru că toate
ororile apăreau la suprafață destul de firesc în timpul zilei.
În următoarea dimineață a încercat să-și dea curaj pentru a putea
funcționa. A scos câteva planuri de birouri și s-a pus singur la încercare,
întrebându-se cum s-ar putea instala acolo cele mai ieftine rețele de
supraveghere sau de alarmă, având în vedere zona și problemele zonei
respective. Necazul era că nu-i păsa. Îl interesa doar ce se petrece în
străfundurile minții lui.
În cursul zilei a primit trei telefoane, toate ajutându-l să ia o hotărâre.
Primul a fost și cel mai scurt.
125
 — A, Duffy, Brian McKechnie te deranjează.
— Du-te dracului, McKechnie.
— Poftim?
— Așa cum auzi. Du-te dracului, McKechnie.
A urmat un zgomot ca o bolboroseală a lui McKechnie.
— A, McKechnie, nu închide. Ar mai fi ceva. Secretara ta e la birou azi?
— Secretara mea? De ce? Nu, n-a venit. Are gripă. Un fel de gripă de vară,
presupun.
— Mulțumesc. Acum, du-te dracului, McKechnie.
Duffy a pus receptorul în furcă. La prânz, a primit al doilea telefon. Duffy
uitase cu desăvârșire. După ce a dus receptorul la ureche, a auzit pe cineva
spunându-i cu un accent rusesc:
— Duomnu’ Daffy, suont rezidientu’ matali. Vriei să ti întâlnești cu Kiim la
Maskva săptămâna aiasta sau următuoarea?
— Geoff, salut. Ce s-a întâmplat?
— Ce să se întâmple? E vorba de trebușoara pe care mi-ai dat-o. Secretara
lui Nixon, care și-a băgat piciorul în ștergerea automată – ai uitat?
— Iartă-mă. Da, sigur. Nu, n-am uitat, dar am dormit prost noaptea
trecută.
— Acum stai comod?
— Da.
— Atunci pot să încep. Am înțeles că banda pe care mi-ai trimis-o a fost
înregistrată pe un Sony portabil, tip SK 6500.
— Habar n-am; mda, știu că era un Sony.
— Bun, atunci sigur e un SK 6500. Din fericire, nu demagnetizează bine –
producătorii pornesc de la premisa că pe portabilele astea nu vrei să ștergi
casetele până obții zgomot alb perfect, vrei doar să se șteargă atunci când
reînregistrezi. Iar tipul care a șters-o – presupun că e cel care vorbește în
porțiunea care a fost ștearsă dinadins…
— Nu pot să-ți spun, Geoff. Nu se știe cine ne ascultă acum. Lui Duffy îi
plăcea să-l stârnească pe Bell, care era paranoic în legătură cu asemenea
lucruri. Dar el nu a luat în seamă remarca.
— Exact. În fine, tipul care a demagnetizat-o a folosit același aparat pe
care a făcut și înregistrarea, ceea ce nu dovedește prea multă inteligență
dacă voia să facă să dispară pasajul cu pricina. Și s-ar părea că nici nu știe
prea multe despre casetofon, fiindcă a șters-o doar printr-o simplă trecere,
nu de două ori, aș zice eu.
Bell s-a oprit. Pe el îl fascina mai mult tehnica folosită pentru a descoperi
anumite lucruri decât ce descoperea prin tehnica respectivă. Duffy l-a
împins la acțiune.
126
 — Grozav. Și ce-ai găsit?
— A, mi-a luat puțin timp. Urmele nu erau perfecte, a trebuit să
reînregistrez, să amplific, să împart în secvențe – să-ți spun exact cum am
procedat?
— Aș prefera să aud ce era în porțiunea ștearsă.
— Aha. Părea dezamăgit. Să-ți spun la telefon?
— Hai să riscăm.
— Nu-mi place cuvântul acesta, „risc”. Eu nu-l folosesc, în fine, fraza, stai
să găsesc transcrierea, așa, fraza suna: „Nu accept ca un LA LA LA să vină pe
felia mea și să-mi spună cum trebuie să-mi conduc secția.” Așa suna înainte
de a găsi completarea.
— Da, Geoff, și după ce ai găsit completarea?
— A, stai să găsesc și cealaltă transcriere: „Nu accept ca un fost pușcăriaș
mizer din nord să vină pe felia mea și să-mi spună cum trebuie să-mi conduc
secția.” Am avut oarece necazuri ca să scot „mizer” de pe bandă, dar sunt
aproape sigur că ăsta a fost cuvântul.
— Și în rest nu ai dubii?
— Absolut niciunul.
— Îți mulțumesc foarte mult, Geoff.
— Ce fac cu banda?
— Ai putea să o trimiți, împreună cu transcrierile, la o adresă pe care o să
ți-o dau eu? Azi.
— Mda… Geoff părea să șovăie.
— Regret, nu-ți pot spune de ce. (Cu asta l-a convins.)
— A, sigur.
Cel de-al treilea telefon a fost târziu după-amiază, când Duffy scormonea
prin dulapuri, după scule. Când a ridicat receptorul, a continuat să verifice
setul de șurubelnițe, cleștele cu mânere izolate și cuțitele de care ar putea
avea nevoie. A auzit niște piuituri panicate, apoi glasul lui Carol. Ca și în
precedenta situație, nu s-a prezentat.
— Nu repet nimic. Născut Brian Kelly, 1929, Newcastle. ’49 Londra, ’52
revenit în nord, Leeds, Manchester, Leeds. ’73 Londra. ’51 condamnare
Londra. ’53 condamnare Leeds. ’54 condamnare Leeds. ’61 materiale
indecente prin poștă Manchester. ’65 Legea publicațiilor obscene,
Manchester. ’70 condamnare Newcastle. Eliberare condiționată, șase luni,
șase luni, amendă, trei luni, un an. Eliberat în ’71, de atunci curat, și nu-mi
mai cere să fac asta din nou. Duffy, ești bine?
— Carol, trebuie să te văd în seara asta.
— Regret, Duffy, am o întâlnire.
— Nu, trebuie, Carol. Trebuie. Te rog să anulezi.
127
 S-a lăsat liniște.
— Până acum nu te-am mai rugat să anulezi ceva. Asta face parte din
înțelegere, să nu-ți cer să anulezi. Dar acum te rog. Vorbesc serios, Carol.
— Bine.
— La tine, te rog. O să întârzii. Probabil foarte mult.
— Nu vreau să știu de ce, Duffy. Te rog să nu-mi spui de ce.
— N-o s-o fac. Și mulțumesc.
Carol a închis. Tăcut, Duffy și-a continuat pregătirile cu minuțiozitate. A
pus pe masă tot ce a considerat că-i trebuie, apoi a făcut selecția în ordinea
posibilelor nevoi. Nu avea rost să pornească la treabă încărcat ca un șerpaș.
Într-un asemenea caz, putea să-și pună pe umăr și un sac pe care să scrie
„Ieșit la furat”.
S-a întrebat care ar fi ora cea mai potrivită. Toată lumea spunea că 2
dimineața e recomandabilă. Duffy considera însă că aceea era o oră de rahat.
Atunci se aude orice sunet, tot atunci ferestrele scârțâie ușor, dar scârțâie, și
auzi un Fiat Panda de la cinci kilometri. Ora 2 e aceea la care insomniacii se
uită pe fereastră și tânjesc să găsească vreun motiv să telefoneze la poliție,
iar asta doar ca să stea de vorbă cu cineva, oricine ar fi. „O, domnule polițist,
pe acoperișul casei de alături e o pisică suspectă. Are patru picioare, are
blana gălbuie și cară un ciolan.” Ora 2 este aceea la care sunt prinși
spărgătorii porniți la treabă.
Duffy a ales ora 22:30. Pe străzi sunt încă o mulțime de clienți, bodegile
gem de lume, se aud tot soiul de zgomote. Iar fetele se întrec în figuri ca să
facă bani buni.
A îmbrăcat un hanorac cu buzunare peste tot, blugi și pantofi cu talpă
moale. S-a dus cu metroul, ca de obicei, până la Piccadilly Circus, a mers
agale pe Avenue, apoi, când a dat colțul, a adoptat mersul de client, intrând
pe o stradă lăturalnică. A ajuns în Greek Street, a traversat spre latura estică
a străzii pentru a evita să treacă prin dreptul Lămpii lui Aladdin, a revenit pe
celălalt trotuar și a intrat în Ducele de Hamilton. Și-a cumpărat o bere mică
și s-a dus în grădina din spate. Era o noapte rece, și singurele persoane din
grădină erau un tip și o tipă, care se țineau de mână. Aceștia nu i-au acordat
nicio atenție lui Duffy, care s-a dus la masa cea mai îndepărtată și s-a așezat.
Nu l-au învrednicit cu nicio privire cât el, alene, și-a băut berea și i-a urmărit
cu coada ochiului. Când barmanul a venit și a strigat că e ora închiderii, cei
doi n-au observat că în grădină nu mai era nimeni în afară de ei.
Cât a stat în bezna curții din spatele Cinematografului Double Blue, și-a
dat seama că-și făcuse niște calcule greșite. La ferestrele de sus nu se vedea
nicio lumină; jos însă, filmul se derula într-un delir. Dinspre ferestrele din

128
spate pluteau spre el zgomotele amplificate ale plăcerilor: behăit plângăreț
de oi, țipete de lilieci ciomăgiți de moarte.
La 23, zgomotele au încetat. La 23:10 s-au aprins luminile. La 23:30, Duffy
a socotit că venise momentul să treacă la treabă. Și-a tras pe mâini o pereche
de mănuși subțiri și transparente din cauciuc, s-a desprins dintre umbre și
s-a îndreptat spre ieșirea de urgență a cinematografului. A ascultat puțin cu
urechea lipită de ușă, s-a trezit rostind nu tocmai o rugăciune, ci o dorință
puternică și a împins ușor canatul din dreapta. S-a deschis vreo cinci
centimetri, până când lanțul care îl bloca s-a întins. S-a oprit puțin, a scotocit
într-un buzunar, a scos o bucată de metal lungă de vreo treizeci de
centimetri și a tras de capete. Cele trei secțiuni s-au desfăcut, alcătuind un
soi de băț de vreun metru lungime. A vârât bățul prin spațiul dintre canaturi,
a tras partea dreaptă până s-a închis pe bara metalică și a împins ușor în sus,
până a atins lanțul.
Închizând canatul, Duffy slăbise lanțul cât de mult se putea. A împins
lanțul în sus, ținând un ochi lipit de deschizătura de jumătate de centimetru
dintre canaturi. Nu s-a întâmplat nimic. A împins din nou, apoi a început să
miște lanțul în sus și în jos cu ajutorul bățului. Brusc, zaua tăiată s-a
desprins, iar capetele libere ale lanțului au căzut în jos, unul dintre ele
lovind metalul cu zgomot.
Duffy a tras cu urechea, apoi a împins canatul foarte încet. S-a uitat prin
crăpătură. Lacătul rămăsese prins în bucata de lanț din dreapta, cea pe care
nu o putea vedea; dar judecând după greutatea lui, însemna că dacă
împingea, porțiunea de lanț se elibera treptat, scoțând un clinchet ușor când
fiecare za trecea peste drugul ivărului. Aceea era partea pe care o putea
vedea, cu alte cuvinte, capătul din partea stângă. Voia să evite căderea
celeilalte porțiuni de lanț care, legănându-se liberă, putea lovi celălalt canat
al ușii. A vârât bățul printr-o za din partea din stânga a lanțului și a început
să o ridice. În acest fel, a eliberat lanțul și, în același timp, a eliminat
pericolul ca o parte a lui să cadă necontrolat.
Când lanțul s-a descâlcit de ivărul aflat în canatul din partea stângă, Duffy
a împins ușa până când aceasta s-a deschis suficient de mult pentru a-i
permite să intre, apoi s-a strecurat înăuntru. Fără să facă zgomot, a pus
lanțul așa cum fusese, potrivind zaua tăiată la locul ei. Apoi, dovedindu-se
mai precaut decât era nevoie – poate chiar inutil – a tras la loc ivărele
canatului deschis.
După berea aceea și așteptarea plină de încordare până la închiderea
cinematografului, Duffy a simțit că trebuie neapărat să urineze. Știa că o să-l
sâcâie pe creier dacă nu o făcea, de aceea s-a dus pe coridor spre cinema și a
găsit toaleta. A stat puțin în cumpănă dacă să lase ușa deschisă, ca să aibă
129
mai multă lumină sau să o închidă, pentru a atenua mai mult sunetele. În
cele din urmă, a împins ușa, fără a o închide de tot, a aprins lanterna-pix și a
urinat atent pe marginea scaunului. După aceea a urcat pe scaun și a
cotrobăit prin vasul cu apă și a scos de acolo cleștele pentru metal. Nu avea
rost să lase la fața locului mai multe dovezi decât era necesar.
A șters de apă cleștele frecându-l de blugi și a urcat scările fără să facă
zgomot. A ajuns pe palier și tocmai se pregătea să deschidă ușa din mijloc
din șirul celor trei, când a zărit o dungă de lumină sub ușa din partea
dreaptă. Apoi a auzit un zăngănit ușor și sunet de pași târșâiți, urmate de o
tuse înfundată. Drace. La naiba. S-a întrebat dacă acolo rămânea cineva să
doarmă peste noapte. Poate doar puneau bine încasările zilei. Toate ușile
spre camere se deschideau de pe palier, ceea ce nu-i era de folos lui Duffy. În
cele din urmă, s-a decis să aștepte lipit de perete, lângă ușa din dreapta. A
stat așa vreme de vreo cinci minute, apoi a auzit zgomotul pașilor cuiva care
se apropia.
Când Jeggo a scos capul pe ușă să caute comutatorul de pe palier, Duffy l-a
izbit în cap cu cleștele cât de tare a putut. Jeggo a răcnit de durere, iar Duffy
l-a mai lovit o dată peste tâmplă, gemând în același timp din cauza efortului
făcut. Jeggo s-a prăbușit la podea la fel de tăcut ca un sac de cărbuni care se
golește pe toboganul ce dă în subsolul unei case.
Duffy lăsase destui oameni fără cunoștință ca să știe că aceștia nu
rămâneau în acea stare atâta vreme cât voiai tu. L-a prins pe Jeggo de guler
și, atent să nu se mânjească de sângele care îi apăruse pe partea dreaptă a
feței, l-a târât prin ușa din mijloc și pe coridorul mochetat. A aprins o
lumină, s-a urcat pe un scaun și a examinat suprafața din jurul camei ușii de
la capătul coridorului. Nu a găsit niciun dispozitiv de alarmă. A apăsat pe
clanță și a constatat că ușa era încuiată.
Întâi a aruncat o privire prin gaura cheii ca să vadă dacă nu cumva
rămăsese o cheie pe dinăuntru. Rămăsese. A scos o mică sondă cu magnet la
capăt, care s-a lipit de capătul rotund al cheii, permițându-i să o rotească.
Magnetul nu era suficient de puternic pentru a descuia cu cheia aflată de
cealaltă parte a ușii, dar era suficient de bun pentru a aduce cheia în poziție
verticală, astfel încât să o împingă ușor în afară, până a căzut dincolo, pe
mochetă. Apoi a scos trusa de chei false și a descuiat ușa într-un minut.
L-a târât pe Jeggo prin camera vernil și l-a lăsat să sângereze pe podea,
pătând mocheta. Draperiile erau trase, de aceea Duffy a aprins doar o
lumină, adică lampa din alamă din camera adiacentă celei vernil. Apoi a
așezat un scaun lângă ușă și s-a suit pe el. Ținând lanterna aproape de cutia
vopsită în crem, a examinat toate marginile, a găsit câteva șuruburi care
fuseseră acoperite cu un strat mai gros de vopsea drept sigiliu și, cu o
130
șurubelniță scurtă, a îndepărtat vopseaua întărită. Apoi, precaut, a desfăcut
șuruburile. În timp ce le slăbea, a ținut apăsat capacul cutiei. Șuruburile au
căzut pe podea, iar capacul a rămas la locul lui doar datorită apăsării. S-a
uitat mai de aproape la partea stângă a cutiei și, cu mișcări delicate, a tras
capacul în partea aceea. Apoi a procedat la fel în dreapta. Nu ajungea la
partea superioară, astfel că a trecut o lamă subțire printre marginea de sus
și perete. Din nou, nimic. Nu putea ajunge la partea de jos, deoarece era
fixată prea aproape de tocul ușii. Aici era marea problemă: trebuia să riște. A
privit în jur ca să se asigure că ajungea imediat la ușă în caz că la marginea
de jos există vreun declanșator. Apoi a ridicat încet capacul.
Nu s-a întâmplat nimic, decât că, în momentul în care Duffy s-a uitat la
alarmă, aproape că a pufnit în râs. Apoi a chicotit. Jackson și Horwill
începuseră să producă astfel de alarme în 1952 și, din diferite motive, au
continuat producția până la mijlocul deceniului șase. Nu erau proaste – cu
alte cuvinte, porneau când trebuia, făceau un zgomot îngrozitor, nu aveau
nevoie de revizii – numai că, în fine, spărgătorii le foloseau drept material
didactic pe vremea când făceau școala primară. Erau alarme pe care
infractorii le dădeau soțiilor lor să le dezactiveze, ca să înțeleagă și ele ce
simte soțiorul lor când pleca la o treabă. Duffy auzise istorii hazoase ale
unor spărgători care plecaseră la vreun pont înarmați cu cele mai sofisticate
scule și se trezeau în fața unei alarme Jackson și Horwill din ’52.
După două minute de încercări cu șperaclul, Duffy a deschis ușa care
dădea în camera alăturată. În acest timp, a auzit un sunet dinspre podea.
Jeggo se mișcase, făcând zgomot. Duffy s-a grăbit spre el și l-a pocnit cu
piciorul în cap, pe partea care era spre el și nu era însângerată. „Dacă
lovitura ăsta l-a tâmpit pe partea asta a capului”, s-a gândit Duffy, „înseamnă
că acum amândouă jumătățile sunt la fel, ceea ce nu poate produce decât o
îmbunătățire.”
Încăperea era foarte îngrijit organizată. Pe peretele din față se găseau
dosarele, care erau așezate pe trei rafturi. De la A la 2. A întins mâna și a luat
de pe raftul de sus dosarul pe care scria Duffy. Într-un buzunar pe partea
interioară a copertei se găseau fotografiile făcute în urmă cu două nopți.
Apoi s-a uitat după două nume care îl interesau în mod deosebit. Apoi, dintr-
un impuls, cu o pornire bolnăvicioasă, a căutat numele lui Carol. Slavă
Cerului, nu era acolo. A căutat dosarul lui Shaw. Un dosar subțirel, o
fotografie sau două, nimic deosebit, câteva notițe, ca și cum ori nu ar fi
încercat să-l agațe cu ceva, ori omul era un polițist groaznic de cinstit.
Duffy a tras restul dosarelor și le-a așezat grămadă pe podea. Hârtiile care
stau stivuite prea strâns ard prost, de aceea le-a împrăștiat cu generozitate.
Apoi și-a plimbat privirea prin încăpere și a observat două fișete metalice,
131
încuiate, dar Duffy le-ar fi putut descuia și legat la ochi. Unul era doldora de
casete audio, așezate în ordine alfabetică. Le-a examinat cu atenție. Celălalt
fișet conținea câteva filme de opt milimetri. A desfăcut o cutie, s-a dus în
camera vernil și a ținut pelicula spre lumină. Apoi a aruncat filmele și
casetele deasupra dosarelor.
Și-a luat dosarul personal, l-a deschis și l-a așezat pe podea. Apoi a luat
fotografiile și le-a pus astfel încât aproape că formau ceva ce semăna cu un
castel din cărți de joc. Apoi a scos cutia de chibrituri și a ținut flacăra unui
băț aproape de marginea unei poze. Aceasta s-a aprins, marginea a ars, apoi,
cu o răbufnire, substanțele chimice din ea au scos flacără. Curând au luat foc
toate fotografiile, iar hârtiile din apropierea acestora au început și ele să se
aprindă. S-a uitat fără să clipească la pozele făcute cu Polaroidul cum s-au
bășicat și au scos văpăi, apoi au început să scoată fum și să miroasă a țiței
ars. Cât s-au arcuit și îndoit nu și-a dezlipit ochii de la ele, după care castelul
format din poze s-a năruit. După aceea s-au aprins și alte hârtii, iar focul a
căpătat viață; Duffy a pus deasupra câteva casete și filme, apoi câteva dosare
și a socotit că venise momentul să plece.
A proptit ușa deschisă ca să se creeze curent care să întrețină focul. Apoi,
la plecare, târându-l pe Jeggo după el, a lăsat toate ușile vraiște. Când a ajuns
în camera vernil, simțea deja dogoarea incendiului. L-a târât pe Jeggo pe
scări, făcându-l să geamă la fiecare treaptă, a scos lanțul de la ieșirea de
urgență, a tras zăvoarele și a lăsat ambele canaturi căscate. Și acest lucru
avea să creeze curent de aer.
În continuare atent să nu se mânjească de sânge, l-a tras pe Jeggo spre
capătul curții și l-a lăsat acolo. Dacă voia să dea fuga pentru a stinge
incendiul când avea să se dezmeticească, n-avea decât. Duffy a sărit câteva
garduri și a ajuns la o alee care ducea spre Greek Street. A zărit câteva
taxiuri care mergeau încet, șoferii căutând din ochi clienți străini pe care să-i
poată duce la hotelurile lor, aflate la doi kilometri depărtare, pentru a-i taxa
cu zece lire. Taximetriștii sunt lacomi cât cuprinde la ore târzii din noapte,
dar lui Duffy nu-i păsa. Când a văzut că primul taxi și-a continuat drumul
netulburat, a fluturat o bancnotă de cinci lire, iar următorul a și oprit. A dat
adresa lui Carol.
Eddy n-avea să creadă că Duffy ar fi fost în stare să-i facă așa ceva. Asta,
cel puțin la prima mână, s-a gândit Duffy, care era aproape sigur că Jeggo nu
apucase să-l vadă. Dar, prin eliminare, Eddy putea descoperi autorul. Putea
face legătură între activitatea firmei lui Duffy și faptul că incendiatorul
trecuse de alarma din camera secretă. Putea ajunge la aceeași concluzie și
când va descoperi ce pierduse. Ce spusese el la un moment dat? „Oamenii
mari au biblioteci.” El avea dosare, filme și fotografii. Numai că acum
132
rămăsese cu ochii-n soare. Cunoașterea înseamnă putere; iar fără camera
aceea, Marele Eddy Martoff nu avea să rămână decât un infractor ceva mai
tupeist, dar oarecare, din Soho.
Duffy n-ar fi vrut să se afle prin preajmă când Martoff avea să tragă
concluziile. Nici nu voia să și-l imagineze pe Martoff plimbându-și degetul pe
pagină în jos, prin cartea de telefon, căutând domiciliul lui Duffy. De aceea,
nici nu avea să se ducă la apartamentul din Paddington, nu, pentru nimic în
lume. În orice caz, după două spargeri, nu-i mai rămăsese ceva la care să țină
în mod deosebit. Totul putea fi înlocuit: hainele, sculele, televizorul.
Duffy mai avea de rezolvat două amănunte, desigur, înainte de a dispărea
în altă parte a Londrei. Cum stătea în taxi, și-a pipăit partea din față a
hanoracului. Dosarele acelea îl făceau să se simtă ca o gravidă. Luase doar
două: Sullivan și McKechnie. A doua zi dimineață, după ce va dormi cu ele
sub pernă, va da fuga după colț să-l fotocopieze pe al lui Sullivan. În cinci
exemplare. Soarta lui McKechnie nu-l interesa prea mult; dar Sullivan nu
avea să scape cu una, cu două.
Apoi va face pachete, unde va introduce originalele dosarelor, caseta și
transcrierile pe care Bell le livrase deja pe adresa lui Carol și le va expedia
către A10. Nu știa precis ce vor face oamenii de la A10 cu McKechnie –
probabil vor trimite dosarul pe cale ierarhică – dar era sigur cum vor
proceda în cazul lui Sullivan. Și, pentru a se asigura că la A10 se va proceda
corect, avea să trimită celelalte patru exemplare la redacțiile unor ziare din
Fleet Street. Al cincilea exemplar va rămâne la el. Sullivan avea să primească
cel puțin cinci ani, asta în funcție de judecătorul care se va ocupa de cazul
lui.
Când a ajuns, Carol era încă trează. Pachetul de la Bell se afla pe masa din
bucătărie. Trecuseră luni de zile de când Carol nu-l mai văzuse atât de bine
dispus. Duffy i-a zâmbit, s-a lipit de ea cu burta aceea de gravidă și a sărutat-
o. Apoi a privit-o într-un mod ciudat, a clătinat ușor din cap și a zis:
— Iartă-mă.
Ea a luat remarca drept scuză pentru întârziere, ca să nu existe dubii. Alte
întrebări n-a pus. Nu l-a întrebat nici ce făcuse, nici de ce voia să rămână la
ea peste noapte, și nici de ce trebuise să-și reprogrameze întâlnirea. N-a
întrebat pentru că, pur și simplu, nu avea chef. S-a mulțumit să-i spună:
— Duffy, m-am gândit că ți-e foame, așa că am pregătit niște pâine cu
cașcaval.
El a ridicat privirea, după care s-a lăsat cotropit de amintiri. S-a gândit la
cele întâmplate în ultimele zile, la spaimă și furie; s-a gândit la cabina de la
Lampa lui Aladdin și la firul subțire din cupru, înfășurat amenințător în
jurul… Însă tot ce i-a spus lui Carol drept explicație în legătură cu Martoff,
133
Jeggo și Georgiou, cu Sullivan și Shaw, sau cu McKechnie și Bell – în fine, tot
ce i-a spus în legătură cu ceea ce trăise și făcuse în ultimele săptămâni s-a
rezumat la:
— Iubito, fără cașcaval în seara asta, să nu mi se aplece.
Apoi i-a aruncat un surâs enigmatic.

virtual-project.eu

134
135
 DAN KAVANAGH

Seria: DUFFY

Volumul 2

DUFFY
sau praf în ochi
Original: Fiddle City (1985)

Traducerea:
GABRIEL STOIAN

virtual-project.eu

Editura: NEMIRA
2005

136
 Prolog

În ziua când l-au bușit pe McKay, pe Autostrada M4 nu s-au petrecut alte

evenimente rutiere notabile. Adică pe porțiunea dintre Heathrow și
Chiswick; ceva mai spre vest începea felia altora, așa că nu conta. Unde mai
pui că era una dintre diminețile acelea calde, pâcloase de august, când
mașinile de poliție, oprite pe platformele supraînălțate de pe marginea
drumului, lenevesc la soare ca niște șopârle, iar poziția avantajoasă față de
panglica de asfalt îngăduie o moțăială nepăsătoare și furișată, cu șapca trasă
pe ochi. Iar după o vreme, probabil spre 11:30, susurul și pârâitul aparatului
de radiorecepție se estompează, pentru ca, treptat, aceste zgomote să fie
acoperite total de sunetul radioului portabil, aflat în buzunarul uniformei și
potrivit pe un post care transmite un meci de crichet.
Și nici automobilele nu creaseră necazuri. Până la 10, învârtejindu-se în
miros de nicotină și proastă dispoziție, au dispărut până și ultimii navetiști;
aceștia aveau să revină abia peste șase ceasuri. Vehiculele comerciale, cele
grele, de peste douăzeci de tone, se arătau neobișnuit de cuminți: de vină era
soarele, fără îndoială. A, să nu uităm cetățenii: păi, în drum spre aeroport,
aceștia erau prea speriați că-și vor rata vacanța ca să alerge cu mai mult de
șaizeci la oră; în vreme ce la întoarcere erau atât de nedumeriți că trebuie să
circule pe stânga, încât o țineau în viteza a treia tocmai până la Cromwell
Road.
Așa se face că polițaii nu s-au prea bucurat când McKay a fost bușit, când
un taximetrist care văzuse – pardon, nu văzuse nimic, de fapt, ci doar o
mașină mototolită și o urmă de vopsea pe parapet – a anunțat-o prin stație
pe centralista companiei, care a apelat poliția, care a telefonat la Heathrow,
care a transferat apelul către Uxbridge, care, după cel de-al treilea apel
(Anglia 8 la 1, Boycott servește pentru Chapell 2: până și partea aceea a zilei
era promițătoare), a reușit să pună în mișcare echipajul moleșit și laconic.
Care l-a înjurat în gând pe McKay pentru că le stricase dimineața. Parcă o
făcuse dinadins.
Ceea ce rămăsese pe parapet arăta a vopsea, numai că nu era. Mașina lui
McKay avea porțiuni vopsite în roșu, dar nu prea multe. Era o Cortina
personalizată, având ca motiv principal un tigru. Grila din fața radiatorului
crea un efect vizual interesant, fiindcă barele verticale alcătuiau colții
tigrului; pe laterale, încâlceala de fulgere și dungi în zig-zag, aurii și negre,
sugera blana, în spate, o coadă pictată de-a lungul barei de protecție (asta,

137
chiar la sugestia lui McKay, amănunt cu care se mândrea de nu-și mai
încăpea în piele), și două buci de tigru, care se lipeau exact în centrul
caroseriei, pe unde ieșea țeava de eșapament. La slujbă, în discuțiile față în
față, colegii de muncă îi spuneau mașinii „Tigrul”, așa cum se cuvenea; pe la
spate însă, aceiași oameni o numeau „Pisica Bășinoasă”. Uneori, îl urmăreau
plecând de pe loc și se prăpădeau de râs când dintre bucile tigrului țâșnea
primul vălătuc de fum albăstrui.
McKay plecase de la Western International Cargo Market și se îndrepta
spre Londra. Dar nu conducea ca un tigru. După un demaraj spectaculos, cu
accelerația la podea și scrâșnet de pneuri (de obicei, tot îl vedea cineva, fie el
și vreun om de serviciu care se sprijinea în coada măturii), odată ajuns pe
șosea, o lăsa mai moale, la șaptezeci și cinci pe oră. Nu avea rost să
prăpădească motorul înainte de vreme. Pe de altă parte, îi plăcea mașina –
cu cât mai mult îl ținea, cu atât mai bine. „Un adevărat pălățel de maharajah
pe roți”, obișnuia el să spună. Sistemul de sunet; șirul de sticle miniaturale
cu mostre de băuturi din „dulăpiorul de cocktailuri”, cum își descria el
laudativ torpedoul, volanul mic, îmbrăcat, numai piele și ținte; mocheta de la
Cyril Lord; scaunele tapițate cu blană de oaie („Nevasta mi le face, din
blănurile tigrilor călcați de autobuz,” explica el); până și blana de miel de pe
policioara de la lunetă. Iar pe aceasta din urmă – încă o tușă personală, mult
apreciată de McKay – se lăfăia o jucărie mare din pluș, care dădea din cap.
Ați ghicit, un tigru. McKay era vag nemulțumit, întrucât culorile nu se
asortau perfect cu cele de pe caroserie și fusese cât pe ce să-i scape una
vânzătorului care încercase să-l asigure că acele culori erau autentice (ca și
cum culorile de pe Cortina lui n-ar fi fost). Cu toate astea, McKay putea
transforma acest defect într-o calitate ori de câte ori cineva se lega de acel
amănunt. „Găsești tigri de toate culorile”, spunea el, incluzându-se și pe sine
în acea categorie de animale semețe.
McKay a privit în retrovizor, pe deasupra tigrișorului mult prea gălbejit,
și a verificat mașinile ce veneau din spate. Doar un autocar, la vreo douăzeci
de metri în urma lui. Și-a aplecat capul puțin spre dreapta, ca să-și admire
fața în oglindă. Chipul cu trăsături largi, ușor transpirat, gura arcuită, ochii
impasibili, ca întotdeauna ceea ce vedea îl încânta. „Bruuum, bruuuum,” a
gândit el. Lenevos, și-a tras lanțul din jurul gâtului până când de sub cămașă
a ieșit la iveală o mică zvastică din argint, de vreo cinci centimetri pătrați.
Marginile emblemei fuseseră pilite până când deveniseră ascuțite: la vremea
operațiunii, nu avusese un scop anume în minte, dar ideea i se păruse
interesantă. Ulterior, se dovedise folositoare, în anumite ocazii. Odată într-o
cafenea, de exemplu, când un pakistanez se uitase mai lung la el. Nu că ar fi
fost în stare de ceva, pakistanezul, desigur – ăștia nu îndrăzneau; se
138
mulțumeau să privească. McKay extrăsese un băț din cutia de chibrituri, își
scosese zvastica și se apucase să ascută bățul cu ea, făcându-i vârf exact sub
nasul pakistanezului. Apoi lăsase medalionul să se legene pe lanț și se
scobise tacticos în dinți, în tot acest timp neslăbindu-l din ochi pe individ. Iar
măsliniul acela n-a mai rămas să-și termine berea.
McKay și-a trecut zvastica în mâna dreaptă, a ales unul din brațe și, cu aer
cercetător, s-a apucat să se scobească în nara stângă cu el. Acesta era un
motiv în plus pentru care nu depășea șaptezeci și cinci la oră; deși,
bineînțeles, cu un volan de curse ca acela, putea goni și cu o sută douăzeci,
având alături vreo roșcată, dacă avea chef. Așa se lăuda.
Se scormonea metodic în nară, scuturând din când în când medalionul
pentru a îndepărta biluțele de muci, iar acestea îi cădeau invariabil pe blugi.
Apoi a văzut în retrovizor că un camion încerca să-l depășească. Vreme de
câteva secunde a rulat paralel cu el, duduind și creând curent; apoi a rămas
în urmă. McKay s-a uitat în oglindă să vadă unde dispăruse, dar n-a
descoperit decât autocarul; era mai aproape decât înainte, probabil la vreo
zece metri în spate.
„Tipic pentru nenorocitele astea de camioane,” a gândit McKay. „Vâjâie pe
lângă tine când merg la vale, ți se proptesc în față și-ți iau toată vizibilitatea,
iar apoi, la următoarea porțiune în pantă trebuie să le depășești din nou.
Ridicol; ar trebui să stea în banda de viteză redusă, unde le este locul. Mereu
te depășesc doar pe jumătate, pentru ca apoi să se răzgândească, doar
pentru că urmează o pantă de douăzeci de grade.”
McKay n-a verificat dacă panta de douăzeci de grade silise camionul să
încetinească. Ca oricare altul, așa presupunea; din întâmplare însă se
înșelase. Fără să se mai gândească la camion, a învârtit zvastica în mână,
alegând alt braț – nu-i plăcea mizeria, știa ce înseamnă să dormi într-un
așternut curat – și s-a apucat să-și curețe cu atenție și cealaltă nară. În timp
ce făcea asta, camionul bubuitor a apărut din nou alături de el. Dacă n-ar fi
avut altă treabă, s-ar fi simțit tentat să înceapă o hârjoană cu camionul,
accelerând cât să stea în fața lui, încetinind când acesta mai pierdea din
viteză, călcându-l puțin pe nervi pe șofer. Îi plăcea să se joace astfel cu
camionagiii. Era însă o dimineață frumoasă: McKay era neobișnuit de bine
dispus; avea de făcut o livrare de rutină și, în plus, se scobea în nas. De
aceea, s-a mulțumit să privească înainte (se apropia de un pod), apoi în
oglinda retrovizoare – autocarul rămăsese tot în spatele lui și, ciudat,
ajunsese aproape bară la bară cu el – de aceea, s-a decis să lase camionul să-l
depășească.
Totul fusese bine plănuit; dar nici meseriașii nu cereau o nimica toată: se
ocupau doar de lichidări și nu se încurcau cu treburi mărunte. Se mândreau
139
cu măiestria lor; adică se făleau cu felul în care-și îndeplineau sarcina. Știau
de unde să fure ce le trebuia; nu-i deranja să piardă câteva zile pentru
documentare; și nici nu păstrau bonuri care să le dea de gol veniturile –
chiar dacă, în câteva rânduri, dar foarte discret, încheiaseră chiar contracte.
Camionul, o namilă pe optsprezece roți, acoperit cu o prelată prinsă cu
nenumărate frânghii, a mers în paralel cu McKay aproximativ trei sute de
metri, cât mai era până la pod. Treptat, a început să câștige teren, centimetru
cu centimetru, până când spatele remorcii a ajuns în dreptul portierei
șoferului Cortinei; apoi a părut că rămâne pe loc, chinuindu-se și ambalând
motorul, dar incapabil să treacă mai departe. „Al naibii, iar și-a pierdut
suflul,” a gândit McKay.
Între timp, autocarul se apropiase și mai mult. Cine ar fi urmărit cele trei
vehicule ar fi tras concluzia că erau doar două – un camion care încerca, fără
mari șanse, să depășească un autocar; Cortina rămăsese complet ascunsă.
Iar din sens invers – păi, sigur, camionul ar fi ascuns Cortina pentru cei care
erau foarte aproape sau paralel; iar podul, socotiseră ei, va rezolva restul
problemei. Așa plănuiseră meseriașii; și meseriașii buni costă ceva.
Când camionul a ieșit la lumină de cealaltă parte a podului, șoferul a tras
brusc de volan și, în același timp, a apăsat pe frână, făcând vehiculul să
derapeze controlat, ca un șarpe uriaș. Partea din spate a remorcii a derapat
spre stânga și a izbit Cortina în dreptul stâlpului central. „Doar o
mângâiere”, descrisese el operațiunea când acceptase jumătate din bani; dar
se putea oricând ca mângâierea să fie un bobârnac, sau mai rău.
Primul efect al acelei mângâieri a fost că porțiunea ascuțită a zvasticii a
despicat partea cărnoasă a nării lui McKay, care, în acea clipă, a vrut să
înjure, numai că evenimentele s-au precipitat, iar dorința a rămas la stadiul
de intenție. Pe de altă parte, dacă ar fi înjurat, ar fi putut irosi cele mai alese
vorbulițe înainte de a i se întâmpla ceva mult mai neplăcut decât nara
sfâșiată; și ar fi fost păcat.
Aproape în același moment în care camionul a lovit Cortina, autocarul a
trecut pe banda din mijloc, pentru a nu fi implicat într-o coliziune.
Autoturismul a fost proiectat în diagonală, dincolo de banda de refugiu.
Stopul din partea aceea a fost primul care a plesnit la contactul cu
balustrada de protecție: însă, în comparație cu rezultatul final, stopul spart a
reprezentat o avarie la fel de gravă ca și sfârtecarea nării lui McKay.
Balustradele de protecție sunt utile, atâta vreme cât unghiul de impact se
încadrează între anumite valori. Cortina nu s-a încadrat. Ea a izbit
balustrada, s-a ridicat o secundă pe portbagaj – moment în care ușile s-au
deschis exploziv, iar McKay a fost scuipat afară – apoi s-a rostogolit pe
povârniș la vale. McKay a lăsat o dâră lungă și roșie pe balustrada de metal
140
într-o manieră pe care nimeni nu a priceput-o pe deplin. Celor care au
catadicsit să oprească li s-a părut că McKay exagerase îngrozitor de mult:
dacă ești azvârlit din mașină, de ce nu aterizezi și rămâi încovrigat pe
balustradă, așternut ca un covor ce așteaptă să fie bătut pentru curățenia de
primăvară? De ce părea ca și cum cineva ștersese toată balustrada cu
sărmanul om? „Draga mea, nu, dragă… nu te uita.” „Probabil că nu purta
centura de siguranță, dar chiar așa…” „Dragă, ți-am spus să nu te uiți.
Scumpo, ți-e… hai, repede, uite peticul acela de iarbă… Uf, Doamne!” „De ce-
or opri unii să vadă accidente; de ce nu procedează ca toată lumea?”
Nimeni nu văzuse ce s-a întâmplat. Ori, mai curând, nu apăruse nimeni să
spună că a asistat la accident. O oră mai târziu, într-un DC-8 aparținând
companiei Alitalia, ce se îndrepta spre Palermo, s-a purtat o discuție în
surdină despre cele petrecute în realitate: „camioanele alea mari n-ar trebui
să circule pe drumuri publice, mereu am spus-o”, și „crezi că trebuia să
oprim, sper că nu ne-a reținut nimeni numărul, nu, nu se putea, n-avea cum
să știe cineva că noi am văzut”, iar după zece zile de servicii complete prin
firma Thompson, de soare și băuturi și prea multe vestigii, întregul incident
este dat, mai mult sau mai puțin, uitării. N-a fost decât o denivelare a
memoriei, comparabilă cu îndoitura neînsemnată a balustradei de protecție
situată la câțiva metri dincolo de pod.
Polițiștii s-au resemnat cu ideea că la întoarcere scorul în partida de
crichet era deja 63 la 4; mereu era 63 la 4 când Anglia servea prima în
meciurile împotriva Australiei, deci puteau considera restul dimineții drept
isprăvit. Puținii automobiliști care s-au deranjat să oprească s-au mirat cu
moderație, dar niciunul nu observase nimic. Camionagiul și șoferul
autocarului au ieșit de pe șosea la prima intersecție și și-au lăsat vehiculele
într-o parcare pentru camioane din apropiere de stația de metrou
Gunnersbury: amândoi voiau să ajungă pe District Line și nu prea erau
dispuși să-și schimbe obiceiurile, mai ales după ce terminaseră cu bine o
treabă. Curând au uitat amănuntele afacerii de dimineață și nimeni nu le-a
cerut să se mai gândească la acea ciocnire.
Singurii care s-au gândit la ea – în afară de McKay, desigur, peste ani, în
timp ce se deplasa în căruciorul cu rotile – au fost cei doi polițiști din mașina
de patrulare și chirurgii de la Spitalul Uxbridge. În timp ce gaborii se
întorceau spre rampa lor ca să se sorească în continuare, unul dintre ei a
deschis aparatul de emisie-recepție și a zis:
— Știi ceva, am putea face și noi o mică șmecherie.
— …?

141
 — Cineva trebuie să ridice epava aia, nu? Adică, vreun service. E o treabă,
nu? N-ar fi mare osteneală dacă ne-am duce la vreun atelier să le vindem
pontul când se petrece așa ceva. Ne-ar putea fi recunoscători.
Partenerul lui a mormăit:
— S-au mai gândit și alții la asta.
— Zău? Cum… pe plan local?
— Nu aici. Undeva pe M1, cu câțiva ani în urmă. A ieșit nasol. Câțiva s-au
pensionat medical după aceea. N-a mers.
— Hmm. Mda, poate că s-au lăcomit, cine știe; s-or fi crezut mai tari decât
era cazul. Pun pariu că nouă ne-ar ieși. Numai să găsim atelierul potrivit. Și
să n-o facem prea des. Și să nu le sugerăm să fie prea darnici.
Colegul s-a mulțumit să mormăie încă o dată și a pornit stația. Ideea
merita rumegată.
În acest timp, la Spitalul Uxbridge, chirurgii trebuiau să gândească ceva
mai serios. Să înceapă cu picioarele sau cu pelvisul? Un picior părea total
compromis, probabil că trebuia amputat. Pe de altă parte, dacă te apucai de
pelvis, nu știai peste ce mai poți da decât dacă făceai investigații mai
profunde. Se părea că existau și probleme la coloană. Of, Doamne, ăsta era
necazul cu accidentele de circulație – niciodată nu știai de unde să începi.
Chirurgul-șef s-a uitat la fața lată și bronzată a lui McKay. De ce or conduce
nebunește, pentru numele lui Dumnezeu? În fine, mai bine să se apuce de
treabă. Anestezistul i-a surprins privirea și a slăbit puțin masca de oxigen de
pe fața lui McKay. Aripa nării drepte era sfârtecată cam un centimetru și
ceva. Sângerarea se oprise. Ei, măcar asta putea să mai aștepte.

142
 1.

Cu trei luni înainte de accidentul lui McKay, Duffy stătea cu un pahar în

față la clubul Alligator, încercând să decidă ce sistem de alarmă să
recomande unui client: cel care funcționa mai bine, dar la care procentul lui
era mai redus; sau cel care funcționa mai puțin bine (detectorul electronic
putea fi prostit și de un terier scoțian, fără a mai vorbi de șmecherii ce
absolviseră școala numai cu note maxime și care intrau în număr tot mai
mare în branșa de spărgător), dar la care se alegea cu un comision mai
consistent. La o adică, socotea el, nu apărea niciun conflict de interese:
clientul îi displăcuse în mod deosebit – întâi îl servise cu bere, în timp ce el
însuși bea sherry (nu avea importanță că Duffy nu agrea acea băutură), apoi
îi băgase pumnul în gură vorbind cu un aer de superioritate despre metoda
cea mai probabilă pe care un spărgător ar folosi-o pentru a pătrunde în
locuință. Mda, iată cum avea să procedeze…
— Un whisky sec cu gheață.
Duffy a ridicat ochii. Un bărbat rubicond, cu un început cam pronunțat de
barbă care apare de obicei după ora 17, tocmai se așeza pe scaunul alăturat
de la bar. Avea un ten cam palid și nu părea foarte în formă. Duffy a coborât
din nou privirea spre paharul cu whisky. Da, pentru casa acelui pârțăgos
bătrân va alcătui unul dintre planurile lui de zile mari, care să cuprindă
cablaje foarte complicate, va recomanda sistemul la care scotea un procent
mai mare, va întocmi o notă ceva mai încărcată decât de obicei și va spera
că-i va merge. În cazurile de efracție, totul ținea de noroc, pe bune: dacă
aveai parte de un tip isteț care purta mănuși, nu aveai cum să-l oprești; dacă
nimereai vreun ucenic în ale meseriei sau un netot, sau vreunul care ieșise la
furat doar ca să scape de gura nevestei, atunci nu aveai nevoie decât de o
cutie mare de culoare albă, din care să scoată nasul câteva fire, iar amatorii o
ștergeau către următoarea locuință.
— Hei, am spus că beau un whisky sec, cu gheață, amice.
Duffy n-a mai ridicat privirea. Nu avea chef să fie agățat; în orice caz, nu
avea chef să ofere de băut de dragul artei. În dimineața aceea tocmai primise
extrasul de cont de la bancă. De aceea, s-a mulțumit să ridice paharul spre
barman și, când acesta a ajuns în dreptul lui, i-a spus:
— Cred că domnul din dreapta mea vrea să-și comande ceva de băut.
A auzit un chicotit, apoi:

143
 — Sec cu gheață pentru mine și încă un rând din ceea ce ține amicul meu
între degete. Mă numesc Leonardo.
Duffy a rămas cu privirea cufundată în whisky. Dacă rotofeiul cu perciuni
lungi ținea să-i ofere de băut, era treaba lui. S-a răsucit și a surprins o
expresie de așteptare pe fața rubicondă a celui de pe scaunul alăturat.
— Leonardo… virgin… a, să lăsăm asta. Barman, pune votcă peste asta, te
rog. Mare. Apoi s-a întors spre Duffy. Păcat, ți-ar fi fost ușor să accepți. După
primul pahar, nu mai sunt un partener prea ieftin.
— Nu aștept niciun partener, a zis Duffy.
— Eric Leonard, a spus necunoscutul.
— Duffy.
— Și mai cum? Sir Duffy?
— Mai curând Nick.
— Mai curând așa. Dragul meu Nick, a repetat Leonard numele în mod
inutil, încercând să-i câștige bunăvoința lui Duffy, care aproape că nu s-a
recunoscut auzindu-și celălalt nume. La muncă era Duffy; pentru prietenii
apropiați, la fel; singurii care îi spuneau Nick erau cunoștințe care altceva nu
știau – sau nu aveau voie să știe.
— Poți să-mi spui Eric.
— O să mă mai gândesc. Duffy avea rezerve față de indivizii care nu aveau
un nume normal. Două nume de botez: ceva scârțâia; nu se… potrivea.
Duffy s-a întrebat ce voia Leonard. Desigur, în afară de o relație sexuală.
Iar asta nu era nici pe departe o certitudine. Mai toți clienții mergeau la
Alligator ca să plece acasă însoțiți de cineva – asta se înțelegea de la sine;
uneori, însă, Duffy se ducea acolo pentru atmosferă, ca să simtă că nu bea de
unul singur, pentru ca apoi, obținând promisiunea „poate altă dată”, să-și
vadă de drum. Acesta era unul dintre lucrurile care îl făceau pe Duffy să-i
placă acolo. Nu era un club deocheat; nici vreun loc unde oamenii veneau
glonț de acasă, cu tărăboi care să atragă atenția; nu era locul potrivit pentru
clone – cămăși cadrilate, mustăcioare sau blugi de tăietor de lemne – dar nici
pentru haine din piele, lanțuri și expresii de genul „Stai puțin, mă duc până
la toaletă să-mi dau degetul cu vaselină”. Rămăsese un local discret și curat,
destinat oamenilor liniștiți și ordonați ca Duffy. Ba chiar, după părerea lui
Duffy, arăta acceptabil și pentru clasa de mijloc.
Tocmai de aceea, Eric i s-a părut cam necioplit. Atitudinea ușor agresivă,
vorbele cu două înțelesuri – toate chestiile astea erau fumate de mult, la fel
ca pișcatul de fund. S-ar putea să fii homo, s-a gândit Duffy, dar ăsta e
punctul de pornire, nu destinația finală. Duffy nu era un tip afectat, ci poate
puțin puritan. S-a întrebat ce slujbă putea să aibă Eric; dar aspectul acesta
nu l-a frământat atât de tare încât să întrebe.
144
 În ceea ce-l privea, Eric îl plasase pe Duffy în aceeași categorie. Nu mai
călcase până atunci la Clubul Alligator și i se părea deprimant de
convențional. La fel era și în barurile pentru persoane singure din
Manhattan, și-a închipuit el. Numai blazere albastre și cămăși cadrilate și
cravate, uf, Dumnezeule. Și, printre ei, acest individ scund, purtând un
bluzon cu un fermoar din plastic în față, o bluză cu guler, fără a mai vorbi de
părul puțin cam lung. Eric remarcase fața masivă, puternică și gura destul de
mică, încleștată; și palmele, care trădau oarece forță datorită degetelor
scurte și pătrățoase. Prima oară când Duffy se întorsese, Eric observase
cercelul de aur din urechea stângă. „Mi-ai plăcea”, s-a gândit el, „mi-ai
plăcea, durule.”
Numai că se înșelase. Când și-a terminat ceea ce devenise între timp un
cocktail Bloody Mary, Eric s-a aplecat spre Duffy și a zis:
— Ei, bine, Sir Duffy, încălecăm?
Duffy și-a lăsat cu un aer firesc paharul pe bar, a clătinat din cap și a
răspuns:
— Nu.
Așa se face că Duffy a plecat agale spre casă, deprimat la gândul
propriului extras de cont și de faptul că fusese cât pe ce să nu spună „nu”.
În același timp, Eric regreta băutura pe care trebuise s-o achite. În ceea ce
privea băutura, avea o regulă: el o numea Legea lui Leonard și suna așa:
Celor mai bogați decât tine oferă-le de băut mai mult decât te ține portofelul;
dar stoarce-i pe cei mai săraci decât tine.
Partea ciudată era că regula nu se putuse aplica în cazul acelui Duffy. Nu
părea să simtă nevoia de a fi stors. Asta, din cauza vreunei mahmureli
psihologice, fără îndoială. Eric s-a gândit că ar fi fost mai bine să-i pună
individului mai multe întrebări personale. Oamenii apreciau de obicei
asemenea chestii.
Două săptămâni mai târziu, Leonard a revenit la Alligator. De astă dată,
când l-a zărit pe Duffy, și-a schimbat puțin modul de abordare, s-a purtat
mai firesc, mergând până acolo încât l-a întrebat cu ce se ocupă:
— Am o firmă.
— Aha, dar în ce domeniu?
— Securitate.
— E cunoscută?
— Ai auzit de Duffy Security?
— Nu.
— Atunci nu-i cunoscută.
Eric s-a arătat brusc mai dornic să plece acasă cu Duffy. Se culcase odată
cu un polițist, dar cu cineva din domeniul securității încă nu încercase. Avea
145
o ambiție, încă nedefinită și inconstantă, de a merge la pat cu cineva din
fiecare profesiune și ocupație (mai erau și excepții, bineînțeles, precum
bancheri, agenți de bursă și avocați; însă în cazul acesta Eric nu era chiar
degeaba ziarist cu orientări de extremă stângă: uneori nu-și putea călca în
picioare principiile). Dar un tip care se ocupa de securitate reprezenta ceva
nou. Sigur, nu i-a spus asta lui Duffy.
În replică, Duffy nu i-a dat de înțeles că firma lui avea un singur angajat;
că biroul lui era, de fapt, un robot telefonic; că furgoneta era înregistrată pe
numele său și că nici măcar câine nu avea. Nici n-ar fi avut nevoie de așa
ceva, deși unii considerau că un câine i-ar fi sporit prestigiul. Eric n-a insistat
să afle amănunte; curiozitatea îi era, mai mult sau mai puțin, satisfăcută. În
schimb, a întrebat:
— Mă duci și pe mine cu mașina?
Iar Duffy i-a răspuns:
— În regulă.
În cele din urmă, au ajuns la apartamentul lui Duffy, la parterul unei case
din Goldsmith Avenue, Acton. La început, lui Eric apartamentul i s-a părut
foarte ordonat; abia după aceea și-a dat seama că era mai mult gol decât
ordonat. Mobilierul și decorațiunile, atâtea câte existau, erau aranjate destul
de ordonat, însă efectul amintea de o chilie de călugăr.
— Ai fost jefuit cumva? a întrebat el, socotind că o asemenea remarcă l-ar
putea amuza pe unul care se ocupa de securitatea altora. Însă Duffy nu i-a
răspuns, în schimb, a făcut un semn către baie și a spus:
— Ceasul, acolo.
— Poftim? (Ce trebuia să facă cu ceasul?)
— Lasă-ți ceasul acolo.
Aha. Bine, dacă asta era regula casei… Eric s-a dus la baie și a văzut cutia
din plastic cu o etichetă pe care scria: „Ceasuri.” Și-a desfăcut cureaua și a
pus ceasul în cutie; apoi, încă nelămurit, dar oarecum înțelegător, și-a scos și
brățara personalizată de argint pe care se aflau literele „E.L.”, aproape
camuflate de încâlcitul desen gravat. Probabil că asta semăna cu a preda
bunurile de valoare unui servitor. Trebuia să-l întrebe pe Duffy despre
chestia asta.
Dacă ar fi făcut-o, pesemne că Duffy i-ar fi povestit despre fobia lui legată
de ticăitul ceasurilor. Eric a uitat să mai întrebe. Când a intrat în dormitor,
gazda lui era deja între așternuturi. Eric s-a uitat curios în jur, neștiind unde
să-și lase hainele. Ale lui Duffy nu se vedeau nicăieri. Iarăși spiritul de
ordine. Ei, asta e, a gândit Eric, cu cât cunoști mai mulți oameni, cu atât
constați cât de diferiți sunt.

146
 A doua zi dimineață, Eric a plecat la fel de nelămurit precum sosise.
Adăugase pe lista lui un individ care se ocupa de probleme de securitate, era
și asta ceva. Pe de altă parte, relația cu Duffy semănase cu altele, întreținute
cu tipi care aveau alte ocupații: când închizi ochii, nu te trezești gândind:
„Sunt pe mâna cuiva care se pricepe la transferuri bancare, sisteme de
alarmă și verificare de personal.” Nici pe departe. Așadar, deși într-un fel
Eric a socotit ceva ieșit din comun faptul că Duffy era specialist în măsuri de
securitate, până la urmă lucrurile au evoluat în modul obișnuit, adică acel
aspect nu contase deloc. Mda, gânduri ca acelea nu aveau nicio legătură cu
sexul, s-a gândit el.
Îl plăcuse destul de mult pe Duffy – în măsura în care plăcutul face parte
din asemenea întâlniri (iar sentimentul era deseori însoțit de ușurarea că
totul decursese fără probleme și cu speranța că nu vor apărea efecte
secundare de tip bacterian). Mersese atât de departe încât, la plecare, chiar
spusese:
— Pe curând.
— Nu, i-a răspuns Duffy pe un ton politicos, iar Eric s-a trezit întrebându-
se: „Chiar așa de slab am fost?” Dar refuzul lui Duffy nu avea nicio legătură
cu noaptea precedentă; avea legătură doar cu Carol și cu o întâmplare
petrecută în urmă cu patru ani și cu multe alte amănunte pe care nu avea
niciun chef să le împărtășească unor tovarăși de pat de o noapte.
Iar în viața lui Duffy la momentul acela existau doar parteneri de o
noapte. Întâmplător, parteneri de o noapte de ambele sexe; însă, oricât de
pricepuți în ale sexului, oricât de curați sau interesanți, sau chiar plăcuți, ar
fi fost ei sau ele, trebuiau să-și lase ceasul în cutia din baie doar o dată. Carol,
fostă colegă de la secția de poliție West Central, fostă prietenă (ba nu, încă
prietenă, într-un anume fel) și fostă logodnică (ei, nici așa: ea îl întrebase
dacă vrea să se căsătorească cu ea, iar el spusese nu) – constituia singura
excepție; și încă o excepție amară, ciudată. Singura persoană cu care Duffy
voia să fie bun la pat; singura cu care eșua în mod invariabil – dăduse greș
de atâtea ori, încât renunțase chiar și să mai încerce. Potența cu Carol,
decretase Duffy de multă vreme, era un miraj în care numai un prost ar mai
fi crezut. Mai curând era dispus să creadă în Rai.
— Tot ceva virgin cu gheață, a șoptit o voce cunoscută în urechea lui
Duffy, tot în Clubul Alligator, dar trei luni mai târziu. Pe unde-ai umblat, Sir
Duffy?
Duffy a făcut un semn către chelner și a tradus comanda:
— Suc de roșii, cu multă gheață.

147
 — Bine, amice, dacă faci tu cinste… Eric i-a făcut chelnerului semn din
ochi să mai rămână o clipă și i-a spus: Toarnă acolo și o votcă mare, dacă
vrei să-mi faci un serviciu.
— Ba nu, tu faci cinste, a zis Duffy, care nu îngăduia să fie dus cu trucuri
atât de ieftine.
— Mamă, se vede că nu degeaba te ocupi de transporturi de bani, a spus
Eric, scoțând un geamăt teatral. În fine, n-o să mai vorbesc pe ocolite.
— Nu, a ripostat Duffy. Am zis nu, corect? (De ce își închipuiau oamenii că
„nu” înseamnă „da”?)
— Stai. Ia-o ușurel. Acum vorbim de treburi. Vrei un contract?
— Poate.
— De aceea te-am căutat.
— Mă găseai și în Pagini Aurii.
— Da, dar e mai plăcut să mi se ofere ceva de băut aici decât să vorbesc la
telefon cu secretara ta, nu?
Duffy a ignorat o parte a frazei lui Eric, legându-se de cealaltă.
— Tot tu faci cinste.
— Amicul unui amic… are o mică încurcătură.
— Asta nu mă surprinde. (Fața palidă și purtarea exuberantă a lui Eric îl
iritau întrucâtva pe Duffy. „Ori una, ori alta”, a gândit el.)
— Întotdeauna te calicești așa? (Duffy a trecut și peste remarca asta.) La
firma lui au loc furturi în mod repetat.
— Nu știe că s-a inventat o ramură destul de utilă de funcționari publici?
Se cheamă poliție.
— Păi, din anumite motive, preferă să nu apeleze la ei.
— Și care ar fi acele motive?
— E o firmă neînsemnată – vreo șase angajați. Relații bune între toți,
numai că unul e mai râios. Dacă ar apela la instituția aceea, s-ar trezi cu tot
soiul de oameni acolo, care ar întoarce totul pe dos și ar suspecta pe toată
lumea, sau greșesc?
— Dar s-ar pune capăt furturilor.
— De aceea s-a gândit să angajeze un detectiv, care să vadă ce se petrece.
Ideea nu e rea, nu crezi?
— Ba da. Asta îl costă. Și de ce m-ai propus pe mine?
— Păi ai o firmă de securitate, de ce nu?
— Nu în calitatea asta m-ai cunoscut.
— Adevărat, dar trebuie să ne susținem unii pe alții.
„Aha,” a gândit Duffy, „homo în postură de noi masoni – nu asta se
întâmplă acum? Va trebui să deprindă un nou mod de a strânge mâna

148
cuiva?” A început să se bășice. De vreme ce nu aveai nevoie de solidaritate,
respingeai o asemenea ofertă.
— Aș vrea detalii.
— Îl cheamă Hendrick. Are o firmă de depozitare și transport pe
Aeroportul Heathrow. În ultima vreme a pierdut mai multă marfă decât și-ar
dori.
— Și cum va explica prezența mea? Nu prea mă pricep să mă reazem în
mătură.
— Unul dintre angajații lui a avut un accident rutier. Are să lipsească
multă vreme.
— Mda, merge. Și cu ce mă ocup acolo?
— O să-ți spună el.
— Tariful meu e…
— Duffy, l-a întrerupt Eric, nu sunt intermediar. Stabilești asta cu el. Nu
mă interesează cât câștigi. Dacă vrei slujba, du-te și discută cu el. Eric era
iritat. La început, Duffy se purtase de parcă s-ar fi așteptat să fie violat; după
aceea, devenise pretențios. Eric a mâzgălit ceva pe un colț de ziar. Aici e
numărul biroului din Londra. Suni și spui că vrei să discuți despre papaia.
— Despre ce?
— Papaia. Un fruct tropical. E un cod, Duffy. Ne-am gândit că n-ar fi
recomandabil să suni și să spui vrei să stârpești hoțiile.
— Am priceput.
— Așa sper și eu. Eric s-a lăsat să alunece ușor de pe scaunul înalt. Se
simțea respins. În niciun caz nu interpretase acel „nu” al lui Duffy decât ca
un „da, foarte curând”. Crezuse că era vorba doar de un „poate”.
— Hei, două chestii, spuse Duffy.
— Da.
— Cine-i amicul ăsta al tău?
— …?
— Amicul care e prietenul din „amicul unui amic”.
— A, n-are importanță.
— De unde știi?
— Pentru că el nu a furat de la firma amicului, de aceea. Și care-i a doua
chestie?
— Așa… să nu pleci fără să achiți băutura.
•
În biroul de dimensiunile unui refugiu dintr-o stație de autobuz din
Euston Road, Duffy s-a așezat în fața lui Roy Hendrick. Secretara lui avea o
încăpere de mărimea unui frigider ceva mai încăpător. Hendrick nu părea
chiar în apele lui. Parcă nu se simțea în largul lui în acel birou – ori poate
149
deținea acel spațiu doar din rațiuni fiscale sau pentru a le demonstra
clienților că afacerile erau conduse, totuși, din Londra. Hendrick era reticent
din alte motive; poate că îl mințea pe Duffy. Clienții procedau deseori în
acest fel.
Plinuț și mohorât, cu părul de un blond întunecat și purtând un costum
parcă moștenit de la cineva, Hendrick i-a explicat situația.
— Domnule Duffy, nu sunt un sfânt și nici nu mă aștept ca alții să se
poarte ca niște îngerași. Numai că trebuie să existe o limită.
— Îhâm.
— Când te muți, dacă angajezi câțiva cărăuși, te aștepți să dispară câte
ceva, nu? Ce vreau să zic? Dacă ai minte, îți împachetezi și-ți cari singur
lucrurile la care ții cu adevărat, și nu te surprinde prea mult dacă, în cursul
operațiunii de mutare, salahorii îți cer mai mulți bani decât ai stabilit. Așa
stau lucrurile, nu?
— Dacă spui tu…
Singurele echipe de mutare de care Duffy avea cunoștință erau
spărgătorii. Ultimul apartament în care locuise fusese spart de două ori: a
doua oară îi luaseră tot, până și grămăjoara de monede fără valoare și
ceainicul electric; ba mai mult, și o plantă, cu ghiveci cu tot. Îi lăsaseră câteva
scrumiere, un pat și un covor. După aceea oricum n-ar fi avut nevoie de
specialiști ca să se mute în alt apartament.
— Ei bine, afacerile din transporturile de mărfuri sunt la fel. Dacă
transporți pe calea aerului, te aștepți să pierzi câte ceva. Mărfurile trec prin
atâtea mâini, trebuie să fie controlate de vameși – apar mai multe ispite
decât a avut de înfruntat Adam, dacă înțelegi ce vreau să spun (cu toate
astea, Duffy nu se prezentase în fața lui Hendrick cu pretenții de intelectual.)
Și știi ce se spune despre Heathrow. Din expresia de pe fața lui Duffy rezulta
clar că nu avea habar despre faima Aeroportului Heathrow. Dintre cei care
lucrează acolo, nimeni nu trebuie să cumpere fructe și legume proaspete.
Am auzit că pe kilometri întregi în jurul aeroportului nu există niciun
magazin de legume. Cei din zonă care-și prind nevestele cumpărând mere
sau altceva de genul ăsta, le bănuiesc imediat de infidelitate.
Hendrick l-a privit fix pe Duffy, parcă invitându-l să-și exprime părerea
despre sexul opus. Pe fața lui Duffy n-a apărut nicio reacție notabilă. Apoi
privirea lui Hendrick s-a concentrat asupra cercelului de aur din urechea lui
Duffy. Ar fi avut poftă să-l tragă puțin de acel cercel, fie și numai pentru a-l
face să scoată o vorbă. Într-un târziu, Duffy a spus ceva, chiar dacă a făcut-o
cu reținere.
— Îhâm.
— Ce să înțeleg prin asta?
150
 — Vrei să spui că ți-au dispărut mere?
— Nu. A, ba da, ceva asemănător, dar nu asta-i problema. Am afacerea
asta de cinci ani. Am închis întotdeauna ochii la micile furtișaguri. Există
întotdeauna o înțelegere tacită: asta îi ajută pe oameni să-și mai rotunjească
veniturile, eu scot pierderea de la asigurători și mă fac că n-am văzut. Dar n-
are rost să mai vorbim despre așa ceva.
— Însă recent…
— Recent, cam în urmă cu o lună, lucrurile au cam scăpat de sub control:
am avut furturi substanțiale. Ceva ce nu pot înghiți.
— Cum ar fi?
— Cutii întregi de calculatoare. Cinci sau șase blănuri scumpe. Două
cartoane de somon afumat.
— Primești doar transporturi de bunuri de lux?
— Nu tocmai. Transportăm diverse; cam de toate. Nu transporți ceva cu
avionul decât dacă este de valoare sau perisabil, sau trebuie să ajungă
repede, având în vedere prețurile de pe piață. Nu primim lăzi de mobilier de
grădină sau hrană pentru porci, dacă la asta te referi, nuu.
— Și cum mă vâri acolo?
— O să-i iei locul lui McKay. Sărmanul McKay, a adăugat Hendrick, de
parcă ar fi întărit sentimentul de compasiune; însă repetiția făcea ca totul să
pară artificial (și probabil că, din capul locului, sentimentul nici nu fusese
tocmai sincer). E aproape terminat. La fel și mașina lui. Și era foarte
frumoasă. Hendrick se arăta neîndoielnic sincer măcar în ceea ce privea
ultima afirmație.
— Și ce fac?
— De toate, doar suntem o firmă mică. Toată lumea trudește. Șoferie,
cărat cu spinarea, o mai ajuți pe doamna Boseley.
— …?
— A, ea conduce treburile acolo. O femeie deosebită, nu te lasă nici să
respiri.
— Și poartă blănuri, nu?
Hendrick a ridicat ochii, expresia de amărăciune transformându-se
treptat într-una de stupoare. Înainte de a se materializa în stupoare, Duffy i-
a aruncat un zâmbet, lucru neobișnuit pentru el.
— Glumeam, domnule Hendrick. Trebuie să pun și eu anumite întrebări,
nu?
— Te prezinți la ea imediat ce ajungi acolo. Mâine?
— Poimâine. Tariful meu e de douăzeci și cinci de lire pe zi.
— Da, cam atât primea și McKay, așa că nu e nicio problemă.

151
 — Nu, asta e pe lângă salariul lui McKay. Dacă fac două slujbe, vreau și
două salarii.
A urmat târguiala. Ca de obicei, Duffy a plusat cu fermitate, apoi avântul
lui s-a mai ofilit și a încheiat prin a face suficiente concesii, adică atât cât să-i
vină să-și dea palme mai târziu. Cu toate acestea, obținuse o dată și jumătate
mai mult decât tariful obișnuit, și nu-l deranja ca pentru asta să care câte un
sac sau doi în spinare. Mai ales că asta presupunea că vreme de câteva
săptămâni va fi scutit de drumul până la magazinul de legume.

152
 2.

— În fund? a repetat Duffy, incapabil să creadă ce aude.

— Chiar în fund.
Duffy a simțit cum, fără voia lui, i se contractă sfincterul. Willett și-a
reținut zâmbetul; ciudat cum amănuntul acela îi șoca pe unii. A continuat:
— Patru în fund, trei în față. Ori, poate, a fost invers. Dar ce importanță
mai are? Și era o fată drăguță. Adică, drăguțică – înțelegi, rafinată, ca toate
astea de acum. Era o vreme, desigur, când lumea rafinată trecea fără
probleme, altfel te trezeai luat de sus dacă îndrăzneai să întrebi dacă, nu
cumva, ai putea să verifici acea valijoară (și a pronunțat cuvântul din vârful
buzelor și fandosindu-se, imitând exprimarea cuiva cu educație și pretenții),
în care, întâmplător, găseai cincisprezece blănuri, care dădeau pe afară.
Acum, ne e de ajuns să vedem o tipă ceva mai elegantă, care călătorește
singură, cam nesigură pe picioare, și știm toată tărășenia fără să-i mai
ascultăm istorioara. Fetele astea își închipuie că sunt atât de mature, dau o
raită în jurul globului, cunosc vreun persan sau arab sau cine știe de ce nație,
care este absolut fermecător, le cade cu tronc – uneori le dă el puțină
cocaină, dar de cele mai multe ori, nu, iar ele fac asta doar din dragoste – și
până să-și dea seama pe ce lume se află, coboară din avion cu cinci-șase
prezervative pline cu heroină îndesate care unde s-a putut. Și dacă duci
chestiile acelea în tine vreme de, ei, să zicem douăsprezece ore, îți dai seama
ce vesel e, nu? O parte dintre nefericitele astea – fiindcă indivizii cărora le
cad în plasă nu-s tâmpiți, adică ei știu că urmărim în mod special avioanele
care sosesc din anumite țări, de aceea le silesc să dea înconjur lumii până să
ajungă aici – ei, și unele fete stau cu treburile acelea în ele chiar și treizeci și
șase de ore. Când merg, parcă tocmai ar fi coborât de pe cal. Niște împăiate.
— Așa li se spune?
— Împăiate, da. Niște toante. Multe dintre ele sunt o dulceață. „Ce va
spune mami… Și Abdul, și eu, care l-am adorat.” Niște împăiate fără minte.
Bineînțeles, niciodată nu ajungem la acei Abduli. Uneori trimit pe cineva să
le supravegheze pe fete – să se asigure că nu le vine cumva ideea de a arunca
marfa în toaleta avionului.
— Și cine le scoate marfa?
— Poftim?
— Cine le percheziționează pe împăiate?

153
 — În părțile acelea? Nu, nu se face așa. Trebuie să așteptăm până ce
marfa iese singură. Altfel se cheamă agresarea persoanei sau ceva de genul
ăsta. Le putem dezbrăca la piele pentru percheziție, dar nu avem voie să
palpăm înăuntru. Nu se aprobă. De astă dată, Willett și-a îngăduit un zâmbet.
— Și ce faceți?
— Le punem la dispoziție toalete speciale pentru împăiate.
— …?
— E o cameră în care le cazăm dacă socotim că sunt blindate pe
dinăuntru. Un pat, două scaune și, într-un colț, toaleta asta pe un soi de tron.
Așa, înălțată, arată chiar elegant. Vasul are o căptușeală din plastic, la fel ca
sacul pe care îl pun nevestele în coșul de gunoi. Cu alte cuvinte, e limpede ce
vrem: toaleta e un soi de mobilier central al încăperii, și oricum le spunem
ce bănuieli avem. Și după aceea, unul dintre noi stă acolo și așteaptă ca ele
să-și dea drumul. La urma-urmelor, dacă vor să facă dovada că nu sunt
împăiate, treaba e simplă, nu? Cam miroase, dar e simplu.
— Și cât trebuie să așteptați?
— Uneori și câteva zile. Necazul e că trebuie să stai tot timpul cu ochii pe
ele. Dacă ațipești, știi cum procedează? (Duffy nu avea de unde să știe.) Îl
scot pe o parte, apoi înghit pachețelul.
Duffy a simțit un nod în gât și s-a uitat cu greață la eclerul cu ciocolată din
farfurie.
— Chiar așa?
— Dacă ar avea de ales între asta și șapte ani la răcoare, cred că oricine ar
fi în stare.
Duffy aproba ideea, deși nu ținea să se gândească prea mult la ea.
— Cred că e plicticos să aștepți atât.
— Da, așa e. Dacă ne-am afla la Hong Kong, sau cine știe unde, le-am
strecura un laxativ în cafea și oameni am fi. Dar la noi, nu – asta se consideră
violentare, laxativul, adică. Și atunci trebuie să așteptăm, și le reținem,
indiferent cât ar dura. Iar la sfârșit, când își dau seama că nu pot pleca fără a
fi iertate, trecem la mănuși de cauciuc, ne prindem nasul cu un cârlig de rufe
și ne gândim la mama Anglie.
— Ești sigur că n-au pus ceva în cafeaua asta?
— Poate vreun stimulent, acolo. Vezi tu, aș vrea să scoți pachetele astea
de gumă cu aromă de fructe din Bagdad. Willett a zâmbit larg. Tare avea chef
să mănânce el eclerul lui Duffy. A, și în caz că ți-ai pus întrebarea, recordul
pentru o împăiată a fost de douăzeci și cinci de pachețele. Asta include și fața
și spatele. Iar recordul la înghițit e de o sută cincizeci. Dar n-o să găsești
recordurile astea în Guinness Book.

154
 Duffy s-a simțit dator să-i întoarcă zâmbetul. Willett era un bătrânel
simpatic; ei, nu chiar atât de bătrân – trecut puțin de cincizeci de ani. Avea
părul mai rar decât ținea Duffy minte de la ultima lor întâlnire, dar rămăsese
același individ îndesat, ridat și vorbăreț. Semăna cu unchiul preferat al celui
mai bun prieten – motiv pentru care era un vameș destoinic. Pe unchiul
preferat al celui mai bun prieten nu-l puteai minți: iar dacă o făceai, te
simțeai atât de rușinat, încât asta ți se citea pe chip. Willett era vameș-șef
încă de când Duffy îl întâlnise prima oară când se ocupa de o anchetă; și
lucra în acea branșă de atâta vreme, încât se credea demn de titlul mult
râvnit, dar abandonat de mult, de Protector al Apelor Teritoriale 4.
Stăteau la o cafea la Bufetul Apple Tree, din terminalul 1. În spatele lui
Duffy se găsea și justificarea numelui acelui bufet: un copac mort, înalt de
aproape șase metri, împodobit cu nenumărate mingi roșii și verzi care
imitau merele. Deasupra capului îi zuruia din când în când tabela principală
de plecări, pentru a anunța chemările după-amiezei; aceleași informații se
repetau ici colo și pe ecranele unor televizoare. La fiecare treizeci de
secunde, din difuzoare răsuna câte un apel, iar atunci ceștile de ceai și cafea
erau abandonate pe jumătate pline. „Ultimul apel” era o expresie tare
apreciată în aceste locuri: pentru Duffy avea rezonanța lui memento mori.
Era în stare să parieze că existau piloți pensionați care își botezaseră casele
de vacanță „Ultimul apel.”
Doar prezența lui Willett îl împiedica pe Duffy să cedeze unui atac de
paranoia de gravitate medie. Detesta aeroporturile. Ura și avioanele. Pe
amândouă, neîndoielnic, deoarece ura tot ce însemna peste hotare. Cu
străinii nu avea nimic – adică avea aceleași sentimente ca majoritatea
britanicilor – dar ura locurile din care veneau aceștia. Nu fusese niciodată în
străinătate, desigur, dar știa și fără să ajungă acolo că aproape sigur îl va lovi
vreo formă de nebunie în caz că s-ar duce. Și, de aceea, ura tot ce îi amintea
de ușurința cu care o asemenea fantasmă îngrozitoare se putea transforma
în realitate. Vederea avioanelor pe cer îl făcea să se chircească; un autobuz
pe care scria Liniile Aeriene Britanice, deși rula nevinovat pe Cromwell
Road, îl umplea de temeri. Nu-i plăcea nici măcar când întâlnea însoțitoare
de zbor – simțea, într-un mod nelămurit, că ele l-ar putea răpi și s-ar trezi
legat fedeleș și cu un căluș în gură în cala de bagaje al vreunui DC-10 în picaj
mortal. Acesta era alt lucru care îl băga în sperieți când era vorba de
avioane: se prăbușeau și te omorau. Dacă Duffy ar fi ajuns rege, toate
avioanele ar fi avut scris pe fuzelaj: „POTRIVIT HOTĂRÂRII DE GUVERN NR.…,
ACEST AVION PREZINTĂ RISCURI PENTRU SĂNĂTATE .”

4 În prezent, Paza de Coastă (n. trad.).

155
 Și încă ceva despre acel loc, numit Heathrow. Semăna cu un oraș din
străinătate. Aici oamenii încetau să mai fie britanici – chiar dacă aparțineau
acelei nații. Te izbeau cu bagajele și nu-și cereau scuze. Ți-o luau înainte la
cozi. Țipau. Își exprimau emoții deșănțate la porțile de plecare. Se întreceau
deja cu străinii ca să pară mai străini decât ei. Pretutindeni în jur se vedeau
femei micuțe din Asia, îmbrăcate cu uniforme maronii: duceau tăvi, ștergeau
pardoseli, curățau scrumiere, intrau și ieșeau grațios din toalete. Majoritatea
erau atât de scunde încât îl făceau pe Duffy să se simtă înalt; multe dintre ele
i se păreau foarte bătrâne; vorbeau doar între ele, dar și atunci într-o limbă
folosită peste hotare. Singurele elemente care îl convingeau că nu se afla în
străinătate erau anunțurile înfricoșător de calme făcute prin difuzoare. Dar
nici asta nu însemna că te aflai în Anglia. În momentul în care o minusculă
femeie asiatică a luat tava de pe masă, Duffy și-a dat seama ce sentiment
crea acel loc: un avanpost prosper al Imperiului, beneficiind de serviciile
populației căzute în sclavie.
— Despre ce e vorba, Duffy? Willett îi aruncase o privire protectoare.
Asta nu-l deranja pe Duffy. Willett îi plăcea. Și, în orice caz, vameșii nu intrau
în aceeași categorie cu însoțitoarele de zbor: la urma urmelor, ei se aflau
acolo – cel puțin așa considera Duffy – pentru a descuraja lumea de a mai
pleca în străinătate, să le facă viața amară, să reprezinte într-un mod puțin
fățiș dezaprobarea autorităților. Nu semănau defel cu stewardesele.
— Încă nu știu. Acum mă documentez, ca să zic așa. De mâine încep să
lucrez la un caz din zona transporturilor. Niște hoțomănii. Mai mult nu știu,
serios. De aceea m-am gândit să-mi aduc aminte cum merg treburile pe aici
– și să te întâlnesc, desigur. În mod normal, de mâine nu mai am ce căuta
aici.
Willett s-a încruntat din nou; cunoștea fobiile lui Duffy.
— Furturile nu sunt o surpriză. La o adică, ne aflăm în Orașul Hoțiilor,
Duffy.
— Îhâm.
— Uite, ziarele și judecătorii îl numesc Raiul Hoțiilor, nu? Dar furturile –
astea reprezintă doar o nimica toată. Aici e Orașul Mânăriilor, Duffy, așa e
locul ăsta.
— Îhâm.
— E adevărat. Și ce părere are marele public? Păi, marele public crede că
e vorba doar de contrabandă, corect? Își închipuie că ar fi vorba doar de
strecurarea unei sticle de băutură cumpărate de la Duty Free, sau de factura
pentru aparatul de filmat; iar apoi, ar mai fi vorba de nu știu ce mare mahăr
african care intră pe porți și ceva din înfățișarea lui ne face să gândim: gata,
ăsta-i omul, și când îi luăm cușma înaltă de pe cap și i-o facem bucățele,
156
găsim în moțul ei vreun diamant sau o pastilă de LSD sau vreun microcip cu
secrete privind fabricarea bombei atomice. Așa socotește marele nostru
public, nu? Acest public e tâmpit.
— Îhâm.
— E un întreg oraș, Duffy, un oraș. Willett se așezase mai bine pe scaun și
se pornise. E mare cât Newcastle, iar populația lui se schimbă în fiecare zi.
Încearcă să ți-l imaginezi astfel. Bineînțeles că te confrunți cu contrabanda,
dar asta e doar specialitatea locului. Întâlnești și toate celelalte infracțiuni, și
de aceea există și micii combinatori, fiindcă sunt suficient de deștepți ca să-
și dea seama ce îl deosebește de un oraș obișnuit. Diferă prin faptul că e
foarte bogat, deschis douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru și
nenumărații oameni care trec prin el nu se gândesc decât să ajungă acasă,
iar atâta vreme cât ajung acolo unde și-au propus fără să piardă prea mult,
totul e în regulă. A, sigur că se practică contrabanda. Urmează furturile. Apoi
jafurile armate. Să nu uităm de hoții de buzunare, falsificatorii, distribuitorii
de droguri și, mai presus de toate, combinatorii. Există atâtea combinații,
Duffy, de rămâi mut. Știi ce se spune…
— Despre fructe și legume? Am auzit.
— Ei, doar atât ai auzit tu. Poate-ai auzit și de șmecherii de la stația de
taxiuri – trei sute de lire până la Birmingham, și te lasă la primul semn de
intrare pe autostradă spre Brum ca să-ți continui drumul pe jos.
— Îhâm.
— Știi chestia cu parcarea?
Willett se simțea în formă, ținând să-l impresioneze pe Duffy cu o măgărie
cu adevărat tare.
— Nu.
— Așa. Parcarea. Willett a făcut un gest general orientativ cu brațul spre
dreapta. Parcări cu durată limitată de staționare și parcări pe durată lungă.
Înțelegi?
— În regulă.
— Parcarea pe durată lungă era mai ieftină, dar ceva mai departe.
Trebuie după aceea să iei autobuzul până la terminal. Îți lași mașina, cheile,
completezi un formular în care declari data la care revii să o iei, apoi zbori
spre soare și señorite. Și, în urmă, ce se întâmplă? Apare o mică firmă de
închiriere a mașinilor. Nimeni nu pune întrebări, și e mai ieftin decât la cele
mari, cum ar fi Hertz sau Avis. Cine mai ține minte câți kilometri a parcurs
cu mașina după ce se întoarce dintr-o vacanță minunată? Iar dacă mai sunt
dintr-ăștia care țin minte, ce?, nu se poate da kilometrajul înapoi?
— Pare grozav. Și mai merge șmecheria?

157
 — Nu, amatorii aceia proști au avut prea multe accidente. Li s-a închis
firma. Era de așteptat, de altfel.
— Bună manevra, a spus Duffy pe un ton admirativ.
— A fost chiar genială, cât a ținut. Păcat că și-au tras singuri preșul de sub
picioare.
Duffy a dat din cap. Cunoștea sentimentul; era obișnuit în toate domeniile
legate de aplicarea legii. După o vreme, când voiai să arestezi în stânga și-n
dreapta pentru nimica toată – când orice ecuson pe care scria „Afară cu
trupele din…” sau orice schițare a semnului victoriei părea un
comportament care se putea interpreta drept tulburarea liniștii publice –
ajungeai să înțelegi că nu vei prinde pe nimeni, nu vei clarifica nimic.
Prindeai o sumedenie de oamenii fiindcă erau proști, iar apoi ajungeai să-i
disprețuiești că-și aleseseră o meserie pentru care nu aveau chemarea
necesară; prindeai o mulțime fiindcă aveai noroc; și prindeai o groază de
oameni deoarece munceai din greu și țineai foarte mult să-i prinzi. Ucigași,
indivizi care molestau copii, oameni de teapa aceea – îi urai. Existau însă
unele infracțiuni și unii infractori pe care nu puteai să nu-i admiri, ba chiar
să-i pui la inimă. Infracțiuni care presupuneau o gândire evoluată, care erau
foarte bine executate și care nu făceau rău nimănui – sau, practic, nu
provocau nimănui daune. Aproape că nici nu-ți venea să-l prinzi pe cel care
comisese o asemenea infracțiune deoarece ea îți dădea un sentiment vecin
cu plăcerea: iar dacă alții balamuceau cu totul acea infracțiune, te supărai pe
ei, ca și cum, prin faptul că s-au lăsat arestați, îți trădaseră încrederea.
— Și cum îți dai seama pe cine trebuie să percheziționezi? Era o întrebare
pe care, mai devreme sau mai târziu, aproape toată lumea i-o punea lui
Willett.
— Secretul meseriei. Ba nu, o să-ți spun. E un amestec de știință și miros,
asta e. Și când spun miros, vorbesc serios. Am cunoscut aici un lucrător care
avea nasul mai bun decât câinele lui. E adevărat, îți jur. Verificam niște
mărfuri și foloseam un câine – ăștia trebuie să adulmece canabis, dar amicul
meu ajungea la locul cu pricina înaintea câinelui. După aceea, îi cerea
câinelui să miroasă. Iar javra țopăia veselă, dădea din coadă și se alegea cu
încă o masă consistentă. Uimitor nas avea.
— Dar pe unul ca mine nu l-ai căuta, corect?
— Depinde. Uneori primim câte-un pont, bineînțeles. Alteori aruncăm o
privire la bagaje înainte de a ajunge pe bandă – și asta ne ajută mult. Și te
urmărim, de multe ori, de cum cobori din avion. Nu pe tine, în mod
obligatoriu, dar pe unii. Și, apropo, să n-ai încredere în nicio oglindă.
— Nu cred că m-ați prinde cu asta.

158
 — Nu, poate că nu. Dar fiecare vameș are stilul lui. Dacă n-ai informații,
atunci nu-ți rămâne decât nasul. Și sunt două feluri de nasuri – cele pe care
le-aș numi științifice, și cele aleatorii. E o știință să cauți din ochi persoane
care sunt agitate, ori n-au ceea ce pare a fi numărul potrivit de bagaje.
Uneori, valiza lor ajunge prima pe bandă – se pot aranja și chestiile astea –
dar ei se prefac că nu o observă și o ridică de acolo abia după ce jumătate
dintre ceilalți pasageri și le-au luat pe ale lor. Ei, pe unul ca ăsta îl iei la
puricat. Asta înseamnă nas științific. Iar în ce privește nasul la întâmplare,
există mai multe tipuri. De pildă, îi oprești pe toți cei care au haina de ploaie
atârnată pe umărul stâng. Pare o prostie, nu?, dar trebuie să pui în aplicare
un element aleatoriu, fie și numai ca să rămâi în alertă. Știu vameși care
opresc bărbații cu costume albe; dacă le ceri să-ți explice, or să-ți spună că o
fac din motive psihologice profunde – ei consideră că acei indivizi se
îmbracă în alb ca să-i facă pe alții să-și închipuie că ei sunt puri și inocenți și
nu încearcă să facă ceva care i-ar murdări. Bineînțeles, de multe ori, tipul
poartă costumul pentru că n-ar vrea să i se boțească în valiză, sau crede că
aceasta i-ar putea fi furată, ori încearcă să agațe vreo stewardesă. Vameșul
crede însă că asta are mai multe înțelesuri, sau așa se convinge el, când, de
fapt, e vorba doar de o hotărâre la plesneală. Depinde: unii vameși opresc
oamenii care nu zâmbesc, sau bărbații blonzi, sau cu chelie, sau însoțiți de
fete care le-ar plăcea și lor. Fac asta uneori doar ca să o vadă mai bine pe
gagică, ori e vorba de gelozie după o noapte grea, numai în picioare, când îi
apucă amocul văzându-i pe tipii ăia cu bani venind tocmai de la Los Angeles.
Nu le-aș găsi vreo vină în asta.
— Verificați și echipajele?
— Sigur. Scormonire – așa îi zicem noi. Chiar săptămâna trecută am
participat la o scormonire dintr-asta. I-am întors pe dos, ca de obicei. N-am
găsit mare lucru – dar se apelează la procedura asta mai mult ca să-i
descurajăm decât să găsim cine știe ce.
— Există bagaje pe care nu le puteți percheziționa?
— Cele ale diplomaților. Deși se poate rezolva și asta.
— Cum?
Willett a surâs.
— Trimitem copoii, bineînțeles. Duffy trebuia să-și dea seama că nu va
primi un răspuns direct. Nu, Duffy, ce s-o mai lungesc, treaba e că ne aflăm în
orașul mișculațiilor. Nimeni nu-i mai presus de lege, dar al naibii de mulți
sunt mai prejos de ea.
Duffy nu avea chef să-și exprime următoarea idee, de aceea a preferat să
ridice o sprânceană către amicul lui.
— Ce obraznic ești.
159
 Duffy a repetat gestul.
— Bine, dacă tot întrebi, nu, din câte știu eu. Aici, nu. A ieșit puțin iureș,
dar la Gatwick, în urmă cu câțiva ani – șpaga era strecurată de piloții unei
linii aeriene al cărei nume nu am de gând să ți-l spun. Dar aici? Jumătate
dintre vameși sunt scoțieni, ceea ce e foarte bine, și spun asta ca suporter al
lui Arsenal. Aici nu. Și nu e vorba că ți-e slujba în joc, dar te alegi cu o
sentință de te ustură și ar fi și greu să plănuiești așa ceva. Deși, uneori, am
șansa să văd asemenea chestii: transportul care te face om – poți fi ispitit.
Iar dacă cineva s-ar lăsa corupt, aș da vina pe doamna Thatcher. Da, serios,
așa aș face.
— Și eu care credeam că ești conservator.
— Sunt. Chiar am votat-o. Dar să nu mă torni soției, și Willett l-a privit pe
Duffy cu un aer conspirativ, îmi cam place femeia asta. Numai când vezi
taioarele acelea atât de bine croite… I-aș face cale liberă oricând: ar putea
veni pe banda mea și n-aș pune nicio întrebare. Dar doamna a comis o
chestie groaznică: a desființat sistemul de premiere. Sunt convins că nu de la
ea personal a pornit ideea; dar cu prima ocazie când prind vreun funcționar
superior care consideră că ideea asta a fost bună, o să se trezească cu
căptușeala de la costum desfăcută și nici măcar n-o să-mi cer scuze.
— Și data viitoare o să-i votezi tot pe conservatori?
— Nu-i vorba numai de asta, Duffy. Dar să știi, vorbesc de stimulente – ce
stimulente mai primim acum? De ce bagă bețe-n roate la chestiile care merg,
poți să-mi spui?
— Nu-i treaba mea să-ți răspund la întrebarea asta. S-au ridicat în același
timp, iar Duffy i-a strâns mâna lui Willett. Cred c-o să vin din nou peste o
săptămână sau două.
— Oricând vrei. Cine știe, poate trec pe la depozitul vostru să văd cum stă
treaba, spuse Willett.
— Bine, dar dacă se întâmplă, nu mă cunoști.
— Sigur. Fii atent dacă apar crose de golf ilegale, Duffy. Sunt destul de
lungi și subțiri, confecționate din metal și se livrează în saci.
— O să fiu cu ochii în patru.
— Fii cu ei în patru și la cowboy. Vorbesc serios. Cei de aici sunt la fel ca
toți ceilalți. Unii n-au deloc simț moral, te asigur.
— Am priceput.
Apoi Duffy a ieșit din hărmălaia de bazar a acelui straniu oraș imperial.
•
A doua zi, înainte de a pleca la muncă, a sunat-o pe Carol și a invitat-o la el
în seara aceea. Ea i-a spus că nu va putea; ca întotdeauna, Duffy a primit
vestea ca pe un cuțit în inimă. N-a întrebat-o nimic, iar ea n-a spus de ce; așa
160
era înțelegerea. Într-o vreme, ea îl anunța când avea de gând să facă lucruri
despre care știa că nu-l deranjează – un film cu un coleg de serviciu; o vizită
la mătușa ei – dar asta îl făcea doar să creadă că atunci când nu-i dădea
explicații Carol se ducea la Ritz cu Paul Newman sau că în seara aceea făcea
câteva filme porno. De aceea reveniseră la sistemul inițial, adică: ea nu
explica, iar el nu întreba. Carol avea să vină la el în următoarea seară.
Și-a ales hainele pe care să le poarte la Hendrick Freight: o jachetă de doc,
care arăta de parcă ar fi fost făcută din petice, dar nu era (Duffy se simțise
păcălit când Carol îi spusese că asta se făcea cu cusături false), blugii săi
vechi, cu petice autentice la genunchi și o pereche de ghete bune pentru
mersul în deșert. Era suficient.
Când s-a suit în furgonetă, s-a felicitat încă o dată că fusese tare isteț că n-
o împopoțonase cu sloganuri prin care să anunțe pe toată lumea că el era
DUFFY SECURITY, sau să lipească pe ea vreun abțibild cu cranii roșii și oase
încrucișate sau cine știe ce altceva. Unele firme așa procedau: asta se chema
vizibilitate. De fapt, avea o plăcuță pe care scria DUFFY SECURITY ce se putea
lipi cu ventuze pe exteriorul furgonetei dacă avea vreo treabă oficială. La
început, avusese două asemenea plăcuțe, câte una pentru fiecare latură a
mașinii, dar pierduse una în drum spre Barking. Pesemne că în ziua
respectivă scuipatul aplicat pe ventuze fusese de calitate mai proastă.
Așadar: hainele erau în regulă, furgoneta, la fel (cu alte cuvinte, motorul
pornise), interviul se aranjase și, probabil, va fi în regulă. (Hendrick spusese
că pentru doamna Boseley cea mai bună referință era că Duffy lucrase la
domiciliu, iar acum căuta o slujbă ceva mai stabilă). A condus pe Autostrada
M4 în direcția opusă traficului de navetiști, deci și asta era în regulă.
Singurul lucru anapoda era că va trebui să se deplaseze zilnic spre
Heathrow, să audă avioanele scheunând cuprinse de dureri, să le
urmărească decolând într-un unghi aproape imposibil și să spere că va fi
atât de norocos încât niciunul dintre ele să nu se prăbușească în zona
depozitului în următoarele câteva zile.
Neliniștea care îl măcina avea rațiunea ei. Dacă lucrai în preajma unui
aeroport și nu te înfiorai cât de cât, erai un ciudat, așa stabilise Duffy cu mult
timp în urmă. Spre stânga așezate paralel cu M4, se încolonaseră câteva
avioane cu reacție ce urmau să decoleze în dimineața aceea. (Evident, doar
în felul acela se puteau orienta avioanele acelea. „Eu unul, prefer Autostrada
A205 prin Mortlake…” „A, mie-mi place să merg pe North Circular…” Piloții
numai despre chestii dintr-astea discutau.) Avioanele stăteau la o distanță
de un kilometru și jumătate unul de altul, adică una criminală, după cum își
putea da seama până și Duffy. În plus, zburau atât de încet – abia reușeau să-

161
l depășească pe el, care rula pe șosea. Pesemne făceau vreun concurs, să
vadă cine rulează mai încet la decolare fără să cadă în bot.
„Uite cum o să procedăm”, și-a zis Duffy. „Cu cât mai repede afli cine
șterpelește din mărfurile lui Hendrick, cu atât mai curând scapi de spaima
de a vedea vreun DC-105 transformându-se într-un Stuka 6 sau de a-ți cădea
vreun metru cub de pipi congelat drept în cap de la 6 000 de metri. Asta e.” A
ieșit de pe M4 la intersecția 3, a pus în mod instinctiv capul în piept când a
traversat traiectoria de zbor obișnuită a avioanelor cu reacție și a ocolit
aeroportul.
Mărfurile erau dirijate către partea sudică a Aeroportului Heathrow.
Dincolo de gard se afla zona închisă: depozitele de acolo aparțineau liniilor
aeriene individuale care răspundeau de mărfuri până ce acestea treceau
prin vamă. Apoi se predau direct importatorului sau unuia dintre
nenumărații agenți de transport cu depozite în acea incintă.
Depozitul firmei Hendrick Freight era situat într-una dintre zonele mai
puțin elegante ale acestei piețe secundare de mărfuri. Agenții de transport
mai inteligenți își făcuseră birourile într-un depozit modern, plasat aproape
de șosea. Agentul de securitate de la poartă l-a lăsat pe Duffy să treacă după
ce a dat un telefon și l-a îndrumat spre depozit, care era înalt, aerisit – Duffy
și-a exprimat în gând speranța că-și va termina treaba înainte de căderea
iernii – cu pereți din piatră, zugrăviți în galben și acoperișul arcuit din tablă
ondulată. Baloturile cu mărfuri erau așezate pe rafturi pe trei etaje, de
culoare ruginie. Deasupra fiecărei zone de depozitare atârna o plăcuță cu un
număr.
Rămas la intrare, un încărcător cu furcă de culoare galbenă a vâjâit pe
lângă el și cât pe ce să-l cosească peste glezne cu una dintre ghearele plate
ale furcii elevatorului. „N-ai face rău să căști ochii”, s-a gândit Duffy. „Dacă te
alegi cu o lovitură ca asta peste picior, o să uiți și cum te cheamă, iar după
aceea o să ai posibilitatea să recuperezi o grămadă de lecturi.” A pornit cu
pași precauți pe aleea ce ținea cât toată lungimea depozitului. Din tavan se
ițeau o serie de tuburi de neon din neolitic, dar acestea trebuiau ajutate de
câte-un bec chior, care atârna la capătul unui fir. Ici-colo, cântare uzate mai
mult de vârsta înaintată decât de utilizarea intensă. În ciuda zilei calde și
uscate, în depozit era o atmosferă umedă.
A trecut de încărcător, care acum își făcea de lucru cu niște baloturi
învelite în țesătură de iută, și a ajuns la un birou din sticlă, ceva mai ridicat
față de pardoseală, aflat la capătul depozitului. Acela era regatul doamnei
5DC-10 – tip de avion de pasageri de mare viteză și capacitate. (n. red.).
6 Stuka – un tip de bombardier cu un singur motor, folosit de germani în al II-lea Război Mondial. (n.
red.).
162
Boseley. Nu avea nevoie de acel birou supraînălțat, pentru că oricum se uita
de sus la toți ceilalți. Avea în jur de patruzeci de ani și un chip pe care unii l-
ar considera atrăgător. Ar fi fost de așteptat ca acea față să-i sugereze ceva
lui Duffy, dar s-a întâmplat tocmai contrariul: lui îi plăceau femeile scunde,
brunete și prietenoase, un exemplu concludent fiind Carol, nu cele cu oase
mari, semețe și ascunse cel puțin pe trei sferturi sub o pojghiță de fațadă.
Părul blond al doamnei Boseley era pieptănat sever peste cap și prins la
ceafă cu un pieptene din fildeș. I-a examinat documentele lui Duffy de parcă
ar fi avut în mână vreun pașaport libian expirat. Duffy și-a impus să fie
politicos, atât cât se putea, păstrând totuși niște limite. Nu i-a venit tocmai
ușor.
— Lucrezi de mult pentru domnul Hendrick? a început ea.
— Puțin. Când și când.
— Și ți-a plăcut, nu?
— A fost în regulă.
— Domnul Hendrick are o soție agreabilă.
Duffy nu și-a dat seama dacă aceasta era o întrebare sau o afirmație. Nici
nu știa dacă Hendrick era căsătorit. A socotit că era preferabil să
interpreteze exprimarea drept afirmație și a ignorat-o.
— Și spune că ai făcut tot felul de treburi pentru el.
— Îhâm.
— Ce anume?
— Una, alta… Cărat lucruri.
Duffy s-a gândit că această calificare i-ar fi fost de ajuns pentru a lucra în
depozit. Pe de altă parte, îl cam scotea din papuci că era luat la întrebări:
Hendrick îl asigurase că interviul va fi o simplă formalitate. Poate că femeia
aceea îl ținea atât doar pentru ca ceilalți lucrători să nu intre la bănuieli.
— Și tunzi și iarba?
— Poftim?
— Ai tuns iarba la domnul Hendrick, de exemplu?
— Uneori.
„Ce se-ntâmplă”, s-a mirat doamna Boseley, „individul ăsta nu știe să zică
da?” Numai că Duffy nu răspundea niciodată cu „Da”; ori dădea afirmativ din
cap, ori scotea un „Îhâm”, ori zicea „În regulă”. Carol se gândea că dacă l-ar
mai întreba o dată de vrea să se însoare cu ea, el s-ar uita în altă parte, ar da
din cap și ar zice „În regulă”. Era vorba doar de o bănuială, desigur. Ea îi
pusese cândva întrebarea asta, iar el îi răspunsese „Nu.”
— În fine, n-aș putea spune că am clarificat ce pregătire ai pentru slujba
asta. Avem nevoie de cineva în regim de urgență, iar dacă domnul Hendrick
te recomandă, cred că asta rezolvă lucrurile. A ridicat apoi ochii și, vreme de
163
câteva secunde, l-a privit absentă pe Duffy. El a considerat că era rândul lui
să rostească ceva.
— Mulțumesc foarte mult, doamnă Boseley.
— Mda. S-ar cuveni, totuși, să spun ceva. Modul în care ai fost numit este
– cum să mă exprim – puțin neobișnuit.
— Îhâm. (Ea nu știa nici pe departe adevărul.)
— În mod obișnuit, în asemenea situații, oamenii care muncesc aici vin cu
propuneri: vreun prieten de-al lor, de exemplu. Trăim vremuri grele, și
fiecare cunoaște pe cineva fără slujbă.
— Înțeleg.
— Mă bucur. Atunci nu vei fi surprins dacă te vei confrunta cu o oarecare,
cum să mă exprim, ostilitate la început?
— Nu mă deranjează.
— Așa sper și eu. Apoi a scos capul afară din cușca de sticlă și a strigat
către cineva pe care Duffy nu-l vedea.
— Tan! Tan, roagă-l pe Gleeson să vină puțin, te rog.
Au rămas în tăcere până când pe ușă a intrat un bărbat plinuț, dar
musculos, îmbrăcat cu o salopetă albastru închis; avea părul negru și
perciuni lungi. S-a uitat la Duffy fără să-l salute, după care s-a întors către
birou.
— Da, doamnă Boseley.
— Gleeson, el e Duffy, care, așa cum te-am anunțat, va lucra cu noi. Fă-l să
se simte ca acasă, fă un tur cu el, spune-i ce are de făcut, te rog.
Gleeson a dat din cap și a ieșit. Duffy a aruncat o privire spre doamna
Boseley, dar ochii i-au căzut doar pe creștetului ei, pentru că ea se aplecase
deja peste niște facturi. L-a urmat pe Gleeson până în mijlocul depozitului de
mărfuri. Imediat ce l-a ajuns din urmă, omul l-a dus la un șir de dulapuri
metalice și a bătut cu palma în singurul care avea cheia în ușă.
— Al tău. Salopetă. Treci înăuntru.
— Nu-s chiar atât de scund, a spus Duffy, dar Gleeson a refuzat să
zâmbească. Duffy a deschis dulapul și a văzut o salopetă. Lipită pe dosul ușii,
o pagină dublă dintr-o revistă, înfățișând o fată și un tigru legănându-se la
capătul unui șnur.
— Ale lui McKay, a spus Gleeson, drept explicație. Același nume explica
probabil și faptul că salopeta era prea mare pentru Duffy.
— Mai e loc pentru o salopetă, a constatat Duffy. Dar Gleeson dădea deja
să se îndepărteze.
— Le știi cu furca? a întrebat el pe neașteptate.
— Poftim?
— Cu furca știi să umbli? A, încărcătorul cu furcă.
164
 — O să mă prind repede.
— Ei, atunci poți să începi cu un cărucior, sau vezi tu. McKay le avea cu
furca. Foarte precis. Cred că putea ridica și un măr de pe capul cuiva, ca nu-
știu-cine.
— Wilhelm Tell.
— Cum zici tu.
Gleeson l-a plimbat prin hangar, arătându-i diferitele zone de depozitare:
Perisabile, Produse uscate, Refrigerate și așa mai departe. A făcut și
prezentările de rigoare: un bărbat, care părea a fi chinez, se numea Tan;
altul, pe nume Casey, era înalt, cu părul lung și mai irascibil decât Gleeson;
doi șoferi și încă un tip, al cărui nume Duffy l-a uitat aproape imediat. Apoi
Gleeson i-a spus să stea într-un colț al depozitului până când cineva i-ar fi
cerut să facă ceva. „Ca un școlar obraznic, ținut la colț”, a gândit Duffy. Când
și când, în cursul dimineții, Gleeson i-a dat și câteva ordine: a trebuit să
încarce și să descarce diverse lăzi; de câteva ori, i s-a cerut să deplaseze un
balot mare doar câțiva metri într-o poziție care nu părea nici mai bună, nici
mai convenabilă față de cea în care se aflase inițial. Duffy n-a cârtit; a făcut
întocmai. Pesemne că asta făcea parte dintr-un soi de rit inițiatic; ori poate
voia doar să-l șicaneze.
Când s-a auzit fluierul de masă, Duffy tocmai terminase de încărcat o
furgonetă Tranzit împreună cu Casey, care a bolborosit ceva ce aducea a
„Cantină” și a șters-o. L-a urmat și curând s-a trezit cu un castron cu fasole și
niște plăcintă în față. Casey avea porție dublă din ambele. Duffy a rămas cu
ochii holbați la palmele lui Casey. Pe primele falange ale degetelor mâinii
drepte era tatuată câte o literă, alcătuind cuvântul HATE (ură). Pe mâna
potrivită, desigur, atunci când se forma pumnul care slujea la convingerea
cuiva. Duffy a știut și fără să se uite ce scria pe cealaltă mână – LOVE – și nu
s-a înșelat decât prin faptul că a constatat o mică diferență. „O”-ul de pe
degetul mijlociu avea o adăugire sofisticată, o cruce dedesubt: +. Găsise un
maestru al tatuajelor, s-a gândit Duffy; „mă-ntreb dacă are idee de
semnificația acelui semn”. Casey știa. După ce a terminat de mâncat și a
trântit în grabă furculița și cuțitul în farfurie, s-a aplecat spre Duffy și i-a
plimbat degetul mijlociu prin dreptul nasului.
— Degetul cu care se face curte, a zis el râzând și și-a împins scaunul
înapoi, făcând picioarele acestuia să scârțâie pe pardoseală.
Două minute mai târziu, Casey a revenit cu o budincă dublă de sago și o
cremă de ou. Duffy l-a urmărit în tăcere (socotea că era o dovadă de tact să
nu se arate prea vorbăreț) cât acesta a înghițit totul. După ce a terminat de
băgat la ghiozdan, Casey a oftat adânc și puternic.
— Te ții de curtat? a întrebat Casey.
165
 — Da, a răspuns Duffy, fără să stea pe gânduri.
— Am greșit. Dar tonul lui Casey era mai mult bătăios decât de scuză. Te
luasem drept altceva.
— Regret, n-am cum să te ajut, a zis Duffy. A simțit că nu i-ar sluji la nimic
să poarte o stea mare și roz prin depozit.
•
Întâlnirea cu Carol l-a mai liniștit. Pe de o parte, ea ținea foarte mult la
prezent. Insista chiar, prin atitudinea ei, că trecutul nu mai exista și că
viitorul nu va veni decât mâine, cel mai devreme. Și că nu meritai viitorul
decât dacă ți-ai folosit prezentul cum se cuvine. Era ciudat că avea o
asemenea influență asupra lui Duffy, fiindcă, în multe privințe, ea reprezenta
trecutul – vremea când lucrau amândoi în poliție, când ieșeau în oraș
împreună, când făceau amor cu succes, înainte ca lui Duffy să i se însceneze
ceva pentru a fi dat afară din slujbă și să trăiască împreună cu ea cea mai
urâtă noapte, pe care încercase din răsputeri să o uite. Iar Carol îl ajuta să
treacă peste asta, refuzând să-l lase să-și aducă mereu aminte de acea
întâmplare, insistând ca el să se gândească la prezent și îndemnându-l să se
lase antrenat de ceea ce avea de lucru. Uneori rămânea la el peste noapte,
alteori, nu; deși, de când el se mutase într-un alt cartier, în Acton, rămânea
mai rar decât înainte, când avea apartamentul din Paddington.
Tocmai stăteau în bucătărie și mâncau cașcaval cu pâine prăjită, iar Carol
încerca să-l împiedice să sară în sus la fiecare două secunde pentru a mai
aranja câte ceva. Pe Duffy îl mânca în fund: nici nu încăpea îndoială. Dacă ar
fi putut, ar fi spălat vasele încă înainte de a termina de mâncat; Carol știa că,
în sinea lui, Duffy ar fi preferat ca ea să-și țină în mână pâinea cu cașcaval
pentru ca el să poată spăla farfuria. Iar apoi, după ce ar fi spălat-o, s-ar fi
agitat pe lângă ea cu o cârpă umedă în mână pentru a aduna și eventualele
firimituri ce i-ar fi căzut de pe felia de pâine. În ceea ce privea frigiderul –
arăta la fel de cumplit ca și cel dinainte, cel în care orice aliment era ambalat
de două ori, ca și cum ar fi încercat să evadeze și trebuia ținut în cămașă de
forță; frigiderul pe care ea îl botezase Frigibulău. Nici ăsta de acum nu era
mai breaz: cum deschideai ușa, nu vedeai decât plastic, plastic peste tot. Nu
alimente, ci doar plastic: cutii, pungi, uneori cutii din plastic în pungi de
plastic, alteori pungi din plastic în cutii din plastic.
— Duffy, întrebase ea odată, care e diferența între chestiile care stau în
pungi din plastic și apoi în cutii și chestiile care stau în cutii din plastic
vârâte în pungi?
— Aha, făcuse el. Mda. Sunt convins că există o explicație. Sunt absolut
sigur.
A privit lung în tavan, încercând să-și aducă aminte.
166
 — Duffy, spusese ea după ce trecuseră deja trei secunde de visare, tu
chiar îți închipui că vreau să știu? Chiar asta crezi?
— Păi, m-ai întrebat, nu? a răspuns el, derutat și ușor jignit.
— Las-o. Las-o baltă. În regulă?
— În regulă. (Dar tot nu pricepuse.)
În seara aceea i-a povestit despre Hendrick (fără a mai aminti cum i se
pasase cazul) și despre primele două zile de muncă la depozit.
— S-ar părea că e o treabă de durată.
El și-a dres glasul. Carol devenea îngrijorată când Duffy reacționa în felul
acela. De obicei însemna că se pregătește să spună ceva ce ei nu-i va face
plăcere.
— Poți să faci ceva pentru mine?
— S-ar putea.
— Împrumută-mi mașina în cursul serii. Aș vrea să urmăresc pe cineva, și
toți îmi știu furgonetă.
— Să vedem.
— Adică, facem schimb. Poți lua furgonetă.
Au urmat câteva momente de tăcere. Duffy încălcase oarecum regulile.
Cum să o restituie la sfârșitul serii? Sau unde să ducă mașina?
— Poate, Duffy. Dar numai câte o zi. Va trebui să mi-o ceri de fiecare dată.
— În regulă. Și poți să-mi faci rost de raportul privind accidentul lui
McKay?
— Nu cred.
— Dar dacă ai vrea, ai putea, nu?
— S-ar putea să găsesc pe cineva care să mi-l citească. Dar regulamentul
nu prevede asta.
— Mă gândeam, a zis Duffy încet, că s-ar putea ca cineva să procedeze la
fel și cu mine. (Dumnezeule, ce necinstit juca Duffy! Carol s-a dus și și-a luat
geanta în care avea lucrurile pentru dormit. El și-a dat seama ce prostie
făcuse și s-a simțit ca un câine bătut. Nu pentru că se folosea de ea ca să
obțină niște informații, ci pentru că o speriase.)
— Rămâi, te rog.
— Nu, regret. Mâine am o zi grea, trebuie să-mi fac somnul de frumusețe
și alte chestii, a zis Carol ciufulindu-i părul, de parcă ar fi vrut să adauge:
„Nu-i nimic, doar că nu e chiar în regulă acum.” Apoi, cu voce tare, a zis: Sper
ca mâine să se poarte mai frumos cu tine.
— A, am uitat să-ți spun, azi au fost chiar drăguți. Adică n-au fost, mai
toată ziua, dar la sfârșit s-au depășit pe ei înșiși.
— Explică-te.

167
 — Păi, am muncit tot timpul, ca și ieri, nimeni nu mi-a vorbit și m-au silit
să fac lucruri inutile, deși știau foarte bine asta. Iar la sfârșitul zilei, ce crezi?
Am deschis dulapul și ce-ți închipui c-am găsit? Cincizeci de lire. În bancnote
uzate.

168
 3.

În dimineața următoare, avioanele cu reacție nu au mai zburat peste

Autostrada M4. Se zvonise ceva, iar piloții foloseau ruta peste North
Circular. Lumea spunea că vântul îi determina să vină la aterizare din altă
direcție, dar Duffy știa ce știa. În ziua precedentă se scoseseră atât de multe
porțiuni de gazon din pistă, încât acum avioanele erau silite să aterizeze pe
alta. Și nici nu voiau să anunțe pasagerii. Acesta era un motiv suplimentar
pentru ca Duffy să refuze orice călătorie cu avionul: niciodată nu ți se spune
adevărul. Auzise destule relatări ale colegilor lui ca să știe că prima regulă
aplicată de orice linie aeriană era: „Nu speriați clienții, s-ar putea să
supraviețuiască și să apeleze din nou la serviciile noastre.” Și atunci se
anunța „puțină turbulență”, când jumătate din pasageri puteau vedea că
unul dintre motoare luase foc; și „Scuzați, căpitanul și-a uitat batistele de
hârtie”, când, de fapt, sistemele hidraulice cedaseră, iar avionul gonea ca
turbat spre bază, aruncând tot combustibilul deasupra estuarului Tamisei.
Îndreptându-se spre slujbă, s-a gândit în dorul lelii la cazul încredințat de
Hendrick. Părea destul de bănos; era una dintre acele treburi la care făceai
tot ce se putea până când clientul socotea că aruncase destui bani în
buzunarele tale hămesite și încerca altceva mai bun, se adresa poliției sau se
resemna să accepte pierderile. Mai avusese un caz asemănător. Evident, îi
vor trebui câteva zile ca să se prindă cum funcționa firma de transport, cum
se desfășura activitatea de securitate în terminal și cum se putea profita de
eventualele deficiențe; iar acesta era doar începutul. Nu știa ce se putea fura
(deoarece, potrivit relatării lui Hendrick, ținta era mereu alta) și nici nu-și
dădea seama cine deținea poziția cea mai favorabilă ca să tragă câte un tun.
Și atunci, ce puteai face în cazurile cu evoluție lentă, cele în care trebuia
să pui mici amănunte cap la cap, și să te așezi pe noadă, cu ochii căscați la ce
se întâmplă? Ei, atunci o luai mărunt și făceai investigații și supraveghere.
De unde să pornească? Avea un accident de automobil. Adică – din câte
aflase – un muncitor făcut zob, cu care nu putea sta de vorbă, dacă nu cumva
era chiar infractorul. Avea o serie de furturi care se petrecuseră la intervale
de aproximativ o lună. Mai existau și câțiva colegi care nu păreau deosebit
de încântați de persoana lui – deși nu aveau vreun motiv să-i fie ostili, dacă
era să dea crezare doamnei Boseley, iar el nu avea de ce (în afară de faptul
că nu o înghițea) să se îndoiască de spusele ei. A, mai avea și cele cincizeci de
lire. De asta era cel mai sigur.

169
 Banii strecurați în dulap reprezentau un truc vechi, desigur. Oriunde în
lume unde se fac tot soiul de aranjamente – chiar și în locul pe frontispiciul
căruia trona acea lumină albastră, agreabilă și liniștitoare – apar bani în
dulap. Iar asta dintr-un motiv clar: te evidenția, îți oferea șansa de a alege
imediat și, cu aceeași repeziciune, te compromitea. Dacă țineai să-i înapoiezi,
te confruntai cu două probleme: îi puteai preda cui nu trebuie, cuiva care
habar nu avea ce se petrecea, cineva care, drept urmare, putea stârni un
scandal urât, iar drept consecință suplimentară, te trezeai dat cu capul de
vreun zid pe o alee dosnică, asta după program. Ori îi predai persoanei
potrivite, cea care, după toate probabilitățile, ți-i strecurase în dulap,
spunându-i: „E bine de știut că ești infractor; din întâmplare, eu nu sunt, dar
sper că ne vom înțelege și așa”, și asta te făcea să pari super-curat, chiar ca
un preot de țară, nu alta, dacă erai puțin corupt, dar nu voiai să te vâri într-o
anumită combinație, în acel lanț de mânării. Iar urmarea acestui lucru era că
toate cazurile împuțite păreau să-ți fie aruncate în brațe, uleiul de motor se
întâmpla să-ți picure pe pantalonii de la costumul cel mai bun, schimbul de
noapte îți cădea ceva mai des decât altora, iar uneori, la bufet, cineva îți
dădea una peste cot exact când duceai lingura cu mâncare la gură și, până la
urmă îți spuneai: ducă-se în mă-sa, dar nu puteai protesta, fiindcă nu ești o
școlăriță plângăcioasă, și, la adică, ce mare lucru ți-a făcut?
Așadar, de multe ori, pur și simplu pentru că era mai ușor – sau pentru că
soția voia niște draperii noi, sau ca tu să-ți permiți un whisky dublu când
urmăreai vreun meci – acceptai. Duffy înțelegea fenomenul. Nu-l aproba, dar
nu întâmpina dificultăți în a-l înțelege.
În situația de față, nu șovăise nicio clipă. Imediat ce văzuse micul teanc
prins cu un zgârci de cauciuc, îl strecurase în buzunarul de sus de la geaca
din blugi. Poate cineva îl urmărea, nu avea de unde să știe. Iar dacă așa
stăteau lucrurile, era o idee buni să lase impresia corupției imediate și
benevole.
Ca să fie sigur – deoarece exista posibilitatea, din câte auzise Duffy, ca
vreuna dintre bancnote să aibă vreun semn minuscul, dar acuzator – le-a
pus pe toate într-un plic, a scris data și locul în care le găsise și le-a
încredințat lui Carol, spre păstrare. Acum, în ceea ce privea acea latură a
problemei, nu avea decât să aștepte. Nu putea să-l abordeze pe Gleeson, pe
chinez sau pe cine ar fi bănuit că-i strecurase banii și să-i spună: „Mulțumesc
foarte mult; acum ce trebuie să fac?” Sau, dacă era foarte nătâng, nu-i
mulțumea. Își vedea de treabă, iar după o vreme, cine știe cât, aflat undeva
afară, se putea trezi cu cineva în spate care să-i spună: „Ne bucurăm că ești
alături de noi”, iar atunci s-ar fi întors și ar fi dat aprobator din cap, fără alte
comentarii, gândind: „Deci el a fost”.
170
 Era limpede că acel lucru nu avea să se întâmple în acea zi, a socotit Duffy.
De aceea și-a văzut de treabă și a căscat ochii mai mari, pentru că acelea
erau regulile. I se încredințase colțul copiilor neascultători și trebuia să
rămână acolo până când era nevoie de el. Colțul nu avea nimic deosebit, și-a
dat el seama, numai că așa putea fi supravegheat cu ușurință, în special de
doamna Boseley din căsuța ei de sticlă. Duffy venea cu căruciorul când i se
spunea, și a constatat că ziua lui de muncă era alcătuită dintr-un amestec de
activitate febrilă și extenuantă, care nu ținea mult, cu perioade lungi și
plicticoase de leneveală. Numai că mereu și-a găsit câte ceva de făcut.
Umblând brambura prin depozit și observând fără a lăsa impresia că îl
preocupă ceva anume, a reușit să înțeleagă sistemul de siguranță instalat în
depozit. O alarmă, iar deasupra ei altă alarmă ascunsă, care se declanșa
atunci când cineva încerca să o dezactiveze pe cea principală: nu era tocmai
rău, un produs la un preț rezonabil, vechi de circa cinci ani. Iar undeva
pesemne că se afla și o sonerie pentru alertarea celor de la terminal.
La un moment dat, în hoinăreala lui, a ajuns la sălașul doamnei Boseley,
pentru că observase că ea nu era acolo. A întredeschis ușa și s-a prefăcut că
o caută; păi nu? putea fi sub birou sau cam așa ceva. Apoi a rămas politicos
lângă ușă, deoarece geamul îi permitea să vadă mai tot ce se găsea acolo.
— Da. Ce cauți aici? a auzit el din spate glasul doamnei Boseley, care
apăruse pe neașteptate.
— A, domnișoară, pardon, doamnă, voiam să știu dacă mai e ceva de
muncă. De câtva timp nu mi s-a dat nimic de făcut.
— Nu eu îți dau de lucru. Domnul Gleeson se ocupă de asta. (Era clar,
trebuia să se poarte cu mănuși cu ea.)
— Scuze, scuze. Doar că voiam să fiu și eu de folos.
Apoi a plecat umil spre colțul lui. Verificase însă din ochi încuietoarea și
își făcuse o idee unde putea fi ascunsă soneria de alarmă.
Când s-a auzit fluierul ce anunța masa, l-a urmat pe Casey până la cantină.
Era prematur să afirme că se împrietenise cu acesta: mai curând, Duffy se
socotea norocos că încă nu se alesese cu un pumn în cap de la Casey pentru
că se ținea scai de el. Au stat față în față, iar individul a mâncat de două ori
mai mult decât el. Cum de nu se îngrășa? Poate că făcea gimnastică sau poate
că nu conta cât de mult băgai în tine. Duffy se temea să nu ia în greutate, de
aceea nu mânca mult și făcea eforturi de câte ori avea ocazia; uneori urca și
scările în goană – mda, când se grăbea. Însă grijile îl măcinau mai tot timpul,
iar starea aceea de angoasă permanentă părea să-l mențină slab. Asta,
deocamdată.
Duffy a privit atent fața lui Casey, lungă, ușor măslinie, cu mustața
subțire, inspirată din vreun film mai vechi cu Charles Bronson, cu o coafură
171
tipică pentru un rocker. Oare sub claia aceea de păr mergea vreo rotiță ca
lumea? s-a întrebat Duffy. Casey nu i se adresase niciodată – dar asta nu-l
deranja pe Duffy. Dar, drept semn că începuse să-l tolereze, catadicsea să
răspundă la întrebări, atâta vreme cât acestea nu i se puneau în timp ce
mânca. După ce și-a lăsat furculița și cuțitul, și-a șters zeama de fasole de pe
mustață cu dosul palmei și a oftat adânc de sătul ce era, Duffy l-a întrebat:
— Ai pocnit pe mulți?
Și, ca să compenseze stângăcia cuvintelor, a făcut un gest respectuos către
mâna dreaptă a lui Casey. Acesta și-a privit mâna și, în timp ce făcea asta,
degetele s-au făcut pumn, parcă involuntar.
— Doar când trebe’, a răspuns el.
— Mai ai și alte tatuaje? a întrebat imediat Duffy, simțind starea de
ușoară iritare a lui Casey din cauza duratei exagerate a conversației.
La o asemenea întrebare, Casey putea răspunde și fără cuvinte. A dus
mâinile spre gulerul cămășii din blugi și a tras de el, făcând primele două
capse să se desfacă. Duffy a văzut un șir de liniuțe tatuate de jur împrejurul
gâtului, între care erau intercalate și litere. A citit:

„T--A--I--E---A--I--C--I”

Mărul lui Adam forma un semn de punctuație vizibil în respectiva

instrucțiune complexă, a cărei interpretare a rămas în seama lui Duffy,
eventual să o și rumege bine, deoarece Casey s-a ridicat și s-a dus să-și ia
două porții de desert. Duffy l-a urmărit cum le-a înfulecat ca pe nimic și s-a
străduit să nu uite că nu voia să se îngrașe. Și-a imaginat o versiune a
propriei persoane la o oarecare vârstă, cu un început serios de chelie, care
își oferă serviciile de securitate și se trezește luat în râs. „Nu vrem un
specialist de securitate gras”, i s-ar spune. „Cine a mai auzit de un specialist
în probleme de securitate care să fie rotofei?”
După înfulecarea desertului, Duffy și-a dat seama că avea dreptul să
deschidă din nou gura. A adoptat tonul cuiva mai puțin curajos decât Casey,
dar chinuindu-se să pară un dur.
— Avem… e rost de vreo încăierare pe-aici?
Casey aproape că și-a îngăduit să surâdă; cu alte cuvinte, părea că
zâmbetul trecuse printr-o sită, iar resturile rămase între ochiuri îi apăruseră
pe obraz.
— Am avut unu’ la treab-aici, a răspuns el. Avea un nas… Mare, și Casey s-
a bătut cu degetul peste nas ca să-l ajute pe Duffy să priceapă. L-au găs’t într-
un frigider de-ăla mare. Cu lalele.

172
 Casey a rămas tăcut, părând chiar gânditor; apoi, chiar când Duffy se
pregătea să prezinte condoleanțe, a continuat cu glas tare, râzând în hohote:
— N-a mai fost nevoie să-i trimitem tâmpitului ăla flori. (Și, ca să
întărească ideea, i-a tras lui Duffy un șut sec pe sub masă.)
La întoarcerea spre depozit, Duffy s-a oprit la un telefon public, de unde a
sunat trei ateliere specializate în dezmembrări de mașini din zonă. La două
dintre ele nu i-a răspuns nimeni, pesemne că erau cu toții plecați la masă.
Celui de-al treilea, care a ridicat receptorul, Duffy i-a descris mașina lui
McKay și i-a explicat că prietenul său aflat în spital uitase ceva în ea.
— N-avem așa ceva aici, amice.
— Sigur?
— Sigur că-s sigur. Uite ce-i, poate că n-aș ști să recunosc vreun tigru
băgat în rezervor, dar îmi dau și singur seama când e lățit pe toată mașina,
ce părere ai?
— Așa e. Scuze, amice.
— Nicio problemă.
Pesemne că va relua căutarea mașinii cu altă ocazie. Încă o după-amiază
și venea ziua de vineri. Poate că ar trebui să facă treaba, adică să intre în
depozit la sfârșit de săptămână; altfel ar putea trece zile în șir până să
priceapă cum mergeau lucrurile sau până să afle toată gama de mărfuri în
tranzit. Nu avea nevoie decât de două ore; doar nu trebuia să fărâme nimic.
Dacă se gândea mai bine, nici nu trebuia să acționeze în secret. Îl putea
convinge pe Hendrick să-i dea cheia. Asta, presupunând că Hendrick era
curat. Duffy încerca mereu să vadă lucrurile din poziția clienților. Dacă
Hendrick ar fi avut diverse aranjamente, l-ar mai fi angajat pe Duffy? Dar
dacă existau două aranjamente, unul al patronului și celălalt, al altcuiva?
„Aici e orașul mișculațiilor, Duffy”, i-au răsunat în minte vorbele lui Willett.
Da, dar chiar și așa, Hendrick nu l-ar fi chemat dacă ar fi fost chiar el
amestecat în vreo șmecherie, nu? Sau tocmai de aceea? În orice caz, nu mai
avea importanță – dacă cerea cheia, iar Hendrick refuza, atunci renunța la
contract; dacă o primea, iar apoi se întâmpla ceva ce-l făcea să creadă că era
vorba de mai multe necazuri decât i se spusese, va scăpa de caz și mai
urgent. Și apoi, va ieși cu Carol undeva și va face praf cele cincizeci de lire în
bancnote uzate.
Ziua de muncă de vineri a fost la fel ca și cea de joi, de miercuri și de
marți. Când a auzit fluierul de masă, s-a dus direct la telefonul public. I-a
spus secretarei lui Hendrick despre îngrijorarea lui în legătură cu papaia.
Spera ca acel caz să nu se prelungească până după sezonul respectivelor
fructe, altfel va avea necazuri. Secretara i-a făcut legătura.

173
 — Domnule Hendrick, în legătură cu papaia. (Întotdeauna era bine să le
reamintești clienților de propriile măsuri de protecție, chiar dacă erau
ridicole; mai toți țineau la ele.) Cred că aș avea nevoie de o cheie.
— Cheia pentru papaia? A, dar le poți desface și cu un cuțit.
— Foarte amuzant, domnule Hendrick. (Adică faci glume pe cei zece
penny ai mei, domnule Hendrick.) Nu reușesc să avansez deloc. De aceea,
cred că ar fi bine să mă documentez în week-end. Îmi poți da cheia?
— Ăă, da, de ce nu? Dar pentru asta trebuie să vii la mine acasă.
— Nicio problemă, domnule Hendrick, intră în cheltuieli.
Era chiar recomandabil să-i reamintești clientului de cheltuielile făcute.
Hendrick i-a dat o adresă din Fulham și l-a rugat să vină sâmbătă
dimineață. Duffy a sunat și la celelalte două ateliere de dezmembrări auto; la
primul, a nimerit în gol, semn că lucrătorii rămăseseră la masa începută cu o
zi înainte; la cel de-al doilea, din Yiewsley, cel care i-a răspuns i-a spus că
parcă văzuse mașina cu pricina, dar nu-și amintea unde. Ar fi fost preferabil
ca Duffy să treacă pe la atelier. Da, aveau deschis sâmbăta până la ora 16.
Până aici, toate bune. Duffy s-a grăbit spre cantină unde, spre marea lui
uimire, Casey îi ținuse un loc. Gestul nu sugera că omul avea să devină mai
deschis. Binecunoscuta tăcere a domnit cât Casey și-a văzut cu seriozitate de
mâncare. Casey i s-a adresat lui Duffy abia după ce acesta și-a trântit
lingurița de desert în castron, semn memorabil al relației lor în devenire,
aflată la cel de-al doilea schimb de cuvinte.
— De unde-ai căpătat inelul?
— Poftim?
— De unde-ai căpătat inelul, dacă nu ești din ăla pe dos?
A, atâta lucru; deci cu asta își chinuise mintea bietul Casey mereu:
cercelul de aur din ureche.
— Mi l-a dat prietena mea.
Drept răspuns, și cu oarecare întârziere, Casey a scos obișnuitul lui oftat
care semăna a râgâit.
„Poate că tocmai mi-am făcut un amic”, a gândit Duffy.
Vineri după-amiază era și ziua de salariu. Fix la 16, s-au aliniat toți șase în
fața biroului doamnei Boseley și au intrat pe rând. Ca ultim angajat, i-a lăsat
pe ceilalți în față.
— Sper că activitatea mea a fost mulțumitoare, doamnă Boseley, a spus el,
pe un ton despre care spera că nu va părea prea slugarnic. Doamna Boseley
i-a aruncat o privire mai înghețată decât de obicei și a continuat să numere
banii. Când i-a întins teancul, i-a răspuns:
— N-am de unde să știu, nu te-am urmărit.

174
 Lucru adevărat doar în parte deoarece, în ultimele patru zile, de fiecare
dată când ridica ochii din colțul obraznicilor, în care fusese consemnat,
Duffy observase, după coafura blondă ce aducea cu un fagure că Boseley
stătea cu capul îndreptat în direcția lui. Urmărit ori nu, îl făcuse pe Duffy să
se simtă supravegheat.
Ieșind din biroul ei, s-a așezat pe lada lui din colț. A privit visător spre
cutia din sticlă. De unde venea o femeie ca această doamnă Boseley? De
exemplu, avea nume de botez? Avea trecut? Avea părinți sau picase într-o
bună zi prin acoperișul depozitului, gata îmbrăcată și în vârstă de peste
patruzeci de ani, dornică să se ocupe de afacerea lui Hendrick? Imposibil să
fi fost funcționară de când se știa; pe de altă parte, nici nu plecase de jos ca
să ajungă angajata lui Hendrick. Oare cu ce se ocupase înainte de asta? Duffy
s-a gândit la părul pieptănat sever peste cap, la fața îngrijită, dar
neatrăgătoare, la aspectul general foarte bine proporționat, dar neutru,
chiar septic; a plasat în gând chipul și trupul în urmă cu zece, apoi cu
cincisprezece ani, și-a imaginat-o îmbrăcată într-o uniformă (fără să se uite
în timp ce ea își schimba îmbrăcămintea) și a găsit răspunsul: stewardesă.
Sau, așa cum li se spunea la vreme aceea, însoțitoare de bord. Deci asta era,
și așa, lucrurile se mai legau puțin. Fostă stewardesă; ele se pensionau
devreme, la – Duffy nu știa la ce vârstă, dar se proceda la fel ca și cu iepurașii
de la Playboy. Nu tocmai cinstit, a socotit el; acum te bucurai de călătorii
gratis și de ocheadele oamenilor de afaceri, iar mâine, regretăm, nimeni nu
mai vrea să se uite la tine, nu, n-ai greșit cu nimic, dar nu ți se pare că pielea
feței e mai flască decât altădată și, oricum, îți găsim o slujbă plăcută la sol,
care nu mai presupune deplasări decât la baie și la cantină.
Ce făceau stewardesele bătrâne? Ce făceau alții când îmbătrâneau?
Bătrânii jucători de golf nu mor niciodată, ci doar încurcă bilele. Unde citise
asta? Ce se întâmplă cu specialiștii în securitate când îmbătrânesc? Ce se va
întâmpla cu Duffy când se va îngrășa și nu va mai fi isteț? O să devină portar
de noapte, ca să stea într-o gheretă să-și savureze castanele coapte pe foc,
așteptând ca golanii care i se vor adresa cu „Bunicuțule” să urineze pe el? Și
va merge șontâcăind pe coridorul vreunei fabrici, nu pentru că l-ar mâna
vreo suspiciune, ci pentru că se plictisește și trebuie să-și mai miște
picioarele, și așa se va trezi lovit în cap cu patul puștii retezate cu care s-a
înarmat vreun hoț care, cuprins de febra acțiunii, vrea să scape de un martor
nedorit? Lucruri de felul acesta se întâmplă mereu.
— Cheile de la mașină.
Duffy a tresărit. Alături de el apăruse Gleeson, care mesteca alene gumă,
ceea ce făcea ca perciunii să i se deplaseze lent în sus și în jos. Gleeson era

175
unul dintre acei bărbați cu fața bucălată, care par prietenoși din născare; în
cazul lui, înfățișarea era destul de înșelătoare.
— Ți-ai parcat rău mașina, dă-mi cheile.
— Lasă, c-o mut eu.
Cu mâna în buzunar, Duffy a pornit spre ieșire, însă Gleeson l-a apucat de
braț.
— Ai mașina parcată unde nu trebuie.
— Da, am auzit.
S-au privit în ochi preț de câteva secunde. Duffy s-a trezit întrebându-se
de ce lui Gleeson îi luase o zi întreagă ca să-și dea seama că parcase mașina
anapoda; și era aproape sigur că…
— Ți-ai parcat mașina greșit.
„Doamne, ce dobitoc era!” Isuse, dar ce prostănac!” Fără să mai scoată
vreun cuvânt, a scos cheile din buzunar și i le-a întins. Ar fi priceput și mai
repede dacă nu ar fi visat cu ochii deschiși despre soarta lui la bătrânețe, dar
chiar și așa… Aproape că-i venea să se ia la palme de rușine. „Iei cele
cincizeci de lire, aștepți să prinzi mișcarea, și când ea se petrece, nu ești în
stare s-o recunoști. Pesemne că te-ai îngrășat la cap, Duffy.”
După câteva minute, Gleeson a revenit. Duffy aștepta ca acesta să-i spună
ceva, deși nu-și închipuia ce ar fi fost de discutat; poate ceva de genul „Ne
vedem în spatele celui de-al treilea frigider de pe dreapta.” În schimb,
Gleeson s-a mulțumit să-i arunce cheile de la vreo patru metri și i-a întors
spatele. Când le-a prins, Duffy a furișat o privire de-a lungul depozitului,
către cușca din sticlă a doamnei Boseley. Să fi zărit învârtejirea părului
blond în clipa în care ea își răsucise capul?
Ei bine, măcar se întâmplase ceva. Mai bine ceva decât nimic, chiar dacă
nu înțelegea totul. Duffy abia aștepta ora 17:30 ca să afle de ce îi mutaseră
mașina. Cu toate acestea, când s-a auzit fluierul care anunța sfârșitul
programului de muncă, a început să tragă de timp. S-a schimbat încet și nu s-
a grăbit să iasă pe ușă. Nu l-ar fi deranjat dacă vreunul dintre ceilalți ar fi
vrut să-l abordeze așa, ca din întâmplare. Însă nimeni n-a făcut-o. Afară, în
curtea mică din fața depozitului, mașina lui se găsea în aceeași poziție în
care o lăsase dimineața. Asta nu l-a surprins câtuși de puțin. S-a apropiat
încet de ea, așteptându-se probabil să fie salutat de Casey, care se urca în
mașina lui, un Ford Capri. Cu toate astea, nu s-a întâmplat nimic, așa că
Duffy s-a cocoțat la volan. Pe scaun, nimic. A deschis torpedoul: nici acolo n-
a văzut ceva. N-a remarcat nimic pe policioara de sub parbriz. S-a uitat peste
umăr în spate, dar totul părea neschimbat. Poate că-i umblaseră la motor
sau la direcție, s-a gândit el, dar a respins ideea, socotind-o paranoică. Apoi,
în timp ce dădea înapoi ca să poată ieși pe poarta depozitului, și-a strecurat
176
mâna în buzunarul de pe portieră. O pungă din plastic. Aha. A ridicat
pachetul, l-a pus în poală și nu a mai coborât privirea decât după ce a ajuns
în viteza a doua. Abia atunci s-a uitat la pachet. Calculatoare. Șase
calculatoare de buzunar; încă în cutii; nescoase din pungile de plastic.
„Ce drăguț din partea lor”, s-a gândit el. Miercuri, cincizeci de lire, iar
vineri, șase calculatoare. Gândul nu l-a satisfăcut decât cel mult jumătate de
secundă, apoi a băgat în viteza a treia și a încetinit până motorul a murit. A
tras pe marginea drumului, la vreo patru sute de metri de depozit și poarta
principală de ieșire. Apoi, ca să-i tragă pe sfoară pe cei care, eventual, l-ar fi
urmărit, a băgat în viteza întâi și a rotit cheia în contact. Motorul a pornit,
furgoneta a țâșnit brusc în față, apoi motorul s-a oprit. A făcut asta încă o
dată, după care a coborât cu o expresie care spunea „iar îmi faci nazuri?” și a
ridicat capota.
Și-a făcut de lucru cu bujiile, timp în care s-a întrebat de ce rămânea
sceptic. Nu știa cum se fac treburile, dar era convins că în niciun caz așa.
Deci, primești cele cincizeci de lire, iar apoi afli cine ți le-a dat; sau te trezești
cu calculatoarele, iar apoi descoperi legătura; imposibil să te alegi cu
ambele, iar apoi, cu nimic. Nu merge așa; ca să câștigi ceva, trebuia să faci
ceva. În plus, calculatoarele rămăseseră în ambalajul original; pungile din
polietilenă aveau niște etichete; până și un polițist cu caș la gură putea să-și
dea seama de proveniență.
A trântit capota și s-a urcat în furgonetă. Din torpedo și-a luat o cârpă de
praf și o pereche de mănuși. Și le-a tras pe mâini și cu cârpa a șters foarte
apăsat ambalajul din polietilenă. Ar fi fost frumos să lase amprentele lui
Gleeson pe plastic, dar nu avea încotro. Apoi a înfășurat pachetul în cârpă, și-
a scos mănușile, a pornit mașina, s-a uitat bine în oglinda retrovizoare și a
pornit cu viteză. A virat brusc stânga, încă o dată stânga, apoi dreapta și a
oprit în fața grupului sanitar pentru bărbați, ca și cum n-ar mai fi putut să se
mai țină. A urcat în goană poteca spre micuța clădire, a intrat într-o cabină,
s-a urcat pe scaun și a ascuns calculatoarele în spatele vasului cu apă. „Într-o
bună zi,” s-a gândit el, „veceurile publice vor trece la rezervoarele plasate la
semiînălțime, așa cum avem acasă, și atunci cum mă mai descurc?”
În timp ce conducea încet către poarta de ieșire, a zâmbit. Nu l-a deranjat
deloc faptul că portarul de serviciu l-a ales „la întâmplare” și l-a dirijat către
o bandă specială, unde îl aștepta un polițist. Sigur, a înțeles că era vorba de
un control de rutină. Bineînțeles, se petrec multe într-un asemenea loc.
„Poftim, căutați. Torpedo, sub scaune, nu uita de buzunarul de pe portiera
șoferului”. O scurtă percheziție corporală, niciun deranj, „chiar îmi place”, și-
a zis în gând. Polițistul l-a pipăit peste tot și, în timp ce palmele lui urcau de-
a lungul picioarelor, Duffy și-a spus: „Hei, nu te obrăznici.” Polițistul s-a
177
arătat foarte prietenos în timp ce s-au întors la furgonetă, unde paznicul
tocmai terminase de scotocit; și acesta s-a arătat drăguț cu Duffy, care i-a
răspuns cu aceeași monedă. Înțelegea prea bine, nu-l deranja, „oricând,
sunteți liberi să mă opriți, pe curând”.
În timp ce se îndepărta, Duffy și-a adus aminte de Willett și s-a întrebat: a
fost vorba de nas „la întâmplare” sau de nas științific? Sau de vreun pont?
•
Cu o expresie preocupată pe chip, Hendrick i-a deschis ușa. Tăcut, l-a
condus pe hol până în bucătărie, punându-le pe goană pe cele două fiice ale
sale, cărora le-a spus să meargă să se joace afară. După ce s-a auzit bufnetul
ușii ce dădea în curtea din spate, Hendrick s-a gândit cu teamă dacă era
cazul să-i încredințeze lui Duffy cheia de la depozit. Duffy cunoștea prea bine
situațiile de acest gen: întâi angajezi pe cineva să te ajute în probleme de
securitate și-i povestești despre toate necazurile, iar apoi îți dorești să n-o fi
făcut. Era un comportament ce ținea de un anumit profil psihologic, destul
de familiar. Iar acesta putea fi evitat foarte simplu. Nu era cazul să te arăți
din cale afară de demn, să devii obraznic și să-i vâri clientului pe gât ideea că
ești cel mai bun; trebuia să rămâi tăcut câteva momente, ca să-i demonstrezi
omului că nu te-ai supărat așa cum se aștepta el, iar apoi se impunea să-i
gâdili orgoliul de om de afaceri.
— Cum dorești domnule, Hendrick, adică, de tine depinde. Dacă-mi dai
cheile, nu pot jura că o să descopăr ceva util. Doar că, având în vedere
particularitățile cazului, nota de plată s-ar reduce serios dacă aș da o raită
prin depozit când nu e nimeni prin preajmă. Însă, repet, tu hotărăști,
desigur.
Era ucigător felul în care dădea roade acea stratagemă, s-a gândit Duffy.
Hendrick s-a înmuiat, și-a cerut scuze, a fost de acord și, vârând mâna în
buzunar, i-a întins-o.
— Două lucruri, totuși, domnule Duffy. (Și faza asta îi era familiară; izvora
din nevoia de a se impune încă o dată ca patron, ca persoană care stabilește
condițiile, ca orice om care plătește.) Întâi, aș vrea să știu precis când o să te
duci acolo și cât timp o să stai. Și, în al doilea rând, vreau cheia imediat ce nu
mai ai nevoie de ea.
— Nicio problemă. Duffy s-a arătat foarte maleabil, după cum o impunea
situația, care-i era familiară. Astăzi sunt puțin prins, de aceea cred că o să mă
duc duminică după-amiază – pe la mijlocul amiezei, să zicem ora 15, e bine?
O să stau acolo doar o oră sau două. Nu știu precis, sunt convins că înțelegi
de ce (aici se face apel la un aliat, la un tovarăș de conspirație; iar Hendrick a
dat aprobator din cap, așa cum anticipase), iar după aceea o să-ți aduc cheia
pe la 6, așa cred. Dacă nu ești acasă, o strecor pe sub ușă.
178
 Cu detalii inutile, Hendrick s-a apucat să-i explice cum să oprească
sistemul de alarmă care se declanșa la deschiderea ușii laterale. Duffy a
ascultat cu jumătate de ureche, pentru cazul în care ar fi apărut elemente de
care nu știa, și s-a prefăcut că se concentrează privind pe fereastra
bucătăriei, ce dădea spre grădina din spate. Dincolo de ușă se aflau o terasă
pavată cu un model nebunesc, apoi un strat de geraniu 7, după care urma
terenul de joacă pentru copii. Mai erau o groapă cu nisip, un mic bazin și un
tobogan. Cele două fete, care, după părerea lui Duffy aveau în jur de șapte
sau opt ani, se dădeau pe tobogan și făceau mare tărăboi. În acel moment,
una dintre ele stătea în picioare pe tobogan. Duffy s-a înfiorat: pentru un
adult, nu era prea înalt, dar pentru un copil? Mai ales că jos era beton. Asta l-
a alarmat. Și-a mutat privirea spre zidul din cărămidă de la capătul grădinii,
care se afla doar la doisprezece pași de el, și a constatat că îl mai frământă
un gând, pe care încă nu-l putea identifica, iar acesta avea legătură cu o
întâmplare petrecută în ultimele zile, dar pe care nu reușea să o identifice.
Între timp, Hendrick ajunsese la sfârșitul instrucțiunilor privind sistemul de
alarmă, iar Duffy a dat aprobator din cap, ca și cum, cu oarecare greutate,
pricepuse. Clienții agreau o asemenea atitudine. Asta îi făcea să-și închipuie
că aveau un sistem de siguranță performant.
După ce a plecat de la Hendrick, Duffy s-a dus glonț la un lăcătuș pentru a
face o copie după cheie. Dacă voia să mai intre vreodată în depozit, nu
trebuia să aștepte până când Hendrick, temător și ezitant în ceea ce privea
seriozitatea lui Duffy, va catadicsi să-i dea cheia; pe de altă parte, făcea și o
mică tură prin Fulham.
Îl mințise pe Hendrick în legătură cu ora la care urma să meargă la
depozit. Pentru cazul în care Hendrick nu era cinstit cu el, se hotărâse să-l
viziteze imediat. A ajuns acolo la 11:30 și a descuiat ușa laterală cu cheia pe
care tocmai o făcuse (era preferabil să o verifice, pentru că dacă nu se
potrivea, o putea duce înapoi pentru retușuri). Alarma funcționa cu un releu
cu o întârziere de douăzeci de secunde: timp suficient pentru ca Hendrick să
urce câteva trepte pentru a anula declanșarea ei.
A început inspecția de la ușile mari și duble de la capătul sudic al
depozitului. Pardoseala era marcată cu linii colorate ca un teren de sport
acoperit, iar mărfurile stăteau stivuite pe rafturile vopsite în culoarea
ruginii, în spații de formă rectangulară sau pătrată de diferite dimensiuni.
Unele zone erau rezervate pentru clienții tradiționali, al căror nume figura
pe plăcuțele atârnate deasupra: Fraser Matthews, Bamco, Hordsworth &
French și așa mai departe. Livrările regulate se așezau direct în același loc

7 Geraniu – plantă ornamentală, sălbatică sau cultivată. (n. red.).

179
din depozit, săptămână după săptămână, lună după lună, ceea ce ușura
lucrurile pentru angajați – sau chiar pentru clienți, dacă își ridicau singuri
mărfurile.
Duffy a examinat mărfurile mai atent decât o putea face în cursul zilei, dar
nu a descoperit mare lucru. Etichetele prinse de ele prezentau importanță
pentru persoana care știa despre ce era vorba și erau total criptice pentru
un nepriceput ca el. Cărăuș, greutate, număr de pachete, număr de
conosament 8 aerian, destinație (ceea ce însemna mai curând aeroportul, nu
importatorul sau destinatarul). Cam asta era tot, chiar dacă rămăsese la fel
de nelămurit. Nume, ierarhizare și număr: îndeosebi numărul. Pe unele
dintre lăzi scria și ce conțin. Aici, calculatoare (aici era ceva în neregulă –
Duffy a observat semnele lăsate de cineva care umblase într-una dintre
cutiile de carton), dincolo reviste săptămânale, iar la capătul celălalt, lăzi cu
pește congelat. Lăzi, recipiente cu ceai, cutii din carton, baloturi învelite în
pânză de sac. Hendrick avusese dreptate – ce naiba își închipuise Duffy că va
descoperi bâjbâind de colo-colo? Se credea Alice în Țara Minunilor, înarmat
cu prăjituri pe care scria „Mănâncă-mă” sau băuturi inscripționate „Bea-
mă”? Sau credea că va găsi vreo ladă uriașă pe care să scrie „Fură-mă” și că
va fi suficient să se vâre în ea, să aștepte până va veni cineva să o ridice, iar
apoi să țâșnească dinăuntru cu o pereche de cătușe bălăngănindu-i-se la
brâu și să se răstească: „Nu mișcă nimeni!” Așa crezuse el că se rezolvă
cazul?
Și totuși, dacă ceea ce reușise până atunci fusese dezamăgitor, putea sări
la următoarea etapă. A trecut prin dreptul locului ce slujea drept „colț al
proștilor” și s-a îndreptat spre dulapuri. Pentru cei șase lucrători din depozit
existau zece dulapuri de haine. Slujindu-se de un cuțitaș, le-a deschis pe cele
folosite de colegii de serviciu: în fiecare a găsit o salopetă, plus obiecte
personale care fie că erau utile la muncă, fie nu puteau fi duse acasă: țigări,
gumă de mestecat, băutură, câte o revistă porcoasă, tricouri murdare.
Dulapul lui Casey conținea o sticlă de apă de gură, ceea ce l-a surprins pe
Duffy; poate exista un alt Casey, despre care nu avea cunoștință, capabil să-
și dea cu colonie prin păr și să se radă la subsuori?
Apoi a deschis cele patru dulapuri care, din câte văzuse, nu erau folosite
de nimeni. Două erau goale, în unul se găsea un exemplar din Sun, vechi de
doi ani, în celălalt, o cutie de mâncare pentru câini, nedesfăcută. Le-a închis
atent și a continuat căutarea. Apoi a avut o inspirație. S-a întors, a deschis
propriul dulap și s-a uitat înăuntru. Hm. A dat din cap. Exact cum îl lăsase
ieri. Criză de inspirație.

8 Conosament – document pentru transportul aerian sau maritim de mărfuri. (n. red.).
180
 Încuietoarea de la ușa doamnei Boseley l-a făcut să zăbovească aproape
un minut și jumătate. A trebuit să se miște repede, ca să anuleze alarma.
Apoi, după ce a verificat poziția precisă a butonului de alarmare de sub
birou, Duffy s-a așezat pe scaunul ei și a privit depozitul. Da, nu încăpea
nicio îndoială că de acolo se putea vedea mult mai bine, chiar dacă nu era
decât cu un metru și ceva deasupra pardoselii depozitului. Acolo se afla
colțul băligosului de Duffy; acolo trebuia să stea ticălosul acela mic; în zona
aceea trebuia pus să împingă un cărucior și să-și macine nervii. Uite niște
calculatoare, domnule Duffy. Nu uita să le declari la poartă, domnule Duffy.
Ce-ar fi să petreci câteva săptămâni în închisoare, amice Duffy?
S-a stăpânit. N-o plăcea pe doamna Boseley, dar nu avea motive să creadă
că avea vreo legătură cu acele calculatoare. Faptul că voia ca ea să fi propus
măgăria însemna că se cuvine să se arate mai precaut înainte de a trage o
asemenea concluzie. „N-o mai urî, Duffy. Mai bine verifică-i biroul.”
A scos o agendă și a început să scotocească metodic. A răsfoit cutiile pline
cu facturi și a notat numele și telefoanele celor care păreau a fi clienți
obișnuiți. Din câte-și putea da el seama, totul părea corect, deși era conștient
că n-ar fi fost în stare să recunoască o mânărie nici dacă documentul cu
pricina i-ar fi cântat o serenadă.
Apoi a verificat corespondența din ultima vreme și a descoperit de ce
Hendrick hotărâse să-l angajeze. Un angrosist de blănuri amenințase că va
folosi un alt transportator – cu toate că avea asigurare, dacă furtul se
petrecuse o dată, însemna că se putea repeta, nu-i așa, domnule Hendrick, și
e jenant (nu e vorba de nimic personal, bineînțeles) – iar un alt client
declarase că pierderea unei lăzi de ochelari italienești îl nemulțumea serios.
În sertarul din stânga sus a găsit toaleta doamnei Boseley: pudre, loțiuni,
creme, rujuri, piepteni și oglinjoare; dacă s-ar fi uitat mai atent, ar fi găsit
probabil și balenele de la guler pe care și le vâra în gură atunci când i se
adresa lui. S-a abținut și a trecut la următorul sertar, unde a descoperit
agenda ei. Asta i-a reținut atenția mai multă vreme, deși fără mare folos: nu
cuprindea nume care să-l facă să sară în sus; multe erau numere ale
clienților, ceea ce nu-l surprindea deloc. A căutat adresele și telefoanele
tuturor angajaților din depozit și le-a copiat în propria agendă. A verificat
încă o dată la litera B, pentru a mai afla vreun Boseley, dar se părea că ea nu
mai cunoștea pe altcineva cu același nume. A ajuns la prima pagină și a notat
adresa și telefonul de acasă al doamnei E. Boseley. Acel E rămânea singurul
lucru nou pe care îl descoperise. E, probabil de la Eschimosă.
Și-a continuat căutarea prin sertare și a văzut doar aglomerarea de
obiecte obișnuite pentru activitatea de birou – un capsator care își dăduse
duhul, niște benzi de cauciuc îmbătrânit, un pachet nedesfăcut de bandă
181
adezivă. În sertarul al treilea de jos din dreapta, a găsit totuși ceva ce era
tipic doar pentru acel birou: o fotografie înrămată, așezată cu fața în jos. Cu
o încetineală exasperantă, ca un magician care întoarce o anumită carte de
joc, uimindu-și în mod previzibil spectatorii, Duffy a răsucit rama. În timp ce
o întorcea, și-a lipit ușor limba de cerul gurii, scoțând un sunet ca de tobe
anunțând un număr spectaculos: Trrrrr… Buum, moment în care a putut
privi chipul din fotografie.
O persoană pe care nu o cunoștea. Fotografia înfățișa un bărbat trecut de
patruzeci de ani, cu fața rubicondă; un început de chelie, ochelari mici și
rotunzi, cu rame aurite și un surâs îngăduitor; purta un costum cu dungi
albe, având o butonieră destul de complicată pe rever. Probabil, o fotografie
de nuntă. Domnul Boseley? Exista oare așa ceva? Părea făcută recent;
directorul biroului se căsătorise în ultimii cinci ani? Nu știa. Cel mai
convenabil răspuns era și cel mai simplu: acela era domnul Boseley, iar
faptul că Duffy voia ca lucrurile să stea altfel – da, chiar voia să fi fost vreun
amant brutal, posesor al unei temnițe dotate cu toate instrumentele de
tortură – trebuia să-i dea de gândit și să-și mai tempereze imaginația. Îl
rodea totuși o întrebare nevinovată. Era de înțeles motivul pentru care nu ții
o asemenea fotografie pe birou – oamenii n-ar face decât să rânjească la ea,
iar doamna Boseley nu părea persoana care să admită așa ceva, dar dacă o
ții în sertar, ca să te apleci puțin să o privești atunci când te simți abătută,
sau apăsată de probleme, sau sexy, sau bătută de soartă, n-ai fi pus-o cu fața
în sus?
Duffy a reactivat alarmele și a plecat spre atelierul de dezmembrări. Îi
sunase mai devreme în legătură cu mașina amicului său, da, o Cortina
personalizată. „N-ai vorbit cu mine despre ea, șefu’. Cortina, zici? Vopsită să
semene cu un tigru? Da, mi-o aduc aminte, cum să nu? Cre’ că n-ai noroc,
șefu’. Bine, cum vrei, dacă insiști… Tre’ să mă duc să verific în registru. Da,
am avut o Cortina, dar acum e cam atâtica (făcu un gest ca al unui pescar
plin de imaginație). Uimitor cum le fac mașinile astea de balotat. Ești sigur
că a fost trimisă aici?”
Era puțin probabil să obțină vreo informație în acest fel. Iar la ora 19 nici
nu mai conta. Apoi l-a sunat Carol.
— Iartă-mă, am încercat să dau de tine ieri, dar erai plecat.
—…
— În legătură cu mașina.
— Bun.
— Mi s-a citit procesul verbal. Din câte și-au dat seama anchetatorii,
înainte de a sări peste parapet, a avut loc un soi de coliziune. Pe aripa spate

182
din partea dreaptă erau urme de vopsea de la alt vehicul, plus o îndoitură
destul de serioasă în porțiunea în care a avut loc impactul.
— Explozie de pneu?
— S-a constatat că pneurile erau în bună stare.
— Direcția?
— Mașina era în stare bună. Bine, cu excepția urmelor izbiturii de
parapet.
— Iar despre celălalt vehicul, nimic.
— Nicio vorbă. N-a oprit nimeni. Nimeni n-a văzut nimic.
— Mi-ai fost de mare ajutor, iubito. Mulțumesc. Carol a surâs către
receptor. Nu te alegeai decât rar cu mulțumiri din partea lui Duffy. S-a gândit
la el cu drag.
În același timp, Duffy se gândea la altceva. De exemplu: de ce ucizi?
Pentru o cutie de ochelari italienești? Sau pentru două lăzi de somon
afumat?

183
 4.

— Așa cum am promis, domnule Hendrick.

Era recomandabil să-ți etalezi virtuțile în fața clienților.
— A, da, mulțumesc, Duffy.
Hendrick stătea pe treptele de intrare cu mâna întinsă pentru a recupera
cheile. Nu părea foarte încântat să-l vadă pe Duffy.
— Aș fi vrut să schimbăm câteva vorbe.
— Da? A, foarte bine. L-a condus pe Duffy pe hol, ușuind din nou copilele
spre grădină, și au intrat în bucătărie. Acum fetele păreau mai puțin dornice
să iasă afară. Probabil că erau trimise prea des acolo, și nu le prea convenea.
Și, apropo, oare exista și o doamnă Hendrick?
— Cred că ar fi trebuit să te întreb mai de mult, domnule Hendrick. Te-aș
ruga să-mi spui câte ceva despre angajați. Poți să-mi dai câteva detalii?
— Bine, cu cine începem?
— Domnul Gleeson.
— Sper că nu-l bănuiești pe el. Hendrick l-a măsurat pe Duffy de parcă
acesta i-ar fi pus deja cătușe lui Gleeson, din ale cărui buzunare umflate
ieșeau capetele unor lingouri de aur, iar din manșetele întoarse ale
pantalonilor i-ar fi curs diamante.
— Domnule Hendrick, deocamdată nu bănuiesc pe nimeni. Dar dacă nu-i
suspectezi pe toți, înseamnă că nu bănuiești pe nimeni și atunci nu
descoperi nimic. (Nu era întru totul adevărat, dar formula părea să-i
mulțumească pe clienți; îi făcea să se simtă cu conștiința împăcată dacă
spuneau lucruri neplăcute despre angajații lor preferați. Iar Duffy începuse
în mod deliberat cu cineva în care Hendrick avea probabil încredere, astfel
încât să nu fie silit să mai motiveze cererea încă o dată când avea să ajungă
la doamna Boseley.) Există anumite modalități de investigație care par
supărătoare, dar dacă vrei ca treaba să se facă în mod profesional, regret,
dar trebuie să le utilizăm. (Și abordarea aceasta le plăcea clienților: îi făcea
să se simtă și ei puțin profesioniști, zgândărind, în același timp, unele porniri
copilărești.)
— Sigur, sigur. Da, Gleeson e un tip grozav. Angajatul meu de patru ani.
Harnic, nu a lipsit nicio zi, se înțelege cu ceilalți.
— Tan… Chinez, nu?
— Nu, malaiezian, cred. Mda, e oriental, corect? Rasa galbenă, și nu
vorbește prea mult.

184
 — Poate pentru că nu stăpânește prea bine limba.
— Ba da, e născut și crescut în Anglia. Un tip de treabă, harnic și el. Foarte
puternic. Face cu mâinile niște chestii care nu se învață aici…
— Origami?
„Atenție, Duffy,” s-a autocenzurat el, „nu te da prea șmecher”, însă lui
Hendrick i-a scăpat aluzia.
— Nu, sparge cărămizi și alte lucruri cu cantul palmei.
— A, da, înțeleg.
„Bravo, bine că m-ai prevenit.”
— Casey?
— Un băiat bun („Hei, las-o mai moale, domnule.”), foarte harnic. Nu
pricepe întotdeauna ce i se cere. Șofer bun.
Duffy a întrebat și de ceilalți doi – Botsford și McAndrew – apoi, ușor
temător:
— Și, înțelegi, chestiune de rutină – doamna Boseley?
Hendrick l-a fulgerat cu severitate, iar Duffy a făcut gestul acela, prin care
îi reamintea că discutaseră deja despre asta.
— A, da, prea bine. O doamnă extraordinară, foarte eficientă, de
încredere, nu a lipsit niciodată, se înțelege foarte bine cu angajații.
Iar seara se ocupă de o haită de pui de lup, neîndoielnic, iar atunci o
cheamă Akela, sau cine știe cum. Hendrick nu-i era de niciun folos. Evident,
avea niște angajați-model – curați, harnici, cinstiți, sănătoși și așa mai
departe. Numai că unul dintre ei fura din mărfuri, o nimica toată. Duffy a
schimbat tonul, ca și cum latura profesională a discuției se încheiase, iar
acum rămăseseră față în față, la o bere.
— Sunt întru totul de acord, domnule Hendrick, e o doamnă
extraordinară. Mi-am dat seama de asta chiar de la început. Ai angajat-o de
când ai pornit afacerea?
— Da, doamna Boseley lucrează pentru mine de cinci ani.
— Și cu ce s-a ocupat înainte? Așa, de curiozitate. Mă întrebam ce meserie
a avut o doamnă ca ea.
— Cred că a fost stewardesă-șefă la o mare companie aeriană. Hendrick a
rostit acestea cu tonul cuiva care spune mai puține decât știe.
— Și de ce n-a rămas în continuare la compania aceea? Până acum putea
să ajungă în conducerea British Airways, nu?
— Mda, cred că da, dar presupun că dacă nu putea face ceea ce dorea, era
preferabil să se pensioneze. După o anumită vârstă, nu mai pot fi însoțitoare
de bord, înțelegi? Sunt niște reguli tâmpite.
— De acord. Și presupun că… Duffy a abordat un ton sugerând că a cam
terminat cu întrebările, presupun că există un domn Boseley, nu?
185
 Hendrick a râs, eveniment rar, costumul de înmormântare s-a umflat pe
el, ca și cum însuși corpul se revoltase pe neașteptate. Pe frunte i-a căzut o
șuviță de un blond murdar.
— Acum pricep eu unde bați, domnule Duffy. Regret, dar nu văd ce șanse
ai avea.
Cu un efort, Duffy s-a străduit să imite râsul lui Hendrick.
— A, nu întrebam pentru mine. Mă gândeam, însă, ce păcat că o doamnă
atât de deosebită trebuie să muncească pentru a-și câștiga existența.
Hendrick a continuat să-l privească bănuitor, semn limpede că nu credea
o iotă din cele spuse de Duffy.
— Păi, din câte știu, există un domn Boseley, dar am aflat că e invalid. Nu-
mi place să-mi bag nasul, dar am auzit că are un plămân de fier. Sărmana
doamnă Boseley!
„Da, sărmanul domn Boseley,” s-a gândit Duffy. „Nu numai cu un plămân
de fier, ci având-o și pe doamna B. drept rază de soare.” A revenit la tonul
profesional.
— Așa, ce-mi puteți spune de McKay? Cum era?
— A, foarte harnic, bun șofer, a lucrat la noi câțiva ani.
„Da, o ajuta pe doamna Boseley să crească lupi, fără îndoială. Se pricepea
să înalțe cortul. Lua babele în mașina-tigru ca să le ajute să traverseze
strada. A făcut multe acțiuni caritabile.”
— Prin urmare, domnule Hendrick, înțelegem că toți lucrează de ani de
zile acolo – cel puțin doi, fiecare, corect?
— Da.
— Iar furturile au început în urmă cum șase luni.
— Da.
— Hm. Ar mai fi ceva. Între ei are cineva cazier?
Hendrick și-a împins șuvița rebelă la loc, disciplinând-o.
— A, dar sunt convins că s-au reabilitat complet.
„Aha, bravo.”
— Povestește-mi și mie, domnule Hendrick. Duffy se bășicase de-a
binelea, dar s-a străduit ca din tonul lui să rezulte doar o nuanță de reproș.
— Așa, Tan a înjunghiat o dată pe cineva; era foarte tânăr atunci și nici nu
și-a dat seama de gravitatea faptei. Sunt convins că a fost provocat. De aceea
a învățat să facă toate chestiile acelea cu mâinile. (Așadar, acum le frânge
oasele, și nu mai trebuie să-i înțepe cu șișul.) Iar Casey a bătut câțiva indivizi
în tinerețe.
— Câte condamnări?
— Patru, dacă țin bine minte. Dar incidentele s-au petrecut la beție, din
câte mi-a zis el. Nu cred că ar bate pe cineva din simplă plăcere.
186
 — Și nu crezi că se cuvenea să știu și eu toate astea?
„Ai naibii clienți!”
— Ba da. Dar n-am crezut că are vreo importanță. Cum să zic, niciunul
dintre ei n-a fost condamnat pentru furt. Și niciunul nu s-a încăierat – cel
puțin la depozit. Îmi pare rău, m-am gândit că spunându-ți de la început te-
aș influența într-un fel sau altul.
— Domnule Hendrick, îmi place cum gândești despre oameni, trebuie să
recunosc. (Chiar dacă ești un prost fără pereche.)
•
Era gata să-l creadă pe Hendrick. S-a gândit că omul era nepriceput și
foarte naiv; dar era dispus să-l creadă. Ciudat lucru, aproape că-i aproba
atitudinea. Așa crede lumea: cine e infractor, infractor rămâne; tot astfel,
oamenii consideră că după ce ai comis o infracțiune, se întâmplă la fel ca
într-un mare magazin – alegi de pe raft orice infracțiune îți face cu ochiul. El
știa că lucrurile nu se petreceau chiar așa. Unele infracțiuni se regăsesc în
altele. De exemplu, criminalitatea intelectualilor: cei ce comiteau asemenea
infracțiuni se apărau de obicei unii pe alții (cum să nu procedeze astfel, când
infracțiunile erau atât de bănoase…). Iar piromanii, ăștia erau o adevărată
belea. Le plăcea să incendieze câte ceva, mereu, mereu; altceva nu știau.
Dacă ai un caz de piromanie, n-are niciun rost să iei la întrebări toți
ciomăgarii sau spărgătorii de bănci; trebuie să găsești un dement cu o cutie
de chibrituri, cineva căruia îi plăcea în copilărie să se uite la mașinile de
pompieri, cineva care, de altfel, e foarte timid și respectă legile – doar că-i
place să vadă oameni arzând.
Așadar, furtul și violența? Ei, înrudirea e mult mai strânsă. Asta nu
înseamnă că se și leagă. Uneori le dai la cap oamenilor ca să-i jefuiești;
alteori furi, iar apoi trebuie să dai în stânga și-n dreapta ca să scapi. Însă al
naibii de mulți oameni găsesc o plăcere în a-i lovi pe alții doar de amorul
artei. Le place chestia asta. Îi face să se simtă bine. Și, în felul acesta,
persoana pe care au bușit-o nu-i mai irită. Duffy înțelegea asta. Dacă erai
malaiezian crescut în Anglia, nu te mai simțeai neapărat malaiezian, doar că
arătai ca unul, și, după câțiva ani de școală, te săturai să-ți tot vezi colegii
cum se trag de coada ochilor ca să-i îngusteze, cum ți se vorbește cântat și
sincopat și ești atacat în hârjoană cu lovituri de kung-fu mimate, dar câteva
te și nimeresc, cum ți se demonstrează mereu că ei sunt mai mulți, iar
situația asta nu se va schimba curând, a, și ce pix frumos ai, chinezoiule, cre’
c-o să ți-l iau, așa de mult îmi place. Ei, nu-ți vine să-l bagi puțin în spital pe
cel care îți face așa ceva? Iar dacă așa decurg lucrurile, ceea ce e deja
confirmat, asta nu te face să-ți dorești să furi ochelari italienești zece ani mai
târziu?
187
 Hm. Duffy înțelegea punctul de vedere al lui Hendrick, chiar dacă, pe de
altă parte, era cam tras de păr, devenind vecin cu sentimentalismul. Da, era
posibil ca puștii să îl fi tratat cu totul altfel pe Tan după ce acesta împunsese
cu șișul pe cineva din școală. Nu te mai lua de chinezoiul ăla nebun, iar
strâmbăturile și loviturile de kung-fu ar fi încetat. Puștii respectă violența și
demența – nu nebunia ascunsă, introvertită, desigur, ci nebunia ucigașă,
dezlănțuită, exteriorizată. Fără îndoială că Tan n-a mai avut probleme la
școală după episodul în care a apelat la cuțit. Și, fără îndoială, el a tras
concluzia că violența – ciudat lucru, nu-i așa? – dă roade. E cât se poate de
logic, de acord? Iar logica ar continua cu ideea: roadele sunt cu atât mai dulci
dacă nu ești prins. Duffy știa din experiență cum să citească un cazier.
Proceda ca orice polițist care se respectă: interpreta fiecare achitare drept
detenție, dublând numărul de detenții, interpretând declarațiile de vinovăție
drept ceea ce erau în realitate – o modalitate de a evita o acuzație mai gravă
– și completând perioadele dintre detenții cu tot soiul de alte infracțiuni
nedepistate.
Duffy își lăsase imaginația să zburde neîngrădită, dar asta din cauza lipsei
de elemente concrete. Nu putea analiza decât ceea știa. Nu l-ar fi deranjat să
poarte o discuție cu omul țintuit la pat, McKay, dar riscurile erau prea mari;
cine știe în ce era acesta amestecat? În schimb, a sunat-o pe Carol și a rugat-
o să caute cele șase nume în baza de date. Voia să compare evidențele
poliției cu cele spuse de Hendrick. Ca să încheie lista, a mai adăugat un nume
– pe cel al lui Hendrick. Nu se știe niciodată.
Carol l-a refuzat. Nu-i plăcea modul în care Duffy se slujea de ea ca parte a
serviciilor pe care le asigura clienților lui. Putea fi concediată imediat. Duffy
a exagerat importanța verificării și, până la urmă, ea s-a lăsat înduplecată. La
o adică, nu era chiar atât de riscant; iar el avea nevoie de acele informații ca
să-și facă treaba; plus că desfășura o activitate în același domeniu cu ea.
El a întrebat-o apoi dacă îi putea da mașina în acea seară; de astă dată,
răspunsul a fost nu. I-o putea împrumuta în seara următoare, atât. Duffy s-a
mulțumit și cu asta, a închis și și-a imaginat-o la discoteca pe role împreună
cu John Travolta, care a fost înlocuit la mijlocul dansului cu Robert Redford,
care a invitat-o la o cină de basm, cu lumânări pe masă și tot decorul (dar de
ce, în imaginația lui, ea era tot în uniformă?), iar apoi, reveniți la locuința lui,
a făcut-o să plângă și să râdă de fericire și încântare. Între timp, Carol
gândea: mda, de data asta puteam să amân vizita la mătușă-mea, dar cu
bărbații trebuie să dovedești puțină fermitate; mai ales cu unii ca Duffy.
Luni, la depozit, avea de rezolvat o problemă delicată. Gleeson. Duffy
spera să n-o dea în bară. Trebuia doar să găsească modalitatea potrivită. Se
mai punea problema de a nu aborda subiectul prea curând, pentru ca să dea
188
de gândit în legătură cu ceea ce s-ar fi putut întâmpla; dar, pe de altă parte,
să nu amâne prea mult, pentru ca ceilalți să nu-și închipuie că nu s-a
întâmplat nimic. Duffy și-a petrecut o parte din zi gândindu-se dacă
malaiezianul avea nevoie de ochelari de soare, având în vedere vremea din
Anglia; apoi, pe la mijlocul după-amiezei, a socotit că ar trebui să afle asta
înainte ca întrebarea să înceapă să-l obsedeze. L-a zărit pe Gleeson care, cu o
foaie în mână, verifica niște lăzi, și s-a apropiat ca din întâmplare de el.
— Nu vrei să mă ajuți cu mașina?
Continuând să bifeze articolele de pe listă, Gleeson nu a ridicat privirea
spre el.
— Am parcat-o rău.
Gleeson nu i-a acordat nicio atenție.
— Am parcat-o unde nu trebuie.
Gleeson a continuat să-l ignore. Cu ochii la foaia de hârtie, a strâns din
buze, iar perciunii au făcut o mișcare ușor înainte.
— E parcată rău.
— Du-te dracului, Duffy, i-a răspuns Gleeson, încet, pe un ton aparent
amical.
Dacă nu reușea să-l scoată afară din depozit, trebuia să discute cu el
acolo. Sau putea încerca altceva, sfătuindu-l să nu i se mai adreseze așa.
Aproape în șoaptă, Duffy i-a zis:
— Sper că ai purtat mănuși, Gleeson, fiindcă eu sigur le-am avut pe mână.
Apoi s-a îndepărtat încet, ieșind prin ușile duble și ajungând în parcare.
Un minut mai târziu, stăteau amândoi alături, uitându-se fără rost la
motorul furgonetei. Simpla prezență a lui Gleeson îi spunea ceva
suplimentar lui Duffy: că individul nu purtase mănuși.
— Ei, ce-i cu ziua de vineri?
— Ce-i cu vineri?
— Chestia din mașina mea.
— Ce chestie?
— Calculatoarele.
— Ce calculatoare? (Dumnezeule, semăna cu o lecție de limba engleză
pentru cursanți străini; repetați tot ce spun, dar sub formă de întrebare.)
— Vineri am găsit niște calculatoare în mașină.
— Ai început să șterpelești calculatoare, amice? Fii atent să nu te torn.
— Vineri ai pus șase calculatoare în mașina mea.
— De ce-aș face așa ceva? Doar nu e ziua ta de naștere, nu?
— Și, ca din întâmplare, am fost oprit la control când să ies pe poartă.
— Foarte bun serviciul de pază de aici. Lucrează la fix.
— Vineri, ai împrumutat cheile de la mașina mea.
189
 — Eu, frățioare? Păi voiam să-ți mut mașina.
— Dar n-ai mișcat-o din loc.
— Atunci de ce-aș fi avut nevoie de chei? Vino-ți în fire, băiatule.
Duffy a simțit că nu stăpânea deloc discuția.
— De ce-ai venit imediat ce am spus că nu ai purtat mănuși?
— Asta spuneai tu acolo? Te-am auzit bolborosind ceva și am crezut că ai
nevoie de ajutor la mașină. De-aia am ieșit. Iar acum te-apuci să-mi spui că ai
șterpelit niște calculatoare. Duffy, cred că slujba asta e prea grea pentru tine.
(Gleeson a surâs amical; știa cum să mimeze asta, atâta vreme cât
semnificația era cu totul alta. Singura soluție era să schimbe subiectul.)
— Bun, să reluăm. Să spunem că mașina s-a reparat. Să spunem că ai
mutat-o vineri. Să mai spunem că nu am undeva un pachet care ar putea să
aibă sau nu amprente pe el. (Deși asta n-ar putea dovedi nimic, și-a dat
seama Duffy.) Să spunem apoi că nu mi s-a anunțat sosirea la poartă pentru
un control și că, dacă așa s-a întâmplat, controlul a fost făcut la plesneală.
Bine?
— Eu cred că slujba asta e prea grea pentru tine.
Însă Duffy a continuat cu încăpățânare:
— Atunci să vorbim despre altceva. Gleeson, am nevoie de slujba asta.
Nu-mi place mai mult decât altele, dar am nevoie de ea. Uite, nu mă supăr
că-mi dai să fac tot felul de căcaturi și mă pui să mut lăzi despre care știm
amândoi al dracului de bine că nu trebuie mutate neapărat. Nu mă supăr că
m-ai pus să stau în colțul acela. Nu vreau să particip la jocurile voastre de
cărți pentru că nu joc cărți. Nici nu-mi pasă că nu vrei ca eu să lucrez aici; e
treaba ta. Țin să-ți spun că muncesc aici, și o să rămân să muncesc, și ai face
bine să te obișnuiești cu ideea asta. Iar dacă mai încerci să-mi faci necazuri,
atunci o să-ți fac și eu, îți promit solemn.
Duffy spera că trecerea de la lamentare patetică la agresivitate, apoi la o
insistență de maniac, va avea un oarecare efect. Necazul era că nu mai avea
la îndemână alte amenințări. „Ori o să-ți dezumflu cauciucurile…” „Sau o să
te calc pe șireturi” – cam așa sunau vorbele lui. Spera, totuși, că pentru
Gleeson ele sunau altfel; nădăjduia că existența și locul în care se aflau
calculatoarele îi puteau oferi un mic avantaj. Nu putea decât să țină cu dinții
de ceea ce avea, să rămână cu capul plecat și să fie atent la cei care încercau
să-l lucreze.
Când au reintrat în depozit, Gleeson avea o mină serioasă. Sprâncenele
stufoase i se uniseră, semn că rămăsese pe gânduri. Când au trecut de ușile
duble, omul s-a întors secretos spre Duffy și i-a spus:
— Apropo, să fiu în locul tău, n-aș mai șuti niciun calculator. Adică, nu
poți să operezi de două ori la același transport, corect?
190
 După ce s-a apucat din nou de treabă, Duffy s-a gândit că acea discuție,
deși necesară, va avea și un efect nedorit, acela de a îngheța lucrurile.
Gleeson (presupunând că era vorba doar de el, sau „ei”, dacă erau mai mulți)
va ști că Duffy o să stea cu ochii în patru, ca să nu i se mai joace vreo festă
sau să i se vâre vreo pisică moartă pe țeava de eșapament sau cine știe ce
altceva. Îi va urmări (presupunând că sunt mai mulți), iar ei vor proceda la
fel. Ei ar putea încerca diverse măgării; îl vor lăsa să se frământe în colțul
obraznicilor; mai mult ca sigur că nu va mai exista o urmare la cele cincizeci
de lire din dulapul de haine (presupunând că în acel scop îi fuseseră
strecurați banii; sau puteau fi doar o momeală preliminară, ca să accepte și
calculatoarele). În orice caz, Duffy și-a dat seama că va avea serios de furcă
pentru a rezolva cazul după ce lucrurile evoluaseră astfel. Acum trebuia să
spere că munca de teren îi va furniza vreun element interesant.
Și așa a început pentru Duffy o perioadă extrem de plicticoasă, care a
ținut aproape două săptămâni. A telefonat mereu la cel de-al treilea atelier
de dezmembrări, dar nu i-a răspuns nimeni. În serile în care Carol îl lăsa să-i
ia ruginitul Mini, a urmărit pe câte unul dintre cei patru: Gleeson, Tan, Casey
și doamna Boseley. Cu alte cuvinte, se ducea până la Carol cu furgoneta, lua
Mini-ul, se deplasa până la una dintre adresele pe care și le notase în agendă
și stătea, așteptând să se întâmple ceva. Ideea de a descoperi ce făceau cei
urmăriți în timpul liber nu părea prea grozavă, dar, pe undeva, îi folosea mai
mult decât să stea acasă și să se uite la televizor; pe măsură ce fundul îi
amorțea după ce petrecea câteva ore așteptând, măcar simțea că nu-și ia
banii de pomană.
Punctul nevralgic al acestui plan era că, până se posta el în apropierea
locuințelor, oamenii plecau deseori să-și petreacă seara undeva. De
exemplu, Casey părea să ajungă acasă la câteva minute după ce pleca de la
muncă – făcea o gargară cu apă de gură, după care rămânea încuiat în casă.
Apoi, după ce și-a pierdut două seri în fața locuinței din Heston a lui Casey,
Duffy și-a dat seama că omul plecase deja în oraș și probabil că, aflat în
vreun cinematograf în aer liber, își folosea degetul tatuat special pentru
făcut curte. În cea de-a treia seară, Duffy a riscat și l-a urmărit direct de la
muncă, folosind furgoneta. Numai că, în seara aceea, Casey hotărâse să
rămână acasă. A doua zi după ce a executat cele două porții de fasole și
plăcinte l-a întrebat pe Duffy:
— Ai văzut lupta de-aseară?
Duffy și-a exprimat părerea de rău, dar nu se uitase la televizor; Casey l-a
asigurat că fusese un meci de milioane.
În cazul lui Gleeson, trebuise să stea în fața unei case destul de mari cu un
etaj din Uxbridge; exista și o doamnă Gleeson și, după câte se părea, un
191
copilaș cu același nume. Poate că asta explica de ce nu prea ieșeau în oraș.
Sau, cel puțin, n-au ieșit în serile alese de Duffy să îi supravegheze locuința.
Singurul lucru care l-a surprins puțin a fost prezența a două automobile
parcate foarte aproape unul de celălalt în spațiul neîncăpător: Viva, cu care
Gleeson venea la muncă, și un Ford Granada. Pesemne că doamna Gleeson
avea un venit substanțial.
Tan s-a dovedit mai interesant. Locuia cu familia la marginea cartierului
Southall. Ieșea aproape în fiecare seară cu prietena lui – deși, din fericire
pentru Duffy, nu înainte de a lua o masă malaieziană cu părinții. Duffy și-a
imaginat feluri de mâncare malaieziană în timp ce mesteca o plăcintă cu
carne de porc și conducând cât putea de repede de la apartamentul lui Carol
până în Southall. Dacă se grăbea, ajungea acolo la vreme ca să-l urmărească
pe Tan, care pleca împreună cu prietena lui la film, la o bodegă sau, odată, la
o plimbare prin parc.
Doamna Boseley locuia în Rayners Park, lucru care îi convenea ceva mai
mult lui Duffy – fiindcă o lua pe Western Avenue, iar apoi o tăia direct până
la ea. Ea lăsa impresia că-i face plăcere să ude în fiecare seară florile în
grădina din fața casei, ceea ce-l obliga pe Duffy să parcheze ceva mai
departe. Alt lucru la care ținea doamna Boseley era să stea de vorbă cu
vecinii. Se părea că nu se justifică onorariul pe care-l primea de la Hendrick.
Acea supraveghere de rutină însemna și un consum considerabil de
carburant. Dar și un consum nervos pentru Duffy. După nouă seri petrecute
astfel, a simțit că nu mai suportă. Și-a acordat o seară liberă și s-a dus la
Clubul Gemini. Acolo mergea la agățat când atmosfera de la Alligator
devenea răsuflată, când se plictisea să vadă mereu aceleași persoane
cunoscute sorbindu-și vermutul, când voia ceva neașteptat și să-și exerseze
talentele de vânător. Ambianța de la Gemini nu era cu nimic mai lipsită de
eleganță, însă presupunea o concurență mai aprinsă. Acolo trebuia să facă
mai mult efort de imaginație și să cheltuiască ceva mai mult; dar marfa era
mai diversificată. Cineva i-a suflat de sub nas un suedez foarte simpatic (deși
club cu membri cotizând, străinii erau admiși doar prezentând pașaportul);
până la urmă, a ajuns acasă cu un stagiar sfios de la o editură, care simțise
nevoia de a flirta îndelung, îl făcuse pe Duffy să-i ofere prea mult de băut,
apoi, după ce s-a urcat în furgonetă a spus că nu mai făcuse chestia aceea
niciodată (Duffy nu l-a crezut, dar l-a asigurat că nu va păți nimic), după care
s-a ofuscat când a trebuit să-și depună ceasul în cutia din plastic. Gol și beat
criță, s-a bălăbănit prin apartament, cu ceasul încă la mână, exclamând: „Dar
vreau să cronometrăm, să cronometrăm!” Într-un târziu, când Duffy și-a
pierdut răbdarea, tânărul a făcut o față lungă, a pornit cu pași șovăielnici
spre baie, și-a pus ceasul în cutie și, în aceeași clipă, a vărsat în ea. În timp ce
192
curăța voma de pe ceas și asculta sforăiturile ce se auzeau dinspre canapea,
Duffy a jurat încă o dată că va rămâne credincios Clubului Alligator.
În seara următoare s-a întâmplat totuși ceva. Doamna Boseley a ieșit în
oraș. La ora 20:30, a ieșit pe ușă, ceea ce i-a dat emoții lui Duffy. De astă dată
nu mai avea stropitoarea în mână și nici n-a căutat din ochi vreo vecină cu
care să flecărească, ci s-a dus direct la mașină și a plecat. În plus, își lăsase
părul pe umeri.
S-a dovedit a fi o șoferiță sigură pe ea. Cu toate acestea, Duffy a urmărit-o
fără probleme până în West End. Se vedea că știe bine zona, dar Duffy o știa
și mai bine. După trei ani ca sergent detectiv în Soho, încă-și amintea fiecare
alee, fiecare stradă cu sens unic și aproape toate infracțiunile ce se comiteau
acolo. Doamna Boseley a parcat pe Great Marlborough Street; el a trecut de
mașina ei, a oprit la vreo treizeci de metri și a urmărit-o în oglinda
retrovizoare cât ea a coborât și a încuiat portiera. Apoi a mers în urma ei pe
jos pe Poland Street, Broadwick Street, la stânga, la dreapta, după care,
brusc, ea a dispărut într-un club. A rămas câteva minute la vreo douăzeci de
pași de intrare, după care a traversat strada și a mers încet pe trotuar.
Se numea Dude’s și, chiar privit de pe cealaltă parte a străzii, nu părea
soiul de local despre care doamna Boseley să aibă cunoștință – adică acea
doamnă, cum o știa el. Deasupra intrării se afla o copertină castanie pe care,
cu litere aurite de mână, înalte de un metru, scria „Dude’s”. Ferestrele aveau
draperii din catifea, date deoparte și legate cu cordoane din dantelă, dar,
deși strânse, nu se putea vedea nimic înăuntru, deoarece pe dinăuntru
existau obloane, iar acestea erau trase. Ca să priceapă ce-l aștepta dincolo de
ușă, clientul trebuia să examineze vitrinele mari din stânga și dreapta
intrării, în care se vedeau fotografii mari, aplicate pe un material
transparent, iluminat din spate.
Duffy a traversat strada și s-a uitat la vitrine. Una dintre poze înfățișa un
bar curbat, cu numeroase scaune, toate goale; apoi una care prezenta zona
de restaurant, prezentând separeuri cu uși batante, înalte până la talie. Mai
era două fotografii cu fete foarte drăguțe, una brunetă și cealaltă blondă,
ambele cu umerii dezgoliți. În partea de sus a vitrinei din stânga era un afiș
pe care scria: DUDE’S – LOCUL UNDE DOMNII SE POT RELAXA; în partea
cealaltă, a citit: DUDE’S – CEA MAI BUNĂ COMPANIE.
Și-a continuat plimbarea și s-a postat la aproximativ treizeci de metri de
intrarea în club. După o oră, doamna Boseley a ieșit și, fără să privească în
jur, s-a dus grăbită spre mașină. Duffy a urmărit-o atât cât să fie cât de cât
sigur că se întorcea acasă; după aceea, a cotit și a dus Mini-ul până la
locuința lui Carol ca să-și ia furgonetă. A vârât cheia de contact pe sub ușă;
Carol insistase asupra acestui aspect. În timp ce se îndepărta, Duffy s-a uitat
193
cu ură la automobilele parcate în apropiere. Nu cumva acela aparținea lui
Paul Newman?
A doua zi, la slujbă, stând în colțișorul lui tradițional, s-a trezit privind
spre cușca din sticlă a doamnei Boseley. Vai, vai, s-a gândit el. O slujbă sigură
și bună, o căsuță în Rayners Lane, o stropitoare, un soț cu un plămân de oțel
– și, dintr-o dată, părul lăsat liber și fuguța la un club deocheat. Apela la
vechea meserie din când în când pentru a face față cheltuielilor medicale
legate de boala soțului? Dacă așa stăteau lucrurile, merita să meargă atâta
drum până în centru, ca să rămână acolo doar o oră? Înseamnă că trebuie să
faci ceva extrem de murdar ca să merite efortul, s-a gândit Duffy. Iar când
ieșise nu arăta ca o persoană care făcuse ceva ieșit din comun.
Poate exista o explicație de o nevinovăție perfectă. Din câte știa Duffy, o
asemenea explicație era absurdă, dar merita să i se dea o șansă. Poate că
acolo lucra fratele ei; ori o fiică nelegitimă. Dar îți vizitezi fiica nelegitimă la
locul de muncă? Și de ce-și lăsase părul în vânt? Cu părul liber, arăta mai
bine, a trebuit să recunoască Duffy, mai puțin glacială. Aproape ca o
persoană care nu era deloc rea.
Enigma i-a dat de gândit toată ziua, ceea ce îl făcea fericit. Pe de altă
parte, știa că în acea seară nu-l va mai urmări pe Tan până la discoteca
malaieziană din Hayes, slavă cerului. După serviciu, i-a telefonat lui Carol ca
să afle dacă putea trece pe la ea; nu, nu avea nevoie de mașină. Voia, în
schimb, plicul maro pe care-l lăsase acolo. Nu-și închipuia că gentlemenii se
relaxau pe de-a moaca. A bănuit că relaxarea nu presupunea bluzoane cu
fermoare mari din plastic, blugi și bluze sport. Pe de o parte, Duffy gândea:
„Ia mai dă-i încolo, doar eu plătesc, de ce să nu mă-mbrac cum vreau?” Pe de
alta, bunul-simț îi spunea că nu trebuia să iasă în evidență mai mult decât
era nevoie. A scotocit prin partea mai neumblată a șifonierului și a găsit un
costum de polițist, având o culoare delicat-noroioasă, cu reverele înguste cât
triunghiurile de la jocul de table și cu pantaloni strânși jos. L-a îmbrăcat și
nu i-a plăcut cum îi venea în talie; a desfăcut cele două barete elastice, dar
nici așa nu a depistat vreo diferență la șolduri. „Te-ai maturizat deplin” și-a
zis în gând, însă altă voce, mai realistă, i-a șoptit: „Te-ai îngrășat, Duffy, te-ai
îngrășat”.
Și-a găsit o cravată subțire cât ața de la păstăile de fasole mai trecute și și-
a strâns-o la gât. În timpul operațiunii, a simțit că totul seamănă a
sinucidere; „Iisuse, și la gât m-am îngrășat”. După aceea s-a examinat în
oglindă. Arăta ridicol. Semăna cu un component al vreunei trupe din anii ’60,

194
care-l luase de model pe liderul de la Gerry and the Pacemakers 9 și nu
dusese imitația până la capăt; și a mimat un solo de baterie, așa, pentru sine.
În niciun caz nu arăta ca un gentleman dornic de relaxare. Să-și scoată
cercelul din ureche? Să treacă la cizmele pentru mers în deșert? Nu, ce naiba,
făcuse deja destule compromisuri. „Așteaptă până când vor vedea culoarea
bancnotelor foarte uzate, de o liră: abia după aceea vor ști cu cine au de a
face.”
Când l-a văzut, Carol a pufnit în râs.
— Unde te duci, Duffy? La vreo discotecă de epocă?
— Chiar atât de rău arăt? Eu credeam că sunt foarte șic.
— Duffy, arăți groaznic.
Apoi l-a sărutat pe buze, asta doar de încântare față de modul îngrozitor
în care arăta. Costumul îl strângea în talie atât de tare, încât l-a făcut să se
ducă la baie. Când a revenit, Carol i-a spus:
— Hei, am verificat persoanele acelea. Scuze că a durat atât, dar n-am
vrut să risc.
— Sigur. Mulțumesc, iubito. Și ce-ai aflat?
Carol i-a întins o foaie. A citit-o grăbit. Exact cum spusese și Hendrick. Iar
patronul era curat. Cu toate acestea, se cuvenea să se arate recunoscător.
— Foarte util, iubito. Exact ce-mi trebuia.
— Și, cum merge treaba?
N-a întrebat în ce consta acea treabă, fiindcă, de fapt, nici nu voia să știe.
Cariera lui Duffy o preocupa doar în plan general.
— Nu prea grozav. Treabă de durată. Cu toate astea, iese banul.
— Ăsta-i cel mai important lucru.
Apoi i-a adus plicul. El a scos banii și i-a îndesat într-un buzunar. Când a
plecat – Carol și-a reprimat un chicotit văzând croiala demodată a hainei,
care îi aducea aminte de costumele gangsterilor din filmele vechi – Duffy a
început să se simtă ca un om cu bani. Pe întuneric, și având lumina din spate,
putea trece drept un gentleman.
A parcat pe Great Marlborough Street și s-a îndepărtat de mașină
simțindu-se foarte emoționat. S-a îndreptat spre Dude’s, local apărut după
ce el fusese dat afară din poliție. Oare cum era înăuntru? Elegant? Sau
dezmățat? Indiferent cum ar fi arătat interiorul, tot era mai bine decât să
aștepte în Mini undeva, în Rayners Lane.
Pe ușile duble din sticlă scria Dude’s. Pe ușile interioare, la fel: Dude’s. Da,
știau oamenii să te lămurească unde intri. Când a ajuns înăuntru, la început i
9 Unul dintre grupurile de succes din Liverpool de la începutul anilor ’60, rival al formației The
Beatles. Impresarul grupului a fost Brian Epstein, care s-a ocupat și de Beatles. Susține concerte și în
prezent, sub numele de Gerry Marsden and the Pacemakers. (n. trad.).
195
s-a părut foarte întuneric. În stânga se afla garderoba, unde a văzut o fată.
Probabil că oricum s-ar fi oprit, dar acum picioarele l-au făcut să rămână
țintuit. Fata avea sânii dezgoliți și erau foarte frumoși, a socotit el.
— Pălăria, domnule, a spus ea.
— N-am pălărie.
— Ba nu; pălăria, domnule.
A mai făcut un pas înainte. Se prostise de tot? Era bine că se holba așa la
sânii ei?
— Scuze, a zis Duffy, n-am mai fost aici.
— Nicio problemă, domnule, i-a răspuns ea și i-a zâmbit de parcă făcea
reclamă pentru vreo pastă de dinți. O să alegeți una dintre fetele de jos,
desigur.
— A, desigur.
— Douăzeci de lire, domnule.
— A, desigur.
A numărat fără grabă douăzeci de lire din mormanul de bancnote și s-a
întrebat ce va obține de acei bani. Adică, pe ce dădea atâția bani? Unde era
acel „jos”? Și unde erau fetele?
Nu era cazul să-și facă griji. După ce s-a îndepărtat puțin de garderobieră,
le-a văzut. Spre dreapta se găsea barul lung și curbat pe care îl admirase la
intrare, deși părea mai mic și mai puțin luxos decât în fotografie. În jurul lui
stăteau grupate vreo cincisprezece fete, dintre care cinci roiau în jurul unui
bărbat gras. A observat că erau pentru toate gusturile, inclusiv, de sămânță,
o negresă și o chinezoaică, (ori poate malaieziană de sămânță), dar toate
aveau ceva în comun: își lăsaseră sânii la vedere. Mai puțin una, care purta
un tricou bine mulat pe corp. Când Duffy s-a îndreptat spre bar, cu un gest
mecanic, fata și-a tras baretele în jos, ca să-și expună sânii care, antrenați de
tricou, au tresăltat ușor.
Dispersându-se, cele opt sau zece fete dinspre capătul apropiat al barului
au pornit spre el, silindu-l să se refugieze pe un scaun înalt. Barmanul cu un
fizic impresionant i-a recomandat să-și ia ceva de băut, iar el s-a simțit
încântat până la cer să-i facă pe plac. A comandat un whisky.
— Patru lire, domnule. (Cum să contrazici un om cu un asemenea glas?
Cel mult, te poți simți îndemnat să spui, „Asta-i tot, nu mai poți turna puțin?
Uite aici, de șapte lire.” Whisky-ul acela era minuscul. Și răsese deja aproape
jumătate din teancul de bani.
— Îmi pare rău, nu cred că-mi pot permite să vă țin pe toate lângă mine, a
spus el spășit către fetele care-l asediau. Nu mai văzuse în jurul lui fete atât
de diferite – ca statură și sâni – toate deodată pe el. Asta îi dădea o senzație

196
stranie. Nu se simțea chiar excitat; mai curând avea sentimentul că se află
într-o grădină zoologică.
— Nu-i nimic, a spus fata din dreapta lui. Băutura noastră e din partea
casei. Majoritatea aveau suc de portocale în pahar. A sorbit din whisky.
Conversația se împotmolise.
— Așa, și cu ce vă ocupați? a întrebat el, oarecum agitat, de parcă s-ar fi
aflat la o petrecere unde nu cunoștea invitații. Pesemne era cea mai ridicolă
întrebare pe care o pusese vreodată. Fetele au chicotit.
— Dar tu, cu ce te ocupi? l-a dezmeticit fata din stânga, o brunetă cu un
accent tipic pentru cineva din nordul țării; avea niște sâni nici prea-prea,
nici foarte-foarte.
— Sunt… sunt ăăă… Vreo două fete au pufnit în râs aproape imediat.
Părea normal ca bărbații să mintă, asta-i regula, iar fetele o știau din capul
locului. În cele din urmă, a reușit să spună ceva: Sunt… creator de modă.
Auzind asta, toate fetele au hohotit, iar una, aflată în apropierea
bărbatului gras, s-a desprins de grup și s-a apropiat de Duffy. Conversația
ajunsese iar într-un impas. Aproape terminase de băut whisky-ul.
— Gata, a spus fata din stânga lui. De ajuns cu admiratul. Pe care dintre
noi o iei jos? Suspansul ăsta ne omoară.
— A, da. Duffy a ridicat paharul și a înghițit ultimele picături. Avându-le
pe toate în jur s-a sfiit să le cerceteze pe rând. A plecat capul și, adresându-
se fetei din stânga, a spus: Mda, păi, cred că pe tine.
S-au ridicat și, în același timp, fata cu tricoul mulat și-a tras bretelele pe
umeri, vârându-și sânii înăuntru. Aveau să rămână ascunși acolo până la
apariția următorului client. A urmat-o pe fata aleasă, care a traversat barul,
pornind către scară. Avea pantaloni negri, strâmți, până la jumătatea
gambei, a remarcat el, de aceea a avut senzația că merge în spatele unui
gondolier, doar că purta sandale cu barete aurii și tocuri înalte.
Pe măsură ce au coborât, lumina i s-a părut tot mai scăzută. L-a
întâmpinat un miros pătrunzător de tămâie. Au ajuns în sala prezentată în
fotografia de la intrare, cea cu separeuri și uși batante. După ce s-a uitat în
jur, fata a găsit un separeu gol și s-au așezat. Ea a apăsat butonul unei
sonerii și a zis:
— Cum te cheamă, scumpule?
— Nick. Dar pe tine?
— Delia. Groaznic nume, nu? Poți să-mi spui altfel, dacă vrei. Majoritatea
așa procedează.
— Nu, e în regulă, e… perfect. Nu prea avea motive să i se adreseze pe
nume; pe durata unei asemenea întâlniri nici nu era nevoie de multe vorbe.

197
Curând a apărut un chelner cu două pahare și o sticlă de șampanie plină pe
sfert; gheața era mai mult topită.
— Zece, i-a șoptit fata, iar el s-a mai despărțit de o parte bunicică din
banii primiți de la Gleeson.
Fata a turnat șampania în pahare și a ciocnit cu el. Duffy a sorbit; ea și-a
așezat paharul pe masă.
— Și de unde zici că ai costumul ăsta?
— Îți place?
— Da, mi se pare drăguț. Și-i chiar din ani ’50?
— Îhâm.
— Și de un’ l-ai căpătat?
— De la un magazin unde-l știu pe patron. Vinde îmbrăcăminte din anii
’50.
Fata i-a surâs, aproape firesc, a socotit Duffy.
— Și-atunci de ce miroase a naftalină?
— Așa miroase colonia mea. Și asta a revenit la modă. N-ai auzit de ea –
colonie de molii?
— Mă iei în balon.
— Nu. Zău că nu.
— Ești simpatic.
— Îhâm.
— Poți să mă ții de țâțe dacă vrei.
— Zău?
— Doar ai plătit pentru ele. De aia sunt la vedere. Nu-s doar pentru privit.
— Sigur că nu. „Ceva mai interesant decât să țin în palmă o zaharniță”, s-a
gândit el; fata avea un talent neîntrecut să golească acea invitație de orice
încărcătură erotică. A întins mâna și și-a lipit degetele de sânul ei drept. Ea a
respirat aproape ușurată, semn că ritualul presupus de situație se respecta,
în sfârșit.
S-a uitat spre masă. În afară de șampanie, pe ea mai erau trei obiecte: o
lumânare aprinsă, un buchet de flori exotice din plastic, după toate
aparențele, și un bețișor parfumat care ardea.
— Sunt adevărate, l-a lămurit ea. Pesemne se referea la țâțe.
— Serios?
— Mda – miroase-le.
Chiar voia. A analizat toate mișcările presupuse de acea acțiune și și-a dat
seama că nu se putea apleca până la flori fără să-și ia mai întâi mâna de pe
sânul Deliei; până în acel moment, ținuse paharul în stânga și se încurcase
mereu în mâini. A dat drumul sânului și a aplecat capul către flori. În același
timp, din colțul ochiului a surprins o mișcare bruscă. A tras pe nări;
198
miroseau vag luxuriant, dar, din cauza aromei pătrunzătoare emanate de
bățul parfumat, îi era greu să se pronunțe.
S-a îndreptat de spate și a așezat din nou mâna pe sânul ei: tot pe dreptul,
fiindcă era mai aproape. S-a gândit că întinzând mâna după celălalt ar fi
depășit buna cuviință și și-ar fi exprimat nemulțumirea cu ceea ce deja avea.
— Ce flori sunt?
— Habar n-am. Da’s proaspete. Aduse în fiecare zi. Domnul Dalby le
primește zilnic. Din străinătate. „Flori proaspete pentru floricelele mele,” așa
zice.
— De ce-ai aruncat șampania cât le miroseam?
— A, ca să scap de ea și să mai comanzi o sticlă. De fapt, nu-mi mai place
gustul. De când lucrez aici, m-am lăsat. Vrei să te ajut să termini?
— Ăăă, cred c-o să mai aștept puțin.
— E zece lire, dacă te interesează prețul. Hai, repede, mai comandă și tu o
sticlă, că vine domnu’ Dalby. Și, agitată, a apăsat butonul soneriei de pe
perete, iar Duffy și-a retras mâna de pe sânul ei ca să se scotocească de bani.
Dintr-un birou aflat la capătul încăperii, la care se ajungea pe o scară, ieșise
un bărbat care mergea încet pe culoarul dintre separeuri. Pășea cu discreție,
privind în jur doar din colțul ochilor, însă prezența lui abia simțită le făcea
pe fete să apese imediat pe butoanele soneriilor pentru a mai comanda
șampanie.
— De data asta o s-o beau și pe a ta, dacă nu te superi.
— Bine, dar să nu te lălăi cu ea, și s-o bei repede, ca și cum am fi
consumat-o amândoi.
— În regulă.
Domnul Dalby ajunsese aproape în dreptul separeului lor. Mergea ca un
bătrân, dar poate pentru că se străduia să nu sperie clienții. În realitate, avea
în jur de patruzeci de ani, o față rubicondă, ochelari rotunzi și un ten rozaliu.
Purta un costum alb cu dungi. Duffy s-a uitat în altă parte, dar asta nu din
cauza sentimentului de vinovăție trăit de clientul ros de remușcări. Domnul
Dalby era cel a cărui fotografie o văzuse în sertar.

199
 5.

— Acela e șeful?
— Da, e domnu’ Dalby.
Apoi a sosit și cel de-al doilea sfert de sticlă de șampanie, ceea ce l-a făcut
pe Duffy să rămână doar cu patru lire din banii lui Gleeson.
— Ai fost pe la câini?
— Poftim?
— La câini – la pariuri ai câștigat banii ăia?
— Nu, a răspuns el, Hardie Amies 10 mă plătește mereu așa. (Ea a chicotit.
Duffy începuse să o placă. Ba nu, era o exagerare. Nu-l deranja prezența ei.
Și-a așezat palma, umedă de pe sticla de șampanie, pe sânul ei drept. Oare
avea voie să-l mângâie, sau pentru asta plătea ceva în plus? Asta nu pentru
că ținea cu orice chip să i-l mângâie.)
— Și cum e domnul Dalby?
— De treabă. Ține la reguli. Dacă nu le respecți, nu e obligatoriu să lucrezi
aici, deci totul e pe bune.
— Trebuie să te culci cu el?
— Da, sigur. Nu prea des. Și întotdeauna plătește. Da’ dacă nu vrei, poți
zice nu, asta e una dintre reguli. Dar nimeni nu face asta, bineînțeles.
— Îhâm.
— Și, oricum, nu prea-i place treaba, așa că tot noi ieșim în câștig.
— Nu-i place?
— Nu chiar. O face destul de mult, dar îmi pare că nu-i place. E tipul de
om care-și pune două prezervative, fiindcă i-e teamă să nu ia ceva, înțelegi?
— Mm.
— Și după aia ți-o bagă, o scoate, se șterge și imediat la baie.
— Glumești?
— Deloc. Imediat. Acolo, sus, are un mic apartament – birou, dormitor și
baie. Întâi umple cada, așa face întotdeauna, ca să poată sări în ea imediat ce
termină.
— Ce altceva mai face? (S-a întrebat dacă doamna Boseley era la curent
cu toate acestea.)
— Ei, câteodată mai miroase niște chestii înainte.
— Ce chestii?

10 Magnat al modei britanice (1910-2003), celebru pentru toaletele create pentru regina Angliei. (n.
trad.).
200
 — Păi, sunt de două feluri. Are ceva într-o capsulă mică, pe care o ține pe
noptieră, și, după ce-și scoate ciorapii, o desface sub nas și o miroase.
Alteori, are niște praf pe care îl miroase. Dar nici asta nu-l face să se bucure
prea tare.
— Iar tu ce faci?
— Stau acolo și aștept să treacă la treabă. Adică, în ce-l privește, e vorba
doar de pregătire și apoi de spălat. Eu una, nu mă plâng – nu m-aș supăra
deloc dacă toți clienții mei ar fi la fel.
Duffy era foarte satisfăcut. Începea să înțeleagă unele lucruri. După ce
stătuse îngrămădit atâtea nopți în Mini-ul lui Carol, acum era recompensat.
Plăcut sentiment. Acum, dacă punea și ceva bani de la el alături de ceea ce
mai rămăsese de la Gleeson…
— Cât ai spus că mă costă?
Delia i-a zâmbit oarecum nedumerită.
— Zece, scumpule, iar mâna i-a alunecat pe picior, într-o mângâiere de
profesionistă. Șase bancnote de o liră de la Gleeson, una de cinci de la el, mai
puțin una de-a lui Gleeson… apoi a pus banii pe masă. Când a văzut bancnota
de cinci, fata a chicotit.
— Hei, risipitorule.
„Ciudați mai sunt bărbații ăștia. Niciodată nu știi ce au în cap. Uite-l și pe
ăsta, destul de drăguț, chiar dacă n-o fi blindat de bani, da’ cum i-am povestit
despre idiotul ăsta de domnu’ Dalby, mi-arată că are mai mult în buzunar
decât credeam”.
Făcând abstracție de alte aspecte, Duffy se simțea fericit că-și poate
desface betelia pantalonilor; strânsoarea îl omorâse pur și simplu. Și-a
deschis fermoarul și a lăsat-o pe ea să se ocupe de scula lui. Rapid și cu
pricepere, l-a făcut să termine pe mochetă.
Nici nu era de mirare că trebuie atâtea bețișoare parfumate când atâtea
chestii ajung pe mochetă; întâi șampania, apoi sperma, s-a gândit Duffy.
Pesemne că mocheta e din bucăți și o schimbă săptămânal, dar era prea
întuneric să se uite pentru a se convinge dacă așa stăteau lucrurile. Până și
lumânarea era pe sfârșite. Florile fără nume păreau la fel de proaspete, deși
tot nu le simțea mirosul. Duffy și-a mai pus întrebarea, așa, de amorul artei,
cine aducea acolo atâtea bețișoare parfumate.
•
Când a primit telefonul de la Hendrick, entuziasmul simțit în noaptea
precedentă se mai estompase.
— Aș vrea să știu cum te descurci cu treaba noastră.
— A, bine, domnule Hendrick, bine. Am mai aflat câte ceva și am făcut
multă supraveghere. (Clienților le plăcea cuvântul, chiar dacă mulți dintre ei
201
nici nu erau în stare să-l pronunțe.) A trebuit să petrec mult timp în mașină,
știi cum se face treaba asta.
— Da. Dar ai progresat ceva?
— Păi, am mai multe piste acum decât la început.
— Bine, domnule Duffy, dar serviciile astea mă costă cam mult.
— Îhâm.
— Și încă nu mi-ai prins hoțul.
— Nu.
— Și, de când te-am angajat, nu s-au mai înregistrat furturi.
— Păi, cum să spun, domnule Hendrick, sper că nu mai vrei furturi,
corect?
— Nu, sigur că nu.
— Deci, probabil că i-a descurajat prezența mea.
Duffy nici n-a terminat bine propoziția, că a și simțit ce prostioară îi
scăpase pe gură.
— Da, dar dacă îi descurajezi, atunci n-o să mai fure nimic, și nici n-o să-i
prinzi, am dreptate?
— Mda.
Se vedea că Hendrick avea o logică infailibilă încă de la ora aceea
matinală. Nu era cinstit. Duffy abia începuse să-și bea cafeaua.
— Uite ce e, nu-mi pot permite să te plătesc doar ca să stai acolo și să-i
împiedici să fure.
— Sigur că nu.
— Adică, asta mă costă mai mult decât dacă-i las să se servească o dată pe
lună cu ceea ce le face cu ochiul.
Duffy și-a dres glasul.
— Și lucrezi acolo de aproape o lună, adevărat?
— Da, dar s-ar putea să vină momentul când se decid să fure din nou.
— Nu știu dacă e cazul să sper că se va întâmpla asta. (Aha, în sfârșit,
logica lui Hendrick începuse să șchiopăteze.)
— Domnule Hendrick, să spunem lucrurilor pe nume: ai tot dreptul să
hotărăști într-un sens sau altul și, normal, eu o să mă supun, indiferent cum
socotești că e mai bine să procedezi. Deocamdată, te-aș ruga să-mi mai
acorzi puțin timp. Înțeleg punctul tău de vedere – nu te-ai ales cu nimic din
banii pe care mi i-ai plătit. Pe de altă parte, nici n-ai pierdut nimic până
acum. Și consider că activitatea mea de la depozit e mulțumitoare.
— Da, foarte mulțumitoare. La o adică, domnule Duffy, dacă te gândești să
renunți la activitatea pe care o desfășori în prezent…
— Ești foarte amabil. Așadar (întotdeauna era preferabil să o iei înaintea
clientului), deocamdată lăsăm lucrurile așa cum sunt, bine?
202
 — Cred că da.
În timp ce punea telefonul în furcă, Duffy s-a gândit: „Mda, am câștigat
ceva timp, dar nu prea mult. Iar în cel mai rău caz, i-aș putea spune că am
cazier, iar după aceea, probabil că o să mă promoveze peste capul doamnei
Boseley.”
În timp ce mergea spre locul de muncă, l-a frământat ciudățenia situației.
Unele lucruri erau ciudate, iar asta îl făcea să meargă înainte. Tipul pe care-l
agățase la Clubul Gemini sfârșise prin a vărsa în cutia pentru ceasuri, iar fata
de la Dude’s fusese cea care îl rezolvase. „Nici n-ai fi visat asta”, și-a zis
Duffy; „n-ai fi crezut așa ceva nici dacă ți s-ar fi propus să alegi”.
Pe de altă parte, situația nu era deosebit de amuzantă, clară sau
inteligibilă. Și, în timp ce conducea, avioanele cu reacție îl urmăreau din nou.
Parcă vedea și vestea din ziar: „Toți cei 352 de pasageri… Toți ce 113
pasageri… Toți cei 2 345 918 de oameni.” Așa începeau toate știrile despre
accidentele aviatice. Niciodată doar „254 de pasageri din…” Și imediat ce
Duffy auzea la radio Toți cei, știa că fraza avea să continue astfel: „aflați la
bordul aparatului DC-10 aparținând Liniilor Aeriene Gândacul, care s-a lovit
de un munte din apropierea Lacului Bordel, și-au pierdut viața. Resturile
avionului s-au împrăștiat pe o suprafață de… Din câte se cunoaște, aparatul
se îndrepta spre… și nu a anunțat defecțiuni mecanice…” Probabil că aveau o
înregistrare-șablon și doar completau amănuntele neînsemnate care
deosebeau un accident aviatic de altul. Dar toate comunicatele de acest gen
începeau cu „Toți cei…”
În timp ce avioanele Companiei Aeriene Gândacul făceau coadă pentru a-
și încerca șansele la prăbușire, Duffy se gândea la entuziasmul din ziua
precedentă, în comparație cu dezamăgirea din dimineața aceea. Entuziasmul
avea ca sursă ipoteza de care se lăsase furat; dezamăgirea provenea din
examinarea faptelor, atât cât le cunoștea. Iar acestea erau prea subțiri,
inutilizabile.
Trebuia să o ia de la început. Lui Hendrick i se furaseră niște mărfuri: de
asta suntem convinși, nu? Da, în lipsa unor dovezi contrare. Lui McKay i s-a
înscenat un accident. Ba nu – McKay a avut un accident, doar atât știm: a
șters ceva cu aripa din spate sau ceva l-a șters și a derapat, ajungând în
spital făcut varză. Putea fi ceva accidental sau deliberat; simplul fapt că
celălalt vehicul nu a oprit nu înseamnă că a fost ceva aranjat; de multe ori,
dacă-și închipuie că pot scăpa nepedepsiți, oamenii nu opresc.
Apoi, a găsit cincizeci de lire în dulap, plus cele șase calculatoare. Drept
mită în vederea unei acțiuni viitoare, răsplată pentru ceva, ori doar să-l
„aranjeze”? Greu de spus, iar schimbul de replici cu Gleeson, în timp ce se

203
prefăceau că se uită la motorul furgonetei, probabil că anula orice șansă de a
mai afla ceva.
De asemenea, doi dintre cei care lucrau în depozit aveau cazier. Așadar,
soarele va răsări și mâine.
Altă chestie: de când începuse să lucreze la depozit, furturile încetaseră.
Asta putea însemna că fusese mirosit; ori că McKay fusese hoțul; sau că, de
la venirea lui, nu apăruse ceva care să ispitească în mod deosebit.
Apoi, cercetase mai atent depozitul fără martori, se uitase prin hârtiile
contabile, pipăise câteva lăzi, își băgase nasul prin câteva locuri și nu aflase
nimic. Stătuse în preajma câtorva locuințe și nici așa nu făcuse mare lucru.
Doar că…
Doar că dincolo de acest punct, totul rămânea ipotetic, bazându-se
probabil pe faptul că o displăcea pe doamna Boseley, reciproca fiind perfect
valabilă. Iar prejudecățile de acest gen făceau ca ipotezele să se împrăștie ca
pleava în vânt.
Doamna Boseley ținea o fotografie a domnului Dalby în sertarul biroului;
cu fața în jos. Doamna Boseley s-a dus la Dude’s cu părul despletit și stătuse
acolo o oră. Domnul Dalby – își notase asta în agendă – era un client obișnuit
al lui Hendrick. Domnul Dalby desfăcea câte-o capsulă de drog afrodiziac
înainte de a trece la treabă; pesemne că avea probleme cu pornirea. Prin
urmare, ce alte noutăți mai avem? Și ce concluzii trăgea un tip isteț din
aceste câteva elemente? Că doamna Boseley avea o relație amoroasă cu
domnul Dalby, lucru de înțeles: dacă locuiești în Rayners Lane împreună cu
un soț invalid și ai avut cândva o fructuoasă carieră ca stewardesă, nu-ți vine
uneori să-ți despletești părul și să dai o fugă până în oraș? Chiar merită să
bați atâta drum pentru asta, nu? Fără nicio îndoială. Duffy arsese chiar mai
multă benzină pentru așa ceva. Iar asta explica de ce fotografia stătea cu fața
în jos – un vag sentiment de rușine, adulterul păstrat în secret. Iar în ceea ce
privea șederea de numai o oră, asta e, fata de la Dude’s îl lămurise în
legătură cu posibilitățile limitate ale domnului Dalby. Pe de altă parte, avea o
afacere de condus, mai ales la ora la care îl vizitase doamna Boseley: trebuia
să iasă mereu în salonul cu separeuri pentru a convinge fetele să apese
mereu pe butonul soneriei. Duffy aproape că o căina pe doamna Boseley.
Argumentată în acest fel, ipoteza – la fel ca și presupunerea lui Duffy că la
depozitul lui Hendrick existau două tipuri de acțiuni – se destrăma. Singurul
lucru care îl îmboldea să continue era resentimentul față de caracterul
doamnei Boseley și față de prețurile practicate de domnul Dalby. Cincizeci
de lire – ba nu, cincizeci și patru – pentru un scurt manual, câteva guri de
șampanie și un whisky pe care reușise să-l vadă în pahar doar pentru că

204
avea o culoare ușor aurie; dacă ar fi cerut o votcă, probabil că i s-ar fi dat un
pahar gol, caz în care n-ar mai fi putut să perceapă diferența.
Așadar, dacă datorită euforiei create de băutură, a cheltuirii unor bani ce
nu-i aparțineau și a faptului că nimeni nu râsese de costumul lui și mai ales
datorită senzației că dăduse lovitura, ajunsese să creadă că făcuse un
oarecare progres în anchetă, acum Duffy înțelegea că reușise doar să vadă
încă o dată cum trăiau cei cu bani. Atât, și nimic mai mult. Dacă ținea să-și
păstreze slujba – iar asta îl ajuta să nu rămână pe drumuri – trebuia să afle
mai multe sau să impulsioneze lucrurile.
Ori, probabil, și una și alta. La prânz, l-a sunat pe Willett și s-a autoinvitat
după orele de program pentru a purta o discuție cu multe întrebări la care ar
fi vrut răspunsuri; adică, o serie de chestiuni generale, dar poate mai
lămuritoare decât la întâlnirea precedentă.
Iar după-amiază s-a gândit ceva mai mult la discuția telefonică purtată cu
angajatorului lui, a cărui logică devenise foarte enervantă. Hendrick spusese
că de la angajarea lui nu mai avusese loc niciun furt, iar asta pe un ton
aproape nemulțumit. Prea bine, dacă un client voia să fie furat, cine era
Duffy ca să se opună?
•
— Ai mai prins „împăiate” săptămâna asta? a întrebat Duffy, stând la o
cafea cu Willett în bazarul din orașul imperial. Willett a surâs strâmb.
— Nu – deși am văzut vreo două pe care tare le-aș fi vârât la control. Apoi
a rânjit ca un vajnic apărător al apelor teritoriale. Cel mai interesant lucru i
s-a întâmplat unui coleg de-al meu de la Gatwick. Trafic de pakistanezi.
— Încă mai există așa ceva?
— Păi, sigur – Dumnezeu știe de ce, dar oamenii încă vor să vină în
Anglia. Îi costă aproape cinci sute de dolari de căciulă, cam ăsta-i tariful
actual. Unii dintre ei plătesc în rate – cum să zic, dau un avans la început, iar
apoi câteva lire pe săptămână vreme de vreo douăzeci de ani. Douăzeci de
ani în care tipul căruia îi plătesc poate hotărî să mărească prețul sau, dacă se
plictisește, îi denunță. Și, în ciuda unor asemenea condiții, tot vor să vină.
— Doar trăim într-un paradis creat de conservatori, nu?
— Să trecem peste asta, Duffy. Unii dintre ei nici nu ajung aici,
bineînțeles. Abia sosiți la Rotterdam, oamenii dau toți banii, apoi vaporașul
care trebuie să-i transporte la miez de noapte nu mai apare, iar tipul de
treabă care a promis să-i ajute și le-a povestit cât de nedrepte sunt legile
imigrației o șterge și el. La Rotterdam poți găsi o mulțime de pakistanezi
fără o lețcaie.
A dat din cap cu un aer înțelept, de parcă l-ar fi sfătuit pe Duffy să nu li se
alăture cumva.
205
 — În fine, amicul ăsta al meu de la Gatwick trebuia să controleze un
container mare. Înăuntru, un balamuc întreg. Știi că se poate închiria și o
parte a unui container, nu trebuie să-l iei pe tot, iar ăsta cu pricina era
împărțit între multe firmulițe, conținând tot soiul de cutii, lăzi și câte altele,
ploua de-ți venea să urli, iar el s-a gândit, știi cum ți se întâmplă când ești de
serviciu noaptea – așa, și i-a venit să se întrebe: „Ce naiba caut eu aici?” Și
atunci a dat un picior în containerul acela și a zis: „Stați bine acolo?” iar
dinăuntru a auzit vocea unui pakistanez care i-a răspuns: „Da, stăm bine,
mulțumim foarte mult”.
Duffy a izbucnit în râs, apoi, parcă vinovat, a încercat să se liniștească în
clipa când a văzut trecând pe lângă ei o femeie de serviciu scundă, de origine
asiatică. Era patetic, desigur, chiar întristător, dar și amuzant.
— Așa se întâmplă mereu, înțelegi? a continuat Willett. Tipii cu care ne
confruntăm sunt ori mult prea deștepți, ori atât de îngrămădiți la minte
încât îți pare și rău de ei. Și chiar și cei care sunt deștepți în limite normale
se prostesc dacă e vorba să introducă ceva prin contrabandă; nu-i duce
capul. Uite, de exemplu, iranienii pe care i-am prins anul trecut. Deștepți foc
în țara lor, înstăriți, cu bani buni puși deoparte, apoi vine la putere
ayatolahul nu-știu-cum. Durere mare, fiindcă oamenii trebuie să-și ia
tălpășița. Singurul necaz e că sunt restricții privind sumele de bani cu care
pot pleca. „Puteți pleca”, le-a zis moșul, „dar vă luați doar câte două batoane
de ciocolată, atâta tot”. Și-atunci, ce se gândesc ei, „Aha, nu luăm bani, să
ducem niște heroină, la o adică bătrânul n-are nimic împotriva ei, așa că n-o
să se supere dacă plecăm burdușiți cu așa ceva.” Își fac valiza, aruncă în ea
niște heroină, țup în avion și apar aici. Și, ce crezi? Vedem un bogat om de
afaceri iranian cu costum de vară, coborât direct din avionul de Teheran,
doar cu o valijoară și transpirând ca un cal. Tocmai și-a dat seama că, dacă îl
prindem și-l trimitem înapoi acasă cu următorul avion, n-o să i se spună
doar „O, ce copil neascultător”, ci o să i se citească iute câteva paragrafe din
Coran și apoi bang-bang. Și atunci vameșii îl măsoară dintr-o privire și se
invită unul pe altul: „Ia-l tu, Claude; ba nu, te las pe tine, Cecil.”
Duffy a dat aprobator din cap, apoi a întrebat ceva care-l interesa:
— Dacă aș fi în locul tău… Ba nu, dacă eu aș căuta ceva anume, unde-ar
trebui să mă uit?
— Cam neclară întrebarea.
— Dacă aș considera că trebuie să sosească ceva, dar nu știu unde se află.
— Tot neclar te-ai exprimat, Duffy. Păi, ar trebui să te slujești de nas, nu?
Iar chestia asta se învață, așa că nu cred să-ți slujească prea mult. Totuși,
dacă vrei să afli, începi prin a sta acolo, urmărind reacțiile oamenilor când
trec prin dreptul tău.
206
 — E greu să faci asta în cazul mărfurilor.
— Abia acum îmi spui asta? Ei, mărfurile îți dau întotdeauna bătăi de cap.
Rar de tot, mai primești câte un pont, la care se adaugă doza obișnuită de
noroc, dar asta nu atârnă prea greu. Și-atunci trebuie să-ți pui mintea la
treabă. Uneori, remarci câte ceva dubios când dai roată vreunui depozit.
— Ca de pildă?
— Păi, să spunem că vezi vreun colet împachetat în pânză de sac, îl atingi
ușor cu piciorul, împingi cu bombeul și simți cum e dedesubt. În mod
normal, te-ai aștepta la o cutie din carton. Iar dacă simți metal, începi să te
întrebi: de ce să învelești ceva în pânză de sac dacă e deja într-o cutie
metalică? Și-atunci îți vine să arunci o privire mai atentă. Sau îți poți da
seama de unele lucruri doar verificând documentele de transport. De ce-ar
importa cineva patru mii de jucării din pluș tocmai din Ghana, când tu știi că
nu există o industrie producătoare de jucării acolo? Cauți lucrurile care nu
sunt pe bune. De ce s-ar deranja cineva să importe ceva când costul
transportului depășește valoarea declarată a mărfurilor? Chestii din astea.
— Asta înseamnă verificarea multor documente.
— Păi, pentru asta avem LACES-ul pe computer.
— Dar computerul nu-ți zice unde să cauți.
— O să te mire ce poate. Uite, deseori, exact asta face. Sortează totul pe
canale – cum sunt culoarele verzi și roșii pentru pasageri. Pentru mărfuri,
avem Canalul 1, verificarea documentelor; Canalul 2, verificarea
documentelor și examinarea mărfurilor; Canalul 3, vămuirea într-o oră.
— Și cum decide el?
— Păi, liniile aeriene prezintă liste de mărfuri pentru fiecare zbor, care ne
arată ce transportă fiecare, iar noi introducem asta în LACES. În același timp,
se face o lectură a transportului – mărfurile sunt, de obicei, încă în aer în
momentul respectiv, uneori nici nu au decolat – dacă depistăm ceva ce
socotim că ar trebui verificat, și atunci tastăm 97. Acesta e un inhibitor: îi
spune computerului să dirijeze transportul pe Canalul 2, care se face apoi
automat. Dar computerul face și singur o mulțime de treburi. Tot timpul
sunt activate o serie de date: importatori dubioși, de exemplu, sau mărfuri
sosite din țări pe care le numim „țări cu probleme”. Toți noii importatori
sunt verificați în mod automat la primele transporturi, și la fel se procedează
și în cazul transporturilor unice. Plus ceea ce ți-am mai spus: dacă valoarea
declarată a mărfurilor ce se transportă este mai mică decât costurile de
transport, computerul ne semnalează cazul imediat, iar noi facem inspecția.
Deseori, asta înseamnă că se examinează lucruri nevinovate, cum ar fi
mostre de băuturi trimise de la vreo fabrică din străinătate către țara de
origine spre analiză. Și aceasta e o verificare utilă.
207
 — Dar cum se face eșantionarea aleatorie?
— A, computerul o face în locul nostru. Dirijează cam 1% prin Canalul 2
în mod absolut aleatoriu. Noi scoatem o listă imprimată, numită E1, care ne
spune motivul pentru care s-a ales respectivul transport. Apoi ne uităm mai
atent.
— Hm. (Asta ar fi ușurat lucrurile pentru unii ca Willett, dar nu părea să-i
folosească prea mult lui Duffy.) Așadar, cineva inteligent n-ar apela la un
transport unic pentru a face contrabandă, nu? Și-ar da seama că vameșii l-ar
lua imediat la ochi.
— S-ar putea, da, dacă ar ști cum lucrăm noi. Cu toate astea…
— …?
— A, e la nimereală, nu? Cu alte cuvinte, sigur că verificăm importurile
unice din rutină. Dar trebuie să vedem și ce e cu livrările regulate, tocmai
pentru că sunt regulate. Trebuie să fii mereu pe fază. Ca o joacă: ori sunt ei
foarte șmecheri, ori suntem noi prea proști. Ar mai fi modul de disimulare al
mărfii interzise. Să fie clar, așa ceva se plasează în locul care sare cel mai
puțin în ochi, apoi în locul cel mai vizibil, iar apoi tot unde nu te aștepți.
— Și ce anume ai căuta dacă ai fi în locul meu?
— Nu prea știu. Te exprimi cât se poate de neclar. Dar dacă știi ce cauți,
atunci ar trebui să pornești de la țara de origine a mărfurilor și de la
destinație. E întotdeauna preferabil să cauți ceva care se livrează în mod
inutil. Cu alte cuvinte, e scump ca transport. De aceea, trebuie să te întrebi:
de ce se importă fructele astea tocmai din Ghana, când puteau fi aduse mai
ieftin din Italia sau din altă parte? Scormonești puțin și s-ar putea să
descoperi ceva, așa cum au prins transportul acela mare de droguri în
docuri, la Londra. Pe o navă au sosit două automobile Volkswagen din
Malayesia; totul frumos, documentele în regulă, nicio problemă. Numai că un
vameș s-a întrebat de ce se importă broscuțele acelea destul de vechi, când
cheltuielile de transport sunt mai mari decât cele de achiziție ale unor
mașini similare de aici? De aceea, le-au dezmembrat și le-au găsit împănate
cu droguri.
Duffy a simțit că discuția alunecă în direcția dorită de el, dar s-a gândit că
n-ar face rău dacă mai întâi ar clarifica anumite aspecte. S-a dus și a adus
încă două cești cu cafea.
— Dă-mi voie să atac problema din alt punct de vedere. De ce ar ucide?
Din ce motive ar proceda așa?
— A, asta e mai greu. Depinde cât de duri sunt. De ceea ce le-ai făcut. Sau
cât de ușor e să comiți crima. Eu nu mă confrunt cu asemenea situații, dar
nici n-am cum.
— Să fie aur?
208
 — Nțț. Nu mai este rentabil. Majoritatea sumelor de bani vin ca bancnote.
Se modifică documentele pentru ca marfa să pară a veni dintr-un loc dar, de
fapt, să vină din altă parte; în acest caz, se plătesc taxe mai mici, înțelegi?
Chestii din astea. Cu aurul s-au liniștit treburile. Nu mai e ca-n anii ’50 –
atunci am asistat la o adevărată goană după aur. Vedeai piloți și stewardese
cu cămăși speciale, toată lumea era înnebunită și lacomă; încă o cursă, își
ziceau, și pot să mă las. Doar una. Iar uneori încercau să aducă o cantitate
prea mare și nu-i țineau nervii. Ori îi dobora căldura. Mi-aduc aminte de un
tip care s-a prăbușit pe pistă, în aeroportul din Calcutta. Avea buzunarele
cămășii pline de aur. A luat șapte ani în pușcăria din Calcutta. N-a rezistat
decât doi ani, apoi a murit. Sărmanul de el.
— Chestii porno?
— Nu. Din câte-am auzit, afacerile nu mai merg atât de bine. Nici nu avem
prea multe cazuri aici – livrările masive vin cu camionul. Marfa e prea grea.
La noi apar doar cele pentru folosință personală: cinci-șase reviste cu
flagelări care se ascund în decolteu, nu e cine știe ce.
— Atunci – dacă, iar asta doar din ceea ce știu eu – dacă cineva, să
spunem, ar aranja un accident, în acest caz, dacă nu e vorba de o râcă
personală, ar putea fi vorba de… droguri? După ce se exprimase atât de
întortocheat, Duffy a pronunțat ultimul cuvânt foarte apăsat.
— Duffy, sunt mai mulți de dacă în ce mi-ai spus decât aud atunci când
încerc să mă culc cu nevastă-mea.
— Bine, să luăm în discuție mai puține probabilități.
— Bun, ce vrei să știi?
— Unde trebuie să caut?
— Pune problema invers. Nu gândi ca tine, pune-te în locul lor. Unde ai
ascunde marfa?
— Habar n-am, de aceea te-am întrebat.
— Păi, ia gândește-te. Willett a devenit brusc foarte sever, ca și cum Duffy
ar fi fost vreun vameș începător care tocmai permisese cuiva din Filiera
Franceză să treacă neverificat. Spune-mi tu cum ai proceda ca să treci marfa,
iar eu o să-ți spun ce îmbunătățiri poți aduce metodei. Willett îi propunea un
joc, a înțeles Duffy. A sorbit din cafea și s-a imaginat – iar asta, cu mare
greutate – pe un avion care urmează să aterizeze pe Heathrow. Singura idee
care i-a venit a fost: Toți cei 256 de pasageri…
— Mi-aș confecționa buzunare speciale la haină.
— Atunci du-te în Pakistan, l-a sfătuit Willett cu o undă de reproș. Acolo
găsești pantofi de-a gata, cu compartimente speciale în talpă și toc.
Cumpără-i tu, cu sau fără droguri în ei. Păi, te agățăm din prima. Am avut un
caz chiar zilele trecute: un pakistanez și fiul lui, un țânc, abia mergea,
209
amândoi încălțați cu pantofi dintr-ăștia. Călcau stângaci, dar nu se uitau
deloc spre picioare. N-a fost nicio problemă pentru noi.
— M-aș îmbrăca elegant și aș trece prin vamă alături de un hipiot.
— Nu-i rea ideea – dacă mai găsești vreunul. Nu mai sunt pe toate
drumurile, ca altădată. Să-ți dau eu o idee mai bună. Angajezi doi curieri,
unul, bine îmbrăcat, celălalt, puțin mai nespălat; la o adică, n-are importanță
cum arată, dar neapărat doi. Îi dai unuia o cantitate mică de droguri, iar
celuilalt, restul. Apoi anunți vameșii în legătură cu primul. Nimeni nu s-ar
gândi că există doi curieri la același zbor.
Duffy a rămas impresionat. Asta și voise Willett.
— Aș aduce marfa cu mașina.
— Unde, în portbagaj? Mă faci să râd. Acum, când canabisul comprimat se
modelează ca și fibra de sticlă? Îți poți face o aripă din el. Ca în Goldfinger –
doar că mai credibil.
— Atunci aș… aș lua avionul dintr-un aeroport care dă mai puțin de
bănuit.
— Nu există așa ceva. Toate sunt dubioase. A, ai putea avea două
pașapoarte, unul cu care să pleci la Paris și să te întorci ca orice turist la
sfârșit de săptămână, și unul cu care să zbori până în locul de unde cumperi
drogul. Asta ar fi o idee inteligentă.
— Aș preda două valize cu haine identice, dar într-una aș pune marfa.
Dacă aș fi oprit, m-aș întoarce la bandă ca să iau cealaltă valiză. Duffy era
foarte încântat de idee, dar Willett s-a mulțumit să chicotească.
— Moise i-a păcălit pe unii cu șmecheria asta când a traversat Marea
Roșie. Ai uitat de tichetele pentru bagaje? În orice caz, în prezent n-ai voie
decât cu o valiză pe majoritatea curselor. În plus, dacă ai proceda așa, nu ai
pune aceleași haine în fiecare valiză. Cea pe care ai uita-o pe bandă ar avea
hainele tale; cea pe care vrei s-o treci prin vamă trebuie să fie plină cu
lenjerie murdară și tampoane care dau pe afară când am deschide-o noi,
așadar, va fi evident că nu-ți aparține. De asta ce zici?
În ochii lui Willett apăruse o sclipire jucăușă, semn că-i plăcea acel
concurs. Duffy a simțit însă că regulile jocului erau cam nedrepte. La urma-
urmelor, nu călcase încă într-un avion și nici nu avea să o facă acum. De
aceea s-a mulțumit să mormăie îmbufnat:
— Mă dau bătut.
— Dar ei nu.
Evident, Willett încerca să-l învețe ceva. Fără îndoială că avea dreptate s-
o facă. Duffy i-a oferit amicului său acest avantaj.
— Și-atunci unde să caut?

210
 — Tare mult aș vrea să-ți dau un răspuns precis. Te uiți peste tot. Ar
putea fi ascuns oriunde – în limite rezonabile. Dacă e vorba de canabis,
atunci ocupă mult spațiu, și trebuie să ai asta în vedere. Dacă e un drog
tare… poți ascunde heroină de jumătate de milion de lire în spațiul dintre
stopuri și portbagaj. Acolo ar trebui să te uiți, și tocmai de aceea se
străduiesc ei să ascundă marfa atât de bine.
— În cele mai imprevizibile locuri.
— Și cele mai accesibile. Și în cele vizibile, dar greu de depistat. La ce te
gândești când auzi de bețișoare de opiu? La țigări, nu? Atunci nu le cauți în
țigări. Luna trecută am găsit bețișoare de opiu între țigările dintr-un cartuș
sigilat de Marlboro care, conform actelor, fusese cumpărat dintr-un Duty
Free, la tranzitarea prin aeroportul din Frankfurt.
— S-au schimbat multe de pe vremea când eram în poliție? De exemplu,
țara de proveniență. Triunghiul de Aur produce la fel de mult?
— A devenit patrulater, Duffy. A intrat și China în joc. Nu, marfa a rămas
la fel – doar că apare tot mai multă. Iranul a cam dispărut – cred că trebuie
să-i mulțumim ayatolahului, sau cum îi zice. Însă, în comparație cu asta,
pakistanezii au învățat cum să facă mai bine rafinarea. Marfa lor era mai
proastă, cred că ții minte asta; nu obțineau decât o puritate de 30%. Acum
au dat lovitura: dintr-o dată, au ajuns la 90%. Știi cum e: ce pierzi la
cantitate, câștigi în calitate – doar că au obținut calitatea foarte repede.
Duffy s-a simțit cuprins de amărăciune. În urmă cu cinci, șase ani, bătuse
de-a lungul și de-a latul Gerrard Street, trecând prin zona chinezească din
Soho ca un tânăr polițist dornic să-și facă meseria. Își imagina chinezi
bătrâni și uscățivi stând în camere dosnice și pufăind gânditori opiu,
tulburați doar de unii zeloși ca Duffy, care, cu bastonul în mână, dădeau
buzna pe ușă și strigau: „Iar pe Rothman Street numărul doi, domnule?”
Totul i se păruse foarte pitoresc; cel puțin la început. Pășea pe Gerrard
Street gândind: Omul trebuie să umble și pe străzile astea, unde se mănâncă
chow mein11. Pricepuse acest lucru abia după ani și ani.
— Sugari morți, a spus pe neașteptate Willett.
Duffy a ridicat privirea și n-a mai văzut fața amicului vorbăreț și pus pe
glume, ci un vameș foarte serios.
— Bebeluși morți, a repetat el. Îmi imaginez la ce te duce gândul, Duffy,
pentru că la fel mi s-a întâmplat și mie. Ce rost are? Dacă vor atât de mult
copii, să-i aibă. Mă surprind uneori pornind pe panta asta și mă opresc
înainte de a merge prea departe cu gândul la copiii morți. A luat o gură de

11Mâncare chinezească din tăiței fierți și ușor prăjiți, cu pui, muguri de bambus, ciuperci și mazăre.
(n. trad.).
211
cafea. Știi că multă heroină trece frontiera din Thailanda în Malaezia, nu? Ei,
bine, în urmă cu vreo doi ani traficanții au inventat un nou sistem.
Cumpărau copii. Uneori îi răpeau, dar cel mai des îi cumpărau: spuneau că
au vreo femeie bogată și fără copii la Singapore, dispusă să adopte unul. Cum
să nu vândă sărmana țărancă unul, fiindcă are destui și oricum sunt prea
mulți. Așa că-l vinde: pare o șansă, ca și cum și-ar trimite copilul la colegiu.
Numai că acei copii nu ajungeau la femeia închipuită din Bangkok.
Traficanții îi ucideau, le scoteau organele interne și îi umpleau cu pungi de
heroină. Apoi îi încredințau unei „mame” care îi ținea în brațe ca și cum ar
dormi și așa-i treceau granița. Simplu ca bună ziua.
Lui Duffy i s-a făcut greață, însă Willett nu terminase de povestit.
— Bineînțeles, copiii trebuiau să arate cât mai natural. De aceea foloseau
doar copii sub doi ani – altfel modul de a dormi ar fi părut nefiresc. Încă ceva
– și să nu uiți asta – trebuiau trecuți peste graniță în termen de
douăsprezece ore de la deces, altfel culoarea obrajilor s-ar fi schimbat și nu
le-ar fi fost de niciun folos traficanților.
Duffy nu avea nevoie de atâtea detalii – sigur nu voia să le afle – dar știa
că i-ar putea folosi, indiferent cât îl îngrețoșa ideea. Se vedea că Willett știa
cum să se facă ascultat. De aceea, Duffy a zis:
— Mulțumesc.
•
Doar încercarea de a concepe un plan l-a împiedicat pe Duffy să se lase
cuprins de gânduri negre. Dintre clienții care veneau cu regularitate să-și
ridice mărfurile, își alesese o țintă: doi șmecheri care importau aparatură hi-
fi foarte ieftină și o vindeau cât se poate de scump. Se băteau pe burtă cu
toată lumea, își fluturau brățările, făceau glume care de care mai deșuc heate
și nu le-ar fi păsat deloc dacă se pomeneau cu ceva în plus din greșeală; după
părerea lui Duffy, oamenii aceia își închipuiau că cinstea era o plantă care
crește spontan în orice grădină.
Mormanul de aparatură se depozita într-un loc bine știut, în apropierea
colțului în care era ținut Duffy; până atunci, primise ordin mereu să încarce
furgoneta celor doi. În cursul zilei, deși nu a dat impresia că face mai mult
decât i se ceruse, Duffy reușise să mute o cutie mică de brichete japoneze
tocmai din partea cealaltă a depozitului până în compartimentul alăturat
celui în care se aflau echipamentele hi-fi.
Toți lucrătorii din depozit știau când soseau cei doi: circulau cu ușile
laterale ale furgonetei deschise și cu muzica transmisă de Radio Capital dată
la maximum. În activitatea obișnuită de încărcat și descărcat din cursul
săptămânii, sosirea lor echivala cu un adevărat eveniment. Dacă furgoneta
era condusă de cel care se dădea mai șmecher, acesta căuta orice pată de
212
ulei pe podeaua depozitului și, apăsând brusc pedala de frână, încerca să
facă mașina să derapeze.
Spre sfârșitul zilei au sosit și cei doi cu mare vuiet și scrâșnete de frână,
au băgat furgoneta cu spatele până la compartimentul cu aparatură, au oprit
motorul, dar au lăsat muzica să urle. După un „salut, șefu’” adresat lui Duffy,
s-au dus să flirteze cu doamna Boseley, la care aveau succes ca oricare altul
din depozit, timp în care li s-au eliberat documentele de transport. Duffy a
încărcat șase cutii cu magnetofoane, șase cutii cu pick-up-uri, șase cutii cu
amplificatoare și o cutie mai mică plină cu brichete japoneze, de pe care a
smuls documentele fără să fie observat: n-ar fi vrut să le pricinuiască
mustrări de conștiință, indiferent cât de improbabil ar fi fost acel sentiment.
A strecurat brichetele între pick-up-uri și peretele furgonetei, astfel încât să
nu fie remarcate de Gleeson, când acesta avea să confrunte lista cu coletele.
Tipii cu aparatura au ieșit tropăind din biroul doamnei Boseley, Gleeson
s-a dus cu foaia în mână să verifice furgoneta, iar șoferul a strigat: „Șefu’
sper că n-ai uitat să ne pui lada cu somon afumat” către Duffy, care a urlat la
rându-i: „O găsiți sub banchetă”, după care cei doi au plecat în trombă. Duffy
nu avea de unde să știe cum aveau să reacționeze cei doi în legătură cu
brichetele strecurate în furgonetă; după toate probabilitățile, nici nu se
ocupau ei de descărcare; pesemne că asta o făcea vreun bătrân cu brațe
vlăguite.
Brichetele urmau să fie ridicate a doua zi, iar ele se aflau în partea de
depozit de care se ocupa Casey, așa că Duffy nu trebuia să-și facă griji.
Treaba se va rezolva de la sine.
Cum șmecheria cu strecuratul brichetelor îi ieșise și cum nu prea mai
avea de lucru, Duffy a reînceput să aibă gânduri sumbre. S-a surprins
privind spre părul blond al doamnei Boseley și s-a trezit nutrind o serie de
gânduri violente, neprofesionale, pentru care deocamdată nu găsea nicio
justificare. Totul doar pentru că domnul Dalby priza din când în când puțină
cocaină înainte de a se culca cu fetele din localul lui și pentru că Willett îi
spusese câteva adevăruri neplăcute.
Concepția lui Duffy despre viață fusese întotdeauna pragmatică. Cei trei
ani cât lucrase ca polițist accentuaseră această părere și ea nu avea să se
schimbe tocmai acum. Nu privea legea în mod idealist, și nici felul în care se
aplica ea. Nu-l deranja când oamenii dădeau ceva ca să primească nu știu ce,
când cineva se prefăcea că nu vede, sau când cineva era admonestat și cu
asta, basta. Nu credea că scopul scuză mijloacele – numai că, uneori, dar
numai întâmplător, lucrurile așa stăteau. Nu considera toate infracțiunile la
fel; în cazul unora, nu reacționa în niciun fel. Cu toate acestea, existau și
anumite limite. Crima era una, toată lumea era de acord cu asta. Mai erau
213
gaborii corupți; însă, în această privință, Duffy trăise o anumită experiență și
ar fi fost de așteptat să aibă sentimente foarte clare. Mai era violul; pe Duffy
îl dezgusta faptul că unii gabori considerau acea infracțiune drept un atac
oarecare, la care se adăuga puțină plăcere. Iar despre heroină avea o părere
la fel de tranșantă.
Cu șapte ani în urmă, Duffy se gândise la chinezii bătrâni și simpatici care
pufăiau ca să-și alimenteze visele; acum avea altă părere. Și nu fusese nevoie
ca Willett să-l stimuleze cu poveștile lui despre bebeluși uciși, pentru că
Duffy era de mult la curent cu situația. Cam de când o cunoscuse pe Lesley.
Pufni în râs, imaginându-și pakistanezii împiedicându-se din cauza
încălțărilor supraînălțate, dar asta nu însemna că, dacă ar fi fost după el, le-
ar fi tăiat picioarele de la gleznă. Cunoștea toate acele frumoase exprimări
chinezești ce se foloseau în legătură cu consumul de heroină – vânarea
dragonului, cântatul la muzicuță, tragerea cu tunul antiaerian – dar asta nu-l
încânta deloc pe Duffy; mai ales după ce pățise Lesley.
Lesley era o fată frumoasă, cu fața prelungă și cu un aer serios, cu păr
negru și ochi mari, care locuise în aceeași clădire cu el după ce fusese dat
afară din poliție. Îi cam dăduse inima ghes să o cunoască mai bine, dar nici
măcar nu încercase, deoarece era înnebunit după despărțirea de Carol, iar
tot ce putea face pe vremea aceea era să revină ca turbatul la Clubul Caramel
ca să bea prea mult și să agațe ce se nimerea pentru a-și satisface poftele. Și
ea îl cam plăcuse, dar nu încercase nimic pentru că era consumatoare de
droguri.
Nu uitase cât de apropiat și de răspunzător se simțise atunci când ea i se
destăinuise. Își formase o imagine idilică a amândurora, loviți de lume și
soartă, tămăduindu-și unul altuia rănile. Apoi ea i-a furat aparatul de
fotografiat. A venit să-i spună cât de rău îi pare, fusese vorba doar de a
stabili niște priorități și, punând în balanță nevoile ei și valoarea obiectului,
nu avea rost să se certe cu ea. Acceptase scuzele imediat, nici nu se punea
întrebarea dacă să o „ierte” sau nu; pur și simplu, Duffy nu înțelesese că
drogații au un caracter foarte labil. Acum știa; acum era pregătit.
Deși dependentă, Lesley părea să dețină un oarece control asupra
propriei vieți. Cu alte cuvinte, începuse să facă planuri privind nevoia de a-și
întreține dependența cu cel puțin o zi înainte de a se termina rezerva de
droguri. Uneori fura; alteori lucra într-un salon de masaj; în alte cazuri,
reușea să obțină slujbe ca model. Duffy o plăcea la fel de mult ca atunci când
o văzuse prima oară. Apoi i-a furat magnetofonul; numai că, în momentele
acelea, ei îi păruse mai puțin rău. De ce îl lăsase în apartament
nesupravegheat? Duffy știa că nu trebuise decât să-i șterpelească o cheie de
rezervă ca să i-l ia.
214
 Uneori, trimisă de familie, Lesley pleca la tratament, dar se întorcea
mereu aceeași. Picioarele i se subțiau, iar ochii i se făceau tot mai mari; până
și pistruii păreau să se fi lățit, devenind niște pete. Apartamentul ei era tot
mai murdar, ba chiar începuse să pută. Puțea pentru că, după ce scotea acul
din braț, cu urme de sânge, curăța seringa umplând-o cu apă, apoi, chicotind,
stropea modelul țesut în covor.
Duffy se mutase de acolo, deoarece știa că procentul de vindecare a
dependenților de droguri era de 10%, iar Lesley, după părerea lui, nu făcea
parte dintre aceștia. Dăduse bir cu fugiții din teama că va face tot ce putea s-
o ajute și, totuși, va da greș. Nu fusese o hotărâre cu care să se mândrească,
însă obsesiile și slăbiciunile dependenților sunt molipsitoare: „cum mă pot
apăra?”, începi să te întrebi după o vreme. S-a mutat pentru că ținuse la ea și
nu voia să audă că murise. Avea douăzeci și doi de ani.
La un capăt al lanțului erau bebelușii morți din Thailanda; la celălalt, alte
fete ca Lesley, care își pregăteau o moarte sigură. Ea îi mărturisise odată că
teama ei cea mare nu era că va muri, ci că în curând nu va mai avea loc pe
braț ca să-și facă injecția. Venele brațelor dispăruseră; la fel și cele ale
picioarelor; la vremea respectivă, se injecta în încheieturi și palme, ceea ce
era mai dureros decât își imaginase. Curând, spusese ea, urma să-și bage
acul în pântece.
Duffy s-a gândit să mai rămână o vreme la depozitul firmei Hendrick
Freight; pentru orice eventualitate.

215
 6.

În după-amiaza următoare, Duffy a remarcat o stare de agitație

neașteptată. Aflat în colțul lui de școlar neascultător, tocmai se uita de-a
lungul depozitului când a văzut-o pe doamna Boseley ieșind valvârtej din
biroul ei, după ce deschisese ușa cu dreapta și având încă în stânga
receptorul telefonului.
— Gleeson! a răcnit ea. Gleeson!
Apoi a reintrat în birou și a trântit ușa. Duffy a observat cum convorbirea
a devenit extrem de animată și a ținut câteva minute. Apoi a pus jos
receptorul, a sosit și Gleeson, cu care s-a sfătuit preț de mai bine de zece
minute. După aceea, doamna Boseley a pus din nou mâna pe receptor și a
dat un telefon. Gleeson a ieșit din birou și s-a îndreptat către zona de care
răspundea Casey. Duffy a tras concluzia că lucrurile erau promițătoare. S-a
mișcat și el din locul obișnuit. Când s-a apropiat de Casey, acesta tocmai își
desfăcea primele două capse de la gât. A făcut un semn către tatuajul care
cerea „Taie aici” și a făcut o mișcare ca de cuțit cu latul palmei.
— Onoare ție, a zis Duffy și a făcut o temenea ca de învățăcel în fața lui
Gleeson.
— Du-te dracului și caută-mă-n altă parte, a zis Gleeson.
Duffy a tușit cu subînțeles.
— Iartă-mă, domnule Gleeson. S-a-ntâmplat ceva?
— Du-te dracului, Duffy.
— Te pot ajuta cu ceva?
— Du-te dracului, Duffy.
S-a răsucit și a dat să se îndepărteze.
— Ba nu, stai o clipă. Ajută-l pe Casey să caute. Două jumătăți de creier
sunt mai bune decât nimic, aș zice eu.
— Încântător, a mormăit Duffy, în momentul în care Gleeson s-a îndreptat
din nou către biroul doamnei Boseley, să se consulte cu ea.
— Ce căutăm?
— O cutie cu brichete.
— Aha. S-a rătăcit, nu?
Casey nu i-a răspuns, mulțumindu-se să dea cu piciorul într-o cutie cu
ceai. Duffy a presupus că asta însemna un da. Deci, un șut în cutia de ceai
pentru „da”; un pumn, „nu”; un cap în containerul cu produse refrigerate

216
trebuia să însemne „nu știu”. Acela era probabil vocabularul folosit pe plan
local.
— Pentru cine erau?
— Mucks. Pesemne aceea era prescurtarea folosită de Casey pentru firma
Muxton & Walker.
— Cine le-a încărcat?
Casey a mormăit ceva neinteligibil, dar Duffy cunoștea deja răspunsul.
— Cine a semnat de ieșire?
— Gleeson.
— Cine le-a transportat?
— Gleeson.
Din ce în ce mai bine, a gândit Duffy. Pe plăcerea asta nu contase. În mod
normal, dacă nu venea clientul să preia marfa, aceasta era livrată de unul
dintre cei doi șoferi ai lui Hendrick. În ziua aceea, unul nu venise la muncă
pentru că se simțise rău; drept urmare, celălalt avusese un program mai
încărcat și, în dimineața aceea, Gleeson hotărâse să facă livrarea pentru
Muxton.
Duffy încă se prefăcea că-l ajută pe Casey să caute cutia de brichete, când
un Jaguar XJ6 a pătruns în depozit și a parcat în cel mai nefericit loc. Cu un
aer extrem de iritat, Hendrick a coborât din automobil. După zece minute
petrecute în cuibul hultanului, Hendrick, doamna Boseley și Gleeson au
venit către zona în care Duffy, Casey, iar acum și Tan, își făceau de lucru.
Acum doar se prefăceau că scotocesc, pentru că verificaseră minuțios de
două ori prin compartimentele de care se ocupa Casey și era evident că
brichetele zburaseră – spre cer sau cine știe unde.
— Bună ziua, domnule Hendrick, a spus Duffy când cei trei s-au apropiat.
La urma-urmei, se pretindea fostul om de casă al șefului. Îmi pare rău de
necazul ăsta.
— Du-te dracului, Duffy, a zis Gleeson, înainte ca șeful lui să apuce să
deschidă gura, du-te dracului în colțul tău.
Duffy a încercat să pară nepăsător, ca și cum acela era tratamentul pe
care îl primea regulat din partea lui Gleeson (deși exact așa stăteau
lucrurile), în speranța că Hendrick i-ar putea face observație celui mai vechi
angajat al său privind relațiile de muncă. Speranță deșartă; însă principiul
lui Duffy în asemenea situații era: Fă orice ca să mai torni puțin gaz peste
foc.
Ocupându-și locul din colț, s-a gândit că ar da orice ca să vadă facturile
mărfurilor livrate la Dude’s. În cursul zilei făcuse o incursiune prin depozit și
citise multe documente lipite pe cutii și lăzi, apoi rătăcise și prin sectorul

217
produselor refrigerate, în speranța că va descoperi florile al căror miros era
sortit să fie acoperit de bețișoare parfumate; totul în zadar.
La 17:30, tocmai se schimba lângă dulapul de haine, când Tan s-a
apropiat de el.
— Înainte de plecare, doamna Boseley ar vrea să discute cu tine.
Aha. Deci, o audiență la regină. S-a schimbat și, vioi, a urcat scările către
biroul ei.
— A, Duffy, ia loc, te rog. Numai puțin.
S-a aplecat peste niște hârtii și a început să adune o coloană de cifre. A
făcut-o o dată; a făcut-o a doua oară; apoi a oftat și a căutat calculatorul aflat
în sertarul de sus. Duffy a observat că era identic cu cele șase pe care le
lăsase în spatele rezervorului de veceu, dar nu s-a grăbit să tragă vreo
concluzie. În realitate, a tras concluzia imediat, apoi a respins-o. Dacă
doamna Boseley era amestecată în ceva, a bănuit el, nu s-ar fi încurcat cu
nimica toată doar pentru a-și face adunările mai ușor.
A aruncat o privire prin birou. Arăta ca unul deținut de un bărbat, doar că
lipsea calendarul cu fete dezbrăcate. Oare de ce nu se făceau calendare sexy
și cu bărbați? Dacă ar fi fost să o ia pe doamna Boseley drept model, probabil
că s-ar fi tipărit doar calendare National Trust, cu peisaje. „Hai, termină
odată, stau aici de zece minute, la ora asta trebuia deja să mă feresc de
avioane pe M4.” S-a uitat spre depozit. Ușile duble erau închise ca la sfârșit
de program. Se părea că toată lumea plecase acasă. În afară de el și doamna
Boseley. Oare ce însemna acel E din numele ei? Elizabeth? Elspeth? Eva? Da,
probabil Eva – și-a schimbat numele cu acela al marii ei eroine, Eva Braun.
Și-a vopsit și părul, ca să arate cât se poate de ariană. De ce ținea să discute
cu el? s-a întrebat Duffy. Doar nu cumva… A nu, ce gând ridicol, nu? Ar fi fost
prea de tot. O funcționară atrăgătoare se îndrăgostește de un lucrător
necalificat, tânăr și musculos. Iar expresia ei de răceală este doar o mască,
tristă și nefericită, pentru a ascunde sentimentele care-i colcăie în minte… În
secret, ea tânjește de fapt după…
Gata, Duffy, termină cu prostiile. Iar dacă ar fi fost adevărat, știi ce s-ar
întâmpla? Ai fi stângaci până la cer. Nici n-ai ști ce e cu tine. Niciodată n-ai
atras doamne ca asta, corect? Nu-i un aspect tocmai firesc din istoria vieții
tale amoroase, înțelegi?
Așadar, a rămas surprins când doamna Boseley a băgat calculatorul la loc,
a ridicat privirea și i-a zâmbit. Arăta mai bine când zâmbea, asta n-o putea
tăgădui. Singura chestie care nu se potrivea era că nu zâmbea către Duffy;
zâmbea cuiva aflat în spatele lui.
— Am închis peste tot, a zis Gleeson.

218
 Replica l-a făcut pe Duffy să tresară: îi aducea aminte de primele zile ca
polițist, când socotea că o asemenea exprimare îi conferea un avantaj. „Hai,
urcă pe bicicletă”, îi spunea el vreunui boschetar încovrigat pe trotuar, cu o
sticlă de sherry în care mai rămăsese o gură; „Vă închid”, striga Duffy, dacă
vedea o încăierare mai urâtă, și se ruga să nu primească un răspuns de
genul: „Tu și mai cine?”
Duffy a sperat că nu și-a trădat reacția față de Gleeson; a sperat, de
asemenea, că se uită în continuare la doamna Boseley cu un aer de dulce
speranță, ca și cum ea urma să-i acorde o creștere de salariu. Însă când a
auzit răsucirea cheii în broască, s-a gândit că avea dreptul, ca orice cetățean
normal, să se întoarcă pe scaun și să arunce o privire lungă, nedumerită.
Gleeson a băgat cheia în buzunar, apoi s-a apropiat și a rămas în spatele
lui Duffy, care n-a apreciat deloc treaba asta. Îi aducea aminte de polițiștii
care se distrau procedând astfel cu oamenii pe care îi interogau; de
asemenea, îi aducea aminte ce se întâmpla în unele cazuri când foloseau acel
procedeu.
— Aveți vreo nemulțumire, doamnă Boseley? a întrebat el, ca orice
angajat normal care e ținut peste program într-o cameră încuiată și simte în
spate un tip mătăhălos, cu perciuni lungi. Ea n-a catadicsit să răspundă. „Nu
te da bătut”, și-a făcut el curaj, „continuă să dialoghezi, parcă așa se spune
ori de câte ori te confrunți cu o sechestrare de persoane, nu?” „Rămânem în
dialog cu persoanele înarmate.” Duffy a hotărât să mențină dialogul. Însă nu-
i era prea clar cine ce rol joacă.
— Sper că nu aveți motive, doamnă Boseley. De nemulțumire, adică. Chiar
îmi place munca, să știți. Am vrut să trec pe la dumneavoastră să v-o spun
acum câteva zile, dar am ajuns până la birou și erați… vorbeați la telefon.
Într-un târziu, doamna Boseley a lăsat impresia că remarcă prezența lui,
deși, din câte a priceput Duffy, nu auzise ce spusese el. Părea că se pregătea
să vorbească. De aceea, a așteptat cuminte. Doar n-avea să-l concedieze, nu?
— Domnule Duffy, ai multe calități.
A, nu se aștepta să i se spună așa ceva. Dacă Gleeson nu s-ar fi aflat de
față, Duffy ar fi putut crede că ea se pregătea să-i facă o declarație.
— Poftim, doamnă? (Oare de ce nu știa niciodată cum să i se adreseze?)
— Între care, prima, după părerea mea, e calitatea de a tunde betonul.
— …?
— Tunzi betonul, domnule Duffy.
Vorbele fuseseră rostite pe tonul celui folosit de cineva care ține să-i
reamintească unui copil recalcitrant că trebuie să învețe tabla înmulțirii. „9
ori 6, înțelegi, domnule Duffy, 9 ori 6.”
— Poftim?
219
 — Tunzi betonul. De-a lungul și de-a latul. Iar tot ce tai rămâne în sacul de
beton din fața cositoarei mecanice: Uaaa, uaaaaa, a făcut doamna Boseley
brusc, imitând zgomotul făcut de motorul unei cositoare. Sau poate folosești
una electrică: atunci, bineînțeles că nu ai sac pentru beton, nu-i așa? Ai doar
o paletă care se rotește, nu, și toate așchiile de beton ies printr-o parte și le
lași unde cad, ca să slujească drept îngrășământ. Așa ceva folosești?
Duffy a rămas fără grai. Pe doamna aceea o lăsau nervii. După ce mânuise
atâta stropitoarea pe Rayner’s Lane, se zărghise. S-a foit pe scaun și s-a uitat
spre Gleeson în speranța că va primi o explicație, însă omul părea să o
privească fascinat pe doamna Boseley, cu o admirație visătoare, ca la un
profet care promite să te învețe cum să desparți apele, nu alta. Când Gleeson
și-a dat seama că Duffy se mișcase, a întins palma grea și i-a răsucit capul,
astfel încât să o privească pe doamna Boseley.
— Cred că nu suntem pe aceeași lungime de undă, doamnă Boseley, s-a
bâlbâit Duffy.
— Nu, nu cred, Duffy. Tunzi betonul. Cel puțin așa cred eu. Răspunde-mi
simplu: tunzi betonul, domnule Duffy?
— Nu, a răspuns el tare.
Se săturase. Doamna Boseley era dezamăgită. Cel puțin asta a dedus el din
purtarea ei, ceea ce era același lucru.
— Vai, dar chiar contasem pe tine ca pe unul care cosește beton. Așa ai zis
la interviul de angajare.
Duffy a privit-o fără nicio expresie pe față.
— Te-am întrebat ce pregătire ai și ai spus că ai făcut tot felul de treburi
pentru domnul Hendrick. Te-am întrebat ce anume. Și-ai spus că ai cărat
diverse. Am trecut peste asta, deși aș fi vrut să te întreb dacă priceperea ta
merge atât de departe încât să mai și pui lucrurile jos, sau dacă ni se cerea să
angajăm pe cineva care ține tot timpul ceva în mână pentru că nu a învățat
să-l mai lase și jos. Iar apoi te-am întrebat dacă ai tuns peluza domnului
Hendrick. „Îhâm”, a gândit Duffy, sau mai curând, în cap i-a răsunat „Îhâm,
hâm, asta-i acum.” Iar tu ai zis că da. Duffy și-a adus aminte de senzația de
neliniște încercată când îl vizitase pe Hendrick și privise pe fereastra
bucătăriei la fetițele care se dădeau pe tobogan. Și stând pe platforma
acestuia. Poate își închipuise că neliniștea fusese provocată de teama că una
din ele ar fi putut să cadă, dar nu era vorba de asta; neliniștea fusese
provocată de propriul lui viitor.
— Păi, peluza domnului Hendrick, după cum știi, dacă ai călcat vreodată
pe la el pe-acasă, nu are gazon obișnuit. O parte din peluză e din pavele
tâmpite, iar alta, din beton. Domnule Duffy, te-am angajat cu convingerea
fermă că știi să tunzi betonul. M-ai dezamăgit complet.
220
 — O să învăț, s-a trezit Duffy spunând, sunt convins că pot învăța. Din
spatele lui s-a auzit un pufnet nazal, a urmat o căutătură autoritară a
doamnei Boseley, dincolo de umărul lui, apoi o lovitură puternică, dată cu
palma peste cap, venită din partea lui Gleeson. L-a durut. N-ar fi durut atât
de rău dacă ar fi știut că va urma. Pesemne că aceea fusese și intenția.
— Nu cred că vei învăța suficient de repede; e o meserie greu de deprins.
Nu cred c-o să ajungi s-o stăpânești îndeajuns de curând. Domnule Duffy,
dacă angajez unul care cosește beton, atunci asta vreau să și facă. Regret, dar
va trebui să mă lipsesc de serviciile tale.
— Vai de mine, a făcut Duffy. (Acel „vai de mine” nu se referea la
concediere – și chiar asta avea să se întâmple? – ci la cu totul altceva.)
— Însă înainte de a ne părăsi, povestește-ne câte ceva despre tine.
Doamna Boseley a arborat un zâmbet violent de mincinos, semn că asta
își pusese în gând. Era o actriță bună, Duffy se vedea silit să recunoască acest
lucru. Poate că deprinsese asemenea calități în anii cât umblase pe culoarul
dintre scaune, întrebând în dreapta și-n stânga: „Ceai sau cafea, domnule?”
având un zâmbet permanent lipit de buze, și enervându-se din cauza
bărbaților grași, cu haine care plesneau pe ei, cu șuvițe de păr cărunt sau cu
mătreață pe umeri, care îi răspundeau, chipurile în glumă: „Te-aș prefera pe
tine, scumpo”, de parcă ar fi fost primii bărbați care să spună așa ceva; iar
dacă, la început, le zâmbești pe jumătate amuzată, după câțiva ani te înveți
să o faci mecanic, nu, o adevărată parodie a unei expresii de încântare, ce
pare să comunice: „Ia du-te învârtindu-te, amice.” În orice caz, doamna
Boseley reușise să stăpânească perfect acel zâmbet.
Gleeson l-a lovit din nou peste ceafă. L-a durut la fel de mult ca prima
oară.
— Sunt un om oarecare, a zis el.
— Cine ești, domnule Duffy?
— Eu, cine să fiu? (Asta suna laș, a rătăcire.)
— Ce ești, cu ce te ocupi?
— Sunt eu, muncesc, lucrez pentru tine. (De data asta a pus mai multă
trăire în cuvinte; sunase aproape firesc.)
— N-ai fost niciodată acasă la domnul Hendrick, adevărat?
— Ba da.
Gleeson l-a plesnit cu palma din nou.
— Te ocupi de altceva, corect?
— Nu.
— Cum l-ai cunoscut pe Hendrick? (Chestia cu „domnul” dispăruse.)
— Am lucrat pentru el. Diverse.
— De ce ai dat târcoale pe lângă flori azi?
221
 — Poftim?
— De ce ai dat târcoale pe lângă flori azi?
— Nu știu la ce te referi.
— De ce n-ai luat calculatoarele?
— Poftim?
— De ce n-ai luat nenorocitele alea de calculatoare? a strigat doamna
Boseley la el. De ce n-ai luat nenorocitele alea de calculatoare? Asta nu i-a
plăcut deloc; detesta ca femeile să țipe la el. Apoi s-a gândit: „Asta o să-i
ofere prilejul lui Gleeson să mă lovească.” Dar nu s-a întâmplat așa. Omul
avea altă idee. Care ce l-a făcut pe Duffy să-și dorească să fi fost plesnit încă
o dată peste cap. Ceva care l-a făcut să se neliniștească rău de tot.
Un declic delicat lângă urechea lui stângă, însoțit de o tragere ușoară a
lobului. A întors capul foarte încet și a simțit ceva rece lipit de piele. Din
colțul ochiului, l-a văzut pe Gleeson care se deplasase în acea parte. Când a
simțit și a doua atingere rece, și-a dat seama fără nicio greutate că individul
îi prinsese cercelul de aur din ureche cu un clește.
— Sus, a zis Gleeson, trăgând ușor cu cleștele. Duffy n-a comentat ordinul.
Rămas în picioare, a fost deplasat înapoi cu un pas sau doi, apoi Gleeson a
îndepărtat cu un șut scaunul din spatele lui. Doamna Boseley a ocolit biroul
și a început să-l caute prin buzunare. S-a gândit, doar pentru o clipă, să sară
la ea, dar a anticipat consecințele unei asemenea acțiuni. Și, în orice caz, n-
avea decât să-l scotocească. Duffy nu era deștept degeaba. Carnețelul în
care-și notase clienții obișnuiți era acasă; la fel și cheia de la depozit. N-avea
decât să-i contemple batista murdară, niște mărunțiș, un pieptene, un
portofel în care ținea o carte de credit expirată, de pe care scrisul cu alb
anunțând „Duffy Security” se ștersese în bună măsură, un pix și un pachet cu
câteva bomboane de fructe. Doamna Boseley a pus toate acestea grămadă pe
birou.
— Stai, a zis Gleeson, împingând scaunul până lângă genunchiul lui Duffy.
S-a așezat, într-o poziție care, chiar fără mica problemă legată de urechea
stângă, îi oferea lui Gleeson un avantaj considerabil. S-ar putea să mai
schimb mâna din când în când, l-a informat Gleeson, dar să nu încerci vreo
prostie, ai înțeles?
— Nu încerc, dacă mă lași în pace, a zis Duffy.
— Bun, a spus doamna Boseley, examinând mormanul de obiecte
personale de parcă ar fi privit câteva prezervative folosite și un șoarece
mort. S-o luăm de la capăt.
Duffy a privit-o cu sinceră îngrijorare. Iar asta izvora din faptul că nu știa
cum să-și joace cartea. Era imposibil să nu le spună câte ceva. Nu le putea
sugera în niciun caz ipoteza proprie. Trebuia să le ofere ceva, dar nu prea
222
mult. Și, desigur, ceea ce era dispus să dea din el depindea de manevrele lui
Gleeson în jurul urechii. Duffy o fi fost deștept, dar, ca pe toată lumea,
curajul nu-l dădea afară din casă.
A decis să facă în continuare pe prostul, apoi, imediat ce Gleeson ar fi
făcut ceva care să doară, să mărturisească doar ceea ce voia, după care să
repete același lucru la nesfârșit. Însă acea repetare cu insistență urma să fie
cam problematică. Nu avea cum să anticipeze cât de puternice vor fi
durerile, în caz că acestea ar fi apărut. De fapt, din câte știa el, poți trage
foarte tare pe cineva de lobul urechii și asta nu-i va provoca suferință; era
una dintre acele zone foarte puțin sensibile ale organismului. Așadar, faptul
că cercelul îi era prins în clește de Gleeson nu-i provoca dureri – într-adevăr,
până și metalul sculei se încălzise în contact cu pielea.
Ori, mai curând, nu-l durea corpul. Însă, în minte, era altă problemă.
Așadar, era mai bine decât s-ar fi așteptat și, în același timp, mult mai rău.
Dacă Gleeson i-ar fi cauzat dureri în mod normal – adică, lovindu-l cu
pumnul peste față, să zicem – promițându-i că va da mai tare dacă Duffy
refuza să spună sau să facă ce i se cere, atunci ar fi știut cum stă treaba, ar fi
putut măcar bănui cât poate să îndure. În acest fel, ceea ce îl speria era
anticiparea durerii, nu durerea simțită în acele momente; iar asta îl îngrijora
mult.
— Numele?
— Duffy.
— Ce ești?
— Lucrez pentru tine.
— Unde l-ai cunoscut pe Hendrick?
— La el acasă.
— De ce dădeai târcoale pe lângă flori?
— Nu eraaaaaaam…
Aceea fusese urmarea unei simple răsuciri, o jumătate de rotație,
neașteptată, ce-i drept, a cleștelui. Nu părea să-i facă viața mai ușoară lui
Duffy.
— Nu mi-a plăcut deloc cercelul ăsta de șmecher, a zis Gleeson. Dar nu
mi-am închipuit că-mi va fi de folos. Acum a fost vorba doar de o mică
răsucire, doar o idee, înțelegi? Mă-ntreb ce s-ar întâmpla dacă trag puțin.
„Drace, nu-mi închipuiam că doare atât de rău”, a gândit Duffy. „Dar a ști
nu e totuna cu a face următorul pas mai ușor. Cred c-a sosit momentul să
cedez.” A simțit cum Gleeson apucă mai bine cleștele între degete. „Da,
probabil c-a venit momentul să procedez inteligent și să cedez.”
— Nume?
— Duffy.
223
 A simțit o ușoară smucitură a urechii. Însă chiar și ușoară, smucitura îi
provocase o durere mare. A închis ochii, ca și cum ar fi făcut un ultim efort
de a rezista.
— Ce ești?
N-a răspuns, parcă dorindu-și încă o smucitură, care a și venit, dar nu
violentă, care să-i întunece mintea de durere, ca pentru a pedepsi o
minciună sfruntată sau o obrăznicie. Nu avea nevoie decât de o asemenea
durere de avertisment pentru a hotărî că venise momentul potrivit să
cedeze. Exact acesta fusese mesajul. A decis să spună „totul”.
— Am o firmă de securitate. Adică, lucrez singur, a bolborosit el. Sunt om-
orchestră, director și angajat, doar eu.
Pentru asta, s-a ales cu o răsucire bruscă, nu tocmai o pedeapsă meritată
de un ticălos de gabor, dar cât pe ce.
— Unde l-ai cunoscut pe Hendrick?
— Într-un club.
— De ce dădeai târcoale pe lângă flori?
— Mă uitam la avizele de expediție.
A rămas cu privirea ațintită la tăblia biroului, evitând ochii doamnei
Boseley, la fel ca infractorii care mărturiseau, care se fereau să se uite la
gabor: își destăinuiau rușinea către ei înșiși, asta era ideea, iar polițistul
doar o auzea, ca din întâmplare. În acest fel, își păstrau o umbră de respect
de sine. Teoria lui Duffy era puțin diferită: putea minți mai bine cu capul
plecat.
— Bine, acum să avem o vedere mai largă. Unde era clubul ăsta?
— Se numește Alligator. În Fulham. Un club pentru homosexuali. Acolo l-
am cunoscut.
Era momentul să scoată la iveală toate amănuntele.
— E un local frumos, foarte liniștit, beam ceva, el a intrat, am stat de
vorbă despre una și alta, el mi-a zis că s-au comis niște furturi aici, eu m-am
oferit să-l ajut, iar el mi-a dat slujba asta. Apoi am hotărât să spunem că
lucrasem la el acasă, dar cred că nu ne-am pregătit povestea asta destul de
bine. Nu m-am gândit că voi avea parte de un interviu adevărat.
— Om la toate, a zis Gleeson. Pariez că știu la ce te pricepi. Pfuu. A trecut
cleștele în mâna stângă și l-a plesnit cu dreapta pe Duffy. Lovitura l-a făcut
să dea cu capul de clește; i s-a părut că simte un firicel de sânge
prelingându-se delicat de-a lungul gâtului.
— Hei, termină, te rog. Doar răspund la întrebări. Termină. (Era o
rugăminte adresată doamnei Boseley, și a dat roade.)
— Da, oprește-te, Gleeson. Chiar nu e nevoie de așa ceva. Apoi i s-a
adresat din nou lui Duffy: Și ce-a spus Hendrick?
224
 — A zis că au avut loc furturi. La intervale regulate. Cam o dată pe lună. A
precizat că nu voia să apeleze la poliție deoarece asta ar afecta activitatea
depozitului.
Brusc, lui Duffy i-a venit o idee: doamna Boseley să fi fost cea care l-a
convins să nu anunțe poliția? Poate la început. Iar apoi, după o vreme,
Hendrick alesese calea de mijloc.
— Și ce-ai descoperit?
— Păi, nu m-am lămurit. (Nu ținea să fie considerat un tip deosebit de
inteligent; plus că amândoi se găseau într-o situație delicată.) Adică, din ce-
am constatat, firma pare să fie condusă eficient.
— Scutește-ne, a zis doamna Boseley. (Drace, sărise calul cu laudele.)
— Mda, vreau să spun că nu am înțeles cum poate cineva să păcălească
sistemul. (Prin asta dădea vina pe lentoarea minții proprii, ceea ce, probabil,
îi crea un avantaj.) De aceea am bănuit că autorul a fost McKay. M-am gândit
că a folosit o metodă pe care n-am depistat-o, pentru că eu nu am fost aici
când acționa el. Cam atât am descoperit, cu excepția faptului că acum cred că
furtul a fost comis de Casey. Deși își ținea capul aplecat spre grămăjoara de
obiecte personale aflate pe sugativa doamnei Boseley, a reușit să arunce o
scurtă privire spre Gleeson.
Și ei crezuseră că McKay fusese autorul furturilor; stratagema din ziua
precedentă îi derutase pe amândoi.
— Casey nu e atât de prost pe cât pare, după părerea mea. Știați că a
obținut două note maxime în școală? El mi-a spus, la masă. Iar brichetele au
dispărut din partea lui de depozit. Nu știu din ce zonă au dispărut mărfuri
înainte, dar cred că e vorba de Casey. Tocmai voiam să-l urmăresc până
acasă, numai că se pare că am fost reținut.
— De ce dădeai târcoale pe lângă flori?
— Nu mi-am dat seama că am făcut asta. De fapt, umblam fără o țintă
anume. Mă gândeam, încercam să pricep sistemul de lucru, înțelegeți?
Duffy nu voia să le sugereze că, de fapt, socotea că în depozit se petreceau
două măgării, nu doar una. Dar avea speranțe. Spera că-și salvase pielea. Se
vedea clar că-i îngrijora ultimul furt, își dădea seama de asta. Se speriaseră.
Trebuia doar să le alunge puțin temerile, să joace cum îi cântau ei și,
probabil, va reuși să scape din situația aceea. Așa socotea el.
— Apropo, ești concediat.
— Poftim?
— Ești dat afară. Din clipa asta.
Spre uimirea lui, Duffy a zis:

225
 — Dar Legea protecției angajaților? L-a auzit pe Gleeson pufnind
disprețuitor. O săptămână de preaviz, trebuie să primesc preaviz, am
dreptul la asta.
— Eu nu cred că ai vreun drept, a zis doamna Boseley. Fals în declarații, a
adăugat ea, de parcă ar fi citat un alineat din lege.
— Preaviz de o săptămână, a repetat Duffy, ca și cum ar fi citat un alt
alineat. Nu avea nici cea mai vagă idee cum suna legea; și bănuia că nici ea
nu avea habar. Așa e cinstit. Preaviz. Apoi s-ar putea să dovedesc că autorul
a fost Casey. Iar asta nu i-ar surprinde prea mult pe ceilalți. Cred că dacă mai
stau o săptămână aici, aș dovedi vinovăția lui Casey. (Aceasta era soluția.
Probabil că ei știau, ori măcar bănuiau, că McKay fusese hoțul; provocaseră
accidentul pentru ca el să nu atragă atenția asupra firmei; iar acum
deveniseră agitați din cauză că, până la urmă, se părea că nu McKay fusese
autorul. Chiar și pentru cei doi, ar fi fost prea mult dacă ar fi provocat două
accidente rutiere. Însă ideea ca Duffy să pună furtul în cârca lui Casey li se
părea atrăgătoare.) Mă puteți concedia mâine dimineață, la prima oră, a zis
el. O să întârzii. Îmi dați un preaviz în fața tuturor.
Doamna Boseley analiza situația. Duffy se și vedea scăpat de acolo cu
urechea întreagă.
— Și spui că l-ai cunoscut pe Hendrick într-un club pentru homosexuali?
— Da.
— Și tu… ești… așa cum zici?
— Da… uneori.
— Și Hendrick e homo, așa cum zici tu?
— Da… uneori.
— Ce înseamnă chestia asta cu uneori? l-a întrebat Gleeson cu furie. Ori
ești homo, ori nu ești. Nu poți fi și una și alta.
Duffy ar fi trebuit să-i spună: „Da, Gleeson, iartă-mă, tu știi mai bine
chestia asta decât mine, am greșit, sunt un nenorocit de homo, ce s-o mai
lungim, am fost întotdeauna doar homo, sunt homo, doar homo și nimic
altceva decât homo.” Însă, socotind că deja scăpase cu fața curată, fără să se
gândească mai bine, a zis:
— S-a dovedit științific că, într-o anumită măsură, toți bărbații sunt
bisexuali.
A simțit imediat că jumătate din cap îi explodează. Întâi i s-a desprins cu
totul, urmată de falcă, apoi o mulțime de dinți, un ochi, mai tot nasul și o
bună parte din creier. Exact acea senzație a avut-o. De fapt, Gleeson trăsese
cu cleștele de ureche, așa cum un grădinar trage de șnur pentru a porni
motorul cositoarei. Și-a dus mâna stângă la ureche, și a simțit cum sângele îi
picură în palmă. Și, în timp ce capul îi revenea încet la o poziție normală, a
226
simțit cum colții cleștelui se prind de lobul urechii drepte, cea fără podoabe,
și singura întreagă pe care o mai avea. „Of, Doamne”, a gândit el. Gleeson s-a
aplecat către aceeași ureche și i-a șoptit:
— Eu nu sunt homo. Eu, în niciun caz.
Duffy a ridicat încet ochii către doamna Boseley. Nu părea deloc
surprinsă. Nu era nici plăcut, nici neplăcut impresionată. L-a privit ca pe un
prezentator de televiziune. El a întins palma mâinii stângi, arătându-i
urmele de sânge; însă ea s-a mulțumit să ia batista de pe birou și să i-o dea.
Duffy și-a acoperit cu ea urechea stângă și a început să se teamă pentru
cealaltă. Gleeson o strângea în clește ceva mai hotărât decât era nevoie; dar
era de așteptat, nu?
Din fericire, între timp, doamna Boseley se hotărâse:
— Deci, mâine întârzii la muncă, ți se dă un preaviz, rezolvi cazul lui
Casey în cursul săptămânii și dispari de aici. Gleeson, ajunge, serios; măcar
dacă n-ai găsi atâta plăcere în treaba asta.
Strânsoarea a slăbit, apoi a dispărut cu totul. Lui Duffy îi venea să spună
„Mulțumesc foarte mult”, sau „Te aranjez eu” dar, din înțelepciune, a ales
calea de mijloc și și-a ținut gura. S-a ridicat, și-a strâns lucrurile de pe birou
și le-a îngrămădit în bluzon. A auzit cum, în spatele lui, Gleeson descuia
biroul, dar n-a privit spre ea, și nici la vreunul dintre cei doi. Și-a apăsat
batista peste ureche, a traversat depozitul, a tras ușa încadrată într-una din
porți și a ieșit în aerul serii. Socotise că se înnoptase, că așa s-ar fi cuvenit să
fie după câte îndurase. Însă întunericul nu se lăsase. Era încă o seară
limpede, luminoasă, revoltător de proaspătă, și un blestemat de avion se
pregătea de aterizare.
•
La Spitalul Uxbridge, cel care i-a cusut urechea mirosea vag a apă de
colonie cu lavandă.
— Ei, nu-i cel mai plăcut loc în care poți fi cusut, dar, oricum, nu e cel mai
neplăcut. Cred că nu-i nevoie să-ți spun care e acela.
Duffy nu voia decât să scape cât mai curând de el. Așteptase deja o oră și
jumătate în fața Secției de Urgențe, iritat că vătămarea lui fusese considerată
neimportantă, în vreme ce bătrâna gospodină care fusese adusă cu jumătate
de televizor pătruns în stomac sărise peste rând fără multă discuție.
— Au, a scăpat el, destul de tare. Terminase provizia de curaj pe ziua
aceea și nu mai avea deloc rezerve.
— Da, sigur că doare, a zis asistentul. Știi ceva, e ciudat să apari cu
asemenea problemă. Nu cred c-am mai cusut o ureche până acum.
(„Mulțumesc, dar acum taci dracului și fă-ți treaba.”) Iar primul nas l-am
cusut abia acum câteva săptămâni.
227
 „Nu vreau să ascult toate astea”, a gândit Duffy; „mai bine povestește-mi
despre o prăbușire elegantă a vreunui avion, ca să mă faci să uit de
necazuri.” „Toți cei 246 000 de pasageri aflați la bordul unei biciclete
aparținând Liniilor Aeriene Gândacul au fost uciși în această după-amiază
când…”
— N-am mai cusut nasuri până atunci. Foarte urât: sfârtecat, ca și cum
cineva l-ar fi tăiat cu briceagul. Și, fii atent, asta era cea mai neînsemnată
dintre problemele lui. Fusese victima unui îngrozitor accident rutier și era,
maaamăăă, într-o stare de plâns, dar l-au peticit chirurgii, mai puțin nasul.
Cred că a rămas ascuns sub masca de oxigen, probabil. În fine, cred că m-am
prins cum se face. Îndrăznesc să spun că am cam terminat. Cum te-ai ales cu
ea ruptă?
— M-am ales, și gata. Duffy spusese deja la Registratură o serie de
minciuni, pentru ca vătămarea să nu fie considerată act criminal al cuiva
împotriva lui și să se anunțe poliția. Însăilase ceva despre cercelul din
ureche, care i se agățase într-un gard în timp ce alerga. Nu, nu mai avea
cercelul, așa că cei de la Registratură nu aveau ce să mai examineze. Nu mai
avea nici toarta cercelului, dacă tot venise vorba de asta.
— Dacă nu vrei, nu-i nevoie să-mi spui.
„Nu, sigur că nu.” Duffy se simțea extenuat. Dar cui îi păsa cum se simțea
el?
— Port un cercel. Mi l-au smuls niște indivizi care nu mă plac, a explicat
el.
— Of, Doamne, a zis asistentul și a continuat să coasă cu un ac ce părea să
aibă dimensiunile unui catarg. Mda, cred că trebuie să ne unim pentru a
preveni asemenea incidente, a adăugat omul, lăsându-se mai greu decât s-ar
fi cuvenit pe umărul lui Duffy. Mirosul de lavandă a devenit mai pregnant.
Duffy a surâs mai mult către sine.
— Sunt cam obosit în seara asta, a zis el.
— I-au făcut ceva și celeilalte urechi? a întrebat asistentul. Văd că apare o
vânătaie și pe aceea.
•
Duffy se simțea obosit, dar nu din cauza deprimării, așa că nu s-a lăsat
copleșit. Urechea îi transmitea semnale pulsatorii. Asistentul îi înfășurase
partea inferioară a lobului cu vată și tifon, peste care aplicase leucoplast.
Duffy s-a uitat în oglindă și i s-a părut că arată ca Van Gogh.
Și-a continuat drumul cu furgoneta până la apartamentul său din Acton,
unde a ajuns în două minute. Nu avea nevoie decât de cheie și de carnețel.
Apoi a pornit înapoi, spre Heathrow. De obicei, mai scotea ceva bani când
prezenta nota de plată pentru consumul de benzină, dar de data asta se
228
îndoia că va reuși: după atâtea drumuri prin oraș, după atâtea porniri și
opriri, plus goana pe autostradă. De regulă, dimineața se trezea târziu, astfel
că un condus economic, cu maximum optzeci pe oră pe șosea, era exclus. A
doua zi, însă, putea să lenevească. Putea întârzia cât poftea. De asemenea,
dacă voia, își putea permite să o și înfrunte pe doamna Boseley. Măcar ar fi
fost concediat pentru ceva anume…
A ajuns la depozit și a intrat cu cheia proprie, cât de discret a reușit, ca nu
cumva să dea peste Gleeson tratându-i cu vreo sculă Black & Decker pe alți
angajați recalcitranți. A găsit o liniște deplină. A dezactivat sistemul de
alarmă și s-a îndreptat calm către cuibul de hultan al doamnei Boseley.
Înăuntru, a căutat urme rămase după cele petrecute în urmă cu doar câteva
ore. Pe covor era o picătură de sânge sau o simplă pată de ulei? Nu avea
importanță. „Doamnă Boseley, avem motive să credem că pe covorul din
biroul dumneavoastră este o pată de sânge.” „Da, unii dintre angajați intră la
mine în timp ce au sângerări nazale.” Sau cine știe ce mai putea inventa.
Cerbul surprins în zona Highland îl privea inofensiv de pe calendarul
National Trust. Duffy a făcut către el semnul victoriei.
A găsit dosarul cu facturi în același loc. Apoi a descoperit, sub acesta,
dosarul cu livrările următoare. I-a trebuit ceva timp până să le copieze pe
toate în carnețel. După aceea, a umblat prin depozit, dând din când în când
cu piciorul în cutiile învelite în pânză de sac, urmând principiul recomandat
de Willett. A confruntat câteva livrări cu documentele și a examinat hârtiile
prinse pe cutii și lăzi. Abia după aceea s-a dus acasă și s-a urcat imediat în
pat. „La naiba”, s-a gândit el, „și-așa nu-mi plăcea să mă culc pe partea
dreaptă.”

229
 7.

Duffy a dormit până târziu și s-a trezit fără grabă. Nu se simțea prea
grozav. A salvat niște granule de musli care încercaseră să evadeze din tripla
cămașă de forță a pungilor din polietilenă și a mâncat, fără niciun pic de
entuziasm. Niciodată nu avusese încredere în reclama de pe cutie. Îi era
imposibil să creadă că nu existau glumeți în fabricile de musli, capabili să
strecoare din când în când câte un sac de rumeguș sau de talaș, sau chiar
tăieturi din gard viu, doar pentru a vedea dacă e cineva în stare să constate
vreo diferență. Bineînțeles că deocamdată nu se găsise nimeni. Cu cât avea
un gust mai rău, cu atât îți pria mai mult: așa considera toată lumea.
La ora 10, i-a telefonat lui Carol. I-a răspuns cu o voce somnoroasă: iar
fusese în schimbul de rahat, de la 6 seara până la 2 dimineața. Da, va veni pe
seară. Ceva deosebit? Ieșeau undeva? Asta era o glumă, chiar dacă din glasul
ei nu putea trage o asemenea concluzie. Sau, pentru mai multă precizie,
Duffy nu o invita niciodată în oraș. „Ce-ai făcut aseară, Carol? A, Duffy nu m-a
scos în oraș, asta e.” Prietenele ei zâmbeau, pentru că ea părea puțin
stânjenită. „A, Duffy, gândeau ele, o adevărată teroare la pat, știm noi. Știm
ce vrea să spună ea cu statul ăsta acasă.”
Dar, bineînțeles, lucrurile nu se prezentau astfel. Ei chiar stăteau în casă,
Duffy îi gătea, în vreme ce ea îl sâcâia în legătură cu modul în care el curăța
legumele de parcă le-ar fi pregătit pentru lansarea în spațiu; în legătură cu
modul în care alimentele încercau să evadeze, sau cu felul în care lama
cuțitului îi oferea o imagine mai bună a feței decât propria oglindă de
machiaj. Își vedeau de treburi ca un cuplu de bătrâni. Și, contrar celor
imaginate de prietenele ei, Duffy și Carol nu se culcau împreună – semănând
și prin asta cu o pereche de bătrâni. Se uitau la televizor și flecăreau, iar
uneori, dar nu neapărat, Carol își lăsa ceasul în cutia de plastic din baie și se
ghemuia lângă el ca să doarmă acolo peste noapte. Ea nu se mai aștepta la
vreo minune. Da, asta se întâmpla în altă parte; era uimitor cum, după ce
trecuse o vreme și se obișnuise cu situația, nici nu-i mai păsa. Renunțase
chiar și la încercarea de a se lipi mai bine de el. Ajunsese să creadă că lui
oricum nu-i mai plăcea asta, pentru că reînvia prea multe amintiri.
Apoi, Duffy i-a telefonat lui Willett și l-a întrebat dacă poate trece pe la el
după terminarea programului. Drept răspuns la întrebările pe care i le
pusese Willett cu câteva zile în urmă, își formulase și el un chestionar. A

230
obținut un chicotit drept confirmare. Apoi a format alt număr, pe care-l avea
notat în agendă.
— Aș putea vorbi cu domnul Dalby?
— Regret, domnul Dalby nu e liber acum. (Nu: probabil că îl apelase prea
devreme. Patrularea încoace și încolo prin club, pentru a se asigura că se
deschid suficiente sticle de șampanie și că se rezolvă suficient de mulți
clienți în mod cât mai eficient, ar fi epuizat pe oricine.)
— Și care ar fi ora potrivită pentru a reveni?
— Puteți încerca în jur de 11.
— Prea bine. În felul acesta ar întârzia copios la slujbă și ar ajuta-o pe
doamna Boseley să se enerveze binișor. Așadar, la ora 11 a telefonat din
nou.
— Este domnul Dalby?
— Să văd. Cine sunteți?
— A, spuneți-i că e secretarul Lordului Brown.
— Doar o clipă, domnule… Vă fac legătura. În asemenea situații, legătura
se face imediat, a gândit Duffy.
— Alo, Dalby la telefon. O voce precisă, o intonație neutră, gata oricând să
adopte un ton de șef sau de politețe, după cum o impune ocazia.
— Bună dimineața, domnule Dalby, sunt Jeffrey Marcus, secretarul
Lordului Brown. (Când voia, Duffy era în stare să mimeze o voce care să nu
poarte amprenta străzii.) E o chestiune privată, nu are legătură cu Lord
Brown.
— Da.
— Am discutat cu Christopher, iar el mi-a zis că sunteți din nou în afaceri.
— Christopher?… Dalby a părut nedumerit, lucru absolut firesc.
— Eu îl știu sub numele de Christopher, așa se prezintă de câțiva ani, dar
am motive să cred că față de dumneavoastră folosește alt nume. Îi înțeleg
prudența.
— Dacă spui că nu…
— Deci, dacă faceți din nou afaceri, aș dori să vin astă seară pentru a
discuta.
— N-ai putea să-mi spui mai exact despre ce este vorba?
— Nu cred că ar fi înțelept. Mai ales pe acest telefon…
— A, presupun că așa e…
— Să zicem la ora 21, domnule Dalby? Voi intra prin față, bine? Duffy
spera ca Dalby să-i răspundă: „Nu, nu prin față”, și să-i ofere o alternativă,
însă tonul sigur, aproape dominant, avusese efectul dorit asupra lui Dalby.
— Da, ora 21, da, bine, domnule Marcus, vă așteptăm.

231
 Bine măcar că planul acesta îi mersese. Duffy a considerat succesul drept
o recompensă pentru daunele suferite de urechea stângă; cu alte cuvinte,
primul pas înainte, foarte mic, adevărat. Asta, atâta vreme cât restul ar fi
mers ca uns. Dacă reușea să-l ducă pe Dalby cu zăhărelul; dacă Willett îi
dădea un răspuns corect; dacă doamna Boseley își respecta promisiunea și
nu îi pregătise vreo înscenare și un polițai care să aștepte pentru a-l înșfăca
imediat ce ajungea la slujbă; dacă planul A – ce presupunea organizare,
inteligență, precizie și mult, mult noroc – dădea roade. Iar dacă nu dădea,
trebuia să apeleze la planul B, care presupunea puțină violență, ocolirea
unor prevederi legale și speranța că va avea noroc cu carul.
Spre sfârșitul dimineții, în timp ce conducea încet spre serviciu, Duffy a
început să numerele în minte bilele propriului rozariu; simțea că n-ar fi
recomandabil să depășească șaptezeci și cinci de kilometri pe oră, de aceea
s-a târât pe M4, legănat din când în când de curentul de aer stârnit de
autobuzele aeroportului, care treceau cu viteză pe lângă el. Bilele rozariului
se derulau: flori proaspete, bețișoare parfumate, lichi 12 la cutie, fistic, scoici
vii, diverse. Dalby sigur avea și un restaurant pe undeva. Le-a bifat, apoi a
analizat fiecare articol în parte, le-a înșirat încă o dată, înainte și înapoi. Ar fi
trebuit să fie la „diverse”. Când i-a venit această idee, moralul l-a cam
părăsit. Dar probabil că Willett îi va sugera altceva.
Reanalizând cele petrecute în seara precedentă, Duffy a clătinat din cap a
auto-mustrare pentru remarca făcută în legătură cu procentul bărbaților cu
înclinații homosexuale. Să-i scape așa ceva față de Gleeson, care avea partea
interioară a ușii de la dulapul de haine căptușită cu câțiva centimetri de
fotografii de fete culese din paginile de mijloc ale revistelor… Și doar reușise
să-și țină gura până în acele momente. Era tipul de remarcă pe care o arunci
cuiva respingător întâlnit la o petrecere și care e deja puțin făcut și are o tijă
de metal într-un picior, dar nu cuiva care se excită doar uitându-se la poze și
care a avut, ca să spunem așa, boașele tale în buzunar sau, cel puțin, urechea
ta în colții cleștelui. Mare greșeală, Duffy, mare greșeală.
În același timp, dincolo de senzația că i se smulsese jumătate din cap,
fusese fulgerat de un gând, iar acel gând era simplu ca bună ziua. Suna cam
așa: „Te-am prins. Te-am prins.” Acel impuls final al lui Gleeson de a-i rupe
capul se născuse din dorința lui de a distruge un homo; dar tot ce se
petrecuse înainte și după aceea, avusese legătură cu altceva. Faptul că
urechea îi fusese periclitată îl făcuse să priceapă în primul rând că nu conta
cine era el și nici locul unde îl cunoscuse pe domnul Hendrick. Violența

12 Fructe ale unui arbore peren, originar din provincia Canton, China, considerat o delicatesă. (n.
trad.).
232
fusese determinată de starea de agitație, de surescitarea celor doi, de
dorința de a șterge de pe fața pământului chiar și depozitul, dacă acesta le
stătea în cale; o dorință bântuită de teama că, dacă nu acționau, puteau
pierde tot. Motiv pentru care voiau cu orice preț să-l creadă pe Duffy.
Doreau cu disperare ca Duffy să nu fie decât ceea ce recunoscuse în
momentul în care cedase în fața lor.
Iar această agitație, dublată de dorința lor de a-l concedia imediat, l-a
convins pe Duffy că în curând avea să se întâmple ceva; că un anumit
transport era pe drum. Tocmai de aceea se speriaseră atât de tare când s-a
constatat acel nou furt și de aceea țineau să creadă asigurarea optimistă,
deși destul de subțire, dată de Duffy, că îl va aranja pe Casey până la sfârșitul
săptămânii. Cei doi nu avea dovezi împotriva lui Casey și nici cunoștințe
privind competența lui Duffy; dar îngrijorarea îi făcea să creadă că acum
aveau și una, și alta.
De aceea, Duffy nu s-a mirat când doamna Boseley și-a jucat rolul așa cum
stabiliseră. În timp ce își dădea jos blugii lângă dulapul de haine, s-a trezit
brusc cu Tan alături.
— Doamna Boseley vrea să discute cu tine imediat.
— Mulțumesc, Tan, o să mă mai gândesc.
— Nu, acum, curând, așa zice.
— Bine, Tan, bine. S-a întins nepăsător, dând un mic spectacol pentru el.
Femeia asta mă cam scoate din pepeni, nu mă jenez să ți-o spun.
— …? Te-ai tăiat?
— Da, m-am tăiat singur. Azi o ureche, mâine, cine știe ce. Hai, să lăsăm
asta.
Tan s-a uitat nedumerit, lucru absolut firesc, la noul Duffy ce se născuse
în acea zi. Iar Duffy cel nou s-a îndreptat alene către biroul înălțat de la
podea, a deschis ușa acestuia și a rămas afară. Și el, și doamna Boseley au
ridicat glasul, astfel ca discuția să poată fi auzită de oricine s-ar fi aflat în
preajmă.
— M-ați chemat?
— Da. Stai jos, Duffy.
— Îmi place aici.
— Ai întârziat.
— Și?
— Acel și nu mă satisface, Duffy, vreau o explicație. Până să catadicsești
tu să vii, a trebuit să-i pun pe alții să-ți facă treaba.
— Ei, asta-i o schimbare. De obicei, eu trebuie să fac treburile cele mai
neplăcute. Acum s-au făcut utili și ei puțin.

233
 — Dacă nu-ți place munca de aici, te sfătuiesc să-ți găsești altă slujbă. N-
aș spune că-ți vom simți lipsa.
Ajunseseră să strige deja unul la celălalt; cu colțul ochiului, Duffy l-a văzut
pe Casey cu o mutră mirată, apoi pe unul dintre șoferi, ridicând privirea spre
birou.
— Mi-ar plăcea și mai mult dacă n-ar fi atâtea p… de pe-aici, a strigat el.
Cu asta, era de ajuns, s-a gândit Duffy; oricât de mult ar fi detestat-o pe
doamna Boseley, ceilalți vor considera că aceea era o jignire suficient de
gravă pentru a atrage concedierea.
— Ești concediat.
— În ce mă privește, preferam s-o fi făcut mai demult.
— Peste o săptămână, să dispari de aici. Acum întoarce-te la treabă.
Duffy a tras un șut ușii din sticlă, dar a constatat pe pielea lui că fusese
bine ranforsată. În timp ce cobora treptele tropăind, a aruncat peste umăr:
— Ar trebui să facem un sindicat aici.
Deși atitudinea de frondă era mimată, Duffy s-a lăsat molipsit de ea. Juca
o scenetă cu doamna Boseley, însă îi făcea plăcere să țipe la ea. S-a așezat în
colțișorul nătărăului, simțindu-se destul de proaspăt mai toată dimineața.
Iar când s-a auzit fluierul ce anunța masa, s-a petrecut ceva surprinzător.
Casey a venit către el și, în semn de amiciție, i-a tras un pumn în braț.
— La masă, a zis el tare și clar. Duffy s-a simțit ca un dresor care tocmai a
reușit să-și educe vreun animal să imite sunetul vocii umane. Efortul l-a
consumat aproape total pe Casey, pentru că, odată ajuns față în față cu
porția dublă de spaghete și cu cartofii prăjiți, a redevenit taciturn ca
întotdeauna. Când, după ce și-a înfulecat și porția dublă de budincă cu
stafide, și a aruncat lingura, Duffy a crezut că vor reînnoda discuția de unde
rămăseseră.
— Ce zi am avut, a făcut el. Cât pe ce să-mi retez urechea la bărbierit, iar
acum mă trezesc cu un șut în fund.
Casey s-a încruntat. A rămas îndelung pe gânduri. Apoi, pe un ton foarte
secretos, a zis:
— Mi-a plăcut cum i-ai zis p…dă. Hehehe.
Duffy s-a simțit aproape mișcat de acea mărturisire. Se părea că omul își
exprimase un soi de afecțiune față de el. Păcat că acel semn întârziase atât
de mult. Păcat că vor mai sta la masă împreună doar încă o săptămână. Păcat
că Duffy trebuia să-l bage puțin în rahat.
După slujbă, s-a dus din nou la Terminalul 1, la Barul Apple Tree. Ca
întotdeauna, acolo domnea același aer de panică generală, doar că ea se
transmisese unui nou lot de pasageri cărora le transpiraseră palmele.

234
 — Câteva chestii practice, l-a anunțat el pe Willett, plus concurs de genul
întrebări și răspunsuri.
— Dă-i drumul.
— Aspect practic 1. Găsești un plic cu heroină. N-are importanță unde, în
fundul unui chinez sau cine știe unde. Ce se întâmplă?
— Păi, întâi i-o scoatem.
— Și după aceea?
— O testăm. Avem o mică trusă. Ca să ne asigurăm că nu e sare de
contrabandă sau ceva ce dorește omul să introducă fără vamă.
— Iar asta îți spune ce e.
— Da, mai mult sau mai puțin. Apoi o trimitem la laborator. Sigilată,
bineînțeles, ca nu cumva să-i vină vreo idee curierului. Acolo este analizată
și primim un raport.
— Și ce se poate constata?
— Păi, ți se spune ce este. Când a fost produsă. De unde vine. Ăsta-i unul
dintre aspectele cele mai folositoare: analiza e incredibil de precisă. A, sigur,
îi ajută faptul că nu există două șarje identice – decât dacă sunt făcute în
același timp, sau în aceeași fabrică. Iar o parte este produsă artizanal, dar și
asta ne ajută. Vreau să spun că nu există două șarje identice de heroină, așa
cum nu găsești două plăci de faianță identice, dacă sunt glazurate cu sare.
Duffy nu avea nevoie de comparații atât de savante. În primul rând, nu se
pricepea la materiale de construcții.
— Dar dacă… să presupunem, curierul a avut un plic – să zicem că erau
două, și le-au împărțit, în avion sau mai știu eu unde, și sunt descoperite
separat: marii voștri chimiști pot demonstra că făceau parte din aceeași
șarjă?
— A, da. Nicio problemă. Uneori e singura probă la îndemână pentru a
demonstra că, să zicem, există o legătură între doi distribuitori. Dar e o
probă concludentă.
— Hm. Bun. Am încheiat partea întâi. Ești pregătit pentru concurs?
întrebă Duffy.
— Da.
— Ești contrabandist. Acum erau chit: Willett îl pusese pe Duffy să joace
rolul vameșului. Și ai o anumită cantitate de heroină.
— Sub ce formă?
— Cum adică sub ce formă?
— Păi, ea nu se prezintă obligatoriu sub formă de pulbere. Se poate
dizolva, transforma în pastă… Fac orice din ea?
— Sigur. Trebuie doar să o treci prin vamă, adică de mine. Eu sunt un
vameș isteț, dar nou în meserie.
235
 — Nicio problemă.
— Ba nu, trebuie să strecori marfa într-unul din cele șase moduri pe care
ți le înșir eu. Aduci șase tipuri de mărfuri, și trebuie să o aduci cumva – sau
poți să apelezi la mai mult de un articol. Gata?
— Da.
— Bun, întrebare de nota 10. Fistic.
— Astea sunt chestiuțele acelea mici și verzi?
— Îhâm.
— Sunt pe jumătate deschise, dar tot îți rupi unghiile în ele, nu? Unele
sunt deschise de-ți blestemi zilele desfăcându-le; iar unele sunt închise de
tot, ca să-ți spargi dinții, corect?
— Îhâm.
— N-ar fi prea greu. Willett a rămas puțin pe gânduri. Sub formă de
pudră. Deschizi câteva dintre cele pe jumătate desfăcute, umpli coaja cu
marfă, apoi lipești cojile.
— Cum adică, una câte una?
— Sigur. În fiecare poți vârî marfă cât să-ți cumperi o mașină. Asta, când
se diluează, pentru vânzarea pe stradă. Și atunci i se adaugă sare sau ceva,
nu?
— Da.
— Asta ar merge. Fără probleme. Au trecut. Altceva?
— Bețișoare parfumate.
— Hm. Și cum se livrează?
— A, nu-s sigur. În pachete, să zicem, de câte oare? Douăzeci, treizeci?
Câteva zeci de pachete pe fiecare cutie.
— Ce fel de ambalaj? Hârtie?
— Da, sigur. Nu, cutia e din carton, și are o etichetă din hârtie.
— E mai riscant. N-ar putea găuri bețișoarele. Să transforme marfa în
bețișoare, iar apoi să le vopsească? Nu – ar trebui să fie vârâtă în ambalaj.
Deloc greu, dar ia timp și e complicat, deoarece cutiile nu-s prea mari, dar, în
fine. Se scot etichetele prin umezire, se transformă heroina în pastă, apoi se
lipesc etichetele. Cu asta ai rezolvat.
— Lichi la cutie.
— Cutii… Ba merge, ba nu merge. Depinde de tehnologia pe care o posezi.
Dacă ai o făbricuță de conserve, sigur, nicio greață. Sunt trei soluții, așa cred.
Metoda cu pasta pe etichetă. Sau folosești o metodă de golire: adică scoți
eticheta, faci o gaură mică în cutie – ba nu, cred că e nevoie de două, una
pentru aer – și verși din lichid. Apoi o umpli la loc cu heroină dizolvată – o
pui cu seringa. Lipești eticheta la loc, și om te-ai făcut.
— Și ce se întâmplă cu fructele?
236
 — A, le lași înăuntru. Doar dacă nu cumva fructele și heroina intră în vreo
reacție chimică despre care nu știu eu. Dar heroina dizolvată e foarte
răspândită. Nici n-ai idee câte sticle de sos de soia și de vin chinezesc am
desfăcut, și nu întotdeauna cu rezultate fericite.
— Și a treia metodă?
— Păi, cea mai ușoară cale pentru furnizor e intervenția în procesul de
închidere a cutiilor – asta-i una, sau ai tehnologia necesară ca să scoți
capacul și să-l lipești la loc. Atunci doar așezi plicul cu heroină înăuntru, mai
pui câteva lichi până obții aceeași greutate ca a celorlalte cutii, și o închizi.
— Și persoana de la destinație cum recunoaște cutia?
— Nicio problemă. Un cod simplu – să spunem, câteva împunsături fine
pe etichetă, în niște locuri prestabilite. Asta, dacă nu ne vinde cineva pontul
– sau dacă nu cumva deschidem singura cutie care are marfă în ea – noi n-
avem cum să o depistăm. Iar dacă ne-am apuca să deschidem orice cutie la
care eticheta ni se pare în neregulă, ei, atunci ar trebui să mai avem un
departament, nu?
— Flori proaspete.
— Ce fel de flori?
— Ăăă… diverse.
— În cazul ăsta… sunt multe posibilități. Dacă-s exotice, înțelegi, cu tije
groase, ai putea vârî marfa într-un pai din plastic, în tulpină. Poți folosi
ambalajul, așa cum ți-am spus, pentru bețișoarele parfumate – sub formă de
pastă. Mai poți – dar asta depinde de durata transportului sau de distanță –
da, poți folosi tifon sau chiar vată îmbibată în heroină soluție, ca să pară că
menții florile proaspete. Metoda e cam trasă de păr, dar s-a practicat. A, și
mai e o șmecherie cu florile, pe care doar am auzit-o. Dar nu la noi. Au avut
un artist – trebuie să fi fost foarte priceput – care a pictat pe bucățele de
hârtie ceva aducând cu miezurile din interiorul florilor; la cele care aveau
caliciile mari, înțelegi? Apoi le-au vârât înăuntru și au obținut ceea ce, de
fapt, era o floare cu miezul fals; suficient loc pentru a strecura marfă între
cele două miezuri.
— Ca o valiză cu fund dublu.
— Exact. Foarte inteligent. Cine s-ar fi uitat acolo?
— Așa e. Scoici vii.
— Nu prea știu cum arată; ar trebui să arunc mai întâi o privire. Dacă
sunt închise – sau dacă așa se prezintă unele – poți folosi principiul cu
fisticul. Dacă sunt deschise, e mai greu, s-ar putea să fi folosit cochilia în
vreun fel. În fine, dacă asta e prea greu de realizat, aș rămâne la ambalaj.
— Îhâm. Și acum, ultima dintre cele șase: diverse.
— Ce vrei să spui?
237
 — Păi, așa scrie în documentele de însoțire.
— Adică de toate?
— Așa bănuiesc.
— Ei, atunci am de lucru serios, nu? – dacă vezi lucrurile simplu. Altfel
spus, dacă ai o ladă cu diferite lucruri în ea, îți ofer eu zeci de metode, care
mai de care, și aș alege-o pe cea mai bună, ca să nu găsești ce-am ascuns,
numai că tu o să te prinzi.
— De ce?
— Pentru că ai examina atent ceea ce sosește la Diverse. Având în vedere
că ai suspiciuni, ascunzătoarea pare puțin probabilă. Asta ar fi metoda pe
care ar folosi-o un tip nu tocmai profesionist pentru o livrare unică, dar
masivă.
— Aha. Așadar, din cele șase tipuri de livrări, pe care ai folosi-o?
— Ei, nu uita că, dacă aș avea timp, aș putea propune metode mai bune
pentru fiecare dintre ele. Asta-i toată chestia. Infractorilor le trebuie luni,
uneori chiar ani, ca să conceapă ceva ce noi descoperim într-o clipă sau nu
descoperim deloc. Șansele nu sunt prea mari. Și procedeele se schimbă
permanent. Imediat ce una dintre metode este descoperită, tipii recurg la
alta – iar dacă sunt deștepți, o schimbă chiar înainte de a se întâmpla asta –
dar cei care au ceva în cap nu folosesc același sistem a doua oară dacă el a
fost depistat, indiferent în ce parte a lumii.
— Bun, dar ce sistem ai folosi?
— Scoicile nu-mi plac, deși ar trebui să mă mai gândesc. Nu-mi plac
bețișoarele parfumate, fiindcă ele ar putea determina vreun vameș mai
entuziast să se gândească la opiu sau la cine știe ce. Cum ți-am spus, nu-mi
plac nici Diversele. Mi-aș îndrepta atenția asupra nucilor, conservelor sau a
florilor. În situația asta, totul depinde de personalitatea ta. Flori, dacă aș
avea mai multă imaginație; conserve, dacă aș deține tehnologia; nuci, dacă
aș avea răbdare. Să nu mă înțelegi greșit – aș reuși să trec marfa
neobservată. Aș trece-o.
Duffy a rămas pe gânduri. Era vorba de un apel discret? Un sfat să nu
întreprindă nimic de unul singur? Tot ce se putea. Nimănui în situația lui
Willett nu i-ar plăcea să vadă niște amatori încercând să joace rolul de
vameși. Ideal ar fi să aștepte un pont, să folosească profesioniști. Destul de
firesc – doar că Duffy nu știa amănunte: nici data transportului, nici
mărfurile ce trebuiau suspectate, ci avea doar o ipoteză. „Vameș, deschide
cutia aceea imediat. Așa cum am gândit: un fund fals.”
S-a hotărât să răspundă pe jumătate la recomandarea lui Willett.
— Dacă dau de ceva…
— Da?
238
 — Cât de extinsă ți-e autoritatea?
— Cât cuprinde.
— Adică și în afara zonei împrejmuite? Inclusiv depozitul Hendrick
Freight?
— Peste tot. Doar nu ești amnistiat pentru că ai reușit să treci ceva prin
vamă. Dacă mărfurile sunt interzise sau impozabile, așa rămân. Venim să
căutăm oriunde s-ar afla ele.
— Aha. Bun, în cazul ăsta, nu cred c-aș încerca. Aș azvârli marfa peste
bord din feribotul care traversează Canalul Mânecii.
Pe fața lui Willett au mai apărut câteva riduri.
— Ei, atunci te sfătuiesc să fii atent la curenți.
— …?
— Am avut un caz, acum câțiva ani. Un tip care venea cu un avion
particular s-a cam speriat. Aducea un balot care nu era tocmai fân pentru
vitele lui. Adică, procentul de fibră era cam redus, aș zice. În fine, omului i-a
pierit curajul și a aruncat marfa în Canal. A aterizat și s-a dus acasă
simțindu-se mult mai sărac, dar cu conștiința mai puțin împovărată. Au
trecut câteva zile, după care mareea a adus balotul cu iarbă tocmai pe coasta
Dorsetului. Fermierul care l-a găsit s-a socotit norocos și a fumat puțin, apoi
și-a dat seama că trebuie să fie o chestie din aceea despre care vorbesc
mereu ziarele. Ne-a chemat, am descoperit sursa, inclusiv pilotul care făcuse
importul ilegal.
Întâmplarea i s-a părut cam trasă de păr lui Duffy. Și-a dres glasul și a
continuat:
— Acum ajungem la aspectul practic numărul 2. Dacă descopăr ceva, pot
să-ți telefonez?
— Nebun ai fi să n-o faci. Willett se mândrea cu profesiunea lui, se fălea
cu modul în care vameșii de pe Heathrow lucraseră în ultimii ani. Situația se
îmbunătățise. Sigur, asta însemna că tipii deștepți își încercau norocul în alte
părți – la Luton, de pildă, sau la aeroporturile de pe care decolau avioane
angajate de companii de turism, unde bandiții treceau cu eleganță pe
culoarul verde al aeroportului. Dar chiar și așa, existau motive de mândrie
locală.
— Pot să anunț în… cum să zic, în termeni generali?
— A, sigur – de multe ori primim ponturi de genul: Jamaica, în nu știu ce
zi, luna asta. Dar asta ne oferă o șansă în plus.
— Sau dacă… aș fi foarte precis?
Ca întotdeauna, Duffy se îngrijea să-și asigure o portiță de salvare.
— Da, cum ar fi „dulapul de haine de colo, raftul de sus”. Nu ne-ar deranja
deloc, prietene.
239
 — Cum mă recomand dacă sun și dau de altcineva, în caz că nu ești de
serviciu?
— Păi, dacă nu sunt acolo, cere cu Dickie Mallett: un tip clasa-ntâi. În ce te
privește, nu știu absolut sigur, că doar nu-s avocat. Dar aș zice că te bucuri
de imunitatea necesară ca să ne asigurăm că primim informația.
Totul părea frumos și legal: cu alte cuvinte, confuz și de neînțeles. Duffy a
mai făcut o încercare.
— Dacă te sun și nu mă prezint, mulțumindu-mă să spun: „Sunt un
cetățean oarecare”, de exemplu, dar tu ai ști că am fost eu, iar eu îți dau
pontul. Tu trebuie să declari că ai știut cine ți-a dat informația?
Willett și-a dat seama că întrebarea nu mai făcea parte din probele de
concurs (deși nici concursul acela nu fusese adevărat, s-a gândit el); era pus
la încercare. De aceea, a rămas puțin pe gânduri.
— Aș socoti, a răspuns el într-un târziu, că dacă ai folosi o asemenea cale,
ți-ai preciza și condițiile, iar eu le-aș accepta. De dragul artei, însă, aș susține
că, dacă nu-ți protejez identitatea de la început, atunci nu mai am cum să o
fac după aceea.
Duffy a surâs. Nu considera că va mai avea a doua șansă – nu ținea să mai
lucreze în preajma aeroporturilor. Dar încheiase o înțelegere.
•
Ajunsese la o înțelegere, dar Willett îi stricase planul A. Da, fusese o
naivitate din partea lui să-și închipuie că Willett va răspunde nu de cinci ori,
iar apoi va spune „da, vei găsi ce cauți în a treia scoică de pe dreapta din
penultima livrare.” O greșeală, dar expusese planul A crezând în el, deoarece
nu prea îndrăgea planul B. Atunci și-a atins urechea stângă, atât cât ieșea la
iveală de sub bandajul făcut cu atâta tandrețe de asistentul acela și planul B i
s-a părut ceva mai atrăgător.
Iisuse, îi făcuse o promisiune lui Carol. Să o sune, sau să pretindă că
problema Dalby apăruse ulterior? Păi, da, într-un fel, așa se întâmplase.
„Lasă asta pentru mai târziu”, și-a zis el. Mai întâi trebuia să dea câteva
telefoane și să facă niște conexiuni. Iar una avea să nu-i pice bine cuiva.
În timp ce-i telefona lui Geoff Bell, și-a pregătit și scenariul de început de
discuție. Bell era un prieten la care Duffy apela uneori pentru sprijin în unele
probleme tehnice. Geoff era în stare să intercepteze un telefon doar
concentrându-și privirea asupra lui; putea face fotografii și prin zid. Odată,
Duffy făcuse greșeala de a paria cu Geoff pe cinci lire că nu va reuși să-l
surprindă pe film în chiloți, chiar dacă-i lăsa la dispoziție o săptămână.
Vreme de două zile, Duffy fusese foarte atent unde-și dădea jos pantalonii.
N-ar fi trebuit să se deranjeze. În a treia zi, a primit prin poștă un
instantaneu, puțin neclar și cu granulație mare, dar în care se putea
240
recunoaște fără tăgadă împreună cu un amic agățat la Alligator. Iar asta,
într-o poziție fără chiloți. În bilețelul însoțitor trimis de Bell scria: „Dacă ții
neapărat, o să încerc să-ți fac una și cu chiloți.” Cum mai erau patru zile până
la încheierea termenului, Duffy nu și-a supralicitat șansele și a plătit cele
cinci lire.
Bell înregistra orice apel, de aceea Duffy a început pe un ton satiric.
— A, Geoff, sunt AQ35B, în legătură cu Filiera Tripoli. Dacă punem
exploziv plastic sub al doilea puț de extracție în loc de al treilea, atunci
putem folosi detonatoare mai ușoare și să tragem fitilul peste Mediterana
până în Malta?
— Duffy, tu ești? Nu te-am auzit de-un veac. De la chestia aceea cu
ștergerea casetei. Uneori, Geoff îl ducea la disperare pe Duffy. Ceea ce pentru
Duffy reprezenta un joc introductiv, pentru Bell era un test foarte serios.
— Geoff, am o chestie tare încurcată, și mă-ntrebam dacă mă poți ajuta.
În realitate, Duffy plănuise ceva foarte simplu, numai că pe Bell nu-l
atrăgeau treburile simple.
— Ești liber mâine seară?
— Da.
— Am nevoie de un aparat de înregistrare pe care să-l fixez pe corp, în jur
de ora 18 și apoi ceva mai târziu, nu-s sigur de oră, dar îmi vor trebui trei
copii, trimise la tot atâtea adrese diferite cât mai curând posibil. La vremea
respectivă, probabil că va trebui să fac slalom printre gloanțe, a adăugat el
pe un ton melodramatic.
— Atunci să nu-ți pui vreo vestă antiglonț din acelea folosite de polițiști,
că trece orice prin ea. Asta, dacă ai arma potrivită. Ceva de genul unei
praștii.
— Și cu aparatul? (Putea fi sigur că Geoff se va agăța de lucruri
neimportante.)
— Păi, o facem serie, ca să obții aceeași calitate a înregistrării pe fiecare,
nu mai slabă ca semnal și… Geoff a continuat pe aceeași temă, dar Duffy deja
se gândea la altceva. De fapt, Bell vorbea de unul singur.
A dat al doilea telefon Christinei, o asistentă medicală pe care o cunoscuse
cu câteva luni în urmă. Ca fizic, semăna cu Carol ceva mai mult decât i-ar fi
convenit lui Duffy pentru a fi cu conștiința împăcată; de aceea, ieșise cu ea în
oraș de câteva ori, rar de tot, simțindu-se oarecum rușinat gândindu-se la
Carol. La rândul ei, Christine era încântată că Duffy nu era doctor și că nu
avea să fie nevoie de un examen ginecologic între prima jumătate de cană de
bere și primul pachet de sărățele. Duffy nu-i ceruse așa ceva. Iar acum, la
telefon, era prima oară când îi cerea ceva. I-a spus că avea nevoie de ceva
pentru o piesă de teatru montată de amatori; era, de fapt, o scenetă comică
241
pe care el și niște amici urmau să o joace la o bodegă. Putea veni și ea? Ba nu,
s-ar pierde în prezența ei, ar îngheța cu totul; dar dacă mai juca sceneta o va
invita și pe ea. Îi putea împrumuta ce dorea? Christine a spus că
regulamentul spitalului nu permitea așa ceva; dar oricum chestiile acelea se
aruncau, iar dacă nu le folosea la… Nu, a zis Duffy, trebuie să pară folosite –
s-ar putea ca în public să se afle și doctori, iar aceștia ar protesta dacă n-ar
părea reale. Putea să le ia a doua zi? Minunat.
Carol a sosit cu Mini-ul la ora 19:30.
— Ce mâncăm în seara asta, Duffy? Cașcaval cu pâine prăjită, sau pâine
prăjită cu cașcaval? Doamne, ce-ai pățit la ureche?
— La bărbierit. Un fleac, nu mă doare. Eu o să mănânc musaca și cartofi
prăjiți, iar tu poți servi orice de pe meniu sub patru lire.
— Duffy… iar glasul ei a înregistrat o schimbare de ton, urcând, în timp
ce-i pronunța numele, mă inviți undeva?
— În regulă.
— Trebuia să-mi spui dinainte, m-aș fi schimbat și eu.
Duffy a privit-o rușinat. Carol credea că o invitase deoarece se simțea
vinovat că n-o mai scosese în oraș de multă vreme. Și totuși a rămas rușinat.
— Duffy, a spus ea cu severitate, care-i condiția?
— …?
— Care e poanta, Duffy?
— A? Nicio obligație. (Însă ea era convinsă că nu așa stăteau lucrurile.)
Doar că, în drum, trebuie să mă întâlnesc cu cineva.
— Duffy, mare ticălos ești, a zis ea și i-a aruncat un surâs reținut.
— Știu.
La 20:30 au ieșit și au condus încet prin oraș. Când Carol a văzut direcția
în care o apucaseră, s-a întors către el și i-a zis:
— Duffy, sper că nu mă duci la serviciu. Să știi că nu trebuie să ajung
acolo decât mâine dimineață.
Remarca l-a făcut să se simtă și mai rușinat.
De astă dată s-au apropiat mai mult de Dude’s și au parcat la vreo treizeci
de metri depărtare de local.
— Acolo mă duc, a zis el, arătând în josul străzii. Nu stau mult.
— Ești un ticălos, Duffy. Dacă văd vreun coleg făcându-și rondul, îl trimit
după tine ca să mă asigur că nu pui la cale vreo minune.
Dar nu vorbea serios. Dacă Duffy voia să-și cheltuiască banii în saloane
elegante de masaj, era treaba lui. Nu s-ar fi opus. Măcar acolo erau femei.
În acea seară, la garderoba pentru pălării era altă fată. Blondă, cu niște
sâni… nu, Duffy nu voia să se uite la ei nici în ruptul capului. Localul acela
avea ceva care îl făcea să se simtă mult mai păcătos și, în același timp, mai
242
puțin lasciv. Cincisprezece perechi de țâțe ar fi trebuit să fie de tot atâtea ori
mai excitante decât una; dar lucrurile stăteau altfel. Nici măcar când
rămăsese singur cu fata aceea în separeu nu se simțise deloc atras de sânii
ei, pentru că nu păreau să-i aparțină: făceau mai curând parte din dotarea
clubului, ca niște obiecte oarecare. Fixate pe tors, apoi puse la loc pe raft la
ora 2, când ultimul client, abia respirând, își primește pălăria și este împins
ușurel în stradă.
— Care e taxa? a întrebat-o pe fată, doar din curiozitate.
— Douăzeci de lire, domnule…
— Nu, nu, dacă ar fi să-mi las pălăria.
— Pălăria? Nu sunt mulți domni care să poarte pălărie, a zis ea.
— Dar pentru palton? Se plătește și dacă las paltonul? Asta voiam să știu.
— A, nu, domnule, sigur că nu. Părea de-a dreptul ofensată. Dar ne puteți
lăsa un bacșiș, a adăugat ea.
Bineînțeles. Întotdeauna. Restul de o liră la prețul unui păhărel de whisky
– cam asta ar fi. S-a simțit iritat.
— Am întâlnire cu domnul Dalby, a spus el, destul de tranșant.
— A, domnule, trebuie să văd dacă e liber.
— Mă numesc Marcus.
— Marcus și mai cum?
— Domnul Marcus. Duffy și-a dat seama că-și alesese un pseudonim
alcătuit din două nume de botez. Ca și John Joe. Un nume total neserios.
— A, desigur. Fata s-a fâstâcit. Duffy s-a simțit ca un bădăran. Dar poate
era mai bine așa; trebuia să intre în rolul potrivit pentru a-l păcăli pe Dalby.
Spera să nu fie recunoscut de fata cu accent nordic și sâni plasați exact
unde trebuia. Cu toate acestea, cât timp păstrau ele în memorie imaginea
unui client – zece minute? Pe de altă parte, acum arăta altfel; în locul
costumului din anii cincizeci, cu miros de naftalină, se îmbrăcase în catifea.
Haină bleumarin, pantaloni bleumarin – destul de asemănătoare pentru ca
în semiîntunericul acela să treacă drept piese ale unui costum – cizme și
cămașă mov, descheiată la gât. Arăta ca secretarul Lordului Brown? Arăta ca
un traficant? De el depindea pentru a răsturna ecuația aceea: dacă îi făcea pe
amândoi să arate ca el, nu trebuia să arate ca vreunul dintre cei doi.
În timp ce era condus spre scări, a aruncat pe furiș o privire către barul
populat de fete. Același miros de bețișoare parfumate. Jos, la fel de întuneric.
Separeurile cu ușile batante, alcătuite din șipci; palmele lipite de sâni de
parcă ar fi fost fixate cu adeziv; sticlele umede; florile proaspete; tonul
artificial al conversațiilor întreținute de fete; bărbații-soți pe cale de a cheli,
cu costume bune și conștiințe încărcate.

243
 — Domnule Marcus, ce plăcere. Ieșit din birou pentru a-l întâmpina,
Dalby s-a oprit puțin pentru a inspecta scena de jos. Nu se auzea chiar
foșnetul bancnotelor de zece de care se despărțeau clienții dar, de la acea
înălțime, ți-l puteai imagina, s-a gândit Duffy.
La început, biroul lui Dalby i s-a părut iluminat orbitor, dar asta din cauza
contrastului. Duffy s-a așezat pe un scaun tapițat, cu spătar înalt, în fața
mesei proprietarului de club. Nu s-a grăbit și a aruncat o privire prin birou,
ca și cum s-ar fi gândit la posibilitatea de a-l cumpăra. A zăbovit asupra
lămpii obișnuite, a canapelei, a micii biblioteci, a seriei de stampe mari de pe
pereți. Arătau ca niște gravuri vechi în lemn care, pentru reproducere,
fuseseră mărite de cel puțin douăzeci de ori; înfățișau scene pastorale. Cea
din spatele lui Dalby prezenta un cal legat, o vacă, o oaie și câteva colibe cu
acoperiș din șindrilă. La secole și lumi depărtare de Clubul Dude’s. Decât
dacă nu cumva calul legat aparținea unui traficant de opiu din vechime, care
intrase într-una dintre colibe ca să încheie vreo tranzacție.
Dalby a tușit, iar Duffy și-a întors, încet, privirea către gazdă. Dalby îl
urmărea cu ochi ușor umezi din spatele ochelarilor rotunzi, cu rame din aur.
Duffy a socotit că, pentru moment, avea inițiativa; și așa trebuia să se
desfășoare discuția. Dacă joci, joacă tare, s-a gândit el, și fă-o în mod agresiv.
De asemenea, drept semn de încredere, lasă deoparte limbajul ocolit,
alunecos al celor care lucrează în domeniu. Dalby părea soiul de traficant
care trăia o permanentă convenție și probabil că avea rețineri față de o
exprimare pe șleau.
— Camera e verificată, sper, a zis Duffy pe neașteptate, cu o voce oficială.
— A, da.
Duffy s-a uitat spre ușa deschisă, din stânga lui Dalby, care dădea spre
dormitor și, pesemne spre baia cu cada pregătită pentru spălătura post-
amor. A dat de înțeles că acea privire era de fapt o întrebare.
— Suntem singuri, l-a asigurat Dalby. Apoi Duffy a început să vorbească
rapid și plin de sine, așa cum îi stătea bine unui secretar al Lordului Brown.
— Aștept să-mi sosească foarte curând un transport de două sute de doze
de iarbă, deși, din câte am auzit, nu te prea interesează marfa asta. Nu-ți
reproșez asta, întrucât e ceva care și-a cam trăit traiul; și, personal, consider
că fumatul este un obicei dezgustător, deși nu țin să defăimez pe nimeni
pentru asta. Săptămâna viitoare urmează să primesc o cantitate nu prea
mare de cocaină. Iar pe moment am doar niște marfă chinezească numărul
trei, excelentă calitativ. Asta e ceea ce pot oferi. De ce am apelat la tine?
Deoarece am nevoie de bani pentru următorul transport, care e substanțial.
Altfel n-aș apela la cineva din afară. Am aflat că ești serios și cinstit – cel
puțin așa am auzit – și dacă nu te deranjează, contează în primul rând faptul
244
că ești britanic, iar asta înseamnă ceva. Desigur, dacă nu ești – a, nu mă refer
la originea ta, ci la alte lucruri – nu te sfătuiesc să tratezi cu mine.
În așteptarea răspunsului, Duffy l-a privit cu un aer impasibil pe Dalby.
— Hm, ăă…
Dalby părea năucit de o asemenea abordare directă. Suficient de uimit, a
sperat Duffy, ca să nu se mai întrebe cine ar putea fi acel „Christopher”.
— Și… ăăă… prețul? a întrebat el în cele din urmă, de parcă ar fi rostit un
cuvânt porcos.
— Cocaina sau heroina?
— Ăăă… Prima. (Ceea ce însemna că-l interesa numai cocaina. Ori avea o
cantitate suficientă de heroină pe drum?)
— Depinde de puritate. Va trebui să aștept până la sosirea mărfii. Prețul
meu se situează cam la media pieței. Douăzeci, până la treizeci gramul. Vrei?
— Ăăă… daa.
— Bun, foarte bine, a zis Duffy grăbit, ca și cum ar mai fi avut de dat
câteva telefoane în cursul serii. S-a ridicat și i-a întins mâna.
— Rezolvăm totul cu o strângere de mână, a zis el. Dalby i-a strâns-o ca și
cum ar fi fost onorat. A, apropo, la intrare, am avut impresia că-i deranjez pe
unii dintre clienți. Nu mai există altă ieșire?
— Ba da, pe aici.
L-a scos pe Duffy din birou pe un coridor care a ocolit separeurile, apoi
printr-un pasaj și au ajuns la o ușă ce dădea în spatele clădirii. Dalby i-a
deschis ușa; Duffy l-a salutat din cap, fără să-l privească, și a ieșit în strada
întunecată. Trecuse cu bine hopul.
— A fost bine? l-a întrebat Carol, când el s-a strecurat în furgonetă. Îl
întrebase pe un ton aproape serios, mai ales că era vorba de un subiect
aproape periculos.
— Minunat, a răspuns Duffy visător. Numai că ajunge la cincizeci și patru
de lire.
— Mă duci și pe mine o dată? Duffy s-a mulțumit să pufnească.
Ceva mai târziu, la o porție de kebab, încercând să se facă auziți în
vacarmul muzicii grecești, el a spus:
— Te-aș lăsa să mergi singură acolo.
— Unde?
— La Dude’s.
— Ce insinuezi?
— Lasă, mă întrebam cu cine o să iei masa în seara asta. (Carol l-a privit
nedumerită. Duffy i-a făcut cu ochiul.)
— Plătesc eu, bineînțeles, dar dacă iei tu nota, o bagi în cheltuieli dacă-ți
iese planul, nu?
245
 Ea s-a aplecat peste masă și l-a bătut încet cu degetele strânse în creștet,
de parcă ar fi vrut să facă ordine în mintea lui.
— Adică, e un fel de a te răsplăti, nu?
Uneori, Carol nu-l înțelegea deloc, chiar dacă, mai târziu, analiza cele
discutate.
— Ți se răcește kebabul. (Oare de ce-i zâmbea Duffy în felul acela?)
A condus-o până la Acton, pentru că mașina ei era deja acolo și, cum era
târziu, ea a hotărât să rămână peste noapte. Au intrat în apartament și Duffy
a aprins toate luminile, chiar dacă urma să se culce imediat, întotdeauna îi
plăcea să arunce o privire în jur. Îl făcea să se simtă mai în siguranță înainte
de a adormi.
— Duffy, a zis ea, în timp ce s-a lipit de spatele lui.
— Mm, spuse Duffy pe jumătate adormit.
— Îmi place costumul acela din catifea.
—…
— Păcat că e desperecheat.

246
 8.

În ziua următoare, când a sosit la slujbă, Duffy a fost din nou întâmpinat
de Casey cu un pumn în biceps și cu o exclamație: „Pi…a aia.” Această
manifestare entuziastă de afecțiune din partea Omului Tatuat l-a mișcat pe
Duffy, care s-a întrebat dacă n-ar putea să-l salveze pe Casey de ceea ce-l
aștepta. Dacă nu trebuia să i-o facă și punea toate hoțiile pe seama lui
McKay, adevăratul autor de până atunci, atunci ar fi dres situația față de
Hendrick. Iar dacă îl salva pe Casey, asta însemna încă o promisiune
încălcată față de doamna Boseley, iar asta îl încânta. Merita să facă
încercarea, atâta vreme cât nu se expunea prea mult el însuși.
La prânz, a telefonat celor doi cu aparatura hi-fi. Dacă ar fi avut bun-simț,
nu s-ar fi repezit orbește la primul tăinuitor să-i dea brichetele; ar fi așteptat
câteva zile, să vadă dacă se întâmplă ceva. A dat peste șoferul căruia îi
plăceau petele de ulei. Duffy a adoptat glasul cel mai needucat posibil:
— Sunt Duffy, de la Hendrick, din Heathrow. În legătura cu cutia aia de
brichete pe care-am încărcat-o-n mașina voastră din greșeală acu’ câteva
zile. Așa. Pot să trec pe la voi diseară?
— Ce spui, amice?
— Cutia aia de brichete luată de voi cu aparatele. Eu le-am încărcat. Au
nimerit la voi din greșeală.
— Brichete?
— Da, niște brichete, înțelegi? Au nimerit la voi. Tre să le aduc ’napoi,
altfel mă dau ăștia afară.
— Nu-mi amintesc de-așa ceva, amice.
— Mda, poate nu le-ai descărcat tu. Poate-s încă acolo, printre cutii. Da’
le-am notat că au fost încărcate la voi, înțelegi?
— Mă duc să verific, dom’le.
— Bun.
A așteptat câteva minute, timp în care Duffy s-a temut că până să
primească răspunsul, i se va termina moneda de zece pence. La întoarcere,
omul părea nemulțumit.
— Le-am găsit, amice, erau cu niște magnetofoane.
— Mulțumesc, o, mulțumesc mult, mi-ai salvat pielea.
— Da, dar lipsesc vreo două. Cred că s-a servit cineva din cutie. (Grasul
celălalt, a gândit Duffy.)
— Ține-le sub cheie până vin să le iau, bine? Și mulțumesc. M-ai scos.

247
 — Mă bucur.
Tonul vocii nu confirma afirmația.
Avea să fie o seară plină, și-a dat imediat seama de asta, de aceea a
hotărât să pornească devreme. Învoirea de la slujbă cu jumătate de oră
înainte avea să o irite pe doamna Boseley, ceea ce reprezenta un scop în
sine, dar asta îi permitea să treacă pe la cei doi, care lucrau în Ealing, pentru
a lua brichetele înainte de terminarea programului lor.
A recuperat cele o sută patruzeci de brichete pe care le strecurase în
furgonetă celor doi și a trecut pe acasă. După aceea, a mers la Christine și a
luat micul articol de care avea nevoie. Din nou pe acasă, a umplut o geantă
de umăr cu tot ce credea că-i va fi de folos și a pornit spre apartamentul lui
Geoff. După ce a sunat, și-a tras fermoarul de la bluzon și a lăsat la vedere
pantalonii cu șlițul desfăcut. Proceda astfel de fiecare dată când îl vizita pe
Bell.
— Trage-ți fermoarul, Duffy, a auzit din interfon. Duffy a zâmbit. Tot nu
reușise să depisteze locul în care era amplasată camera. Majoritatea
oamenilor simțeau o plăcere să te anunțe că nu le scapă nimic în privința ta,
prin lentila vizorului de la ușă, prin intermediul camerei nu prea bine
ascunsă; asta le oferea sentimentul de putere și siguranță. Bell era încântat
știind că vizitatorul nu avea habar că era examinat din cap până în picioare.
— La subsuoară, în chiloți sau la spate? a auzit Duffy de cum a intrat.
A gemut în sinea lui. Întotdeauna se întâmpla astfel. S-a străduit să
manifeste cât mai mult interes posibil față de tehnicile folosite de Bell, însă
individul exagera. Pe masa de lucru îl așteptau cincisprezece casetofoane
miniaturale, așezate ca pentru inspecție. Duffy și-a imaginat inevitabila
prezentare ce va urma privind calitățile aparatelor și argumentele pro și
contra, nu între Duffy și Bell, ci între Bell și Bell.
— Are vreo importanță?
— Sigur că da. Asta-i primul aspect. Unde vrei să-ți instalez microfonul,
unde-ți plasez casetofonul?
— Nu știu. Există elemente care schimbă situația?
— Sigur că există, Duffy. Pe cine înregistrezi? Și unde? Nu vreau detalii,
bineînțeles, dar vreau să știu suficient de mult. Cât timp vrei să înregistrezi?
Cât de departe se va afla amicul? Veți sta amândoi pe loc? Există zgomot de
fundal? Vei putea să te strecori undeva ca să schimbi caseta?
— Înțeleg, a zis Duffy, însă Bell se oprise puțin doar ca să respire.
— Vrei să-ți schimbi hainele? E important să te auzi la fel de bine ca
interlocutorul? Va fi prezentă și o a treia persoană? Și mai sunt, desigur,
aspecte fizice.
— Ce vrei să spui?
248
 — E posibil ca cineva să încerce să te lovească în boașe? Sau să-ți dea
vreun pumn în spinare? Vrei să bușești pe cineva cât faci înregistrarea? Sau
înainte de a o face? Vrei să oprești casetofonul, ca să lași caseta pe pauză, să-
i tragi cuiva una, apoi să reiei înregistrarea?
— Geoff, ai impresia că nu știu să mă port frumos cu lumea, așa e?
— Poftim? Ce vrei să insinuezi? După expresia uimită a lui Bell, Duffy și-a
dat seama că acesta vorbea din punct de vedere tehnic, și nimic mai mult.
Din punctul lui de vedere, lovirea cuiva reprezenta doar un factor care ar fi
putut afecta calitatea sunetului.
Duffy a început să-i spună ce dorește. Presupunea că vizita la Geoff avea
să dureze patruzeci de minute; până la urmă, i-a răpit două ore. A ieșit de
acolo simțindu-se ca și cum îi fuseseră bandajate toate coastele la Spitalul
Uxbridge. Între omoplați avea lipit un casetofon de mărimea unui biscuite;
firele mergeau până în buzunarele bluzonului: butonul de pornire în
buzunarul drept, cel de pauză, în stângul. Trebuia să țină minte chestia asta.
Când a intrat pe M4 era deja întuneric. Tot ce mai supraviețuise din
avioanele nebune și puse pe autodistrugere erau câteva luminițe clipind pe
cer: roșii, verzi și albe. Doar ele ar fi fost vinovate dacă se prăbușeau în acele
momente, s-a gândit Duffy: cum să zbori pe bezna aceea? N-ar fi trebuit să se
permită așa ceva.
După ce a ajuns la depozit, a descărcat brichetele și le-a azvârlit aproape
de colțul lui. Ulterior, va însăila o explicație și pentru Hendrick. Înainte de
asta, însă, trebuia să pună în aplicare planul B. A dat un bobârnac în partea
superioară a urechii stângi și a simțit o durere surdă. Asta l-a făcut să
agreeze mai mult planul B. S-a dus la biroul din sticlă al doamnei Boseley, și-
a lăsat geanta de umăr lângă masă, s-a așezat pe scaunul ei, și-a îndepărtat
piciorul de butonul alarmei, a respirat adânc și a ridicat receptorul.
„Hai, hai odată, răspunde, ai stat acasă de fiecare dată când te-am urmărit,
poate-ți lustruiești Granada aia mare de pe alee, dar hai, aha…”
— Gleeson, sunt Duffy. Da, Duffy de la muncă, exact.
— Ce dracu’ vrei?
În ordinea firească, problema principală era să nu-i ofere ocazia să
închidă înainte de a-și da seama că nu avea de ales decât acțiunea spre care
îl împingea Duffy.
— Am sunat-o pe doamna Boseley, dar soțul ei mi-a zis că a plecat la o
prietenă, unde va rămâne peste noapte. (Așadar, bagă-ți chestia asta în cap.)
— De unde ai numărul meu? Și de ce-mi telefonezi mie?
— Am numărul tău dintr-o carte pe care scrie Abonați E-K. Ai înțeles?
— Dar de ce m-ai sunat pe mine?
— Azi am găsit niște heroină în depozit.
249
 — Ce-ai făcut? Duffy, unde ești?
Duffy a ignorat întrebarea. A tăcut o clipă. Simțea că Gleeson devenise
atent.
— Adică, am crezut că e vorba de așa ceva. De aceea, am luat puțină –
cred c-ai băgat de seamă că azi am plecat mai devreme – și i-am arătat-o
unui amic, iar el a zis că probabil e drog, dar m-a sfătuit să o predau. M-am
gândit c-ar fi mai bine să-i anunț pe cei de la Hendrick Freight, de aceea am
apelat la cartea asta de telefon… (Începuse să-i placă felul în care depăna
povestea.)
— Unde Dumnezeu ai găsit ce spuneai?
— … și l-am căutat pe domnul Hendrick.
Liniște.
— Și el ce-a spus?
Gleeson părea să se teamă.
— A, nu era acasă, a ieșit în oraș. Atunci, am telefonat la doamna Boseley,
dar și ea e plecată, de aceea m-am gândit că tu ai ști ce se poate face.
— Ai dreptate, Duffy. Stai să mă gândesc puțin.
Duffy l-a lăsat vreo patru secunde, apoi a întrebat:
— Să chem poliția?
— Să nu ne pripim, Duffy. Stai puțin. Adică, doar nu vrem ca lucrurile să
iasă prost pentru firmă, nu? (Asta rezolva problema.)
— Nu mă interesează cât de urât iese pentru Hendrick Freight. Cu ce-i
sunt eu dator firmei? Cât îmi dă firma pentru ureche? O să sun la poliție. (Și-
a îngăduit să ridice glasul, până a ajuns să țipe aproape isteric.)
— Nu, Duffy, a zis Gleeson. Stai, să găsim o soluție. Nu, sigur că nu-ți pasă
de firmă, normal. Dar să nu ne pripim.
Duffy și-a dat seama că-l avea în mână. A adoptat un ton mai potolit.
— Bine, dacă vrei să te gândești, poate c-ar trebui să-ți arăt unde e. Adică,
am o cheie de la depozit. (Cârligul înțepase deja în cerul gurii: oare se
prinsese?)
— Ce zici? Cum?
— Da, cum ai auzit. N-am folosit-o niciodată, dar domnul Hendrick mi-a
dat o cheie când m-a angajat.
— În regulă, bună idee. Cu atâta lume acolo, mâine ar fi mai greu. Acum
unde ești?
— Sunt acasă, dar pot fi acolo peste jumătate de oră. Dacă ajung înaintea
ta, intru și las aprinsă o lumină. Nu cred c-ar fi bine să le aprind pe toate.
— Așa e, ai dreptate. Eu pornesc acum într-acolo. A, poate aduci chestia
pe care ai luat-o azi după-amiază. Ca să ne lămurim.
— Sigur.
250
 Duffy a închis. Apoi a luat un scaun din birou și l-a așezat sub singura
lumină pe care o lăsase aprinsă, cam la o treime din lungimea depozitului.
După ce a luat câteva lucruri pe care le-a îngrămădit în buzunarele
bluzonului, a lăsat geanta lângă scaun. Apoi s-a dus lângă ușa laterală pe
care avea să intre Gleeson. Va beneficia de două avantaje: Gleeson nu va ști
unde era Duffy, iar în depozit era întuneric. Chiar mai întuneric decât în
groapa de la clubul lui Dalby.
A așteptat douăzeci de minute.
— Duffy.
Ușa s-a deschis, iar Gleeson a rămas lângă ea, încercând să vadă ceva în
întuneric.
— Aici, i-a spus Duffy, aflat la vreo zece metri depărtare. Gleeson s-a
îndreptat spre el iar Duffy i-a comunicat pe un ton foarte autoritar: Pe aici.
I-a întors spatele lui Gleeson și a pornit grăbit să traverseze depozitul. Cel
puțin așa i s-a părut lui Gleeson, care a început să alerge în urma lui. Numai
că, după ce a făcut zece pași, Duffy s-a întors brusc și, în clipa în care Gleeson
s-a apropiat, i-a tras un pumn foarte puternic în stomac. Inerția a sporit
forța loviturii; Gleeson s-a chircit de durere, încercând să-și recapete suflul.
Duffy nu era adeptul școlii de lupte care recomanda un upercut cu stânga,
apoi un croșeu cu dreapta exact în vârful bărbiei. Dacă loveai pe cineva într-
un anumit loc, așa considera Duffy, părea logic să-l mai izbești în același loc
o dată sau de două ori. De astă dată a folosit genunchiul. După care, din nou
pumnul.
Gleeson nu s-a prăbușit. A rămas încovoiat, cu brațele lungi ca de gorilă
lăsate moale, cu ochii scoși din orbite, de parcă ar fi suferit un atac de inimă.
Abia dacă a observat când Duffy a băgat mâna în bluzon și a scos niște
cătușe pe care i le-a prins la încheieturi. Le-a strâns tare, așa cum proceda cu
infractorii pe care nu-i avea deloc la inimă. Apoi a scos o bucată de frânghie
și s-a așezat pe podea lângă picioarele lui Gleeson. A făcut un laț pe care l-a
petrecut pe după un picior, apoi l-a tras să stea alături de celălalt, aproape
doborându-l în timp ce făcea treaba asta. La sfârșit a înnodat și frânghia în
jurul gleznelor.
Lui Duffy i-a trebuit ceva timp până să-și recapete suflul. Lui Gleeson i-a
luat ceva mai mult. Duffy l-a lăsat să se odihnească, până i-au trecut
simptomele de apoplexie. Doar nu era sadic. Deocamdată. Apoi a zis:
— Sus.
Pe jumătate înspăimântat, pe jumătate nedumerit, Gleeson s-a holbat la
el. Duffy a făcut semn către partea cealaltă a depozitului, spre scaunul așezat
sub lampa de neon.

251
 — Țopăie. A, și apropo, dacă-ți vine să urli, o să-ți pun căluș și-ți torn ulei
Castrol în nas. Ai înțeles?
Gleeson a țopăit, de parcă ar fi fost la un concurs școlar. Arăta patetic. Ca
un concurent care intrase în cursa de sărituri în sac, iar cineva îi furase
sacul. Duffy nu simțea mici o milă pentru individ. S-a gândit că va reuși să-și
țină sentimentele în frâu atâta vreme cât va fi necesar. O veșnicie, dacă se
gândea mai bine.
Gleeson a țopăit până la scaun, s-a uitat la Duffy și s-a așezat. Duffy a mai
scos o bucată de frânghie și l-a legat de scaun.
— Bun, a zis, uite care sunt regulile. Dacă te răstorn din partea asta, te
lovești la ceafă. Dacă te răstorn din spate, îți strivești mutra. Dacă începi să
strigi, îți torn Castrol pe nas, ai înțeles?
Gleeson își dăduse și singur seama ce-l aștepta. Dar Duffy ținea ca el să
știe că amândoi gândeau la fel. Gleeson a dat din cap. Părea speriat. Avea și
motive.
Duffy a tras două lăzi goale și le-a așezat la o distanță la care nu puteau fi
ajunse de Gleeson cu picioarele. S-a așezat pe una dintre ele, iar pe cealaltă a
pus geanta și a început să scoată diferite obiecte din ea, într-o ordine care
spera că-l va face pe Gleeson să gândească foarte intens. Întâi, o cutie cu
chibrituri. Apoi, o lămâie. O lumânare. Un cuțit. Apoi două farfurioare. O
cutie cu lapte. O sticlă din plastic. Apoi o lingură. După care, o punguță mică
din polietilenă, conținând o pudră albă. Apoi o cutie lunguiață, din carton. A
deschis cutia și a scos o seringă. Apoi a aprins lumânarea. După aceea, s-a
uitat la Gleeson. Și a spus:
— Așa. (După care, a aprins un băț de chibrit.)
— Nu știu nimic despre asta, a spus Gleeson.
Duffy abia dacă i-a acordat atenție. Așa începeau toți. Unii o spuneau
scâncind, patetic, chiar și când fuseseră prinși cu pantalonii în vine și cu un
copil pe jumătate dezbrăcat pe genunchi; unii rosteau asta cu un aer de
siguranță, agresivitate, când fuseseră ridicați de pe stradă, din fața
Magazinului Fine Fare și-și închipuiau că tocmai scăpaseră de marfă
aruncând-o prin gard exact la țanc, dar își știau al dracului de bine atât
drepturile, cât și pe Bendy Benson, de douăzeci de ani avocat al ticăloșilor,
care avea să vină aproape imediat pentru a aranja eliberarea lor pe cauțiune.
Gleeson rostise fraza pe un ton care se încadra între acele ultime două
coordonate. Dar chiar dacă ar fi spus-o cu o încredere nețărmurită, Duffy tot
n-ar fi fost tulburat. La Hendrick Freight nu avea cum să sosească niciun
Bendy Benson cu diplomatul lui soios și atacuri paralizante de rectitudine
avocățească. Iar Duffy n-avea de gând să-și facă griji că încalcă regulile

252
judiciare. Pesemne că va trebui uneori chiar să stea în spatele lui Gleeson și
să vadă dacă îi plăcea acel tratament.
— Nu știu nimic despre asta, a repetat Gleeson, amintind de bolboroseala
mohorâtă a bețivului care vorbește cu propriul pahar.
— Gleeson, nu va fi deloc complicat, l-a anunțat Duffy, fără să se uite la el.
S-ar putea să fie dureros, dar complicat, nu. A, un lucru, ca să nu uit.
A vârât mâna în buzunarul interior al hainei lui Gleeson, aplecându-se
peste fața lui și prefăcându-se că nici nu făcuse acel gest, și i-a scos
portofelul.
— Oho, ai ceva bănuți aici. Cu atâția bani la mine, eu aș fi mai atent pe
unde umblu. A extras douăzeci de lire. Ăștia-s pentru cercel, Gleeson. Cred
că atâta a costat. Și ești norocos că am asigurare de sănătate, altfel te-aș fi
ars de te ustura.
Gleeson s-a înșelat percepând o îndulcire în glasul lui Duffy.
— N-am vrut să se întâmple așa, a zis el.
— Asta agravează situația, să știi, a răspuns Duffy cu răceală. A dat roată,
ajungând în spatele scaunului, pentru a observa ce părți ale corpului putea
folosi, apoi l-a aranjat astfel încât bara spătarului să nu-i protejeze prea bine
rinichii. Cât a rămas acolo, a apăsat butonul de pornire al casetofonului, aflat
în buzunarul drept al bluzonului. Așa. Acum o să-mi spui tot ce știi, de la
început. (A apăsat scurt pe butonul de pauză, în buzunarul stâng.) Iar dacă
te oprești sau eziți, sau minți, o să te lovesc. Și dacă țipi sau urli, îți torn
Castrol în nas. (Pentru a demonstra că nu era vorba doar o figură de stil,
Duffy a scos din geantă un bidon de jumătate de litru, pe care l-a așezat
printre celelalte obiecte.
— Nu știu la ce te referi.
— O să-mi povestești despre heroină și despre doamna Boseley și Dalby,
de unde sosește, unde merge și când urmează să vină următorul transport.
(Să-i întrebi mai mult decât ar putea ști, asta era una dintre reguli.)
— Eu doar lucrez aici.
Duffy s-a dus în spatele scaunului, a apăsat pe pauză, l-a lovit pe Gleeson
sănătos în rinichi, a așteptat, l-a mai pocnit o dată și a pornit înregistrarea.
— Am văzut că ai un Granada frumușel pe alee. Soția are venituri, nu-i
așa?
— La loterie, a gemut Gleeson. (Altă idee mai bună nu-i trecuse prin
scăfârlie?)
— De câte ori a câștigat la loterie?
— Nu știu despre ce vorbești. (Treaba devenise plicticoasă. Duffy a apăsat
pe pauză și l-a lovit din nou pe Gleeson. Apoi a schimbat modul de abordare.
Accelerează procesul, suna una dintre regulile proprii.)
253
 A oftat, doar spre bucuria lui Gleeson, a ridicat seringa și a ținut vârful
acului puțin în flacăra lumânării. Apoi a mimat că se răzgândește, s-a întors
către bidonul de Castrol și a frecat acul de praful acumulat în jurul dopului.
— Trebuie să-ți explic? Atunci așa o să facem. După ce termin, o să-ți fac o
injecție. Acum, cât mai ai de ales, uită-te aici. Punguța asta, și a făcut un semn
nepăsător către punga din polietilenă conținând pudra albă, cel puțin așa
mi-au dat ăia asigurări, are o puritate de 90%. Nu, zău că n-am găsit-o în
depozit, a răspuns el privirii întrebătoare a lui Gleeson, m-am dus și-am
cumpărat-o. Ei, trebuie să-i cred pe cuvânt, dar dacă sunt traficanți cinstiți,
așa o fi. Poate vrei să afli cât de pură este, dar nu știu dacă mai apuci să te
plângi cuiva.
L-a lăsat pe Gleeson să mai fiarbă puțin, apoi a continuat:
— Dacă simți că nu poți coopera, sau dacă mă minți, o să-ți injectez
chestia asta cu puritate de 90% drept în braț. (Ceea ce te-ar ucide; nu mai
era nevoie s-o spună.) În cazul în care consideri că poți coopera, o să mai
diluez heroina cu lapte. (Ceea ce o să-ți dea senzația că te-a lovit trenul, dar
nu te ucide.) De felul în care mă simt depinde dacă înmoi acul în praf înainte
de a-ți face injecția.
— Doar n-o să mă omori, Duffy. (În glas nu se putea percepe prea multă
bravură.)
— Te-aș ucide fără să stau prea mult pe gânduri. (Ce mai conta al doilea
cadavru de pe filieră, mai ales al cuiva care doar transporta marfa?) Apoi a
zis din nou, cu glas mai apăsat: Te-aș ucide fără să ezit. L-a lăsat pe Gleeson
să analizeze toate posibilitățile, să se vadă pe sine țintuit de scaun cu
frânghii, cu o picătură de sânge în locul din care ar fi fost extras acul, cu ochii
holbați de spaimă, chiar și după moarte. Odată venită, poliția va considera că
se mai reglaseră niște conturi între cei care se ocupau de distribuirea de
heroină; apoi vor examina contul bancar al lui Gleeson, vor supraveghea o
vreme depozitul lui Hendrick, dar bineînțeles că nu vor descoperi nimic, iar
după o vreme, vor hotărî să lase dosarul deschis, ceea ce reprezenta o altă
modalitate de a spune că se spălau pe mâini de caz, și ce importanță avea,
era doar un distribuitor gras, cu perciuni lungi, legat de un scaun, așteptând
zorii zilei. Nu era o moarte prea plăcută; făceai pe tine, aveai și o erecție
ridicolă, te înecai în propria sudoare. Destul de greu de descris, asta în cel
mai bun caz. Duffy a strecurat mâna în buzunarul din dreapta și a pornit
înregistrarea.
— La început, n-am știut despre ce era vorba. Jur, n-am știut.
— Și când a fost asta?
— Acum vreo doi ani – doi ani și jumătate. Într-o zi, doamna Boseley a
venit la mine și mi-a zis: „Vrei să livrezi cutia asta personal? N-aș vrea să se
254
piardă pe drum.” Trebuia dus ceva la Dude’s, și mi-am zis: „Bine, oricum îmi
place să conduc.” Și am dus-o – acum nici nu-mi mai aduc aminte ce era – am
dus-o până la Dude’s și am uitat imediat de asta. Iar a doua zi, doamna
Boseley mi-a dat patruzeci de lire. Patruzeci! „O mică primă, Gleeson, pentru
că ai dus cutia atât de repede.” Ei, la început am zis că anul acela Crăciunul
venise mai devreme pentru mine, apoi am crezut că femeia mă plăcea sau
cine știe, după care am uitat. Apoi s-a mai întâmplat o dată, numai că atunci
am căpătat cincizeci de lire, doamna Boseley mi-a mulțumit frumos, iar eu
m-am gândit: „Păi, dacă mă place, atunci are un stil anume ca să-mi arate
asta.” A treia oară, m-am hotărât s-o întreb. Așa că, după ce am dus pachetul,
am intrat în biroul ei și i-am zis: „Am făcut bine treaba, doamnă Boseley?” și
ea mi-a răspuns: „Sunt foarte mulțumită.” Iar eu i-am spus: „Dar, ca să știu și
eu, ce duc acolo?” iar ea m-a întrebat: „Chiar vrei să știi?”, la care eu m-am
gândit puțin și am spus: „Nu, cred că nu vreau să știu.” Atunci mi-am zis că
era ultima oară când făceam asta. După aceea, câteva luni mai târziu,
doamna Boseley mi-a făcut cu ochiul, dar eu i-am zis: „Cred c-ar fi mai bine
să vă găsiți alt șofer”, iar ea s-a ridicat și a închis ușa biroului. Îmi amintesc
precis că așa a procedat. După aceea, s-a așezat și mi-a spus: „Ba nu, tu ești
șoferul meu, Gleeson.” Iar eu: „Tocmai am demisionat.” Însă ea a zis: „Regret,
dar nu se poate.” „De ce?” am întrebat eu, iar ea a zis: „Fiindcă nu voi mai
găsi un șofer atât de serios ca tine.” Eu am spus că era o prostie, sau ceva de
genul ăsta, iar ea mi-a răspuns: „Și, în orice caz, nu-ți pot da drumul.” Asta
m-a făcut să simt că ceva era în neregulă. Atunci, am spus: „De ce nu?” Și ea a
zis: „Pentru că de-acum, vrând-nevrând, ești amestecat. Rămânem
împreună, sau ne prăbușim împreună.” Am întrebat-o: „Ce-am dus la
Dude’s?”, la care ea mi-a răspuns: „Mici cantități de heroină în scopuri
medicale. Doar cantități mici; pentru bunicul cuiva, care a devenit
dependent cât a trăit în China, și are nevoie de doze în mod regulat, dar
reglementările privind importurile sunt idioate în privința asta.” După care
mi-a dat o sută de lire, în avans.
Duffy nu mai auzise o asemenea poveste, dar stilul mărturisirii îi era mai
mult decât familiar – din sala de interogatorii, din boxa martorilor, din
celulele deținuților. La început, cel interogat era, pur și simplu, Domnul-de-
Treabă, apoi devenea Uite-ce-au-făcut-din-mine. Îți venea să le zici: „Dacă
erai un tip de treabă, nu le-ai fi permis să facă ce vor din tine.” Dar asta ar fi
însemnat să se ostenească degeaba. În mare măsură, Duffy a crezut povestea
înșirată de Gleeson; mai precis, nu l-a dezamăgit atât de rău încât să-l
lovească.
— Aștept.

255
 — Așa, după aceea a continuat. M-am ocupat doar de livrări. Am fost
plătit pentru fiecare cursă.
Putea fi adevărat, dar Duffy credea altceva. Exista întotdeauna un anumit
moment în care infractorul consideră că trebuie să se oprească din povestit.
El își spune: „Nimeni n-are cum să dovedească mai mult de atât, de aceea o
să mă opresc aici.” Exact așa proceda și Gleeson. Numai că circumstanțele
erau altele. Duffy nu trebuia să dovedească nimic. Povara de a aduce probe
trecuse pe umerii altcuiva. Gleeson trebuia să facă dovada că-i spusese lui
Duffy tot ce știa.
— Și de ce i s-a înscenat accidentul acela lui McKay?
— Fura. Era cât pe ce să fure și din ultimul transport. Cu totul
întâmplător. Nu puteam risca.
Duffy a luat cuțitul și a tăiat lămâia în două. În timp ce storcea puțină
zeamă în lingură, s-a simțit ca o doamnă din înalta societate la ora ceaiului. A
privit spre Gleeson. Invitatul lui nu părea prea fericit.
— Continuă.
— Ce să continuu?
Drept răspuns, Duffy a vărsat o cantitate mică de pudră albă din pungă pe
farfurioară. Apoi a luat cutia de lapte, a dat să ridice capacul cu mânerul
cuțitului, a lăsat impresia că se răzgândește și apoi, după ce-l ridicase puțin,
a pus capacul la loc. Și pentru ca lui Gleeson să nu-i vină ideea de a strănuta
sau sufla puternic asupra pudrei, a așezat cealaltă farfurioară deasupra.
— Cine, cum, unde, când?
— Știu numai de doamna Boseley și Dalby, nu am idee de alții, pentru că
doamna Boseley nu-mi spune. Pesemne că era adevărat: filierele de
distribuție a heroinei se organizează de obicei foarte strict. De aceea, Duffy a
zis, mai mult pentru precizia înregistrării și pentru starea de spirit a lui
Gleeson:
— Și tu.
— Și eu. Marfa sosește cam o dată la trei luni. Și o duc la domnul Dalby.
— Întotdeauna?
— Întotdeauna. Nimeni altcineva.
— Și i-o livrezi personal?
— Da. Doamna Boseley îi dă telefon înainte de plecarea mea și el mă
așteaptă întotdeauna la ușă.
— La care ușă?
— Cum adică?
— Cum arată ușa asta?
— O ușă ca atâtea altele, din lemn și pe ea scrie 61. (Aha, deci prin spate.)
— Și te plătește?
256
 — Nu, îmi spune doar: „Mulțumesc, prietene” sau ceva de genul ăsta, apoi
închide ușa. (Până acum răspunsese la trei întrebări din patru. Urma cea
esențială.)
— Și cum?
— Cum ce?
— Cum sosește?
Gleeson a făcut o pauză. Duffy a desfăcut dopul sticlei de plastic și a
turnat puțină apă peste sucul de lămâie. A observat că Gleeson, urmărind
desfășurarea operațiunii, cască ochii tot mai mari.
— Depinde. Uneori e într-un loc, alteori în altul. Niciodată nu se folosește
același sistem de două ori.
— Și care ar fi următorul?
— N-am habar. Doamna Boseley știe.
— Și de unde știe doamna Boseley?
— Nu știu. (Însă răspunsul nu părea convingător.) Duffy a luat cutia cu
lapte și a pus-o pe podea. De cealaltă parte a cutiei. Unde putea să uite de ea.
— Se marchează pe factura de transport aerian. E întotdeauna un patru
de două ori.
Duffy s-a îndreptat spre biroul doamnei Boseley. După câțiva pași, s-a
oprit, s-a întors, a ridicat bidonul cu Castrol, l-a fluturat pe la nasul lui
Gleeson și a plecat către birou, totul, fără să scoată o vorbă. A venit înapoi cu
dosarul conținând facturile pentru Dalby, precum și cu cel cuprinzând
livrările ce urmau să vină.
— Arată-mi. Și-a plimbat un deget pe prima pagină, până când Gleeson a
dat afirmativ din cap; apoi au verificat celelalte pagini. Așa cum spusese
Gleeson, toate livrările aveau câte un patru dublu în numărul de fraht 13
aerian. Duffy a deschis dosarul cu livrările viitoare. Din nou, l-a lăsat pe
Gleeson să facă treaba, doar plimbându-și degetul în josul coloanei până
când acesta încuviința. Au găsit cifrele foarte curând. 783/5236/144. O ladă
de lichi la cutie. Port de origine: Hong Kong. Ziua sosirii: Joi. Poimâine. Acum
nu-l mai mira agitația celor doi.
— Ăsta e? a întrebat Duffy și a citit numărul din dosar pentru a fi reținut
pe casetă.
— Da.
— Și unde anume e heroina?

13Fraht – 1. Document comercial care însoțește o încărcătură sau o marfă transportată pe căile ferate
sau aeriene și în care se menționează mărfurile, expeditorul și destinatarul, stația de destinație și
taxele respective; scrisoare de trăsură. 2. Taxă plătită pentru transportul de mărfuri (pe căile ferate
sau aeriene). – Din germ. Fracht.
257
 — Nu știu. Nu-mi spun mie așa ceva. Și oricum n-aș vrea să aflu. Trebuie
să fie într-o cutie, așa presupun.
— Câte cutii?
— Scrie pe factură. Duffy i-a arătat din nou dosarul și l-a lăsat pe Gleeson
să citească singur: Cutii de lichi Chung Mon de două sute douăzeci și șase de
grame, douăsprezece duzini.
Mulțumesc foarte mult. Duffy a vârât mâna în buzunarul din dreapta și a
oprit caseta, simțind că se emoționează. Lucru care devenise vizibil.
— Continuă, l-a îndemnat el pe Gleeson.
— Cu ce? În glasul lui Gleeson răzbătuse o undă de panică.
Duffy a început să încălzească lingura la flacăra lumânării.
— Restul, spune-mi restul, gunoi nenorocit ce ești. Și glasul lui căpătase
un ton ușor isteric, dar mâna nu i-a tremurat. Nu i-a tremurat nici când a
descoperit farfurioara și a răsturnat jumătate din cristalele albe în lingură.
Apoi a continuat să o încălzească.
— Nu mai e niciun rest.
Dar Duffy deja nu-l mai asculta pe Gleeson. Se gândea la bebeluși morți,
despicați și umpluți cu plicuri de heroină și trecuți în grabă peste graniță,
înainte de a-și pierde culoarea firească. Copii care trebuiau să aibă sub doi
ani, pentru că altfel nu slujeau la nimic. Dacă ai sărit de doi ani, ai scăpat:
poți crește ca orice alt copil. Ca să devii dependent, dacă ai chef, sau
distribuitor; doar trăim într-o țară liberă.
Și se mai gândea la o fată cu un aer serios, cu părul negru și ochi care
deveneau tot mai mari, pe măsură cu corpul i se topea. O fată suficient de
inteligentă să admită că o ucidea propria slăbiciune de caracter. O fată care
avea un covor ce mirosea de la spălătura seringilor. O fată de care fugise, ca
să nu afle ce s-a întâmplat cu ea.
Acele două idei îl ajutau pe Duffy să se concentreze perfect.
— Nu mai e nimic, a scâncit Gleeson. Doamna Boseley nu-mi spune mai
mult. Nu știu de unde vine.
Duffy a rămas cu privirea asupra lichidului din lingură. Nu dădea doi bani
pe Gleeson, la fel cum Gleeson n-ar fi dat nicio para pe Lesley. Sau pe oricare
altul. A lăsat jos lingura și a șters, nu prea atent, praful de pe acul seringii. A
apropiat vârful acului de lingură.
— Lapte, a reușit Gleeson să bolborosească. Apoi, mai moale: Lapte.
Duffy a pus seringa jos, s-a apropiat de lada în apropierea căreia se găsea
cutia cu lapte și i-a tras un șut puternic. Gleeson a auzit cutia aterizând la
vreo cincisprezece metri, undeva în spatele lui; a auzit-o rostogolindu-se,
lovind ceva, apoi oprindu-se. După aceea n-a mai auzit niciun sunet. Din
gâtlej i-a scăpat un scârțâit.
258
 — Nu mai e nimic, a repetat el. Vorbea foarte încet, de parcă s-ar fi temut
de Castrol la fel de mult ca de seringă. Duffy a introdus vârful acului în
soluție și a tras pistonașul. Lichidul a fost aspirat încet în corpul transparent
din plastic al seringii.
Cu o mișcare scurtă, Duffy a lăsat seringa. A întins mâna spre geantă și a
scos un foarfece de croitorie și o bucată de elastic. Cu foarfecele, a tăiat
mâneca hainei, cu cămașă cu tot, urcând dincolo de cot. Nepăsător, a dat
deoparte părțile tăiate și a legat elasticul puțin deasupra cotului. S-a uitat
puțin și a văzut că venele de pe antebraț devin mai proeminente. Venele de
pe antebrațul lui Gleeson erau bune, sănătoase, plinuțe, potrivite pentru
injecții. Poate c-ar fi trebuit să-l injecteze în încheietura mâinii, imediat sub
cătușe. Sau în vintre.
Duffy a simțit că explodează. A perceput o pulsație în lobul urechii. A
ridicat seringa, a ținut-o îndreptată cu acul în sus, la un anumit unghi și a
apăsat ușor pistonul. Soluția a țâșnit în aer, descriind o curbă elegantă,
pătând lada pe care șezuse. Și-a imaginat jetul pornind din seringa lui
Lesley, când o golea pe covor. Apoi, printr-un salt mintal neașteptat, s-a
trezit amintindu-și de propriul jet azvârlit în separeul de la clubul lui Dalby.
Pornind în sus și împrăștiindu-se pe mochetă; același lucru. Duffy se
înfierbântase; ba chiar își ieșise puțin din minți.
Venele de la încheietura lui Gleeson i se ofereau fără probleme. S-a decis
pentru una dintre ele. Ferm, a ținut brațul în jos și a mișcat vârful acului
către o venă lată, cu un traseu întortocheat. Gleeson a leșinat; greutatea
corpului aproape că l-a făcut să se răstoarne cu scaun cu tot într-o parte.
Duffy a simțit o durere în ureche. Apoi în spate. Și la mână; nu mai era
antrenat să lovească oamenii. A pus seringa la locul ei și s-a dus până în locul
în care ajunsese cutia cu lapte. A recuperat-o, s-a întors și a băgat-o atent în
geantă. După aceea a strâns celelalte lucruri – lămâia, sticla, farfurioarele,
seringa. A desfăcut cătușele și le-a băgat în geantă. A dezlegat frânghia din
jurul gleznelor lui Gleeson. Acum rămăsese doar legat slab de scaun. Duffy a
așteptat până ce omul și-a revenit. A durat aproape cinci minute, dar nu
avea importanță; și el avea nevoie de timp ca să-și revină.
Gleeson a deschis ochii și, în timp ce a clătinat din cap ca să se
dezmeticească, perciunii i s-au mișcat. Primul lucru pe care l-a făcut Duffy a
fost să se așeze cu spatele la el, ridicându-și bluzonul și scoțându-și cămașa
din blugi, pentru a lăsa la vedere casetofonul. Gleeson încă nu reușea să
înțeleagă de ce nu murise; dar Duffy nu avea chef să-l ajute nici în privința
asta.
— Așa, a spus el. Am aici totul și, având în vedere atitudinea actuală a
judecătorilor, o să iei cel puțin zece ani. Asta dacă nu nimerești unul mai
259
milos, care ți-ar putea da opt. Uite, ai două soluții: una deșteaptă, și una
proastă. Cea proastă ar însemna să nu faci așa cum îți spun eu, iar drept
urmare, te alegi cu zece ani, iar Boseley și Dalby ar putea scăpa basma
curată. Soluția inteligentă presupune să-i prindem pe Boseley și Dalby, iar
dacă ne iese treaba așa, atunci tu scapi; dacă te dau ei în gât, atunci va trebui
să pici și tu, dar o să pun eu o vorbă bună, spunând că ai făcut declarațiile
din proprie inițiativă. Și s-ar putea să iei patru sau cinci ani.
Duffy a presupus că Gleeson va alege soluția deșteaptă și i-a spus exact ce
trebuie să facă. După ce a terminat cu explicațiile, a adăugat:
— Și, apropo, dacă nu te mulțumește soluția deșteaptă, și vrei tu să te dai
isteț de tot, peste o oră voi avea trei cópii ale casetei, iar ele vor fi trimise la
trei adrese diferite.
Gleeson a încuviințat din cap. De când văzuse acul apropiindu-se de
brațul lui nu scosese nicio vorbă. Duffy spera că omul nu rămăsese mut din
cauza șocului; la urma urmelor, ar putea fi nevoie de prezența lui în boxa
martorilor.
— Frânghia e destul de larg legată, a zis el în timp ce se îndepărta. Să pui
scaunul la loc unde l-am găsit eu, ai auzit? A, și la plecare să stingi lumina.
Duffy a condus cu viteză până la locuința lui Bell – nu pentru că simțea
nevoia, ci pentru că se simțea ușurat. I-a dat caseta și l-a lăsat pe Geoff să se
ocupe de copiere și distribuție. Apoi s-a întors acasă și a scos ce avea în
geantă. A aruncat conținutul seringii în chiuvetă. Apoi a scos punga din
polietilenă, în care mai rămăseseră cristale nefolosite și, grijuliu, cu mișcări
delicate, le-a turnat înapoi în solniță, unde le era locul.

260
 9.

A doua zi dimineață i-a telefonat lui Hendrick.

— Sunt Duffy, domnule Hendrick. Să vă dau o veste bună. Am găsit
brichetele.
— Ce-ai găsit?
— Am găsit brichetele. Ieri am verificat prin depozit și le-am găsit la
toaletă. Cred c-au intrat niște puști în timpul pauzei de masă. Din păcate, au
șterpelit câteva, dar sunt aproape toate.
— Bine, Duffy, bravo.
— De aceea cred că furturile au fost comise de McKay.
— Cred că asta e concluzia. Sărmanul individ. Și părea atât de serios…
— Da, dar nu se știe niciodată, nu?
Dacă McKay ar fi fost condamnat de opt ori pentru spargeri și de zece ori
pentru tăinuire de bunuri, Hendrick ar fi avut și mai multă încredere în el.
— Da, așa e.
— În concluzie, o să trimit brichetele, și încheiem acțiunea. De fapt, am
reușit să fiu concediat de doamna Boseley, așa că toată lumea va fi
mulțumită.
— Vai, îmi pare rău, domnule Duffy, dar cum s-a întâmplat?
— Ei, ca să fiu sincer, cred că a procedat corect. Nici munca nu-mi plăcea
în mod deosebit.
— Păcat. Unora le place la nebunie, să știi.
— Da, am constatat și eu. (S-a gândit la Casey, care îl lovise în biceps și
rostise cuvântul acela, însoțit de un hăhăit.) Prin urmare, o să primești nota
mea de plată azi, domnule Hendrick, și sper să nu te deranjeze, dar aș vrea
plata făcută cât mai curând. Trăim vremuri grele, după cum știi prea bine.
— Da, adevărat. Ei, mulțumesc. La revedere.
Duffy a luat Pagini Aurii și a căutat la secțiunea Importatori de alimente.
Primele trei telefoane s-au soldat cu un post deconectat, un apel în gol și o
greșeală. Nu și-a pierdut curajul. În cele din urmă, s-a ales cu un „da”: sau
aproape, cei trei „da” de care avea nevoie. Dimensiune, marcă și
disponibilitate. Au urmat două da-uri proprii. Da, douăsprezece duzini. Da,
avea o mulțime de prieteni chinezi. Și un „nu”. Nu, nu avea nevoie de nimic
pentru prima cursă.
Le-a luat în drum spre slujbă. Lichi de șaizeci și cinci de lire, pe care le-a
pus în furgonetă. Asta l-a făcut să se îndatoreze pentru a rezolva cazul, și

261
cheltuise deja – și încă de mult – cele cincizeci de lire binemeritate din
partea lui Gleeson. S-a gândit că poate va mânca și câteva din fructele acelea.
Portarul de la terminalul de mărfuri i-a făcut semn să intre. Ciudat, în
ultima vreme nu mai avusese parte de verificările acelea de rutină. S-a
întrebat de ce. Cutia cu lichi conservate ar putea crea probleme, de aceea se
asigurase cu o factură de la Sino-Pak Food Company.
Livrarea pentru Dalby avea să sosească abia în următoarea zi, adică joi,
dar Duffy nu voia să riște. Se întâmpla ca livrările să se facă și mai devreme,
deci trebuia să ia în calcul și o asemenea posibilitate.
Dar n-a fost nevoie. Liniile Aeriene Gândacul respectau orarul. „Toate cele
144 de cutii de lichi au fost ucise”, a început să recite în gând, „când aparatul
DC-10…” Ar fi fost o ironie. Își făcuse griji pentru prieteni care călătoriseră
cu avionul – Carol plecase în Sicilia într-o excursie de zece zile cu Cineva –
dar până acum nu se temuse pentru mărfuri. „Să nu decolezi pe întuneric”, s-
a trezit el șoptind în direcția Hong Kong-ului.
Ziua de miercuri a fost liniștită. Duffy s-a ferit din drumul lui Gleeson, s-a
ferit din calea doamnei Boseley, ba chiar și din cea a lui Tan, fără să aibă un
motiv anume. A avut parte de același prânz amical cu Casey, iar după aceea
s-a trezit foarte agitat în apropierea furgonetei, pentru a verifica dacă ușile
din spate erau încuiate. Da, așa erau.
Joi i-a sunat pe Willett și pe Carol și i-a întrebat ce program de muncă
aveau în următoarele zile. Willett i-a răspuns pe tonul pe care ajunsese să-l
recunoască: un ton care-l prevenea că „Eu nu întreb”, iar „Tu nu spui” și „Nici
n-ai dat acest telefon.” Carol i-a răspuns la fel de familiar: un ton care suna:
„Mă inviți undeva”, „Mă scoți în oraș” și care a părut dezamăgit când el a
închis fără să-i dea un răspuns precis.
S-a simțit agitat când a ajuns la muncă. Și-a parcat furgoneta între
intrarea terminalului și Depozitul Hendrick Freight, într-un soi de fundătură
care dădea spre depozitul unui agent de transport care dăduse faliment. De
acolo, s-a dus pe jos și a fost depășit de Casey, care l-a salutat claxonând,
accelerând ca turbatul, urcând pe trotuar și făcând un viraj de evitare în
ultima clipă, când Duffy credea că va trebui să sară pe capotă sau să
escaladeze un zid de vreo trei metri.
— Te-am prins, a zis Casey când Duffy a sosit șocat și nervos.
— P…dă, a mormăit Duffy.
— Hehehe.
Necazul era că în următoarele câteva ore totul depindea de Gleeson. Nu-și
vorbiseră din seara pe care o petrecuseră împreună în depozit; abia s-au
uitat unul la altul. Singurul semn exterior că se petrecuse ceva între ei era că
Gleeson purta altă jachetă decât aceea cu care venea de obicei la slujbă.
262
Duffy s-a întrebat cum justificase soției starea celeilalte: precizia tăieturii,
precum și decuparea cămășii. Asta, însă, era ultima dintre problemele care-l
frământau Duffy. Și, probabil, pe Gleeson.
La ora 11, Duffy l-a găsit pe Gleeson în dosul unui morman de lăzi,
bifându-le pe o listă. Duffy i-a strecurat cheile de la furgonetă. Prin minte i-a
trecut un gând urât, așa că a rostit discret:
— Înregistrarea a ieșit foarte bine.
S-a mulțumit cu atât și a revenit în colțul lui. În restul zilei, n-a acordat
atenție deosebită modului în care s-a desfășurat activitatea în depozit. A
manevrat căruciorul, a încărcat și descărcat așa cum i s-a cerut, a făcut o
vizită ce se voia de adio la cantină, împreună cu Casey și s-a străduit să
treacă neobservat. Nu voia cu niciun preț ca doamna Boseley să-și închipuie
că-l interesează un anumit transport, dintr-o parte anume a depozitului. Și
nici nu avea chef să fie lovit peste glezne de furca vreunui stivuitor. La ora
14 a făcut un efort să nu arunce nicio privire spre biroul în care doamna
Boseley a început să se agite și a discutat cu Gleeson. Duffy s-a dus în mod
deliberat până la dulapul lui de haine, ca să nu-l vadă pe Gleeson cum aduce
una dintre furgonetele companiei și o parchează în apropierea unei stive de
mărfuri proaspăt sosite.
După aceea, i-a fost imposibil să nu se gândească la ceea ce trebuia să se
întâmple. În acele momente, probabil că Gleeson intra cu spatele în
fundătură. Urma să deschidă ușile furgonetei. Trebuia să ia hotărârea.
Singura hotărâre pe care Duffy o lăsase în seama lui Gleeson, întrucât nu
putea anticipa cum vor fi împachetate fructele destinate lui Dalby. Gleeson
trebuia să schimbe documentele între ele, sau să deschidă cutiile și să
transfere conservele dintr-o cutie în cealaltă. Și să nu scape tocmai cutia pe
care, în condițiile acelea, n-o putea recunoaște, și nici să nu dea dovadă de
neglijență când va opera schimbul.
Acum pesemne că rula pe M4. Atenție la camionul acela. Atenție la podul
unde McKay avusese accidentul. Atenție la autobuzul acela. Fii atent la
bicicletă. Atenție la gândac. Ai grijă ca porumbelul acela să nu-ți scape vreun
găinaț pe parbriz. Stă să plouă – dă drumul la ștergătoare, Gleeson,
ștergătoarele. Nu trece pe roșu. Ușurel. Fii atent la polițistul de colo. Bravo,
ai ajuns, numărul 61. Apasă pe butonul soneriei, fă frumos ca întotdeauna,
trage-te de perciuni cu domnul Dalby, corect, înapoi la furgonetă. Fii atent la
drumul de întoarcere – cheile de la mașina mea sunt încă la tine. Să nu
încerci vreo prostie. Schimbă într-a treia. Da, frumos. Ușurel la poartă. În
depozit. Scoate din viteză; trage frâna de mână; oprește motorul. Minunat.
Gleeson s-a apropiat de Duffy și, de la mai puțin de jumătate de metru, i-a
aruncat cheile cu forță mai mare decât s-ar fi cuvenit. Probabil că pe drum se
263
gândise la un aspect pe care Duffy nu-l menționase: dacă Dalby descoperă
imediat că nu a primit ce aștepta? Duffy avea răspuns și la întrebarea asta,
pentru orice eventualitate. Lui Dalby îi va lua ceva timp să desfacă toate
conservele; și, în orice caz, nu va termina până la ora la care Duffy avea să
ajungă acasă. Și ce va găsi? Cutii cu lichi, documentele în regulă, dar nici
urmă de cocaină. Nu ar avea motive să dea vina pe curierul de la Heathrow;
adică, nu imediat. Va presupune că s-a întâmplat ceva la Hong Kong.
Însă exista posibilitatea ca Dalby să-i telefoneze doamnei Boseley mai
devreme decât ar fi fost de așteptat. Motiv pentru care Duffy a socotit că
sosise clipa să întrerupă orice legătură cu Hendrick Freight. S-a îndreptat
spre cușca din sticlă și s-a așezat în fața doamnei Boseley fără să fi fost
invitat. Ea a ridicat capul: o față prelungă, părul pieptănat sever peste cap.
Ochi reci, ca de mort. Duffy s-a trezit gândind: „Sper să ieși căruntă de acolo;
sper să ieși cu mintea-n zdrențe; sper să ieși cu coșmaruri care să te silească
să iei pastiluțe colorate și sper să devii dependentă de ele și să mănânci tot
mai mult și să slăbești până când ochii aceia polari îți vor sări din cap.” Duffy
nu prea știa să ierte. S-a mulțumit să zică:
— Aș vrea să plec.
— Poftim?
— Mă gândeam să plec. Să nu te mai încurc pe aici. Aș vrea să mi se facă
plata. Nu mai am chef să vin și mâine.
— Cu cea mai mare plăcere.
I-a plătit pentru săptămâna de muncă, apoi i-a dat actele de lichidare.
Acum părea mai relaxată ca niciodată. Cu o zi în urmă, fusese agitată – dar și
mirată de modul în care Duffy „găsise” brichetele. Acum arăta, nu neapărat
senină, ci normală – adică stăpână pe situație. De aceea, Duffy n-a rezistat
tentației de a o împunge puțin înainte de a pleca.
— Apropo, doamnă Boseley, ce reprezintă acel E?
— Poftim?
— De la Eva?
Ea l-a fixat cu o privire glacială, lipsită de umor.
— Elizabeth? Egbert? Ethelred? Eschimoasă?
— Înseamnă „Ete calea”, Duffy.
Duffy a rânjit cât a putut de supărător și a coborât scările tropăind. Când
a ajuns la furgonetă, i-a venit un gând urât. Dacă Gleeson se dusese direct la
destinație? Dacă o ștersese, iar acum era pe cale să iasă din țară? La o adică,
până în aeroport nu avea mult de mers, nu?
Însă cutiile fuseseră schimbate, iar Duffy s-a gândit ce feste îi putea juca
îngrijorarea: oamenii ca Gleeson nu fugeau. Din capul locului, nu le plăcea în
străinătate. Preferau să stea într-o închisoare britanică vreme de câțiva ani
264
ca să citească ziarele de dimineață, să mănânce feluri englezești, în loc să
dea fuga până la un club renumit de la țară, unde mâncarea era prea
condimentată, iar localnicii, neprietenoși. Nici Duffy nu se simțea deasupra
lui Gleeson din acest punct de vedere: ar fi preferat o perioadă lungă într-o
celulă englezească în locul luxului cel mai nechibzuit din străinătate.
A condus cu mare grijă, absurd de grijuliu față de soarta cutiilor de
conserve. Le-a cărat în bucătărie și le-a pus pe picurător. A găsit
deschizătorul de conserve și, emoționat, a desfăcut prima cutie. Două lichi
au ieșit la suprafață. A vârât un deget în suc și a mestecat conținutul.
Fructele aveau o netezime bizară: parcă ar fi băgat degetul într-o cutie plină
cu ochi. A luat un fruct și l-a mușcat. Avea frăgezime, dar și gust: parcă ar fi
mâncat miros de trandafiri. Duffy nu prea avea chef să mănânce miros de
trandafiri. S-a gândit că, la încheierea operațiunii, îi vor rămâne o mulțime
de cutii pline.
Tocmai se pregătea să arunce conținutul primei cutii când i-a venit un
gând care l-a tulburat. Dacă, așa cum sugerase Willett, heroina fusese
dizolvată? Dacă marfa era transformată în lichid, într-una sau mai multe
cutii? Asta complica lucrurile. Brusc deprimat, a desfăcut a doua cutie. Apoi,
a treia. La a patra, degetele, lipicioase după ce și le muiase în sirop, i-au
alunecat și deschizătorul de conserve a sărit pe podea. Drace. Când va
termina treaba, nu va fi într-o dispoziție prea grozavă.
A aliniat cutiile deschise pe masa din bucătărie, în rânduri de câte zece.
Zece, douăzeci, treizeci. Văzuse deja suficiente lichi cât să-i ajungă o viață.
Patruzeci, cincizeci. Încă un motiv serios pentru a nu pleca în străinătate – s-
ar reduce șansele de a vedea fructe de lichi. Șaizeci, șaptezeci. Duffy a
descoperit definiția iadului: zborul cu un avion al Liniilor Aeriene Gândacul
și de a i se oferi drept mâncare doar lichi. Optzeci, optzeci și cinci, optzeci și
șapte. Uff. Uff.
Sub cele trei fructe care pluteau la suprafață, a găsit un pachet. Atent,
Duffy le-a ridicat, punându-le pe cutia numărul optzeci și șase. Apoi s-a
spălat pe mâini. După aceea a pus un șervet de bucătărie împăturit în două
lângă cutia numărul optzeci și șapte. Dacă ar fi avut, ar fi pus chiar și un
covor roșu.
A vârât trei degete în cutie și a scos punga din plastic. A așezat-o pe
prosop și a ridicat cutia pentru încă o verificare. Într-un loc de pe ambalaj, se
vedeau o mică ruptură și o înțepătură minusculă în bucla literei „g” din
Chung Mon. Nimic altceva, decât dacă lui Duffy îi scăpase ceva. Din direcția
aceea, înțepătura în literă părea aproape evidentă; dar din alt unghi, din
punctul de vedere al vameșilor? Duffy a încercat să-și imagineze că acela era
singurul indiciu pentru livrări peste livrări de bunuri conservate la cutie.
265
Acestea vin cu regularitate, lună de lună, iar deodată, apare o cutie cu o mică
înțepătură. Ce șanse aveau Willett și colegii lui?
Duffy a șters pachetul din plastic până l-a uscat. Era legat strâns la gură
cu o sârmă subțire. A desfăcut sârma și a deschis pachetul. Înăuntru, altă
pungă, cu gura în jos. A scos-o; legat la fel de strâns ca și cealaltă, dar cu
sfoară. Înăuntru, altă pungă, de astă dată legată cu sârmă. Duffy și-a
închipuit vocea lui Carol: „Hei, Duffy, cocaina aceea încearcă să evadeze?” A
zâmbit de unul singur. S-a uitat înăuntrul celei de-a treia pungi și a găsit:
marfa stătea cuminte, în siguranță. Și-a lins degetul și a gustat pudra albă:
amară și puțin sărată. A strâns punga la gură. A cântărit-o în palmă; socotind
cele trei fructe puse pentru protecție, plus sucul, pesemne că înăuntru se
găseau aproape o sută șaptezeci de grame.
Apoi a revenit la cutii. Începuseră să-l doară degetele de la deschizător.
Poate trebuia să-și cumpere unul electric. Nu, mai bine nu: nu se aștepta să
mai aibă vreun caz la fel. În cutia 117, a găsit încă o pungă. A pescuit-o și a
pus-o lângă prima. Apoi a continuat. Deschiderea celorlalte cutii s-a dovedit,
măcar într-un anumit sens, nefructuoasă. În cele din urmă, a privit lung
către masa de bucătărie. O sută patruzeci și patru de cutii desfăcute,
zemuite, căscau gurile spre el. Semăna cu o scenă dintr-un târg, unde trebuie
să arunci o minge de ping-pong spre un grup de boluri pentru ținut peștișori
aurii: mingea țopăie pe buza lor, iar dacă pică într-un vas, câștigi un premiu.
Duffy câștigase două.
A luat doi saci menajeri mari și negri și a vărsat toate fructele într-unul;
apoi a aruncat cutiile (după ce le-a închis atent capacele tăiate) în celălalt
sac. După aceea, a șters tăblia mesei de bucătărie și a schimbat prosopul de
sub punguțele cu heroină, de parcă ar fi fost scutece. Apoi s-a așezat și a
rămas privindu-le.
Ar fi vrut să nu amestece conținutul pungilor, dar și-a adus aminte ce-i
spusese Willett. Dacă, întâmplător, ele proveneau de la producători diferiți,
atunci lucrurile se încurcau. Cu mare precauție, Duffy le-a golit pe amândouă
într-un borcan. L-a agitat bine vreme de câteva minute. Apoi a redistribuit
heroina: avea șase pungi. Jumătate din conținutul borcanului a mers într-o
pungă, pe care a legat-o cu sârmă. A distribuit cealaltă jumătate în cinci
pungi și le-a legat la gură. În acest fel, pungile aveau grosimea de doar
jumătate de centimetru. Era suficient.
A spălat minuțios borcanul și a curățat masa. Apoi i-a venit o idee. A
redeschis sacul de gunoi în care se aflau cutiile și a scos câteva. A desfăcut
sârma de la gura pachetului pentru Dalby și a picurat puțin sirop în heroină.
Asta putea ușura lucrurile. Dacă tot nu avea dreptul să emită mandate de
arestare, Duffy se străduia să dea o mână de ajutor în alt fel. Dacă era atât de
266
tare precum susținea Willett, laboratorul oficial avea să identifice lichidul
care se strecurase în heroina domnului Dalby. A, sigur, domnule Dalby, la
data de cutare ați primit un transport de douăsprezece duzini de cutii cu
lichi? Duffy își imagina și răspunsul lui Dalby: „Da, și le-am deschis pe toate,
dar n-am găsit în niciuna heroina mea.” Mulțumim, domnule Dalby. Instanța
menține cazul pe rol.
În drum spre furgonetă, Duffy a lăsat jos sacii negri. S-a rugat ca acela cu
fructe să nu se spargă. Aproape treizeci și ceva de kilograme de ochișori
dulci rostogolindu-se pe pavaj și având gust de miros de trandafiri: numai
de asta nu avea nevoie. Ușurat că nu s-a petrecut așa ceva, l-a aruncat
înăuntru. Apoi pe cel cu cutii. După aceea, și-a pus mănușile de condus și s-a
întors în apartament. A șters cu grijă pachetele din plastic și a strecurat cele
cinci pachete subțiri în buzunarul din dreapta al bluzonului. Putea să-l ia și
pe cel al lui Dalby, dar s-a răzgândit și l-a băgat în frigider.
Ultima cursă spre aeroport, s-a gândit el, în timp ce conducea cumpănit
pe M4. Era ora 21:30. Avioanele ajunseseră din nou niște luminițe colorate
pe cer; așa cum atârnau acolo abia mișcându-se, Duffy s-a așteptat ca ele să
se stingă brusc, la fel ca micii meteoriți ce intră în atmosferă și lasă o dâră
luminoasă în urma lor. Dar nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta. Nu, nu
voiau nicicum, atâta vreme cât îl puteau sâcâi pe Duffy: asta era rațiunea
existenței lor. Și, bineînțeles, toți piloții hotărâseră să folosească ruta M4.
„Păi, mă gândisem să aleg culoarul de nord, dar am vrut să-mi fâlfâi aripile
încă o dată la Duffy – adică, să pierd brusc o sută de metri în înălțime, să
opresc motoarele și să virez în direcția lui, înțelegeți? Nu i-a plăcut deloc
manevra asta, vedeți? A tras brusc de volan, a intrat pe acostament, după
care a plonjat într-un șanț. Ciudat individul.”
La depozit, a rezolvat totul imediat. Al treilea sertar din dreapta jos, doar
acesta îl interesa în cursul acestei vizite. A desfăcut rama fotografiei și a
strecurat cele cinci punguțe între carton și fotografia lui Dalby; apoi a pus
totul la loc. Era mai strâns decât înainte, dar se îndoia că doamna Boseley va
observa. Ea avea ochi doar pentru fața aceea plinuță de englez, acel cap chel,
acei ochelari eleganți cu rame din aur. Când privea poza aceea, s-a întrebat
Duffy: când lucrurile mergeau bine sau când mergeau prost? De ce țineau
oamenii fotografii pe birouri? Duffy nu putea răspunde. El nici măcar nu
avea birou.
Revenit acasă, mai avea câteva ore de omorât. A curățat din nou masa din
bucătărie, a spălat din nou borcanul de gem, a mâncat o plăcintă cu carne și
s-a așezat să se uite la televizor. Din nefericire, s-a văzut silit să schimbe
mereu canalele. Se uita cu plăcere la o reluare a filmului Nord prin nord-vest
când, dintr-o dată, i s-a părut că personajul Eva Marie Saint semăna cu
267
doamna Boseley. A mutat de pe un program unde evolua un duo comic
pentru că tipul cel gras avea fața prea rotundă, iar Duffy ar fi trebuit doar să-
i lipească niște perciuni ca să semene cu Gleeson. Apoi, s-a uitat la un film de
patruzeci de minute pe BBC2 despre o lucrătoare socială, ceea ce l-a plictisit
groaznic, dar pe care l-a socotit total inofensiv, numai că, în timpul unei
analize de caz, a observat ceva șocant; o colegă de-a acesteia arăta exact ca
Lesley. A închis televizorul, a verificat din nou programul lui Willett, apoi pe
cel al lui Carol și a prins un post de radio care primea telefoane de la
ascultători. Discuția se purta pe tema distribuției veniturilor provenite din
țițeiul extras de Marea Britanie din Marea Nordului și n-a atins niciuna din
sensibilitățile lui.
La ora 1, a băgat singura punguță cu heroină rămasă în bluzon și a pornit
la treabă. Se uitase bine la încuietoarea de la ușa numărul 61 și alesese cinci
șase chei pe care să le încerce pentru început. Era aproape convins că una
dintre ele se va potrivi. Nu avea poftă să stea în prag prea mult și să audă
pașii vreunui polițist tânăr și entuziast: adică vreo versiune actualizată a
unui Duffy mai tânăr. Încercarea de spargere și posesia de droguri nu
păreau niște acuzații în urma cărora se putea obține eliberarea condiționată.
Ușa a cedat la a treia cheie. Acum trebuia să spere că Dalby nu întreținea
vreo relație romanțioasă cu vreuna dintre angajatele lui, sau că nu făcea baia
tradițională de după. Biroul era însă pustiu; la fel și dormitorul; din
curiozitate, Duffy a aruncat o privire în baie. Hm, arăta normal; dezamăgitor.
A scos punga cu heroină din buzunarul bluzonului și a rămas pe gânduri.
Apoi i-a venit ideea. Unde-și țin gentlemenii englezi micile comori? Acolo
unde se desfășoară farmecele lumii copilăriei. Duffy a strecurat punga cu
heroină sub pernă. Dintele care a picat cândva s-ar putea transforma într-o
monedă de șase pence. Heroina se putea transforma într-o mie de vise, mii
de senzații, milioane de șase pence. Dar putea transforma și oamenii în
morți. Sau, în cazul de față, se putea transforma într-o condamnare
substanțială la închisoare.
A părăsit biroul lui Dalby și s-a uitat în josul treptelor, către separeuri.
Lumânările și bețișoarele parfumate își dăduseră duhul, șampania și alte
materii picate pe mochetă se uscau încet. Mirosul era însă foarte neplăcut,
chiar de la înălțimea aceea. Pesemne că aveai nevoie de multe băi ca să
rămâi patronul unui asemenea loc. Și-a adus aminte cum palma lui, încă
umedă de șampanie, fusese politicos lipită la loc pe sânul acelei fete. „Poți să
mă ții de țâțe dacă vrei”, spusese ea. „Doar ai plătit pentru ele. De aia sunt la
vedere. Nu-s doar pentru privit.” Duffy s-a răsucit pe călcâie și a plecat.
A doua zi la ora 8, a dat primul dintre cele două telefoane planificate.

268
 — Cu polițistul Lucas, vă rog, a zis el cu accentul unui locuitor din Țara
Galilor.
— Carol, te caută un galez, a auzit el o voce răstită, semn că polițistul care
răspunsese nu acoperise microfonul cum trebuia.
— Alo?
— Nu-mi rosti numele, sunt Duffy. Sau, mai curând, informatorul tău de
origine galeză. Locul acela unde te-am făcut să aștepți acum câteva seri –
Dude’s. Aș zice că înăuntru ați putea găsi niște heroină. Probabil că tipul ia
câte-o doză înainte de culcare, sau poate când stă în pat.
I-a spus unde se afla ușa din spate, astfel încât percheziția să înceapă de la
două capete. A, și informatorul tău galez o să te sune ca să luăm masa în oraș
pentru a sărbători.
— Vai, D…
— Nu-mi rosti numele. (Iisuse, cât pe ce să strice totul.) Cum să spun,
poate nu ieșim neapărat în oraș (la o adică, o scosese recent), dar am putea
rămâne acasă. Aș vrea să-ți gătesc ceva. O să învăț să pregătesc ceva care se
cumpără gata preparat.
— Mulțumesc pentru informații, a răspuns, regulamentar, Carol.
Apoi l-a sunat pe Willett și l-a îndrumat, fără a fi prea explicit, să
dezmembreze biroul doamnei Boseley și, preferabil, și pe ea împreună cu el.
După ce a închis, i-a părut rău că nu spusese de-a dreptul: „Jumătate în rama
fotografiei, iar jumătate în fundul doamnei Boseley.” Asta ar fi făcut-o să-și
rotească ochii ca titirezul.
Negăsindu-și nicio ocupație, și-a făcut de lucru prin apartament. Nu voia
să se afle prin apropiere când aveau să se desfășoare descinderile. Nici
acolo, dar nici acasă, așteptând telefoane. Necazul era că nu se îndura să lase
telefonul să sune în gol fără să răspundă. Dacă ar fi reușit să învețe atâta
lucru, ar fi putut sta în apartament tot timpul.
„Oare cum procedau ceilalți când n-aveau nimic de făcut?” s-a întrebat
Duffy. Își vizitau mamele bătrâne sau ceva de genul ăsta, a presupus el. Duffy
nu avea o mamă bătrână. Dar, din fericire, mai avea ceva de rezolvat. A rulat
câțiva kilometri pe North Circular, a pătruns într-o porțiune a Londrei care
se boierea încetul cu încetul și a găsit un container de gunoi. A aruncat acolo
fructele de lichi și cutiile goale. Apoi s-a tratat cu o masă la o bodegă.
A mers încet spre casă și a oprit la câteva magazine cu preparate culinare.
A cumpărat câteva sacoșe de plastic de o anumită dimensiune, la care îi
scăzuseră proviziile. Altceva nu ținea să cumpere. Carol și-l imagina ca pe
unul care acumula mereu ustensile de bucătărie. Lui Duffy acea
caracterizare i se părea nedreaptă; ținea să aibă suficient din orice. Detesta
ideea de a rămâne fără.
269
 Oare de ce nu se simțea emoționat după încheierea cazului? Pentru că era
încheiat: Carol și Willett vor avea de luptat puțin cu propriile conștiințe, se
vor întreba oarecum îngrijorați dacă Duffy fusese foarte isteț sau dacă nu
cumva aranjase lucrurile puțin, însă vor accepta ce li se oferise; ce naiba,
poate primeau chiar laude pentru modul inteligent cum cultivaseră
informatorii – prin urmare, de ce să-și facă el griji? Iar în ceea ce privește
metodele lui: păi, nu trăim în orașul aranjamentelor? a gândit Duffy.
Chiar și așa, cazul îl deprimase destul de mult. Deprimare la gândul unei
lumi care avea la un capăt bebeluși morți, iar la celălalt fete moarte
prematur din cauza dependenței, iar între aceștia viermuiau o mulțime de
distribuitori neobosiți care stăteau liniștiți câteva luni, iar apoi, cu un mic
semn pe o cutie de conserve, făceau ce voiau și scăpau nedepistați. Îl mai
deprima și felul în care reacționase: de pildă, faptul că voise să-l ucidă pe
Gleeson. Gândind la rece, și-a dat seama că ar fi putut s-o facă dacă ar fi avut
marfă adevărată în seringă.
Mda, nu existau metode noi de a alunga deprimarea; existau doar cele
vechi. S-a dichisit și a pornit spre Alligator. A ajuns acolo exact la 18, ora
deschiderii. A băut două whisky-uri duble, nu foarte repede, dar suficient de
grăbit. După o vreme, deprimarea s-a mai risipit; însă a început să se și
simtă foarte beat. La 21, a perceput o foială și a auzit o tuse a cuiva aflat pe
scaunul alăturat de la bar.
— Dragul meu Sir Duffy.
S-a întors. Încet, ca nu cumva să-l ejecteze scaunul. Uușurel.
— Eric.
Era amicul Eric. De ce i se păruse că avea un aer nesănătos? Nu mai
văzuse un bărbat mai întreg la trup. Părea foarte sănătos. Părea foarte curat.
Părea și foarte amabil.
— De băut pentru prietenul meu, a strigat Duffy către locul în care bănuia
că s-ar afla barmanul.
— Știam eu c-o să câștig într-o bună zi, a zis Eric și a comandat o votcă
triplă cu apă tonică. După măsurile barului de aici, a spus el către Duffy,
drept explicație. Iisuse, Duffy părea beat criță. Ar fi trebuit să-și comande
una cvadruplă.
— Și, Sir Duffy, ce-ai făcut până azi?
— Oho, a răspuns Duffy și s-a întors spre bar, parțial din modestie în
legătură cu faptele lui din ultima vreme, parțial ca să se țină mai bine de el.
Azi l-am prins pe Lordul Lucan 14.

14La 8 noiembrie 1974, Lord Lucan, suspectat de uciderea doicii copiilor săi și de molestarea soției, la
reședința din Belgravia, Londra, a dispărut fără urmă. (n. trad.).
270
 Eric a făcut un semn discret cu ochiul către barmanul care îi întindea
paharul cu băutură.
— Încă un triumf pentru Duffy Security. Cum de-ai reușit asta?
— Păi… știi… (Isuse, dar era făcut bine de tot), tocmai zbura cu avionul
acela… aparținând co… compa… Gânda…
— Cui?
Însă Eric n-a mai apucat să afle. Brusc, Duffy s-a prăbușit în brațele lui,
răsturnându-i și votca pe podea. Cu ajutorul barmanului, Eric l-a ridicat
înapoi pe scaun. Duffy atârna greu de tot, ca și cum starea în care se afla îi
mai adăugase multe kilograme. Preț de o clipă, Duffy a deschis un ochi și i-a
zâmbit angelic lui Eric. A reușit să-și miște buzele și a articulat:
— Cred că dai tu următorul rând.

virtual-project.eu

271
272
 DAN KAVANAGH

Seria: DUFFY

Volumul 3

DUFFY
sau cu stângu-n
dreptu’
Original: Putting the Boot In (1985)

Traducerea:
GABRIEL STOIAN

virtual-project.eu

Editura: NEMIRA
2005

273
Aripi de vrabie dac-aș avea
Și dos de cioară dac-ar fi să am,
În cap, ce găinațuri le-aș scăpa
Celor de jos, din Nottingham.

Vechi cântec

274
 ÎNCĂLZIREA

Există prea multe feluri în care poți ologi un fotbalist. Asta, din punctul de
vedere al jucătorului. Altora, libertatea de alegere li se pare încurajatoare.
Patrulând la marginea propriului careu de 16 metri, Duffy se gândea la
pățania lui Danny Matson. De acolo pornise totul. Danny, în parcarea
subterană. Un prim semn că întreaga tărășenie avea să devină de domeniu
public. Iar după ce se întâmplase și asta, iar situația amenințase să se
agraveze, apăruseră și alte lucruri care să dea de gândit, în afară de soarta
sărmanului Danny, component al unei echipe pe ducă din divizia a treia.
Cine-și mai aduce aminte de fotbaliștii de ieri? Cine-și mai amintește până și
de cei cu faimă – cei cu locuințe stil hacienda, mașini de lux și soții natural
blonde, care joacă golf în direct la TV cu actori de comedie supraponderali?
Fanfaroni alintați de toată lumea, aceștia pășesc țanțoș pentru ultima oară
pe terenul luminat orbitor, își salută fanii și apoi dispar în tunel. Pe
neașteptate, descoperă că atmosfera s-a răcit, nu se mai simt atât de semeți
și nici nu-i mai aplaudă nimeni; percep un vag miros de urină și de Ajax, văd
un bec de 40 de wați deasupra capului și o pardoseală din beton sub tălpi. S-
a terminat cu gazonul. Orice cădere va provoca de astă dată dureri. Și vor
parcurge acel tunel tot restul vieții. Iar dacă așa arată sfârșitul pentru
jucătorii de vârf, ce șansă mai avea Danny Matson?
Sosise momentul să alunge grijile sau, mai curând, să-și facă altele.
Zvârluga aceea bondoacă primise din nou o pasă bună. Duffy a început să se
retragă spre poartă. „Blocați-l, pentru numele lui Dumnezeu, ieșiți la blocaj.”
Ca de obicei, Bell a pierdut startul, însă Viermele s-a apropiat suficient de el,
cât să-l amenințe cu un fault sănătos; de aceea, atacantul advers și-a lansat
mingea spre stânga. Duffy a verificat din ochi unghiul, s-a flexat de câteva ori
pe vârfurile picioarelor, și-a pocnit mâinile înmănușate și a pornit cu pași
milimetrici în față, pregătindu-se pentru clipa în care aripa avea să treacă de
fundașul dreapta. Îl va păcăli, fără îndoială; o mai făcuse de trei ori, fără să
se omoare prea tare. Probabil un dribling spre stânga, altul spre dreapta,
apoi o să-l întoarcă pe fundaș, făcându-l de râsul tribunelor. Cum va proceda
de data asta?

275
 Atacantul a ales soluția cea mai simplă – dar și cea mai nemiloasă. „Fă-l pe
fundaș să vadă bine mingea, lasă-l să se apropie până la câțiva pași, apoi
țâșnește pe lângă el de parcă i-ai spune: Lasă-te de jocul ăsta, nu te mai
osteni, ești prea gras, prea lent, și nici mintea nu te dă afară din casă.” Iar
după aceea totul rămâne în seama lui Duffy. „Ieși rapid să-i închizi unghiul,
reducându-i astfel posibilitățile de alegere, ca să se hotărască într-un fel sau
altul, nu plonja prematur, iar când o faci, întinde-te cât mai mult.” Duffy și-a
repetat fraza parcă recitând din manualul de pregătire a portarilor, asta ca
să simtă că avea ceva de partea lui, fiindcă alt ajutor nu urma să primească
de la nimeni. Acum, a gândit Duffy, și a început să se destindă. Exact în
același moment, extrema de buzunar a făcut o mică fentă spre dreapta, după
care a accelerat spre stânga. Îl păcălise pe Duffy, care nu-l mai putea atinge,
nici regulamentar, nici prin fault; însă, prin driblingul acela, atacantul își
împinsese mingea mult în față. Se apropiase prea mult de capătul terenului
și cum fundașul, congestionat la față și pufăind ca o locomotivă, alerga
hotărât spre el, a încercat un șut la colțul scurt – execuție de finețe, în urma
căreia mingea nu a lovit nici măcar plasa laterală. Scuipând înciudat,
atacantul a privit întrebător spre gazon, vrând să dea de înțeles că, din cauza
terenului denivelat, mingea căpătase o traiectorie neașteptată. Duffy s-a
cules de pe jos fără grabă, străduindu-se să arate că anticipase desfășurarea
fazei și fusese stăpân pe situație. Scăpase onorabil, însă era conștient că data
viitoare nu-i va mai surâde norocul, pentru că individul acela iute știa mai
multe trucuri decât toți artiștii unui circ laolaltă.
Duffy era un tip neliniștit din fire. Se spune că portarii au o înclinație spre
anxietate. Unii sunt așa de la început și preferă poarta pentru că postul se
potrivește cu temperamentul lor. Alții debutează cu sânge rece, se dovedesc
jucători de bază, după care devin niște panicați din cauza celor patru fundași
neinspirați sau după vreo bruscă ieșire din formă, când își pierd agilitatea și-
i iau sudorile numai când se gândesc la o centrare înaltă sau la vreun șuteur
dement cu picioare musculoase, căruia nu-i este tocmai limpede dacă
trebuie să trimită în plasă mingea sau portarul. Dacă joci pe alt post, te mai
poți ascunde, ba chiar da vina pe alții. Portarul este însă expus. Orice
greșeală a lui cântărește enorm. Zece oameni câștigă meciul, iar zevzecul din
poartă e în stare să întoarcă rezultatul; așa se spune. Portarul își mai poate
salva onoarea răcnind la ceilalți zece; el are voie să strige și uneori reușește
să scape de răspunderea unui gol alegând drept țap ispășitor pe cel mai slab

276
om din apărare și făcându-l albie de porci. De cele mai multe ori, totuși, el
rămâne singur, oscilând între plictiseală și spaimă.
Duffy se lăsase măcinat de griji și înainte de a începe să joace în echipa
Western Sunday Reliables. Panicat era tocmai de când – ei, nici nu mai era în
stare să-și amintească. Și asta îl îngrijora: oare îl lăsa memoria? Când alți
portari își făceau meseria, erau îngrijorați că joacă prost, că pierd și că nu
acoperă unghiurile, că încasează lovituri sau riscă să comită faulturi de
penalti sau ajung să fie considerați niște muhaiele. Și pe Duffy îl chinuiau
asemenea gânduri, dar și altele; îl frământa până și întrebarea de ce se
făcuse portar. Poate că nici nu era un panicat, ci doar un nevrozat căruia îi
lipseau certificatele medicale.
Unul dintre motivele pentru care îi plăcea postul de portar – în același
timp și cauză de îngrijorare – era că ținea la ordine. Iubea careul de 16
metri, bine trasat – felul în care liniile cu var îi delimitau teritoriul, moșia lui.
Tot ce se petrece în careu te privește, Duffy; se simțea ca un polițist tânăr,
căruia i s-a încredințat un arondisment. Îi mai plăcea și faptul că tot ce exista
pe moșia aceea avea colțuri: careul, spațiul porții, barele; până și plasa avea
ochiurile pătrate. Îl încântau toate unghiurile acelea drepte; îi dădeau
siguranță. Singurul element lipsit de colțuri era punctul de la 11 metri. O
pată neglijentă, oarecum rotundă și mânjită cu var, de parcă nu știu ce
porumbel nesimțitor hotărâse să scape un găinaț exact în mijlocul
proprietății lui Duffy: pleosc. Mizeria aceea ar fi trebuit curățată, socotea
Duffy. Îl deranja. Nu-i plăcea deloc punctul acela. În primul rând, se afla mult
prea aproape de poarta lui.
S-a trezit privind în jos, către propriile picioare, la porțiunile albe, cele
care sufereau de frig. Vântul rece, de sfârșit de martie, mătura terenul de joc.
Nu căuta din ochi locurile în care i se făcuse pielea ca de găină, ci niște pete
maronii. Trecuseră luni de zile de atunci, dar el tot se verifica. Probabil că
scăpase; tot ce se putea. Dar pe vremea aceea, când răbufnise totul, mai
avusese un motiv de îngrijorare. De fapt, se speriase de moarte. Barurile și
cluburile erau pline de bărbați înspăimântați, iar Duffy nu făcea excepție.
Avea zile când era suficient ca cineva să-l atingă pe braț pentru ca imediat
să-și dea haina la curățat. Și partea comică – da, comică, socotea el acum,
aducându-și aminte – era chestia cu Carol. Întocmai, relația lui cu Carol.
Foarte ciudat. Asta l-a făcut să zâmbească.

277
 Iisuse, iar a scăpat gâlma aia mică. Puteai crede că în tribună, printre cei
opt spectatori muți, atrași de acel meci, se găseau și căutători de talente de
la Juventus, Benfica Lisabona și Manchester United. „Luați-l în primire,
blocați-l”, s-a trezit Duffy urlând, cu toate că micuțul jucător era încă în
propria jumătate. Cu obișnuita lui încetineală, Bell a făcut o încercare să-l
intercepteze, Viermele a fost surprins prea departe, ceilalți s-au retras sau
au rămas lipiți de oamenii pe care aveau sarcină să-i marcheze și, pe
neașteptate, micuțul atacant a scăpat liber și a pornit în viteză către felia lui
Duffy. Se apropia cu repeziciune. Unde mama dracului îi rămăseseră
apărătorii? Lui Duffy nu i-a venit decât o idee – să-i iasă înainte, în afara
careului, și să dea cu el de pământ.
Pesemne că în tribune se găsea cu adevărat un căutător de talente de la
Benfica. Duffy a ieșit ca fulgerul, numai că, ajuns aproape de marginea
careului, a observat ceva ciudat. Piticul renunțase să se mai apropie. De fapt,
se oprise din alergare. Își lăsase piciorul pe minge, înainte ca Duffy să mai
facă un pas în față, puștiul pistruiat a ridicat balonul ușor în aer și a lansat
un voleu peste portarul pornit spre el; când mingea a atins plasa, atacantul
se întorsese deja cu spatele la poartă, ridicând cu modestie degetul arătător
în semn de reușită. 1-0.
Dumnezeule, a gândit Duffy. Și ăștia-s doar o echipă de strânsură dintr-o
bodegă. De unde apăruse zvârluga aceea? Îl aduseseră special pe puștiul ăsta
talentat? Puțin probabil: oricine știa că nu era nevoie de genii ca să-i bată pe
cei de la Western Sunday Reliables. Poate era vreun jucător de la o ligă
superioară care își revenise după o accidentare și se antrena în acel fel. Ori
poate că era un client al localului și, întâmplător, era cu o clasă peste toți
ceilalți jucători de pe teren. Trebuia să-l pună cineva la punct, iar asta cât
mai curând, altfel avea să-și ia lumea în cap.
Cei de la Reliables nici măcar n-au încercat să dea vina unii pe alții. Ba
chiar unul sau doi au dat din cap către tânăr, parcă încuviințând: „Frumos
gol”. Duffy s-a întrebat dacă ar fi avut vreo șansă să agațe mingea, asta dacă
ar fi fost mai înalt sau dacă ar fi sărit. Necazul era că nu prea ai cum să faci o
săritură înaltă când alergi întins; iar dacă procedezi așa, îi oferi adversarului
posibilitatea de a strecura mingea pe sub tine, iar atunci chiar arăți ca un
tontălău. Asta e una dintre problemele meseriei de portar. Trebuia să fii și
înalt, și scund, în funcție de situație. Dacă ești înalt, prinzi toate centrările de

278
nu te păcălește nimeni, dar ești învins pe jos. Dacă ești scund, poți fi
imbatabil la mingile trimise la firul ierbii, dar atunci atragi în față atacanții
înalți ai adversarului. Dacă ești masiv, te pui ca un zid în fața celui cu
mingea, dar s-ar putea să nu te dovedești la fel de agil la șuturile de aproape.
Iar dacă ești zvelt, te miști iute, dar ai și mult de furcă atunci când, la
cornere, sunt împinși în față jucătorii cei mai masivi și înalți. Duffy era pe
undeva pe la mijloc – suficient de înalt pentru meseria de polițist, pe care o
avusese cu ani în urmă, și plinuț. Asta i se părea cea mai nefericită
combinație. Și îl îngrijora.
1-0. S-a terminat, ieșise cu blazonul pătat. Îi plăcea expresia aceea: „să-ți
păstrezi blazonul nepătat”. Prin asta înțelegea că treaba de portar însemna
ordine și curățenie. Uneori, își imagina discuții care se desfășurau cam așa:
„Duffy, cum te-ai descurcat ieri?” „A, am rămas cu blazonul imaculat.” Era
musai să-și închipuie asemenea conversații, mai ales că ele apăreau extrem
de rar. Nu erau mulți cei pe care îi interesa activitatea lui de fotbalist, iar
când îi puneau vreo întrebare, nu reușea să le răspundă așa cum și-ar fi
dorit. Blazon imaculat. Ciudată expresie. Și-a îngăduit o umbră de zâmbet.
Singura perioadă când reușise să-și păstreze mai multă vreme blazonul
imaculat fusese atunci când își examina picioarele, căutând pete maronii și
luându-și temperatura la două zile; la vremea aceea, toți obișnuiții Clubului
Aligator, și nu numai, erau speriați.
Reliables nu era cea mai tare echipă la care jucase până atunci. Unii dintre
jucători se cam îngrășaseră, alții începuseră să chelească, fiind și mai lenți;
unul sau doi depășiseră deja vârsta fotbalului de performanță. Nu-i deloc
rău să ai o echipă alcătuită din jucători cu experiență, dar dacă la meci apar
doar nouă dintre ei, iar unul primește un cot bine plasat chiar de la început,
atunci ai dat de naiba. Duffy apărase deja poarta câtorva echipe de duminică
la fel ca asta. Necazul e că duminica urmează zilei de sâmbătă și se prea
poate ca mijlocașul de construcție, care trebuie să fie dinamizatorul echipei,
să fi băut bere până spre dimineață, în vreme ce un fundaș masiv și sigur pe
el privește mirat la dormitorul necunoscut în care s-a trezit și își dă seama
că mai are la dispoziție șase minute și jumătate ca să traverseze Londra, plus
că nu are echipamentul la el. Duffy jucase la multe asemenea echipe; în
primul rând, acestea aveau obiceiul să-și lase portarul de izbeliște. În
schimb, la Reliables, putea conta oricând pe patru fundași. Cu trei ani în
urmă, când se înființase, echipa se numea Western Sunday Casuals. Suna
279
tare interesant și chiar dădea de înțeles că ar fi vorba de o echipă alcătuită
din oameni ce se cunoșteau de pe vremea când purtau tricouri ca niște bluze
de pijama și șorturi până mai jos de genunchi. Numele însă nu se potrivea;
de aceea, după câteva săptămâni, fără multă tevatură, cei de la Casuals
deveniseră Reliables.
Unu la zero cu zece minute înainte de pauză. Încă două faze care l-au
băgat în răcori pe Duffy, dar în rest, deloc rău. Coechipierii trebuia să stea cu
ochii pe atacantul acela; poate chiar să mai dea cu el de pământ. Ori poate că
în repriza a doua berea de seara trecută avea să-și facă efectul asupra
adversarilor care reprezentau bodega. Important era să se concentreze cu
toții și să nu riște nimic în ultimele minute ale acestei reprize. Dacă mai
încasează o boabă, s-a terminat cu ei. Se scufundă. Dispar cu totul din joc. La
fel ca… Danny Matson. Dar unde era el acum?

280
 REPRIZA ÎNTÂI

Există prea multe feluri în care poți ologi un fotbalist. Dacă vrei să faci o
treabă cum se cuvine, desigur, scapi câteva sute de lire cui trebuie, iar
executantul își ia în buzunar un pui de baros. Asta ar face cam mult zgomot,
se înțelege, dar ați rămâne surprinși aflând că pe mulți nu-i deranjează
puțină gălăgie. Cine vrea afacerea rezolvată fără multă hărmălaie trebuie să
caute și omul potrivit din echipa adversă – cineva cu picioare tari, asta e clar
– și să trimită un emisar care să-i sugereze că efortul nu va rămâne
nerăsplătit. Și totul se rezolvă printr-o intrare stângace, întârziată, ceva mai
tare – la balon, chipurile – în urma căreia bruta poate scăpa chiar și fără
cartonaș galben. Există totuși și metode mai discrete.
Danny Matson era necăjit; până și el trebuia să recunoască asta. Dar pe
oamenii care îl împiedicaseră să urce în mașina aflată în parcarea subterană
în acea noapte nu-i ardea dorința de a reduce numărul șoferilor beți de pe
drumurile publice. Ceva mai târziu, Danny nici măcar nu era sigur câți îl
atacaseră.
— Câți erau, după părerea ta? l-a întrebat sergentul-detectiv.
— Prea mulți, atât a reușit el să răspundă.
Asta l-a cam deconcertat pe detectiv. Danny avusese la el doar vreo
treizeci de lire: la prețurile de azi, abia dacă ajungeau pentru câteva halbe
mari de bere.
În sâmbăta aceea, Danny se simțise mulțumit de sine. Tocmai jucase cel
de-al doisprezecelea meci ca titular. Se descurcase bine; se mișcase
dezinvolt și dăduse pasa din care masivul Brendan egalase. În alte meciuri îi
mersese și mai bine – cinci goluri în unsprezece partide înseamnă ceva
pentru un mijlocaș, mai ales când echipa se zbate să supraviețuiască – dar
de data asta era satisfăcut de joc pe ansamblu. Și băieții se arătaseră
mulțumiți. Chiar și Șefu’. Obținuseră un rezultat bun. Unu la unu cu Barnsley
nu era la îndemâna oricărei echipe.
— Băieți, văd luminița de la capătul tunelului, le-a spus Șefu’ după meci.
Dar Șefu’ mereu vorbea în parabole dintr-astea.
281
 Iar partea frumoasă, după un asemenea rezultat, era că și restul zilei de
sâmbătă devenea mai antrenant. Mda, aveau să se îmbete, păi nu? Dar era
preferabil să bea de bucurie pentru acel 1-1 cu Barnsley, decât să-și înece
amarul pentru că fuseseră bătuți. Asta însemna și că-l puteau privi drept în
ochi pe omul de ordine de la barul The Knight Spot.
Includerea în prima echipă mai aducea cu sine ceva plăcut. Beneficia de
intrare liberă la acel bar. Intrarea gratis; primul pahar din partea casei; iar
ceva mai târziu, Vince avea să apară ca să discute cu el despre meci. După
partida în care Danny reușise o lovitură cu capul la colțul lung și prin golul
lui echipa Athletic reușise prima victorie în deplasare după opt meciuri,
chiar Vince le adusese frapiera cu șampanie la gheață. Vince în persoană.
Acesta era unul dintre motivele pentru care băieților le plăcea la The Knight
Spot: Vince nu se codea să le facă cinste.
Drept urmare, în sâmbăta aceea, jucătorii au sărit puțin calul. Câțiva
dintre ei erau deja acolo la sosirea lui și se și afumaseră cu Baccardi. Danny
a fost chiar invitat la dans de o fată pe nume Denise, o brunetă plină de viață
și cu un corp bunicel, mai tot la vedere, și o parte din el bine lipit de Danny.
„Oare cu ce mă alegeam dacă-i băteam pe cei de la Barnsley cu 2-1?” s-a
gândit Danny. În lumina stroboscopică, Denise părea o alegere mai mult
decât fericită.
Când a apărut Monica – fata cu care se întâlnise de câteva ori în ultima
vreme – Denise a pus-o pe goană. Nu prin forță, ci cu oarece fermitate. După
alte câteva pahare de Baccardi, s-au amețit amândoi, iar când s-a făcut ora
de plecare, Denise a dat să-l însoțească. Mai precis până la ușă, pentru că
acolo s-a oprit.
— Adu mașina, scumpule, eu te aștept aici, i-a șoptit, tremurând puțin și
desprinzându-i-se din brațe cu mare părere de rău, așa a avut el impresia.
„Hopa”, s-a gândit Danny, „ușurel”, simțind că picioarele nu-l prea ascultă.
Păreau să fi căpătat oarece inițiativă, independentă de voința lui; nu prea
aveau chef să-l ducă până în parcare. Poate știau ceva ce lui îi rămăsese
necunoscut.
A ajuns la primul nivel al subsolului și a pornit în linie aproximativ
dreaptă către vechiul lui Ford Cortina. Spera ca Denise să nu fie chiar
dezamăgită. „Tocmai aștept să-mi fie livrată noua mașină, un Capri”, ar
282
putea el spune în treacăt. Cortina aceea îi juca mereu tot felul de feste urâte.
De pildă, în acele momente, cheile parcă porniseră să se joace de-a v-ați-
ascunselea cu el. Aha, uite-le. Acum, fii atent la băltoaca de colo. Ciudat, de ce
n-or fi reparând canalizarea din parcare? Găseai numai băltoace cu urme de
ulei chiar și dacă nu plouase cu zilele. Ei, dar unde-au dispărut iar cheile
alea?
I s-a părut că a primit prima lovitură în cap, dar ulterior n-a mai fost atât
de convins. Sigur era că-l doborâseră și-l izbiseră cu picioarele,
rostogolindu-l prin baltă și murdărindu-i costumul, după care îi furaseră
portofelul și-i smulseseră ceasul de la mână. Era îndeajuns de beat ca să i se
pară curios că îl tăvăleau în halul acela și continuau să-l lovească, deși îl
goliseră de bani. De ce unul dintre atacatori îl țintuia la pământ,
împingându-i fața în balta plină de ulei, iar altul îl ținea de un picior?
Pesemne că încercase să le tragă un șut, dar nici de asta nu era sigur. În jur,
în afară de sunetele înfundate ale loviturilor și gâfâielilor, era liniște, iar
până când Danny s-a gândit să strige după ajutor, presupușii hoți i-au dat
motive suficiente să urle. Pesemne că-l loviseră cu piciorul, cine știe, fiindcă,
brusc, a simțit o izbitură îngrozitoare în gleznă, în apropierea călcâiului.
Apoi încă una, de astă dată mai puternică, și încă una, apoi alta, și după
aceea a simțit cea mai mare durere de la începutul carierei de fotbalist, chiar
mai cumplită decât aceea de când i se dislocase umărul într-un meci cu
Sunthorpe. A scos un răget și, când a tăcut, bărbații aceia dispăruseră,
costumul îi era o ruină, Rolex-ul dispăruse, Denise renunțase să-l mai
aștepte și plecase, iar cariera lui devenise ceva de domeniul trecutului.
•
Jimmy Lister se afla la primul sezon ca antrenor al echipei Athletic, dar
probabil și ultimul. Cu o poziție deasupra penultimei clasate, și având de
jucat încă zece meciuri. Orice antrenor știa ce înseamnă asta. Nimeni nu te
concediază înainte de încheierea campionatului, deoarece tot e mai bine cu
antrenor decât fără; plus că nimeni nu ar prelua funcția într-o asemenea
situație. Așadar, mai avea zece meciuri. Dacă echipa retrograda, adio
contract – indiscutabil. Pe de altă parte, dacă salva echipa de retrogradare,
tot nu devenea erou. Se alegea, cel mult, cu un „mulțumesc” strepezit. „Te-ai
descurcat bine, Jim, tu și băieții ați făcut un efort deosebit în ultimele șase

283
săptămâni, dar credem că vom găsi altă soluție la începutul următorului
sezon. Sper că nu te superi!”
Se glumise mult despre faptul că lui Jimmy îi căzuse părul după un an ca
antrenor la Athletic, însă adevărul era nu avuse prea mult nici la data
angajării. Chelise aproape de tot când își încheiase cariera de jucător, deci
stresul prin care trecea acum îl lovea în altă parte. Vreun ulcer, bănuia el.
Una peste alta, nu făcuse degeaba umbră pământului, așa socotea Jimmy
Lister. Își începuse cariera ca mijlocaș ofensiv, pe vremea când se mai
folosea acel termen. Nu dintre cei mai buni, dar avea clasă. Trei campionate
în Liga B; doisprezece ani în prima divizie, apoi alți trei în cea secundă; și se
retrăsese cu o reputație bună. Un jucător cerebral, așa se spunea despre
Jimmy, mai destupat la minte decât alții. Reușea centrări bune în careu.
Simțea bine jocul, spuneau alții; niciodată nu puteai anticipa următoarea lui
mișcare sau pasă; mereu apărea din linia a doua fără marcaj. Se spuneau și
multe gogomănii despre felul în care jucase, iar el se dovedise îndeajuns de
înțelept să nu contrazică pe nimeni. Dacă rămâi chel, oamenii o să înceapă
imediat să te creadă inteligent; prea bine, lasă-i în pace, dacă asta vor.
A început activitatea de antrenor devreme, evitând astfel acel tobogan
deprimant dintr-o divizie în alta, până la sfârșitul în vreo echipă minusculă
din Liga Onoare. Doi ani ca asistent, apoi trei ca manager al unui club din
divizia secundă din West Midlands. Locul șase în clasament când preluase
echipa, nouăsprezece la plecare. Nu chiar strălucit. Dar niciun dezastru;
serios. Trăise obișnuitele frustrări: nu existau bani de ajuns pentru a
cumpăra jucători noi, fiindcă lumea nu prea venea la meciuri; și oamenii nu
umpleau stadionul pentru că pe gazon nu apăreau jucători noi, care să
merite văzuți. Prea mulți jucători care făcuseră burtă și se apropiau de
sfârșitul carierei fotbalistice; existau și câțiva puști care creșteau, dar nu
suficient de repede. Iar cum apărea câte unul foarte bun, rapid și agil ca o
maimuță, Consiliul de conducere îl vindea imediat ca să mai acopere din
pierderi. „Avem datorii”, le-a spus celor din conducere, „pentru că vindem
puști ca acela înainte ca ei să atragă lumea pe stadion.” „Jimmy, îți admirăm
loialitatea față de jucători,” i s-a răspuns, „dar și noi trebuie să fim loiali față
de cineva care stă cu ciomagul în mână, iar acel cineva se numește bancă.”
Atunci, mai bine angajați-vă un manager de bancă, decât unul de fotbal”, le
spusese el. „Nu te obrăznici, Jimmy, băiatule, altfel te punem pe liber.”

284
 Cu puțin înainte de încheierea celui de-al treilea sezon ca antrenor acolo,
cineva a suflat ceva ziarului local despre relația pe care o avea cu soția
fizioterapeutului echipei. Uite ce-ți fac tocmai atunci când te simți prins în
corzi, iar asta după atâta băutură oferită pe gratis redactorului paginii
sportive. Și-a pierdut slujba, iar doamna Lister a profitat de acel prilej ca să
divorțeze, așa că a avut ceva de îndurat. A rămas un an departe de fotbal,
devenind antrenor de juniori, doar ca să se mențină în contact cu sportul: s-
a gândit să plece în străinătate, iar vreme de un an n-a reușit să-și cumpere
nici măcar o cămașă nouă. Când a primit oferta din partea lui Melvyn
Prosser, ajunsese în pragul unei depresii. Nici nu știa cui să-i fie
recunoscător, așa că i-a mulțumit lui Prosser. Așa s-a întâmplat.
Din nefericire, Athletic fusese mereu una dintre echipele cele mai lipsite
de strălucire din Londra. Semifinalistă a Cupei pe la mijlocul anilor ’30, un
parcurs onorabil vreme de un an în Cupa Ligii, câteva trofee care se
îngălbeneau în vitrina clubului; dar an după an, echipa devenise o adunătură
de fotbaliști lipsiți de suflu și inspirație, care niciodată nu păreau capabili să
amenințe serios vreo echipă. Soluția găsită de Consiliu fusese Melvyn
Prosser (sau, mai curând, carnetul lui de cecuri), iar noul președinte îl
adusese pe Jimmy Lister.
Jimmy hotărâse să ofere noii echipe un suflu nou, ca să o scoată din
anonimat. Imaginea nu înseamnă totul, dar ajută la ceva. De exemplu,
cumperi un jucător străin, care nu e neapărat mai bun decât altul pe care îl
puteai aduce mai ieftin din Scoția, dar un danez chipeș sau un slav bătăios va
atrage atenția celor de la rubrica sportivă a ziarelor și-ți va aduce câțiva
spectatori în plus pe stadion, măcar din curiozitate. La fel stau lucrurile și cu
un manager. Nu strica să demonstreze că avea un caracter deosebit,
adevărat? Iar de data asta și-a promis să nu se mai atingă de soția
fizioterapeutului sau a altcuiva, indiferent cât de apetisantă ar fi ea.
S-a îmbrăcat atent: blazer albastru la două rânduri, cămașă în dungi,
cravată stacojie, pantaloni gri, șosete albe. Un soi de Robert Redford, dar
chel, a gândit el. Și mereu pantofi albi, chiar pe ploaie. Avusese în plan și o
pălărie mare, dar trucul mai fusese folosit de alții; pe de altă parte, lipsa
totală a părului constituia oricum un element memorabil. Iar pantofii albi îi
dădeau un aer aparte. A fost primit bine de presă; nu-i repezea pe jurnaliști,
răspunzând la întrebările lor; a inaugurat vreo două magazine chiar în

285
prima săptămână după instalare, iar în ziarul local i-a fost publicată
fotografia făcută împreună cu Miss West London, care îi stătea pe genunchi.
A sunat la Playboy Club și a cerut cu împrumut unsprezece iepurițe care să
apară în poze alături de primul unsprezece. I s-a dat de înțeles că Athletic nu
era un club atât de faimos ca să merite efortul fetelor. „Păi de asta și vreau să
apară lângă băieți,” a răspuns el, „ca să le dea puțină strălucire”.
Când i-a pomenit lui Melvyn Prosser despre acest afront, acesta a zis:
— Cred că le putem aduce pe cântărețele la cimpoi din Dagenham.
Melvyn și Jimmy s-au pus de acord. În loc de iepurași, au închiriat un
avion biplan care să treacă în zbor pe deasupra stadionului la pauză și să
tracteze un baner mare, cu inscripția: HAI ALBAȘTRII! În momentul acela,
albaștrii erau conduși cu doi la zero, iar o parte a galeriei a sugerat că banii
plătiți pentru combustibil puteau fi păstrați la pușculiță până ce se adunau
suficienți pentru cumpărarea unui jucător. Apoi, la următorul meci, pe teren
au apărut șase fete în tricoul lui Athletic și, înainte de începerea meciului,
fiecare a aruncat câte o minge către public, „cu mulțumiri din partea lui
Melvyn Prosser”, după cum s-a anunțat la stația de amplificare. Două mingi
au fost azvârlite înapoi în teren.
Athletic a început bine returul, cu trei victorii la rând pe teren propriu, a
trecut de primele două tururi ale Cupei fără nicio problemă, dar tragerea la
sorți pentru turul următor a fost cu ghinion și a picat cu o echipă de
cotonogari din divizia secundă. A jucat în deplasare și a fost furată în ultimul
minut printr-un gol marcat din ofsaid.
— Mare păcat, Jimmy, a spus Melvyn. Tare bine ne-ar fi prins dacă
treceam mai departe în Cupă.
— Da, dar acum ne putem concentra asupra promovării în liga
superioară, a răspuns Jimmy.
Remarca fusese mai curând expresia unui vis, dat fiind că Athletic ocupa
la acea dată doar locul paisprezece.
— Ai spus cumva retrogradare, James? l-a întrebat Melvyn.
— Nu, nici vorbă.
— Mă bucur. Nu doar pentru echipă, ci pentru tine.
286
 Din nefericire, concentrarea în vederea promovării nu ajungea, pentru că
în campionat existau echipe cu o putere de concentrare mai bună. Vremea s-
a înrăutățit; au schimbat echipamentul jucătorilor și au fost lăudați în presă
pentru asta; au încercat să introducă jocul de bingo în programul de meci; și
totuși, echipa a continuat să coboare în clasament. La începutul lui februarie,
Melvyn l-a chemat pe Jimmy în biroul său. Avea obiceiul să adopte o
atitudine aparte, parcă fără să-și privească antrenorul, ca și cum acesta nu ar
fi ocupat un loc important în planul pe care-l avea în minte și s-ar fi adresat
vreunei siluete nedeslușite din spatele lui, care putea fi prea bine
înlocuitorul la cârma echipei. Asta l-a cam deconcertat pe Jimmy.
— Jimmy, știi care-i necazul cu echipa pe care am cumpărat-o?
— Aș vrea să aflu și eu.
— E o echipă de mârțoage. Ăsta-i necazul.
— Și ce să facem?
— Să facem, James? Uite, o să-ți zic eu ce să faci. Dacă așa stau lucrurile, ai
o singură soluție.
— Da, șefu’.
— Trebuie să îi înveți trucuri noi.
— Am înțeles, șefu’.
Sosise momentul să-și asume niște riscuri. A renunțat la serviciile câtorva
jucători mai în vârstă, ale căror picioare nu mai ascultau de minte, i-a
introdus în echipă pe Danny Matson și pe încă un puști bătăios, l-a împins pe
Brendan Domingo mai în față, le-a cerut tuturor să fie mai combativi, i-a
căinat pe cei care se aleseseră cu cartonașe galbene și a precizat mai clar
care dintre jucătorii echipelor adversare trebuia anihilați cu orice preț.
Slujba lui ținea de un fir de păr, iar echipa ajunsese codașa clasamentului.
Închideți-vă, nu lăsați pe nimeni să treacă de voi, iar cei masivi – fuga în față
când scoateți vreun corner. Așa sunau instrucțiunile de bază.
Măsurile acestea nu-l încântau prea mult pe fosta aripă retrasă ce jucase
în Divizia B și încă reușea să centreze mai precis decât cei pe care îi antrena,
apoi s-a simțit cam ciudat când schimbarea tacticii a început să dea roade.
Au scos câteva puncte, au urcat puțin în clasament, dar nu scăpaseră de
287
spectrul retrogradării. Micuțul Danny Matson confirmase; crescuse ca formă
și părea să se „simtă” cu Brendan, care era mai masiv. Iar jucătorul de
culoare câștigase încredere după ce Danny începuse să-l sprijine; Jimmy îl
anunțase pe Melvyn în legătură cu noul cuplu, iar acesta aprobase. Ținuse să
evidențieze acel aspect pentru că până și Melvyn putea constata mai toate
schimbările apărute în jocul echipei – jucătorii faultau mai cu răspundere
acum decât o făceau de obicei – dar trebuia să ai simțul jocului ca să-ți dai
seama cât de bine se înțelegeau Danny și Brendan.
Mare dobitoc se dovedise băiatul ăsta. Jimmy cunoștea destule cazuri de
jucători talentați, ca el. Plini de viață pe teren, greu de crezut că în afara lui
se poartă altfel. Dacă li se mai acordă câte o primă de joc și li se oferă de
băut pe gratis – primind o bere chiar și după un egal – devin aroganți și se
încaieră una-două. Era cea mai urâtă ruptură de tendon pe care o văzuse în
douăzeci de ani de jucător profesionist. Asta însemna cel puțin șase luni pe
tușă; poate mai mult. Iar ceea ce se spunea despre tendonul lui Ahile era
adevărat, din câte știa Jimmy: oricât de bine s-ar vindeca, după aceea tot
pierzi din viteză. Iar el se pricepea suficient la fotbal ca să-și dea seama că
avantajul lui Danny stătea în jocul de picioare.
Și Jimmy mai știa ceva: în ziua când avea să fie concediat, Melvyn se va
purta politicos cu el și i se va adresa cu James.
•
Duffy avea apartamentul din Goldsmith Avenue, Acton, de trei ani. Arăta
de parcă s-ar fi mutat acolo abia de două zile, iar restul lucrurilor încă nu
sosiseră. Cu toate acestea, nu se putea vorbi despre „restul lucrurilor”,
pentru că cele esențiale, adică pat, masă, mobilă de bucătărie, telefon, erau
deja acolo. Acestea, împreună cu furgoneta Ford cam atinsă de rugină, din
stradă, alcătuiau toată averea la vedere a firmei Duffy Security după șase ani
de existență. Asta nu-l deranja: cu cât mai puține lucruri, cu atât mai ușor
păstrezi ordinea. Unii clienți puteau strâmba din nas, dar aceștia nici nu
ajungeau să pună piciorul în „sediul” firmei. Cât privea starea furgonetei –
dacă surprindea vreo privire în care citea: „De ce te-oi fi ales tocmai pe tine
din Pagini Galbene ?” – putea susține că în acest fel reușea să facă
supraveghere fără să atragă atenția. Orice bolovan își poate cumpăra o
mașină nouă trecând-o pe firmă, ca să beneficieze de reduceri de impozit, ar
fi adăugat el, foarte convins. La început, uneori glumea, mai ales când clienții
288
se uitau chiorâș la furgoneta lui, că economisea ca să-și ia un câine. Curând a
constatat că asemenea glume nu erau gustate de clienți. Ciudat lucru, mai
toți își doreau un câine. În vreme ce el, nu. Câinii mai și mușcă. Drept
urmare, Duffy se temea de ei.
Pe el îl rodeau alte lucruri.
— Vrei să te uiți pe spatele meu?
— Hm?
Carol era pe jumătate trează. Se făcuse ora 8 într-o duminică dimineață,
iar ea ieșise din tură la 2.
— La picioare m-am uitat, vrei tu să te uiți la spinarea mea?
Carol a deschis ochii încet de tot și l-a privit cercetător, de la umeri până
la fund.
— Tot acolo e, Duffy, n-a dispărut.
— Și e la fel?
Carol s-a mai uitat o dată, cu concentrarea firească acelei ore.
— Duffy, ți-a crescut păr pe omoplați, știai?
— La fel ca și în rest?
— Duffy, e dezgustător, serios.
— Ce anume? Iisuse, ai descoperit ceva?
— În locul tău, l-aș rade. Nu-i deloc sexy. (A, despre asta era vorba!) Dacă
vrei, te ajut eu, Duffy. Zău, nu te avantajează deloc.
Duffy a adormit la loc; la fel și Carol, dar cu oarecare greutate.
În aceeași dimineață, la micul dejun, Duffy a întrebat-o brusc:
— Știi unde să cauți nodulii limfatici?
— Duffy, asta-i vreo marcă de cereale?
S-a strâmbat puțin și a continuat să mănânce din musli. Carol știa că nu
avea niciun rost să pună întrebări. Duffy ori răspundea, ori nu. Poate avea
289
vreo legătură cu fotbalul. Avea obiceiul să se frământe cu mult înainte de
meciuri.
— Te găsesc aici la întoarcere?
— Nu cred, Duffy. Am o mulțime de treburi.
— Am înțeles.
Și el știa că nu trebuie să insiste. A privit chipul atrăgător al brunetei de
origine scoțiană, polițist Carol Lucas, și s-a gândit că și după trecerea atâtor
ani tot simțea o plăcere să o vadă dimineața. Nu i-a spus nici chestia asta, ci:
— Numai că… înțelegi, speram să… facem și noi ceva împreună.
Să facem ceva? La ce se referea? Doar nu făceau niciodată „ceva”. Când se
întâmplase asta ultima oară? După masa aceea grecească de acum o vară?
Sau când o dusese la plimbare cu furgoneta – da, atunci când avusese în
spate ceva ce putea fi furat, iar încuietorile ușilor nu funcționau și el trebuia
să discute cu un client și să meargă după aceea altundeva. Carol rămăsese în
mașină vreo jumătate de oră și păzise o cutie din carton în care habar nu
avea ce se află. Asta era ultima oară când „făcuseră” ceva împreună.
Amicele ei presupuneau că ieșeau rareori în oraș pentru că petreceau
prea mult timp în pat. Ea le spusese că Duffy făcea puțin culturism (ei, avea
și el într-un dulap din dormitor niște gantere, care oricum erau prea grele
pentru ea), iar ele ajunseseră la cu totul altă concluzie. „Iar ați tras de
greutăți azi noapte, nu?” întrebau ele adesea. Departe de adevăr, însă Carol
se mulțumea să surâdă. Ea și Duffy dețineau recordul mondial la castitate,
de… da, de cinci ani, oare? Nici nu merita să se mai gândească la asta. Ciudat
că încă mai ținea totuși la el, s-a gândit ea. Ciudat că el încă mai voia să o
întâlnească. De când se petrecuse acel lucru îngrozitor în urma căruia fusese
dat afară din poliție, când i se înscenase chestia cu puștiul de culoare care
susținuse că era minor, Duffy nu mai fusese în stare să facă amor cu ea. Asta
ar fi însemnat sfârșitul relației pentru multe cupluri, însă, lucru straniu, ei
rămăseseră împreună. Cu condiția să nu-și pună unul altuia prea multe
întrebări.
— Aș putea veni mâine, dacă vrei, s-a oferit ea.
— Am un fel nou, care se face singur la cuptor.

290
 — Cu asta m-ai dat gata, Duffy. O să mă-mbrac cu ce-am mai bun.
În timp ce se ducea la meci, Duffy a început să-și pună întrebarea: Oare
Carol se uitase cum trebuie? Mici pete cu formă neregulată, așa citise el. S-a
cutremurat. Unde mai pui că avea și un nume respingător, Sarcom Kaposi15.
Nu suna a ceva după care te mai faci bine. Cine dracu’ mai era și Kaposi ăsta?
Avea numele unei foste stele de cinema hollywoodiene: Bella Kaposi 16.
Bineînțeles, nimic nu dovedea că are așa ceva. Pe de altă parte, nici nu
avea cum să știe că nu se alesese cu o asemenea chestie. Iar asta nu i se
părea prea cinstit.
La început, apăruse doar un articol-sperietoare în ziare. O boală
ucigătoare îi lovește pe homosexualii americani. O chestie care apare numai
acolo, la fel ca Boala Legionarului 17. Ceea ce îi ucide pe homosexuali trebuie
să sperie adevărații bărbați? Autocompătimire dusă la extrem, a socotit
Duffy trecând la titlul următor. Creștinii din SUA susțin că Dumnezeu îi
pedepsește pe homosexuali. Și tot așa. Victimele SIDA nu pot fi ajutate. Apoi:
Homosexualii ar trebui să-și schimbe stilul de viață? Și, în cele din urmă,
înspăimântător, într-o dimineață, alt titlu: SIDA, groaznica boală a
homosexualilor, printre noi.
Duffy a aflat curând ce reprezentau inițialele acelea. Sindromul
imunodeficienței dobândite. Ataca homosexualii, dependenții de heroină, pe
haitieni și hemofili. Toți cei care se încadrau la litera H; cam ca hotărârea de
a mânca scoici doar în lunile cu R, sau ceva de genul ăsta. În categoria
homosexualilor intră și bisexualii, a citit Duffy, care era „foarte” bisexual de
multă vreme. Ei, toate astea vor trebui să înceteze. Toate. Procent de
mortalitate sută la sută, la trei ani după diagnosticarea bolii. Nu aveai cum să
știi dacă te-ai ales cu ea, nici nu puteai ști dacă sufereai deja de ea și nu
exista tratament eficace.

15 Neoplazie malignă manifestată prin noduli duri și placarde angiomatoase de culoare roșie-închisă,
care apar la pacienții imunodeficitari, îndeosebi în SIDA. (n. trad.).
16 Aluzie la Bella Lugosi – numele actoricesc al lui Bela Ferenc Blasko (1882-1956), renumit pentru

interpretarea sa din 1927 în rolul principal din Dracula, care i-a deschis cariera într-o serie de filme
de groază, între care Crimele din Rue Morgue, Corbul și Omul-Lup (n. trad.).
17 Boală asemănătoare pneumoniei, la care infecția se produce după ingerarea de apă din rezervoare

metalice. A fost descrisă prima oară în 1976, la un congres organizat la Philadelphia de American
Legion, de unde și numele. (n. trad.).
291
 Risc crescut pentru homosexualii care aleg parteneri la întâmplare. Risc
deosebit pentru cei pasivi. Mda, sigur că-și alesese partenerii la întâmplare.
La fel procedase și cu femeile – asta îl ajuta în vreun fel? Căzuse în
promiscuitate după ce lucrurile nu mai merseseră cu Carol; de fapt, stabilise
drept regulă să nu se întâlnească a doua oară cu nimeni, pentru că nu ținea
să se implice sentimental. Voia să rămână alături de Carol și, având doar
relații pasagere, indiferent cât de multe, cu alții sau altele, pentru el
însemna, într-un mod ciudat, că rămânea fidel față de Carol. Puțini ar fi
văzut lucrurile într-o asemenea lumină, dar așa le vedea Duffy. Avusese un
an sau doi de… mda, când agăța tot ce se putea. Apoi se mai liniștise, iar în
prezent dovedea o promiscuitate rezonabilă. Nu respecta cu strictețe regula
privind persoana și noaptea, deoarece simțea că relația lui cu Carol nu mai
era amenințată. Cel puțin în ceea ce-l privea. Cât despre Carol, asta era altă
chestiune. Nu-i plăcea să se gândească la asta.
Risc pentru homosexualii pasivi. Fără comentarii, a murmurat Duffy în
barbă.
Întâi te infectai, se spunea. Cineva care făcuse o călătorie la San Francisco;
un american plăcut, care găsise numele Clubului Alligator în Ghidul
Spartacus al cluburilor gay din lume și venise și el acolo ca să-și facă o idee.
Apoi nu se întâmpla nimic. Tocmai asta te bagă în răcori. Vreme de șase luni,
sau cam așa ceva, nu se întâmplă nimic. Apoi începi să nu te mai simți în
apele tale, transpiri noaptea, pierzi în greutate, răcești ușor și faci
temperatură; iar chestiile astea, nodulii limfatici, se umflă. Cu asta mai
reziști o vreme – poate vreun an – iar după aceea, toate trec în uitare. Cu
totul. Te simți bine. Ca niciodată. Fugi înapoi la Alligator și mergi înainte fără
grijă. Necazul e că întregul sistem imunitar ți s-a balamucit. Organismul nu
mai rezistă: orice răceală, sau o formă rebelă de pneumonie, te poate
răpune. Ori, cel mai probabil, vine Bela Kaposi ăsta, cu sarcomul lui, și-ți
apar pete maronii, și cu asta, basta. Ai face mai bine să-ți tragi pe cap o
pungă din polietilenă și să scutești sistemul național de sănătate de
cheltuieli inutile.
Se simțise rău în ultimul an? Sigur că da. Uneori se trezise noaptea scăldat
în sudoare; dar cine nu pățea asta? Temperatură? Când și când. Pierdere în
greutate? Da, dar la vremea aceea considerase că asta era o treabă bună; nu
voia să se îngrașe, de aceea începuse să tragă de fiare și să fie mai atent la

292
dietă. Cât pe ce să treacă la mâncare sănătoasă. Diaree? Cine nu se trezește
uneori că trebuie să facă vizite cam dese la toaletă? Doar nu ții evidență la
așa ceva, nu?
Sau, pe de altă parte, poate era încă în perioada de incubație, de șase luni.
În Marea Britanie tocmai se confirmau oficial primele cazuri. Numai că, prin
„cazuri”, se făcea referire la decese. Iar în ultimii ani aceste „cazuri” sigur n-
au trăit altfel decât o făcuseră până atunci. Deci, ia gândește-te la perioadele
astea de incubație de șase luni puse una peste alta, așteptând să plesnească.
Nici nu era de mirare că lumea din cluburi devenise foarte agitată. Evident
că oricine avea accent american nici măcar nu căpăta de băut. Duffy
continua să meargă la Clubul Alligator; nu avea niciun motiv să boicoteze
localul – doar nu-ți strecurau SIDA în bere, deși unii se purtau de parcă așa
stăteau lucrurile. Dar acum părăsea mereu clubul neînsoțit.
Gata cu bărbații. Măcar o perioadă. Trebuia să fie atent la transpirația
nocturnă. Să afle locul acelor noduli limfatici.
În acea duminică, Duffy n-a jucat prea bine pentru Reliables. A ratat
intercepția mingii la o centrare din corner: 1-0. Apoi a ieșit prea târziu când
cei patru fundași au fost prinși pe picior greșit: 2-0. A primit un cot în coaste
la o lovitură liberă și era prea amețit ca să vadă cine îl lovise. Așa a sfârșit
prin a fi ocolit de un mijlocaș gras care a scos mingea din plasă în locul lui și
l-a anunțat cu mândrie că era primul lui gol după un an și jumătate: 3-0.
Nici la dușul de după meci nu s-a simțit prea grozav. Altă dată se mai uita
în jur la trupurile celorlalți și zâmbea discret, pentru sine. Păcat că toți erau
normali, socotea el. Acum ținea ochii aproape închiși când își dădeau jos
șorturile și se chircea când toți nătărăii aceia sănătoși și heterosexuali, cu
poponețe rozalii, ieșeau cu pași siguri din cabinele de duș. Ceilalți n-aveau
motive de îngrijorare decât din cauza vreunui herpes, dar nimic altceva.
Unul dintre fundurile acelea aparținea lui Ken Marriott – Viermele, cum
era poreclit cu afecțiune de ceilalți jucători, datorită felului în care se
strecura pe sub pielea adversarilor. Viermele avea ceva care îi exaspera pe
adversari. Pesemne din cauza stilului în care îi cotonogea; nu reușeau să se
obișnuiască. Omul era înalt, slab, părea irascibil și rămăsese aproape fără
păr: mai tot îi căzuse în ciocnirile cu atacanții pe care îi lovise cu capul. Dacă
n-ar fi fost un jucător care să nu se dea înapoi de la angajamentul fizic,

293
pesemne că nici nu și-ar fi păstrat locul în echipă. Asta pentru că suferea de
o boală cumplită: gândea. Lucra la rubrica sportivă a ziarului West London
Chronicle, probabil că acolo îi veneau toate ideile. Vorbea despre „viziune de
joc”, „schimbarea stilului de atac” și „desfacerea jocului pe laturi”.
— Viermele nostru are o viziune măreață, a zis Karl French după un meci.
Karl era cel mai în formă, cel mai tânăr și mai isteț jucător din echipă, iar
restul se puteau considera fericiți că-l aveau coleg. Grozavă viziune. Necazul
e că mingea aia nu ajunge nici de-a naibii unde vrea el.
Viermele încerca mereu să improvizeze la marginea propriului careu,
dădea pase cu călcâiul din viteză sau punea câte un stop, abia mângâind
balonul. Ceilalți jucători îi treceau cu vederea acele fițe de grandomanie,
datorită calităților sale de apărător. Reușea să faulteze cu întârziere ca
nimeni altul; și cum era înalt și slab și părea cam dezlânat, arbitrul îl ierta de
cartonașul meritat.
— Știu că intru cam dur, a explicat o dată Marriott, cu un aer aproape
spășit, după un meci extrem de încrâncenat, dar am și o viziune de joc,
înțelegeți?
— Sigur că ai viziuni, Vierme, a zis French parcă dorind să-l consoleze.
Asta o vede oricine. Viziuni mărețe. Se pune întrebarea dacă ceilalți își pot
adapta jocul ca să se ridice la nivelul tău.
Viermele s-a gândit că-și făcuse un amic pe viață.
În timp ce ieșeau din stadion, Marriott l-a rugat pe Duffy să-l ia cu mașina.
În ciuda vizionarismului, după ce terminase școala de șoferi amatori, încă nu
reușise să convingă niciun examinator să-i îngăduie să conducă neînsoțit pe
drumurile publice.
— Am discutat recent cu Jimmy Lister, a început el, în timp ce se chinuia
să descâlcească centura de siguranță.
— A!
— E un om cu probleme.
— Îhâm. Nu ca ale mele, s-a gândit Duffy. Pariez ca el nu se trezește
leoarcă. Sau dacă da, transpiră din cauze trecătoare, cum ar fi teama că-și
pierde slujba.
294
 — Ai discutat vreodată cu el?
— Nu. Ca jucător, mi-a plăcut. E cam smucit ca manager, nu?
— Păi, încearcă numai să fii manager la Athletic și să-ți stea Melvyn
Prosser pe cap.
— Și ce salariu are? Cinșpe mii? Douăzeci?
— Cam pe-acolo, așa cred.
— Mda, la banii ăștia nu m-ar deranja să-mi stea Prosser pe cap.
— Dar stresul, Duffy? În slujba asta ești tot timpul presat.
— Dacă nu-i smucit, de ce poartă pantofi albi? a întrebat Duffy pe un ton
agresiv. Avea altele pe cap decât să evalueze perspectivele lui Jimmy Lister
de a-și păstra slujba. Vreme de câteva minute au mers fără să vorbească.
— Duffy, cum îți merg afacerile?
— În regulă.
— Bravo!
— E bine.
— Refuzi cazuri?
— Nu tocmai.
— Vrei unul?
— Nu credeam c-o să întrebi asta.
— Aha.
— Ce s-a întâmplat? Trebuie să-i supraveghez pe băieții lui Lister, ca să
nu se mai facă praștie și să se încaiere cu câte cineva?
— După fițele pe care le faci, aș crede că nu vrei un caz.
Duffy și-a dres glasul. Poate că ar fi bine să-și vâre mințile în cap și să o
lase mai moale acum, când mai are câțiva ani de trăit. Poate că ar trebui să o
ia de soție pe Carol atunci când se va afla pe patul de moarte, în spital.
Numai că nu se știa dacă va fi primit în spital. Citise despre doctori și
295
asistente care refuzaseră să trateze victime ale SIDA. Prea periculos. Nu se
știau destule lucruri despre modul de infectare. Și oricum, homosexualii nu
erau ușor de înghițit. Duffy n-ar fi fost surprins dacă, în momentul în care va
fi lovit de chestia aceea a lui Kaposi, toți tipii cu SIDA vor fi expediați în vreo
colonie ca de leproși prin Munții Țării Galilor. Unde vor trebui să poarte
clopoței la gât, ca să-i audă lumea când se apropie. Bang-bang. Nu, dragă, nu-
i mașina cu înghețată, ci omul cu SIDA, care a venit să scormonească în lada
noastră de gunoi. Să mergem, și poate că de data asta pui furtunul cu apă pe
el, bine? Sau poate c-ar fi mai bine să-l împuști, nu crezi, dragă?
Jimmy Lister avea pantofi negri. Mai purta un pulover cu guler și o
pereche veche de blugi. Se vedea că în acea dimineață Miss West London nu
putea veni să-i stea pe genunchi pentru ca presa să-i facă o poză. Se mai
împlinise de când îl zărise Duffy ultima oară din tribună, dar încă se mai
vedea aerul de fost jucător zvelt, elegant, așa cum se amăgea Viermele că
este. Din păr, îi mai rămăseseră câteva urme argintii pe deasupra urechilor.
S-a ridicat, a zâmbit și i-a strâns mâna lui Duffy, care s-a trezit gândind:
Poate că nu-i chiar așa smucit, la urma urmei.
— Ken Marriott mi-a spus că… te ocupi de anumite lucruri.
— Nu sunt paznic.
— Sigur. Voiam să spun că verifici anumite lucruri.
— Așa mai merge.
— Poți să-mi spui Jimmy.
— În regulă.
— Eu cum să-ți spun?
— Ce vrei să verific?
Lister l-a privit mai atent pe Duffy. Nu mă surprinde că nu prea ai de
lucru, flăcăule, dacă așa te porți cu lumea. Cum să stabilești relația cu
clientul? Ce-ar fi să zâmbești puțin? Nu prea erau șanse, și-a dat el seama.
Duffy avea gura făcută pungă și nu o deschidea decât ca să vorbească. Părul
îi arăta ca și cum fusese tuns perie, iar acum i se îngăduise să preia inițiativa.
— Îi vezi des la treabă pe cei de la Athletic?
296
 — Nu.
— Ai vreun motiv anume?
Jimmy era dispus să stabilească o relație, chiar dacă acel amic ciudat al lui
Marriott nu avea chef de așa ceva.
Duffy s-a gândit la asta în treacăt; Lister stătea aproape ca pe ghimpi.
— Nu cred că-s prea grozavi, de aceea.
— Încântător.
— Oricum, eu țin cu QPR 18.
— QPR? Cu terenul acela dichisit, ca pentru homosexuali?
— Cincizeci pe zi, plus cheltuielile, a spus Duffy la o asemenea replică. Și-a
dus degetul mare către lobul urechii, a pipăit cicatricea și a frecat-o ușor. În
urechea aceea purtase un cercel de aur, până într-o zi, când cineva i-l
smulsese. Încă analiza dacă era cazul să-și străpungă urechea dreaptă și să-
și agațe ceva de ea. Riscul de a păți același lucru era mic; dar nici
posibilitatea să dai peste un dement care să-ți smulgă mai tot lobul urechii
nu pare prea plauzibilă, nu?
— Ai citit despre Danny…
— Cincizeci pe zi, plus cheltuielile.
— Da. Sigur. Va trebui să rezolv aspectul ăsta cu președintele clubului,
dar cred că nu vor fi probleme. Ai citit despre Danny Matson?
— Îhâm.
— Și ce părere ți-ai făcut?
— Niciuna. Nu eram plătit să am păreri.
— Da, domnule Duffy…
— Doar Duffy.

18 Queens Park Rangers (n. trad.).

297
 — Duffy, îți mulțumesc. Deci tot nu-i răspunsese la întrebare. De aceea, a
insistat: La început am crezut că s-a luat la bătaie cu cineva. Cel mult se
mulțumeau să-l jefuiască. Dar puteau fi și fanii lui Barnsley, care l-au pândit,
probabil, și au hotărât să-l cotonogească. La o adică, și ei au nevoie de
puncte, ca și noi.
— O să stea mult pe tușă?
— Aș spune că pentru vecie. La nivelul ăsta. Ar mai avea șanse în Liga de
Sud, dacă-i norocos. Abia a împlinit douăzeci de ani.
— Sărmanul. Chiar și așa, tot mai putea trăi vreo cincizeci de ani; trebuia
să țină seama și de asta. Dar nu ești convins că a fost un simplu jaf?
— Cum să spun, nu trăim în partea cea mai elegantă a orașului, mi-e clar.
Dar dacă s-au bătut, iar el a dat cu piciorul, n-ar fi lovit cu spatele, nu?
— Decât dacă era cal.
— Bravo. Cred că a fost lovit dinadins.
— Ce te-a făcut să crezi asta?
— Mai multe lucruri. Pe de o parte, asta. Lister a întins mâna și a scos din
birou niște foi îndoite în jumătate, pe lungime. E o citație. Adică, trei citații.
— Îți trebuie un avocat.
— Mulțumesc. Nu mi-ar fi trecut prin minte. Așa, sunt trei citații. Toate
din partea unor oameni care locuiesc pe Layton Road. Cheamă în judecată
clubul pentru încălcarea proprietății de către fanii noștri, diferite daune
produse de aceeași fani – asta de-a lungul anilor – și cer tribunalului să
închidă intrarea în stadion prin Layton Road în zilele de meci.
— Așa de rău e?
— Primele două, nu. Nu ne deranjează să-i mai ungem pe riverani ca să
nu se supere. Relațiile cu clientul, așa se cheamă asta, Duffy.
— N-am auzit de așa ceva.
— Intrarea din Layton Road, dacă nu știi, fiindcă nu ești suporter al lui
Athletic, e folosită de toți scandalagiii noștri. Ca să poată urla de la peluza
dinspre Piggeries.
298
 — Și cât de răi sunt fanii ăștia turbați?
— Ca alți fani turbați.
— La QPR nu e așa.
— Serios? Presupun că galeria intonează cântece pentru copii, îl aplaudă
pe arbitru și se aliniază la sfârșitul meciului să li se examineze unghiile?
Duffy a zâmbit.
— Cam așa ceva. QPR e un club cuminte, de familie. Și în rest?
— În rest, dacă fanii noștri și cei ai echipelor adverse intră pe aceeași
poartă, s-ar putea să iasă cu iureș, nu?
— Și totuși, dacă aș locui pe Layton Road și ar fi trebuit să-i suport pe
huliganii lui Athletic, și eu aș fi procedat la fel, și încă de mult.
— Am priceput aluzia. Dar ce facem acum? Nici nu suntem măcar la
începutul returului. Mai avem de jucat doar vreo șase meciuri acasă.
— Hm. Altceva?
— Ai mai văzut așa ceva?
Lister i-a întins un fluturaș tipărit artizanal, care suna așa:

AVEM NEVOIE DE TINE!

EȘTI TÂNĂR? EȘTI PUTERNIC?
EȘTI BRITANIC?
NU TE-AI SĂTURAT VĂZÂND CĂ ȚARA ASTA
ȘI-A PIERDUT VLAGA?
NU TE-AI SĂTURAT DE FELUL CUM ȚARA ASTA
E MANIPULATĂ?
CREZI CĂ RASELE POT TRĂI COT LA COT?
CREZI ÎN REPATRIERE?
299
 ORGANIZEAZĂ-TE!
FORȚA VA ÎNVINGE!
MIȘCAREA ROȘU, ALB ȘI ALBASTRU
TE AȘTEAPTĂ!

— N-am mai avut ceva de genul ăsta pe-aici, a spus Lister. Cel puțin așa
zice fizioterapeutul, iar el e la club de ani buni. Niciodată.
— Nu-i prea frumos, a zis Duffy după ce a citit și a căutat în zadar numele
tipografiei în josul fluturașului. De când se distribuie chestiile astea?
— N-am habar. De câteva săptămâni, poate luni? Au făcut greșeala să i-o
dea unui student, care ne-a trimis-o nouă. A și precizat că s-a bucurat că-n
după-amiaza aceea își lăsase acasă ecusonul de la Liga Antinazistă.
— Ce legătură are asta cu fotbalul?
— În principiu, niciuna. Nu ne interesează câți demenți intră pe stadion,
atâta vreme cât își plătesc biletul. Și cât se poartă omenește.
— Ăștia sunt altfel?
— Nu-s sigur. Nu știu de câtă vreme distribuie fluturași.
— Și ce e Mișcarea asta?
— N-am auzit de ea, dar țin minte că la Miliwall s-a petrecut ceva similar
acum un an sau doi. Problema e că ăștia, cum să le zic, neo-naziști, sau ce-or
fi, au început să folosească stadionul ca loc de recrutare. Avem nevoie de
tine – tineri albi puternici, care să bată tineri mici și negri; cam asta zice
acolo, nu?
— Cam așa ceva.
— Deci, naziștii îi recrutează pe bătăuși, iar bătăușii vin la meci, tot ei fac
demonstrații și apoi vin la stadion aducând alți bătăuși. Așa îi alungă pe
adevărații susținători. La ce să mai vină omul, să dea și câteva lire ca să stea
în ploaie când echipa lui pierde, iar apoi să se trezească scuipat de vreun
skinhead de paisprezece ani la ieșirea de pe stadion?
300
 — Asta nu se întâmplă la QPR, a spus Duffy.
— Păi, nici aici n-o să se întâmple. Doar nu antrenez o echipă ca să joace
în fața unor demenți care nici nu se uită la joc, pentru că sunt prea ocupați să
se încaiere și să rupă cordoanele de ordine.
— Am înțeles, ăă, Jimmy. Dar asta se poate întâmpla în timp, nu?
Duffy a priceput că Lister era un tip îngrijorat.
— Atunci, să-ți spun ce se întâmplă acum. Știrea n-a ajuns încă în ziare,
asta pentru că Marriot, amicul nostru comun, se străduiește să evite apariția
ei, dar la ultimele meciuri de acasă au fost mai multe bătăi decât de obicei. Și
mai violente decât altădată. Iar asta înseamnă să aducem mai mulți polițiști.
N-am idee dacă știi câte ceva despre munca de poliție…
— Nu mult, l-a întrerupt Duffy.
— … dar ei nu apar la meciurile noastre din simplă bunătate sau pentru
că vor să vadă un meci de fotbal frumos. În primul rând, e vorba de o
proprietate privată, și trebuie să-i invităm ca să intre. În al doilea, trebuie să
organizăm discuții săptămânale în care să precizăm de ce forțe avem nevoie.
În al treilea rând, trebuie să-i plătim. Iar sâmbăta după-amiaza înseamnă
tarif de activitate peste program, înțelegi?
Duffy și-a adus aminte prea bine. Smuls din repausul de sâmbătă și dus cu
autobuzul tocmai în nordul Londrei. Chiar dacă-i percheziționezi la sânge pe
huligani, ei tot vor găsi ceva cu care să arunce în tine. Odată, era într-un
cordon format din opt polițiști – un șir de opt căști aliniate – când cineva din
tribună a aruncat cu o jumătate de cărămidă în ei. În timp ce vâjâia prin aer,
circa o sută de suporteri au strigat amical: „Vineee! Vinee!” Nu-și amintea cu
plăcere de acele sâmbete.
— Așadar, mai mulți huligani înseamnă mai multă poliție, adică bani.
Dacă se închide intrarea din Layton Road, vor fi mai multe încăierări, alți
polițiști și alți bani. Și-ar mai fi ceva. Au început să-l huiduiască pe masivul
Brendan.
— Brendan Domingo?
— Exact. Nu s-a mai întâmplat până acum. E obișnuit să fie huiduit la
jocurile din deplasare, e normal. Dar face parte din echipă de aproape doi
301
ani și acasă a fost apreciat. Acum cei de la peluza dinspre Layton Road au
început să-l ia pe sus.
— E ieșit din formă?
— Brendan? Joacă minunat. Nici nu s-ar putea mai bine. Cele câteva
meciuri împreună cu Danny l-au trezit. Control bun al balonului. Dribling fin.
A ajuns cel mai bun jucător al nostru. Dar nu știu dacă va continua la fel când
cei de la peluza dinspre Layton Road… E demoralizant, Duffy, să te fluiere
suporterii proprii. Te face să te-ntrebi dacă mai merită să te agiți.
— Cunosc.
Duffy fusese huiduit într-o duminică de toți suporterii clubului Reliables.
— În locul lui, m-ar durea undeva, a zis Lister și a oftat.
Iar părea îngrijorat. Duffy a hotărât să tragă concluziile.
— Deci crezi că cineva vrea să îngroape echipa, nu? Mai bine zis, clubul.
— Cred că da.
— Deci, vrei să aflu cine l-a cotonogit pe Danny Matson, să descopăr de ce
locuitorii din Layton Road au devenit brusc intransigenți, să pun capăt
adunărilor neo-naziste de la meciurile de acasă, să-i împiedic pe golani să-l
mai fluiere pe Brendan Domingo, să-l ajut pe Brendan Domingo să rămână
în formă, să te salvez de retrogradare – și să te sprijin ca să-ți păstrezi slujba.
— Așa, s-ar părea că ai de lucru non-stop.
— Economisesc și eu pentru zile negre, a zis Duffy în glumă, și imediat i-a
părut rău. Drace, de ce a vorbit așa? De ce-i scăpase din nou porumbelul?
Spera ca Jimmy Lister să aibă simțul umorului. Ascultă, Duffy, niciun client
nu are simțul umorului, sau ai uitat? Chiar dacă râde tot timpul.
— Alte întrebări?
— Păi, aș vrea să discut cu președintele.
— Vine abia poimâine. Cred că te va primi la sediul lui, dar dacă îl rogi
frumos.
— Mulțumesc. Nu, pentru moment, e suficient.
302
 S-au ridicat, iar Lister l-a condus până la ușă. Duffy a observat că în birou
nu erau nici trofee, nici cupe. Nimic argintiu. Pesemne că asemenea chestii
se păstrau în sala de consiliu. Sau poate că Athletic nu câștigase niciodată
vreun trofeu.
— Am auzit că joci ca portar.
— Îhâm. Nu știi cumva unde sunt nodulii limfatici?
— Habar n-am. Întreabă-l pe fizioterapeut.
— Corect.
Și-au strâns mâinile.
— A, Jimmy!
— Spune.
— De ce nu porți pantofi albi?
— Doar nu-s smucit, Duffy.
— Așa e.
•
Danny Matson stătea pe un fotoliu purpuriu, ținându-și piciorul rupt pe
un taburet. Pe acesta fusese așezat un exemplar din ziarul Sun, pentru ca
gipsul să nu lase urme. Doamnei Ferris îi plăcea să păstreze curățenie în
pensiunea ei; asta era regula încă de acum 12 ani, când începuse să
găzduiască băieți de la Athletic. Celor de la club le plăcea să-și protejeze
oamenii. Sigur, protecția cea mai bună ar fi fost căsătoria. Jucătorii au nevoie
de stabilitate, așa suna politica clubului: cu atâtea deplasări și agitație, e
preferabil să-i aștepte acasă o soție drăguță, doi copilași, o mașină pe care să
o ducă la spălat din când în când și un garaj în care să picteze iarna. Asta i-ar
împiedica să-și piardă capul, să se apuce de băut și să piardă nopțile cu fete
(a, să nu uităm că și cei căsătoriți o iau uneori pe arătură, dar îi mai duci
într-un turneu de pregătire înainte de începerea sezonului, undeva într-o
țară caldă, și să vezi atunci ce ștrengării se petrec). Dar nimeni nu-i putea sili
să se însoare, de aceea clubul le găsea gazde serioase și grijulii, cărora li se
dădeau mereu bilete gratuite la meciurile de acasă. Aceste doamne nu erau
puse să-i spioneze pe băieți; rolul lor era să le poarte de grijă; deși, dacă
303
vreunul dintre ei avea necazuri despre care gazda considera că ar trebui
știute și de alții, cei de la club se arătau recunoscători pentru orice aluzie
discretă. Cine n-ar fi fost?
Cei de la club preferau ca jucătorii să stea câte doi. „Și animalele au fost
salvate în perechi”, după cum obișnuia doamna Ferris să strige din bucătărie
când cei doi jucători găzduiți de ea nu nimereau să deschidă ușa după câte o
sâmbătă seară mai încărcată, în care pierduseră socoteala paharelor de
Baccardi. Băieții își țineau unul altuia de urât; uneori discutau și despre
jocul echipei și era uimitor că de multe ori se înțelegeau mai bine pe teren
dacă locuiau împreună. Danny Matson stătea cu Brendan Domingo. Când
Duffy a ajuns acolo, Brendan era plecat la antrenament, să facă sprinturi, să
ridice greutăți, încercând combinații cu jucătorul adus să-l înlocuiască pe
Danny, exersând cornere și lovituri libere, sau pur și simplu stând retras
într-un colț de teren ca să-și îmbunătățească tehnica și controlul balonului.
Danny stătea cu piciorul gros și alb pe un exemplar din Sun și îl aștepta pe
Brendan. Iar toată treaba asta îl amăra nespus.
Lui Duffy i s-a părut că Danny era firav: o față lungă și palidă, părul negru,
creț, care tocmai începuse să crească. Fotbaliștii întotdeauna arată mai
mărunți în afara stadionului, iar Danny nu făcea excepție. A așteptat
politicos întrebările lui Duffy – Șeful îi telefonase și-l rugase să coopereze
atât cât se putea – dar pe fața lui se vedea o expresie de plictis amuzat. Nu-i
mai păsa cine îi aranjase piciorul. I-l rupsese, și gata, nu? Acum se gândea la
toți jucătorii care avuseseră necazuri cu tendonul lui Ahile. După
însănătoșire, niciunul nu mai juca la fel ca înainte, chiar dacă erau buni.
Trevor Francis, de exemplu. Ce viteză avea; ca fulgerul. Apoi, ruptura și
statul pe tușă, iar la revenirea pe teren, nu mai alerga atât de repede.
Rămăsese un jucător bun, după părerea lui Danny – dar nu mai era de clasă
mondială. Nici vorbă.
Au derulat în amănunt incidentul din parcare; și poliția procedase la fel în
câteva reprize. Duffy l-a rugat să-și amintească vreun amănunt pe care îl
ignorase până atunci, apoi l-a întrebat în legătură cu fata care îl agățase, sau
cine pe cine agățase (ordinea în care se petrecuseră lucrurile era încă puțin
confuză). Atacatorii au vorbit între ei? Cât i-a luat deplasarea de la The
Knight Spot până în parcare? Cine era de serviciu la punctul de ieșire, unde
se plătea taxa? Și așa mai departe.

304
 — Domnule, nu te supăra, dar mi s-au mai pus întrebările astea.
— Da, dar s-ar putea să fi uitat ceva. Vreun detaliu. De aceea te întreb și
eu.
— Dar polițiștii tocmai asta au făcut. M-au întrebat o dată, apoi au mai
trimis pe cineva mai târziu, cu speranța că mi-am amintit și altceva.
— Ei, poate că a treia oară avem mai mult noroc.
N-a fost să fie. Bărbații nu vorbiseră între ei; nu le văzuse fețele; nu-i
luaseră decât portofelul și ceasul; nu, nu-și aducea aminte mai multe despre
acea Denise. Părul negru, așa declarase de la început, rochie neagră care îi
punea în evidență corpul generos. Sigur că o plăcuse, dar asta nu însemna
că-și putea aminti mai multe. Bineînțeles că ar recunoaște-o dacă ar vedea-o
din nou, nu era chiar atât de nătărău.
— Danny, te-aș ruga să-mi faci o favoare. Aș dori să mergem la The
Knight Spot într-o seară, s-o căutăm pe fată.
— Inteligentă idee, dacă-mi permiți, domnule Duffy, dar deja am făcut
asta împreună cu polițiștii. Și încă de două ori. Și n-am văzut-o acolo.
Asta nu l-a surprins prea tare pe Duffy. Doar și el fusese polițist și era
normal să procedeze ca și foștii colegi. Și nici dispariția fetei nu l-a mirat.
Dacă ar fi fost pe bune, o fată normală, probabil că ar fi păstrat legătura cu
Danny. Știrea privind atacul apăruse în toate ziarele. De ce nu-i scrisese
măcar un rând, să-și ceară scuze că nu-l mai așteptase, fiindcă fusese
cumplit de frig, sau să-și exprime părerea de rău pentru accident, promițând
că-l va vizita pe post de asistentă medicală, ca să-l mângâie pe cap? Pe de
altă parte, faptul că nu-i scrisese nu dovedea că fata jucase un anumit rol.
Poate că nu-i plăceau decât fotbaliștii întregi la trup.
— Bănuiesc că o să discuți și cu Vince, a zis Danny.
— Cine e Vince?
— Patronul de la The Knight Spot.
— Corect.
— Și cu Frankie Grasul?

305
 — Ăsta cine e?
— Frankie e omul de ordine de acolo.
— Cred că da.
— Să știi că Frankie Grasul nici măcar nu deosebește o persoană de alta la
ieșire, decât dacă iese cu bătaie. În plus, are probleme cu băutura. Iar Vince
nici nu m-a văzut cu fata în seara aceea.
— De unde știi?
— Din verificările poliției, cum altfel?
— Danny, mergi și cu mine la The Knight Spot într-o seară?
— Nu. Serios, aș vrea să te ajut. Numai că… mi-am promis că nu mai calc
acolo decât după ce prind din nou un loc în prima echipă. Nu mi-e rușine să-
ți spun că m-am simțit foarte prost când am mers la club cu polițiștii. Eu, în
cârje, să-i văd pe alții dansând. Unde mai pui că m-am întâlnit și cu un băiat
din echipă.
— Da, înțeleg.
— Vezi tu, nu m-am ales cu asta la vreo fază mai fierbinte. Când să mă
vadă cu piciorul în ghips, în niciun caz n-o să mă căineze: „Ei, acela de colo
nu-i cumva Danny Matson? Mare păcat că s-a accidentat. Și ce băiat curajos!
Mă-ntreb cât o să fie indisponibil. Ce-ar fi să-i oferim ceva de băut ca mai
uite de necaz?” Nu, o să zică: „Uite-l și pe Matson, puștiul acela. Ce tembel…
Să se îmbete și să se lase bătut tocmai când echipa avea nevoie de el mai
mult ca niciodată. Mi se face rău când îl văd.”
Exact așa vor gândi, l-a aprobat Duffy în sinea lui. Dar Danny era dispus
să-l ajute – iar în primul rând părea încântat că-l bagă cineva în seamă – și în
cele din urmă au ajuns la un compromis. Duffy îl va lua într-o seară; vor
parca în fața clubului și vor urmări clienții care intră. Danny a considerat că
se va descurca, iar Șeful îl rugase să coopereze cât mai bine.
— Mergi la meciurile noastre? domnule Duffy.
— Câteodată. Preferata mea e totuși QPR.

306
 — A, da, QPR. Să nu mă spui cumva lui Șefu’, dar cei de la QPR au clasă.
Serios, sunt buni.
Duffy a dat aprobator din cap. Apoi au rămas tăcuți.
— Domnule Duffy, ciudat mai e jocul ăsta. (Duffy a încuviințat.) Cum să
spun, nu joc demult, abia am început, nu la nivelul primei echipe, dar am
învățat deja unele lucruri. Duffy a dat din cap. Uneori e un joc plăcut,
domnule Duffy, îți oferă o mulțime de satisfacții. Duffy l-a aprobat din nou.
Dar poate fi foarte dur. Te ridică, dar te poate și distruge. Ca în viață, nu
crezi?
Duffy a întărit cu un gest vorbele lui Danny Matson.
— Dă-mi, te rog, hârtia din buzunar, a zis Danny și a arătat către blazerul
care atârna pe un cuier de pe dosul ușii. Duffy a întins mâna și a scos o foaie
ușor lucioasă, împăturită în patru. Primind încuviințarea tăcută a lui Danny,
a desfăcut-o și a așezat alături cele două pagini, în fotografia întinsă pe
ambele coli se vedea o cameră de zi. În mijlocul unui covor uriaș, cu un
model viu, un bărbat lăsat pe vine ținea în brațe un copilaș. Acesta stătea
într-un echilibru nesigur pe o minge de fotbal.
— Asta e sufrageria lui Trevor Brooking, a zis Danny. Am scos-o dintr-o
revistă duminicală.
Duffy a privit fotografia mai atent. A observat câteva dulapuri din lemn,
majoritatea pline cu argintărie; un fotoliu îmbrăcat în piele galbenă, asortat
cu o canapea mare; un șemineu sculptat și o măsuță de cafea cu tăblia din
sticlă.
— Foarte frumos, a spus el.
— Acela e Warren. Cu Trevor. Are aproape patru ani. Adică avea patru ani
când au făcut fotografia. Cred că acum e mai mare. Mai era și Colette, de
șapte ani. Și Hilke, ea e finlandeză. Soția lui Trevor. Hilke e o gospodină
neîntrecută, așa spunea în revistă.
— Foarte drăguț, a spus Duffy, căruia i-a plăcut cum suna numele femeii.
— Uită-te la fotografia pe care-o ține Trevor pe șemineu.

307
 Duffy a distins doar o ramă aurie, încadrând o fotografie de familie
surprinsă cine știe unde.
— Acolo e Trevor la Buckingham Palace, primind titlul de Membru al
Ordinului Imperiului Britanic, împreună cu Hilke, Warren și Colette. Acolo
au un fotograf, te pozează și după aceea o înrămezi.
— Drăguț.
— Vezi ce pahare? Și ce șemineu… Nu e adevărat, fiindcă nu are coș, dar
lui Trevor îi plac șemineurile, de aceea și-a făcut unul. E electric.
— Îhâm.
— Și uite ce aparatură audio. Cred că a costat o avere. Și ce joc de șah! Ca
să nu mai vorbesc de suporturile pentru lumânări de pe măsuța de cafea.
Pariez că-s din argint.
— Camera e foarte frumoasă, Danny.
— Și soția lui e finlandeză. O cheamă Hilke.
— Drăguț de tot.
— Trevor Brooking e unul dintre cei mai mari jucători din toate
timpurile, de acord.
— Nici nu se pune întrebarea. (Duffy a împăturit cu grijă cele două foi.)
Danny, trebuie să mă apuc de treabă. Pot să mai trec pe la tine, da?
— Sigur. Oricând. Numai că nu pricep o chestie – crezi că încăperea e
chiar atât de spațioasă, sau au făcut poza cu un aparat din acela cu
deschidere superangulară?
Duffy a despăturit iarăși cele două file.
— Greu de spus.
Pregătit să plece, s-a răsucit pe călcâie. Din mijlocul camerei și până la ușă
era cel mult vreun metru și jumătate. Dacă ar fi venit cineva să fotografieze
locuința lui Danny Matson, sigur ar fi fost nevoie de lentile superangulare.
•

308
 A dat trei telefoane. Primul a fost către Jimmy Lister, ca să afle care era
politica clubului în privința celor care locuiau pe Layton Road.
— Temporizare, Duffy. Amânăm cât de mult putem. Adică, avem
înfățișarea la tribunal joia asta, deci s-ar putea să ceară închiderea porților
la meciul de sâmbătă. Dar chiar dacă hotărârea e în defavoarea noastră,
avem drept la recurs sau ceva de genul ăsta.
— A încercat cineva să discute cu rezidenții de acolo?
— Nu. Ne-am gândit la asta, dar am socotit că apelând la avocați putem
tărăgăna lucrurile mai multă vreme. Apoi, dacă ne ies jocurile, la sfârșit le
punem la dispoziție bilete de favoare și mai vedem noi.
— Și cu presa ce faceți?
— Tăcere totală, Duffy, asta e politica în privința presei.
— Și n-a mirosit nimeni cum stau lucrurile?
— Nu.
Al doilea telefon. Lui Ken Marriott de la Chronicle.
— Ken, dacă te-aș întreba în legătură cu o anumită chestiune, iar tu nu ai
avea cunoștință de ea, asta n-ar însemna că ți-am vândut un pont, corect?
— Ce să înțeleg prin asta?
— Cu alte cuvinte, ai putea amâna o zi sau două, susținând că ai aflat
știrea cu întârziere?
— Cred că da. Depinde oarecum de ziua redactării și de subiect. În
săptămâna asta îți ofer patruzeci și opt de ore fără probleme. Cu excepția
cazului în care trebuie să lucrez mai mult la articol.
— Știai că echipa Athletic e dată în judecată de locuitorii din zonă?
— Nu. Interesant! Care locuitori? De unde? Și din ce motiv?
— Deci patruzeci și opt de ore, da?
— Dacă îmi dai amănunte doar mie.
— Corect.
309
 Al treilea telefon. La Liga Antinazistă.
— Bună ziua, sunt Ken Marriott de la West London Chronicle. West
London Chronicle. Aș vrea să știu dacă ne puteți ajuta. Pregătim un articol
despre neo-naziștii care fac recrutări din rândul spectatorilor de fotbal. Cred
că acționează pe stadionul echipei Athletic – e vorba despre o organizație
care se cheamă Mișcarea Alb, Roșu și Albastru. Aveți ceva informații despre
ea?
Se părea că aveau informații mai mult decât suficiente despre acea
organizație. Mai ales despre legăturile cu alte grupări similare, despre care
Duffy nici nu auzise, și despre atitudinea politică a acesteia, care părea
foarte virulentă, despre membrii fondatori, istoricul și cazierele acestora. El
însă dorea să știe în primul rând de când exista Mișcarea și unde își avea
sediul. Duffy a mulțumit ca un frate în lupta contra mișcărilor neo-naziste și
a închis.
Layton Road era o stradă pe care se înșiruiau, de o parte și de alta, vile cu
un etaj în stil victorian, construite din cărămidă. Erau bine întreținute, iar
unele dintre ele fuseseră văruite recent. Se vedea că proprietarii se
mândreau cu casele lor. Duffy era întrutotul de acord. A scos un carnețel din
buzunar și a început la numărul 37.
— Bună dimineața, domnule…
— Nu.
— Dar sunt de la…
— Nu vrem articole de reclamă, nu avem nevoie de predicatori, i-a zis
bărbatul. Era scund și agresiv, cu părul cărunt și bărbia trădând un
prognatism; arăta ca un instructor de pregătire fizică pensionar.
— Sunt de la Chronicle. West London Chronicle. Asta măcar l-a împiedicat
pe tip să-i trântească ușa în nas; dar atât.
— A, bine.
— Da, domnule… dom… s-a prefăcut Duffy că verifică în agendă.
— Și ce dorești?
— Îmi pare rău de necazurile pe care le aveți în ultima vreme.
310
 — De unde ai aflat?
— Pentru asta suntem plătiți.
— A, spioni, a făcut bărbatul.
Duffy a simțit că așa nu realizează nimic. Brusc, ușa s-a deschis larg,
instructorul a ieșit și, luându-l de mână, l-a condus forțat pe distanța celor
aproximativ patru metri cât avea de mers până la poartă. În fine, asta-i viața
de reporter, s-a gândit el. Când au ajuns acolo, individul l-a strâns pe Duffy
de braț și l-a împins ușor în poartă.
— Bullivant, a zis el, răspunzând astfel la o întrebare ce îi fusese adresată
mai devreme. Uite, a urmat el, arătând cu degetul de-a lungul străzii. Drăguț,
nu? Căsuțe atrăgătoare. Foarte curate, ordine. Vezi și mașinile? Frumoase. La
fiecare meci pe stadion, trebuie să le ducem la vreun kilometru de aici. Cică
acces liber pentru spectatori, așa zice poliția. Așa le ferim, să nu fie
vandalizate de huligani, ăsta-i adevărul. Uite ce grădini. Observi ceva ciudat
la ele? Sunt pustii. Doar garduri vii. Nicio floare, nicio plantă. Nici n-are rost
să pui, fiindcă fanii le smulg. Nu merită să ții jardiniere la ferestre, pentru că
golanii le dărâmă. Nicio șansă dacă legi jardinierele cu lanțuri, pentru că asta
îi întărâtă și mai rău. Niște animale.
— Și de ce nu v-ați plâns până acum?
— Am mai reclamat și înainte. Fără niciun folos. Clubul ne trimite câte
două bilete la următorul meci. Dar cine vrea să vadă o echipă de trei lulele ca
Athletic? Oferă-mi bilete de favoare la meciurile lui Tottenham și se schimbă
socoteala. În orice caz, mă simt fericit doar când golanii sunt închiși în
stadion și urlă ca animalele. Cum își poate închipui conducerea clubului că
aș vrea să merg pe stadion ca să ascult toate scandările acelea obscene mai
de aproape? Ți s-a băgat vreodată mâncare de pui pe sub ușă? Bineînțeles că
nu. Dezgustătoare chestie. Nici câinele n-o mănâncă. Ți s-a urinat vreodată
un golan în cutia de scrisori? Nici vorbă. Și-a făcut vreunul nevoile în curtea
ta? Nici asta. Nu-ți dai seama ce se petrece, băiete, tu, cu pix isteț și ditamai
agenda în care nu scrii nimic, din câte bag de seamă. Habar n-ai ce se
petrece. Să-ți mai spun ce fac unii. Le place să sune la ușă și să te întrebe
dacă pot să-ți folosească toaleta. Sigur că nu-i lași și le spui să meargă la
toaletele de pe stadion și, când închizi ușa, auzi o explozie. Știi ce fac?
Strecoară un bec între ușă și ramă, exact când o închizi. De două ori mi-au
311
făcut asta. Ce să spun, au un simț al umorului… Apoi golanii urinează în
grădinița din față pentru că nu-i lași la toaletă. Ia zi, flăcăule, nu ai cumva
niște bilete de favoare pentru meciurile lui Tottenham? Nu, cred că n-ai. La
revedere.
Și spunând asta, domnul Bullivant s-a întors cu pași apăsați în casă și a
trântit ușa.
Duffy a traversat strada, sunând la numărul 48. Ușa s-a deschis preț de
câțiva centimetri, atât cât permitea lanțul.
— Arthur nu-i acasă.
— Bună dimineața, doamnă. Sunt de la Chronicle. Tocmai am discutat cu
domnul Bullivant.
— Arthur nu e acasă.
— N-aș putea vorbi cu dumneavoastră?
— Se întoarce mai târziu.
— Când ar fi mai bine să revin?
— Nu acum.
— Vă mulțumesc pentru ajutor.
La numărul 57, i-a deschis o doamnă cu fața congestionată și cu părul
făcut permanent, purtând o rochie cu șorțuleț.
— A, de la Chronicle. Ce drăguț. Cumpăr mereu ziarul ăsta. Dacă știam că
veniți, îmi scoteam șorțul. Vreți să-mi faceți vreo poză?
— A, nu știu dacă putem azi.
— A, îi trimiți mai târziu pe fotografi, nu? Bun, abia am timp să mă
schimb. Dar tu ești cel care plătește, nu?
— Poftim?
— Cum, n-am câștigat la Numărul norocos? Mda, văd că așa e. În fine, iar
mi-a scăpat printre degete o avere.
Cu toate acestea, femeia nu părea afectată.
312
 — Nu, e vorba de necazurile pe care le aveți cu suporterii, doamnă…
— Davis. Adică D-A-V-I-S. Exact. S-a rezemat ușor de brațul lui Duffy cât
acesta își nota acea informație vitală, prima de altfel, în agendă. Da, corect,
fără „e”. Nu, pe mine nu mă supără. Nu-s băieți răi. Nu-s puși pe rele, ci doar
agitați. Și noi am fost la fel cândva, nu?
Duffy se socotea încă tânăr. Dar probabil faptul că nu te simțeai ispitit să
strecori tăvi cu mâncare pe jumătate consumată în cutia de scrisori a cuiva
reprezenta un semn de îmbătrânire. Da, asta era.
— Aș vrea să știu de ce ați hotărât cu toții să vă adresați justiției, mai ales
acum, când mai sunt câteva meciuri până la sfârșitul returului.
Doamna Davis l-a privit nedumerită pe moment, apoi și-a venit în fire.
— Regret, dar soțul meu se ocupă de toate notele de plată. El lucrează, îmi
dă banii trebuincioși pentru casă – e un om foarte corect, nu cumva să vă
închipuiți altceva – iar când vin facturile, tot el le achită. Trebuie să mai
păstrezi ceva și pentru vremuri grele, așa zice el, și are perfectă dreptate.
Apoi, politicoasă, femeia a închis ușa.
Duffy a rămas nedumerit. Sigur, într-un fel, totul părea clar și justificabil.
Huliganii erau tot mai răi – și Jimmy Lister spusese că încăierările din
tribune se întețiseră – iar localnici socotiseră că le ajunsese cuțitul la os. Dar
acești localnici? Dacă comportarea fanilor sărea peste anumite limite, se
puteau adresa poliției. Sau reclamau la ziarul local. Puteau să-i scrie
consilierului local, dacă mai țineau minte cum îl cheamă, sau chiar
parlamentarului care reprezenta circumscripția. Dar să se adreseze unui
avocat ca să trimită citație de chemare în judecată? De obicei apelau la
avocați în caz de divorț sau pentru testamente. Iar dacă cineva ca domnul
Bullivant voia să-i învețe minte pe golani să mai urineze în cutia lui poștală,
nu dădea fuga la avocat. Din partea unuia ca el era de așteptat să pună mâna
pe trusa de scule, pentru a pili clapeta cutiei de scrisori până ce o ascute
bine, să aștepte până când vreun huligan își vâră chestia prin fantă, iar apoi,
trosc. Urât de tot. Mult mai urât, dar oferind o satisfacție mai mare decât să
angajeze un avocat.
•

313
 — Îmi pare rău, dar domnul Prosser nu e prea încântat, l-a anunțat Jimmy
Lister, pe care Duffy l-a vizitat în drum spre întâlnirea cu președintele
clubului. Consideră că mi-am depășit atribuțiile angajându-te. A zis că el nu
plătește din banii firmei așa ceva.
— Și ce înseamnă asta?
— Înseamnă că, dacă am nevoie de tine, trebuie să te plătesc eu, Duffy.
— Deci, îmi văd în continuare de treabă?
— Cam așa ceva. Dar mi-am făcut socotelile și m-ar costa mai tot salariul
ca să te plătesc, asta după ce achit și impozitele. La care se adaugă faptul că
în prezent trebuie să plătesc și o pensie alimentară. Accepți treizeci și cinci
pe zi?
— A, în regulă.
Duffy s-a gândit că într-o bună zi va trebui să învețe arta negocierilor.
— Și o să reduci și cheltuielile?
— Promit să nu fac deplasări cu Concorde.
— Așa mai merge. Și acum, să te duc la Melvyn.
Trofeele clubului erau păstrate în biroul lui Melvyn Prosser. O cupă cu
două mânere, care căpătase deja o patină gălbuie, și vreo două plachete.
Pereții lambrisați ai încăperii spațioase erau acoperiți de fotografii: echipe
ale clubului de-a lungul anilor, precum și ale diferiților președinți ai
Consiliului de Administrație. Directorii păreau să se fi schimbat cu aceeași
regularitate ca și echipele, deținând aceeași importanță.
Îmbrăcat cu un pardesiu din păr de cămilă, Melvyn Prosser îl aștepta în
picioare, lăsând impresia unui om foarte ocupat. Sosise de undeva, ori își
pusese pardesiul special pentru sosirea lui Duffy și Lister, ca să le sugereze
cât de prețios îi era timpul. După ce stabilise clar că avea alte priorități,
Melvyn Prosser era pregătit să se arate amabil. Avea o față lată, plină, cu o
adâncitură verticală chiar în mijlocul frunții, cu care se alesese probabil
după vreo rană. Evoluase rapid, devenind pe rând, dintr-o persoană
oarecare, intelectual, apoi președinte de club, ascensiune ce n-ar fi fost

314
posibilă dacă omul n-ar fi știut să zâmbească în vreme ce-ți strivea degetele
sub călcâi.
— Bine ai revenit, James. A, domnule Duffy. Bun venit! Sherry, bere? Ceva
tare? (Duffy a clătinat din cap. Era abia 10:45.) Ai dreptate. O să mă abțin și
eu. Bun, James mi-a povestit de hotărârea ciudată de a te angaja și – cred că
ai aflat – am spus ceva de genul: „Jimmy, tu te ocupi de angajare, eu, de
concediere.” Dar cum partea financiară s-a rezolvat, nu am nicio obiecție să
te ocupi de caz, dacă ții neapărat.
— Mulțumesc foar…
— Cu toate astea, mi-aș lua libertatea să-ți prezint punctul meu de
vedere, pe care sunt convins că Jimmy ți l-a expus, dar punând accentul pe
cu totul altceva. Prosser a făcut apoi o pauză demnă de un președinte de
mare club, care așteaptă vreun trepăduș să murmure: „Vă rugăm să
continuați, domnule președinte.” Cum niciunul dintre cei prezenți nu s-a
deranjat să-l încurajeze, Prosser a continuat: Am auzit ce avea Jimmy de
spus și acum aș vrea să-ți zic părerea mea. Nu agreez teoria conspirației.
Cred că ne învârtim în jurul cozii. Consider că noi – asta e exprimarea
politicoasă când mă refer la managerul echipei – ne căutăm scuze. Cred că
noi riscăm să nu ne mai concentrăm asupra unor lucruri esențiale.
— Dar nu crezi că…
— Nu țin deloc să-l critic pe James, dar vreau să spun că îl paște pericolul
de a-și căuta scuze. În prezent, echipa nu ocupă o poziție deloc fericită în
clasament – în realitate, dacă-mi vei ierta exprimarea, e în rahat. Iar ieșirea
din acest labirint n-o vom găsi ocupându-ne de băieții răi din tribune sau de
locuitorii de pe Layton Road. Cel puțin asta e părerea mea, de om care nu se
pricepe la astfel de lucruri. Salvarea se obține pe teren. Nu în altă parte. Mă
îngrijorează însă că prietenul nostru James nu se concentrează mai deloc
asupra unor lucruri ce trebuie stăpânite, dacă înțelegi ce vreau să insinuez.
— Nu crezi că cineva încearcă să…?
Duffy nu știa cum să se exprime.
— Încearcă să vâre degetul în altă gaură decât trebuie? Arată-mi-l și mie.
Și de ce. Cui îi pasă dacă echipa retrogradează? Mie, lui Jimmy, consiliului,
jucătorilor și nevestelor lor, plus câtorva sute de suporteri demodați. Dar de
315
ce i-ar păsa altcuiva? Cred că ne paște primejdia de a ne căuta scuze, așa
cum am spus. Nu ne mai gândim la lucrurile importante: felul în care joacă
băieții. Treaba lui Jimmy, după cum văd eu lucrurile, n-o poate face nimeni
altcineva.
— Domnule Prosser, aș vrea să vă întreb dacă aveți dușmani.
Prosser a pufnit în râs, apoi i-a zâmbit cu un aer superior lui Duffy.
— Când ai venit încoace ai văzut mașina de pe alee? E un Corniche,
corect? Gold Rolls-Royce Corniche, adevărat? Păi, în societatea noastră de
azi nu-ți cumperi o asemenea mașină fără să calci câteva persoane pe
bătătură, iar asta ți-o spun pe gratis.
— Și totuși, ar fi cineva anume?
Prosser a râs din nou.
— Ascultă, dacă ar vrea cineva să-mi facă mie rău, n-ar lovi în club. E
frumos să ai un club de fotbal și crede-mă că-i doresc un viitor strălucit, dar
dacă aș fi în pielea lupului cel rău din pădure care ține să-i facă viața grea lui
Mel Prosser, i-aș ataca alte afaceri. Ar fi și mult mai ușor. Nici prin cap nu
mi-ar trece să încep prin a-l cotonogi pe alde Davey Matson.
— Danny, șefu’.
— Danny Matson. Jimmy, cum se simte flăcăul?
— E deprimat, șefu’.
— E băiat bun. Cred c-a fost o lovitură pentru el că a pierdut prima de joc.
— Dar dacă, nu s-a lăsat Duffy, dacă e vorba de cineva… un dușman – cine
ar putea fi acesta?
— Vic Rivers, Solly Benson, Wally Mountjoy, Fiddler Mick, Steve Wilson,
Charlie Magrudo, doamna Charlie Magrudo, Dicky Jacks, Michael O’Brien,
Tom Clancy, Stacky Stevenson, Reg Dyson… Prosser a făcut un gest larg cu
brațele. Mai vrei? Toți prietenii îmi sunt și dușmani. Țin la ei, dar le-aș face-
o; același lucru e valabil și pentru ei. Sunt om de afaceri, ți-e clar?
— Totuși, ar fi cineva anume?

316
 Prosser părea deranjat. Avea aerul unuia căruia i se cere să-și trădeze un
amic. De fapt, într-un fel, chiar asta făcea.
— Poate Charlie Magrudo. Poate. I-am jucat o festă urâtă acum un an sau
doi.
— Cât de urâtă?
— Nu din cale afară. Auzisem că încerca să mituiască niște consilieri
municipali ca să obțină niște contracte. Amintindu-și probabil lucrătura,
Melvyn a surâs. De aceea, l-am păcălit și am obținut contractele. Nu i-a
plăcut deloc treaba asta. Dar sunt convins că între timp m-a iertat.
— A pierdut din cauza asta?
— Să piardă? Nu, Doamne Dumnezeule! Nu i-aș face așa ceva. Nu, totul a
rămas între zidurile Primăriei. Dar am obținut contractele plătind doar
jumătate din ce-și propusese Charlie. Asta mi-a plăcut și mai mult.
Apoi Prosser și-a îndreptat din nou atenția asupra lui Duffy.
— Și, ai descoperit ceva care le-a scăpat prietenilor noștri în albastru?
Vreun indiciu cât de mic? Sper să justifici banii pe care-i primești de la
Jimmy.
— Nu tocmai. Încerc să împrospătez memoria lui Danny Matson. Și am
fost prin Layton Road.
— Ai trecut pe acolo? Și i-ai hărțuit pe bieții oameni, care ne sunt și
suporteri fideli? La asta chiar nu mă așteptam, serios.
— Nu i-am hărțuit. S-au arătat foarte îndatoritori.
— Zău?
— Da, au ținut să-mi spună ce fac golanii în cutiile lor de scrisori.
— Cumplită zonă, a zis Prosser strângând din umeri, făcând un gest
melodramatic de resemnare. Și eu m-am născut și am crescut în vacarmul
supermarketului Saintsbury, dar uneori mi-e greu să-i rămân fidel.
— Domnule Prosser, pot aborda alt subiect?
Prosser și-a consultat ceasul.
317
 — Mai ai trei minute și patruzeci și cinci de secunde.
— Clubul aduce profit?
— Mai e nevoie să întrebi? Nu, clubul nu aduce profit, ci pierderi serioase.
La asta se pricepe clubul cel mai bine. Eu și James am încercat tot felul de
stratageme la începutul campionatului, sperând să atragem spectatori
plătitori, dar ne-am bătut capul degeaba. Trebuie să ne considerăm norocoși
când avem trei mii de spectatori la meciurile de acasă, iar în deplasare,
suntem departe de a constitui o atracție a ligii. Câți am avut la Rotherham?
Sub o mie cinci sute, dacă nu mă înșel. Și traseul nostru în Cupă s-a dovedit
foarte scurt…
— Ca să spunem lucrurilor pe nume, domnule Prosser, achitați
majoritatea notelor de plată din propriul buzunar?
— Ca să răspund fără ocolișuri, domnule Duffy, exact asta fac.
— Clubul ar deveni mai rentabil dacă echipa ar juca în divizia a patra?
— Duffy, în cadrul clubului, noi nu rostim asemenea cuvinte, înțelegi?
Nimeni, dar absolut nimeni, nu vorbește despre așa ceva.
— Scuze. Îmi pare rău. Dar mă… Și totuși, în eventualitatea extrem de
puțin probabilă în care… dacă lucrurile iau o întorsătură defavorabilă, ce se
întâmplă? Altfel spus, ce se va întâmpla?
— Ei bine, dacă istoria acestui distins club ar cunoaște o zi de mare
întristare, primul lucru care s-ar întâmpla ar fi că Jimmy, aici de față, și-ar
face bagajele și și-ar căuta un alt post. Îmi pare rău, Jimmy.
— Șefu’, ai fost mereu cinstit cu mine. Nici nu m-aș aștepta la altceva.
— Iar apoi? a întrebat Duffy.
— Apoi totul ar depinde de Consiliul de Administrație.
— Sau măcar de acționarul majoritar.
— Da, eu sunt acela. Frumos din partea ta că ai ghicit. Ei bine, da, ar exista
mai multe variante ce ar trebui analizate.
— Și n-ați vrea să ni le împărtășiți? Pur și simplu teoretic, în
eventualitatea foarte îndepărtată că… bineînțeles.
318
 — Bineînțeles. Păi, președintele ar trebui să-și dea demisia.
— Melvyn, a spus Jimmy, sincer uimit. Nu se poate… Mai ales după ce ai
făcut atâtea pentru club!
— James, să nu cădem în sentimentalism. În cei doi ani de când sunt
președinte n-am făcut decât să reduc nota de salarii, să ofer tricouri noi
pentru jucători, să te aduc pe tine ca manager, să asist la scăderea numărului
de spectatori și să văd cum am coborât în clasament de pe locul zece pe
douăzeci și doi.
— Și ce altceva? a insistat Duffy.
— Întotdeauna ești atât de încăpățânat și sumbru, domnule Duffy? Ce
altceva? Cred că membrii Consiliului se vor agita ca de obicei, se vor văicări
și vor strânge din dinți, numărul de jucători se va reduce, cei mai buni vor fi
vânduți și am putea începe să căutăm un manager mai ieftin. Sau închidem
toată afacerea asta.
— Dacă acționarul principal hotărăște așa.
— Acționarul principal sigur va avea un cuvânt greu de spus în această
problemă.
— Doar n-o să procedezi astfel, Melvyn, a protestat Jimmy. Încă n-am
ajuns într-o situație fără ieșire.
— James, vremurile s-au schimbat. Viața e dură. Fiecare divizie are câte
cinci sau șase echipe care abia se târâie financiar, grație vreunui președinte
indulgent care mai că nu reușește să le țină pe linia de plutire. Simplul fapt
că echipa n-a ajuns pe ultimul loc din divizia pe care am convenit să n-o
numim nu înseamnă că ai scăpat cu fața curată. Cine va plăti salariile? Unde
se va găsi un alt Melvyn Prosser? Nu vă ascund că, în ultimele luni, am căutat
pe cineva interesat și cred că mai curând reușesc să vând înghețată
eschimoșilor decât să vând clubul. (S-a lăsat tăcere.) Dar mai bine îmi văd de
drum, fiindcă nu vreau să vă mai dau și alte vești proaste. Cu toate acestea,
ceea ce ți-am spus, domnule Duffy, ar trebui să te convingă de un anumit
lucru.
— Și care ar fi acela?

319
 — Că dacă există vreun lup rău care vrea să mă înghită, tactica cea mai
bună ar fi să ajute la evitarea retrogradării, ca să fiu stors și la anul de bani
pentru salarii și alte cheltuieli.
— Am înțeles situația, a spus Duffy, iar Melvyn Prosser și-a văzut de drum
cu Rolls-Royce-ul Corniche, placat cu aur.
— Cam greu de înghițit chestia asta.
— Îmi pare rău dacă l-am cam încolțit.
— Nu, nu, mai bine să joci cu cărțile pe masă. Ca să afli dacă ai sau nu ași
în mânecă. Treburile merg prost, nu? Prost pentru mine, la fel și pentru
Melvyn. Cred că toate astea îl costă o groază de bani.
— Hm. (Duffy nu ținea să ia partea cuiva încă de la început.) A, din simplă
curiozitate, cum de a ajuns să cumpere clubul?
— Nu știu. La o adică, de ce ar face cineva prostia să cumpere o echipă de
fotbal?
— Încearcă să mă lămurești, l-a îndemnat Duffy.
— Păi, uneori e o chestiune de familie. Există câteva cluburi care seamănă
cu afacerile de familie. Se moștenesc din tată-n fiu, iar nu știu ce mătușă are
drept de vot în consiliu, și așa mai departe. Unele creează și o atmosferă
plăcută de muncă, la fel ca într-o familie unită; altele sunt respingătoare,
acolo unde președintele face echipa. Apoi, mai sunt oameni care vor să aibă
o echipă doar pentru că sunt morți după fotbal. Iubesc jocul, l-au urmărit ani
în șir din tribune și abia așteaptă să aibă un set de fotbaliști de jucărie cu
care să facă ce vor, așa cum procedau cu soldățeii din plumb în copilărie.
Ăștia iubesc jocul, vin la toate meciurile și nu se sperie prea tare dacă rămân
spre coada clasamentului. Dacă lucrurile merg bine, probabil că e preferabil
să lucrezi pentru asemenea oameni.
— Judecând după faptul că domnul Prosser nici măcar nu-și știe jucătorii
pe nume, cred că nu-l putem numi un om mort după fotbal, corect?
Jimmy a râs.
— Ei, face și el ce poate. Ba nu, se străduiește. Îi place să folosească
expresii precum „pasă magistrală”, sau „calități superioare” sau „șut-bombă”
320
– dar tristul adevăr e că echipa nu-i prea oferă prilejul să le folosească. Nu,
cred că și Melvyn ar recunoaște că face parte din altă categorie de
proprietari de cluburi. A crescut în cartier și a urcat social, s-a îmbogățit, a
obținut tot ce dorea: o casă mare, afaceri, bani și, deodată, s-a trezit că nu
știa ce să facă cu ei. Soluția cea mai bună era să cumpere echipa aflată la
îndemână. Asta i-a oferit ceva notorietate, poze în ziarul local oricând are
chef. A devenit un soi de erou al zonei. Asta te și schimbă – intri într-o altă
lume, care pare sclipitoare la început, chiar dacă-și pierde strălucirea după
doi sau trei ani. Pe de altă parte, oricine visează să meargă cât mai departe
în Cupă – să se vadă pe Wembley, în turnurile gemene, chiar la Loja Regală,
și cu toate onorurile la care e greu să ajungi.
— Și, dacă Melvyn Prosser se gândește să se retragă, ce-i trebuie
clubului?
— Un alt fraier cu bani ca Melvyn Prosser, a răspuns Jimmy îmbufnat.
•
În drum spre Ealing, Duffy și-a amintit brusc de Don Binyon. Corpolent,
pe cale de a cheli și cu un simț al umorului răutăcios, Binyon îi fusese
tovarăș întâmplător de pahar la Clubul Alligator. Duffy nu se culcase cu
Binyon – nu se simțea atras de el – însă îi plăcuse compania lui. Îi aprecia
umorul, chiar dacă era cam tăios. Omului îi plăcea să le spună oamenilor
adevărul despre ei înșiși; și se pricepea să o facă. Într-o seară, Duffy, care își
cam plângea de milă și dădea de dușcă paharele cu o viteză mai mare decât
s-ar fi cuvenit, a devenit ceva mai vorbăreț. Încercase chiar să se justifice
într-un mod caraghios. A tot adus vorba de Carol, de înscenarea a cărei
victimă fusese și de cine cu cine se culca. Greșea încercând să se justifice; dar
nu era vorba doar de o greșeală, ci și de obrăznicie. Binyon l-a descifrat chiar
mai bine decât se cunoștea însuși Duffy.
— Știi ceva? a zis Binyon, destul de iritat, după ce amicul lui începuse să
bată câmpii și să se repete. Uite cum stă treaba, Duffy, ești homo. Nu-mi mai
veni cu chestia aia, cum că ai fi bisexual. Am mai auzit-o. E ca și cum ai
spune: Vai, nu sunt chiar… nu sunt chiar așa. Parcă ai vrea să te retragi din
ceva în care ai intrat până peste cap. Duffy, ești homo. Te-am văzut destul de
des pe aici ca să-mi dau seama cu cine am de a face. Homo, Duffy. Eu sunt, tu
ești, hai să mai bem un pahar.

321
 Și așa au făcut.
— Dar dacă sunt cum zici, a revenit Duffy, care începuse să resimtă
efectul discuției, fără a mai vorbi de cel al paharelor, dacă sunt homo, de ce-
mi place Carol mai mult decât oricine altcineva?
— Nimic neobișnuit. Mai tuturor homosexualilor le plac femeile. Iar celor
mai multe femei le plac homosexualii. Sunt convins că e o fată de treabă,
care se pricepe de minune să încălzească o supă la conservă. Nu-i nicio
legătură între una și alta. Iar dovada dovezilor, dacă-mi permiți să fac o mică
aluzie la situație, e că ai probleme când vine vorba să faci sex cu ea.
— Dar asta e exact… din cauza celor întâmplate…
— Ba nu, Duffy, ceea ce s-a întâmplat n-a făcut decât să scoată totul la
suprafață. Problema pe care o ai cu Carol e modul în care corpul te
avertizează că ești homo.
— Dar am mai fost… am mai avut relații cu femei de atunci, a zis Duffy,
simțindu-se, brusc, neobișnuit de sfios.
— Cu câte, ia zi? Câte au fost?
Binyon aproape că jubila. Mda, nu la fel de multe ca… dar motivul e
evident. Adică, având în vedere că… Duffy a simțit că nu găsea un răspuns
plauzibil. Binyon l-a bătut pe umăr, și a continuat:
— Duffy, nu te mai agita. Nu încerc să te seduc. Dar pe mine nu mă
prostești și nu înțeleg de ce încerci să te amăgești. Dacă nu ești homo, atunci
eu sunt magazinul Selfridges.
Discuția aceea l-a marcat. În realitate, următoarea persoană cu care s-a
culcat după eveniment fusese o fată; dar era limpede că Binyon ar fi găsit o
explicație și pentru asta. Chiar era homosexual? (Binyon, deși avea aceleași
înclinații, prefera cuvântul „homo”, ca și cum ar fi dezvăluit un adevăr
neiertător.) Într-un fel, Duffy nu se sinchisea dacă Binyon avea dreptate. Îi
displăcea ideea de a fi încadrat atât de clar. Voi, ăștia, stați pe partea asta a
străzii, iar voi, de colo, rămâneți pe cealaltă parte. Nu te puteai aventura să
traversezi pe oriunde; folosirea trecerilor de pietoni era interzisă, iar dacă
încercai să ignori regulile, te călca un bărbat pe cale de a cheli, care avea și
un simț al umorului neiertător.

322
 Duffy și-a amintit această discuție pe care o purtase cu ani în urmă doar
din cauza ideii care îl obseda în acele momente. Adică, Bela Kaposi și
sarcomul lui călător. Certificatul X. Se spunea că puteai contracta SIDA dacă
erai homosexual sau bisexual. Pesemne că riscul se reducea dacă erai doar
bisexual, asta în termeni statistici: orice fată cu care se culcase reprezenta
un risc mai redus, între 0,1 și 1%, de a transpira noaptea și de a avea noduli
limfatici umflați. Pe de altă parte, existau bisexuali care se culcau mai mult
cu bărbați decât unii homosexuali. Cum era cazul lui, de exemplu. Doar
mereu afirmase că, pentru el, diferența între relația cu o femeie și cea cu un
bărbat era aceeași dintre omleta cu șuncă și omleta cu șuncă și roșii. Încă era
convins că acel adevăr nu putea fi demontat. Mai trebuia să admită că luase
destule dejunuri de acest fel. Și-a privit dosul palmelor lăsate pe volan.
Deocamdată, erau curate, măcar în acele zone. Dacă ar fi știut pe vremea
aceea, l-ar fi întrebat pe Binyon unde se află nodulii limfatici. Cu siguranță că
el era la curent cu astfel de chestiuni.
Starverton Road, în cartierul Ealing, era o fundătură scurtă, în care se
aflau case construite în stil Tudor, între cele două războaie. De o parte și de
alta a străzii pavate se găseau câte doi tei, toți abia tunși. La capătul străzii,
în fața unui zid din cărămidă gata să cadă, care bloca accesul către linia de
tren, se vedea un automobil pus pe butuci; era acoperit cu o folie de plastic
cenușie, iar roțile fuseseră demontate.
Era greu să depisteze sediul Mișcării Roșu, Alb și Albastru. Una dintre
case avea un catarg înfipt în micuța grădină din față, iar pe acesta flutura
steagul Marii Britanii. Duffy nici măcar nu s-a mai deranjat să verifice
numărul pe care îl primise de la Liga Antinazistă.
Ușa i-a fost deschisă de un bărbat între două vârste, cu fața congestionată
și ochi mici, porcini. Destul de greu de închipuit că cineva care deschide ușa
la ora unsprezece într-o miercuri poate fi îmbrăcat atât de elegant. Omul
purta pantalonii și vesta de la un costum cu trei piese, o cămașă albă, ale
cărei mâneci stăteau prinse cu niște brățări metalice cu elastic deasupra
coatelor, o cravată severă și pantofi proaspăt lustruiți. De asemenea, din
motive greu de înțeles, avea pe cap un melon. Acela să fi fost domnul Joyce,
secretarul organizației, sau vreun executor judecătoresc pregătit să plece de
acasă?
— Domnul Joyce?
323
 — Da.
— Voiam să mă interesez de Mișcare.
— Ești ziarist?
— Nu.
— De la comuniști?
— Nu.
— Intră.
Domnul Joyce s-a întors, și-a atârnat pălăria pe cuierul de lângă ușă și l-a
condus în bucătăria luminată de soare. În mod deliberat, în acea dimineață
Duffy nu depășise eleganța lui obișnuită, îmbrăcând o jachetă de blugi,
pantaloni asemenea, o cămașă groasă și ghete masive. Nu arăta chiar ca un
huligan care teroriza locuitorii de pe Layton Road, dar părea destul de
amenințător. Ca să fie mai convingător, își schimbase puțin și vocea.
Joyce l-a invitat să se așeze la masa din bucătăria strâmtă și s-a dus până
în camera alăturată. A revenit cu un stilou și cu ceea ce părea să fie un soi de
formular de înscriere. După ce s-a așezat pe un scaun față în față cu el și i-a
aruncat un zâmbet perfect firesc, domnul Joyce nu i-a mai amintit de un
executor judecătoresc. Semăna mai curând cu un doctor care își notează
datele personale ale unui pacient. De cât timp ești homosexual, domnule
Duffy? Preferi să fii homo sau bisexual? De când ai problema asta cu lipsa de
apetit față de Carol? N-ar fi rău să-ți examinez scula. Ba nu, întâi o să arunc o
privire la această decolorare a pielii. Da, așa cum am bănuit. Acum nu mai
are rost să-ți faci griji pentru sculă. Soră, adu-mi, te rog, un vas mare cu
Dettol și niște otravă umană. Vai!
— Și ce vrei să mă întrebi în legătură cu Mișcarea, domnu’…?
— Binyon.
— Da, domnule Binyon.
— Păi, aș vrea să știu dacă pot deveni membru. Duffy socotise că trebuia
să joace tare, dar să dea de înțeles că știa să respecte, dacă era nevoie,
autoritatea cuiva. În acest caz, a domnului Joyce.

324
 — Cum ai aflat de noi?
— Păi, am auzit niște băieți din tribună discutând la pauză. Sâmbătă, pe
stadionul lui Athletic, la peluza din Layton Road, unde merg eu de obicei; și
cum vorbeau ei, m-am gândit că mi-ar plăcea chestia asta.
— Îmi permiți să te întreb ce orientare politică ai, domnule Binyon? Care
ți-e numele mic?
— Terry. Sunt englez și-s mândru de asta, altă politică nu fac.
— Mda, și ăsta poate fi un început. Domnul Joyce părea destul de
inofensiv, dar Duffy nu putea ridica privirea spre el fără să simtă că ochii
mici, porcini, îl cântăreau pătrunzător. Ia spune-mi, care crezi că sunt
scopurile mișcării?
— Să-i bată pe negri și pe pakistanezi, a răspuns Duffy cu un rânjet
răutăcios.
— Vai de mine, a spus domnul Joyce, lăsând stiloul pe masă, nu prea cred
că ne confruntăm cu o atitudine politică foarte evoluată.
— E în regulă, domnule Joyce, am încercat să vă trag puțin pe sfoară. Din
ce-am înțeles de la băieți și după cum vorbeau, cam asta înseamnă să fii
patriot, nu?
— Da, ai putea începe așa.
— Uite ce e, s-ar putea să greșesc, domnule Joyce, dar din câte înțeleg,
una dintre problemele acestei țări e corupția politicienilor. Își umplu
buzunarele, se lăfăiesc în mașini scumpe și nu-i interesează părerea
poporului. Da, dacă poporul vrea ceva, treaba lor e să facă întocmai, păi nu?
De aceea au ajuns acolo. Uite, de exemplu, pedeapsa cu spânzurătoarea.
Toată lumea vrea asta, dar ei nu vor s-o aprobe.
— Aici sunt de acord cu tine, a zis domnul Joyce.
— Sau repatrierea. Toată lumea vrea așa ceva, dar ei, nu. Duffy a încercat
rețeta pe care i-o servise Jimmy Lister. Mă refer la generația mea – aici Duffy
a scăzut cincisprezece ani din vârsta pe care o avea, sperând că acest lucru
va trece neobservat – generația mea, toată, e apatică, da, așa-i. Apatică. Ce
diferență e între un partid mincinos și altul? Avem nevoie ca politicienii să
325
asculte poporul și să-i ofere ceea ce vrea el. Adică, vreau să fiu mândru că-s
englez. Eu sunt mândru de asta, s-a grăbit el să adauge, dar mă scoate din
papuci felul în care țara asta a fost târâtă în noroi în ultimii ani. Trăim în
Marea Britanie, sau nu?
— Da, domnule Binyon. Și cum o să repunem acel Mare în numele țării
noastre?
— Păi, în faza asta, nu pot decât să-mi dau o părere. Adică, cred că știi mai
multe despre asta decât mine. Dar eu zic că trebuie să goniți toți politicienii
și să aduceți alții. Și trebuie să avem o țară pentru britanici. Plus repatrierea.
Atunci o să avem din nou o Mare Britanie. Iar dacă se opun, atunci înseamnă
că negrii și pakistanezii trebuie bătuți.
De astă dată domnul Joyce și-a îngăduit un chicotit conspirativ. Duffy
simțea că ar avea nevoie de o baie.
— Dar numai dacă se opun, așa cum te-ai exprimat, domnule Binyon.
— A, sigur. Ce-i cinstit e cinstit, păi nu?
— Ce-i cinstit e cinstit, adevărat.
Domnul Joyce a deșurubat capacul stiloului și a început să-i noteze datele
personale. La numele de Binyon, Duffy a adăugat o adresă falsă din
Paddington și o vârstă la întâmplare. A mărturisit că era șomer. A negat,
lucru perfect real, orice afiliere politică anterioară la vreo mișcare. A promis
să achite cele zece lire pe an, sau cinci lire semestrial, sau trei lire
trimestrial. A semnat unde i s-a cerut. Apoi, domnul Joyce a plecat din nou,
revenind cu două cărți, câte una în fiecare mână: Biblia și Shakespeare. L-a
rugat pe Duffy să se ridice și să pună câte o mână pe fiecare carte.
— Jur solemn…
— Jur solemn…
— Că voi sluji cu credință pe Majestatea Sa Regina…
— Că voi sluji cu credință pe Majestatea Sa Regina…
— Și voi respecta neabătut scopurile și principiile Mișcării Roșu, Alb și
Albastru…

326
 — Și voi respecta neabătut scopurile și… și mai ce?
— Principiile.
— Scopurile și principiile Mișcării Roșu, Alb și Albastru…
— Și voi urma ordinele conducătorilor acesteia.
— Și voi urma ordinele conducătorilor acesteia.
— Foarte bine. Acum trecem la vizita medicală. Scoate-ți cămașa.
— Poftim?
— Hai, hai, scoate-ți cămașa, e vorba doar de o examinare superficială.
Sunt doctor autorizat.
Cam fără chef, Duffy s-a dezbrăcat până la brâu.
— Așa, foarte bine, o clipă doar. Sper că n-ai anemie falciformă. Ha-ha.
— Ce?
— Nu te îngrijora, imposibil să ai așa ceva.
Joyce a scos un stetoscop antic și și-a îndreptat atenția asupra mușchilor
pectorali ai lui Duffy. Și-a lipit degetele reci de omoplații lui și a palpat ușor.
L-a pus să-și întindă brațele și a verificat dacă-i tremură degetele. Pesemne
că individul era chiar doctor. La fel de bine putea fi un șarlatan.
— Bine, bravo. Deocamdată nu-i nevoie să te îmbraci.
În timp ce Duffy s-a întrebat ce-l mai aștepta, Joyce a deschis frigiderul și
a scos o pâine albă, gata feliată. A scos două felii și le-a introdus în prăjitor.
— Domnu’ Joyce, am mâncat de dimineață.
— Nu-i vorba de dejun.
— Mă gândeam să plec.
— Tocmai ai jurat să asculți ordinele superiorilor Mișcării. Stai jos,
Binyon. Nu durează mult. Am terminat cu proba medicală. Acum trebuie să
facem examinarea fizică. (Duffy s-a uitat la Joyce, care și-a mutat privirea
spre prăjitor.) Acum, a zis el, urmează partea veselă.

327
 A îndepărtat ce mai rămăsese pe masa de bucătărie și a șters-o cu o
cârpă. După ce feliile de pâine s-au rumenit, le-a scos, a întins pe ele unt din
belșug, apoi gem. Le-a adus la masă și le-a așezat chiar în mijloc, la
depărtare de aproximativ șaptezeci de centimetri una de alta. La urmă și-a
șters mâinile cu cârpa.
— Urmează skandenbergul, l-a anunțat el pe Duffy. Un fix de-al meu. Ai
putea numi asta drept o ceremonie inițiatică, dacă vrei.
— Pot să-mi pun cămașa?
— Să rămânem așa cum suntem, bine?
Domnul Joyce, având o brățară din oțel care sclipea în soare, și-a așezat
cotul aproape de mijlocul mesei și a ridicat antebrațul în poziție verticală.
Duffy, dezbrăcat până la brâu, l-a imitat.
— O clipă, a spus domnul Joyce și a aranjat mai bine cele două felii de
pâine cu gem. Apoi și-a lăsat cotul alături de cel al lui Duffy, după care și-au
încleștat palmele și degetele mari.
— După ce număr până la trei, începem. Te las să numeri, domnule
Binyon.
Bine, dementule, a gândit Duffy, în schimb s-a grăbit să spună:
— Unu, doi, trei.
Duffy era pregătit, ba chiar foarte bine, fiindcă lucrul cu greutăți îi întărise
neîndoielnic antebrațele. Cu toate acestea, primul lui atac nu l-a luat prin
surprindere pe domnul Joyce, care a rămas cu brațul vertical fără niciun
efort. Se vedea că mai făcuse asta. La fel și Duffy, deși probabil că nu la fel de
des. După ce prima încercare a dat greș, Duffy a exercitat o presiune
constantă, dar brațul adversarului a rămas înțepenit pe verticală. După
câteva clipe, Duffy și-a lăsat brațul să se retragă spre ora 1, apoi a atacat
brusc și cu vigoare. La primele două încercări de acest fel, a revenit la
verticală fără efort, dar mai mult n-a reușit. A treia oară, brațul i-a rămas la
ora 1. La următorul atac, brațul i-a rămas înțepenit la ora 2. Felia cu gem se
găsea la câțiva centimetri de pielea lui. Nu s-a uitat la Joyce. Sosise clipa
efortului eroic, a socotit el, a loviturii ucigătoare. Și-a încordat mușchii și a

328
contraatacat. O frântură de secundă mai târziu, antebrațul i-a fost strivit de
felia cu gem.
Joyce s-a ridicat, și-a șters palma cu cârpa, apoi i-a aruncat-o lui Duffy.
— N-am vrut să-ți murdăresc cămașa aceea frumoasă, a explicat el.
În drum spre ușă, Joyce i-a explicat despre buletinul informativ lunar și
despre marșul de la Tower Hill, programat săptămâna următoare. Duffy abia
aștepta să dispară din casa aceea, motiv pentru care, pe coridorul scurt de
ieșire din bucătărie i-a luat-o înainte lui Joyce cu mai bine de un metru. A
deschis ușa și s-a întors să spună la revedere – ori, dacă nu asta, măcar un
du-te dracului. Când s-a răsucit, a remarcat că domnul Joyce își pusese din
nou melonul pe cap.
•
— Să știi că există și zile când mă simt normal, a spus Duffy.
— Și de ce te îngrijorează asta? l-a întrebat Carol.
În timp ce așteptau să se coacă ultima lui creație culinară – pizza
congelată de la Marks & Spencer – i-a povestit despre vizita făcută în Ealing.
— Bine că nu a stat cu pălăria pe cap cât v-ați înfruntat, a spus ea. Nu cred
c-ai fi suportat o asemenea situație.
— Tu crezi că sunt normal?
— Ce înțelegi prin normal? Doar nu există așa ceva. Și dacă ar exista, tu n-
ai fi, bineînțeles.
— Uf!
Dintr-o dată, Duffy și-a dorit foarte intens să fie normal, chiar dacă
normalitatea nu exista.
— Dar nici nebun nu ești, dacă asta vrei să știi. Nici măcar ciudat. Asta,
din punctul meu de vedere. Adică, pesemne că ai unele ciudățenii, dar cred
că m-am obișnuit cu ele.
Duffy a scos pizza din cuptor și a pus tava în chiuvetă la înmuiat, după
care s-a așezat la masă.

329
 — Foarte bună, Duffy. Delicioasă. Îmi place cum ai aranjat bucățile de
ardei verde.
Duffy a zâmbit, semn că accepta complimentul. Făceau acel joc destul de
des. Lui îi plăcea. În ceea ce-l privea, s-a gândit că ținuse pizza prea mult la
cuptor. Blatul devenise crocant. Sigur, așa trebuia, și ținuse pizza exact cât
precizau instrucțiunile de pe cutie, dar era atât de crocantă, încât firimiturile
zburau în toate direcțiile când încerca să o taie. Unele au ajuns chiar și pe
podea, iar Duffy nu detesta nimic mai mult decât să strivească mâncarea pe
podea. Nu pentru că mâncarea ar fi intrat în gresie, dar sigur se întindea,
lucru de asemenea neplăcut pentru el, fiindcă se lua pe tălpi și o ducea în
alte camere, ceea ce Duffy detesta și mai și.
— Ai auzit de Charlie Magrudo?
— Nu. Trebuia?
— N-ai niciun motiv. S-ar părea că e un fel de baron cu acte în regulă de
prin partea asta a Londrei.
— Nu. E prea departe de West Central ca să fi auzit de el. Decât dacă e cu
adevărat mare.
— Sigur.
Lui Carol nu-i plăcea să audă despre cazurile lui. Duffy vorbea atât de
puțin despre ele încât, atunci când o făcea, ea simțea că s-ar cuveni să
asculte, deoarece probabil îl îngrijora ceva dar, în realitate, nu ținea să afle.
Asta îi redeștepta amintiri. Vechi, de pe vremea când fuseseră colegi la West
Central și își făcuseră curte. Erau destule situații în care Duffy o ruga să-l
ajute. Iar acest lucru însemna ca ea să încalce regulamentele de ordine
interioară. Nici asta nu-i plăcea. Nu-i plăcea fidelitatea pe jumătate. Și-ar fi
dorit ca el să-și găsească o altă meserie, care să nu aibă nicio legătură cu
munca de poliție. Ar fi preferat să-și deschidă o cârciumă – mulți foști
polițiști procedau astfel. Doar că firmele producătoare de băuturi nu agreau
patroni de cârciumi ale căror cariere să se fi încheiat la fel ca a lui Duffy.
Spera să nu-i ceară ajutor și de data asta, fie și pentru faptul că era
conștientă că probabil va ceda.
— A, Duffy, apropo, am aflat despre nodulii limfatici.

330
 — Îhâm.
Chiar voia să știe? Acum, când era pus la încercare, nu mai era atât de
convins.
— Da, am întrebat pe cineva de la secție și m-au sfătuit să discut cu
doctorul Hawkins.
— Îhâm.
— Sunt ca niște gâlme. La subsuoară, gât și vintre. Acolo sunt.
— La ce slujesc?
— N-am prea înțeles, dar cred că sunt… folositori, din câte a zis doctorul.
— Ți-a spus cât de mari trebuie să fie?
— Mari? Nu, nu cred. Mai precis, sunt destul de mici, parcă așa am reținut.
Crezi că trebuie să mergi la un consult?
Carol n-a menționat cuvântul cancer, care fusese amintit de doctorul
Hawkins.
— Nu.
— Dacă te îngrijorează starea lor, cred c-ar fi bine să mergi la doctor.
Prin îngrijorare, Carol voia să spună, de fapt, dacă te îngrijorează mai
mult decât de obicei. Dacă Duffy s-ar fi prezentat la medic ori de câte ori îl
îngrijora ceva, ar fi fost mai bine să-și închirieze spațiu permanent pentru
un pat de campanie la cabinetul medical.
Duffy și-a dat seama că n-ar fi trebuit să întrebe de acei noduli. Așa se
întâmpla întotdeauna: aflai atât cât să te îngrijorezi mai tare, nu invers. Cu
toate astea, acum măcar știa unde erau acei noduli; oricum făcuse un pas
înainte. Pe de altă parte, nu știa cât de mari trebuiau să fie, și atunci cum să-
și dea seama dacă se umflaseră sau nu? Asta reprezenta un pas înapoi. Dacă
și-i putea pipăi, însemna că erau umflați? Sau că aveau dimensiuni normale
și că dacă se măreau, atunci putea considera că se umflaseră?
Cu toate astea, nu ținea să meargă la consult, mersi de idee. Nu voia să i se
lege clopoțelul de lepros la gât și să fie trimis tocmai în Munții Țării Galilor.

331
 — Nu, nu sunt îngrijorat, draga mea, n-am nimic. Serios, mă simt bine.
Ea l-a privit neîncrezătoare, de aceea el s-a apropiat și, aplecându-se, și-a
petrecut brațele pe după umerii ei. S-a uitat la ea și a zâmbit, apoi, lucru
ciudat; i-a venit să o sărute, însă în loc de asta, au început să spele vasele.
Carol le spăla, iar Duffy le ștergea; după părerea lui, Carol mai dădea rasol la
șters, dar la spălat se pricepea. Era foarte meticuloasă.
A doua zi dimineață Carol trebuia să se trezească devreme. De aceea,
când Duffy s-a culcat, ea era aproape adormită. Când s-a urcat în pat,
căutându-și locul potrivit, a simțit o înțepătură în picior. A aprins veioza și a
pipăit puțin cearceaful. Putea să bage mâna în foc. Bineînțeles. O firimitură
de pizza. Exact cum se gândise. Data viitoare avea să o țină la cuptor cu cinci
minute mai puțin. Nu-i nimic dacă blatul rămâne puțin moale. Cei cu proteze
dentare trebuie întotdeauna să gătească în acest fel. Doar că… nu se
distrugeau toate bacteriile dacă pizza nu era la ținută în cuptor atâta cât
specificau instrucțiunile de pe cutie. Pesemne că doctorul Hawkins știa și
despre asta ceva. O va pune pe Carol să-l întrebe. S-a lipit de spatele ei și s-a
încovrigat pe jumătate lângă ea.
A adormit repede și la fel de repede au apărut și visele. L-a văzut pe
Binyon stând la barul de la Clubul Alligator, purtând sutien și chiloți negri,
portjartier și ciorapi negri. I-a văzut pe huligani mărșăluind pe Layton Road
cu steaguri ale Marii Britanii. I-a văzut pe Binyon și pe domnul Joyce făcând
un skandenberg. S-a văzut și pe sine apărând în poarta echipei Reliables și,
de fiecare dată când se apleca să scoată mingea din plasă, aceasta se
transforma într-o pizza moale. L-a văzut apoi din nou pe Binyon pe scaunul
de bar la Alligator, răsucindu-se către el și spunându-i: „Duffy, din nefericire,
ești un nodul limfatic. S-ar putea să susții că nu-i adevărat, dar asta ești.” L-a
văzut pe Melvyn Prosser în Rolls-Royce-ul Corniche placat cu aur, punând în
marșarier și trecând peste piciorul lui Danny Matson. A mai văzut…
Brusc, s-a trezit. Rămăsese încovrigat lângă Carol, dar față de momentul
culcării, apăruseră două elemente noi. Se petrecuseră două lucruri.
Transpira, asta în primul rând. Și-a atins fruntea cu degetele și s-a gândit:
Duffy, asta e sudoare. Transpirație nocturnă.
Al doilea lucru era că avea o erecție. Nu-i venea să creadă nici asta, dar o
examinare cu degetele aceleiași mâini l-a convins. Aceea e o erecție, și-a

332
spus Duffy. Mai ții minte? Prima care apare pe negândite după atâția ani. Cu
Carol, mai precis.
Trebuia găsită o explicație. Poate că cele două surprize aveau legătură
între ele. Poate scula îi era doar un nodul limfatic, iar acum se umflase,
deoarece avea să moară peste un an sau doi de boala aceea groaznică.
Oricum ar fi stat lucrurile, era vorba de o erecție.
Slavă Cerului că prietena lui dormea.
•
A doua zi a avut de umblat mult pe jos și de rezolvat lucruri mărunte. Mai
toate amănunte. Întâi a trecut pe la Danny Matson ca să-l invite spre seară la
The Knight Spot. Danny nu primea multe invitații, așa că până și câteva ore
petrecute într-o furgonetă veche erau mai plăcute decât nimic.
— Apropo, mi-au găsit portofelul. Poliția.
— A, da? Și ce ți-au luat?
— Banii. Și cartea de credit. Altceva nu aveam. Norocul meu că fotografia
lui Trevor Brooking nu era la mine. Mi-o luau și pe asta.
— Mm, poate. (Mai ales dacă ar fi fost suporteri ai lui Barnsley.) Și
piciorul?
— La locul lui.
— Fruntea sus.
Apoi s-a dus iarăși în Layton Road, luând casele în ordine inversă.
La numărul 57, doamna Davis, tot cu șorțuleț, i-a deschis ușa.
— A, Wayne, a strigat ea văzându-l pe Duffy, a revenit domnul de la
Chronicle.
A dispărut brusc, lăsând în locul ei un tip ras în cap. Individul s-a uitat
mai de aproape la Duffy. Ori avea vederea slabă, ori îi plăcea să-și întâmpine
vizitatorii cu un cap în gură.
— Hei, ia șterge-o. Chiar ai dat-o peste cap pe maică-mea cu discuția aia
despre Numerele norocoase.
333
 — Tatăl tău nu e acasă? În regulă, lasă acum, s-a grăbit Duffy să adauge,
mai ales că tânărul skinhead evalua posibilitatea unei acțiuni în forță.
La numărul 48, Arthur încă nu venise, iar vocea din spatele ușii i-a
acordat mai puțin timp decât data precedentă.
La numărul 37, i-a deschis domnul Bullivant.
— Da.
— Domnule Bullivant, tot eu sunt.
— Am constatat, flăcăule.
— Cei de la redacție m-au rugat să verific două aspecte.
— Ei, atunci verifică-le, a zis domnul Bullivant, imitându-l cu un aer
batjocoritor.
— De când spuneți că aveți necazuri?
— De la construirea stadionului.
— Dar e mai rău de când… de trei ani? Un an, trei luni?
— Da.
— Da, dar mai precis?
— Da, la toate trei.
— Am înțeles. Domnule Bullivant, presupunând că aveți câștig de cauză,
asta nu înseamnă că problema se rezolvă. Clubul poate face recurs. Cât de
departe sunteți dispuși să mergeți în justiție?
— Cât e nevoie.
— Până la capăt, adică?
— Cum am zis.
— Domnule Bullivant, cei care locuiesc pe strada asta vă susțin?
— Stau și singur în picioare. Da, sigur că da.
— Au făcut o… o colectă pentru asta?

334
 — De ce întrebi?
— Păi, v-ar putea costa o groază de bani. Dacă și clubul luptă până la
capăt, adică.
— Asta-i treaba noastră. Tu cu cine ții?
— Eu doar încerc să aflu ce se întâmplă. Domnule Bullivant, mă-ntrebam
dacă aveți un sponsor.
— Ce vrei să insinuezi?
— E cineva care apreciază ce faceți și a promis că acoperă cheltuielile pe
care le-ați putea avea prin introducerea acțiunii?
— Nici nu ți-aș spune dacă ar exista.
— De ce?
— De ce trebuie să-ți spun?
— Dar de ce nu trebuie să-mi spui?
— Ascultă, ești ceea ce se cheamă reporter începător?
— Da, cred că da.
— Eram sigur. Ai venit de două ori și nu ți-ai notat o vorbă în carnetul
acela. Nici nu mă miră că vedem atâtea minciuni în ziare. O zi bună!
S-a întors acasă, apoi i-a telefonat lui Ken Marriott. Putea să-l viziteze la
Chronicle ca să-i dea un subiect de articol? Sigur. În schimb, putea Ken să-l
strecoare vreo zece minute în arhiva ziarului? Nicio problemă.
Arhiva s-a dovedit a fi un soi de încăpere realizată chiar în biroul cât o
hală, prin înălțarea a patru pereți din dulapuri înalte până în tavan. Ken i-a
găsit biblioraftul cu articole despre Charlie Magrudo și l-a lăsat singur.
Erau vreo zece știri cu totul, asta pe durata a cincisprezece ani. Fiecare
articol fusese decupat și lipit pe o foaie de hârtie de ziar. Cu excepția unuia
care făcea o prezentare mai pe larg a personajului, restul articolelor erau
minuscule. Un om de afaceri local donează un autocar Sunshine unui club de
varietăți și Noul supermarket va fi construit la termen, promite contractorul,
și alte chestii asemenea. Din tăieturi, Duffy a alcătuit imaginea unui om de
335
afaceri harnic, iubitor al tihnei căminului, atent la nevoile societății,
caritabil, generos și implicat, care era credincios deopotrivă față de angajați,
familie, biserică și Clubul Rotary. Din când în când sosea câte un jurnalist să
consulte articole de arhivă. Unul dintre ei s-a uitat peste umăr la biblioraftul
din care citea Duffy.
— Charlie Magrudo, nu?
— Da.
— De ce te interesează persoana lui?
— A, încearcă să obțină un contract în Islington și am auzit că nu e cel mai
nevinovat om de afaceri de pe pământ.
— Charlie Magrudo? Păi, omul e curat ca lacrima. Pesemne c-a vrut
cineva să-și bată joc de tine. E un adevărat stâlp al Clubului Rotary.
— Am descoperit, a spus Duffy. Tu cine ești?
— Reporterul care ține pagina neagră.
Ken Marriott s-a dovedit foarte interesat de pontul oferit de Duffy în
legătură cu locuitorii din Layton Road și a promis că nu va divulga numele
celui care îi dăduse subiectul. Duffy i-a sugerat să afle cine subvenționa
acțiunea locuitorilor, adăugând că trecuse deja pe acolo și pusese unele
întrebări; spera că asta nu-i afecta șansele lui Ken de a scrie un articol
interesant.
— Nu-ți face griji, bătrâne. O să-i fac să-mi mănânce din palmă. E uimitor
cât de comunicativi devin oamenii când le spui că ești ziarist.
— Eu n-am constatat așa ceva, a zis Duffy.
— Dar tu nu ești ziarist, l-a pus la punct Ken.
— Asta-i destul de aproape de adevăr. Numai că, am avut impresia că
oamenii nu-s dispuși să stea de vorbă cu mine.
— Serios?
— De aceea m-am dat drept Ken Marriott.

336
 Când s-a întors acasă, a găsit un mesaj pe robotul telefonic, de la Jimmy
Lister. Acesta îl ruga să-l sune, sugerându-i că, dacă era liber, să vină până la
stadion cât mai curând.
— Duffy, a început Jimmy în timp ce-l conducea îl biroul lui, să-ți fac
cunoștință cu Brendan Domingo.
— Bună. Am auzit că ești o stea în devenire.
— Încântat de cunoștință. Nu, e vorba doar de jocul colectiv. Dacă ai în jur
oamenii care trebuie, îți ies multe, a zis Brendan, apoi a rămas cu privirea în
podea.
Era masiv și musculos; deși născut în Marea Britanie, slabe șanse pentru
el să fie primit în Mișcarea Roșu, Alb și Albastru. Lui Duffy, loialitatea lui față
de ceilalți jucători i s-a părut mișcătoare. Jimmy Lister îi transmisese deja
părerea bună a lui Melvyn Prosser despre primii unsprezece: echipa era pe
ducă, așa afirmase președintele.
— Ba nu, cel care ne poate salva e Brendan, a spus Jimmy Lister.
— Mulțumesc, Șefu’, a zis Brendan, fără să ridice ochii.
— Am înțeles că unii dintre golani te huiduiesc, a zis Duffy.
— Da. Nu-i prea frumos din partea lor, a răspuns Brendan, abia acum
uitându-se în ochii lui Duffy. După aceea, și-a plecat din nou privirea, iar
Duffy a constatat că Brendan era mai înalt cu aproape douăzeci de
centimetri decât el.
— Și te deranjează asta?
— Nu, a spus Brendan. Prima oară când s-a întâmplat, m-am gândit să iau
mingea și să ies de pe teren. După aceea mi-am zis: „De ce să le dau
satisfacție?” A doua oară mi-am spus: „Iar nu-mi dau pace”, și am scăpat de
minge imediat. A treia oară, m-am gândit: „Nu, asta voiau ei, așa că am făcut
câteva driblinguri și am șutat în bară de la aproape douăzeci și cinci de
metri.” Acum Brendan zâmbea destul de degajat.
— Spune-i lui Duffy ce mi-a povestit.
— Nu-s prea multe de zis. Am fost la o cârciumă, unde am dat peste un
aranjor și cred că voia să mă cumpere.
337
 — Să te cumpere?
— Da, să-mi dea câteva sute de lire sau cine știe. După ce i-am spus că nu
mă interesează, n-am mai ajuns să discutăm de bani.
— Ia-o de la început. Cu toate amănuntele pe care ți le amintești.
— Păi, cum spuneam, eram într-o cârciumă…
— The Albion, a intervenit Jimmy Lister.
— Așa, la Albion, la o bere și niște plăcintă după un antrenament, și m-a
abordat un tip. A zis că m-a văzut jucând și voia să-mi dea ceva de băut. Cum
tot bere băusem și până atunci – îmi pare rău, Șefu’ – am zis că nu refuz. Și
am discutat despre echipă, rezultate, una, alta, iar la urmă a spus pe ocolite
că ar dori să-mi facă o propunere. Dacă n-ar fi spus asta, probabil că nici n-aș
fi băgat de seamă, pentru că a cârmit discuția cu multă abilitate.
— Ce anume a spus?
— A, că-s steaua echipei, și alte chestii la fel, și m-a întrebat ce se va
întâmpla dacă Athletic retrogradează, iar eu i-am spus că n-o să picăm, ci o
să rămânem în divizie. Atunci a spus că-i place atitudinea mea, adăugând că
și alții ar fi încântați de ea. L-am întrebat la ce face aluzie, iar el mi-a zis: „Păi
bine, tinere, ai contract, nu? Pe câți ani? Doi, trei, cinci?” I-am răspuns că mai
aveam trei ani. „Mda”, a zis el. „Să vedem și altfel lucrurile. Dacă Athletic
scapă de retrogradare, atunci e clar că trebuie să joci tot la ei, nu?” „Sigur”, i-
am spus. „Dar”, a zis el, „să presupunem că se întâmplă o tragedie, și echipa
se duce la vale, atunci care-i situația? Clubul o să aibă nevoie de bani și
bineînțeles că-și va vinde atacantul cel mai bun.” Adică, pe mine. „Ei bine, am
auzit”, a zis el, „că pe unii i-ar interesa ideea. O echipă nu prea mare din
divizia secundă, de undeva din nord. De pe la mijlocul clasamentului, care nu
are cum să retrogradeze. Stai doi ani acolo, după care ajungi în prima
divizie.” Deci, el cam așa îmi vedea cariera. Să aleg între zbaterea la coada
clasamentului în divizia a treia sau un adio scurt și după aceea o să fiu
propulsat ca o rachetă. I-am spus că nu pricepeam, și atunci a zis-o de-a
dreptul.
— Ce anume? a întrebat Duffy și s-a aplecat ușor în față.

338
 — Că domnul pe care îl reprezenta era foarte dispus să-mi ofere un avans
din investiția asta. Adică, să cumpere un atacant bun. Referindu-se la mine.
— Foarte frumos, a zis Duffy.
— Mie nu mi s-a părut chiar așa de frumos, a spus Brendan.
— Nu, voiam să spun inteligent.
— Ei, n-a fost chiar atât de inteligent, după mine, deoarece i-am spus să-și
vadă de drum.
— Brendan, descrie-l pe individ.
— O, domnule, nu prea pot. Era un tip obișnuit.
— Tânăr, bătrân, masiv, slab, bine sau neglijent îmbrăcat?
— Destul de scund; scuze, adică de înălțimea ta; mai în vârstă – cred că-n
jur de cincizeci de ani, subțirel, destul de elegant, avea un pardesiu. Dar i-am
spus să mă scutească și a plecat.
— Cum vorbea?
— Normal. Adică nu s-a bâlbâit sau ceva de genul ăsta.
— Iar ochii ce culoare aveau?
— Domnule, eu nu mă uit la așa ceva.
— Și părul?
— Da.
— Cum adică?
— Adică, mai avea ceva păr. Nu era chel. Serios, îmi pare rău că nu mi-l
amintesc mai bine. Eu îmi vedeam de plăcinta mea. Și, în orice caz, știi cum
se spune. (A ridicat privirea puțin ștrengar, neștiind dacă era cazul să-și
exprime gândul.) Voi, albii, toți arătați la fel.
În seara aceea, Duffy a stat cu Danny Matson în furgoneta parcată în fața
barului, privind o adevărată defilare de albi care arătau la fel. Semănau unii
cu alții pentru că nu aminteau de persoana pe care o căutau ei. Fete scunde,
fete înalte, fete mai coapte, fete cu decolteuri până la buric și fete ascunse în
339
voaluri, la fel de misterioase ca și automobilul abandonat în fundătura pe
care locuia domnul Joyce; dar printre ele nu a apărut nicio Denise.
După o așteptare de câteva ore, Duffy s-a gândit că poate fata intrase
înainte de sosirea lor. A pornit spre intrarea în The Knight Spot având în
minte descrierea nu tocmai perfectă făcută de Danny: Denise, păr negru,
rochie neagră, destul de goluță, dansează aproape de partener, se agită de
colo-colo, pune pe fugă alte fete, pleacă împreună cu tine, așteaptă cât te
duci tu să aduci mașina, apoi dispare. Mda, dintr-o asemenea descriere se
putea găsi cineva să-și amintească de ea, nu?
Dar intrarea în The Knight Spot s-a dovedit o problemă. Care a fost creată
de Frankie Grasul. Acesta i-a atras atenția lui Duffy că nu era îmbrăcat
corespunzător pentru un club de clasă din West London. Adică nu avea
cravată. Frankie Grasul a afirmat că Duffy era cel mai nespălat individ care
încercase să intre în club în acea seară. Când Duffy a încercat să protesteze,
Frankie Grasul a luat o cutie de bere și a strivit-o între degetele făcute pumn.
Asta l-a impresionat pe Duffy, deoarece cutia fusese nedesfăcută. În plus,
presiunea exercitată de degetele omului de ordine făcuse ca inelul de
siguranță să sară, iar o parte din berea Carling Black Label s-a depus pe
geaca din blugi a lui Duffy. În acel moment, Frankie Grasul a remarcat că
Duffy arăta și mai neîngrijit. Duffy s-a simțit ispitit să-i spună lui Frankie
Grasul că arăta ca o mașină municipală de gunoi, dar s-a gândit mai bine și a
preferat să-și țină gura. Când s-a întors la furgonetă, Danny i-a spus:
— Mă doare piciorul.
— Sigur, a încuviințat Duffy. Oricum, am avut o zi de doi bani. Te duc
acasă.
•
Sâmbătă a fost zi de meci. Acasă, cu Bradford City. Duffy l-a sunat pe
Jimmy Lister și și-a cerut scuze de deranj, dar ar fi vrut să știe dacă acesta
avea idee cine ar fi încercat să-l ademenească pe Brendan Domingo,
presupunând că încercarea de mituire era doar un început. Jimmy a zis că
știe trei echipe destul de bune de la mijlocul diviziei secunde din nord și că
se va ocupa de ele la începutul săptămânii următoare. Cunoștea pe unul
dintre manageri și spera să capete un răspuns fără ocolișuri.

340
 — Duffy, din nefericire, când e vorba de recrutarea de jucători, nimeni nu
respectă legea. Adică, există cluburi cinstite, cu manageri corecți, care sunt
totuși dispuse să ofere unui intermediar un buget destul de flexibil,
prefăcându-se că nu știu nimic, atâta vreme cât treaba se aranjează. Nu mă
refer la prima divizie și la transferurile de milioane. Vorbesc de mici
înțelegeri între cluburi care sunt cam strâmtorate și nu pot plăti salarii mari;
dacă cineva îl convinge pe un jucător că o va duce mai bine în altă parte
decât unde joacă, înseamnă că ești inuman dacă nu-i mulțumești acelui
mijlocitor.
— Mda, înțeleg.
— Vii la meci?
— Nici nu mă gândesc să-l ratez.
Era primul meci pe care Athletic îl juca de când Duffy fusese angajat de
Jimmy Lister.
— Vrei să stai în loja directorilor? (Aceasta era un careu cu scaune vag
tapițate, de la tribuna întâi.) Eu o să fiu cam ocupat. Sau îți dau un bilet la
altă tribună.
— Nu, mulțumesc, vreau să stau la peluza dinspre Layton Road. O să-ți fac
eu un semn. Ba nu, o să mă recunoști ușor. O să fiu singurul care îl aplaudă
pe Brendan Domingo.
— Bine.
Înainte de a-i telefona lui Ken Marriott, Duffy și-a făcut o cană de cafea
tare.
— Vierme, sunt Duffy.
— Duffy? Ai renunțat la celălalt nume? Aș recunoaște vocea asta și-n
somn. Nu cumva ești reporterul începător de la Chronicle? Cum îl chema,
parcă Marriott, nu?
— Scuze. Sper că nu ți-am creat necazuri.
— S-au rezolvat. Viermele părea satisfăcut de sine. Nu, am mers din ușă-n
ușă cerând scuze pentru lipsa de tact a omului pe care l-am trimis să discute

341
cu lumea. Îmi pare rău să ți-o spun, Duffy, dar domnul Bullivant a fost
neplăcut impresionat de talentul tău de ziarist.
— Îhâm.
Era preferabil să-l lase pe Marriott să aibă ultimul cuvânt. Așa se cuvenea.
— A zis că nu ți-ai notat nimic. Chiar dacă ai avut o agendă mare și un pix
nou-nouț, n-ai scris niciun cuvânt.
— Am crezut că așa procedează ziariștii de obicei.
— Asta înseamnă defăimare. Nu, iar domnul Bullivant a fost foarte
dezamăgit. Din fericire, l-am asigurat că zilele tale ca reporter la Chronicle
sunt numărate. A zis că nu ți-ar strica deloc o perioadă sănătoasă de șomaj.
— Domnul Bullivant e, întâmplător, instructor de pregătire fizică?
— Da’ de ce întrebi?
— După părerea mea, cu asta pare să se ocupe.
— Duffy, părerile nu sunt suficiente dacă vrei să-ți continui cariera până
ce ajungi să lucrezi la marile ziare din Fleet Street. Nici vorbă, domnul
Bullivant nu e instructor de pregătire fizică. A fost zugrav și acum, în timpul
liber, se ocupă de tratamente prin credință și osteopatie.
— Și cum ai aflat asta?
— L-am întrebat, Duffy, am sporovăit cu el și așa mi-a spus.
Cu toate că aflase detalii privind profesia de bază și aptitudinile domnului
Bullivant de a lecui încheieturi înțepenite, Marriott nu reușise să sporească
mica zestre de informații pe care o deținea Duffy. Proprietarul de la 48 tot
nu deschisese ușa mai mult decât îngăduia lanțul; la numărul 47 apăruse
soțul destul de morocănos al jucătoarei la Numerele norocoase; iar domnul
Bullivant nu dezvăluise niciun amănunt care să-l ajute pe Duffy.
— Să știi c-ar putea fi sinceri, Duffy. Cel puțin, așa mi s-a părut mie.
Neisprăviții aceia de suporteri devin răi de tot când îi lovește amocul.
— Marriott, nu te contrazic, dar cred că există probabil un Moș Crăciun
care le dă unele sfaturi, dar mai ales bani.

342
 — Din osteopatie la domiciliu și vindecare prin credință ies destui bani.
Mai ales dacă nu-i treci pe fișa de declarare a veniturilor.
Tot ce se putea. Dar Duffy nu era convins că asta lămurea situația. Pe de
altă parte, celor de la numărul 57 cum le venise ideea de a da clubul în
judecată când fiul lor arăta mai ceva decât un suporter huligan?
La ora deschiderii, Duffy s-a dus la Albion și i-a oferit de băut barmanului.
Sigur, întotdeauna era acolo la ora prânzului. Da, și ieri. Un tip mărunt, cam
la cincizeci de ani, curățel, pardesiu? Nu, nu-mi amintesc. Nu era client
obișnuit. De unde știi? Păi, pe cei obișnuiți îi țin minte, pe ceilalți îi uit
imediat. Clar. În orice caz, nu s-a lăsat Duffy, tipul cu pardesiu era cu
Brendan Domingo. Cine? Brendan Domingo, un tânăr masiv, foarte
musculos, piele neagră. A, vrei să zici negru? Da, acela era Brendan Domingo.
A, deci acela era Brendan Domingo? Nu, nu-mi amintesc de el, înseamnă că
nu e un client obișnuit. Și, la o adică, cine e Brendan Domingo ăsta? Să-ți
spun ceva pe gratis, toți ăștia de culoare arată la fel. Hai noroc!
În loc să vadă în față plăcinta călâie cu carne de la Albion, Duffy a preferat
să se ducă acasă, pentru un prânz sănătos. În ultima vreme, în bucătăria lui
apăruse mai mult pâine integrală și iaurt. Îl îngrijora ideea că se va îngrășa.
De asemenea, îl speria gândul că nu mănâncă suficient, iar astfel pierde din
forță. De aceea, a mâncat pâine neagră și iaurt ca să împiedice îngrășarea;
apoi a mâncat șuncă foarte bine împănată, brânză, și a băut o sticlă de bere
Guinness ca să aibă forță. Aceea era o dietă cu adevărat echilibrată. După
masă, și-a pipăit gâtul și subsuorile; apoi și-a dat jos pantalonii și s-a căutat
pe la vintre. Din nefericire, părea să aibă mici noduli peste tot. Poate că
scăpaseră cu totul de sub control. Poate mai avea de trăit doar câteva ore.
Transpirația din noaptea aceea îl omorâse pur și simplu. Asta îl făcuse să
aibă halucinații, din câte își amintea, în legătură cu alte părți ale corpului.
Printr-o chichiță avocățească, denumită portiță legală, clubul reușise să
amâne cu câteva zile confruntarea în instanță cu locuitorii din Layton Road.
Chiar și așa, poate era ultima oară când huliganii călcau pe strada aceea, s-a
gândit Duffy în momentul în care a intrat în mulțime. Se vedeau ceva
polițiști; unii stăteau chiar în fața casei domnului Bullivant. Pesemne că așa
primiseră sugestii din partea clubului, iar pentru numărul 37 se organizase
o supraveghere mai atentă împotriva celor care ar fi dorit să urineze.

343
 Pe stadion, polițiștii îi verificau pe toți cei care erau tineri, de sex
masculin și nu veniseră în cărucior cu rotile. Cei care purtau bocanci erau
invitați deoparte pentru a fi examinați de un polițist. Da, domnule. Verificăm
dacă nu au bombeurile din oțel. Polițiștii confiscau tot ce se putea arunca,
bea și tot ce se putea înfige. Fără piepteni din metal, fără cutii de bere, pline
sau goale; nu, în după-amiaza asta n-ai nevoie de jocul de săgeți, vii și ți-l iei
după meci. În spatele cordonului de polițiști se înălța un morman de obiecte
cu potențial mortal. Cu toate astea, multe lucruri reușeau să scape de control
– de aceea aveau câte o femeie polițist care percheziționa fetele care aveau
curaj să intre pe porțile din Layton Road – iar această femeie-polițist reușea
uneori să confiște cantități substanțiale de muniție. Dacă polițiștii n-ar fi
verificat la sânge toți suporterii, aceștia ar fi fost în stare să aducă în tribune
arme de foc și truse de asamblat lansatoare antitanc.
Dincolo de cordoanele de polițiști, stadionul a început să-și etaleze
mirosurile, zgomotele specifice și priveliștile. O gheretă cu hamburgeri
stătea aproape de intrarea într-o toaletă: cele două mirosuri, care nu se
anulau unul pe celălalt, se combinau, producând o aromă mai bogată, mai
intensă. Din difuzoarele sistemului de amplificare se revărsau melodii pop
despre care secretarul clubului – care prefera Herb Alpert și Tijuana Brass –
credea că sunt agreate de spectatorii mai răsăriți social. Aflați în chioșcuri
pe care scria mare Programe, vânzătorii de programe de meci urlau
Programeee ! pentru a veni în sprijinul celor cu probleme de vedere aflați în
apropiere. Suporterii dădeau năvală, ca nu cumva locurile lor preferate din
tribune să le fie furate, cu toate că stadionul avea 15 0000 de locuri, iar
numărul anticipat de spectatori era de 2 500. Un bărbat îmbrăcat în culorile
alb-albastru ale clubului agita un panou pe care avea rozete și insigne, însă
se izbea de nepăsarea încăpățânată a consumatorilor.
În timp ce Duffy urca cele câteva zeci de trepte din beton spre tribună, a
început să plouă mărunt. Capătul dinspre Layton Road era cunoscut sub
numele de Piggeries 19 din motive istorice care se șterseseră din memoria
contemporanilor; deși în anii din urmă, după apariția suporterilor huligani,
porecla revenise în actualitate. Din când în când, aceștia confirmau
notorietatea tribunei cu intonații vesele de Athletic – Guiț – Guiț.

19 Aprox. „Cocinele” (n. trad.).

344
 În tribune, departe de mirosuri și de vânzătorii de programe, până și un
stadion mic și prăpădit ca acela degaja un farmec aparte. Totul era aranjat
cum se cuvenea: terenul verde, marcajele proaspete, dreptunghiurile precise
ale porților. În afara câtorva panouri publicitare, nu se vedea ceva care să nu
aibă legătură cu jocul. Doar terenul, tribunele și suporterii; dincolo de
acestea, doar cerul și stâlpii instalației de nocturnă, ridicându-se în cele
patru colțuri ale stadionului. Duffy era emoționat.
Și-a ales un loc la jumătatea tribunei Piggeries și puțin spre stânga, de
unde putea vedea și jocul și huliganii, fără să facă un efort prea mare.
Schimbul de saluturi dintre suporterii lui Athletic și cei ai lui Bradford
începuse deja. Athletic – rahat pitic, Athletic – rahat pitic. Ceva mai târziu,
răspunsul de bun venit: Bradford City – caca-pipi, Bradford City – caca-pipi.
După o vreme, ambele grupuri de fani au început să obosească. Suporterii
lui City, a căror echipă ocupa o poziție de invidiat între primele zece, a
considerat că era momentul să anticipeze soarta lui Athletic la încheierea
campionatului: Retrogradare – la revedere, Retrogradare – la revedere,
scandau ei. Cei din Layton Road nu au reușit să găsească un răspuns pe
măsură, dar până la urmă au schițat un autoportret convingător: Suntem
animalele – Guiț, guiț, guiț; Suntem animalele – Guiț, guiț, guiț… Și tot așa,
până când ambele tabere au încetat. Melodia cântată de Cilla Black a fost
întreruptă la jumătate pentru ca din difuzoare să se audă enumerarea
jucătorilor celor două echipe. Numele fiecărui jucător de la Athletic a fost
ovaționat corespunzător de suporterii echipei gazdă și huiduit sau fluierat
de fanii adversarilor; toate numele, mai puțin Brendan Domingo, care a fost
huiduit de ambele grupări. Duffy a observat că Brendan, aflat la încălzire,
nici măcar nu a făcut vreo pauză. Nepăsător, și-a văzut de treabă, pasând
mingea către un mijlocaș scund și îndesat, sprintând câțiva pași și preluând.
„Eu mi-aș vedea de drum, amice, dac-aș fi în locul tău”, s-a gândit Duffy. La
vreo echipă bunuță din divizia secundă. S-ar putea să aibă și vreun jucător
de culoare. Nu neapărat pentru că ai avea nevoie de tovărășie; doar că
animalelor le-ar veni mai greu să fluiere când constată că o fac împotriva
unei cincimi de echipă. Duffy găsise două soluții pentru Brendan, Jimmy
Lister și Melvyn Prosser. Prima: vindeți-l pe Brendan, abia scoateți niște
bani pentru club, iar astfel îl ajutați să facă o carieră și-l trimiteți într-o
echipă mai răsărită (cu toate că, și-a adus el aminte, tocmai asta încercase
cineva să facă în urmă cu puțin timp). A doua: păstrați-l pe Brendan, vindeți-
345
i pe ceilalți zece jucători și cumpărați nouă negri. În acest fel, suporterii de la
Piggeries mor de la sine: o asemenea situație ar fi mult prea complicată
pentru creierașele lor debile.
Meciul a fost o luptă inegală, de sfârșit de campionat, între două echipe cu
motivații diferite. Athletic trebuia să câștige dacă voia să mai aibă vreo șansă
de a ieși din subsolul clasamentului; cei de la City nu aveau nevoie de puncte
și se gândeau deja la următorul sezon. Acest lucru ar fi trebuit să-i
avantajeze pe cei de la Athletic, însă nu s-a întâmplat astfel; erau agitați,
încordați și prea plini de ardoare, insistând prea mult în atac și rămânând
descoperiți în apărare; uneori, din dorința lor de a realiza ceva, orice, se
întâmpla ca spre aceeași minge să se repeadă câte doi jucători odată. Pe de
altă parte, cei de la City, care riscau doar prima de joc, pasau mai relaxați,
încercând diferite scheme și rămânând impasibili dacă nu le ieșeau. Una
dintre echipe presa cu disperare, într-o stare de neastâmpăr; cealaltă
combina cu ambiție, dar fără să se omoare cu firea. Jocul la mijlocul
terenului devenise încâlcit și, în ciuda clocotului celor de la Athletic, jucătorii
n-au reușit să-l solicite mai deloc pe portarul lui City. În prima repriză,
singurul amănunt notabil a fost o acțiune a polițiștilor: pesemne că și ei se
plictisiseră la fel de mult ca și spectatorii. La semnal, douăzeci dintre ei au
urcat în fugă în tribuna dinspre Layton Road, pătrunzând în galeria de
huligani ca o falangă romană, și-au croit drum până în centrul acesteia și au
rămas acolo, câte patru pe rând, urmărind atât meciul cât și pe eventualii
scandalagii. Văzând asta, Duffy a izbucnit în râs. Evident, era o tactică nouă,
care nu se utilizase pe vremea când lucra și el în poliție. Au rămas acolo,
printre băieții încălțați cu bocanci, privind jocul și arzând gazul. Nici măcar
nu au încercat să se poarte frumos cu oamenii din galerie – nu asta aveau
drept scop – ci încercând să bage spaima în ei vreme de vreo zece minute.
După aceea, polițiștii s-au retras ușurel, ducându-se să-și caute alți clienți.
Prima repriză a fost ceea ce Melvyn Prosser ar fi numit apă de ploaie. Se
vedea că jucătorii lui City erau mai buni, însă nu se chinuiau să demonstreze
asta; cei de la Athletic păreau lipsiți de idei în atac, reușind doar să obțină
aruncări de la margine și câte un corner, când și când, o tactică pe care City o
mai dejucase în multe alte meciuri. La pauză, când Cilla Black și-a reluat
cântecul de la început, Duffy s-a apropiat până la marginea galeriei de
huligani. I se păreau tineri; foarte tineri, cu un aspect bolnăvicios, și foarte
arțăgoși. A văzut chipuri neformate, cenușii, pline de acnee; cu toate acestea,
346
putea paria că majoritatea s-ar fi descurcat mai bine decât el în confruntarea
brațelor cu domnul Joyce. Niciunul nu purta vreo rozetă sau insignă, ori ceva
care să demonstreze că erau suporterii lui Athletic. Părul, tuns scurt.
Înălțimea, normală. Caracteristica principală, consum zero de iaurt și
alimente sănătoase.
Duffy a ales din ochi un tânăr mai mătăhălos, care purta un tricou
imprimat cu drapelul Marii Britanii, și s-a dat mai aproape de el. A hotărât să
nu înceapă prin a lăuda calitățile lui Brendan Domingo.
— Cam de rahat meciul ăsta, nu?
Individul nu i-a răspuns.
— Hei, ești… din Mișcare? a încercat el după aceea.
— Cu ce?
— Și tu ești la Roșu, Alb și Albastru? Mergi la Tower Hill săptămâna
viitoare?
Alți doi tineri aflați în apropiere începuseră să tragă cu urechea la
discuție.
— Nu te-am mai văzut la peluza asta.
— Mă cheamă Des.
Cam terminase lista de nume pe săptămâna aceea.
Duffy a observat că individul cu drapelul imprimat pe tricou avea un
cercel de aur în urechea stângă. Cu toate acestea, erau puține șanse ca el să
fie un client fidel al Clubului Alligator.
— Nu te-am mai văzut la peluza asta.
— Da’ te duci săptămâna viitoare la Tower Hill?
A urmat o pauză lungă. Trei dintre huliganii de pe banca de mai jos se
întorseseră și se holbau la Duffy. Privind către teren, cel interpelat de Duffy
îl ignora. În cele din urmă, a catadicsit să-i spună ceva:
— Nu cre’ că-ți face bine la sănătate să stai aici.

347
 Duffy s-a retras.
Suporterilor din Layton Road părea să le placă mai mult repriza a doua.
Waddington, fundașul stânga de la City, a încercat un șut de la distanță și
mingea a fost cât pe ce să lovească fanionul de la colțul terenului, ceea ce a
făcut galeria să scandeze: Wadding-ton – Labin-ston, Wadding-ton – Labin-
ston, Wadding-ton – Labin-ston. Apoi, arbitrul nu a acordat penalti când un
mijlocaș de la Athletic, emoționat că ajunsese în careul advers, s-a încurcat
în propriile-i picioare și a căzut. Jos arbitrul – Jos arbitrul – Jos arbitrul.
Brendan Domingo a primit o pasă de la extremă, a pus stop cu genunchiul,
protejând balonul, pe care l-a lăsat să se scurgă pe picior și l-a transmis
rapid, oferindu-i înlocuitorului lui Danny Matson o șansă de gol. Brendan
poponaru’ – Brendan poponaru ’ – Brendan poponaru ’.
Când mai erau zece minute până la sfârșitul meciului, iar suporterii lui
City începuseră să scandeze din nou Retro-retro-retro-gradarea – Retro-
retro-retro-gradarea, Athletic a reușit să obțină un corner. Centrare scurtă la
colțul scurt, cap spre poartă, mingea respinsă cu capul, recuperată, lovită
greșit, mingea reintrodusă în careu, degajare defectuoasă, astfel că ea
ajunge, ca la biliard, la Brendan, surprins pe picior greșit, dar care reușește,
cu un șpiț, să o introducă în plasă din interiorul careului mic. Suporterii lui
City au amuțit; cei din Layton Road au încremenit; Duffy, în ciuda
promisiunii făcute lui Jimmy Lister, a hotărât să nu atragă atenția asupra sa;
s-au auzit câteva aplauze și încurajări din tribuna principală, repetate cu
aceeași intensitate când prin sistemul de amplificare s-a anunțat numele
marcatorului. Transferă-te, i-a șoptit Duffy lui Domingo, caută-ți altă echipă;
ăștia nu te merită.
Zece minute mai târziu, Athletic încheia cu o victorie, câștigând trei
puncte; iar după ce s-au aflat și rezultatele celorlalte meciuri ale etapei, s-a
constatat că echipa părăsise zona retrogradării. Se situa între ultimele patru
din divizie, dar având în vedere punctele câștigate până atunci și meciurile
din etapele următoare, viitorul echipei depindea de rezultatele meciurilor
care urma să le joace acasă. Dacă scotea puncte, se salva de retrogradare,
indiferent de evoluția celorlalte echipe din coada clasamentului.
Când Duffy a intrat la cabine, Jimmy Lister i-a zâmbit.
— Frumos rezultat, a zis Duffy.

348
 — Băieții și-au făcut treaba. Au muncit. Ce altceva să le mai cer?
Danny Matson, care putea veni la stadion chiar dacă nu mai putea merge
la The Knight Spot, stătea pe un scaun în apropierea șefului și surâdea.
— Marele Bren a strălucit la momentul potrivit.
Marele Bren și ceilalți zece jucători, cu părul transpirat lipit de țeastă,
zâmbeau cu gura până la urechi.
— Șefu’, a strigat Brendan, aflat în partea opusă a sălii, sper că ai observat
cum am plănuit toată manevra.
Toți cei prezenți au început să râdă.
— Sunt mândru de voi, băieți, a zis Jimmy Lister. Ați luptat până la capăt.
Toate cele nouăzeci de minute. Ăsta da, joc colectiv! Fiecare meritați laude.
(Apoi a dat roată încăperii, lovindu-l pe fiecare în joacă.)
— Șefu’, putem bea și noi câteva beri în seara asta? a strigat Brendan.
— Câte puteți duce, a răspuns Șeful.
Brendan a băut câteva în acea seară. Duffy a comandat un suc de roșii,
apoi o bere cu conținut redus de alcool. La o adică, nu petrecea sâmbăta
seara sau, mai curând, nu tocmai sâmbăta seara, ci atunci când avea prilejul.
Oare ce părere are Carol? s-a întrebat el, în timp ce împărțea codul fiert în
două porții. Dacă voia să o scot în oraș în seara asta, fiindcă tot e sâmbătă ?
Ceva mai târziu, în timp ce Carol dormea, Duffy, stând cuibărit lângă ea, a
avut o nouă erecție. Și-a ținut răsuflarea. Pe jumătate adormită, Carol s-a
foit, mișcându-și puțin fundul.
— Duffy, a murmurat ea, mai e cineva în pat în afară de noi?
— Nu, din câte știu, a răspuns el.
În aceeași clipă a simțit – ba chiar a și auzit – o picătură rotundă de
sudoare începând să i se rostogolească pe tâmplă.
— Înseamnă că visam, a spus ea și a adormit la loc.

349
 În ciuda părerii huliganilor de la peluza dinspre Layton Road, Brendan
Domingo nu era homosexual. Ca și Duffy, la acea oră, el avea o erecție. În
momentul respectiv încă nu se putea ști dacă asta era de bine sau de rău.

350
 PAUZĂ

Vâji, a trecut Geoff Bell în terenul advers, iar întreaga echipă l-a urmat.
Bell nu era steaua echipei Reliables. Se mișca încet, nu se antrena
suficient și, în secret, prefera rugbiul. În plus, purta ochelari, dar și-i lăsa la
vestiar, iar acesta era un handicap; încercase să folosească lentile de contact,
însă îi iritau ochii și se temea că ar putea pierde vreuna pe terenul de joc.
Ceilalți îi spuneau că, dacă s-ar obișnui cu lentilele, ar putea deveni un
jucător vizionar, la fel ca Viermele; dar asta era o glumă.
De obicei, Geoff Bell juca la centru, având o libertate mare de mișcare. Se
bucura de acea libertate pentru că, indiferent cât de multe instrucțiuni i s-ar
fi transmis de pe margine, nu era niciodată în stare să le respecte. Rămânea
un mister de ce ținea să joace fotbal. Era o enigmă și pentru adversari de ce
Bell făcea parte din echipa Reliables; dar cum aceștia îl vedeau doar o dată
pe sezon, își închipuiau că e vreo rezervă trimisă pe teren în ultima clipă.
Dacă jucau acasă, el era primul introdus în echipă; la meciurile din deplasare
era primul șters de pe listă.
Meciurile de acasă se jucau într-un complex de recreere iar Reliables, în
parte fiindcă erau serioși, beneficiau de terenul A, unde aveau și un vestiar
care amintea de o colibă, având doar două garderobe minuscule, trei dușuri
și o toaletă. Conform unui ritual vechi și prietenesc, pe durata pauzei cele
două echipe se retrăgeau la colibă, unde echipa aflată în deplasare găsea în
vestiarul său o tavă cu șase portocale înjumătățite, un pachet cu ciocolată,
patru căni cu lapte și jumătate de sticlă de whisky. La început, unii jucători
priveau băutura cu suspiciune, dar apoi își dădeau seama că, dacă se
împărțea între ei, fiecăruia îi revenea câte un degetar, iar asta n-ar fi amețit
pe nimeni în așa măsură încât să-i afecteze performanțele fotbalistice. Era
un gest frumos, motiv pentru care echipele abia așteptau să joace cu
Reliables.
Parțial, era un gest frumos; dar în acest fel, cei de la Reliables se asigurau
că jucătorii echipei adverse nu hotărau să facă gesturi eroice în pauză,
rămânând pe teren ca să se mai antreneze trăgând la poartă.

351
 Geoff Bell stătea ghemuit pe o bancă și-și ținea palmele presate strâns
peste urechi. Cine-l vedea așa își închipuia că era cufundat în gânduri negre
după performanțele din prima repriză. Cel care gândea astfel se înșela.
Vreme de șapte minute din cele cincisprezece cât a ținut pauza, în vestiarul
echipei Reliables a domnit o tăcere absolută. Apoi Geoff Bell s-a ridicat și-a
scos casca și a zis:
— Gata, am rezolvat.
Ceilalți zece așteptau concentrați. Acela era momentul de glorie al lui Bell
și se folosea de el la maximum; devenea sec, autoritar și de necontrazis.
— Bun. În primul rând, oamenii sunt convinși că ne-au găsit punctul slab:
fundașul nostru dreapta. Îmi pare rău de tine, Tommo; extrema spune că
poate face ce vrea din tine. Apoi, ei cred că cineva pe nume Phil – care cred
că e zvârluga aceea mică – stăpânește tot centrul terenului, dar ar dori să-l
împingă mai în față în repriza a doua. Cică ar fi foarte bine să aibă centrul,
dar nu folosește la nimic dacă nu ajung până în fața careului. N-au fost prea
impresionați de jocul meu; de fapt, cred că la un moment dat am surprins
expresia „mămăligă”.
Ceilalți zece au pufnit în râs. Așa era Geoff. Ar fi putut să sară acea
porțiune, dar părea animat de o hotărâre ciudată de a reda cât mai fidel
discuțiile din vestiarul celălalt. Asta i-a făcut să nu se supere prea tare când,
în continuare, el n-a ratat nicio remarcă la adresa celorlalți.
— Vierme, s-a spus ceva și despre tine.
— Serios? a făcut Ken Marriott cu speranță în glas.
— Da, au spus că ești cam nebun.
— Aha. Despre viziunea mea ce-au vorbit?
— Nimic, doar că ești nebun și că la primele trei ocazii când primești
mingea, o să dea cu tine de pământ.
— Vai de mine!
— Oamenii sunt de părere că doar Barney – cred că la el se referă prin
expresia „acela chel și șmecher” – scuze pentru asta, Barney – reprezintă o
amenințare pentru poarta lor. Au mai zis că e cam lent, dar se mișcă frumos
352
pentru un grăsan, și că erau cât pe ce să încaseze un gol dacă nu s-ar fi blocat
la vreme.
Barney a zâmbit. Nu-l deranja că era considerat gras și șmecher, atâta
vreme cât fusese caracterizat drept cel mai subtil și periculos atacant din
echipă.
— Ceva despre mine?
— Că ești un portar grozav, foarte rapid, foarte curajos, cu reflexe de
pisică și cu priză bună la minge. Singurul care i-a împiedicat să ne bată măr.
Duffy a rânjit plin de încântare, fără să comenteze; abia după aceea a
observat că ceilalți zâmbeau nu tocmai tăcuți.
— Îmi pare rău, Duffy, n-au zis o vorbă de tine.
— Bine și așa.
— Tipii sunt convinși că o să ne învingă, dar vor juca mai reținut primele
zece minute, mai puțin bușelile pe care le-au promis nebunului nostru, după
care vor împinge doi oameni mai în față timp de vreun sfert de oră pentru a
încerca să ne mai marcheze un gol, apoi, indiferent de ce vor reuși, se vor
retrage în propriul teren. Unul dintre ei se va deplasa pe dreapta, iar celălalt
– cred că e vorba de fundașul acela masiv de pe centru – va avea voie să
meargă în față când îi vine cheful. Cam asta-i tot. A, și au mai zis că un tip pe
care l-au numit „puști” – cred că la tine se refereau, Karl – pare isteț, dar că
nu face față la nivelul acesta al jocului.
— Ia dă-i în mă-sa, a zis Karl French. Ăștia-s doar o adunătură de blegi.
— Eu v-am spus doar ce-a zis omul lor.
— Care dintre ei a spus asta? a întrebat Karl. Cine? I-o fac eu imediat.
— N-am auzit decât voci, domnule, voci, a zis Bell.
— Asta e, a precizat Micky Baker, căpitan și fundaș stânga la Reliables.
Întâi de toate, nu cotonogești pe nimeni, Karl. Nu așa rezolvăm problema. N-
ai face decât să complici lucrurile. Hai, băieți, repede, mai avem doar câteva
minute, concentrați-vă.

353
 Barney a verificat dacă ușa era închisă bine, iar Micky le-a transmis
instrucțiuni.
— Întâi, fundașii principali schimbă locurile între ei. Mă gândeam să mă
ocup eu de extrema aceea a lor. De acord, Tommo? Eu îl marchez om la om,
iar dacă schimbă partea, facem și noi schimb. Tu îl ții pe omul meu, acesta-i
mai puțin fentos. Încearcă întotdeauna să depășească pe exterior; cred că nu
le are cu ambele picioare. Apoi, nu-i pasăm lui Karl timp de zece minute.
— Ia termină, a sărit Karl.
— Nu, vorbesc serios. În prima repriză n-ai făcut mare lucru, așa că
oamenii nu știu de ce ești în stare. De aceea, în primele zece minute, cât vor
juca ei mai strâns, facem și noi la fel, și dacă primești mingi, scapi de ele cât
poți de repede. După aceea, când îi vor împinge pe cei doi mai în față și-l vor
marca doar pe Barney, despre care ei cred că e cam lent, noi o să ne
străduim să vă lansăm pe voi doi, care rămâneți în spațiul neacoperit de ei.
Cine prinde mingea la mijlocul terenului să ridice capul din pământ și să-l
găsească pe Karl, i-o pasează lui imediat și, după aceea, el țâșnește. Dacă
prinde și un șut bun, o să-i ia prin surprindere.
Karl a surâs.
— Îmi place ideea.
— Ei, ce-ar mai fi?
— Ce anume? a întrebat Viermele. O să mă ia la controlat la picioare, ce
altceva?
— Ba nu, a spus Micky duios. Nu-i putem împiedica să încerce – adică,
fără să le dăm de înțeles că am tras cu urechea la discuția lor – dar le putem
contracara tactica. De fiecare dată când te faultează, noi o să-l trântim pe ăla
mic.
— Asta nu mă consolează, s-a văicărit Viermele.
— Așa e, dar o să-l potolească pe pitic, iar el e prioritatea numărul unu.
— Ești dur, căpitane.
— Termină, Vierme, n-o să-i lăsăm să te tăvălească prea rău.

354
 — Vor să-mi distrugă viziunea jocului, a zis el pe un ton plângăreț.
— Ține-ți gura, Vierme, l-au sfătuit mai toți componenții echipei. Micky a
desfăcut capacul jumătății de sticlă de whisky destinată echipei gazdă și, așa
cum era obiceiul, i-a întins-o lui Bell să ia prima înghițitură. Ai făcut treabă
bună, Geoff.
Duffy i-a zâmbit lui Geoff. El îl propusese și-l adusese în echipă. Geoff era
un fel de prieten sau, mai curând, un asociat de afaceri – omul la care apela
când avea nevoie de sfaturi tehnice. Geoff Bell era priceput la dispozitive,
aparate de fotografiat și de înregistrare și la tot ce funcționa cu curent
electric, adică toate lucrurile despre care Duffy nu avea cunoștințe.
Priceperea lui se dovedea mai redusă când trebuia să aprecieze distanța pe
care o parcurge un obiect sferic de greutate cunoscută atunci când era lovit
cu bocancul de fotbal; în primele meciuri, Duffy asistase la lucruri groaznice
care se petreceau mereu în apropierea lui Geoff Bell.
— Încă îl frământă lipsa de formă, nu? a întrebat Micky Baker după ce-l
de-al patrulea meci jucat de Bell.
— Păi, știi ce greu e să te încadrezi într-o echipă nouă, cu alt sistem de joc,
l-a apărat Duffy.
— Da, cred că i se pare un sistem ciudat – să pasezi mingea cuiva din
propria echipă și să încerci să o bagi în poartă.
Până și Duffy socotise că Bell avusese noroc să joace cinci meciuri la rând
în echipa Reliables. Cu acea ocazie, aveau un 0-4 la pauză, iar Bell rămăsese
cu capul între palme, părând să se gândească la diferitele reproșuri ce i se
adresaseră. În realitate, trăgea cu urechea la ceea ce se petrecea în vestiarul
echipei oaspete, unde plasase un microfon. Brusc, se ridicase în picioare și le
spusese planurile adversarilor – dar și intenția acestora de a câștiga meciul
cu 8-0.
La început, jucătorii nu știuseră cum să reacționeze; dar cum erau
conduși cu 4-0 și-l duceau în spate și pe netotul acela care juca, chipurile,
mijlocaș, au socotit că puteau măcar să trateze totul drept glumă. De aceea
au râs pe săturate, dar apoi s-au gândit: „Păi, dacă amatorul acesta chiar a
aflat atâtea chestii, poate n-ar fi rău să ne și folosim de ele.” Au intrat pe
teren ceva mai bine dispuși și au terminat meciul pe o notă destul de

355
serioasă, reușind să reducă diferența la 4-2 și fiind cât pe ce să marcheze și
un al treilea gol. După aceea s-au gândit mai bine și au socotit că, dacă și alte
echipe procedau în acel mod ce nu era chiar în spiritul jocului – cum ar fi
fost aducerea acelui jucător ciudat, venit de cine știe unde, care să le dea
ceva mai multă clasă – de ce n-ar face și ei niște giumbușlucuri? Doar nu
încălcau regulamentul și nici nu mituiau arbitrul. La început, unii dintre ei s-
au arătat rezervați, dar curând s-au obișnuit, iar faptul că pe Bell nu-l
foloseau la meciurile din deplasare (unde, de regulă, la pauză stăteau pe
teren și tremurau) i-a făcut să accepte mai ușor stratagema care, alături de
portocale, lapte și whisky, a devenit partea veselă a ritualurilor practicate în
meciurile de acasă.
Când au intrat pe teren conduși cu 1-0 de echipa unei cârciumi și
așteptându-se la intrări mai dure, Geoff Bell s-a apropiat de Duffy.
— Regret, dar au spus ceva și de tine.
— Zău?
— N-am zis de față cu ceilalți, pentru că nu avea nicio legătură cu tactica
de joc.
— Așa, deci?
— Au spus că ești cam scund pentru un portar.
— Mulțumesc, Geoff. Mulțumesc din inimă.

356
 REPRIZA A DOUA

— Au picat bine cele trei puncte.

Brendan a ridicat privirea.

— A, sigur. Mulțumesc.
Brendan stătea singur într-un loc discret din barul Albion. Era sâmbătă
seară, iar localul gemea de lume; un joc cu săgeți se desfășura într-un colț,
de unde răsunau exclamații zgomotoase la fiecare lovitură reușită, iar bețivii
serioși ai serii abia începuseră să se simtă în elementul lor. Cu cât se
întețeau zgomotele, cu atât oamenii erau nevoiți să ridice glasurile, ceea ce
sporea hărmălaia generală. Soții de sâmbăta seara mai îndesau o bere în
burțile încăpătoare înainte de a se duce cu pași legănați spre cămine ca să-și
satisfacă nevestele. Fumătorii de ocazie își cumpăraseră trabucuri, doar în
ideea de a face atmosfera mai densă. Pe măsură ce oamenii din jur
demonstrau în mod zgomotos că, indiferent ce altceva le-ar fi lipsit în viață,
măcar prieteni aveau din belșug, băutorii solitari de sâmbăta seara se
simțeau și mai părăsiți.
Toți, mai puțin Brendan. Pentru el, atmosfera de la Albion părea liniștită
și nu-l deranja câtuși de puțin că era singur. Asta poate pentru că venise aici
de la Benny’s, unde îi lăsase pe ceilalți colegi de echipă. Benny’s era o
bodegă la care unii jucători mergeau când atmosfera de la The Knight Spot
începea să fie apăsătoare, pentru că deveneau un soi de atracție publică.
Benny’s era mai puțin spațios, asurzitor și ieftin; iar fetele, după cum îi
explicase destul de entuziasmat un îngrijitor de la Athletic, erau foarte,
foarte ușor de agățat. Brendan mergea la The Knight Spot pur și simplu
pentru că prezența băieților îl ajuta să se calmeze după câte un meci; apoi,
după o oră sau două, pretindea că vrea să se culce devreme, iar colegii
spuneau: „Lasă, Brendan, că te știm noi, nu-ți plac fetele noastre, te duci la
Palmierul după vreuna care-ți seamănă, așa-i? Băieți, hai și noi acolo, că ne
face Bren lipitura”, iar el zâmbea și spunea: „Ba nu, serios, mă duc la
culcare”, după care, ca să le răspundă cu aceeași monedă, adăuga: „Oricum
nu v-aș fi dus la Palmier, n-aveți voi suficientă clasă pentru fetele de acolo”,
ceea ce stârnea hohote de râs și palme amicale pe spate, apoi el se strecura
357
frumușel până la Albion ca să bea de unul singur, netulburat, o bere sau
două.
— Dar să nu te superi că ți-o spun, n-ați făcut un joc prea spectaculos.
Brendan a râs.
— Și sunt gata să pariez cu tine că ai tras la nimereală când ai marcat.
Brendan a râs din nou.
— Mda, știam că n-o să fie autogol.
— Pot să ofer ceva de băut pentru eroul meciului?
— Cu plăcere.
— Baccardi și cola? i-a sugerat ea.
Voia să-l cucerească?
— Juma-juma, mulțumesc.
— Așa să fie.
O chema Maggie, după cum se prezentase, și era îmbrăcată în negru.
Pantofi, ciorapi, fustă scurtuță care semăna cu un abajur, dar nu tocmai, plus
pulover pe gât. Pesemne că se îmbrăcase așa deoarece era blondă;
contrastul era izbitor, trebuia să recunoască. Se știe că fotbaliștii preferă
blondele. Ideea își pierduse din adevăr, dar existase o perioadă în anii ’60 și
’70 când toți fotbaliștii voiau să aibă soții blonde care să se asorteze cu
Jaguarul și casa stil ranch undeva spre Chigford. Se mai afirma că puteai să-ți
dai seama dacă un fotbalist juca în Prima Divizie sau nu doar privind
rădăcina părului soției lui. Dacă observai negru, atunci omul juca în divizia
secundă. Dacă vedeai de la distanță că soția își oxigenase părul, atunci juca
în divizia a treia sau a patra. Pe vremea aceea, femeile se vopseau în draci:
unele cluburi ale suporterilor deschiseseră chiar saloane de coafură.
Maggie avea idee de fotbal. Nu era mare cunoscătoare, recunoștea asta;
începuse să o intereseze jocul abia de la începutul sezonului și văzuse toate
meciurile de acasă. Știa să asculte și nu punea întrebări prostești. Asta îl
deranja la suporteri. La început, Brendan crezuse că era bine să ai fani – cu
cât mai mulți iubeau fotbalul, cu atât mai frumos; dar după o vreme te cam
358
săturai de ei. Sau, mai precis, te iritau două feluri de susținători. Cei care
habar nu aveau, care chicoteau și-și dădeau coate unul altuia, mirându-se ce
căuta marele Brendan Domingo acolo și arătându-și admirația față de un
fotbalist profesionist și față de golul marcat în poarta celor de la Port Vale,
când de fapt mingea intrase în plasă doar pentru că i se lovise din greșeală
de genunchi, iar portarul fusese prost plasat și cu gândul la plata ipotecii. Al
doilea tip de suporteri era alcătuit din cei care se credeau atotcunoscători,
care îl văzuseră pe Stanley Mathews înainte ca tu să te fi născut, care-ți
spuneau exact ce probleme avea clubul, conducerea și, mai ales, ce s-a greșit
într-un anumit meci – poziție prea avansată a echipei, joc prea insistent pe
margini sau la centru, păstrarea balonului prea mult sau transmiterea
acestuia prea repede. Uneori Brendan socotea că la meciuri veneau doar
cele două tipuri de suporteri. Într-un fel, fotbalul era mai simplu decât își
imagina oricare dintre fani. Te antrenai mult, intrai pe teren și te străduiai
să joci cât mai bine, în fiecare săptămână; asta era o meserie, dar una care-ți
plăcea și, deși te pricepeai bine la ea, se găseau mulți alții care să se priceapă
și mai bine. Așa vedea Brendan acel joc.
— Nu te enervează când ești huiduit?
— Nu. Adică, da. Cum să zic, nu pe loc, pentru că mă concentrez și nu
vreau să le dau satisfacție. După aceea, da, cred că mă supără puțin.
— De ce te huiduiesc?
— Pesemne că nu le place părul meu blond și ochii mei albaștri, a zis
Brendan.
Asta parcă l-a mai calmat. Ca și cum ar fi spus: „Vezi tu, dacă te uiți mai
bine, descoperi că sunt negru; poate n-ai băgat de seamă, dar m-am gândit
să te fac atentă.” Iar când ea izbucnise în râs alături de el, asta însemnase:
„Mi s-a părut ciudat să spui că ești negru; credeam că ai ceva aparte, dar nu
reușisem să-mi dau seama ce anume.”
Brendan s-a ridicat.
— Vrei un gin mic cu apă tonică, o feliuță de lămâie și multă gheață?
În acel fel a încercat să o cucerească.
— Drambuie și limonadă, a răspuns ea, și amândoi au râs.

359
 Brendan prefera localul Albion față de Benny’s. Și, la o adică, nu se simțea
chiar atât de bine la Palmier.
Au rămas până aproape de ora închiderii, iar Brendan s-a gândit: „Aș
putea să merg mai departe. Sunt probleme, bineînțeles, dar aș putea
încerca.”
— Te simți extenuat după meci?
— Depinde. Dacă pierzi, da. Îți vine să te ascunzi într-o văgăună. Îți
dorești să sari peste duminică, numai ca să se facă luni și să te întorci pe
teren, la antrenament. Când învingi, îți zici că, dacă te odihnești jumătate de
oră, mai poți juca un meci. Te simți remontat. Nu știu de ce.
— Atunci, mă bucur că ați câștigat azi.
— Și eu. Iar cele trei puncte sunt de aur.
Fata locuia aproape de Twyford Avenue; putea să o conducă până acasă?
Sigur, sigur, a zis el, observând că ea spusese doar să o conducă, nu să
meargă sau cine știe ce altceva, fraze la care ciulești urechile. Însă când
Brendan a tras frâna de mână și a lăsat motorul să meargă, ea a precizat:
— N-am cafea, dar am niște Drambuie și limonadă în frigider.
— Când ești la Roma, faci ca romanii, a zis Brendan și a râs.
Au stat în bucătărie și au băut mai mult decât s-ar fi cuvenit; asta era clar.
Maggie amesteca băuturile și lui Brendan i s-a părut că le făcea tot mai tari.
Când a ajuns la al patrulea pahar, a întrebat:
— Hei, în ăsta ai pus limonadă?
Ea s-a apropiat de scaunul lui, i s-a așezat pe un genunchi, și-a trecut
palma peste obrazul lui și a zis:
— Cum adică, marele centru înaintaș cere mai multă limonadă?
„Nu sunt chiar centru înaintaș, expresia asta nu se mai folosește”, a gândit
Brendan. I s-a părut important să o informeze și pe ea în legătură cu asta.
— Nu sunt tocmai centru înaintaș, a zis el pe un ton foarte serios, doar că
joc ceva mai avansat. Sunt vârf.

360
 — A, deci ești vârf? Păi, ce să zic, le nimerești la țintă!
Brendan a râs și, în același timp, s-a simțit stânjenit. Acum urma partea
jenantă, cea la care trebuia să-i lase ei inițiativa. Adevărat, îi stătea pe
genunchi, dar mereu avea rețineri cu fetele albe. Sigur, trebuia să se arate
stăpân pe situație, sexy și mascul, sau dansator de limbo pe sub patul ei sau
mai cine știe ce altceva, dar lucrurile nu s-au petrecut chiar așa când au
ajuns până acolo. El nici măcar nu-și lăsase mâna pe piciorul ei, cu toate că-i
era foarte la îndemână, iar fustița era doar de formă. Acel ultim pahar de
Drambuie chiar ar fi trebuit să aibă mai multă limonadă în el. Iar adevărul
era că o plăcea.
— În regulă, a zis ea, lipindu-se de el până când și-a lăsat capul pe umărul
lui și și-a apropiat gura de urechea lui. E bine așa. Acum nu ne mai rămâne
decât să mergem în pat.
El a chicotit.
— A, așa se spune acum? Credeam că numai adulții fac asta.
Ea s-a dat jos din poala lui, l-a tras afară din bucătărie conducându-l până
în dormitor, apoi a dispărut, închizând ușa. Vreme de o clipă, Brendan nu a
fost prea sigur de ceea ce se întâmpla – poate fata plecase să se culce pe
canapea – dar, în orice caz, el rămăsese în dormitor, avea și pat, deci
însemna că acolo trebuia să doarmă. De aceea s-a dezbrăcat, s-a urcat în pat,
a mirosit cearceafurile și s-a gândit: „Ai avut o zi norocoasă, Brendan, poți să
zici orice, uite: mai bine trei puncte plus o fată drăguță decât retrogradarea
și abstinența, nu?” Nu prea știa cum ar trebui să procedeze cu lumina. O
lăsase aprinsă când se suise în pat. Trebuia să o închidă și să aprindă veioza?
Încă nu știa dacă urma să aibă companie. Și-a imaginat că băieții încă
trăgeau la măsea la Benny’s. Apoi a sperat că Danny Matson nu rămăsese
treaz ca să-l aștepte. Ținea la el, dar de când cu piciorul, petrecuseră mai
puțin timp împreună. Ar trebui să mai facă ceva pentru el. Probabil că Danny
se simțea cumplit. Maggie n-o fi având vreo prietenă căreia să-i placă
fotbaliști cu un picior în ghips?
A auzit zgomotul îndepărtat al apei curgând prin țevi, apoi o ușă trântită,
după care alta, care s-a deschis. E ușa de la dormitor, a gândit Brendan, care
își ținea un braț peste ochi, ca să și-i ferească de lumina lustrei. Apoi lumina
s-a stins și ușa s-a închis. A simțit cearceaful smucindu-se, atingerea cuiva și
361
un genunchi care l-a lovit în coapsă, drept care s-a scuzat, deși nu era vina
lui.
— Mai ții minte la cârciumă? a întrebat ea.
— Ce anume?
— Vorbeam despre meci și eu am zis că ai tras la nimereală când ai
marcat.
— A, da.
— Ei, sper ca acum să tragi unde trebuie, a zis ea și s-a lipit și mai strâns
de el.
— Fată rea ce ești, a spus el, așezând-o pe spate și sărutând-o pentru
prima oară, nu tocmai precis, fiindcă era întuneric. Fată rea! Ar trebui să-ți
clătești gura cu apă și săpun.
— Sau cu altceva.
Când ea a întins mâna și i-a luat scula, în memorie i-a răsunat corul
suporterilor: „Brendan e homo, Brendan e homo.” Dacă fanii de la peluza
dinspre Layton Road țineau să știe, acum Maggie tocmai era în posesia
Probei numărul 1.
Da, plăcută senzație, s-a gândit Brendan, când ea l-a luat în primire. O
senzație și mai plăcută. A continuat să fie la fel, adică măcar o vreme. Apoi, el
a zis: „Au”. Senzațiile frumoase au revenit, după care el a făcut din nou „Au”,
dar a râs nițel, pentru că simțea doar unghiile înfipte în coastele lui, iar asta
făcea parte din joc. Pe urmă, a simțit unghiile ei înfipte mai adânc și de aceea
i-a zis:
— Au, să știi că mă doare.
Ea nu i-a răspuns. Era întuneric; perdelele erau groase; Maggie renunțase
să mai spună lucruri urâte; erau doar ei doi, în beznă, tăcuți, și făceau amor.
Mult mai intim și, cumva – i s-a părut lui Brendan – mai distant; dar n-a dat
importanță și au continuat ca înainte.
Au început să scoată gemete. Ea l-a zgâriat și mai rău, iar el a șoptit:
„Maggie”, dar ea n-a lăsat impresia că l-ar fi auzit. După aceea, ea a întins
mâinile și l-a apucat de urechi; trăgându-l de ele, părea să-i spună ce trebuie
362
să facă; și asta era plăcut, până când ea a dus mâinile pe după ceafa lui și i-a
tras capul în jos cu multă forță, astfel că a urmat o pocnitură când el a lovit-o
cu capul în nas și a avut senzația că sărise la un balon, iar fundașul l-a lovit
cu bocancul în față. Cu toate acestea, n-a spus nimic și nici n-a scos vreun
sunet. A început să se simtă nesigur, dar nu vedea niciun motiv ca să se
oprească în acel moment. Iisuse, ce-l durea capul! Oare de ce făcuse fata așa
ceva? Nu se va mai lăsa apucat de urechi.
Nu l-a mai prins de urechi. A întins mâinile și și-a înfipt unghiile în obrajii
lui, trăgând apoi în jos, urlând în timp ce-i făcea asta. Îl ataca și mai și urla,
de aceea Brendan a gândit că asta era cam neplăcut, dar, cumva, trebuia să
recunoască, destul de excitant. Fata a întins din nou unghiile spre fața lui, cu
gând să-l zgârie, el i-a împins mâinile și a zis „Nu”, dar ea nu s-a lăsat, după
care el a oprit-o din nou, după care ea a început să țipe întinzând mâinile
spre el, apoi a urlat, și Brendan s-a gândit: „E isterică”, apoi la următoarea
încercare de a-l zgâria, el a lovit-o peste față, la care ea a spus: „Așa, lovește-
mă”, și după ce ea a mai făcut o încercare să-l zgârie, invitația ei nici nu mai
părea atât de absurdă, mai ales că a simțit că sângerează, iar ea nu-i dădea
pace cu unghiile, așa că a mai plesnit-o o dată, și ea a urlat: Așa, fă-mă,
lovește-mă, fă-mă, lovește-mă,” și totul în jur a părut ca un numai vuiet și
durere și tot mai excitant, pentru că așa îi spunea ea să procedeze și, cu un
urlet, el s-a ușurat, iar atunci ea s-a liniștit cu totul. Atunci a încetat totul. Ea
a rămas complet nemișcată și mută, și era beznă, iar el s-a întrebat dacă fata
făcuse o criză sau leșinase sau avea nevoie de un pahar cu apă sau altceva și
s-a dat jos de pe ea și a întrebat-o în șoaptă:
— Maggie?
Ea a întins o mână și l-a atins ușor pe unde a apucat, de parcă ar fi vrut să-
i comunic: „E bine, n-am pățit nimic”, iar după o vreme, el a simțit patul
tresărind și a auzit zgomotul deschiderii și închiderii ușii. A stat un minut
sau două și a așteptat sunetul apei circulând prin conducte, dar degeaba. În
schimb, a auzit bufnetul unei uși, trântită atât de puternic încât a simțit cum
se cutremură zidurile apartamentului, iar apoi în apropiere, mult prea
aproape, urletele cuiva. Brendan și-a dat seama că lucrurile nu erau tocmai
cum trebuie. După ce a aprins veioza de lângă pat și a văzut sânge pe pernă
și pe propria mână, și s-a uitat în oglindă și a constatat cât de însângerat era
pe față, a înțeles că lucrurile căpătaseră o întorsătură urâtă. Și-a luat hainele

363
în grabă și, panicat, a început să se îmbrace, dar nu le nimerea în ordinea
corectă și nimic nu părea să i se mai potrivească – „Hei, am luat hainele
altcuiva?” – dar s-a zbătut și a tras de ele până ce a reușit să se îmbrace,
după care a fugit către ușă, a trântit-o fără să se mai sinchisească, și a ajuns
la mașină. În clipa în care a răsucit cheia de contact a priceput, fără niciun
dubiu, că lucrurile nu aveau să mai fie niciodată frumoase pentru el.
•
Sergentului-detectiv i s-a părut ciudat că vizita aceeași cameră închiriată
pentru a doua oară în mai puțin de o lună. Fotbaliștii, niște jigodii. Fotbalul,
un joc nenorocit. Meciuri respingătoare, jucate de brute și urmărite de
huligani. Jocul preferat de sergentul-detectiv era crichetul. Când s-a auzit
ultima oară de vreun jucător de crichet care să dea de bucluc? În vreme ce
ăștia, fotbaliștii… poate din cauză că erau adulați în așa hal; asta îi face să-și
închipuie că pot scăpa nepedepsiți. Dacă scotocești bine, jumătate dintre
fotbaliștii londonezi au cazier, au avut sau măcar ar trebui să aibă. Iar acum
avem de a face cu această pereche încântătoare. Împart o cameră, o pereche
ideală de mere stricate. Irlandezul căruia îi place să se încaiere și negrul
căruia nu i-a intrat în cap că Nu înseamnă Nu. Fata aceea arăta groaznic.
Dată fiind starea actuală din justiție, între trei și cinci ani, a făcut încadrarea
sergentul-detectiv.
Polițiștii s-au purtat foarte corect cu Brendan Domingo. Chiar dacă
barmanul de la Albion nu știa cine e, ei au aflat. „Indiferent de ce simți, nu-l
atinge nici cu o floare. Cazul va beneficia oricum de publicitate. O vreme, ne
vom adresa chiar cu domnule; asta, până când îi facem dosarul. Am dori să
veniți cu noi, ca să dați o declarație, domnule.” Brendan le-a întors
amabilitatea. S-a gândit să ceară un avocat, dar nu cunoștea niciunul, de
aceea a întrebat dacă poate să-i telefoneze Șefului. „Mai târziu, fiule, nicio
problemă, poți s-o faci de la secție; să terminăm întâi cu declarația aceea, iar
pe urmă poți telefona cui poftești.” Brendan a fost de acord și a plecat cu ei,
întrebându-se cât le va trebui lui Danny și doamnei Ferris să-și dea seama
că, atunci când le spusese că fusese amestecat într-o mică încăierare,
mărturisise doar o părticică din adevăr.
„Da, cunoștea o persoană pe nume Maggie. Nu, nu-i știa numele de
familie. Nu, n-o cunoscuse cu mult timp în urmă. Da, era adevărat, o întâlnise

364
prima oară seara trecută la Albion. Da, fusese în apartamentul ei. Da,
avusese relații sexuale cu ea. Da, cu consimțământul ei.
— Și de unde ai semnele acelea de pe față?
— M-a zgâriat ea.
— Te-a zgâriat cam rău, după cum se vede.
— Da.
— Înțeleg. Și cât ai fost în apartamentul ei ai atacat-o?
— S-o atac? Nu.
— Ai lovit-o?
— Da, de câteva ori, a spus Brendan încet.
— De ce ai lovit-o?
— Așa mi-a cerut ea.
— Așa ți-a cerut ea?
Sergentul-detectiv s-a uitat către polițistul care își nota declarația. „Avem
de a face cu un tip obraznic”, a gândit el. „Cât se poate de nesimțit.”
— Da.
— Și de ce ți-a cerut să faci așa ceva?
— Nu știu. Părea să fie… ceva ce-i place.
— Ce-i place?
— Da, eram în pat, și ea mi-a cerut să…
— În acele momente erai în pat cu ea?
— Da.
— N-ai lovit-o înainte de a o viola? Doar ai lovit-o în timp ce o violai?
— N-am violat-o. N-am violat-o. Am lovit-o doar pentru că așa mi-a cerut.
Părea să o… excite.

365
 — Ai lovit-o pentru că a refuzat să facă sex cu tine, asta vrei să spui?
— Nu, nu afirm așa ceva. M-a atras.
Suna patetic, dar Brendan a simțit că trebuie să o spună. Făcea parte din
adevăr, iar dacă le spunea adevărul, mai mult ca sigur că polițiștii vor
înțelege.
— Ți-a plăcut fata?
— Da. Sigur.
— Are nasul spart, echimoze grave pe partea stângă a feței, iar o măsea
stă să-i cadă. Iubitule, dacă așa se întâmplă când îți plac oamenii, mă întreb
ce le faci când te îndrăgostești de ei.
Nasul rupt? Iisuse!
— Eu doar am pălmuit-o de câteva ori. Pentru că mi-a cerut ea, a insistat
Brendan.
— În afară de lovitura cu capul.
— Ce anume?
— Lovitura cu capul. Termină, Brendan, la asta sunteți buni voi,
fotbaliștii, nu? La dat cu capul. Așteptați până când arbitrul se uită în altă
parte și buf, cu capul. S-ar putea să nu fie caz penal când joci pentru Athletic,
dar te asigur că oriunde în altă parte este împotriva legii.
— N-am lovit-o cu capul. Ea m-a prins de urechi și mi-a tras capul spre
fața ei.
— Iar Soarele răsare din pantalonii mei.
— E adevărat, ea m-a apucat de urechi și mi-a tras capul ca să se lovească.
— Suficient de tare ca să-și rupă nasul?
— Cred că da. Dacă asta s-a întâmplat.
— Exact asta s-a întâmplat. Acum spune-mi, Brendan, de ce ar fi vrut ea
să facă așa ceva?
— Nu știu. Dar așa… așa a făcut. Nu știu.
366
 — Vezi tu, fiule, te putem ajuta noi puțin. Nu mult, doar o idee. Violul e o
infracțiune foarte gravă, mai ales acum, de când se face mare tam-tam pe
tema asta. Acum câțiva ani mai puteai scăpa, presupunând că n-ai fi lovit-o
atât de rău și că ai fi inventat o poveste mai credibilă. Dar, după cum stau
lucrurile, credem că o să iei cinci ani, fiule. Aș zice între cinci și șapte. Și n-o
să-ți priască deloc în carieră, adevărat?
Brendan a lăsat ochii în jos. Nu se gândise că nu va mai avea ocazia să
joace fotbal. Se gândise la multe altele, dar faptul că nu va mai avea voie să
joace fotbal nu-i trecuse prin minte. S-a gândit acum că nu va putea îndura
asta.
— Așadar, dacă vrei un sfat, Brendan, cred c-ar fi mai bine să recunoști
adevărul din prima. Ne spui ce s-a întâmplat, iar noi o să facem tot ce putem
pentru tine.
Brendan a rămas mut.
— Cred că ea te-a ademenit, a zis sergentul-detectiv. Te-a ademenit, sau
nu?
— Nu, a răspuns Brendan.
— Atunci te-ai ars.
— Pot să-l sun pe Șefu’?
— Mai târziu, Brendan.
— Dar n-am dreptul să-l sun pe Șefu’?
— Nu cred, Brendan. Nu știu unde scrie că ai dreptul. Știi tu unde scrie că
ai acest drept?
Brendan a clătinat din cap.
— Vrei să-l întrebăm pe celălalt polițist?
Brendan și sergentul-detectiv s-au uitat la polițist, care stătuse ca mut pe
durata întregului interogatoriu. Nici de astă dată nu a scos o vorbă, ci doar a
clătinat rar din cap.
— Nu, nici el nu crede că scrie undeva.

367
 Brendan a rămas nedumerit. Polițiștii nu-l credeau, asta era limpede, dar
se purtau aproape frumos cu el. Mda, corect, mai precis. Nu-l loviseră, nu-l
făcuseră ticălos negru și nici nu-i spuseseră să urce înapoi în copac. Și-a
amintit un incident din sezonul precedent, al doilea lui meci pentru Athletic,
undeva în nord, când cineva aruncase o banană în teren, exact lângă el. Dacă
l-ar fi prins pe suporterul acela, i-ar fi dat un cap în gură. În afară de câte un
cartonaș galben, se ferise de necazuri pe teren; era faultat, mai faulta și el,
dar niciodată nu lovise pe cineva cu intenție. Până seara trecută. Tocmai
când toate păreau să-i iasă.
L-au dus apoi într-o cămăruță, i-au spus să se dezbrace și l-au lăsat
singur. Jumătate de oră, până la sosirea doctorului, a rămas în chiloți. Acesta
i-a cerut să-și scoată și chiloții, apoi l-a cercetat atent. Peste tot. Nimeni n-a
scos un cuvânt cât doctorul și-a făcut treaba, oprindu-se din când în când ca
să-și noteze câte ceva. Îl interesau mai ales fața, torsul și scula. „De ce s-o fi
uitând atâta la ea?” s-a întrebat Brendan. „Doar am recunoscut ce-am făcut
împreună. Poate doctorul ăsta e homo, sau cine știe.” Era obosit și, în plus,
avea senzația că nimic nu-l mai poate surprinde.
În cele din urmă, doctorul i-a vorbit.
— Poți să te îmbraci.
După o oră și ceva a fost dus din nou să discute cu cei doi detectivi. Ca și
mai devreme, numai unul i s-a adresat. Celălalt stătea acolo doar ca să îl
intimideze, a presupus Brendan.
— Ei, mare belea.
— Da.
— Pariez că te întrebi cum de-ai nimerit în ea.
Brendan n-a socotit că era de fapt o întrebare, de aceea n-a răspuns.
— Am zis că poate-ți pui întrebarea de ce ai dat de belea.
— Da.
— Bun, atunci dă-mi voie să ghicesc în locul tău, Brendan. Ai agățat fata în
bar și ți-ai închipuit că ai început bine. Ea te-a invitat la cafea, tu ai crezut că
toate porțile ți-s deschise; v-ați sărutat și pipăit nițel, ea a zis că e cam târziu;
368
a spus nu, dar tu ai interpretat asta drept da; a zis din nou nu, tu ai lovit-o și
ea ți-a răspuns cu aceeași monedă, după care i-ai dat un cap în gură și a
tăcut, iar pentru că n-a mai spus nimic, te-ai gândit: Păi, dacă nu spune nu,
înseamnă că e da, și atunci i-ai făcut-o. Plus sau minus câteva amănunte
asupra cărora te rog să mă corectezi. Am dreptate sau nu?
— N-am agățat-o, ci doar am stat de vorbă. Nu m-a invitat la cafea, nici nu
avea cafea în casă. N-a zis nici da, nici nu; nu s-a întâmplat așa. N-am lovit-o
decât atunci când… când ea mi-a spus.
— Brendan, n-aș zice că vrei să cooperezi. Deocamdată avem viol și
vătămare corporală gravă, iar după ce verificăm apartamentul fetei, s-ar
putea să descoperim și furt, iar dacă nu găsim probe, s-ar putea să te
încadrăm la încercare de furt, ca să avem trei capete de acuzare. Mie-mi
place întotdeauna să am trei capete, înțelegi? Așa mi se pare mai ordonat.
Acum te duci, fiule, și-o să stai într-o cameră frumoasă vreme de câteva ore
cu un polițist care o să-ți țină de urât, iar tu gândește-te bine, iar după aceea
întoarce-te la mine și-o să-ți citesc actul de acuzare.
Brendan se întrebase când vor ajunge la faptul că nu avea aceeași culoare
ca și cei care îl interogau.
— Iar după aceea pot să-i telefonez lui Șefu’?
— După aceea poți. Dacă-ți închipui că Șeful mai vrea să audă de tine
după ce ai făcut ce-ai făcut.
•
Până la urmă, Brendan nu i-a mai telefonat Șefului. Spre mijlocul după-
amiezii de duminică, după ce doamna Ferris a sunat la secție a treia oară și i
s-a spus că domnul Domingo se afla încă acolo ca să ajute la desfășurarea
cercetărilor, Danny Matson l-a apelat pe Șefu’. Jimmy Lister a ajuns la secție
la ora 18, dar nu i s-a permis să discute cu jucătorul său. „Nu, ne ajută la
cercetări”, deși în ultimele trei ore, Brendan nu făcuse altceva decât să
privească fix la un calorifer, întrebându-se de ce Maggie se purtase așa cu el.
Când Jimmy Lister a spus că va reveni peste jumătate de oră cu un avocat,
polițiștii i-au comunicat că nu aveau nimic împotrivă, dar nu era un efort
prea mare să aducă un avocat duminică noaptea, mai ales că nu avea să se
întâmple nimic până dimineață? Dacă domnul Lister venea cu el la 10,

369
puteau fi prezenți amândoi când lui Brendan i se vor citi acuzațiile. De unde
știți că va fi judecat? Sigur va fi, a zis polițistul de serviciu. Să fi văzut în ce
hal arăta fata aceea. Va fi acuzat chiar dacă poate dovedi că noaptea trecută
a fost în Alaska.
La ora la care Jimmy Lister a revenit cu avocatul, Duffy ieșise în oraș să
verifice o idee măruntă. Era una dintre multele idei mărunte pe care le avea,
toate dovedindu-se inutile până atunci; necazul era că, pe moment, nu
reușea să-și propună idei mărețe. Întrebările ivite la data când începuse să
împartă salariul cu Jimmy Lister nu își găsiseră ceva care să semene a
răspuns. De ce ar dori cineva să-l scoată de pe teren? De ce l-ar vrea cineva
doborât pe Melvyn Prosser? De ce ar voi cineva să vadă clubul
retrogradând? Și acești trei de ce erau însoțiți de trei cine. Avea, deci, șase
întrebări și niciun răspuns. Era ca și cum ar fi făcut skandenberg cu domnul
Joyce: nu aveai cum să treci cu brațul de ora 12, iar contactul cu sandvișul cu
gem părea inevitabil.
Avea domnul Joyce vreo legătură cu asta? Mișcarea Roșu Alb și Albastru îi
sprijinea în vreun fel pe domnul Bullivant și pe alți locuitori din Layton
Road? Încerca vreun alt club să-și scoată cu forța echipa din zona
retrogradării decimând jucătorii lui Athletic? Ideea părea cam trasă de păr.
Să fi fost cineva care voia să-l cumpere pe Brendan Domingo și spera să facă
o afacere la încheierea campionatului, când Athletic va avea nevoie de bani
cu disperare? Brendan era un jucător bun, pe cinstite, s-a gândit Duffy, și
foarte agil pentru un individ cu fizicul lui; însă nu era un geniu nedescoperit.
Duffy se îndoia că ar putea face față în prima divizie. Ce altceva mai era?
Probabil că trebuia să-i pună lui Melvyn Prosser câteva întrebări despre
starea financiară a clubului – presupunând că acesta mai era dispus să-i
acorde o întâlnire. Aici era buba. În anumite privințe, cluburile de fotbal
păreau foarte deschise, dar și extrem de secretoase în probleme de culise;
nu aveau obligația să facă public nimic, motiv pentru care preferau discreția
drept principiu de conduită. Citeai titluri de genul: Remanierea Consiliului
de conducere la clubul City, dar dacă nu se întâmplase ca cineva să fie
strangulat în loja directorului, iar asta în fața câtorva martori, nimic altceva
nu răsufla. Unii se pensionau „din motive de sănătate”; se creau noi posturi
„pentru a da Consiliului o incisivitate sporită”; președintele era schimbat
„pentru a aduce idei noi”; iar după șase luni toată lumea uita, dar dacă aveai
timp să cauți și să asculți, găseai prin cartier câțiva oameni îndârjiți, purtând
370
pardesiuri din cașmir, care ți-ar fi putut povesti câte ceva interesant. Dar
mai nimeni nu-și găsea timp pentru așa ceva.
Ajuns la primărie, i s-a spus să urmeze semnele indicatoare. A mers pe
coridoarele sumbre în stil gotic victorian, a pătruns într-o curte asfaltată, a
traversat-o până la un bloc construit prin anii șaizeci și a intrat la serviciul
sistematizare urbană. Publicul care ajungea atât de departe devenea
supărător pentru funcționari: cu alte cuvinte, ei voiau să verifice unele
lucruri pe care serviciul de sistematizare le făcea, se pregătea să le pună în
aplicare sau le înfăptuise. Cei de la acest serviciu nu-i puteau alunga pe
cetățeni – aveau obligația legală să stea la dispoziția publicului; erau însă
cazuri când consultarea de către public și accesul democratic la dosare erau
sinonime cu pierderea de timp. Cu toate acestea, personajul îmbrăcat cu un
bluzon verde părea că știe ce caută.
Funcționara de la sistematizare urbană i-a adus dosarul. Și așa, Duffy a
găsit: o cerere de aprobare pentru o construcție pe locul stadionului Athletic
și pe două zone alăturate. Desenele pe care le-a desfășurat înfățișau un viitor
elegant și aerisit al locului în care tropăiau și răcneau suporterii de la peluza
dinspre Layton Road: un centru comercial, un centru de distracții, un bloc de
locuințe cu opt etaje, la parterul căruia urmau să fie birouri; arbori înalți,
fântâni arteziene, pavaje în alb-negru, ale căror dale erau așezate zig-zagat.
Spre cer se înălțau chiar și câțiva porumbei grațioși, desenați inginerește.
— Iisuse, a făcut Duffy.
— Asta cauți? a confirmat funcționara de la urbanism. Era amuzată, chiar
satisfăcută, de reacția lui. În mod firesc, oamenii țineau desenele cu susul în
jos și mormăiau nedumeriți.
— Poți să-mi spui ce înseamnă asta?
— Păi, înseamnă că s-a depus cerere de aprobare pentru o construcție.
— Și cât de repede se poate construi ce văd aici?
— Greu de răspuns. Aici avem doar un prim pas. Esențial, dar numai
primul. Acesta este doar un proiect general. Trebuie să fie analizat, după
aceea se obține aprobarea finală de construcție, după care se trece la treabă.

371
 — Dar, în esență, clubul obține una, apoi alta, iar apoi se demolează și se
construiește în loc chestia asta?
— Cam așa ceva. Adică, s-ar putea să fie nevoie de un sondaj public;
depinde de proiect și dacă există obiecțiuni față de el. În orice caz, nu cred că
are vreo legătură cu clubul.
— Poftim?
— Da, cererea e depusă de Hess House Holdings. Doar dacă nu cumva
acesta e numele de înmatriculare al clubului de fotbal, ceea ce nu cred.
— Aș vrea să-mi spui dacă am înțeles corect. Poate cineva să depună o
cerere de construcție pe un teren care, de fapt, nu-i aparține?
— Da, sigur.
— Deci, aș putea face o cerere să transform Palatul Buckingham într-un
club al homosexualilor, iar ea ar fi primită legal și analizată?
— S-ar putea să ai probleme cu Domeniile Regale, dar în principiu,
răspunsul este da.
— Și de ce aș dori să fac așa ceva?
— Nu știu. Eu aș zice că există deja destule cluburi din astea.
Femeia i-a zâmbit cam fără entuziasm. Până și unii inși care par normali
sunt săriți de pe fix.
— Nu, altceva vreau să spun: care sunt avantajele în ceea ce privește
sistematizarea?
— Păi, se urgentează lucrurile. Tocmai de aceea majoritatea oamenilor
depun cererea pentru construcție pe terenuri pe care încă nu le posedă. Cum
să zic, se câștigă timp. Înseamnă că pot începe lucrările imediat ce intră în
posesia terenului.
— Ce altceva mai trebuie făcut în etapa asta?
— E vorba de un plan mare. Evident, trebuie să se poarte întâi consultări
cu consilierii. Pentru aprobări de la pompieri, acces, canalizare, înțelegi?
Trebuie să se știe ce se poate realiza.

372
 — Consultațiile sunt particulare?
Duffy parcă auzea deja foșnetul banilor de șpagă.
— Particulare? Bineînțeles. Nu e nimic tenebros în asta. Așa e normal.
— Scuze, nu sugeram că ar fi vorba de nereguli. (Duffy încerca să
înțeleagă modul în care putea cineva să acționeze fără ca alții să prindă de
veste ce avea de gând.) Și cât ar dura până când planul acesta ar putea
deveni de domeniu public?
— Greu de spus. Depinde oarecum de planificarea ședințelor serviciului
de sistematizare urbană. Vara, lucrurile se mișcă ceva mai încet. E doar o
părere, dar aș zice că va trebui să facem public acest plan peste, da, peste
trei sau patru săptămâni.
Exact după încheierea campionatului. Frumos.
— Și, ținând seama de stadiul actual, cât ar dura până când se așază
prima cărămidă?
— N-aș putea spune. Depinde de prea multe lucruri.
— Dar dacă, să zicem, lucrurile se desfășoară fără probleme? Să spunem
că nu s-ar ridica obiecții. S-ar putea face multe în… în trei luni?
Adică între iunie și, septembrie, pauza dintre campionate. Până și
huliganii erau plecați la spart capete prin Ibiza. Mamă, ia te uită, Wayne, cât
am fost noi plecați, cineva a dărâmat stadionul lui Athletic. Zău că nu te mint.
— Da, s-ar putea obține multe aprobări.
Următoarea escală a făcut-o la Companies House, din City Road, unde s-a
presupus că Duffy era reporter de investigații la vreun ziar radical. Până în
urmă cu câțiva ani, discutau întotdeauna cu oameni îmbrăcați respectabil,
care știau ce vor. Acum însă, se trezeau cu câte un zănatec bătrân – sau, și
mai rău, tânăr – care voia ba una, ba alta. „Bună ziua, sunt de la Monthly
Paranoid, pentru numărul de luna asta nu prea avem articole de scandal
despre primărie, poți să-mi servești, te rog, un conflict de interese
atrăgător?” Cam așa de rău era.
Duffy a frunzărit catalogul cu microfilme, a plătit taxa de consultare și a
așteptat jumătate de oră până ce a primit microfișa. Hess House Holdings.
373
Înmatriculată în 1974. Sediul la Hess House W3. Lista directorilor. Cutare,
cutărică, a citit Duffy. Iar cutare și cutărică. Apoi, uite acolo, apare doamna
C.R. Magrudo. A verificat cifra profitului doar așa, din întâmplare. În ultimii
doi ani profit declarat zero.
În acea după-amiază, când i-a telefonat lui Jimmy Lister, acesta i s-a părut
cam absent.
— Cred c-am găsit ceva, da, sigur am ceva interesant, a zis Duffy.
— A, te și cred. Ai descoperit bijuteriile Coroanei?
— N-o să-ți spun acum. Prefer să vin la tine.
— Chiar așa?
— Te deranjează?
— Nu mă deranjează. Dar, indiferent ce-ai descoperit, nu mai contează.
Brendan e acuzat de viol.
La sosirea lui Duffy, Jimmy Lister ar fi trebuit să se afle pe teren,
punându-i pe jucători să execute lovituri libere sau diferite scheme, însă el
era la birou, așteptând cu un aer mohorât următoarea dramă.
— S-a isprăvit, a zis el când Duffy s-a așezat pe scaun în fața lui. Totul se
duce de-a dura. Întâi Danny, acum Brendan, iar locuitorii din Layton Road au
obținut ordin judecătoresc.
— Când s-a întâmplat?
— Chiar în dimineața asta. Intrarea din Layton Road se închide până la
încheierea returului. Avem drept de recurs, dar trebuie să ne grăbim. S-a
terminat, Duffy. Clubul se scufundă. Trebuia să-i vezi pe băieți când le-am
spus de Bren. Sfârșitul lumii, și ei și-au dat seama. Și nu cred că glorioasa
mea domnie ca manager aici îmi va aduce superoferte din Abu Dhabi.
— El cum se simte?
— Bren? Ciudat, nu chiar așa de rău cum mă așteptam. Adică, el spune că
n-a violat fata. Sigur că nu – îl cunosc pe Bren ca pe copilul meu. Numai că-și
închipuie că dacă susține în continuare că n-a făcut-o, până la urmă va fi
crezut. Nu-și dă seama că în felul ăsta poliția va considera că e insolent.
374
 — Când îl eliberează?
— Mâine, la prima oră. Apoi, arest preventiv, apoi altul și tot așa.
— E vreo șansă de eliberare pe cauțiune?
— Nu prea, din câte mi-a zis avocatul. Mai ales acum. Doar ai văzut și tu
cum sună titlurile în ziare: Violator în libertate pe străzile noastre și altele la
fel. Chiar dacă Brendan nu are cazier, nu cred că-l eliberează pe cauțiune.
— Dacă obținem cauțiune, îl bagi în echipă?
— Fugi de-aici, Duffy. Nici gând. Nu. N-ar fi cinstit față de el. Îți închipui
ce-ar face ăia de la peluză? L-ar mânca de viu. Nu mai ții minte ce-a pățit
Bobby Moore?
Duffy și-a amintit. Căpitanul Angliei de la Cupa Mondială din 1970
avusese un incident într-un magazin de bijuterii de pe alt continent, iar în
sezonul următor, de fiecare dată când intra pe teren, auzea melodia de la
„Clementine”, pe care suporterii cântau: „Unde e brățara? Unde e brățara?
Unde, Bobby Moore?” Iar el era nevinovat ca un prunc.
— Nu-l pot introduce, Duffy. Nu știu de ce mă tem mai tare, de suporterii
din deplasare sau de cei fideli de la peluza din Layton Road. O să-l
răstignească.
— Când îl mai vezi?
— Mâine, poimâine. Nu-s sigur. Vezi, nu-i doar o problemă a clubului, ci și
de familie. Nu pot da buzna să-l cer pe Bren, când mama lui plânge de se
omoară, pentru că-l și vede pe băiat aranjat pe vreo cinci sau șase ani în
închisoare.
— Când vorbești cu el, află numele și adresa fetei.
— Pentru ce?
— Tu află asta, Jimmy.
Lister a rămas uimit de atitudinea lui Duffy; devenise dintr-o dată foarte
oficială. Însă nu era din cale-afară de surprinzător. Cu cât îi mergea mai rău
lui Jimmy, cu atât avea Duffy mai mult de lucru.

375
 — Asta nu înseamnă încălcarea legii sau ceva de genul ăsta? Adică, nu se
face tam-tam în legătură cu păstrarea anonimatului victimelor violurilor?
— Confidențialitatea se referă doar la dezvăluirea numelui ei în presă.
Ascultă, doar nu crezi că Bren a făcut așa ceva, adevărat?
— Nu, a zis Jimmy, deși în realitate, credea că ar fi fost posibil.
— Nici eu, a zis Duffy, deși, având în vedere principiile profesionale, avea
dreptul să creadă oamenii în stare de orice. Bun, dacă noi știm că e
nevinovat, trebuie să aflăm de ce i s-a înscenat chestia asta, nu?
— Dacă așa spui tu…
— Fă-mi rost de nume și de adresă. Fie de la Brendan, fie de la avocat.
Probabil că poliția i le va da, dacă cere.
— Bine, Duffy. Tocmai mă pregăteam să te întreb dacă-mi pot lua salariul
înapoi; dar am impresia că n-o să-l mai capăt, așa că nici tu n-o să-ți vezi
onorariul.
— Ei, și? Așa, președintele e pe aici?
Melvyn Prosser stătea lângă birou, tot în pardesiu, la fel ca la precedenta
întâlnire. De data asta totuși, nu mai arăta ca un om de afaceri grăbit; părea
un căpitan de cursă lungă, al cărui vas se scufundă și care socotește că
rezolvarea era să îmbrace vesta de salvare.
— Tot mai lucrezi pentru noi, domnule Duffy? Nu te depășește deja
problema?
— În parte, cred. Dar cred și c-am descoperit ceva.
— Vreo vrajă care să ne aducă trei puncte la fiecare meci pe care-l mai
avem de jucat?
— Aș vrea eu, domnule Prosser, tare-aș vrea. Nu, nu știu ce m-a făcut să
cred asta… L-a privit fix pe Melvyn Prosser și a continuat: Am aflat de
aprobarea de construcție.
Un observator atent ar fi remarcat că pe fața lui Melvyn Prosser, lată,
marcată de o cicatrice verticală pe frunte, se citea doar îngrijorarea în
legătură cu Brendan Domingo.
376
 — Ce aprobare de construcție?
— Știai de cererea de construcție depusă la primărie, care se referă la
terenul pe care se află stadionul lui Athletic și două parcele alăturate din
Leadow Lane?
— Nu, n-am știut, Duffy. Despre ce este vorba?
— O mare construcție. Un centru comercial. Birouri, apartamente. Centru
de distracții.
— Pare o idee interesantă, a spus Melvyn Prosser calm. Cu cât mai curând
se șterg maghernițele astea de pe hartă, cu atât mai bine.
— Alo, șefu’, a protestat Jimmy Lister.
— Scuze, Jimmy, doar știi ce mult iubesc eu clubul ăsta. Îmi place jocul și
țin la club. Aș face orice pentru el, dar uneori îți piere curajul.
— Așa e, șefu’.
— Nu cred că-mi supraevaluez contribuția. La un club e vorba de jucători,
de echipă, nu? Jucătorii și suporterii, astea contează. Și rezultatele. Imposibil
să ai un club fericit fără rezultate. Și totuși, am sprijinit mereu clubul și am
făcut tot ce se putea.
— Sigur că da, șefu’, asta e clar. Ai scos clubul din noroi.
— Ba nu, orice președinte ar fi procedat la fel.
Achitând toate notele de plată, s-a gândit Duffy. Salariul lui Lister și,
astfel, indirect, onorariul meu. Duffy a remarcat că în ideea de bază privind
clubul nu se regăsea și rolul managerului. S-a întrebat dacă și Jimmy Lister
băgase de seamă.
— În orice caz, domnule Prosser, pot continua?
Duffy a simțit că emoția provocată de descoperirea lui era umbrită de
teoretizările lui Prosser.
— A, sigur, continuă.

377
 — Aprobarea de principiu pentru stadionul Athletic și două terenuri
alăturate a fost solicitată de o companie cunoscută sub numele de Hess
House Holdings.
— N-am auzit de ea, a zis Prosser.
— Hess House Holdings are un consiliu director interesant, a spus Duffy.
Unul dintre ei este doamna C.R. Magrudo.
— Soția lui Charlie? Melvyn părea de-a dreptul încântat. Soția lui Charlie?
Apoi a izbucnit în râs. Obraznicul. Ce nerușinat e Charlie Magrudo. Mă apucă
râsul.
— De ce?
— Cum de ce? Pentru că e una din glumele lui Charlie. Ești sigur că planul
nu prevedea altceva? Vreun far sau doc, sau aeroport, ceva?
Pe Duffy începuse să-l irite purtarea lui Melvyn Prosser.
— Domnule Prosser, te rog să mă corectezi dacă greșesc. Cineva încearcă
să îngroape clubul. Te-am întrebat dacă ai dușmani și ai rostit numele lui
Charlie Magrudo. Constat că el, prin soție, a depus cerere de construcție pe
locul stadionului.
— Da, îmi pare rău că m-a cuprins râsul, domnule Duffy, a zis Prosser,
continuând totuși să hohotească. Dar ce concluzie tragi de aici?
— Că Magrudo încearcă să f...ă clubul, pentru a-l cumpăra ieftin și să
construiască ceea ce și-a propus.
— Hm. Da, regret că nu pot să privesc teoria ta cu seriozitatea pe care o
merită, dar, apropo, te rog să-ți mai temperezi limbajul, că nu suntem în
vestiare. Problema e că Magrudo nu are nicio para chioară.
— Ce vrei să spui?
— Dacă ar vrea să se laude cu ceva, ar scoate paraua aceea și ar da-o pe
din două. E falit. Nu oficial, desigur, dar cât să nu-l calce portăreii în
apartament în zori de zi. De aceea apare numele doamnei Magrudo peste tot.
Ea păstrează paraua care le-a mai rămas și, din când în când, o mai scoate de
la pușculiță și i-o arată bietului Charlie.

378
 Melvyn a reînceput să hohotească.
— Ai spus că i-ai făcut o chestie urâtă la un anumit contract.
— A, despre asta era vorba? N-a fost mare lucru; o chestie de rutină.
Adevărata lucrătură urâtă pe care i-am făcut-o lui Charlie a fost cu doamna
Charlie, dar asta a fost cu ani în urmă. A curs multă apă pe gârlă de atunci și
sunt convins că ne-am iertat unul pe celălalt.
— Și ce anume i-ai făcut?
— A, trebuia să întrebi și asta, nu? Păi, ce faci cu băiețelul acela mic?
— Scuze.
— Nu prea ești în formă azi, ce-ai pățit? Uite, problema cu Charlie
Magrudo e că dacă acest club ar fi de vânzare, el ar putea, în ideea că banca îi
acordă un împrumut – lucru puțin probabil – ar reuși, poate, să liciteze
pentru jumătate de scaun de toaletă. Cel mult.
— N-ar putea…? Nu știu, să aibă pe cineva în spate?
— Cu situația lui financiară…
— Dar… dar i-am citit dosarul de la Chronicle. Cei de acolo mi-au zis că e
un om de afaceri prosper.
— Să-ți spun eu cum se bucură de nume bun. Folosește un procedeu care
se cheamă „Cinstește-l pe reporter”. Plus, să nu apari neîngrijit în public. Sau
să înmânezi reporterului lista de vinuri în care ai strecurat o bancnotă de
douăzeci și cinci de lire înăuntru – dar nu țin să arunc cu noroi asupra
soțului legitim al doamnei Charlie sau asupra domnilor din presă.
— Vai de noi.
— De asemenea, mai e vorba despre credibilitatea celor afirmate în ziare.
— Așa. Dar de ce ar face-o?
— Cum am zis, e o glumă obișnuită de-a lui Charlie. La o adică, așa a făcut
mereu. Sincer să fiu, nu l-am văzut de ani de zile. Dar am impresia că se
răzbună pentru afacerea aceea cu consiliul municipal de la care l-am scos de
pe listă. Depune planul, așteaptă nițel, apoi, când e mai strâmtorat, pune pe
cineva să sune la Chronicle și să spună: „Ați auzit că vor să demoleze
379
stadionul Athletic și să construiască un hipodrom?” Iar ziariștii se apucă să
scrie un ditamai articol, bun? Și-l trântesc pe prima pagină, mai ales dacă e o
săptămână fără alte evenimente. După aceea, Charlie se gândește ce față fac
văzând titlul din ziar. Tipic pentru Charlie.
— Vai de mine!
— În fine, frumoasă încercare, a încheiat Prosser cu un aer binevoitor.
— Îhâm.
În timp ce mergea cu mașina spre casă, Duffy s-a gândit: „Tipic. Mă agit o
dimineață întreagă vânând o idee de-a dreptul isteață, găsesc exact ce caut,
și uite ce pățesc: apare ceva mai important și ideea se transformă în apă de
ploaie.
În ultima vreme, Carol părea să vină mai des pe la el. Duffy nu știa dacă
asta era din cauza lui sau a ei. O invitase el, ori apărea mai frecvent din
proprie inițiativă? Pesemne că amănuntele acelea din viața ei, despre care el
nu punea întrebări, nu o preocupau prea mult pe moment; probabil că
Robert Redford era plecat la filmări și n-o putea scoate în oraș atât de mult.
Pe de altă parte, poate avea legătură cu faptul că activitatea lui la Clubul
Alligator se mai restrânsese, iar el o chemase la el mai des decât își dăduse
seama. Ori era vorba de o combinație a celor două variante de mai sus.
— Ce șanse sunt să obții eliberarea pe cauțiune în caz de viol? a întrebat-
o el la masă.
— Pentru viol? Foarte reduse. Mda, există o portiță, dată fiind
supraaglomerația din celule. Dar asta nu se întâmplă în fiecare zi. Judecătorii
nu vor să fie arătați cu degetul, mai ales când e vorba de viol.
— Dar dacă acuzatul are un zâmbet fermecător?
— Adică n-are antecedente?
— Cazier zero. Cât se poate de curat. E un conflict creat de probe.
— Mda, se poate. Un avocat bun are șanse de a răsturna situația. Adică
trebuie să sugereze condiții de cauțiune care să satisfacă tribunalul.
— De exemplu, să-i taie cocoșelul?

380
 Carol a zâmbit amuzată.
— Cred c-ar accepta propunerea.
Duffy nu și-a închipuit că Brendan ar fi de acord. Apoi a observat că ea îl
privea zâmbind. Of, Doamne, a gândit el, iar se termină cu partea frumoasă?
— Tu le speli, eu le șterg.
Carol a suspinat.
— Nu era nevoie s-o spui. Doar asta facem mereu.
Mai târziu, când era în pat, Duffy și-a dat seama că în ziua aceea uitase cu
desăvârșire de noduli. Mda, asta era ceva. Carol părea trează, dar el era
frânt. Altă zi epuizantă. De dat la câini. În timp ce adormea, și-a amintit că
data trecută când Carol rămăsese peste noapte, se trezise asudat și cu o
erecție. Iar asta se întâmplase a doua oară. Parcă auzea crainicul anunțând
rezultatele sportive la televizor: Erecții 2 – Transpirații nocturne 2. Returul
lunea viitoare.
Când s-a trezit, a realizat că trecuseră opt ore fără să transpire. Tot astfel,
se scurseseră opt ore fără erecție. Poate că există o legătură între cele două.
Probabil că nu aveai una fără cealaltă. Asta a început să-l îngrijoreze.
•
Mai erau patru săptămâni din sezon, iar Athletic mai avea de jucat șase
meciuri. Locul patru de la coada clasamentului și, cum toate echipele din
zona retrogradării aveau de disputat același număr de jocuri, viitorul
echipei era, după cum își spuneau jucători unul altuia și le amintea mereu și
managerul, în propriile lor mâini. Dacă învingeau în toate meciurile rămase,
nu vor retrograda. Sigur, dar se putea spune și altceva: dacă ar fi câștigat
toate meciurile anterioare, ar fi promovat în divizia a doua. De exemplu, cine
vedea vreo șansă pentru Athletic în meciul în deplasare cu Oxford, aflată în
fruntea clasamentului? Asta era beleaua la sfârșit de campionat. Cluburile
din frunte aveau ca obiectiv promovarea, astfel că nu se puteau aștepta la
favoruri din partea lor; iar echipele din partea de jos a clasamentului se
străduiau să scape de rușine la fel de mult ca și Athletic. Mai rămâneau cele
de la mijlocul clasamentului, care avuseseră un parcurs așa și așa, dar se
vedeau la adăpost încă un an. Teoretic, asta le făcea să fie pradă ușoară: un

381
joc strâns și obstrucționist în primele douăzeci de minute, iar jucătorii lor
începeau să piardă din elan, începând să se gândească la vacanța de vară.
Însă lucrurile nu mergeau chiar așa: tocmai pentru că se simțeau în
siguranță, erau mai relaxați, mai dispuși să încerce scheme noi și mai puțin
descurajați dacă erau conduși cu un gol. Tuturor fotbaliștilor le place să
joace mai inventiv, dacă se poate; le place să marcheze și să câștige meciuri.
Spre încheierea sezonului, aceste echipe de mijloc respectă tradiția. Iar dacă
jucătorii lor sunt cam tăvăliți, ei bine, cui îi convine să fie faultat, mai ales de
niște disperați care se pregătesc să-și facă bagajele pentru divizia a patra? Și
jucătorii acestor echipe știu să riposteze; iar ei se sinchisesc mai puțin că pot
fi eliminați.
— Bună dimineața, domnule Bullivant.
— Iar ai venit, flăcăule? Credeam că te-au concediat.
— Păi, cum să spun, îmi continuu ucenicia.
Duffy a scos carnețelul, capacul pixului și s-a străduit să arate ca unul care
se pregătește să noteze Predica de pe Munte.
— Da, dar să nu-mi vii în fiecare zi ca să exersezi.
— Cum merge cu osteopatia?
Duffy socotise că era bine să realizeze o oarecare apropiere înainte de a
trece la întrebările mai grele.
— Mulțumesc, foarte bine.
— Cum te simți după ce ați obținut ordinul judecătoresc?
Bullivant n-a răspuns. În schimb, a rămas cu privirea asupra carnețelului.
— Încă nu ți-ai notat nimic, zâmbărețule. N-ai de gând să scrii că
osteopatia merge foarte bine?
— A, da, scuze.
Duffy s-a apucat să scrie, apoi a ridicat privirea. Domnul Bullivant rânjea
la el.
— Ești un nepriceput, adevărat?

382
 — Domnule Bullivant cum ați primit ordinul judecătoresc?
— Țin să-ți spun că justiția britanică e cea mai bună din lume, și poți să
mă citezi.
— Crezi că asta va pune capăt necazurilor?
— Poliția britanică e cea mai bună din lume și am toată încrederea că își
va îndeplini în cele mai bune condiții sarcinile încredințate. Scrie.
Duffy a notat.
— Crezi că prin acțiunile locuitorilor de pe Layton Road sunt afectate
perspectivele clubului în această etapă vitală a campionatului?
— Huliganismul suporterilor este o reflectare a violenței generalizate
care afectează toate componentele societății noastre. Nu se poate analiza
huliganismul în sine. Trebuie să ai în vedere și deteriorarea respectului față
de lege și ordine, în general, precum și lipsa de disciplină într-o societate
care a devenit tot mai tolerantă. Vorbesc prea repede?
Îndatoritor, Duffy și-a notat, apoi a citit cuvânt cu cuvânt.
— Ce legătură are asta cu întrebarea mea?
— Verificam dacă notezi orice prostie.
— Domnule Bullivant, va continua domnul Magrudo să sprijine acțiunea
dumneavoastră, chiar dacă clubul face recurs și cere hotărârea unei instanțe
superioare?
— Vrei să repeți?
— Va continua domnul Magrudo să achite notele de plată dacă clubul face
recurs?
— Cine-i ăsta?
— Domnul Magrudo.
— Ăsta unde joacă? În echipa Italiei, la Cupa Mondială?
— Domnule Bullivant, întâmplător am aflat că domnul Magrudo plătește
onorariile avocatului dumneavoastră.

383
 — De ce să-mi plătească un fotbalist italian notele de plată? Athletic încă
n-a ajuns în vreo cupă europeană, sau n-am citit eu cu atenție ce scrie în
ziare?
— Domnule Bullivant…
— Chiar că ești un neisprăvit, știai asta? Cu diplomă. Notează-ți. Ne-is-
pră-vit, așa. Cred că-mi plac huliganii mai mult decât persoana ta.
— Ei, dacă huliganii nu mai apar pe aici, măcar vei putea să pui flori în
grădina din față, domnule Bullivant.
— La revedere, panseluță, a zis domnul Bullivant pe neașteptate.
Mda, asta fusese o altă idee care se ofilise. Poate era mai bine să se ducă
până în Ealing, la casa cu catarg și drapel, să-l întrebe și pe domnul Joyce
dacă era plătit de domnul Magrudo. Și el o să-i spună. „Da, domnul Magrudo,
renumitul falit, căruia abia îi ajung banii să-și cumpere articolașe
măgulitoare în ziarul local; da, în realitate, el sprijină Mișcarea Roșu, Alb și
Albastru, iar după ce-și construiește minunatul centru de recreere cu toți
banii pe care nu-i are, o să ne lase să instalăm o cabină de recrutare chiar în
fața complexului, și o să primim și un platou unde să facem treceri în revistă
și marșuri, și tot el o să ne pună la dispoziție pe viață cantități suficiente de
pâine prăjită și gem, chiar că ești un neisprăvit domnule… cum spuneai că te
cheamă de data asta?
Bine măcar că putea fi el însuși cu Danny Matson. Danny încă își ținea
piciorul întins pe taburet. Urâtă treabă cu Bren, nu? Da, urâtă. Nu, nu-l
auzise și nici nu-l văzuse sosind. A intrat foarte încet; sau poate că venise
foarte târziu, bineînțeles. A doua zi dimineață, ei – adică Danny și doamna
Ferris – îl găsiseră la parter, la masa de mic dejun, purtând blazerul cu
însemnele clubului, cravata clubului și cei mai buni pantaloni. Privea în gol,
puțin încruntat, și avea zgârieturi adânci pe față. A zis că se încăierase cu
cineva. Mai mult n-a vrut să spună. A rămas acolo, așteptând. Apoi au venit
polițiștii. Da, sigur, a zis el. Am nevoie de haine sau ceva, a întrebat când l-au
luat. Sărmanul Bren. Altceva? Nu, nimic în plus. N-a vrut să vorbească
despre asta. E un jucător de clasă, știai? De clasă. Foarte tehnic pentru o
statură atât de masivă. Are și aici ceva. Danny s-a bătut ușor cu degetele
peste cap, ceea ce însemna minte.

384
 Magrudo Construction Company s-a dovedit a nu fi chiar atât de mare
precum o anunța numele. Era o firmă modestă, undeva aproape de Compton
Avenue și, da, secretara era sigură că domnul Magrudo se va elibera înainte
de prânz, dacă Duffy era dispus să aștepte. Domnului Magrudo îi făcea
plăcere să discute cu oamenii de la Chronicle. Luați loc.
Charlie Magrudo a sosit pe la 12:30 într-un Ford Granada vechi de patru
ani, al cărui motor sugera că ar fi gata să moară dacă aude cuvântul
spălătorie. Zece minute, un sfert de oră, desigur, nicio problemă. Charlie era
un bărbat rotunjor, prietenos, cu părul negru, care abia încăpea în costum;
ușor de abordat, ca un jucător de snooker de valoare medie, care nu a reușit
să ajungă în primii cincizeci, dar e extrem de încântat să facă demonstrații în
cluburi mai puțin renumite.
— Nu ne-am mai întâlnit, domnule Marriott?
— Nu.
— Nu. De-a lungul anilor, m-am întâlnit de multe ori cu Ron, Ron Grayson.
Și cu Gerry Douglas, bineînțeles. Prieteni vechi. Vechi beneficiari de mici
atenții, s-a gândit Duffy. Ești nou în meserie?
— Cam așa. Fac de toate. În principal pagina sportivă, dar mi-au
încredințat și niște articole despre sistematizare, drumuri și altele.
Duffy s-a străduit să nu iasă prea mult în evidență. Spera că Magrudo nu
era un cititor avid al semnăturilor de la sfârșitul articolelor, caz în care ar fi
putut să știe că Marriott lucra la redacția sport de patru ani și că nu scrisese
nimic pentru alte pagini.
— Așa, cu ce-ți pot fi de folos? Sunt întotdeauna gata să-i sprijin pe
domnii din presă.
— E vorba de cererea pentru construcțiile pe terenul pe care se află
stadionul clubului Athletic.
— Da, sigur. Ce anume vrei să știi?
— Cât de realist e acest proiect?
Domnul Magrudo l-a considerat foarte realist. I-a descris planurile de
parcă le-ar fi analizat chiar în dimineața aceea cu arhitectul și ar fi urmat să
385
plece curând pentru a lua prânzul cu reprezentații vreunei bănci americane,
ca să discute ultimele detalii legate de finanțare. Gesticula prea mult și, când
vorbea, palmele lui păreau să modeleze centrul comercial, blocul de opt
etaje, piața, fântânile arteziene, copacii și vânzoleala obișnuită a unui
asemenea loc. Lui Duffy totul îi suna minunat; dar a socotit că venise vremea
să mai adauge ceva la calitățile universitare ale lui Ken Marriott.
— Domnule Magrudo, sper să nu considerați impertinentă întrebarea
mea…
— Dar te rog. Pune-mi întrebarea cea grea. Ești invitatul meu.
— Înainte de a urma un curs de trei ani de sistematizare, la universitate
am studiat economia. S-ar putea să mai fi uitat unele lucruri, dar, după
părerea mea, avem în vedere un proiect al cărui preț se ridică la milioane de
lire, poate chiar mai mult. Ideea e splendidă, chiar dacă asta înseamnă că
Athletic pierde stadionul și va trebui să-și caute altul. Întrebarea importantă
pe care vreau să o pun sună așa: încă nu ești în posesia terenului, și eu, unul,
nu văd cum poți asigura finanțarea.
Charlie Magrudo tocmai se pregătea să-i răspundă, însă Duffy s-a grăbit
să continue. Nu voia să-l determine pe Charlie să afirme ceva, iar apoi să-l
forțeze să-și apere o poziție imposibil de apărat. Dacă juca puțin mai tare,
avea șanse mari să afle adevărul. În mod elegant, desigur.
— Domnule Magrudo, am făcut o mică investigație privind Magrudo
Construction și asociații ei. E o firmă solidă, dar de familie, dacă-mi permiți
s-o spun. În acest fel, într-un an sau doi, vei reuși să schimbi Granada aceea
cu altceva. Numai că aici e vorba de milioane, doar pentru teren, și am aflat
întâmplător de la camera de comerț din City Road că în ultimii doi ani firma
nu a înregistrat profit. N-ar fi vorba de asta neapărat. În realitate, nici nu
înseamnă mare lucru, dacă nu te deranjează afirmația mea, dar cred că e
vorba de cu totul altceva.
Charlie Magrudo a făcut un gest larg cu brațele și a surâs.
— Tocmai pe tine te-au trimis? Adică, norocul meu să discut că cel mai
deștept om de la Chronicle. Dacă l-ar fi trimis pe Ron sau pe Gerry, cred că îi
îmbrobodeam destul de ușor. Ascultă, dacă nu mai scot o vorbă, poți să scrii
articolul?

386
 — Din păcate, nu.
— Nici măcar un paragraf? Un paragraf, acolo? Ce-ar fi să luăm prânzul
împreună?
— Îmi pare rău. Ori fac un articol mare, ori nimic. Din câte se pare, nu mai
e mare, se pune doar întrebarea dacă vrei să-mi spui despre ce este vorba,
deși nu văd ce motiv ai avea.
— M-ai prins, domnule polițist, a zis Charlie, m-ai prins. Speram să
meargă. De fapt, e o glumă.
— Glumă ?
Duffy a arborat o expresie de mirare. Asta ca să-l facă pe Magrudo să
creadă că planul lui măcar dăduse naștere unei reacții.
Apoi Charlie i-a povestit despre Melvyn Prosser, vechi rivalități care
uneori fuseseră amicale, alteori mai puțin. Duffy a observat că numele
doamnei Magrudo nu a fost menționat. Versiunea evenimentelor legate de
contractul cu primăria era oarecum diferită de cea prezentată de Melvyn
Prosser. Dar povestea era în esență cam aceeași.
— Cum credeai că va reacționa domnul Prosser?
— Ei, un minut, doar atât, sau chiar mai puțin, am sperat că se va speria
grozav, a zis Charlie Magrudo. Parcă-l vedeam deschizând ziarul și
gândindu-se că peste iubitul lui club de fotbal, cu care se mândrește atât, vor
trece buldozerele ca să se toarne beton. Voiam să se sperie. Poate mai mult
de un minut.
— Crezi că ar fi înghițit asta?
— Probabil. La o adică, nu ne-am văzut de mulți ani. Putea să-și închipuie
că am făcut ceva afaceri bune, am dat de bani și mă pregătesc să dau buzna
peste el.
— Ei, îmi pare rău că ți-am stricat plăcerea, domnule Magrudo.
— A, nu-ți face griji. Am mers prea departe. Cum ai spus că te cheamă?
— Marriott. Ken Marriott.
— Mă bucur că te-am cunoscut, Ken. Trebuie să luăm masa într-o bună zi.
387
 — Cu plăcere, domnule Magrudo.
— Din clipa asta, spune-mi Charlie, fiule. Să-ți zic ceva, cred că o să ajungi
departe în profesiunea asta, a adăugat domnul Magrudo, clipindu-i complice.
Mda, asta era o altă ușă ce i se închisese în nas lui Duffy. Uneori avea
impresia că, în loc să i se deschidă în față, ușile mai mult i se închideau în
nas. Cu toate acestea, se consola că domnul Magrudo îl considerase un
ziarist bun. Duffy ar fi vrut să-l pună alături de Charlie Magrudo pe domnul
Bullivant, ca să afle de la el meritele lui Ken Marriott, jurnalist la Chronicle.
L-ar convoca și pe Vierme să asiste la discuție.
Acum nu-i rămânea decât să împingă puțin singura ușă ce rămăsese ușor
întredeschisă. A doua zi, Jimmy Lister, cam fără chef, i-a dat numele
domnișoarei Maggie Coleman și o adresă în apropiere de Twyford Avenue.
Duffy a înțeles că partea aceasta a anchetei trebuia plănuită atent. Unul
dintre lucrurile care nu le plăcea polițiștilor era amestecul altora, care
puteau hărțui victimele violurilor. Asta îi supăra în mod deosebit. Existau
câteva paragrafe de lege penală special gândite pentru a descuraja oamenii
să exercite presiuni asupra martorilor acuzării; iar polițiștii abia așteptau să
se slujească de ele. Indiferent cât de mult îl plăcea pe Brendan, Duffy nu era
dispus să i se alăture în închisoare. De aceea, a demarat investigația cu
discreție. A început prin a-l suna pe Geoff Bell.
— Atom sub 24 grade sud, 22 grade est cere permisiunea să distrugă
submarinul-țintă PM, aștept instrucțiuni de urgență.
— Salut, Duffy! Cu asta te-ai întrecut pe tine însuți. E vorba de meciul de
duminică?
— Mă-ntrebam dacă te-ar interesa o sesiune de pozat.
— Cu plăcere.
— Geoff, să știi că e cam greu. Adică, există anumite aspecte care prezintă
riscuri. (Cu Bell întotdeauna trebuie să procedezi în felul acesta. Nu-l
interesau treburile simple, de aceea situațiile trebuia dichisite nițel. Lui
Duffy asta i se părea o sarcină destul de obositoare.)
— Pune-mă la încercare.

388
 Duffy a făcut întocmai, accentuând faptul că exista posibilitatea prezenței
unui număr incredibil de polițiști în civil în preajma acelei adrese, că se
putea ca Maggie Coleman să se fi încuiat în apartament și să stea cu
perdelele trase, și așa mai departe.
— Lasă pe mine, a zis Geoff. A, încă ceva, Duffy.
— Spune.
— Coordonatele acelea sunt anapoda. Cine ar plasa un submarin atomic
în mijlocul Deșertului Kalahari?
— Altă dată o să fiu mai atent, Geoff.
Când i se închideau atâtea uși în nas, mai putea găsi o soluție. Nu-i făcea
plăcere, dar, ca un făcut, mereu apela la ea. A rugat-o pe Carol să verifice trei
nume în computerul poliției: Maggie Coleman, Charlie Magrudo și Melvyn
Prosser. Carol spunea mereu nu, iar Duffy o presa puțin, iar în final ea zicea
da, după care amândoi tăceau. Duffy avea un sentiment de jenă, dar asta era.
După aceea, încerca să fie cât mai amabil cu Carol, dar ea rămânea tăcută și
puțin distantă; stătea peste noapte, dar fără îmbrățișări. Fără îmbrățișări,
fără erecții și fără transpirații nocturne.
Sâmbătă, Athletic a jucat în deplasare cu Oxford și Duffy a deschis radioul
ca să afle rezultatul. Oxford – Athletic, 2-1. Oxford, acum sigură de
promovare în divizia superioară, iar Athletic, ajunsă între ultimele trei
clasate. Invazie de suporteri ai lui Oxford pe teren, câteva încăierări la
intrarea pe stadion a suporterilor lui Athletic. Optsprezece arestări, un
polițist rănit ușor.
— M-a îmbolnăvit meciul ăsta, a zis Jimmy Lister a doua zi dimineață.
Băieții au jucat frumos. Adică, am avut cel mai mare număr de spectatori din
sezonul ăsta, cred c-au fost vreo zece mii, un adevărat meci pentru
promovare și evitarea retrogradării, iar treaba cu Brendan i-a întărâtat pe
băieți. S-au bătut cu ardoare, toți. Am ieșit la pauză cu 1 -0 pentru ei,
niciunul nu avea nevoie de îngrijiri, am discutat puțin și m-am gândit că,
dacă o să controlăm mai bine centrul terenului și o să reușim o pasă, nu văd
de ce n-am împărți punctele. Atitudinea băieților m-a impresionat, serios. Ca
și cum ar fi jucat pentru Bren. Ciudat, niciunul nu i-a menționat numele, nici
măcar o dată, dar pariez că toți, inclusiv rezervele, s-au gândit la Bren,

389
țintuit într-o celulă. Nu știu cum se face, dar asta i-a făcut să dea tot ce au
mai bun în ei. În repriza a doua, m-au umplut de mândrie. Au stăpânit
centrul, au presat și, după douăzeci de minute, au reușit să marcheze. N-a
fost cel mai frumos gol înscris vreodată, dar l-am meritat pe deplin. În clipa
aceea, am zis că băieții vor reuși să reziste. Am crezut că, dacă au marcat o
dată, ar putea repeta isprava. Sau măcar să țină rezultatul. Dar ce s-a
întâmplat? Când mai erau zece minute, băieții presau în continuare, ca să
marcheze și să se departajeze. Nici măcar nu au încercat să joace la ofsaid,
au fost prinși pe picior greșit, iar numărul opt de la ei a scăpat. Un șmecher
foarte iute. M-a îmbolnăvit.
— Și totuși, s-ar părea că au luptat bine, înțeleg.
— Tot respectul, Duffy. Poate că am greșit tot returul. Știi doar cum îmi
place să joace echipa. Poate aici am greșit. Nu sunt tehnici, dar au curaj și
îndârjire. Trebuia să-mi dau seama de asta mai devreme.
— Nu-ți mai găsi vină, Jimmy. Acum care crezi că sunt șansele de a evita
retrogradarea?
— Mai proaste ca niciodată. Nici nu mai depinde de noi. Trebuie să
sperăm că și alte echipe vor face meciuri proaste. Să ne batem în continuare,
nu? Da, trebuie să luptăm.
Jimmy Lister s-a întrebat ce putea păți în Abu Dhabi dacă ar fi prins cu
soția fizioterapeutului. I se tăia mădularul, aproape sigur.
Duminică, jucătorii care fuseseră accidentați în după-amiaza precedentă
au venit să fie tratați de fizioterapeut. Duffy a intrat în sala de recuperare cu
cuvintele lui Jimmy încă răsunându-i în urechi: „Luptați. Atitudine
sănătoasă. Curaj, ardoare.” Era ciudat să-l audă pe elegantul internațional B
de acum zece ani servindu-i toate clișeele învechite folosite de manageri de
altădată. Cu toate acestea, ele exprimau adevărul. Descriau ceea ce jucătorii
lui Athletic ar fi trebuit să facă în ultimele cinci meciuri jucate. Nimic altceva.
La fel trebuia să procedeze și Duffy, a cărui poziție nu era câtuși de puțin mai
promițătoare decât a echipei. Era silit să lupte și să spere că-l va ajuta
intuiția. Sau o doză sănătoasă de noroc. Sau ambele în același timp, să dea
Domnul.

390
 În acea investigație, Duffy se simțise ca un portar – cea ce era, la o adică.
Se simțea util, dar numai pe plan defensiv. Toți portarii au momente când îi
invidiază pe jucătorii de câmp – și atunci vor să se năpustească afară din
careu, să urce în terenul advers și să încerce și ei un șut la poartă. Numai că
sunt țintuiți, legați de careul lor ordonat, de teritoriul cu colțuri drepte: stai
bine acolo, lasă lucrurile așa, lasă ideile care nu-s de nasul tău. Portarii au
șansa să tragă la poarta cealaltă doar când li se permite să execute
penaltiuri: cu toate aluziile făcute, lui Duffy încă nu i se încredințase o
lovitură de pedeapsă.
Mai era, totuși, o modalitate ciudată în care portarul putea marca: Duffy
văzuse asta într-un meci transmis la televizor. Portarul avansase până la
marginea careului, lovind foarte puternic balonul; acesta prinsese o pală de
vânt și zburase mai departe decât reușise cineva să anticipeze; îi păcălise pe
fundași, sărise, surprinzându-l pe portarul advers prea departe de linia
porții, și-i trecuse pe deasupra capului, poposind în plasă. Un noroc
incredibil, desigur, asta depindea de forța șutului, de vânt, de o apărare
adormită și de un portar ieșit imprudent. Era soiul de șansă de care avea
Duffy nevoie în toată tărășenia aceea, ceea ce era cam mult.
Accidentările din meciul de sâmbătă fuseseră ușoare: o recidivă de
întindere în zona inghinală și un genunchi ușor luxat.
— Nu-i rău pentru un sfârșit de sezon, a zis Reg Palmer, fizioterapeutul.
În mod normal ai de-a face cu multe lacrimi și suferințe, în special la
jucătorii mai în vârstă. A legat un bandaj elastic la genunchiul unui mijlocaș
și a continuat: Din motive neclare, toate accidentările la noi par să se
întâmple în afara gazonului.
Duffy și-a mai făcut de lucru, așteptând până când cei doi jucători au fost
îngrijiți și flecărind cu Reg Palmer. Acesta era un bărbat zvelt, numai mușchi,
cu o vârstă greu de precizat și o condiție fizică de speriat. Lucra la club de
treizeci de ani. Văzuse de toate. Manageri venind și plecând. Promovări,
retrogradări, jucători buni, jucători slabi, stadioane din toată țara și
accidentări de tot felul. Consilii de administrație, fiindcă și acelea veneau și
plecau.
— Cum era înainte de venirea domnului Prosser?

391
 — A, bine. Cam balamuc; nimeni nu știa precis cine dădea ordine. De când
a venit domnul Prosser, lucrurile sunt ceva mai clare.
— A introdus schimbări?
— Păi, l-a adus pe Jimmy, nu? Și e bine când apare cineva nou. E foarte
entuziast, mai ales la început. Mi-a oferit tot felul de aparate, cu ultrasunete,
infraroșii și altele. Puteam foarte bine să stau mai mult în sala de
fizioterapie, dacă aș fi vrut. Dar eu am zis: Nu, mă mulțumesc cu cele două
mâini pe care mi le-a dat Dumnezeu și cu ceea ce-am învățat. Cu toate astea,
a fost o propunere interesantă.
— Are obiceiul… nu știu cum să spun… se amestecă în treburile echipei?
— Să se amestece? N-am observat. Singurul lucru pe care-l face e să-mi
telefoneze în fiecare duminică după-amiază, la ora patru negreșit, ca să mă-
ntrebe ce băieți sunt la tratament și cum se simt. Mulți președinți își
închipuie să sunt prea sus ca să-i intereseze așa ceva, dar nu e cazul
domnului Prosser. Chiar dacă nu-i știe bine pe nume, întreabă de ei.
— E apreciat?
— Da, e. Adică, orice club trebuie să aibă un președinte, nu? Am avut
destui, unii mult mai răi. Nu, domnule, oricum te-ai numi, iar Reg Palmer s-a
uitat sever la Duffy, de la mine n-o să auzi nimic împotriva domnului
Prosser.
— Nici nu ți-am cerut așa ceva, domnule Palmer. Voiam să știu. Pe de altă
parte, mă întrebam și eu, dacă e mai bun decât alții, atunci de ce clubului îi
merge mai prost?
— Păi, nu el face echipa, corect? Nu el alcătuiește și antrenează echipa.
•
Pesemne că Duffy nu încerca să șuteze mingea cât mai departe, pentru a
prinde o pală de vânt, ca să zboare peste capul portarului advers. Poate că
nu era atent, ca să prindă momentul prielnic și să împiedice ușa pe jumătate
deschisă să i se închidă în nas. Poate nu lupta cu suficientă ardoare, nu
dovedea un caracter puternic și curaj cât cuprinde. Poate că trebuia să
observe o fisură în zid, în care să înfigă o daltă, ceva, pentru ca apoi, doar
răsucind-o puțin, să provoace prăbușirea întregii construcții. Adică, tot
392
frontul centrului comercial, al complexului de recreere și al blocului de
apartamente și birouri, cu sau fără piață, fântâni arteziene, copaci, far, doc,
aeroport, hipodrom sau orice ar mai fi.
Luni dimineață a telefonat la Hess House Holdings. De data asta se
impunea folosirea unei voci de împrumut, care să impresioneze.
— Jeremy Silverlight. Domnul Magrudo este la birou? Am ceva urgent de
discutat cu el.
— Așteptați puțin, domnule.
Pauză.
— Va sosi la 14:30. Vreți să-i lăsați un mesaj?
— Nu, revin eu. Deci 14:30, da?
— Da, domnule.
La 14:10 a telefonat din nou și a cerut să i se facă legătura cu secretara lui
Charlie Magrudo. Nu știa dacă acesta avea o secretară la Hess House, dar nu
avea importanță. După cum funcționau astfel de firme, de obicei se
improviza imediat o „secretară”, mai ales dacă apelantul lăsa impresia că e
om cu bani. Nimeni n-ar fi spus: „Vai, domnul Magrudo nu are secretară; de
fapt, firma nu merge atât de grozav ca să ne permitem așa ceva, avem o fată
despre care credem că s-a culcat cu domnul Magrudo – Charlie adică, așa-i
zicem noi, fetele – dar ea e undeva pe coridor ca să-și pună ojă pe un fir dus
la ciorapi, dar o rog eu să vă sune după ce termină.” Nu, în niciun caz nu ar
afirma asemenea lucruri. Răspunsul ar suna cam așa:
— Încerc să vă fac legătura.
Iar după vreun minut (poate că fata chiar încerca să fixeze cu ojă firul dus
la ciorapi):
— Biroul domnului Magrudo.
— Jeremy Silverlight. Am înțeles că domnul Magrudo va sosi curând la
birou.
— Da, îl așteptăm.

393
 — De fapt, nu cu Charlie aș vrea să vorbesc. Ei, aș vrea să discut și cu el,
dar asta poate să mai aștepte. Cu Mel Prosser am treabă. E al naibii de greu
să-l prind. Cei de la biroul lui au spus că e în drum spre Hess House. Știi ceva
despre asta?
— Nu, regret.
— Hm. Cer scuze că insist atât, dar te-aș ruga să verifici agenda lui Charlie
să vezi dacă nu cumva îl așteaptă pe Mei în după-amiaza asta.
Pauză.
— Nu-i nimic notat, domnule. Deși asta nu înseamnă neapărat că…
Fata vrea să fie de folos, dar e neajutorată.
— Da, sigur. De fapt, îl văd pe Mel în stare să le spună celor de la biroul lui
că merge la Charlie, dar să se ducă în altă parte. Mare șmecher, Mel ăsta. În
fine, nu vreau să te plictisesc în legătură cu felul în care Mel își rezolvă
treburile. Ar trebui să stăm la taclale toată noaptea.
Toată vorbăria aceea era deliberată, iar întrebarea care urma era mai
mult sau mai puțin forțată:
— Cu ce vă pot ajuta, domnule?
— Uite, sper că nu te deranjează prea mult. Ce vreau să spun, și te rog să
mă corectezi dacă greșesc, dar Charlie se întâlnește destul de des cu Mel, nu-
i așa?
— Da, sigur, domnule. Vine mereu pe la noi. A, nu tot timpul, dar în ultima
vreme a trecut mereu. Sosește neanunțat. De aceea nu-i trecut în agendă.
Dacă există așa ceva, a gândit Duffy.
— Bun, dacă apare, îl rugați să-mi telefoneze la 205 36 37? Ai reținut
numele, da?
— Da, domnule, Silverlight.
— A, dacă nu vine în după-amiaza asta, nu te mai deranja. O să încerc să-i
telefonez acasă deseară.

394
 Pfu! Duffy se simțea epuizat după ce se dădea dur la telefon. În același
timp, a trăit un moment de satisfacție. Asta să fie crăpătura din zid? Iar dacă
da, în ce parte să rotească dalta?
Zece minute mai târziu, a sunat telefonul. Duffy a tresărit, aproape
așteptându-se să fie căutat de Melvyn Prosser. Într-un fel, regreta că nu
lăsase numărul propriu, doar ca să se amuze.
— Uite păsărica.
— Poftim?
— Clic, uite păsărica.
— A, salut, Geoff. Iartă-mă, eram cu mintea pe dealuri.
— Trebuia să mă previi în legătură cu obiectivul.
— Geoff, m-am gândit că e mai bine să las asta în seama ta.
— Mda, dar puteai să-mi sugerezi măcar. Aveam nevoie de obiectiv de
200, dacă nu chiar de 400, iar eu m-am dus cu niște amărâte de lentile cu
focalizare de 35 la 80, și a trebuit să hotărăsc pe loc. Și m-am gândit că tot e
mai bine ceva decât nimic, așa că am făcut pozele.
— Cred că ai luat cea mai potrivită hotărâre.
— În orice caz, ți-am tras câteva preliminare și știu că trebuia să iau cu
mine trei aparate, nu unul. Cred că sunt la fel de vinovat ca și tine.
— Vin imediat, Geoff.
— Bine, dar te previn: am avut necazuri la developat. Dacă-mi spuneai că
apartamentul are ferestrele spre apus…
— Sincer, îmi pare rău.
Uneori, Duffy socotea că Geoff era mai panicat decât el.
Bineînțeles, fotografiile erau aproape perfecte, exact ce dorise Duffy.
Înfățișau o fată cu păr blond ieșind dintr-un bloc, privind în jur și pornind pe
stradă. Păcat doar că purta ochelari negri. Nu știa în ce stare era fața
domnișoarei Maggie Coleman, dar întotdeauna considerase că, dacă vrei să
treci neobservat, e o prostie să porți ochelari negri. Te face să arăți ca
395
amanta unui ministru sau ca un martor principal într-un proces de divorț.
Iat-o aici, ieșind din blocul din apropiere de Twyford Avenue, Acton, pe
Maggie Coleman, soția doctorului, acuzată că a administrat o doză mortală
de erbicid soțului. Autoritățile spaniole au trimis-o în Anglia pe calea aerului
după o vacanță petrecută la Marbella împreună cu Pedro, băiat bun la toate.
Din cauza ochelarilor, era greu de văzut cum arăta fața ei. Duffy a
împrăștiat fotografiile pe masă și le-a privit pe rând.
— A, uite, în asta n-am avut timp să focalizez, ca să nu mai zic de treaba
cu lentilele…
Geoff se referea la o poză clară a lui Maggie Coleman ridicându-și
ochelarii de pe nas. Nu i se vedeau ochii, pentru că erau plecați, privind ceva
ce nu intrase în cadru; dar era exact tipul de fotografie de care avea Duffy
nevoie.
— Am prins-o la fix. Norocul meu că am apucat să schimb lentilele, asta
înainte s-o urmăresc. Iar apoi, serios, am parcat din întâmplare într-un loc
de unde am putut să o fotografiez printre două furgonete. Și-a scos ochelarii
să se uite la niște fructe de pe o tarabă.
— Arată ca ea? a întrebat Duffy.
— Ce vrei să spui?
— Adică, după tine, seamănă bine cu ea?
— Uite, ce-i, îmi pare rău, dar dacă știam că vrei poze cu Lordul
Snowdon…
— Iartă-mă, Geoff. Sunt extraordinare, exact ce-mi trebuia.
— S-ar putea, dar nu sunt grozave. Din punct de vedere tehnic, abia dacă
ar intra în divizia a treia.
Întotdeauna o pățea așa cu Geoff. Îi era indiferent dacă fotografia amanta
unui politician, un ucigaș de copii sau o fată care îți plăcuse pe stradă. Îl
rodea doar ideea că expusese prea mult sau că negativul nu avea densitatea
necesară. „Uite, Geoff, avem aici o fotografie cu întreaga familie regală în
pielea goală.” „Duffy, cred că trebuia mai multă lumină din partea asta, iar
încadrarea e la pământ.”
396
 — Mulțumesc, Geoff. Ne vedem duminică?
— Jucăm în deplasare.
— Ai dreptate. Îmi pare rău.
Duffy s-a dus întâi la Albion, pentru că acolo o agățase Brendan pe
Maggie, sau invers – după cum vedeai lucrurile, adică din punctul de vedere
al polițiștilor sau al unuia dintre adevărații suporteri ai lui Athletic.
Barmanul care nu-și amintea de Brendan Domingo nu și-a amintit nici de
Maggie Coleman. „Nu; în orice caz, nu e clientă fidelă, fiindcă eu îi țin minte
pe obișnuiții localului.” „Dar ea era cu un client fidel: Brendan Domingo.”
„Ăsta cine e?” „Brendan Domingo e fotbalistul de care am întrebat acum vreo
două săptămâni, când m-am interesat de tipul cu pardesiu care i-a oferit de
băut.” „A, tipul de culoare?” „Exact.” „Nu, n-a mai trecut pe aici.” „Cine, cel cu
pardesiu?” „Nu, negrul, Brendan, n-a mai apărut de când m-ai întrebat de el.
De ce, a făcut ceva?”
Exasperant. Duffy a plecat apoi la club, a așteptat până când s-a terminat
antrenamentul, a cerut aprobarea lui Jimmy Lister, care a zis da cam fără
chef, și a arătat fotografiile jucătorilor.
— Asta e? Cea care l-a făcut pe Bren?
— Poate vrei să spui cea pe care a făcut-o Bren.
— Bună gagica.
— Nu m-aș da înapoi.
— Merită un an sau doi la zdup.
— Știam eu că Brendan se pricepe la agățat.
— Duffy, unde stă? Ai adresa ei?
Într-un fel, Duffy n-a fost surprins de reacția lor. Fotbaliștii sunt
sentimentali, dar și foarte duri. Așa trebuie să fie, dacă vor să răzbată. Cei
din prima echipă nu-și pot permite să se gândească la rezerve. Cei sănătoși
nu se mai gândesc la cei care au piciorul rupt, care au probleme cu spatele
sau ale căror tendoane au plesnit. Jucătorii în formă n-au timp să-i căineze
pe cei care au ieșit din formă. Cine e în prima echipă nu vrea să se confunde
cu cineva care stă pe un scaun purpuriu cu piciorul sprijinit pe un taburet,
397
sau cu altul care zace într-o celulă cu o găleată într-un colț – iar toate aceste
lucruri nu trebuie să te atingă prea tare.
Kennie Hunt a fost singurul căruia Maggie Coleman i s-a părut vag
cunoscută.
— Ei, Kennie, n-o mai ții minte? Nu cred că le-ai uitat pe toate
norocoasele.
— Cred că am văzut pe cineva care seamănă cu ea.
— Kennie vrea să păstreze poza. Îți cam place, nu?
— Ai idee unde ai văzut-o? l-a întrebat Duffy.
— Nu-s sigur. Probabil la The Knight Spot.
— Domnule Duffy, dă-i fotografia, asta vrea de fapt.
— Păstrează una. Vezi dacă-ți împrospătează memoria.
— Asta și voia. Hai, lasă-ne și pe noi s-o mai vedem.
Duffy s-a dus la The Knight Spot și a apăsat butonul soneriei. Frankie
Grasul dormea ca să se trezească după berile din ajun, dar Vince era acolo
încă de dimineață, ocupându-se de contabilitate. „Da. A, orice amic al lui
Jimmy și al lui Athletic e binevenit.” Ca și alții, Vince era îngrijorat că Athletic
va retrograda în divizia a patra. Fotbaliștii de divizia a treia erau băieți de
treabă dacă închizi puțin ochii, îi vezi chiar în divizia a doua, iar asta
înseamnă deja clasă. Dar în divizia a patra? Să vină lumea în clubul meu
renumit din West London ca să vadă la mese rezervate niște mârțoage care
au reușit să retrogradeze anul trecut? Fetelor, lăsați-vă agățate de crema
diviziei a patra! Asta nu-i creștea vânzările lui Vince.
Și pozele? Păi, aici vin o mulțime de fete. Chestia e că nu le bag în seamă
decât dacă par nelalocul lor aici. Dacă sunt prea rasate sau arată a
prostituate, înțelegi? În rest, o apă și-un pământ. O fi vorba de coafură sau
cine știe – parcă se îmbracă la fel și nu le poți deosebi. Poate că am
îmbătrânit. Asta o fi. Asta, de exemplu, asta pe care mi-ai arătat-o, mi se pare
cunoscută. Așa să fie? Da, așa pare, fiindcă arată la fel ca multe altele. Nici
prea vampă, nici prea rasată. N-aș recunoaște-o nici dacă aș vedea-o de zece
ori pe zi. Pur și simplu, nu. Crezi că Athletic are vreo șansă de redresare?
398
 Din nefericire, Duffy nu avea idee care erau cele mai potrivite locuri în
care să se intereseze. Nu voia să se apropie prea mult de Rwyford Avenue, ca
nu cumva polițiștii să afle că o persoană a cărei carte de vizită nu era prea
curată punea întrebări despre Maggie Coleman. Dar dacă se ferea de acea
zonă, unde să caute? Ea îl cunoscuse pe Brendan la Albion, dar asta nu
însemna neapărat că-i plăceau barurile și cârciumile. Totuși, Duffy a încercat
la Bell and Clapper, Rising Sun și Duke of Cambridge. Niciun indiciu. Apoi a
mers la Benny’s, unde, spre mirarea lui, și-au amintit de Brendan, dar de
fată, nici vorbă. Apoi, ca ultimă soluție, a încercat la Palmierul, unde doi tipi
semiadormiți, originari din arhipelagul Indiilor de Vest, au clătinat din cap,
iar la auzul numelui Brendan Domingo, au zis: „Brendan Domingo? Nu l-am
văzut de vreun an, era client obișnuit, dar de când cu faima, iese mai mult cu
albii. Chiar dacă stă după colț, el preferă tovărășia albilor.” De aceea, Duffy a
dat colțul ca să discute cu albii; sau măcar să-l vadă pe unul dintre ei –
Danny Matson. Când a intrat în cămăruța cu scaun purpuriu, Duffy s-a simțit
puțin deprimat. Danny era în aceeași poziție, cu piciorul sprijinit, atât cât
putea fi de vesel în acea stare, dar încântat să-l revadă; cu toate acestea,
atmosfera a rămas deprimantă. Asta pentru că acolo trăia un fotbalist care
nu juca. Duffy și-a adus aminte de reacțiile colegilor de echipă când le
arătase pozele cu Maggie Coleman. Luați totul în râs, băieți, dar la fel vi s-ar
putea întâmpla și vouă. Nu știți când dați de belea, țineți minte. Antrenați-vă,
jucați bine, nu vă vârâți în bucluc și, cu puțin noroc, s-ar putea să nu ajungeți
la groapa de gunoi decât după treizeci și cinci de ani. Dar până la vârsta
aceea, mulți devin niște epave. Duffy nu înțelegea de ce fotbaliștii trăiau fără
să-și facă griji. Sau poate că îngrijorarea nu-ți făcea bine: dacă te panicai
mereu, terminai la groapa de gunoi a speriaților, cea rezervată special
fotbaliștilor indeciși, care se zărghesc gândind prea mult. Pesemne că
ajungeai la vârf și rămâneai acolo doar dacă posedai anumite trăsături
foarte puternice – idei fixe, tenacitate, cruzime – și dacă aruncai peste bord
orice altceva.
— Asta-i o glumă, Duffy? a făcut Danny Matson, cu un aer grav.
— Poftim?
— Te ții de glume? Ce sfori tragi?
— Vrei să fii mai clar?

399
 — Asta-i fata pe care zici că a violat-o Bren?
— Da. Maggie Coleman.
— A! Deci, Maggie Coleman. Mie mi-a zis că o cheamă Denise.
•
Beleaua e că, dacă înfigi o daltă în zid și o răsucești, s-ar putea rupe lama.
Iar asta ar însemna o pierdere de vreme.
— Domnule Prosser?!
— A, tot printre noi, domnule Duffy?
— Aș vrea să schimbăm câteva cuvinte.
— Dacă ar fi vorba doar de câteva… Câte minute?
— Zece minute e bine?
În realitate, Duffy ar fi vrut douăzeci sau treizeci.
— De obicei, asta înseamnă douăzeci sau treizeci. Prosser i-a zâmbit.
Dacă te descurci să ajungi înapoi din North London, hai cu mine în mașină,
că am treabă acolo.
— Mulțumesc.
— Întoarce-te.
Duffy s-a supus.
— Ridică picioarele.
A ridicat întâi un picior, apoi pe celălalt, arătându-i domnului Prosser
tălpile pantofilor.
— Așa. Bine. Urcă. Trebuie să am grijă mereu, cu atâția rahați de câine
peste tot…
Duffy începuse să-l aprecieze pe Melvyn Prosser. Adică să-l aprobe, poate
că acesta era de fapt sentimentul. Sau, mai curând, îl înțelegea. Ba nu,
recunoștea un nevrotic, tovarăș de suferință, varianta asta era cea mai
aproape de adevăr.

400
 — Ceva de băut? l-a întrebat Melvyn, dar Duffy era încă năucit de spațiul
larg de pe bancheta din spate a automobilului. Cât un apartament de hotel.
Cu siguranță cât camera lui Danny Matson. Frumos covoraș – și eu i-aș pune
să-și șteargă picioarele. Tapițerie aurită. Telefon. Tablou de comandă cu
butoanele la cotul domnului Prosser. „Păi, în societatea noastră de azi nu-ți
cumperi o asemenea mașină fără să calci câteva persoane pe bătături”, așa
spusese Prosser. Ale cui bătături?
— Apă tonică, te rog. Frumos se aude motorul.
— Mulțumesc. Să vedem, o apă tonică.
— N-ai cumva Slimline?
În timp ce Melvyn Prosser îi turna apa tonică într-un pahar gravat, Duffy
s-a uitat la covoraș. Bej, cu puncte maronii. Cum arăta oare sarcomul lui
Kaposi?
— Așa, au trecut deja două minute.
— Ce șanse crezi că au băieții în seara asta?
Athletic juca acasă cu Wigan, aflată pe la mijlocul clasamentului. Se profila
un meci greu. În deplasare, băieții luaseră bătaie cu 4-0. „N-ar fi rău să țineți
minte asta, măcar unii dintre voi”, spusese Jimmy Lister.
— Doar nu te-ai invitat la o plimbare cu mașina tocmai până în Muzzie
Hill, unde n-ai nicio treabă, ca să mă întrebi asta.
— Cât de bogat ești, domnule Prosser?
— Ha-ha! Bună întrebare! Și eu aș vrea să știu. Dar, vorba aceea: mi-e
frică să aflu. Eu fac banii și-i plătesc pe alții să mi-i numere.
— Dar putem vorbi de nivelul sutelor de mii, domnule Prosser? Adică, de
ordinul milioanelor?
— Ești foarte generos.
— Ești obișnuit să ai succes?
Melvyn Prosser a chicotit.

401
 — Mă bucur că nu-ți plătesc eu onorariul, domnule Duffy. Mi se pare
caraghioasă ideea ca Jimmy Lister să-ți dea cincizeci de lire pe zi, plus
cheltuielile, iar tu să te deplasezi cu Corniche-ul președintelui și să-i pui
întrebări încuietoare. Aici s-ar cuveni, cred, să răspund: Da, m-am învățat cu
succesul și sunt mulțumit de mine, iar apoi tu să spui ceva la care nu mă
aștept, iar eu să cedez și să recunosc: Da, sunt Strangulatorul din Boston,
Jack Spintecătorul și Colonelul Gaddafi.
— Nu pun întrebări încuietoare. Încerc doar să înțeleg anumite lucruri.
De exemplu, ești bogat, învățat să ai succese și, când colo, te trezești că ai
făcut o afacere proastă cu Athletic. Asta nu te deranjează puțin?
— Frumos din partea ta să te preocupe acest aspect. Evident, aș prefera
să scot profit la club. Dar la întrebarea ta am două răspunsuri. Întâi, cred că
ai o imagine cam simplistă a modului în care face afaceri cineva ca mine.
Arăt ca un om de succes pentru că asta face parte din imaginea omului de
succes. Dar nu există o formulă magică. Nu mizăm întotdeauna pe
câștigători. De multe ori e ca și cum ai arunca pâine în apă: se umezește și o
mănâncă pescărușii. Unu, se pune problema de a ști în ce te bagi; doi, de a ști
când să te retragi. Și trei, să te prefaci că știi ce faci. Iar al doilea aspect e că
n-am cumpărat clubul pentru a face bani. Sigur, aș fi preferat să facă furori
în clasament, să primim echipe ca Juventus sau Borussia Mönchengladbach
în fiecare săptămână sau să construim tribune noi sau cine știe ce. Dar dacă
m-aș fi gândit să scot profit, n-aș fi băgat bani în Athletic. Îmi place jocul la
nebunie, ăsta-i adevărul. Ai văzut vreun puști care să nu vrea să fie patron
de club? E un vis.
— Ai jucat fotbal, domnule Prosser?
— Am vrut. Da, aș fi vrut. Poate n-o să mă crezi, dar în copilărie eram
gras. Prea gras și prea deștept.
— Eu joc ca portar, a zis Duffy.
Uneori era mai mândru de faptul că apăra poarta echipei Reliables decât
de orice altceva în viață. Mda, poate că nici nu era de mirare: care ar fi fost al
doilea subiect de mândrie?
— Pari cam scund pentru postul ăsta, a zis domnul Prosser. Plus… cum să
spun? Cam plinuț pentru un portar. De aceea bei Slimline?

402
 — Așadar, ești milionar și torni bani cu găleata în Athletic…
— Nu cu găleata, domnule Duffy. Cu picătura. Și nici n-ai habar ce bine
prinde câte o pierdere pe ici, pe colo, în scripte.
— Și nu ai niciun dușman.
— Ce cuvânt ridicol!
— O putem lua de la început, domnule Prosser?
— De unde vrei. Atâta vreme cât nu-i pui lui James benzina în nota de
plată. Corniche consumă cam mult, mai ales în traficul aglomerat din
Londra.
Duffy a luat o gură din apa tonică. „Urâtă gluma aceea cu Slimline.” El
doar se antrenează, atâta tot. Douăsprezece luni pe an. Ca să nu se îngrașe.
— Bun. Deci, avem un club. În divizia a treia, care pierde teren. Ajunge în
zona retrogradării. Se chinuiește să obțină puncte. Numărul de spectatori în
scădere, nu prea ies bani din bilete. Noul manager nu reușește să oprească
degringolada. Apar câteva semne de speranță, totuși, îndeosebi prin jocul lui
Danny Matson și prin felul în care se înțelege cu Brendan Domingo. Echipa
nu-și revine cu totul, nici pe departe, dar se vede o rază de lumină la capătul
tunelului, după cum spune mereu managerul. Apoi, ce să vezi? Micuțul
mijlocaș care, întâmplător, contribuie la redresarea echipei, se trezește
bătut măr într-o parcare subterană. Și-au fost cam mulți să-l ia în șuturi
acolo, doar pentru treizeci de lire și o carte de credit. Și nici mașina nu i-au
împrumutat-o pentru o plimbare. S-au asigurat doar că n-o să mai facă un-
doiuri multă vreme. Asta a picat prost pentru echipă, tocmai când începuse
să se mai pună pe picioare. Cu toate astea, se spune că o criză scoate la iveală
tot ce-i mai bun în oameni, dar să vezi întâmplare! Tânărul Brendan
Domingo începe să-și asume răspunderi mai mari pe teren, ceilalți îl susțin,
iar lipsa lui Danny Matson nu se simte prea mult. Asta să fie luminița de la
capătul tunelului? Tot ce se poate, dar cineva îl abordează pe Brendan la
Albion și-i sugerează că poate primi niște bani ca Athletic să retrogradeze.
Desigur, cu multă eleganță. Marele Bren îi spune unde să-și vâre banii și, ce
se întâmplă după aceea? Câteva zile mai târziu, lui Bren i se înscenează un
viol de toată frumusețea. S-ar putea să nu iasă așa, dar e suficient ca să-l țină
departe de teren până la sfârșitul sezonului și, probabil, și în câteva care

403
urmează. Fără Danny și fără Brendan, dispare și Athletic. Și locuitorii de pe
Layton Road? N-aș spune că sunt vinovați, având în vedere felul în care se
comportă unii dintre așa-zișii suporteri. Chiar mă surprinde că au răbdat
atâta vreme. Cât privește alt aspect, mituirea, e regretabil, desigur, dar nu
ieșit din comun. Mereu e lipsă de jucători de clasă, iar acum există și o lipsă
de bani. Niciun președinte de club nu strâmbă din nas dacă vreun terț vrea
să câștige bani de un păhărel.
— Deci afirmi că e vorba de o coincidență?
— Afirm că dacă, un club, o firmă, o căsătorie sau altceva nu merge,
descoperi că o belea nu vine niciodată singură.
Duffy și-a dres glasul și a băgat mâna în buzunar.
— Dar dacă există cineva care face jocurile?
— Tare aș vrea să știu cine a inventat expresia „teoria conspirației”. Omul
acela se face vinovat de toate gândurile astea încurcate.
— O știi?
— Nu. Trebuie? Foarte bune fotografii. Duffy, n-am știut că ești și fotograf.
— O cheamă Maggie Coleman. Adică, doar în anumite cazuri. E fata
despre care se spune că a fost violată de Brendan. Dar nu-i întotdeauna
aceeași. Alteori își spune Denise. Când se dădea drept Denise, l-a agățat pe
Danny Matson la The Knight Spot, toată seara le-a alungat pe celelalte fete
care roiau în jurul lui, s-a asigurat că rămâne cu ea, apoi l-a trimis în parcare
singur, a așteptat în club, iar el s-a ales cu acea bătaie.
— Chiar e aceeași fată?
— Aceeași.
— A, înseamnă că-i plac fotbaliștii.
— Ce coincidență, nu?
— Păi, nu? Duffy, sunt fete cărora le plac fotbaliștii, înțelegi? Nu știu dacă
echipa la care joci e cunoscută și, dacă-mi permiți, suficient de sexy ca să
atragă admiratoare, dar fenomenul e frecvent în liga de fotbal. Matson și
Domingo atrag fetele, eu așa aș zice. Nu știu dacă dezaprobi moralitatea ei
404
doar pentru că a acceptat să fie condusă acasă de amândoi. Poate că s-ar
cuveni să ne pară rău pentru că niciuna dintre serile romantice cu stele ale
fotbalului local nu s-a terminat frumos.
— Nici pentru Danny și Brendan nu s-a terminat frumos.
— Atunci ne pare rău pentru toată lumea.
— Nu ți se pare cam ciudat că avea părul negru și își spunea Denise când
l-a cunoscut pe Danny, apoi era blondă și o chema Maggie când l-a cunoscut
pe Brendan?
— Duffy, nu răspund eu de purtarea acestei tinere, întreab-o pe coafeza
ei, pe mama ei, pe psihiatrul sau…
— Pe cine o plătește?
— Nu. Întreab-o chiar pe ea.
— Aș vrea eu. Numai că aș fi închis dacă aș încerca. (Duffy a lăsat paharul
jos și a trecut la partea mai grea.) Apoi, avem problema cu aprobarea de
urbanism.
— Aprobarea de urbanism? A, gluma aceea a lui Magrudo? Ce legătura
are asta cu restul?
— Domnule Prosser, îmi dai voie să depăn o poveste?
— Te rog.
— Sper că n-o să te simți jignit.
— Nu pot promite așa ceva.
— Corect. Mda, să începem. Ai cumpărat clubul… când asta? Acum doi ani,
nu? Era cam la pământ, pierdea bani, numărul de spectatori în scădere, nu
câștigase nimic ani la rând. Toată lumea a spus: „Uite salvatorul. Eroul
nostru local. Bagă bani în club. Idei noi.” Chestii dintr-astea – mi-aduc
aminte că așa am citit în ziare la vremea aceea. Numai că lumea n-a înțeles
mișcarea, pentru că n-ai avut intenția să salvezi clubul. Dimpotrivă. Nu te
interesează fotbalul, deși te pricepi de minune să mimezi asta. Ai fost
perceput drept un președinte care face eforturi să scoată echipa din starea
în care se afla dar, de fapt, ai încercat tot timpul să o scufunzi.
405
 — Serios? Cum am făcut asta? a întrebat Prosser pe un ton calm, politicos,
chiar curios. Nu părea deloc dispus să se recunoască drept Strangulatorul
din Boston.
— A, pentru început, l-ai adus pe Jimmy Lister. Jucător foarte bun, un om
de treabă, dar prost manager. S-a ocupat înainte de o echipă bună, dar fără
nume mare, din divizia a doua, dar ce-a reușit să facă din ea! În doi ani, era
cât pe ce să retrogradeze. Apoi a stat în afara gazonului un an. Asta nu se
cheamă ghinion, ci un prost renume pentru un antrenor. Și nu era vorba de
zvonurile privind moralitatea lui – nimeni nu se temea pentru soția
fizioterapeutului. Pariez că în anul acela nu a avut oferte nici măcar de la
vreo echipă din afara Ligii. L-ai ales socotind că s-ar pricepe să ducă echipa
la retrogradare. Și i-ai dat nas cu ideea aceea neroadă de a oferi publicului
mingi, iepurași care să-i stea pe genunchi și altele, ceea ce ar fi foarte frumos
dacă țintești sus, dar patetic dacă ai alte idei. Asemenea inițiative îi fac pe
spectatori să aștepte mai multe din partea echipei, iar dacă le dai iluzii, iar
echipa nu-și face treaba pe teren, atunci managerul pare și mai prostovan,
iar clubul se face de râs.
— Nu știam că ești un filosof atât de profund, a zis Melvyn Prosser. Apoi i-
a zâmbit lui Duffy, urmărindu-l foarte atent, de parcă i-ar fi fost spusă o
poveste minunată, pe care nu o mai auzise.
— Eu n-aș merge atât de departe, a spus Duffy. Dar ai gândit în
perspectivă. Cred că, atunci când te-ai vârât în afacerea asta, ai gândit și cum
se va termina. Sau cum s-ar putea realiza planul. Majoritatea celor care vin
pe stadion văd doar un teren mare de tot, pe care se joacă fotbal. Ceva care a
existat acolo de multă vreme și va rămâne acolo, chiar dacă arată cam jalnic
în prezent. Stadioanele nu se dărâmă, tot așa cum nu demolezi biserici.
— În prezent se demolează și biserici.
— Păi, vezi? Exact asta ai întrevăzut. Stadionul arăta sărăcuț, și atunci te-
ai gândit: „Dacă-l cumpăr, pe locul lui aș putea face o construcție minunată.”
De aceea ai început să subminezi clubul. Și, cu cât mai rău mergeau lucrurile,
cu atât era mai dependent de tine. Nu te-a deranjat să achiți salariile, pentru
că, dacă ar fi apărut cineva dornic să cumpere clubul, ar fi fost de ajuns să
arunce o privire în registre și, văzând situația, ar fi fugit mâncând nori. Ai

406
cumpărat clubul, dar în loc să-i faci o transfuzie de sânge proaspăt, i-ai tăiat
gâtul.
— James s-ar întrista dacă ar auzi că omul căruia îi plătește onorariul are
o părere atât de proastă despre capacitatea lui profesională.
— Domnule Prosser, cred că amândoi avem aproximativ aceeași părere
despre Jimmy Lister.
— Și ce am mai făcut?
— A, apoi te-ai dus la Magrudo pentru a face cererea de urbanism pe locul
stadionului.
— Cu toate că nu l-am mai văzut de ani de zile.
— Cu toate că nu l-ai întâlnit de mulți ani, numai că ai uitat să le spui asta
și angajatelor de la Hess House Holdings.
Melvyn Prosser a chicotit. Exact asta a făcut.
— Îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că eram sub jurământ când am
acceptat discuția asta.
— Apoi obții aprobarea și acest aspect e rezolvat. Doar că Jimmy Lister
nu dă echipa în gât suficient de repede. S-a străduit, dar tot nu ești sigur de
retrogradare. De aceea ai hotărât să grăbești lucrurile. Mă refer la Danny, la
Brendan și la locuitorii din Layton Road. Nu știu ce e cu Mișcarea Roșu, Alb
și Albastru – aici poate fi vorba despre o coincidență.
— Dintr-o dată recunoști că există coincidențe?
— Da.
— Mda, bine. Melvyn i-a înapoiat fotografiile, adăugând sarcastic: Apropo,
asta e soția mea.
— După aceea, presupun – pentru că nu știu atât de multe ca tine despre
afaceri – presupun că ai pus la punct un sistem împreună cu Charlie
Magrudo. El e paravanul, tu cu banii; îi vinzi terenul pe nimica toată, apoi îl
răscumperi. Nu știu cum funcționează mecanismul ăsta.
— Evident.

407
 — Dar probabil că-i arunci în brațe niște lucrări de construcție drept
mulțumire. Îi dai un contract pentru centrul de recreere, ceva acolo. Un
sprijin frumos pentru o firmă care n-a avut întotdeauna noroc în afaceri.
— Înțeleg. Asta-i tot?
— Da. Mai mult sau mai puțin.
— Și ce șanse crezi că am să obțin aprobarea detaliată de construcție?
— Asta nu știu.
— Și ce profituri o să realizez?
— Nu știu.
— Vai de mine, ce dezamăgitor! Și ce părere ai avea dacă ți-aș spune că
trăiești în țara amăgirilor?
— Nu te-aș crede.
A urmat o pauză. Ajunseseră undeva la nord de Camden Town; Duffy nu
era prea sigur. Nu-l înțelegea deloc pe Melvyn Prosser.
— Aș mai vrea un pahar de Slimline.
— Nicio problemă. Servește-te. Întotdeauna ofer primul pahar, apoi îi las
pe oaspeți să se descurce singuri.
Duffy și-a turnat apă tonică.
— Da. Evident, ești prea scund pentru un portar. Cu toate că știu mai
puține despre joc decât tine, așa cum ai ținut să precizezi.
— Sunt un portar destul de bun, a zis Duffy. De ce nu te-ai înfuriat?
— Să mă înfurii? Nu-mi pierd cumpătul niciodată. Mai ales în afaceri. Dar
nici măcar în alte situații. Am constatat că nu dă… roade.
— Dar tocmai te-am acuzat de vătămare corporală gravă și de intenția de
a influența mersul justiției.
— Da, exact acum mă gândeam la asta. Dacă aș fi avut geamul dinspre
șofer coborât și Hobbs ar fi auzit discuția, te puteam da în judecată pentru
calomnie.
408
 — Am pus totul pe numele soției, a zis Duffy. La fel ca Charlie Magrudo.
— Serios? Foarte interesant. Nu știu de ce, dar am crezut că ești
homosexual. Îmi cer scuze.
Melvyn Prosser a atins un buton de pe consola aflată pe suportul pentru
braț, iar geamul dinspre șofer a coborât.
— Hobbs, te rog să oprești peste vreo 250 de metri.
— Am înțeles, domnule.
Geamul s-a ridicat la loc, iar automobilul a oprit lin.
— Domnule Duffy, lăsându-te aici, vei constata că te afli exact între două
stații de metrou. Regret, dar mai departe nu te pot duce.
— Mulțumesc pentru plimbare. Ne vedem la meci.
A coborât pe pavajul ud, undeva între stațiile Tuffnell Park și Archway.
Cum se făcea că aproape îl plăcea pe Melvyn Prosser? Ar fi fost cazul să-l
deteste. Ciudat sentiment: vâri dalta în zid, o răsucești și, nimic. Dalta,
neștirbită; zidul, neclintit; totul a rămas ca mai înainte.
— Noroc, amice, i-a zis un bărbat în trecere.
Atunci și-a dat seama că rămăsese în mână cu paharul gravat; pe jumătate
plin cu apă tonică.
•
Duffy s-a trezit și a început să desfășoare ritualul legat de nodulii
limfatici. Vintre, subsuori, gât. Toate micile gâlme și noduri bine-cunoscute,
din câte și-a dat seama, dar nimic într-o evoluție galopantă. Transpirații
nocturne? Erecții? Nu, scorul rămăsese neschimbat. Erecții 2 – Transpirații
2, după prelungiri și câteva rejucări. Nici nu încăpea îndoială că Binyon i-ar
fi putut explica totul: „Duffy, ai transpirații nocturne pentru că ești bolnav de
SIDA, și suferi de SIDA pentru că ești homosexual. Erecțiile sunt doar niște
reacții isterice menite să te facă să crezi că, la urma-urmelor, ești normal, ori
cel puțin – cum sună expresia aceea stranie a ta? – bisexual; atâta tot.
Transpirațiile rostesc adevărul, dar scula te minte.” Ceva de genul ăsta.

409
 Necazul era că, dacă Binyon ar fi stat pe scaunul alăturat de la Clubul
Alligator, Duffy s-ar fi simțit înclinat să-l creadă. Pe moment însă, trebuia să
găsească singur explicația. De aceea, dovedind curajul celui care a traversat
cu succes o noapte în singurătate, Duffy a considerat că transpira noaptea –
doar de două ori, la o adică – pentru că îl îngrijora ceva. Iar îngrijorarea era
provocată de transpirația nocturnă. Până aici, nimic nelalocul său; semăna
cu sindromul isteric de graviditate. Nu pentru că Duffy ar fi fost cumva… Cât
privea erecțiile, el gândea: „Păi, să căutăm o explicație simplă. Ai avut o
erecție când erai în pat cu Carol pentru că îți place: ce-i așa de greu de
înțeles? Dar de ce nu s-a întâmplat asta și în ultimele două nopți când a
rămas la tine? A, în a doua noapte am păstrat distanța, pentru că am insistat
să caute numele acelea în computerul poliției; iar în prima… Ce s-a întâmplat
atunci? Nu mai știu, poate mă durea capul. Sau a fost altceva? Ia să-i
povestești asta lui Binyon.
În seara precedentă, Athletic pierduse cu 2-0 în fața lui Wigan. Duffy
văzuse meciul de la peluza dinspre Layton Road, unde huliganii continuau să
se strângă după ce-și croiseră drum cu pumnii și picioarele printre ceilalți
suporteri, și nu au prea avut motive să se întărâte. Nu se putea spune că
Wigan, situată la mijlocul clasamentului, a jucat mai relaxat pentru că nu
ducea grija promovării sau a retrogradării, iar Athletic a jucat haotic pentru
că o pândea retrogradarea. De fapt, una dintre echipe fusese mai bună decât
cealaltă, mai rapidă, practicând un joc mai inteligent, având un control mai
bun la centrul terenului și dovedind mai multă incisivitate la finalizare.
— N-avem nicio scuză, a spus Jimmy Lister ziarului Chronicle, în seara
asta adversarii au fost mai buni.
— Jimmy, te apuci să refaci planurile de joc? l-a întrebat Ken Marriott (cel
real).
— Nu, nu refacem niciun plan. Nimeni n-o să ne dea o trusă de creioane la
sfârșit de campionat. Dar nici nu intrăm în panică. Trebuie să luptăm.
Jucătorii mei știu ce au de făcut și mai știu că președintele și conducerea
clubului îi susțin.
Jucătorii știau ce au de făcut: trebuia să câștige toate meciurile
următoare. De asemenea, să spere că echipele din fața lor vor continua să
piardă puncte. Și cum nu existau echipe de șoc care să fie trimise în țară ca

410
să ologească o serie de conducători de joc și să le însceneze cine știe ce
atacanților de culoare, nu exista metodă care să asigure câștigarea
meciurilor.
Ken Marriott a luat un scurt interviu și președintelui clubului Athletic. Da,
îi susținea pe băieți, care se zbăteau, dar nu reușeau să obțină rezultate
favorabile. Nu, nu abandonase speranța că Atletic va juca tot în divizia a
treia și în următorul sezon. Nu voia să vorbească despre altă posibilitate,
pentru că nu ținea să-i streseze și mai mult pe băieți; dar clubul suferea
pierderi, după cum știa toată lumea, și, cu toate că era dispus să le suporte
până la încheierea campionatului, dacă Athletic retrograda, trebuia să facă o
analiză privind situația sa și a clubului.
Mda, asta era destul de limpede, și-a spus Duffy. Pe de altă parte,
declarația dovedea inteligență: deși susținea că nu voia să-i streseze inutil
pe jucători, Prosser tocmai asta făcea, sugerând că-i va pune pe liber dacă
retrogradau. Și exact așa avea să procedeze. Era prima oară că făcea o
asemenea declarație, iar Duffy era convins că nu glumea deloc. Melvyn
Prosser avea să ucidă clubul.
Dar ce putea să facă Duffy? Nimic, decât dacă ar fi reușit să determine
echipa să joace bine. La urma-urmelor, dacă Athletic reușea să evite
retrogradarea, Prosser ar fi suferit o lovitură dură. Îl putea concedia pe
Jimmy Lister – deși așa n-ar fi rezolvat nimic, mai ales că-l adusese pentru
că-l considerase un antrenor prost; dacă îl înlocuia cu un manager adevărat,
exista riscul ca acesta să ducă echipa pe un loc ferit de primejdii. Dar cum să
procedeze Duffy pentru a ajuta jocul echipei? Nu-i putea repara piciorul lui
Danny cu superglue, și nici să arunce în aer celula în care era închis
Brendan.
Putea, totuși, să agite puțin apele.
— Vierme?
— Da.
— Ești pregătit pentru meciul de duminică? Îți perfecționezi viziunea?
— Uneori am impresia că mă iei peste picior, Duffy. Ca să fiu sincer, mă
îngrijorează meciul de sâmbătă. Dacă pierd iar, s-a terminat cu Athletic.

411
 — Da. Spune-mi, domnule, a început el, dând impresia că nu era prea
sigur, cu toate că sunt doar un reporter începător și așa mai departe, dacă ar
exista un plan de demolare a stadionului Athletic și de a construi în locul lui
un centru comercial, un articol pe tema asta ar interesa pe cineva?
— Cred c-ar face senzație. Iar mă iei peste picior?
— Promit că nu. Am făcut o verificare pe teren – l-a auzit pe Vierme
gemând – dar nu, nu ca ultima oară. În nume personal, și nu am spus că-s de
la Chronicle.
Apoi i-a explicat despre cererea preliminară de aprobare pentru
construcție. Iar dacă Prosser și Magrudo îl asiguraseră că era doar o glumă,
astfel încât Charlie să se gândească la mutra lui Mel când va citi ziarul, de ce
să nu le ofere amândurora un motiv de distracție? Duffy a jucat cu Ken
Marriott rolul de reporter începător, dar a reușit să-i dea o serie de sfaturi.
Marriott trebuia să scrie că Prosser și Magrudo erau vechi prieteni și
parteneri de afaceri, că personalul de la Hess House Holdings confirmase
unui reporter că aceștia se întâlniseră de mai multe ori în ultima vreme.
Duffy s-a întrebat dacă Viermele va scăpa aluzia că Prosser fusese amic
apropiat al doamnei Charlie Magrudo. Nu credea că redacția ziarului va
merge chiar atât de departe, dar a scăpat și informația asta. L-a prevenit pe
Marriott că, atât președintele clubului Athletic, cât și directorul firmei
Magrudo Construction vor susține că era vorba de o glumă. Duffy a avut
până și curajul deșucheat să sugereze ca Viermele să întrebe în articol dacă
jucătorii și suporterii lui Athletic vedeau situația cu același umor, dată fiind
situația jalnică a echipei.
Articolul a apărut joi. Stadionul Athletic va dispărea? suna titlul de pe
pagina a doua. Iar dedesubt: Piață în stil italian, subtitlu care i-a plăcut lui
Duffy, fiindcă avea să stârnească patriotismul suporterilor; mai jos, cu
majuscule mai mici, dar foarte vizibil: Președintele infirmă ideea desființării
clubului. Ken Marriott își făcuse bine treaba. Strecurase exact unde trebuia
afirmațiile lui Prosser și Magrudo că toată afacerea era o „glumă”, ceea ce îi
făcea să pară niște mincinoși sfruntați sau, în cel mai bun caz, oameni cu un
simț al umorului mai puțin gustat de public.
Sâmbătă, Athletic a jucat acasă cu Bristol Rovers, iar când Melvyn Prosser
s-a așezat, spectatorii de la tribuna întâi l-au huiduit. Aflat la peluza

412
Piggeries, Duffy și-a permis un zâmbet discret. Pe de altă parte, situația nu
era chiar atât de amuzantă: însemna că singura parte cuminte a galeriei se
alăturase celor care, din diverse motive, erau porniți împotriva clubului.
Dacă Brendan ar fi apărut pe teren, huliganii l-ar fi huiduit și pe el; însă el se
afla în altă parte, așa că oamenii care își rezervaseră bilete pentru tot
sezonul l-au luat în vizor pe președinte. Orice persoană din afară ar fi crezut
că situația devenise explozivă, iar asta nu ajuta prea mult echipa gazdă să-și
recâștige încrederea în sine. Cei de la Bristol Rovers i-au ridiculizat la
mijlocul terenului pe cei de la Athletic și, cu puțin înainte de sfârșitul primei
reprize, i-au păcălit cu o schemă la o lovitură liberă, după ce nu dăduseră
nicio clipă impresia că veniseră să piardă. 1-0, Athletic ajunsese astfel pe
penultimul loc, iar Melvyn Prosser, deși huiduit, se putea simți recompensat.
Duffy nu era sigur dacă, prin ideea de a implica ziarul Chronicle, o luase
înaintea evenimentelor sau pierduse trenul.
Duminică dimineață, a auzit soneria de la ușă. Duffy a avut un sentiment
de îngrijorare. Încă nu încercase să-l bată nimeni. Nimeni nu-i înscenase un
viol. Prosser sigur își dăduse seama că el avusese ideea articolului din
Chronicle. Pesemne că trimisese niște bătăuși. Soneria a răsunat a doua
oară.
— Cine e?
De afară, a auzit un răcnet în care a perceput un accent american.
— Deschide ușa, netotule, altfel o sparg cu pioletul.
Pfuu! Asta rezolvă lucrurile, a gândit Duffy și s-a grăbit să deschidă.
— Când am auzit soneria, mi-am făcut griji. Intră.
Geoff Bell a pășit înăuntru și a privit în jur, parcă așteptându-se la
prezența unor microfoane peste tot.
— Duffy, îmi place locuința ta. N-ai prea multe lucruri. Mi-ar fi greu să-ți
plasez vreun microfon.
— Vezi tu, Geoff, prefer să iau în calcul toate posibilitățile.
— Ascultă la mine, ușa asta a ta e o atracție. Cine ar avea cât de cât minte,
ar schimba-o. Serios, poți s-o lași deschisă la plecare, că totuna e.

413
 — O să mă gândesc. Promit. Ești într-o vizită amicală?
Geoff Bell nu făcea astfel de vizite, din câte știa Duffy. Relațiile lui sociale
– în afară de apariția la meciurile de acasă ale echipei Reliables, adică o dată
la două săptămâni – erau un mister total pentru el. Într-o zi avea să-l întrebe
în legătură cu asta, deși se putea întâmpla ca Geoff să nu priceapă.
— M-am gândit că ai vrea să arunci o privire la astea.
Erau aproape două duzini de fotografii alb-negru, iar Duffy aproape că și-
a ferit privirea, pentru că știa că va trebui să asculte mai întâi explicații
nesfârșite despre condiții nesatisfăcătoare de iluminare, lentile, profunzime
a imaginii și viteza de declanșare a obturatorului. Cu toate astea, poza de
deasupra i-a reținut atenția. O înfățișa pe Maggie Coleman, ori o fi fost
Denise, dat fiind că avea din părul negru, rezemată cu umerii de un zid și
împingându-și șoldurile în față, către un bărbat îmbrăcat cu un pardesiu, pe
care îl mângâia pe obraji. Părea că plouă, însă pardesiul ei era desfăcut în
față, ceea ce evidenția scurtimea rochiei.
În vreme ce Geoff turuia despre greutatea de a alege viteza de deschidere
a obturatorului când se folosesc lentile de 200 mm în condiții de iluminare
proastă, Duffy a răsfoit fotografiile. Nu era nevoie să fi lucrat trei ani ca
polițist în Soho ca să-ți dai seama că Maggie Coleman nu era chiar o fată
oarecare, prietenoasă, cu un simț mai aparte al modei. A văzut fotografii cu
Maggie coborând din mașini (Geoff surprinsese, la vreo două dintre ele, și
plăcuțele de înmatriculare), Maggie acostând bărbați, Maggie ridicând
degetul mijlociu și strigând ceva la un client care spusese probabil că nu
merita chiar atât de mult. Revenise la treabă atât de curând după ce se
alesese cu nasul spart? Maggie Coleman ori avea de îngrijit o mulțime de
mame cu părul cărunt, ori era o târfă foarte pusă pe treabă. Pe de altă parte,
nici nu îl surprindea. Maggie nu avea nevoie de nas ca să-și facă meseria.
Prostituatele nu se sărută cu clienții.
— Geoff, unde au fost făcute?
— Vezi pe verso.
Data, ora, locul, totul notat precis.

414
 — Vezi tu, nu m-a mulțumit primul set pe care ți l-am făcut. Mi-am dat
seama că nici pe tine nu te-a satisfăcut. Voiai să știi dacă seamănă cu ea, sau
ceva de genul ăsta, parcă așa ai zis. Ei, astea sunt mai aproape de adevăr.
Duffy nu și-a dat seama dacă Bell îl ironiza. Din câte îl cunoștea, era
posibil să vorbească serios.
— Geoff, mi-ai putea face încă un set de poze? Știu că meciul e la 12.
— Voi jucați la 12.
— Scuză-mă.
Ar fi trebuit să țină minte că Geoff continua să creadă că ar trebui să facă
parte din echipă și în meciurile din deplasare. Nu neapărat pentru arta de a
culege informații, ci pentru felul în care juca.
— Da, eram convins că s-ar putea să vrei, a zis Geoff și a scos încă un plic
maroniu, doldora de fotografii.
— Geoff, ți-a spus cineva că ești sclipitor? Cred că ești în stare să-mi spui
și ce gândesc.
— Acum gândești cam așa: „Mă-ntreb dacă îl deranjează că nu-l cheamă
nimeni la meciurile din deplasare.” Iar răspunsul e: „Da, mă deranjează.” În
apărare sunt la fel de bun ca și Viermele, și nici n-am atâtea idei neroade ca
el.
— Te înșeli, Geoff. Mă întrebam care e tariful lui Maggie Coleman.
— Mincinosule!
— Ești sclipitor, Geoff.
— Mda.
În timp ce se ducea la meci, Duffy s-a gândit la fotografii. Nu erau perfect
convingătoare. În toată acea investigație, nimic nu se dovedise de
nezdruncinat. Însă era ceva suplimentar. Pozele puneau în umbră teoria lui
Melvyn Prosser, conform căreia Maggie Coleman era o fată de treabă cu
atracție spre fotbaliști – decât dacă toți domnii surprinși în fotografiile
făcute de Geoff erau fotbaliști. Da, sigur, s-a gândit Duffy, toți jucători din
prima divizie, aflați în deplasare.
415
 Sigur, polițiștii nu aveau să retragă acuzațiile împotriva lui Brendan doar
pentru că Maggie și Denise Coleman erau două fete cu o moralitate cam
elastică. Judecătorii și polițiștii renunțaseră demult să presupună că, în
secret, toate femeile doreau să fie violate, că fetele care făceau autostopul își
meritau soarta și că prostituatele nu se bucurau de protecția legii.
Prostituatele erau violate la fel ca și gospodinele: până și polițiștii
începuseră să confirme acest fenomen. Pe de altă parte, asta nu-i făcea să
considere că prostituatele erau niște fete cinstite și agreabile, pe care lumea
nu le înțelegea deloc; polițiștii nu interveneau atunci când o fată se târguia
asupra prețului cu vreun client, spunând: „Ba nu, fata face mai mult – în
realitate, mai mult decât cere. Hai, Maggie, ridică prețul, doar ești o fată
deosebită.” Nu, măcar o vreme, polițiștii nu aveau să procedeze astfel.
Însă văzând acele fotografii, puteau verifica mai atent datele de care
dispuneau despre ea. Iar dacă tot aveau la îndemână declarația dată de
Danny Matson, din care rezulta că Maggie era totuna cu Denise, atunci
puteau afla motivele, trecutul și amicii ei de afaceri. Puteau pune cap la cap
cazul lui Matson cu acela al lui Domingo, continuând de acolo – cu resurse
mai bogate decât Duffy. Iar dacă avocatul adus de Jimmy era inteligent și
făcea tărăboiul cuvenit în legătură cu o posibilă uneltire, dar nu ridica prea
tare glasul, și dacă polițiștii aveau în vedere cazierul nepătat al lui Brendan,
și dacă puteau fi convinși să renunțe la obiecțiile referitoare la cauțiune,
atunci magistrații s-ar îndupleca și ar deschide celula miercurea viitoare,
lăsându-l pe Brendan să se bucure de lumina soarelui. Cauțiunea în cazuri
de viol se acorda greu, dar dacă magistrații transferau răspunderea către
avocații poliției, atunci ea se putea obține. Duffy nu știa dacă asta ar schimba
cu ceva situația. Oare Jimmy Lister avea curaj să-l introducă pe Brendan în
echipă? Și, în orice caz, care era forma fizică a lui Brendan după zece zile în
care măsurase cu pasul celula în lung și-n lat?
Echipa Reliables a jucat bine în acea duminică și a avut ghinion să
încaseze singurul gol al partidei: viziunea l-a îndemnat pe Vierme să paseze
de-a latul careului de 16 metri, iar apoi, după ce pasa a fost interceptată, să-l
culce la pământ pe atacantul advers printr-un placaj ca la rugbi. Penaltiul i-a
vâjâit lui Duffy pe la ureche, dar nu i-a părut prea rău că a primit gol,
deoarece portarii nu poartă vina loviturilor de pedeapsă. Se cam fac de râs la
asemenea faze, dar nimeni nu-i învinuiește de nimic.

416
 Duminică seara, Carol a venit la el și au mâncat din nou pizza, câte una
fiecare.
— Îmi place cum ți-au ieșit ardeii, a zis ea. I-ai aranjat la fel ca data
trecută. Ți-ai dat seama de asta, Duffy?
El și-a dres glasul.
— Și dacă acum îmi dai voie să aduc o critică, pizza mea nu e cât trebuie
de crocantă. E cam moale.
Duffy și-a dres glasul din nou. Procedase așa pentru că nu-i plăcea să
doarmă în pat cu jumătate de pizza. Oare nu era nimeni în stare să înțeleagă
asta? Pentru numele lui Dumnezeu, cum se descurcau alții? Duceau
frigiderul în dormitor și aruncau pachete de mazăre între cearceafuri ca să
le țină de urât?
— A mea e în regulă, a zis Duffy.
— Delicios, a mormăit Carol.
Oare de ce făcuse crusta așa? Aceea era altă întrebare pe care nu i-o putea
pune lui Duffy.
Avusese parte de o duminică liniștită la West Central; suficient de liniștită
cât să verifice numele pe care i le dăduse Duffy. Nu găsise mare lucru.
Melvyn Prosser și Charlie Magrudo nu aveau cazier. Maggie Coleman fusese
arestată pentru prostituție în urmă cu un an, în Shepherd’s Market. De
atunci încoace a intrat în lumea bună, și-a zis Duffy. În fine, și asta ajuta la
ceva; polițiștii nu aveau motive să obiecteze dacă li se amintea de cazierul
fetei.
Luni, Duffy s-a dus la terenul lui Athletic, fiind cu ochii în patru după toate
automobilele Corniche care păreau că țin să-l calce pe bătături, și i-a arătat
lui Lister dosarul pe care îl avea în legătură cu Maggie Coleman. Apoi s-a dat
la el. A trebuit să insiste din greu. Jimmy Lister se ferea de polițiști la fel de
mult ca și de avocați, iar Duffy a trebuit să-i reamintească insistent că,
întrucât avocatul era plătit de club, tot clubul răspundea de acțiunile
avocatului.
— Bine, bine, așa o să fac, a acceptat Jimmy într-un târziu. Dar
introducerea lui în echipă e altă mâncare de pește.
417
 — Nu crezi că e pregătit?
— Nu cred că a ieșit din formă stând la răcoare. Uneori, o pauză spre
încheierea campionatului le prinde bine.
— Păi, atunci…
— Dar îi facem un bine flăcăului? Adică, e cinstit? Gândește-te numai că-l
vor mânca de viu cei de la peluză.
— Oricum ar face-o. Aici e huiduit numai dacă atinge mingea. Iar în
deplasare, la fel. Ce mai contează?
— Suporterii pot face urât, să știi.
— Și ce crezi ca va dori Brendan să facă?
— Să joace, ce altceva?
— Atunci, lasă-l. E cariera lui.
— Da, dar ca manager, trebuie să am grijă de el. Să mă gândesc la
interesele lui pe termen lung.
— Și cu ale celorlalți ce faci? a întrebat Duffy.
— Ce vrei să spui?
— Nu cred că ai de ales. După cum stați acum, o să retrogradați, e clar. Ai
nevoie de toate punctele pe care le mai poți scoate. Nouă, în ultimele trei
meciuri, și poate salvezi echipa. Cu șase, mai sunt unele șanse. Trei sau mai
puțin, și v-ați dus. Divizia a patra, și o reducere serioasă de salariu pentru
toți băieții; asta, dacă stadionul nu e demolat. Iar Jimmy Lister o ia pe jos
spre Abu Dhabi, numai că oferta aceea din Abu Dhabi nu prea apare. Iar dacă
picați, chiar dacă nu te mai atinge nimic, clubul îl pierde pe Brendan. Orice
echipă din divizia a doua abia așteaptă să-l înhațe. Bagă-l în echipă și s-ar
putea să rămâi în divizie – păstrându-l și pe Brendan. Dacă nu-l folosești, îl
pierzi, dar nu numai pe el, ci și restul: echipa, slujba, stadionul.
— Dacă pui lucrurile în felul ăsta…
— Da.

418
 — Dar mă tem de suporteri. Sunt în stare să spună lucruri jignitoare, doar
știi asta. Nici nu-ți trece prin minte ce pot inventa.
— Pune-ți dopuri în urechi, a zis Duffy cu glas tăios. Dopuri.
•
Cât Jimmy Lister s-a dus la poliție, Duffy a mers cu mașina până la grupul
de cinci străzi al căror nume apărea pe dosul fotografiilor făcute de Geoff
Bell. Lunea spre prânz, afacerile mergeau ceva mai slab – clienții abia își
reveneau după week-end – astfel că avea șanse destul de mari să o găsească.
În timp ce a încetinit și a început să furișeze privirea spre trotuar, s-a
întrebat care era pedeapsa pentru uzurparea calității de polițist. Sau pentru
șantaj.
Pregătindu-se de agățat, a coborât geamul. Apoi a rulat încet înainte, după
care a făcut cale întoarsă, cu un ochi la drum, iar cu celălalt măturând
trotuarul, încercând să identifice siluetele femeilor îmbrăcate țipător, care
se plimbau aparent fără rost, ciocănind asfaltul cu tocurile ascuțite. A mai
făcut o tură, dând roată pieței: nici nu era de mirare că locuitorii din zonă își
manifestau nemulțumirea. Nu numai că femei absolut onorabile erau
agățate de clienți tâmpiți; dar acestea se vedeau silite să-și crească copiii în
atmosfera aceea, plină de gaze de eșapament. Apoi încă o dată, și, ce-ar fi…
A, uite-o acolo.
— Care-i treaba?
Pesemne că era cea mai inutilă întrebare pe care o pusese vreodată; dar o
rostise din rutină, ca și cum și-ar fi declarat intenția. Maggie – sau poate
Denise, pentru că avea din nou părul negru – examina deja mașina: se uitase
în spate, să se asigure că nu mai există și al doilea client, ascuns, măsurându-
l și pe cel de la volan, nu cumva să se urce în vehiculul vreunui psihopat.
— Douășcinci, a zis ea.
Mda, nu se găseau în cea mai elegantă parte a orașului. Oare cât cerea în
Shepherd’s Market? De patru ori pe atât? Sau de șase ori? De zece ori mai
mult, mai ales dacă-i pica vreun arab. Maggie Coleman ajunsese cam rău.
— Hopa sus, scumpo.

419
 Fata s-a urcat repede, umplând furgoneta cu un miros ce părea deodorant
de mașină. Poate că asta și era, dat fiind tipul de clienți cu care avea de a face
la ora aceea. Și-a lăsat palma pe coapsa lui Duffy și a zis:
— Twyford Avenue, știi unde e? Banii înainte.
— Sigur, dragă, a zis Duffy. Cum te cheamă?
— Sharon.
Duffy a așteptat până ce mașina a căpătat viteză, astfel încât fetei să nu-i
vină ideea de a coborî din mers, apoi a murmurat:
— Eu o să-ți zic Denise, dacă nu te superi.
— Cum vrei tu.
— Sau poate o să-ți zic Maggie.
— Poți să-mi zici și Regina din Sheba, dacă ții neapărat.
— Iar tu poți să mi te adresezi cu sergent-detectiv Hawkins, Divizia C.
Asta a făcut-o, totuși, să tresară.
— Măi căcatule, jigodie, mă ridici, pentru ce? Gabor nenorocit! Credeam
că-i miros pe gabori de la o poștă. (Duffy și-a permis un surâs discret.)
Pentru ce m-ai ridicat? Doar tu ai venit să mă agăți, șmechere! Nu intră la
acostare dacă polițaiul vine cu pulanul atârnat pe fereastră.
— Păi, poate nu te duc la secție, Maggie.
— Am priceput. Vrei pe de-a moaca, nu? Ascultă, atâta am stat capră pe
gratis, c-aș putea veni într-o zi la secție să vă fac pe toți acolo. Așa nici nu m-
aș mai întrerupe din treabă.
— Nu-i rea ideea.
— Hei, am o fetiță…
— Termină cu prostiile. (Duffy a oprit mașina.) Știi cine locuiește acolo?
— De un’ să știu, gabore?
— Danny Matson.

420
 — Cine?
— Stă pe un scaun toată ziua cu piciorul rezemat pe un taburet.
— Și vrea și el o fată? Așa îl tratezi?
— Ar fi foarte încântat să te vadă.
— Asta-i treizeci, înțelegi? Cu infirmi și așa mai departe.
De obicei, Duffy simpatiza prostituatele. Pe cea plimbată în mașina lui, în
niciun caz.
— Tu l-ai nenorocit pe Danny Matson, apoi l-ai făcut și pe Brendan
Domingo! Cine a plătit?
— Ăștia-s amici de-ai tăi? N-am auzit de niciunul.
— Cine te-a plătit?
— Cum, cine? Clienții. Numai gaborii vor pe de-a moaca.
— Danny n-o să mai joace fotbal toată viața, Brendan se poate alege cu
cinci ani de închisoare. Cine a plătit pentru asta?
Duffy și-a încleștat degetele pe volan; se temea că, altfel, ar putea strânge
altceva. Gâtul cuiva, de pildă.
Tăcere.
— Prosser? Așa a fost? Sau Magrudo?
Niciun răspuns.
— Bine, atunci îți fac actele, Maggie.
— Nu prea ai pentru ce, gabore.
— Cum, acostare, vătămare corporală gravă, încercare de obstrucționare
a cursului justiției…
— Mă faci să râd.
— Ei, să vedem pe cine o să creadă juriul – pe tine sau pe Brendan.
Oricum ar fi, tot te alegi cu cinci ani.

421
 — Gabore, n-ai pic de sânge-n tine. N-ai cum să mă sperii. Pe cine o să
creadă juriul, o târfă sau un gabor? O să ne spună s-o ștergem și să nu mai
gemem atât data viitoare când o facem.
Deloc proastă; asta era beleaua. Nu era proastă și nici nu se speria cu una,
cu două. Duffy a încercat să schimbe planul de atac. N-a reușit. Fata nu se
lăsa.
— Aș recunoaște că mă prostituez. Exact asta aș face. Și m-aș lăsa la mila
tribunalului, spunând că-mi pare grozav de rău și că mă las, dar aș întreba
dacă îi pot împiedica pe băieții în albastru să mai vrea pe de-a moaca?
— Maggie, dă-te jos.
— N-ai sânge, gabore, știai asta? N-ai sânge-n tine.
•
— Noroc, a zis Brendan Domingo, după ce polițiștii l-au eliberat și i-au
citit condițiile cauțiunii. La fel a zis și când Jimmy Lister i-a spus că va risca
să-l introducă în primul unsprezece în următorul meci, să vadă cum merge,
apoi va vedea ce decide în legătură cu ultimele două partide. „Noroc”, a zis
Brendan Domingo atunci când Duffy i-a expus ideea cu dopurile în urechi.
Meci acasă cu Newport, altul, în deplasare cu Hull și ultimul acasă cu
Preston. Dacă le câștigau pe toate, aveau șanse reale de evitare a
retrogradării. Dacă pierdeau mai mult de un meci, picau. Dacă nu le ieșea
niciuna, nici alta, stăteau la mila rezultatelor obținute de codașele
clasamentului.
La meciul cu Newport, Duffy s-a așezat la peluza dinspre Layton Road,
unde huliganii erau agitați. Chiar dacă nu se puteau concentra ca lumea când
era vorba de scris, știau să citească. Cât să înțeleagă măcar titlurile din
ziarele locale. Răul Brendan, răul Brendan, răul Brendan, suna una dintre
scandările lor mai amicale. Altele erau mai la obiect, referindu-se la culoarea
pielii lui Brendan, la jungla africană și la funcțiile membrului dintre picioare.
Câteva sute de huligani huiduiau sau ridicau brațele făcând gesturi obscene
de fiecare dată când Brendan atingea balonul. Duffy era îngrijorat mai mult
de efectul pe care hărmălaia aceea l-ar fi putut avea asupra celorlalți jucători
ai lui Athletic, dar se părea că nici ei nu luau în seamă ceea ce se petrecea în
tribune. Revenirea lui Brendan în echipă adusese o stare de relaxare și, din
422
fericire, jucătorii adverși erau cu mintea la vacanța de vară. După patruzeci
de minute de joc, Athletic a obținut o lovitură liberă la marginea careului
advers. Brendan și-a luat avânt și a șutat, mingea lovindu-se de un jucător
din zid. A ricoșat din umărul acestuia, s-a ridicat în aer, s-a răsucit de-a latul
suprafeței de pedeapsă și a fost șutată de un jucător de la Newport drept în
pieptul unui atacant de la Athletic, după care a zburat, imposibil de reținut,
pe lângă portar. Un gol tipic pentru sfârșit de sezon: 1-0, adică trei puncte.
— Duffy, cred că o să reușim, a zis Jimmy Lister după meci. Serios, o să
scăpăm.
— Cum a reacționat Brendan?
— E cam reținut, înțelegi? Se gândește mai mult la joc.
— Și poliția?
— Au zis: „Dacă reușește un hat-trick, facem uitate acuzațiile.” Mi s-a
părut că au un simț al umorului cam ciudat.
— Da, așa-s polițiștii. (Așa erau, și-a amintit o serie de lucruri care
polițiștilor li se păreau amuzante.) Deci, încă două victorii, nu?
— Să moară bunica dacă n-o să fie așa.
Însă ambele bunici ale lui Jimmy Lister muriseră demult, astfel că meciul
jucat în deplasare în cursul săptămânii, împotriva formației Hull, a confirmat
acest lucru. 2-0 la pauză, 3-0 după cincizeci de minute. Jimmy a scos un
mijlocaș și a introdus un jucător cu o rază de acțiune mai mare; Brendan și-a
scos dopurile din urechi și le-a aruncat spre banca de rezerve, dar niciuna
dintre aceste mișcări nu a adus vreo schimbare în jocul lui Athletic. Nu
controlau jocul la centru; jucătorul abia intrat nu a primit nicio pasă de șut,
iar Hull a mai marcat o dată. „Am fost învinși de o echipă mai în formă”, a
declarat Jimmy ziarului Chronicle. „Dar campionatul se termină abia după
ultimul fluier.”
Jocurile desfășurate în următoarea zi în nordul Angliei au ușurat în mod
neașteptat situația pentru Athletic, sau, dacă nu au ușurat-o, măcar au
clarificat-o. Port Vale a încheiat sezonul cu o înfrângere la scor, având doar
două puncte mai mult decât Athletic. Așadar, dacă Athletic pierdea sau făcea
egal în ultimul meci, retrograda; dacă învingea, indiferent cu cât, rămânea în

423
divizie. „Băieții știu exact ce au de făcut”, a zis Jimmy Lister. „Totul depinde
de noi.”
În dimineața meciului cu Preston, Duffy a pus-o pe Carol să se mai uite o
dată la spatele lui.
— E la locul lui, Duffy, ca și ultima oară când m-am uitat.
— Mulțumesc.
În baie, înainte de bărbierit, și-a pipăit nodulii. În față, nicio schimbare.
Nici pe picioare nu apăruseră pete. Nici transpirații nocturne nu mai
avusese. Dar după cât timp se putea considera scăpat? Șase luni? Un an?
A revenit din baie fluierând. Carol i-a zâmbit. Se întreba de ce ținea Duffy
să-i fie controlat spatele. S-a mai întrebat și de ce pizza pe care i-o făcuse cu
o seară în urmă fusese chiar mai moale decât cea precedentă. Era vreo
legătură între acele excentricități? Credea că pizza crocantă dă iritații? Duffy
era un ciudat, nici nu încăpea îndoială. Mereu îl îngrijora câte ceva. Mereu se
agita. De ce nu stătea liniștit, ca atâția alții?
— Duffy, o să-mi servești și mie dejunul în pat vreodată?
Pe fața lui a apărut o expresie de nedumerire, urmată de una de groază, la
gândul firimiturilor căzute pe cearceafuri.
— Nu, a răspuns el. Niciodată.
— În fine. Cred că ai dreptate. Dar la un hotel?
— Ce insinuezi?
— Ai beneficiat de room-service într-un hotel?
— Nu. (Ce idee ridicolă!)
— Nici eu.
Duffy a rămas nedumerit. Nu înțelegea la ce se referea Carol. Poate voia
ceva.
— Vrei să mergi cu mine la meci?
— Care, cu Reliables?

424
 De obicei, lui Carol i se interzicea să-l vadă pe Duffy jucând; îl făcea să fie
agitat, așa susținea el.
— Nu, al lui Athletic. Împotriva lui Preston.
— Athletic? Cu Preston? Nici gând. Am și eu niște pretenții, Duffy.
— Îhâm.
Deci nu asta voise Carol.
În drum spre stadion, Duffy a făcut un mic ocol și a bătut la numărul 37
din Layton Road.
— Domnule Bullivant.
— Aha, iar a venit flăcăiașul cu pix lung și minte scurtă.
— Domnule Bullivant, aș vrea, dacă se poate, să-mi spuneți câteva cuvinte
despre proiectata demolare a stadionului Athletic.
— Păi de ce ar dori cineva să dărâme stadionul? N-ai putea să folosești
una dintre remarcile mele pe care țin minte că le-ai notat în carnețel?
— Dar locuitorii văd cu ochi buni planul de construcție?
— Eu unul, nu dau doi bani pe el, fiule.
— De ce?
— Pentru că din sezonul următor o să am puțin de mers de acasă până la
stadionul pe care joacă o echipă de clasă, pe nume Tottenham Hotspur.
— Te muți? Deci vinzi casa?
Domnul Bullivant i-a făcut semn cu ochiul.
— Am vândut-o de acum două luni, flăcău.
Apoi i-a închis ușa în nas.
Meciul cu Preston nu avea cum să fie ușor. Duffy știa ce ar fi vrut să vadă
– un 3-0, iar golurile să fie marcate doar de Brendan – dar știa ce șanse
reduse erau să i se împlinească visul. Pe de altă parte, conducerea clubului
Preston tocmai anunțase că lotul primei echipe avea să se reducă din

425
următorul sezon. Lupta pentru a rămâne în lot era acerbă; urma să fie puși
pe liber cinci jucători.
Spectatorii veniseră în număr mai mare decât la precedentele zece
meciuri jucate acasă. Împreună, posibilitatea retrogradării și cea a demolării
stadionului atrăseseră încă două sute de spectatori plătitori. Două sute de
ciocli, dornici să participe la o înmormântare.
Cei de la capătul dinspre Piggeries erau în voce, însă restul spectatorilor
rămăseseră tăcuți. Un soare cald ca de primăvară făcea ca meciul să pară
ireal, iar timpul părea să se scurgă foarte repede. Două cornere, o lovitură
liberă și câteva aruncări de la margine, așa era impresia tuturor, și arbitrul
urma să fluiere sfârșitul primei reprize. 0-0. Deloc bine pentru Athletic.
Niciun semn că ar fi în stare de ceva. Brendan jucase cam reținut; curat, dar
fără avânt. Duffy s-a întrebat la ce se gândea Melvyn Prosser. Îl despărțeau
45 de minute… de ce anume? De zgomotul buldozerelor lui Charlie
Magrudo?
În a doua repriză, Athletic a avut poarta spre capătul dinspre Layton
Road, dar mai tot jocul, destul de confuz, se desfășura la centrul terenului.
Treptat, se părea că jucătorii de la Preston începeau să capete curaj. Au
beneficiat de câteva lovituri libere din poziții periculoase, apoi de un corner.
Toți jucătorii s-a retras în jumătatea lui Athletic, mai puțin Brendan, un
fundaș masiv al lui Preston, și portarul advers. Lovitura de colț s-a bătut
spre mijlocul careului, portarul lui Athletic a ieșit prea devreme și, în
încercarea de a prinde balonul, s-a văzut atras tot mai departe de poartă.
Spre ușurarea tuturor, l-a prins undeva în apropierea punctului de la
unsprezece metri. Din trei pași, a ajuns la marginea careului și a degajat
balonul cu o lovitură ca un dropgol. „După el, fraierilor”, părea el să spună,
iar optsprezece jucători au și pornit în urmărirea lui. Doi dintre ei aveau
însă un avans de aproape treizeci de metri față de ceilalți. Mai curând, doar
unul: Brendan. Apărătorul lui Preston alunecase – văzuse cineva ce se
întâmplase? – și zăcea pe spate lângă cercul de la centrul terenului. Brendan
a sprintat singur spre poarta adversă, ținând capul întors și urmărind
traiectoria balonului ce cobora spre el. Văzând că fundașul central căzuse,
portarul a ieșit în viteză. Dă-l jos, s-a trezit Duffy șoptind; dar se adresa
portarului, nu lui Brendan. Ambii jucători au sărit la cap vânturându-și
brațele; apoi au căzut amândoi, rostogolindu-se; balonul a sărit peste

426
corpurile lor în cădere și și-a continuat drumul, neîngrădit, până ce a intrat
ușor în poarta celor de la Preston. 1-0.
Nimeni nu mai știa încotro să alerge. Jumătate dintre jucătorii lui Athletic
au dat fuga să-l felicite pe portar; restul spre Brendan. Majoritatea
jucătorilor lui Preston l-au asediat pe arbitru, cerând ofsaid, fault asupra
fundașului central sau fault împotriva portarului, după cum era
temperamentul fiecăruia. Câțiva s-au dus la tușier și și-au exprimat îndoieli
cu privire la acuitatea vizuală a acestuia și păreri legate de naștere și de
obiceiurile lui sexuale atunci când nu-l vede nimeni. Doi s-au aplecat asupra
portarului căzut pe gazon, care se dădea rănit cu destul succes și-și făcea
griji că nu va mai prinde echipa în sezonul următor. 1-0.
Deloc surprinzător, cei de la Preston au protestat împotriva acordării
golului și au atacat cu și mai multă vigoare. În ceea ce-l privea, Brendan s-a
trezit luat în vizor de fundașul masiv care, ceva mai devreme, alunecase în
mod misterios. Aveau să fie multe contuzii de numărat la controlul medical
de duminică dimineață. Dar Athletic nu era dispusă să piardă darul picat ca
din cer. S-au agățat de fiecare fază, au șutat mingea afară, au faultat, s-au
luptat; au intrat la balon fără să se teamă de urmări, iar portarul, încurajat
de primul gol marcat de el în liga de fotbal, a salvat poarta de două ori prin
plonjoane spectaculoase și disperate. Pe neașteptate, s-a auzit fluierul de
sfârșit. 1-0. Athletic scăpase de retrogradare.
Zece jucători ai lui Athletic au fugit spre banca pe care stătea Jimmy
Lister. Au urmat îmbrățișări și țipete, ba chiar și câteva lacrimi, după care s-
au întors cu toții spre tribuna principală, pentru a saluta publicul. Însă pe
moment atenția acestuia era atrasă de altceva. Îl urmăreau pe Brendan
Domingo. La fel și Duffy, care se afla mult mai aproape.
După fluierul de final, Brendan se oprise locului. I-a întins mâna
fundașului central al lui Preston, care a refuzat să i-o strângă, după care și-a
scos tampoanele de vată din urechi. Apoi a pornit în fugă ușoară spre peluza
din Layton Road. În drum, a trecut pe lângă portarul lui Preston, căruia i-a
întins mâna și a fost refuzat din nou. Încet, a ocolit poarta și s-a oprit în
spatele plasei, până ce a ajuns față în față cu huliganii. Duffy s-a întrebat ce
va urma, dar se vedea că Brendan gândise acea mișcare. A început să
aplaude către huligani, ca și cum le-ar fi mulțumit pentru sfatul lor amabil de
a se întoarce în junglă. Huliganii n-au înțeles gestul; dar l-au priceput pe
427
următorul. Brendan s-a întors cu spatele către peluza dinspre Layton Road,
s-a aplecat și și-a tras șortul în jos. Cele două barete albe ale suspensorului
păreau să-i scoată în evidență culoarea neagră a fundului. A rămas astfel
vreme de aproape cinci secunde, apoi și-a ridicat șortul, s-a răsucit și a
reînceput să-i aplaude pe cei de la peluză. Încet, sfidător. Duffy s-a gândit că
Brendan dădea dovadă de mult curaj, chiar dacă în jur se aflau câțiva
polițiști.
Apoi, pe neașteptate, Brendan s-a legănat. A dus mâinile spre creștetul
capului și s-a prăbușit la pământ. Polițiștii, care urmăriseră scena la fel de
nedumeriți ca și huliganii, au luat căderea drept un semnal și au invadat
peluza. Restul jucătorilor, care nu prinseseră decât sfârșitul spectacolului
dat de Brendan, au pornit în fugă spre el. Suporterii de la tribuna principală
au început să-i huiduiască pe huliganii de la peluză. Probabil cineva
aruncase cu o monedă, o cărămidă, cine știe? Fizioterapeutul a venit în
goană și s-a aplecat deasupra lui Brendan. Polițiștii își luau un viguros la
revedere de la huligani, drept amintire de sfârșit de campionat. Cei de la
tribuna întâi au continuat cu huiduielile până când, după câteva minute,
încet, Brendan s-a ridicat în picioare; apoi au început să aplaude. În timp ce
Jimmy Lister și ceilalți zece jucători au început să facă un tur de onoare,
Brendan, cu un braț petrecut pe după umărul fizioterapeutului, s-a îndreptat
nesigur spre tunelul de ieșire din stadion. Toată lumea știa exact ce se
petrecuse. Toți, mai puțin Duffy, desigur.
După vreo oră, se afla în sala de consiliu, cu un pahar de apă tonică în
mână și întrebându-se dacă avea ce căuta acolo, însă venise la insistențele
lui Jimmy Lister.
— Poate că e ultima oară că te invit. La anul, cine știe? Poate plec în Abu
Dhabi.
Amândurora le era limpede că Abu Dhabi era sinonim cu groapa de gunoi.
Jimmy Lister încă nu reușise să afle dacă va fi tratat de Consiliul de
Conducere drept erou pentru că salvase echipa de retrogradare, sau
incompetent pentru că o adusese în acea situație. Duffy a socotit că nu era
momentul potrivit să emită propria teorie legată de motivele pentru care
Melvyn Prosser îl angajase pe Jimmy Lister.

428
 Cât și-a sorbit apa tonică Slimline, a purtat trei discuții. Două dintre ele au
fost de interes profesional, fiind strâns legate de evenimentele din ultima
săptămână; însă cea de-a treia l-a intrigat cel mai mult, și voia să-i
povestească despre ea lui Carol.
Prima conversație a avut-o cu Ken Marriott, amândoi arătându-se la fel de
surprinși că se întâlniseră în acel loc. Viermele i-a spus, aproape în șoaptă,
că imediat ce apăruse articolul referitor la posibila demolare a stadionului, o
serie de suporteri mai vechi înființaseră un Grup de Sprijin.
— Nu prea există șanse mari de îndreptare a lucrurilor, am dreptate? a
zis Duffy.
— Ei, nu se știe. Jena cântărește destul de mult. Iar eu o să le acord câteva
rânduri în pagina sportivă. Tot e ceva.
— Bineînțeles.
Duffy nu s-a simțit prea în apele lui după ce-a de-a doua discuție. Brusc,
cineva l-a apucat de umăr și l-a răsucit cu 190 de grade. Melvyn Prosser.
Colac peste pupăză, Prosser zâmbea.
— Mă bucur că te văd, Duffy. Ai lumină verde la apa tonică Slimline. Nu-i
așa că au jucat bine băieții?
— Foarte bine, domnule Prosser.
— Nici nu știu cum să-ți mulțumesc că l-ai scos pe Brendan de acolo. Fără
el sunt convins că ne-am afla pe locul pe care nimeni nu are voie să-l
rostească.
Adică divizia a patra.
— Așa cred.
— Duffy, ne-ai salvat. Trebuie să recunosc. Poate c-ar trebui să te păstrăm
pe ștatul de plată.
— Nu am fost trecut acolo.
— Da, așa e. În fine, vino cu mine, vreau să-ți prezint pe cineva.

429
 Prosser l-a condus de cealaltă parte a camerei de consiliu, către un bărbat
scund ce purta costum de culoare închisă și stătea cu spatele la ei. Ca să-i
atragă atenția, Prosser l-a împuns cu cotul în coaste.
— Duffy, te rog să faci cunoștință cu Charlie Magrudo, partenerul meu de
afaceri. Charlie, el e Duffy, cel despre care ți-am povestit. Ne gândim să-l
aducem pe Charlie în Consiliul de administrație.
— A, sigur. Felicitări!
— Cred că ne-am mai întâlnit, a zis Charlie, strângându-i mâna.
— Am un frate, a replicat Duffy. Iertați-mă, trebuie să plec.
Ce însemna asta? s-a întrebat el. O sfidare? O demonstrație de forță? Oare
îi comunica: „Nu mă înțelegi, Duffy, și nici n-o să reușești vreodată”? Îi
spunea astfel: „Du-te dracului, Duffy”? Nu știa. Și-a dorit ca Melvyn Prosser
să nu fi fost o persoană aproape agreabilă. În ciuda ticăloșiei lui, aproape că
avea simțul umorului.
— Hei, Duffy!
— Brendan, ce mai faci?
— Grozav, ca niciodată. Mulțumesc pentru ideea cu dopurile în urechi.
— Mulțumesc pentru spectacolul din teren.
— Da, dar era să mă coste cam scump.
— Probabil că mai toată lumea a crezut asta.
Brendan l-a privit fix.
— Ce vrei să spui?
Duffy a surâs.
— Frumoasă petrecere, nu?
— Lasă, ce-a a fost asta? Ce-ai vrut să spui?
Cu un gest amical, Brendan și-a petrecut brațul pe după umărul lui Duffy
și l-a strâns ușor. Acum se vedea clar că era mult mai masiv decât Duffy.

430
 — Am vrut să spun că stăteam foarte aproape de huligani și te-am
urmărit, dar n-am văzut pe nimeni aruncând ceva.
— Duffy, dar n-ai observat cum am căzut? Parcă mi s-au tăiat picioarele.
— Da, Brendan, te-am văzut prăbușindu-te. Ca un boxer după o lovitură
încasată în bărbie. Am mai văzut un club care nu se poate aștepta ca un
jucător să mai accepte condițiile de contract, indiferent cât ar mai avea e
jucat, dacă e doborât de propriii suporteri.
Degetele lui Brendan au prins mai strâns umărul lui Duffy.
— Să știi că ești un tip foarte deștept.
— Nici cu tine nu mi-e rușine.
Brendan a hohotit gros.
— Într-o bună zi, o să te invit la Palmier. Necazul e că arăți cam sărăcuț.
— Într-o bună zi, s-ar putea să vin. Necazul e că o să-ți fur toate fetele.
Duffy s-a întrebat după aceea de ce râsese Brendan la ultima lui replică.
— Cred că te-a considerat altceva, a zis Carol, când Duffy i-a povestit
discuția cu Brendan.
— Altceva? A! Aha! (Toată lumea părea să-l considere altfel. Brendan, de
exemplu. Apoi, Melvyn Prosser. La fel și Binyon.) Tu ce părere ai?
— Nu știu, Duffy. Nu prea mi-e gândul la asta, a zis ea, spunând o
minciună.
— Mda, nici mie, a zis el, rostind adevărul.
— Bun, în cazul ăsta…
— Da?…
— Ar fi cazul să spălăm vasele, nu?
— Sigur, a aprobat Duffy.
— Eram convinsă că o să fii de acord.

431
 Așadar, au spălat vasele, le-au strâns, au șters picurătorul și masa de
bucătărie, Duffy a pus siguranța la ușă și au intrat în dormitor, s-au urcat în
pat și au aprins veioza, apoi Carol l-a simțit pe Duffy pipăindu-se pe furiș la
subsuori după nodulii limfatici, după care au încercat amândoi să doarmă.
Pesemne că așa e viața după ce ești căsătorit de multă vreme, a gândit Carol.
Apoi Duffy a avut o erecție. La început, Carol a crezut că era vorba de
mâna lui care se mișcase, în căutarea unui alt ganglion. Însă stăteau atât de
strâns lipiți, încât nu încăpea nicio mână între ei. A încercat să respire cât
mai delicat, trăgând cu urechea să vadă dacă el era treaz. Voia ca el să fie
treaz, sau nu? Nu era sigură. Altădată, crezuse că-și imaginase totul. De data
asta, însă… A încercat să-și țină respirația, ca să o audă pe a lui Duffy. Nu s-a
lămurit. O, ce ridicol!
— Duffy, a zis ea încet! Duffy, sunt trează?
El s-a mișcat ușor.
— Ești trează, a zis el într-un târziu, eu sunt cel care visează.

432
 PRELUNGIRI

Primele zece minute ale reprizei au fost mai animate. Ambele echipe
jucau mai strâns, fiecare având câte o victimă aleasă pentru a i se acorda o
atenție specială. După două minute, Viermele, care lăsase impresia că e cam
agitat după fluierul de început, a cedat instinctelor și a încercat să-l
trântească pe mijlocașul echipei adverse. „Buuf”, a făcut Duffy în clipa când
mijlocașul a părut că uită de minge și a intrat tare în Vierme, cu un genunchi
pregătit la întâlnire. „Buuf.” Apoi, cam la un minut după aceea, drept plată a
poliței de mai devreme, micuțul atacant a fost oprit printr-un sandviș
perfect realizat de Barney – ai lucrat puțin și cu cotul, Barney? – și Micky
Baker. Observând ieșiri agresive ca acelea, Duffy era aproape fericit că joacă
în poartă. Partea veselă era că, la încheierea meciului, toți își vor da mâna și
vor aștepta meciul de anul viitor. În acest fel se dovedeau generoși când
învingeau și modești când pierdeau.
Asta făcuse Melvyn Prosser în urmă cu vreun an în camera de consiliu a
clubului Athletic, atunci când zâmbise și se asigurase că Duffy are la
dispoziție suficientă apă tonică Slimline, pentru ca apoi să-l prezinte
„partenerului de afaceri”, Charlie Magrudo? Recunoștea că Duffy îl păcălise
în legătură cu Brendan, sau, prezentându-i-l pe Magrudo, spusese de fapt
ceva de genul: „Frumoasă tentativă, portar grăsuț și scund ce ești, dar am
aranjat jocul în așa fel încât, orice s-ar întâmpla, tot eu să câștig.” Asta să fi
fost? A încercat să-și aducă aminte ce-i spusese Prosser în automobilul
Corniche. Ceva în legătură cu pâinea aruncată în apă, care se umezește și o
mănâncă pescărușii. Apoi altceva, despre faptul că în afaceri e important să
lași impresia că știi ce faci, chiar dacă nu ai habar. Așa se comportase Melvyn
dinadins, în beneficiul lui Duffy?
Nu se înșelase, așa-i? Prosser fusese cel care încercase să pună clubul pe
butuci. Altă persoană nu ar fi avut interes. Aprobarea de construcție,
legătura dintre Prosser și Magrudo, aspecte pe care niciunul nu încercase să
le nege, numirea lui Jimmy Lister (asta chiar fusese o decizie inteligentă,
trebuia să-i recunoască lui Melvyn acel merit), folosirea lui Maggie Coleman
ca să-i aranjeze pe Danny și Brendan, plus procesul cu locuitorii din Layton
Road. Faptul că domnul Bullivant îi clipise șmecherește și-i spusese că

433
vânduse casa cu câteva luni înainte venise ca o confirmare definitivă. Mai
precis, o vânduse înainte ca tribunalul să judece cazul. Nu avusese motive de
îngrijorare și nici cheltuieli, corect?
Dar probele? Așa erai întrebat întotdeauna: ce dovezi ai? Mda, existau și
dovezi și bănuieli, iar astea erau două lucruri diferite în fața legii, dar
însemnau unul și același lucru pentru oamenii care nu călcau în tribunale.
De exemplu, spectatorii de la acest meci al echipei Reliables: un bărbat între
două vârste, însoțit de soție, amândoi înfofoliți în jachete din blană,
amândouă de un maro neutru. Dacă ar fi urmărit atent prima repriză, apoi
primele zece minute ale celei de-a doua, și-ar fi dat seama că echipa bodegii
hotărâse la pauză să-l ia mai tare pe Ken Marriott și că jucătorii de la
Reliables hotărâseră să îl mai tempereze pe rapidul atacant de buzunar, nu?
N-ar putea să facă dovada, și n-ar avea știință de tehnologia folosită de Geoff
Bell, dar și-ar da seama doar urmărind meciul. Și ar avea dreptate.
Îhâm. Au trecut primele zece minute, iar micuțul atacant și Viermele
resimțeau trecerea timpului. Alți doi jucători mai avansați încercau să dea
golul decisiv. Nu era momentul potrivit pentru greșeli; nu mai era loc pentru
viziunile Viermelui. Cu toate astea, cei doi fundași centrali de la Reliables
schimbaseră locurile între ei, iar asta părea să aducă ceva nou în joc: pe
moment, adversarii nu mai încercau să lanseze atacuri pe extreme. Păreau
să șuteze de la distanță. Ca acum – hopa, a gândit Duffy, când fundașul
central al echipei adverse, care juca mai avansat, a tras de la aproximativ
treizeci de metri. Duffy a dat să pornească spre dreapta, numai că, brusc,
mingea nu s-a mai apropiat de el. Îl lovise pe Geoff Bell în șold și sărise în
lateral, spre Vierme. Aflat la pământ, unde plonjase în calea presupusei
traiectorii a balonului, Duffy l-a văzut pe Vierme ridicând privirea din
pământ, observându-l pe Karl French în terenul advers, dozându-și forța
pasei și lovind mingea fulgerător.
Ce spusese tânărul French? „Grozavă viziune. Necazul e că mingea aia nu
ajunge nici de-a naibii unde vrea el.” Pasa trimisă de Vierme a plecat rapid,
dar când s-a cules de pe jos, Duffy a văzut că mingea îl alesese tocmai pe
Barney, celălalt atacant de la Reliables – cel caracterizat drept gras și
șmecher, potrivit stenogramei prezentate de Geoff. Barney s-a uitat în
lateral pe furiș și i-a transmis mingea lui French. Iisuse, chiar că era rapid, s-
a gândit Duffy, în clipa când Karl a țâșnit. Din primii zece pași l-a lăsat pe

434
adversarul lui direct cu trei metri în urmă. Mai erau treizeci de metri până la
poartă având în față doar un fundaș central și portarul. O, parcă era împins
spre marginea terenului de fundaș – ba nu, asta era o păcăleală, pentru că,
brusc, French a aruncat mingea spre centru și l-a evitat în viteză pe fundaș.
Acum, cu mingea la picior, se apropia de poartă. Duffy nu știa cu cine să mai
țină. În situația de față, a abandonat sentimentul de solidaritate
profesională. „Hai, fă-l, Karl”, s-a trezit Duffy gândind. „Fă spectacol.” Nici
nu-i venea să privească. Karl a făcut spectacol – l-a silit pe portar să iasă la
intercepție, a așteptat să plonjeze și a strecurat mingea pe sub el. 1-1. Gool, a
răcnit Duffy, din capătul pustiu al stadionului, Goool! Karl French s-a întors
cu spatele la portarul întins pe gazon și a rămas cu brațele ridicate în semn
de triumf. Colegii de echipă s-au repezit să îl îmbrățișeze. Cred că asta-i ceea
ce se cheamă sărut franțuzesc, a gândit Duffy. Poate că unul sau doi din
echipă ar trebui să ia lecții de franceză.
Mda, dar uitase de Maggie Coleman. Acolo o dăduse rău în bară. Sigur, era
o prostituată unsă cu de toate, dar ar fi trebuit să știe asta. Pe una ca ea nu o
agăți cu una, cu două. „După atâția ani, te-ai apucat să faci pe polițistul,
Duffy.” Bine, avusese și motive – dacă Jimmy Lister le-ar fi dat pozele făcute
de Geoff Bell, adevărații polițiști ar fi pus mâna pe Maggie – și voise să
rezolve o chestiune mai personală înainte de intervenția poliției. În realitate,
nu reușise decât să strice treburile. Fata n-a vrut să-i spună cine o plătise, iar
apoi, până să se miște poliția ca să o prindă, a dispărut. O ștersese. Își luase
cele câteva lucruri din apartament și pe-aici ți-e drumul. N-o va mai vedea în
veci. Pesemne se mutase în East, sau își schimbase numele – cine putea ști?
Asta a însemnat că acuzațiile împotriva lui Brendan au fost retrase în mod
oficial, dar ar fi existat și modalități mai mulțumitoare de rezolvare a
problemei. De exemplu, punerea sub acuzare a lui Maggie pentru încercare
de influențare a justiției și implicarea lui Melvyn Prosser, care ar fi fost
acuzat împreună cu ea.
Vânticelul rece se înăsprise și bătea din spatele lui Duffy. Suflate de vânt,
fanioanele din dreptul cărora se băteau loviturile de colț stăteau drepte, în
linie cu marginile terenului. Ei, vântul din față avea să mai taie din elanul
echipei bodegii. Nimănui nu-i convine să înfrunte vântul în repriza doua, mai
ales dacă n-a beneficiat de avantajul lui în cursul primei reprize: un simț
elementar al dreptății te face să recepționezi asta drept un afront. Cu toate
astea, nu părea să… Of, la dracu’, iar zvârluga aia, off, aa, aha… un șoc în
435
încheietura mâinii, pentru că Duffy plonjase în stânga și deviase mingea în
corner.
— Bravo, portar.
— Ești mare, Duffy!
Duffy țopăia pe linia porții, în vreme ce fundașul cel mai înalt al echipei
adverse stătea exact în fața lui și încerca să-i blocheze vizibilitatea în clipa
când se bătea cornerul. O centrare spre interiorul careului – și-a dat seama
de asta de la început. A plecat pe traiectorie, dar vântul a dus mingea mai
departe, iar el ieșise deja prea mult din poartă. Felul de centrare detestată
de orice portar: momentul în care devine erou sau mămăligă. Nu există cale
de mijloc. Nu fi mămăligă, Duffy, nu fi mămăligă, și-a zis el, și a reușit să
intercepteze balonul exact din fața unui adversar. Încă patru pași, și a ajuns
la marginea careului de șaisprezece metri. Prin minte i s-a derulat o scenă
dintr-un meci al lui Athletic, desfășurat cu un an în urmă. Simțind vântul de
partea lui, a șutat mingea ca la rugbi, pentru dropgol. Ei, scârț! Mda, uneori
ești cam mămăligă, s-a gândit el: mingea a sărit puțin strâmb din gazon în
momentul șutului și a zburat direct în out la linia de mijloc. Uneori, cam dai
cu stângul în dreptul, Duffy. Da, dar uneori am și viziuni, înțelegi?
Și Mel Prosser avea o viziune – aceea care creează averi. Charlie Magrudo
avea viziunea unui parc de buldozere și visa să-și schimbe acea Granada
murdară mai des. Jimmy Lister avea o viziune în care Athletic făcea un
elegant joc de pase prin deviere, situându-se în partea de jos a clasamentului
diviziei a treia. Brendan Domingo avea viziunea de a nu fi huiduit de fiecare
dată când atingea balonul. Domnul Joyce avea viziunea unei țări în care
Brendan Domingo nu avea ce căuta.
Oare ce rol avusese Mișcarea domnului Joyce? Duffy era dispus să pună
acest aspect pe seama coincidenței. O coincidență cam greu de explicat, dar
poate chiar existase: în ansamblu, îl considera pe Prosser prea inteligent și
prea prudent ca să se amestece cu demenți ca domnul Joyce. Decât dacă…
Dar chiar era atât de deștept? Cândva, Duffy fusese agățat la Clubul Alligator
de un ziarist rubicond care îi spusese: „Să nu-ți supraapreciezi niciodată
adversarul.” La vremea respectivă, remarca i se păruse doar o exprimare
spirituală, însă ea conținea un grăunte de adevăr. La urma-urmelor, Prosser
spusese că în afaceri trebuie să lași impresia că știi ce faci. Și dacă analizai

436
mai îndeaproape, ratase cel mai ambițios plan pe care și-l făcuse: acela de a
duce de râpă clubul pe care îl cumpărase. Îți vine să crezi că oricine ar fi în
stare de așa ceva. Poate că, în ultimă analiză, Prosser nu era chiar atât de
deștept.
La începutul actualului sezon, Melvyn Prosser făcuse mare vâlvă
declarând că avea deplină încredere în Jimmy Lister. Poate că voia de fapt să
spună că avea toată încrederea că Jimmy Lister era capabil să ducă echipa la
retrogradare. Așa se face că Jimmy a început campionatul ca șef, dar
oarecum diferit față de anul precedent. Chronicle l-a citat: „Nu vreau
mercenari în echipă. Meciurile se câștigă prin efort intens.” Pentru Jimmy
Lister nu mai existau semiaripi, ca la echipa B a Angliei.
La jumătatea turului, efortul intens o ajutase pe Athletic să se situeze pe
un loc onorabil de la mijlocul clasamentului, Jimmy își mai cumpărase șase
perechi de pantofi albi, iar Melvyn Prosser vânduse clubul. Așa cum în fotbal
se descoperă mereu noi jucători, în afaceri apar oameni noi, iar Melvyn
Prosser l-a găsit pe Ricky De Souza, un tânăr inteligent, care avea un lanț de
magazine cu mărfuri generale și trăia cu sentimentul că a fi proprietarul
unui club de fotbal este cel mai englezesc lucru pe care-l poți face. De Souza
a ajuns la o înțelegere cu Grupul de Sprijin, care îl cam enervase pe Melvyn
prin atitudinea sa băgăcioasă, iar contractul a fost semnat.
Gluma proastă a fost că imediat ce Melvyn i-a predat clubul lui Ricky,
Athletic a început să meargă prost. Una sau două accidentări, o serie de
meciuri în deplasare cu echipe din partea superioară a clasamentului, una
sau două înfrângeri care ar fi putut la fel de bine să fie victorii cu 2-1 și,
brusc, echipa s-a trezit între ultimele șase. Iar de data asta, Jimmy nu-l mai
avea pe Brendan Domingo drept liant al echipei. Micul spectacol dat de
Brendan îi adusese ceea ce voise: era liber de contract. Acum juca elegant la
o echipă de divizia a doua din nord, plasată la mijlocul clasamentului, unde
mai erau doi jucători de culoare în primul unsprezece și unde huliganii locali
apreciau finețea cu care juca. „Domingo Mătase”, așa îl strigau suporterii,
ceea ce trăda un sentiment vecin cu afecțiunea.
Așadar, de astă dată, situația putea fi gravă pentru Athletic și Ricky De
Souza. Duffy avea să urmărească rezultatele obținute în ultimele lor zece
meciuri cu oarecare interes. Dacă jucau ca și până în acel moment, în anul
următor Athletic avea să ajungă în divizia a patra, Jimmy Lister avea să
437
călătorească pe o cămilă trândavă până în Abu Dhabi, Ricky De Souza avea
să-și dea seama că achiziționase o echipă de mameluci, iar Melvyn Prosser
avea să-și facă o autocritică severă.
Ciudat cum în astfel de situații oamenii găsesc și puțină consolare. Nu
câștigi mereu cu 5-0 și nici nu pierzi mereu la scor. Uneori, confruntările se
încheie cu o remiză. Meciul lui Duffy cu Melvyn Prosser se terminase destul
de indecis. 1-1, se putea spune. Același lucru se putea afirma, cu oarecare
certitudine, despre meciul dintre Reliables și cârciumă. Tehnic vorbind, mai
erau doar câteva minute de joc, dar arbitrul își cam pierduse suflul și nu s-ar
fi supărat dacă ar fi ajuns ceva mai devreme la cină, așa că a fluierat lung și a
descris un cerc mare cu brațul deasupra capului, așa cum procedau și
arbitrii de la meciurile televizate, iar jucătorii au ieșit de pe teren. Ken
Marriott a dat mâna cu micuțul și rapidul atacant, iar jucătorii adverși s-au
gândit: „Mda, n-a fost chiar rău, dacă mai ținem seama și de jumătatea de
sticlă de whisky, și nici nu ne-au luat prea tare la oase, nu? Păcat, totuși, de
golul acela încasat dintr-o eroare, l-a făcut de râs pe portar.” Iar Duffy s-a
gândit: „Dacă n-ar fi fost șmecherul ăsta mic, mi-aș fi păstrat blazonul
nepătat.”
— Bună treabă, domnule, i-a zis lui Bell, cu care mergea alături.
— Da, mulțumesc, mai ales că-n a doua repriză am fost și mai eficient.
Duffy se referise de fapt la treaba pe care Geoff o făcuse la pauză, dar nu
ținea să-și retragă complimentul în asemenea momente.
— Chiar au spus chestia aia despre mine, că sunt cam scund pentru un
portar?
Bell a dat din cap.
— Regret, așa au zis. Îmi pare rău. N-am inventat decât în legătură cu Karl
French.
— Ce anume, că e depășit de clasa jocului?
— Da, asta. M-am gândit că asta o să-l mai trezească din amorțeală. N-a
făcut mai nicio brânză în prima repriză, corect?
— Ți-a mers mintea, a spus Duffy cu sinceră admirație.

438
 — Nu-i numai fizicul de mine, a replicat Geoff.
Au urcat cele două trepte din piatră spre vestiar, pătrunzând în atmosfera
plină de abur, strigăte și pocnete de prosoape ude, critici făcute în glumă și
prime țigări după meci, câte-o dușcă trasă din sticla plată păstrată în
buzunar, și funduri goale, săpunite, care nu l-au făcut pe Duffy să tresară
câtuși de puțin. Ciudat, a gândit el, pentru că acum pot fi sigur c-am scăpat.
N-o să sfârșesc cu clopoțelul de lepros pe vreun versant al munților din Țara
Galilor. Și-a verificat subsuorile, s-a uitat în jos, la picioare, cu o seriozitate
ritualică, dar a simțit, după atâta vreme, că aproape sigur scăpase. Poate că
dura ceva până să-ți recapeți încrederea, și-a zis el. Asta nu pentru că nu mă
mai atrag bărbații. Lucrurile nu se schimbă chiar atât de repede. În orice caz,
așa sper.
Pentru unii, lucrurile se schimbau peste noapte. După ce s-a așezat pe
banca tare, așteptându-și rândul să intre la duș, Duffy și-a amintit un chip
lung și palid, cu părul negru și cârlionțat, care începuse să-l urmărească.
Danny Matson. Zece, douăsprezece meciuri în prima echipă, mirajul unei
cariere mari, accesul liber la The Knight Spot, înțelegerea în joc cu Brendan,
fotografiile din ziare, succesul la fete, așteptarea noului Ford Capri și,
deodată… buf. Devii o rotiță oarecare în planurile cuiva, iar cariera ți se duce
pe apa sâmbetei. Fără să știi de ce sau cine ți-a făcut-o. Nu-ți rămân decât
câteva idei despre fotbal, care este un joc nemilos, și fotografia împăturită
înfățișând sufrageria lui Trevor Brooking. Oare unde era Danny Matson în
aceste momente?

virtual-project.eu

439
440
 DAN KAVANAGH

Seria: DUFFY

Volumul 4

DUFFY
sau os de ros
Original: Going to the Dogs (1987)

Traducere din limba engleză:

GABRIEL STOIAN

virtual-project.eu

Editura: NEMIRA
2005

441
 Granița dintre Buckinghamshire și Bedfordshire. Zonă rurală
clasică, beneficiind de acces la Autostrada M1. Reședință de
epocă, aspect impresionant, situată pe o proprietate de 40 de
acri. Modificată substanțial la mijlocul anilor ’60, păstrează încă
multe din trăsăturile originale. Trei săli de recepții, opt
dormitoare (două cu băi separate), bibliotecă, salon familial,
bucătărie/sufragerie, cameră de biliard. Grădină, pădure proprie
și lac. Anexele sunt formate din grajduri și o fostă sală de squash
(în prezent, studio de înregistrări al unei cunoscute vedete de
muzică pop care trebuie să vândă proprietatea), cu posibilități de
transformare.

Proprietate liberă. Agenți unici:

Madley și Burton Wood.
Vizitarea și ofertele se fac pe bază de programare.

442
 BIBLIOTECA

În biblioteca video zăcea un cadavru. Ar fi fost imposibil să treacă

neobservat, lucru obișnuit în cazul cadavrelor, iar doamna Colin l-a văzut
imediat ce a deschis ușa lambrisată din stejar pe care cineva pictase, în
glumă, o gaură de cheie, care putea induce în eroare pe oricine. Doamna
Colin l-a recunoscut pe Ricky de cum l-a văzut, și-a dat seama că era mort și
a dus mâna la gât. Și-a pipăit crucifixul de sub bluza albă din poplin pe care o
călcase chiar în acea dimineață, la ora 6:30. Întotdeauna purta crucifixul cu
Mântuitorul pe sub haine, lipit de piele, iar puținii care știau asta se întrebau
dacă-i era rușine de religia ei. Doamna Colin nu se rușina de credința ei, însă
deseori era mai mult decât jenată de scenele la care trebuia să asiste în
cursul activităților zilnice de la Braunscombe Hall. Dacă te-ai născut în
Davao în urmă cu treizeci și cinci de ani și trimiți bani acasă în fiecare lună,
nu comentezi purtarea oamenilor care locuiesc la granița dintre
Buckinghamshire și Bedfordshire. Asta nu înseamnă că trebuia să îngăduie
ca Mântuitorul să îndure asemenea chinuri, chiar dacă era vorba doar de o
reprezentare a lui. Existau momente, ca acelea în care ducea micul dejun în
anumite dormitoare, când figurina din aur de la gâtul ei părea să frigă de
supărare, iar ea, apăsând-o cu degetele, încerca să o asigure că asemenea
lucruri nu aveau nicio legătură cu ea și că, atunci când va găsi câteva clipe de
liniște, se va ruga pentru păcătoșii surprinși în somn. O parte din banii pe
care îi trimitea la Davao aveau ca destinație Biserica Sfânta Fecioară a
Pocăinței, unde surorile se rugau cu regularitate pentru ocrotirea purității
morale a celor care slujeau biserica peste hotare.
De această dată, când doamna Colin s-a uitat în ochii reci și sticloși ai lui
Ricky, crucifixul nu a fript-o pe piele. După un prim șoc, a început să
privească în jur cu un aer calm. Cele câteva mii de benzi video – o colecție cu
care Vic Crowther se mândrea nespus – rămăseseră neatinse. Stăteau în
cutii speciale, având cotoare elegante din plastic și titluri tipărite cu litere
aurite. Asta le făcea să arate ca adevărate cărți, după cum explica Vic. Unele
dintre ele erau de-a dreptul rare, iar câteva dintre cele mai suculente
exemplare din colecția lui erau disimulate sub titluri precum Șah pentru
începători: jocul de mijloc sau Picanterii în bucătărie. Partea a 2-a. Însă cel
care îl ucisese pe Ricky nu manifestase interes față de filmele vechi, de jocul
de mijloc din șah sau de folosirea mirodeniilor la gătit; nici măcar nu îl
interesase ce ascundeau de fapt acele titluri nevinovate.

443
 Perdelele de la ferestrele boltite erau date în lături, lucru cu care doamna
Colin se obișnuise, pentru că nimeni din casă nu se prea sinchisea să se
ferească de întuneric, lumină sau curent. Însă faptul că perdelele erau trase
arăta că bărbatul sau bărbații azvârliseră cadavrul lui Ricky pe fereastră, iar
acesta aterizase mai spre centrul camerei decât ar fi ajuns dacă zborul i-ar fi
fost încetinit sau frânat de perdele. Acestei idei complicate i-a trebuit câtva
timp până să treacă prin mintea doamnei Colin, iar curând a fost urmată de
aceea că nu era treaba ei să stea acolo, încercând să priceapă cum se
petrecuseră lucrurile. A clătinat din cap în semn de auto-dojană, și-a
descleștat degetele de pe crucifix, a închis încet ușa bibliotecii video și a
plecat în căutarea domnului Crowther.
Belinda Blessing era în același timp și doamna Crowther, dar preferase
să-și păstreze numele de artistă. Întotdeauna i se părea ridicol când vreun
tânăr șmecher, căruia tocmai îi dădeau tuleiele mustății, se întorcea sfios
către ea în vreo bodegă și o întreba: „Iertați-mă, sunteți cumva Belinda
Blessing?”, iar ea îl plesnea peste bot cu răspunsul: „Nu, sunt doamna
Crowther”. În drum spre biblioteca video, Belinda s-a oprit să se privească
din lateral într-o oglindă. Știa că arată bine în haine de călărie, dar acestea îi
făceau un fund care n-o prea încânta. Prietenele ei, persoane spirituale,
spuneau că niciodată n-o să-ți prisosească banii sau fundul, însă ea nu era
convinsă, de aceea s-a privit întrebător în oglindă, mutându-și greutatea de
pe un picior pe celălalt, studiind efectul a ceea ce Vic ar fi numit în glumă
drept cealaltă pereche a ei. Belinda a zâmbit, de parcă s-ar fi aflat în fața
unui aparat foto, s-a lovit ușor cu cravașa peste coapsă (ce fată obraznică!)
și s-a dus cu pași grăbiți spre bibliotecă, unde i-a găsit adunați pe ceilalți
oameni din casă care aveau un cult pentru trezirea la ora 8:30 duminica
dimineața. A aruncat în treacăt o privire către cadavru, a tușit brusc și a
remarcat:
— S-ar părea că a fost aruncat pe fereastră.
Apoi s-a răsucit pe călcâie și a plecat la ora de călărie. Considera că un
galop sănătos, cu o parte din șuvițele de păr negru și lung scăpate de sub
șapcă și fluturând în urmă, astfel încât să poată fi recunoscută de departe, o
făcea să uite toate aspectele neplăcute și grețoase ale vieții.
Jimmy a socotit reacția Belindei destul de tranșantă, dar oricum nimeni n-
o considera gingașă ca o perniță din puf, decât poate pe vremuri, când stătea
frecvent între perne. În prezent… mda, Jimmy s-a întrebat în treacăt cum se
mai descurcau Vic și Belinda în probleme de iatac după aproape șapte, ba
nu, opt ani. Avusese vreunul din ei ceva activități extramaritale? Adică,
având în vedere trecutul lor și că presiunea aburului nu mai urca prea des
până la valoarea la care să pornească mașinăria lui Vic, la ce te poți aștepta?
444
Acela era un subiect căruia Jimmy îi dedica uneori câteva eforturi de
gândire. Pe Jimmy nu-l dădea inteligența afară din casă, plus că, având capul
teșit la ceafă, nici nu părea deștept; cu toate acestea, se încăpățâna să
gândească. De pildă, uneori se gândea că provine dintr-o familie bună, dar
părea, din câte reușea el să-și dea seama, să nu aibă niciun ban în buzunar,
în vreme ce bătrânul Vic Crowther, gazda lui, simplu ca un țărănoi (a, așa îl
caracteriza Jimmy – Vic ar fi preferat să fie considerat simplu, ca buricul
pământului), avea cantități mari de foșnitori cu care puteai cumpăra multă,
multă fericire. Pe scurt, puțea de bogat ce era. Adică putred de bogat, după
cum s-ar fi exprimat Jimmy. S-a chinuit să-și îndrepte gândurile asupra
problemei cu care se confruntau în acele momente, operațiune care l-a făcut
să întindă brațul drept și să cuprindă umerii Angelei. Asta s-a dovedit o
treabă mai anevoioasă decât părea, pentru că Angela plângea apăsat și se
cutremura, parcă în convulsii. Neconsolata văduvă, s-a gândit Jimmy și și-a
urmărit brațul tresăltând pe spatele Angelei, de parcă ar fi scos apă cu
pompa dintr-un puț.
Și chiar amintea de așa ceva: brațul lui Jimmy pompa în sus și-n jos, iar
din ochii Angelei curgea apă. Ce nenorociți, ce ticăloși! Îl iubise pe Ricky.
Lacrimile o împiedicau acum să-l vadă limpede pe Ricky, însă nu era nevoie
să-l privească pentru a simți prezența acelor ochi blânzi, expresia dulce,
părul frumos și cârlionțat. Ticăloși blestemați! Ea plătise, iar ei nici nu
aduseseră vorba de Ricky. Și atunci, de ce o făcuseră? Niște jigodii. Făcuse
Ricky vreun rău cuiva? Suspinele ei au devenit mai înfierbântate, iar Jimmy a
simțit că ea încearcă să-i îndepărteze brațul, ca și cum ar fi vrut să se arunce
asupra cadavrului. N-o să tolerăm așa ceva, a gândit Jimmy, și a prins-o pe
Angela mai strâns de umăr. În aceeași clipă a surprins privirea doamnei
Colin și i-a făcut cu mâna liberă un semn prin care cerea ceva de băut.
Doamna Colin a dispărut discret.
În vârstă de șase ani, Nikki, puțin surprinsă că mama ei plecase atât de
brusc, strânse mâna tatălui ei și se întrebă dacă Ricky ajunsese în Rai.
Doamna Colin spusese că Nikki n-ar trebui să intre în bibliotecă, însă
profitând de tulburarea tuturor, ea se strecurase înăuntru și-l luase de mână
pe tatăl ei. Ce urât arăta fereastra aceea, spartă, cu cioburi pe jos. S-a
întrebat dacă asta însemna că vreme de câteva zile nu va mai putea vedea
filme. De obicei spunea că vrea să urmărească Bambi, Supergran ori O sută
unu dalmațieni, dar recent descoperise că, dacă se cățăra pe un scaun, găsea
alte filme, mult mai interesante. Nu povestise nimănui despre asta, însă
doamna Colin o surprinsese mai zilele trecute și amenințase că o va spune
mamei. Nikki se văzuse silită să plângă în hohote, susținând că filmul
respectiv nimerise din greșeală în altă cutie. Ce băgăreață e doamna Colin
445
asta! De fapt, a avut impresia că o recunoscuse pe mami într-unul dintre
acele filme, însă culoarea părului nu se potrivea, așa că Nikki nu putea fi
sigură. A rămas agățată de mâna tatălui, a privit picioarele țepene ale lui
Ricky și s-a întrebat încă o dată dacă el era în Rai.
Vic Crowther, un bărbat masiv cu un ten roșcovan, trecut de cincizeci de
ani, îmbrăcat cu haine cumpărate de la un lanț faimos de magazine, avea o
expresie amuzată, pe care polițaii o luau mai mereu drept insolență. În
situația de față nu mai părea atât de bine dispus.
— Trebuie să-l trag de urechi pe Duffy pentru asta, i-a zis el lui Jimmy.
Iisuse, îi dai unuia un deget, și uite ce se întâmplă.
— Cine-i Duffy ăsta?
— Tipul care a instalat sistemul de alarmă. A fost afacerea vieții lui, că
doar nu e cel mai tare în probleme de securitate. Și uite aici, o treabă
frumoasă, la o casă mare de la țară, nu m-am zgârcit la bani… I-am spus că
următoarea comandă o va avea de la Palatul Buckingham, să instaleze fire
de declanșare pentru mine antipersonal. Și când colo? Și-a bătut joc. Cineva
l-a azvârlit pe sărmanul Ricky pe fereastră, iar alarma nu s-a declanșat. O să-
i țin o morală lui Duffy de-o să mă țină minte.
— Poate a ieșit din garanție.
Jimmy a făcut sugestia pe un ton îngrijorat.
— Garanții? Garanțiile sunt apă de ploaie în lumea mea. (Vic se ambalase
destul de tare.) Garanțiile sunt pentru agenți de bursă și directori de școală.
Eu nu m-am uitat la bani când a fost să-mi facă instalația și nici nu păstrez
chitanțele, dar dacă cineva îmi face o treabă, să nu-mi dea rasol.
— Aici ai dreptate, a zis Jimmy.
Vic și-a dres glasul. Nu se tocmise la plată și nu păstra documente, plus că
disprețuia agenții de bursă și directorii de școală – uneori râdea amintindu-
și că pornise de jos, ajungând să aibă casa aceea la țară și o nevastă pentru
care alții ar da totul. În realitate, nu se gândea la asta, și nici la Duffy. În timp
ce mâna fiicei sale se zbătea ca un șoricel prins în palma lui, se gândea cu
ușurare că nimeni nu umblase la filmele din biblioteca sa. Ce se făcea dacă
cineva ar fi intrat prin borta aceea din fereastră și i-ar fi șterpelit caseta cu
Goi așa cum ne-a făcut natura? Aceea era mândria oricărui colecționar, păi
nu? Filmele de altădată aveau să revină curând la modă.
Doamna Colin nu bea alcool. Era, în schimb, o catolică ferventă care
venise la locuința de la granița comitatului Buckinghamshire cu
Bedfordshire tocmai din Filipine și care trimitea cu regularitate jumătate din
salariu mamei ei, sumă din care o parte ajungea la surorile de la Biserica
Sfânta Fecioară a Pocăinței. Doar nu făceai atât drum ca să risipești banii
aiurea pe lucruri personale, iar să-i torni pe gât nici nu se punea problema.
446
Chiar și după cinci ani petrecuți cu familia Crowther, doi în Londra, înainte
ca domnișoara Blessing să se retragă, și alți trei la țară, încă rămânea uimită
cât de mult bea lumea în țara asta rece, umedă, cenușiu-verzuie, unde se
făceau bani buni. Pesemne că beau atât tocmai pentru că era frig și
umezeală, iar frunzele păreau să cadă din copaci tot anul. În țara ei, între
neamuri, se consuma bere San Miguel, iar asta ajungea. Aici, însă, se bea
orice, ba chiar mai multe feluri de orice decât își imaginase vreodată
doamna Colin.
Se duse în spatele barului din camera de zi – ornat de sus până jos cu
piele și cu accesorii din alamă – și se întrebă ce să-i ducă domnișoarei
Angela. Șirul de sticle, cutii, mixere, shakere, obiecte de împuns, deschis,
strivit, stors, decojit, plus culorile vesele ale tuturor băuturilor o făceau să se
simtă ca un farmacist în laborator. Poate că tocmai de aceea spuneau
englezii chestii precum: „Ce medicament să-ți ofer?” sau, uneori, „Ce otravă
bei?” Probabil că domnișoara Angela avea nevoie de câte puțin din fiecare
băutură preferată. Doamna Colin a turnat doi centimetri de crème de
menthe, a adăugat încă unul de vin alb și apoi tot pe atât gin. S-a oprit o
clipă, și-a adus aminte de fața brăzdată de lacrimi a domnișoarei Angela și a
mai adăugat doi centimetri de gin. A ales unul dintre ultimele shakere,
proaspăt cumpărat de domnul Crowther – care avea o cască de polițist la un
capăt, și o pereche de cizme de polițist la celălalt – și a pregătit doctoria
pentru domnișoara Angela. După aceea, s-a grăbit cu ea spre biblioteca
video. Jimmy a luat paharul, a ridicat din sprâncene văzând culoarea aceea
ciudată și, fără o vorbă, l-a ținut în fața Angelei, mult mai liniștită acum, care
a golit jumătate din conținut fără să comenteze. Doamna Colin a înțeles că
făcuse alegerea cea mai înțeleaptă.
Aproape pentru sine, dar cu o voce fermă care i-a făcut pe toți cei care l-
au auzit să ia vorbele drept instrucțiuni, Vic Crowther a zis:
— Cred că deocamdată nu vom informa poliția. Apoi, unul după altul, toți
cei care se treziseră la 8:30 într-o duminică dimineață au părăsit biblioteca
video cu pași de păcătoși care ies dintr-o biserică. Doamna Colin a închis ușa
și a rămas singură cu Ricky.
Adevărul era că doamna Colin nu-l plăcuse deloc. O speria. Nu mărturisise
nimănui asta și probabil că nu avea legătură cu Ricky, ci cu o întâmplare
petrecută pe o stradă lăturalnică din Davao, după căderea întunericului; dar
așa stăteau lucrurile. Acum, privindu-l cum zăcea nemișcat, s-a simțit puțin
vinovată că-l displăcuse. Ochii îi erau goliți de viață, membrele, toate patru,
stăteau țepene, iar coada aceea era clar că nu avea să se mai miște niciodată.

447
 ALEEA

În aceeași duminică, la ora 8:45, în reședința de la granița dintre

Buckinghamshire și Bedfordshire, doamna Colin din Davao l-a vârât pe
Ricky într-un sac încăpător din plastic, folosit de obicei pentru rufe. A rămas
apoi pe gânduri, întrebându-se dacă protocolul permitea păstrarea lui la
frigider; socoti că nu era cazul și porni cu el spre vestiarul din spate. Nimeni
nu vizita acel vestiar prea des. Încăperea găzduia un număr considerabil de
cizme înalte, dintre care nicio pereche nu părea să se potrivească vreunui
locatar al casei, un set de crose de crochet, comandat de Belinda, care se
săturase imediat de ele, un lavoar cu robinetul defect și un scaun de toaletă,
al cărui interior era decorat cu un model floral de un albastru-închis. Orice
botanist, fie el și amator, ar fi fost în stare să identifice florile imprimate pe
porțelan, însă doamna Colin nici măcar nu încercase: ea considera că există
unele lucruri care merită decorate, și altele care nu, iar scaunele de toaletă
intrau în cea de-a doua categorie. Acasă, în Davao, nu auzise așa ceva.
Ferindu-și ochii de scaunul decadent, s-a uitat la șirul de cuiere pentru
pălării din partea dreaptă a vestiarului. De un cui atârna o pelerină de ploaie
mânjită cu noroi, pe care un oaspete de peste week-end nu se mai deranjase
să și-o mai ia. Uneori, vreun amic de vânătoare îi oferea lui Vic Crowther
câte o pereche de fazani, și tot aici – la două cuie depărtare de haina de
ploaie abandonată – rămâneau și aceștia nebăgați în seamă vreme de câteva
zile. Doamna Colin a ridicat sacul de rufe și tocmai se pregătea să petreacă
urechea acestuia peste cuiul rezervat de obicei fazanilor, când s-a întrebat
dacă era bine ce făcea; a șovăit, apoi a ales următorul cui. Coada lui Ricky,
mai precis o porțiune de cincisprezece centimetri din ea, ieșea din sac. A
încercat s-o vâre înăuntru, dar fără rezultat.
În aceeași duminică, la 8:45, Duffy își ducea de-a lungul Goldsmith
Avenue, Acton W3 sacul cu rufe din folie de plastic galben. Dacă s-ar fi aflat
din întâmplare prin zonă în căutare de câini uciși, orice polițist ar fi
considerat conținutul sacului drept inofensiv. În termeni juridici, mai precis,
deși unele dintre obiectele dinăuntru era departe de a fi inofensive din
punctul de vedere al mirosului; unele ar fi putut constitui atentate minore la
sănătatea publică; altele – dacă s-ar fi găsit prin preajmă un apărător al legii
– puteau fi chiar confiscate pentru a fi îngropate într-o groapă cu var. Duffy
era conștient de acest aspect. Asta nu pentru că-și schimba hainele prea rar,
ci, pur și simplu, pentru că nu se ducea suficient de des la spălătorie. Își

448
depozita rufele murdare în pungi din plastic pe care le așeza în partea de jos
a dulapului; după câteva săptămâni, când considera că pungile se cunoșteau
atât de bine între ele, încât puteau chiar să se împuieze, golea conținutul lor
în sacul mare din plastic de culoare galbenă și pornea pe Goldsmith Avenue.
Lui Duffy îi plăcea mult acea corvoadă duminicală. Pe de o parte, era
vorba de eliberarea de sentimentul vinovăției, pe de alta, de liniștea de pe
stradă. Noaptea de sâmbătă se dusese la culcare. Acum sforăia, așteptând
mahmureala de duminică dimineață, pe care trebuia doar să o stârnească
nițel. Când a ajuns la șirul de magazine unde se găsea și spălătoria, în
preajmă nu se afla nimeni. Ușurat, a luat în șuturi câteva farfurioare din
polistiren în care fuseseră cârnați, dar care acum zăceau pe trotuar. Un bețiv
grijuliu făcuse o stivă din opt cutii de bere pe trotuarul din fața casei de
pariuri. Alt bețiv, mai puțin grijuliu decât primul, socotise că intrarea în casa
de pariuri, ceva mai retrasă în comparație cu fațada clădirii, era perfectă
pentru a fi folosită drept closet public, deoarece, dacă n-ar fi găsit intrândul
acela, ar fi mers la următorul magazin, dar, pe de altă parte, nu aici pierduse
zece lire punându-le pe un cotonog de cal nu mai departe de săptămâna
trecută? Duffy a strâmbat din nas, dându-și seama că izul din sacul cu rufe
murdare ocupa locul doi după duhoarea din acel loc, pierzând doar cu cel
mult jumătate de cap.
Duffy și-a încredințat rufele unei mașini care a început să facă spume, a
traversat strada și a deschis ușa lui Sam Widges. Sam era un chinez între
două vârste, pe care îl chema Sam de când se știa și care își petrecuse
treizeci de ani lucrând în domeniul alimentației publice din Marea Britanie.
După zece ani în eșaloanele inferioare, reușise să-și deschidă propria afacere
și, drept urmare, își schimbase numele în mod legal în Widges. Deloc
surprinzător, la vremea aceea nu vânduse altceva decât sandvișuri. În
ultimii zece ani își diversificase cunoștințele culinare, iar în prezent era
mândru de priceperea cu care folosea cuptorul cu microunde; însă numele îi
rămăsese.
— Ca de obicei, Sam.
— Vine imediat.
„Ca de obicei” era un mic-dejun englezesc, pregătit în stil britanic. Lui
Sam îi trebuiseră câțiva ani până să-l deprindă – fiindu-i necesare vizite de
informare la stabilimente similare – însă acum era capabil să stăpânească,
separat, arta de a prăji insuficient șunca și, simultan, de a arde ouăle,
permițând roșiilor să se înmoaie, în vreme ce carnații rămâneau al dente, și
asigurându-se că fasolea gătită, atunci când era pusă pe farfurie, păstra
forma originală a lingurii de servit. Cum Duffy era un client privilegiat –
bineînțeles, întrucât la ora aceea matinală nu puteai vedea alt consumator –
449
Sam i-a oferit, din partea casei, o felie de pâine englezească prăjită: tăiată
gros, doldora de grăsime, nici prea crocantă, nici prea rumenită.
— Delicios, a zis Duffy, cu mintea la antrenamentul dinaintea începerii
sezonului. Juca pe post de portar în echipa Western Sunday Reliables, iar
peste doar cinci săptămâni avea primul meci.
— Mulțumesc.
Urmărită cu furculița, pâinea prăjită s-a plimbat prin farfurie și a
alunecat, trasând o dâră lată de grăsime, ca o urmă lăsată de un melc. S-a
gândit la tânărul Karl French, zvelt ca un ogar, care probabil că la ora aceea
deja alerga. Cu toate astea, ca portar nu-i trebuia cine știe ce viteză, s-a
consolat Duffy. Avea mai curând nevoie de… soliditate. A încolțit cârnatul
fugar fixându-l de dunga farfuriei; cu un amestec de șiretenie și forță
brutală, a reușit să-i străpungă pielița.
În drumul de întoarcere pe Goldsmith Avenue, ținând sacul galben,
doldora de rufe spălate, cu ceva mai multă mândrie, Duffy a analizat eterna
întrebare pe care și-o pun cei care folosesc spălătoriile: ce s-a întâmplat cu
cealaltă șosetă? Puneai la spălat douăzeci și patru și scoteai din mașină
douăzeci și trei. Dacă băgai două, te alegeai cu una. Mașinile măcar erau
cinstite: furau cu aceeași măsură și de la cei bogați și de la cei săraci în
șosete. La început, presupuneai doar că ai uitat una dintre șosete lipită de
tambur sau pe uscător, ca pe o bucată de gumă de mestecat, dar sigur nu se
întâmpla așa. Oricât de meticulos ai fi fost – le numărai la scoaterea din
mașină și după ce le băgai în sac – întotdeauna o șosetă dispărea. Pesemne
că în partea din spate a fiecărei mașini exista o ușiță, care se deschidea doar
o frântură de secundă, suficient ca să-ți fure șoseta. Ori poate era o
modalitate prin care proprietarii acelor instituții își rotunjeau profiturile. El
renunțase de mult să se mai opună perceperii acelui tarif suplimentar. În
schimb, intra în jocul cu mașina. Avea numai două feluri de șosete: negre,
din amestec de bumbac cu nailon de la Marks & Spencer, și roșii, din
amestec de bumbac cu nailon de la Marks & Spencer. În acest fel, dacă
pierdea una, nu avea motive de îngrijorare, iar când o pierdea și pe cealaltă
din pereche, îi venea să râdă.
— Telefonul, a zis Carol, somnoroasă, în timp ce el închidea ușa
apartamentului.
— Dejunul, a răspuns Duffy către claia de păr negru și cârlionțat răsfirată
pe pernă. A scos din frigider iaurtul, musli și laptele smântânit, iar din dulap
a adus pâinea integrală, zahărul brun și mierea. Ai nevoie de sănătate și
forță, așa se spunea. Dejunul luat la localul lui Sam Widges fusese pentru
forță; cel de acum, pentru sănătate. Pe de altă parte, merita o recompensă
pentru drumul făcut până la spălătorie.
450
 După ce a auzit apa gâlgâind în baie, a pornit robotul telefonic. Mesajul
era scurt, ușor de priceput. Duffy, sunt Vic Crowther. Dacă am scos din
buzunar bani de ordinul miilor pentru un sistem de alarmă, vreau să și
funcționeze. Să-ți miști curul acela mare încoace.
Mare? Ce tot îndrugase Vic la telefon? Doar nu-i văzuse fundul de trei ani,
și atunci de ce vorbise așa? De acord, Duffy recunoștea că e scund, dar
musculos; avea fața lată, bineînțeles, dar fără fălcuțe. Și-a examinat palmele:
pătrățoase, cu degete cam scurte, dar deloc pufoase. Cu un gest agitat, a mai
băgat în gură o lingură de iaurt, ca și cum asta ar fi rezolvat problema. Ei,
măcar mai reducea îngrijorarea în legătură cu asta, ceea ce era totuși un
început.
— Plec la Vic Crowther, a anunțat-o pe Carol în vreme ce ea își umplea
din nou ceașca.
— Deci nu mă scoți la prânz duminică…
Duffy și-a dres glasul. Sigur că nu. Când o mai scosese în oraș pentru
prânz? De câtă vreme erau împreună, sau cel puțin pe jumătate împreună?
Șapte ani, ceva de genul ăsta, nu? Zece? Optzeci și patru? Niciodată nu o
invitase în oraș la masa de prânz. De unde până unde îi venise ideea asta? A
privit-o; ea îi zâmbea.
— Bun, acum măcar ai cămăși curate, a zis ea. Sau acolo trebuie să te duci
la costum și cravată neagră? Trebuie să vă călcați cingătoarea, Sir?
— Am treabă, a precizat Duffy. S-a paradit alarma.
— Pesemne că Vic a încercat să-și spargă singur casa pentru a încasa
asigurarea.
— Ușurel, a spus Duffy, devenit dintr-o dată apărătorul fostului său client.
Vic n-a fost niciodată prins cu ocaua mică.
— Nici Pilat din Pont, a spus Carol Lucas, în calitate de polițist.
— Serios? Vezi, nu știam asta. Tu de unde ai aflat?
— E în baza computerizată de date, Duffy, păi ce credeai? Pilate P., vârstă
foarte înaintată, trăsături distinse, nas roman, bănuit de încercare de
obstrucționare a justiției, ucidere și pregătire în vederea crucificării.
— Serios, de unde știi?
— Nu mai țin minte, Duffy. Cred că de la televizor. Ziceau că până la urmă
s-a sinucis, dar nu s-a putut dovedi.
— Nu-l văd pe Vic luând un pumn de pastile.
— Sau străpungându-se cu spada.
— Habar n-aveam că are spadă.
— Duffy! Carol s-a aplecat peste masă și l-a bătut ușor cu degetul peste
tâmplă. Alo, e cineva acasă?
— A, acum am înțeles.
451
 Chestia cu spălătoria îl epuizase, fără discuție.
— Apropo, ce mai face Domnișoara Balcoane? Duffy s-a întrebat în
treacăt dacă era cazul să se simtă vinovat. Nu știa pe nimeni care să
corespundă acestor semnalmente.
— Hî?
— Micuța Domnișoară Țâțe. Belinda Nu-Știu-Cum.
— Aha. Blessing 20.
— Așa, Blessing. Ce nume nesuferit. Belinda Blessing. Cred că trebuie să
te detextilezi la piele dacă te cheamă așa, nu?
— Nu-i adevăratul ei nume. Și l-a schimbat.
— Ca să se poată dezbrăca mai ușor.
— Probabil.
— Mă-ntreb ce altceva și-a mai schimbat.
— Carol! Ce te-a apucat?
A privit fața ei atrăgătoare și proaspătă, tipic irlandeză, încadrată de
cârlionți negri.
— Dar pe tine? a zis ea și i-a zâmbit din nou.
— Ca-rol! (S-a ridicat.) Ai de toate în frigider. Câteva bucăți de pizza. Și
niște pește cu sos hipocaloric.
— M-ai dat gata. Ai grijă cum conduci. Te pup.
Duffy ar fi condus atent și fără sfatul lui Carol. În primul rând, nu se
omora după Autostrada M1, devenită cea mai mare pistă neoficială de curse
din țară; până și cei cu mașini familiale socoteau că era locul potrivit unde să
facă o încercare de doborâre a recordului de viteză terestră. Pe de alta, avea
o nouă furgonetă, Sherpa și, când stătea pe scaunul înalt, era mereu
îngrijorat că ar putea fi lovit din lateral. Avusese un sentiment de ușurare
când își cumpărase o mașină nouă și renunțase la rabla ruginită pe care o
condusese până atunci. Ei, „nouă” mai degrabă pentru el, fiindcă furgoneta
nu mai era nouă: doar nu-i mergea chiar atât de bine. Așadar, dacă n-ar fi
existat ceilalți participanți la trafic, i-ar fi plăcut să stea mândru la volan în
Sherpa lui albă, inscripționată cu Duffy Security pe lateral, și să gonească pe
banda de mijloc cu viteza constantă de 90 de kilometri la oră.
Pe Autostrada M1 se făcuse nu demult o escrocherie foarte inteligentă. Ca
fost polițist, Duffy nu agrea ideea ca gaborii să fie escroci; însă la gândul
șmecheriei folosite de aceștia nu-și putea reține un hohot de râs. În loc să
ofere cadouri constând din pahare de vin sau ursuleți koala din pluș, pe care
să ți-i atârni la lunetă, o companie petrolieră avusese o altă idee pentru a-și
atrage clienți. În fiecare lună, alcătuiau o listă de aproximativ cincizeci de

20 Blessing – binecuvântare (n.tr.).

452
numere de înmatriculare, culese de la stațiile de benzină. Șoferul mașinii al
cărei număr se afla pe listă putea câștiga un premiu între o sută și o mie de
lire. Sigur, câștigătorul trebuia să fi cumpărat și benzină de la stațiile
companiei; casierul nu lăsa pe orice șmecheraș să-și plimbe degetul pe lista
cu pricina.
Planul a contribuit la creșterea numărului de cumpărători, dar i-a pus pe
gânduri și pe câțiva „filosofi”, îndeosebi pe un grup de gabori însărcinați cu
supravegherea Autostrăzii M1, care au gustat din plin acea provocare.
Activitatea se desfășura în haine civile, desigur, și în afara orelor de
program. Doi dintre ei mergeau la o stație de benzină, cumpărau benzină,
totul pe barba lor, și cereau să vadă lista de numere. Chiar dacă nu-și găseau
numărul de înmatriculare, memorau câteva de pe listă. Pentru că,
bineînțeles, cumpărau doar câțiva litri, curând trebuiau să realimenteze și se
vedeau siliți să tragă din nou o ocheadă la listă. A doua zi, îmbrăcați în
uniformă, verificau – în interes de serviciu, normal, nu? – câte un număr,
două, pe computerul poliției. Numele și adresa conducătorului auto, vă
rugăm. Apoi, dacă acesta locuia în zonă, se deplasau până la el acasă, îl
întrebau dacă știa cum ar putea primi câteva sute de lire, totul legal, doar
conducând câțiva kilometri. Bineînțeles, trebuia să li se ofere și lor o atenție,
ceva de băut, facem juma-juma, nu? La urma-urmei, fără noi nu te-ai fi ales
cu niciun penny, corect? Nici nu era nevoie să le spună câștigătorilor că sunt
polițiști.
Duffy considera acțiunea respectivă necinstită, dar în niciun caz nu-l
indigna. Cine avea de pierdut? În niciun caz compania petrolieră, care
oricum punea în joc acele sume. Și nici automobilistul, care nu se deranja să
verifice lista în fiecare lună, iar acum primea un cadou: jumătate din ceva
era mai mult decât nimic. Și nici băieții în albastru nu pierdeau ceva. Ei doar
dădeau dovadă de spirit întreprinzător și comercial, care contribuie la
dezvoltarea națiunii. Cine pierdea, chiar, pierdea cineva? Infracțiunea
însemna ca o persoană să aducă un prejudiciu alteia. În cazul respectiv
existau doar câștigători. Asta, până într-o zi, când totul a ieșit la iveală, și
câtorva polițiști li s-a dat peste mână. Curând după aceea, compania a sistat
planul de premieri și toată lumea s-a apucat din nou să colecționeze pahare
de vin și ursuleți koala, ceea ce, după părerea lui Duffy, nu avea niciun haz.
Deci, gonind pe banda de mijloc cu 90 pe oră, și-a îndreptat gândurile
spre Belinda Blessing și Vic Crowther. Micuța Domnișoară Balcoane, așa îi
spusese Carol. Duffy a zâmbit. Termenul micuț se aplica doar domnișoarei,
nu și sânilor. În niciun caz. Belinda Blessing fusese una dintre primele fete
de la pagina 3 care fuseseră asmuțite împotriva țării. La micul dejun,
milioane de bărbați aruncau o scurtă privire la titluri, apoi întorceau pagina
453
și rămâneau muți de admirație și încântare văzând-o pe Belinda… ei, nu
chiar pe Belinda, în sine… ci, ei bine, sânii ei, cărora nu li se putea da alt
nume decât Balcoane, cu majuscule. La milioanele de mese la care luau
micul-dejun, domnii își dregeau glasul, ba uneori chiar trebuia să se așeze
picior peste picior. Belindei îi ieșise din nou lucrătura de dimineață.
Avea părul negru și lung, o față prietenoasă, ochi de o culoare greu de
precizat, ceea ce nu conta, deoarece pagina 3 nu era color, plus ceea ce
redactorul scrisese cu ingeniozitate, anunțând prezența ei pentru prima
oară în ziar sub titlul Binecuvântările Belindei. Deloc uimitor, numele
inventat le-a oferit nenumăraților redactori prilejul de a-și demonstra
inventivitatea. Belinda își numără binecuvântările, după care urma – pentru
cazul în care cititorului i-ar fi scăpat aluzia – Unu! Doi! Cititorii au început să
o placă și să scrie reclamații dacă nu-i vedeau Balcoanele vreme de o lună.
Detractorii cinici, dezlănțuiți după două beri, susțineau că fără
Binecuvântările ei, Belinda ar fi fost doar o fată oarecare. Însă asta era,
susțineau apărătorii ei împătimiți, aflați tot cu o bere în față, ceea ce o scotea
în evidență. Părea prietenoasă, înțelegeți, genul de fată care ți-ar fi putut
turna acea bere, care poate crescuse în cartier cu tine, pe care o puteai
prezenta mamei fără teamă – așa fată bună era. Doar că avea acele…
Binecuvântări.
După vreo șase luni de renume câștigat prin intermediul ziarelor, Belinda
Balcoane și-a concediat agentul. A angajat în schimb un agent de publicitate
personal, specialist în promovare, căruia îi plătea un onorariu de douăzeci la
sută. A reușit să facă din ea o celebritate la Salonul Auto (fiindcă Belinda nu
ar fi pozat lângă orice vechitură, a dus-o să inaugureze câteva
supermarketuri, a regizat sesiuni de fotografii în fața unor cluburi de
noapte, a declanșat, din câte s-a crezut, un incident în care ea a aruncat
șampania din pahar asupra unui binecunoscut actor care încercase să-și
vâre prea mult nasul în decolteul ei și a reușit să o strecoare la o serie de
emisiuni de dezbateri de la televiziune. Acolo, naturalețea sa și glumele
pregătite dinainte au făcut-o să fie agreată chiar și de cei pe care în alte
condiții i-ar fi supărat. Și-a luat un iubit, iar curând după aceea s-a
descotorosit de el. Prietenul și-a vândut memoriile în luna următoare unui
ziar rival: „De ce mi-am cumpărat un MG? Păi m-am gândit că aveam nevoie
de o mașină decapotabilă pentru păsărica mea topless.” Cititorii fideli ai
ziarului în care apărea Belinda au fost șocați de acel exemplu dezgustător de
oportunism și i-au aplaudat mărinimia, pentru că ea nu s-a răzbunat
imediat, declarând lumii ce sculă mică avea individul.
Flatată de recrutori și fotografi, Belinda se bucura de fiecare clipă de
glorie. Însă nu și-a uitat mama și cele două surori, pe care a reușit să le mute
454
dintr-o locuință a primăriei în alta mai bună, și știa că va sosi și vremea când
bărbații nu se vor mai arăta la fel de dornici să o vadă fără sutien. Și atunci
ce se va întâmpla? Va reuși să facă saltul și să devină o celebritate
adevărată? Dintr-un cotlon al ființei ei s-a auzit un murmur de teamă și
îndoială. A privit în jur, la bărbații pe care îi cunoscuse până atunci și a
descoperit doar două tipuri: cei pe care îi speria faima ei și cei excitați de ea.
Pe primii trebuia să-i prindă cu arcanul fie și numai dacă voia să ia ceaiul cu
ei; ceilalți doreau să o întâlnească doar pentru a mai trece o cucerire
amoroasă pe răbojul de la capul patului.
Apoi l-a cunoscut pe Vic. A, sigur că lumea a remarcat ceea ce sărea în
ochi: că Belinda își pierduse tatăl pe vremea adolescenței și încă era în
căutarea unei figuri paterne; s-a afirmat că a ruinat căsătoria lui Vic; s-a spus
chiar că a rămas însărcinată dinadins. Însă nu se întâmplase chiar așa. Ea și
Vic se înțeleseseră încă de la început; el o făcea să râdă – iar acest lucru e
foarte important, nu? Nu se temea de ea pentru că avea notorietate; era un
om de succes în propriul domeniu, așa că nu avea motive să se simtă
amenințat, iar când ea i-a spus: „Știi ceva, Vic, aș vrea să renunț la toate
astea ca să trăiesc la țară și să am un cal”, el nu a zis „Ce vacă!”, ci a lovit ușor
cu palma peste ceea ce el numea „cealaltă pereche” și i-a răspuns: „Ar fi
frumos.”
Sigur, căsătoria lui Vic se clătina de mulți ani, iar Belinda n-a rămas
însărcinată în mod premeditat: era unul dintre acele lucruri care se petrec
atunci când oamenii se îndrăgostesc, nu? Asta îi dăduse ceva bătăi de cap
agentului ei, dar ceea ce, în alte cercuri, ar fi dat naștere unor titluri precum
„Soția părăsită pentru amanta însărcinată ” s-a transformat în „Copilul din
dragoste al Belindei ”, iar acest lucru a făcut situația mai acceptabilă. Evident,
activitatea ca model a mai pierdut din intensitate, dar a găsit altceva,
apărând cu un maiou mulat pe corp, ca să le arate tinerelor mame în
devenire cum să-și păstreze formele. Belinda nu mai punea suflet în toate
acestea și, după ce s-a îngrășat din cauza sarcinii cu viitoarea Nikki, aștepta
cu spaimă să dea jos din kilograme și să vadă dacă bărbații vor mai fi dispuși
să o privească fără sutien după ce devenea mamă. A continuat cu
încăpățânare un an sau doi după nașterea lui Nikki, până într-o zi când,
scoțând capacul sticlei de piña colada, a zis, fără să insiste mai mult ca de
obicei: „Știi ceva, Vic, aș vrea să renunț la toate astea ca să trăiesc la țară și
să am un cal.” La care Vic a surâs larg și a spus: „Păi, am văzut un locșor,
înțelegi?”
Ieșirea 13, asta e, s-a gândit Duffy și a virat atent furgoneta albă,
pătrunzând pe banda de viteză redusă. Nu se dăduse în vânt după Belinda –
nici măcar când îl atacase din paginile ziarului ca o echipă de intervenție a
455
poliției. Iar când se dusese să instaleze sistemul de alarmă în urmă cu trei
ani, a considerat că aducea prea mult a Lady Face-tot pe acea proprietate ca
să-l impresioneze plăcut. Cu alte cuvinte, probabil că Braunscombe nu era
una dintre casele de țară superelegante, care să fi aparținut vreunui
membru al Camerei Lorzilor, însă avea distincție. Iar Belinda Blessing și Vic
Crowther erau aproape neschimbați, chiar dacă locuiau acolo, nu? Îți venea
să râzi, iar în felul lui discret, Vic chiar râdea uneori de situație; după prima
vizită, Duffy a rămas cu impresia că Belinda Blessing își propusese solemn să
devină Belinda Braunscombe, matroana locului.
Era puțin probabil ca Vic să se fi schimbat. De când îl cunoștea Duffy (iar
asta însemna ani de zile), Vic rămăsese același. Se dăduse ca fiind trecut de
cincizeci de ani – ca unul care văzuse destule în viață și nu avea să se lase
impresionat de nimic – când, de fapt, certificatul lui de naștere arăta totuși
că avea sub patruzeci de ani. Și asta datorită purtării sale degajate în public,
de genul celei adoptate de negociatorii sindicaliști când vorbesc în fața
camerelor de televiziune. O asemenea amabilitate îi făcea pe cei cu mintea
îngustă să se arate suspicioși. Cu ani în urmă, Duffy încercase să-l înfunde pe
Vic Crowther. Fără să se simtă deloc insultat, Vic se mulțumise să râdă, apoi
a telefonat celor de la Laski & Lejeune, firma lui preferată de avocați
șmecheri, ca să le explice că doar printr-o coincidență ceasurile din
depozitele clientului lor erau identice cu cele din raportul lui Duffy, însă în
niciun caz nu erau furate, vai de mine, cum se poate așa ceva?
Asta rămăsese în urmă cu ani, când Duffy era polițist începător în sudul
Londrei, iar Vic Crowther era… oare ce, mai precis? Când apărea în vreun
ziar, se spunea despre el că era „omul de afaceri Vic Crowther”, dar când i se
cerea să precizeze ce fel de afaceri făcea, Vic arbora un zâmbet nevinovat și
răspundea: „A, câte puțin din toate.” Începuse afacerile în construcții și, după
ce constatase că această activitate era mai plăcută când altcineva realiza
partea cea mai grea, se profilase pe instalarea de aparatură de bucătărie.
Apoi a început să înțeleagă că întotdeauna era mai frumos când altul făcea
partea grea în locul tău. Francize, sub-leasinguri – acestea păreau domeniile
preferate de Vic: fă-l pe altul să-și pună la bătaie economiile de o viață,
încasează zece la sută și, dacă operațiunea dă greș, ce-am avut și ce-am
pierdut, nu? La un moment dat, Vic devenise proprietarul unui lanț de
spălătorii; hei, a gândit Duffy, pariez că Vic a conceput ideea mașinii de
spălat care-ți șterpelește de fiecare dată câte o șosetă. Existaseră și două
saloane de pompe funebre Crowther; gustase și din afacerile cu restaurante
fast-food, iar în închirierea de casete se băgase chiar de la început. Dacă și
cât de curate fuseseră toate afacerile lui era un subiect fierbinte al
polițiștilor locali, însă nu se ajunsese la o concluzie de nezdruncinat, cu o
456
singură excepție: dacă Vic Crowther era curat ca lacrima, însemna că regina
Angliei făcea pipi din picioare. Câțiva gabori se străduiseră să-l prindă cu
câte ceva, iar Vic se arătase prietenos, apoi mai puțin deschis, după care îi
chemase pe cei de la Laski & Lejeune, care erau de-a dreptul descurajanți.
Dacă Vic reușea să stătea cu fundul în două luntrii era pentru că, probabil,
era la fel de isteț și când se arăta necruțător. Și fără îndoială că principiul
rămânea același: francize, sub-leasinguri, iar dacă firma dă faliment, „se mai
întâmplă, dar eu mă aflam la ora aceea la Duke of Clarence, domnule ofițer,
lucru ce poate fi confirmat de majoritatea membrilor Clubului Rotary.”
Duffy a oprit furgoneta la intrarea pe proprietatea Braunscombe Hall. Hei,
stâlpii aceia sunt noi, a socotit el. Doi piloni pătrați, din cărămidă roșie,
fiecare având la capăt un glob din piatră, care se cojise; cel din dreapta avea
un animal din piatră, tot cojit, lipit de conturul globului. O nevăstuică trecută
prin multe, din câte și-a dat el seama. Amestecul de cărămidă nouă și piatră
veche, mâncată de vreme, degaja un aer ciudat. Duffy a rămas cu privirea la
cele două bile mari până când ele i-au readus în memorie zilele când
deschidea ziarul și se trezea cu o rafală dublă direct între ochi când o vedea
pe Belinda. Da, probabil că asta era explicația. Însemnele de armă ale
Belindei Blessing și ale lui Vic Crowther. Două Țâțe Hrăpind (ridicate), cu o
nevăstuică încercată care se strecoară peste ele.
Duffy încă zâmbea la acea idee când a frânat brusc, împrăștiind pietrișul
de pe aleea din fața conacului Braunscombe Hall. Vic Crowther a ieșit să-l
întâmpine.
— Șefu’, vrei să merg prin spate? l-a întrebat Duffy pe un ton vesel.
— Aici nu suntem la Marele Premiu al Marii Britanii, i-a răspuns Vic. Uite
ce mi-ai făcut la pietriș. Va trebui să pun pe cineva să-l grebleze.
În același moment, o femeie măruntă cu ochelari, despre care Duffy a
crezut că e japoneză, a apărut aproape alergând dinspre o latură a casei.
— Domnule Crowther, a zis ea imediat ce a ajuns lângă ei, apoi s-a oprit și
l-a măsurat pe Duffy din cap până-n picioare, înainte de a continua: Domnule
Crowther! Cineva l-a furat pe Ricky!

457
 BUCĂTĂRIA/SUFRAGERIA

Dulapurile de la nivelul ochilor din bucătărie arătau mai grozav decât

oricare altele pe care Vic Crowther le instalase pe vremuri. Erau
confecționate din stejar nemțesc lustruit, iar prețul acestora sugera că
lustruirea fusese făcută de pitici îmbrăcați cu pantalonași din piele, care
frecaseră lemnul cu fundurile vreme de cel puțin treizeci de zile. Sub
dulapurile suspendate se aflau nenumărate aparate de uz casnic de ultimul
răcnet, care păreau să fi fost furate de la Sala de Comandă a Misiunilor
Spațiale de la Houston. Oare la ce puteau sluji toate acelea, s-a întrebat
Duffy, a cărui bucătărie suferea influențe oarecum spartane. O femeie între
două vârste, plinuță, evident nu din Orient, pe care Vic i-a prezentat-o drept
doamna Hardcastle, se învârtea de la o mașinărie la alta, deschizând din
când în când câte o trapă din care scotea plăcintă aburindă sau tarte cu
slănină și omletă. Cu o bucătărie ca aceea, puteai porni o afacere hotelieră.
— Ai gânduri pentru o familie mai mare? l-a întrebat Duffy.
— N-o avem decât pe Nikki, a răspuns Vic. (Arăta mai solid și mai
necioplit decât și-l amintea Duffy; pesemne că începuse să-i placă ceea ce
bea.) Ne oprim aici. Cred că ceva în plus ar afecta orele de călărie.
A oftat, lăsând impresia că ar mai avea ceva de adăugat, însă ceilalți
ocupanți, mai mult sau mai puțin temporari ai reședinței, începuseră să
apară în zona bucătăriei-sufragerie. Considerând bucătăria drept Sală de
Comandă, sufrageria devenea turistic-rustică. O masă lungă, semănând cu
una dintr-o mănăstire, grinzi din stejar, pe care Duffy le-a apreciat ca fiind
vechi de două sute de ani, un șemineu deschis, ale cărui extremități erau
împodobite cu alămuri pentru harnașamentul cailor, un candelabru din fier
forjat, care fusese transformat să folosească becuri sau, mai probabil, așa
fusese proiectat din capul locului, un grup de scaune cu spătar rotunjit și
două scăunele pentru rezemat picioarele. În colț se lăfăia o roată de tors din
lemn de stejar, pentru cazul în care Vic și Belinda ar fi vrut să se apuce să-și
toarcă lâna pentru confecționarea propriilor haine.
Cea de-a treia servitoare a dat mâna cu Duffy și i-a acordat un zâmbet
superior, ca de castelană, părând complet nedumerită de motivul pentru
care Vic îl invitase la masă cu restul lumii. Era convinsă că omul avea la el o
ceapă și o bucată de brânză înfășurată într-o batistă cu picățele roșii, pe care
le putea mânca pe treptele din spatele casei, în timp ce câinii de pe
proprietate i-ar fi lins pantofii, nu? Doamne, Doamne, s-a gândit Duffy, s-a

458
ajuns și asta; atenție, pantalonii aceia nu o ajutau deloc să-și pună fundul în
valoare.
— El e Duffy, a zis Vic către cei deja așezați la masa rotundă. Un vechi
amic. A venit să repare sistemul de alarmă.
Cei cinci oaspeți păreau să nu fi depășit pragul vârstei de patruzeci de ani
și puteai băga mâna în foc că niciunul dintre ei nu se atinsese vreodată de un
aparat de bucătărie, de francize sau de spălătorii. Duffy i-a fost prezentat pe
rând Angelei, care avea ochii cam umflați și al cărei păr roșcat strălucea într-
un mod ciudat, care putea proveni de la folosirea unui întreg flacon cu gel;
lui Jimmy, pe cale de a cheli, care s-a ridicat și a răcnit: „Ce mai faceți,
domnule ofițer”; lui Damian, cel cu costumul din catifea, care nu s-a ridicat,
întorcându-se în schimb către blonda Lucretia; ea l-a salutat scurt din cap pe
acest truditor care venise să împartă prânzul cu ei; plus lui Sally, o adevărată
cascadă de chicoteli și cârlionți negri, care a întrebat: „A ta e furgoneta
aceea?” Când se pregătea să se așeze, Nikki s-a apropiat de el și a ridicat
privirea spre fața lui.
— Vrei să-ți dansez?
— Mai târziu, scumpo, i-a șoptit Vic discret.
— Dar vreau să-i arăt. N-a văzut cum dansez.
— Acum stăm la masă, a insistat Belinda. Nikki s-a așezat îmbufnată, iar
când doamna Colin a încercat să-i aranjeze șervetul prins în jurul gâtului,
fetița a înțepat-o în braț cu furculița. Filipineza nu s-a plâns; ceilalți nu au
pus-o la punct pe Nikki, ori s-au prefăcut că nu bagă de seamă. Lui Duffy nu
i-a scăpat scena.
— Unde-i Taffy? a întrebat Vic. Dar Henry?
— Taffy și-a luat niște sandvișuri și a plecat în pădure, a spus Damian, ca
și cum acela ar fi fost cel mai straniu mod de comportare pe care îl pomenise
vreodată, unde încearcă să măcelărească fauna locală cu ajutorul unei
carabine. Deși nu-mi explic de ce nu prinde pur și simplu micuțele animale
ca să le smulgă capul cu dinții lui de fier.
— Iar ticălosul de Henry n-a apărut, a adăugat Angela.
Pe parcursul prânzului, Duffy a trebuit să se oprească mereu, gata să se
înece – reacție care sigur nu fusese provocată de plăcinta făcută de doamna
Hardcastle. Damian a monopolizat mai toată conversația. Avea gene lungi și
păr lung și ondulat, iar vârful nasului i se mișca discret în timp ce vorbea.
Fața lui rubicondă părea să sclipească de simpla plăcere că îi aparținea lui
Damian. Făcea referire la subiecte și persoane despre care Duffy nu auzise,
întrerupându-se din timp în timp ca să fluture deasupra capului câte o sticlă
goală de vin, de parcă s-ar fi aflat într-un restaurant; moment în care
doamna Hardcastle apărea și o înlocuia. Jimmy îl asculta cu gura căscată,
459
râzând însă o idee în urma celorlalți. Vic a rămas tăcut; Belinda a spus câte
ceva, dar lucruri normale, după părerea lui Duffy. Rezolvă după prânz
problema cu alarma și alătură-te nebunilor adunați pe pista de curse. S-a
întrebat în același timp dacă prietena lui, Carol, alesese pizza sau peștele cu
sos fără calorii pentru prânz.
— A ta e furgoneta?
Întrebarea venise din partea lui Sally, care stătea la masă vizavi de el.
Avea un păr negru bogat și cârlionțat, care îi cădea până pe gât și ochii negri,
ce nu păreau să se uite fix la el. Poate avea nevoie de ochelari; sau poate că
nu era vorba de așa ceva. În orice caz, era a doua oară că-i punea aceeași
întrebare.
— Îhâm, a răspuns el.
— Duffy Security, a continuat ea, pronunțând apăsat pe silabe și chicotind
când a ajuns la sfârșit. Ești sigur? Îmi plac bărbații siguri. A chicotit din nou.
Oferi siguranță?
Duffy nu știa ce să-i răspundă. Ce voia să afle? Dacă avusese parte de
spargeri? Dacă avea de plătit ipotecă? O prietenă stabilă? Precaut, a răspuns:
— Uneori.
— Mereu am susținut, a zis Damian cu o voce care se adresa tuturor celor
prezenți, ignorându-l totuși pe Duffy, că polițiștii și cei care poartă căști ca
angajații Băncii Wells Fargo și ne duc banii în siguranță au cu siguranță o
viață sexuală aparte. Adică, în primul rând au pulane. Sally a scos un chicotit.
Apoi, cătușe. Doamne, ce se poate face cu o pereche de cătușe… Ca să nu mai
vorbim de câinii aceia mari…
Angela, care rămăsese mută până atunci, s-a ridicat brusc și a fugit spre
ușă. Ceilalți au tăcut.
— Tembelule, a zis Lucretia.
— Of, iar am comis-o, a zis Damian. Lipsă de tact. M-am scăpat și eu, după
cum s-a confesat actrița către episcop. Doamne, acum va trebui să mănânc
plăcintă și să-mi țin gura. Apropo, doamnă Hardcastle, a zis el, ridicând
glasul către zona de bucătărie, plăcinta e minunată. Doamna Hardcastle i-a
zâmbit. Felicitările mele pentru bucătăreasa-șefă. Ea i-a mai aruncat un
zâmbet; părea să țină la Damian.
— Tu ai câine? îl atacase iar Sally.
— Nu.
— Pentru treburi, la asta mă refeream. Sigur ai câine ca să rezolvi
anumite cazuri.
— Nu.
Lui Sally i-a luat ceva timp ca să rumege răspunsul. Se vedea că se gândea
intens cum să continue.
460
 — Presupun că rolul câinilor a fost preluat de tehnologia pe care o
folosești. Progresele tehnice au eliminat… (S-a oprit; cuvintele mai lungi o
lăsau fără suflare.)… nevoia… de a folosi… un câine.
— Nu. Întâmplător, nu-mi plac câinii.
Sally a socotit că nu auzise demult o replică atât de amuzantă; a scheunat,
a exclamat, apoi a explodat în râs.
— Auziți, nu-i plac câinii, a repetat ea, iar ochii au lăsat impresia că
priveau cu totul altfel decât înainte.
Duffy s-a uitat către capătul mesei. Lucretia îl urmărea cu un aer
nepăsător; n-a clipit când i-a surprins privirea lui Duffy, continuând să-l
examineze. Cu părul lung curgându-i pe umeri și trăsături precis conturate,
era genul de fată pe care o puteai vedea doar într-o revistă exclusivistă de
modă. Modelele de acolo își petreceau luni de zile ca să se antreneze în arta
de a stăpâni privirea sinceră, disprețuitoare, care te trimitea la origini; fata
aceea avea succes în lumea din afară. În niciun caz nu făcea parte din lumea
lui.
— Dat fiind că nu-ți plac câinii… Asta venea din partea lui Damian, care
abia acum i se adresa lui Duffy. Atunci poate că tu ești tipul de care avem
nevoie. Ne poți da amănunte despre felul în care ți-ai petrecut noaptea de…
— Termină, i s-a adresat Vic, destul de tăios. Ricky a dispărut. Mai precis,
cadavrul lui. Doamna Colin l-a pus într-un sac de rufe și l-a agățat în
vestiarul din spate, dar cineva l-a furat de acolo.
— Păi, aici se face multă plăcintă cu carne, a zis Damian înveselit. Poate că
degetul acuzator ar trebui îndreptat spre doamna Hardcastle.
S-a prefăcut apoi că examinează o plăcintă cu pui și șuncă de dimensiuni
considerabile și a mimat un acces de greață.
— Damian, băiatule, scutește-ne, l-a sfătuit Vic. Ce-ar fi să o cheme cineva
pe Angela?
Belinda a plecat să o caute și, după câteva minute, au revenit împreună. Li
s-a servit apoi șarlotă, plus pudding de Crăciun, care sigur stătuse la
congelator vreme de aproape opt luni. În timp ce li se aducea cafeaua, pe ușă
a intrat un bărbat masiv, cu cap pătrățos și chip congestionat, în vârstă de
aproximativ patruzeci de ani. Purta un costum pepit din lână, de culoare
deschisă, vestă din moleskin, cu o croială demodată, o cămașă pepit și
papion cu picățele roșii. S-a uitat plin de entuziasm la logodnica lui, aflată de
cealaltă parte a mesei.
— Henry, dragule, unde-ai fost până acum? a întrebat Angela cu glas
plăcut. (Duffy ar fi putut jura că nimeni de la acea masă nu era în stare să se
exprime atât de dulce.) De ore întregi încerc să te găsesc.

461
 — Iartă-mă, fetițo, i-a răspuns Henry. Doar știi cum se întâmplă. A trebuit
să mă întâlnesc cu cineva în legătură cu un câine.
Angela a scos un țipăt. Cei din încăpere au rămas muți. Henry s-a foit
nedumerit de pe un picior pe celălalt.
— Dar ce-am spus?
După masă, Vic l-a dus pe Duffy până în biblioteca video. Peste gaura din
geam se lipise cu bandă adezivă o foaie mare de hârtie cafenie.
— Pe acolo a fost azvârlit Ricky înăuntru, a explicat Vic.
— Sigur. (Lucru curios, Duffy a rămas impresionat. Polițiștii și foștii
polițiști se familiarizează atât de mult cu omorurile, încât orice mică inovație
este aproape binevenită. Duffy era convins că nu mai văzuse așa ceva până
atunci.) A fost un câine mare, nu?
— Hm, în fine, a făcut Vic, părând nesigur și neajutorat. Era, cum să zic,
înțelegi tu, ca un câine.
— Am priceput, a spus Duffy. Era de o anumită marcă?
— Nu se spune marcă, Duffy, ci rasă. Până și eu știu asta. Nu, cred că a
fost, da, ceva aproape standard. Păr ondulat, coadă…
— Patru picioare? a întrebat Duffy.
— Da. Era unul dintre ăia cu patru picioare. Nu m-aș putea lăuda că mă
pricep la câini.
Aceea fusese o remarcă nu tocmai necesară din partea lui Vic.
— Era mort când a zburat prin fereastră?
— Hm, era sigur mort când l-a descoperit doamna Colin. Vic a făcut o
pauză. Nu cred că se iau amprentele unui câine, așa e?
Duffy a analizat problema pe scurt.
— Nu, dacă a dispărut.
— Ai dreptate.
— Și când va veni poliția?
— Poliția? Nu mă dau în vânt după ei.
— Da, n-am uitat.
Duffy a zâmbit. S-a întrebat apoi cât de mult fusese amestecat Vic în
afaceri necurate și ce infracțiuni mai comitea în prezent. Spălătoriile,
saloanele de pompe funebre și magazinele de închirieri casete scoseseră
atâția bani pentru cumpărarea acelei case? Sau mai existase o sursă mai
puțin curată de venituri?
— Și, în orice caz, dacă Ricky a dispărut, ar fi o pierdere de vreme să vină
poliția, mai ales că e sfârșit de săptămână. Mă gândeam să…
— … să nu întărâtăm câinii?
— Cam așa ceva, a zis Vic și a râs în barbă. Știi ceva, e o plăcere să discuți
cu cineva care folosește același limbaj ca tine.
462
 — Nu toți s-au născut în Catford, a spus Duffy, făcând un semn cu capul
către sufragerie.
— Da, în fine, sunt în principal amicii Belindei. Oricum, dacă ai o casă
mare, te întâlnești vrând-nevrând cu oameni de la case mari. Nu-s chiar așa
răi cum crezi, a spus Vic. Cam gălăgioși uneori, dar sunt și ei tineri.
— Mda, cred că nu-mi prea plac cei din înalta societate.
— Nu-s chiar din înalta societate.
— În orice caz, sunt deasupra mea, a insistat Duffy, cu un aer destul de
sumbru.
— De obicei, fiecare pornește cu șanse egale, aș zice. (Acum venise rândul
lui Duffy să râdă în barbă.) Uită-te la Damian, de exemplu. E fiu de vicar,
băiat isteț, a terminat nu știu ce colegiu, și-a frecat coatele cu lumea bună.
Damian nu-i un nume care să impresioneze.
— Impresionează mai mult decât Vic.
— Adevărat, dar asta-i Anglia zilelor noastre, nu, Duffy? Orice Vic poate
sta alături de un Damian, și s-ar putea ca vreunul ca el să cunoască un Hugo.
Toate chestiile astea cu clasele sociale nu mai fac doi bani acum. Contează ce
ești, nu cine ești. De pildă, eu și Belinda, uită-te la noi. Când eram mic – cred
că-ți aduci aminte, ba nu, ești prea tânăr ca să știi, dar pe vremea mea
existau monede de trei penny din argint.
— Am auzit de ele.
— Lumea obișnuia să le pună în budinca de Crăciun. Vezi tu, le
ascundeau, apoi făceau un semn discret pe prăjitură, ca să știe unde erau și
să dea feliile respective copiilor. Ei, în casa noastră nu existau asemenea
bănuți. Tata învelea alte monede, din cupru, în staniol. Cu atât ne alegeam.
Pesemne că ne și otrăveam puțin. Iar acum uite-mă în casa asta mare. Așa a
devenit Anglia ceea ce este acum, a zis Vic, încheind pe o notă de patriotism
recunoscător ceea ce sigur se voise o cuvântare gândită de mult. Da, asta e
Anglia. N-o uita pe Belinda. Altădată nu s-ar fi întâmplat așa ceva. Știi că țin
la ea, dar pe vremuri n-ar fi reușit. Oamenii ar fi privit-o de sus pentru că
apărea dezbrăcată în ziare. Acum așa ceva nu-i mai deranjează. Acum iese la
vânătoare cu persoane care acum cincizeci, ba nu, douăzeci de ani în urmă,
n-ar fi lăsat-o nici măcar să le țină calul. Asta-i Anglia, și e foarte bine că-i
așa, după mine.
— Mda, poate că mi-ar plăcea mai mult oamenii din înalta societate dacă
aș avea o casă mare ca asta, a zis Duffy.
— Nu-i nevoie să fii tăios, amice. De acord, casa e un exemplu potrivit. Știi
de la cine-am cumpărat-o? Mai ții minte trupa The Filth? Duffy a dat din cap
în semn că da. Grupul se bucurase de un succes de scurtă durată la începutul
anilor ’60: trei sau patru cântece de Top Ten, fără să ajungă totuși pe primul
463
loc, dar asta le-a adus mulți admiratori, care i-au susținut vreme de câțiva
ani. (După părerea lui Duffy, trupa nu se ridicase la valoarea altora, ca
Hollies sau Tremoloes, și totuși…) Îl mai ții minte pe cel care cânta la clape?
(Duffy și-a amintit de un spiriduș îmbrăcat în catifele, cu un zâmbet
permanent pe față, care cânta întotdeauna având o pană lungă ce-i ieșea
prin turul pantalonilor.) Izzy Dunn? Ții minte? De la el am cumpărat-o. În
concluzie, case ca asta sunt deținute de oameni ca noi – Vic s-a oprit puțin,
ca să refacă puțin fraza – de oameni ca mine, în orice caz, din generația a
doua. A, casa a cam suferit cât Izzy a locuit aici; ținea morțiș ca lumea să-l
vadă mâncând, așa că a acoperit cu scânduri galeria menestrelilor, apoi a
transformat sala de squash în studio de înregistrări, după care a instalat
câteva ferestre panoramice, ba chiar a încercat să populeze lacul cu pești
piranha; cu toate acestea, casa a rămas destul de frumoasă. Există turiști
care trec prin zonă și mă consideră stăpânul conacului, un lord. De câte
secole locuiește familia Crowther în această zonă? Parcă-i aud punându-mi
întrebarea asta, a zis el și a chicotit.
— Apropo, a spus Duffy. Sferele acelea de piatră de la poartă. De ce s-a
cocoțat nevăstuica pe una dintre ele?
— Duffy, nu meriți să trăiești într-o asemenea casă. Nu e nevăstuică,
nepriceputule, ci salamandră.
— Și asta e un soi de nevăstuică? În fine, ce-o fi, îi lipsesc niște bucățele.
— E o salamandră erodată de vreme, Duffy. Arată de parcă ar sta acolo de
secole. Să-ți pasez un mic secret. Există un loc unde poți cumpăra așa ceva
gata erodat. La fel ca blugii prespălați, înțelegi? Vezi tu, te scutește de efort,
nu? Și au tot felul, urși, pelicani, lucruri ce nici nu-ți trec prin minte.
— Și de ce-ai ales o salamandră?
Vic l-a privit cu șiretenie.
— Ei, sincer să fiu, când am văzut-o, nici eu n-am știut că e salamandră.
Adică, mi-am dat eu seama că e un fel de șopârlă sau ceva de genul ăsta, și l-
am întrebat pe vânzător: „Ce-i cu șopârla aia?” El mi-a zis că e salamandră și
că pe vremuri oamenii o socoteau ieșită din comun. Credeau că poate trece
prin foc fără să pățească nimic. Și-atunci mi-am zis: „Asta aduce puțin cu
bătrânul Vic Crowther, salamandra aia. Și el poate merge prin foc fără să se
pârlească, să bat în lemn, cel puțin până acum”. De aceea am luat-o.
— Și pe piatra cealaltă de ce n-ai pus una la fel? Sau a căzut?
— Nu. Doar una se pune. Așa-i în heraldică, parcă așa îi spune, a zis Vic nu
tocmai lămurit.
Cât au discutat, Duffy s-a uitat în jur și și-a amintit sistemul pe care-l
instalase în urmă cu trei ani. Și-a cerut scuze și s-a dus să examineze tabloul
de comandă fixat în spatele unui lambriu fals, aflat în dormitorul cel mare. În
464
drum, a întâlnit-o pe doamna Colin care, în încercarea de a o scoate pe Nikki
la plimbare, se alesese cu câteva lovituri de picior. Când s-a întors, era puțin
iritat. A închis ușa bibliotecii video. Mai era și duminică după-amiază, la
naiba.
— Când am făcut instalația, am discutat în amănunt, Vic. Uși, ferestre,
plăci de presiune. Am hotărât să nu punem alarme la ferestre pentru că în
caz de vânt puternic se declanșează sistemul. Am convenit să punem senzori
la uși și să plasăm plăci de presiune sub ferestrele de la parter. Numai că tu
ai decis să nu punem o placă de presiune și în bibliotecă deoarece e vorba de
o cameră mică și nu voiai ca cineva care a rămas până târziu aici să
pornească alarma când toată lumea doarme. Evident, foaia de geam nu are
senzori. Dar dacă ar fi încercat să forțeze fereastra, ai fi avut un vuiet…
— Deci, punctul slab al instalației ăsteia scumpe cu care m-ai pricopsit
este că dacă cineva îmi azvârle câini morți pe fereastră n-o să aflu decât
după ce doamna Colin își face rondul de dimineață, nu? Vic i-a zâmbit când a
spus asta.
— Ba da, dacă auzi zgomotul de sticlă spartă. Dacă vrei, pot instala o placă
de presiune.
— Nu, mai bine nu.
Duffy a început să se bășice.
— Oricum, dacă tot sunt aici, o să verific tot sistemul.
— Da, bună idee, a zis Vic. S-ar putea să-ți răpească ceva timp. Și, dacă mă
gândesc mai bine, instalează și placa aceea. Dar cred că nu ți-ai adus sculele
și toate chestiile în furgonetă. Și, bineînțeles, mâine băncile sunt închise.
— Nu înțeleg, a spus Duffy.
— Chiar dacă ar fi forțat cineva fereastra, tot nu s-ar fi întâmplat nimic, a
spus Vic. N-am activat alarma.
— Iar nu înțeleg, a repetat Duffy.
— Sper că vei înțelege, fiule. Și chiar curând.
În aceeași clipă, ușa bibliotecii s-a deschis și în prag a apărut Nikki, cu
chef de vorbă. L-a măsurat pe Duffy și a întrebat:
— Acum pot să-ți arăt dansul?
— Mai târziu, scumpo, mai târziu, a spus Vic.
— Dar pentru Taffy pot dansa când se întoarce de la pădure?
— Foarte frumos din partea ta, scumpo. Bun, iar acum fugi.
Vic a deschis fereastra peticită cu hârtie cafenie și a pășit, destul de greoi,
afară, pe terasa acoperită cu dale. Duffy l-a urmat. Între pietrele de formă
rectangulară creșteau niște plăntuțe – pesemne ierburi medicinale sau cine
știe ce erau – pe care Duffy nu le cunoștea. Două urne mari, care fuseseră
achiziționate gata erodate sau poate că erau originale, adăposteau un șir
465
sclipitor de flori de geranium. Un bondar a trecut bâzâind pe lângă el,
zburând stângaci, de parcă ar fi fost încărcat de sacoșe pline cu cumpărături.
Șovăitor, a mirosit aerul. Se simțea ca o persoană căreia i se cere să guste
vinul la un restaurant scump și nu știe precis dacă băutura trebuie să aibă
acel gust sau nu.
— Miroase altfel, a anunțat el cu fereală.
— Ciudat, nu? a zis Vic. Și eu am observat. Asta din cauza anilor petrecuți
în Londra. La țară miroase altfel, nu-i așa? Parcă aerul ar ieși dintr-un
atomizor. Vine Dumnezeu cu flaconul și se gândește: „Ce să le dăm în
dimineața asta? O idee de Flori-de-primăvară sau o picătură de Prospețime-
de-toamnă?” Vezi tu, uneori ies aici și îmi vine să trag o țigară, doar ca să dau
aerului un miros adevărat. Și nici măcar nu mai fumez.
Tot discutând, s-au aplecat peste balustrada de la capătul terasei. Cu
coada ochiului, Duffy a surprins o mișcare spre dreapta. O siluetă dăduse
colțul pe după terasă și se îndrepta spre ei. Se târa, chiar repede, pe coate,
lovind pământul cu vârfurile degetelor de la picioare. Cu capul plecat,
bărbatul a trecut la vreun metru și jumătate pe sub ei, furișându-se către
capătul îndepărtat al terasei, unde a dispărut.
— Parcă era o salamandră, a spus Duffy, ceva mai informat.
— Jimmy a lucrat în armată, i-a explicat Vic. I-a plăcut, vai, și încă mult.
Dar s-a spus că nu era suficient de deștept. Mereu mă bârâie să-i dau voie să
construiască un teren de asalt pe proprietate. E convins că oaspeților mei le-
ar plăcea să facă o încercare – adică să se strecoare prin conducte de
canalizare și să traverseze lacul bâțâindu-se pe frânghii – ca să-și merite
ginul cu apă tonică.
— Și-acum cu ce se ocupă?
— Cred că e agent imobiliar, parcă așa se cheamă, a spus Vic pe un ton
sceptic. Dar nu-mi amintesc să-l fi auzit vorbind despre munca lui.
L-a condus pe Duffy către o bancă rustică, amănunt care a confirmat
bănuielile acestuia privind lipsa de confort de la țară.
— Te ascult, Vic, a spus Duffy.
— E vorba de Angela. Ne cam îngrijorează. Pe mine și pe Belinda.
— Roșcata?
Grație unei cutii întregi de vopsea de păr, a adăugat Duffy în sinea lui.
— Exact. O cunoaștem de când ne-am mutat aici – mai demult decât pe
ceilalți. E bună prietenă cu Belinda și sunt… țin mult la ea.
— Asta înseamnă cumva ce cred eu?
Vic a ignorat întrebarea.
— Nu știu cum să mă exprim, dar Angela a fost mereu puțin… trăsnită. A
cam umblat brambura, după cum se afirmă, poate ceva cam mult. Adică, așa
466
o chestie e mai ușor de observat la țară. La Londra, nimeni nu se sinchisește
unde îți arunci guma de mestecat, dar aici trebuie să fii mai prevăzător. Iar
ea n-a fost niciodată atentă. Fă orice, încearcă totul, asta i-a fost mereu
lozinca.
— Deci se culcă cu oricine și consumă droguri, a conchis Duffy, adoptând
un ton profesional. Ce altceva?
Vic a ridicat din umeri.
— S-ar putea să ți se pară greu de înțeles, la prima vedere, dar nu-i așa.
Tocmai de aceea se înțelege bine cu Belinda. Vezi tu, amândouă lasă
impresia că știu mersul lucrurilor, dar în esență, aici Vic a schimbat puțin
registrul, tot niște fete neștiutoare au rămas. Niște copii rătăciți în pădure.
A făcut o pauză. Duffy nu s-a simțit chinuit de milă pentru cele două
fecioare pierdute în desișuri.
— Aruncă o privire la încheieturile ei, dacă ai prilejul. Arată ca triajul
Clapham, unde se întretaie atâtea linii. Asta a fost a doua oară, acum vreo doi
ani. Înainte de asta, a luat pastile. Au spălat-o pe dinăuntru, s-au străduit să
o binedispună, au sfătuit-o să nu mai procedeze așa, dar ea a făcut tot ce știa.
În urmă cu doi ani, cum spuneam, când își rădea picioarele în baie, a scos
lama din aparat și… A găsit-o cineva după o oră. A fost un miracol că n-a
murit.
Ba nu, n-a fost un miracol, s-a gândit Duffy; sau nu tocmai. Suna mai
curând a nepricepere. Pe vremea când era polițist, Duffy avusese prilejul să
vadă câteva încercări de sinucidere. Se spunea că cei că dădeau greș nu
voiau cu adevărat să moară. Duffy susținea altceva. Și anume că oamenii nu
se pricepeau să facă așa ceva. Lumea credea că era ușor să-și taie venele de
la încheieturi, de aceea făceau crestătura la unghi drept, însă apăsarea
palmelor deseori închidea tăieturile. Cei care aveau intenții serioase își tăiau
venele în diagonală.
— Sărmana copilă. De ce a făcut-o?
Vic a făcut un gest din umeri.
— A zis că voia să moară. Că n-o iubește nimeni. Înțelegi tu, chestii din
astea. Părinții ei s-au separat când era mică, asta ar putea fi o explicație.
Acum sunt morți amândoi.
— Ce vârstă are?
— Treizeci și șapte, sau opt. Pare mai tânără, nu? Așa se întâmplă acum.
Dincolo de aparențe, e un copil bun.
Duffy și-a dres glasul. Așa se spune mereu despre alții. Dincolo de
aparențe, e un copil bun. Duffy voia mereu să întrebe de ce trebuiau să
existe atâtea aparențe.
— Așa, deci ai înțeles în mare, nu? Treburile sunt cam delicate.
467
 — Are bani?
— Are. În orice caz, e destul de complicat; și s-au încercat toate metodele
obișnuite, doctori și clinici și câte altele, cu o grămadă de promisiuni, urmate
de promisiuni încălcate. Chiar dacă ții la astfel de oameni, te cam saturi de ei.
Iar cu un an în urmă l-a cunoscut pe Henry.
— Cel care a spus că fusese plecat să discute cu cineva despre un câine?
— Bravo. Henry ne vizitează de multă vreme. Provine dintr-o familie cu
un oarece trecut.
— Vic, toate familiile au un trecut. Și eu am tot atâția strămoși ca și
oricare altul. La fel și tu. Tot așa și o nevăstuică.
— Nu mai face pe sensibilul. Cred c-ai înțeles unde băteam. Henry are în
jur de patruzeci și cinci de ani și lumea și-a cam pierdut speranța să-l vadă la
casa lui. Mă refer la căsătorie. E destul de ciudat, să știi, nu prea îți poți da
seama ce-i în mintea lui. În orice caz, contrar tuturor așteptărilor, s-a
apropiat de ea. Pesemne pentru că era altfel. Vreau să spun că lui Henry i-au
plăcut mereu fetele cu broboade și care merg pe cal și la vânătoare, pentru
care distracția înseamnă să țină pasul cu el la tras cu pușca.
— Deci miroase a nuntă, nu?
— Peste trei săptămâni. S-a și făcut rezervarea la biserică.
— Păi atunci e bine, a zis Duffy, încă așteptând amănunte.
— Ea locuiește într-o căsuță, puțin în afara satului. În urmă cu două luni,
au început să se întâmple tot felul de lucruri. Mărunțișuri. Zgomote în
grădină, despre care nu poți spune că ar fi făcute de un câine sau de o pisică.
Într-o zi a găsit o pasăre moartă în prag – ei, poate o abandonase vreo pisică
acolo. Ciocănituri la miez de noapte. După aceea, într-o dimineață, o piatră i-
a spart fereastra. Asta a pus capac. Fata a luat un pumn de pastile ca să se
calmeze și a leșinat. Atunci i-am spus să se mute la noi.
— De unde a făcut rost de atâtea pastile? Și de alte chestii, dacă tot
vorbim de asta?
— Cei bogați pot oricând să găsească ce vor, Duffy. Oricum, din nefericire,
e stresată rău. S-a mai potolit după ce a venit la noi, apoi și-a făcut griji în
legătură cu casa și s-a întors, și știi ce ne-a spus? Că o stivă de lemne se
mutase cu doi metri. O stivă întreagă. Asta a dat-o peste cap, și cum nu-și dă
seama dacă nu cumva își imaginează toate astea, n-avem cum s-o ajutăm.
— Și Henry ce crede despre toate aceste… activități ale ei?
— Cred că i s-a servit versiunea prescurtată. Adică, nu cred că pricepe
cum stau lucrurile cu ea. Probabil își închipuie că așa sunt fetele, când
emotive, când tăcute.
— Deci e cu nervii la pământ.

468
 — E terminată. Uite, nu știu cum stă treaba, și n-am idee ce-și închipuie,
dar sunt convins că trebuie să o ținem aici în siguranță, vreme de trei
săptămâni. Asta e ultima ei șansă, așa credem eu și Belinda. Henry e ultimul
ei tren. Credem că își pierde mințile de tot dacă nu se mărită.
— Iar chestia cu câinele n-a ajutat-o deloc.
— Exact. Cine ar fi în stare de așa ceva, Duffy? O ființă nevinovată…
— Aveam impresia că nu-ți plac câinii.
— Nici n-am spus că-mi plac. Am zis că era un animal nevinovat.
— Corect. Ce altceva ar mai putea fi?
— Ea a spus că e șantajată.
— Abia acum zici asta? Cine, de ce și cu cât?
— N-a vrut să dea amănunte. Ține pentru ea. Să nu insiști prea mult în caz
că…
— Sigur, a spus Duffy. Cheamă poliția.
— Nu vrea. Și nici eu nu vreau gabori pe-aici, dacă se poate. Obiceiurile
vechi mor greu. (Da, iar gaborii cu nas fin ar putea aduce câini cu nasuri și
mai fine. Se ridicară de pe bancă.) Deci, mai rămâi câteva zile?
Duffy a dat din cap.
— Pentru cei din înalta societate am tarif mai mare.
Vic a clătinat din cap cu tristețe.
— Duffy, nu te pricepi deloc la afaceri. O să te plătesc la tariful normal.
— În regulă.
Au ocolit încet casa, de parcă ar fi verificat dacă mai existau și alte
modalități de efracție. Când au ajuns la alee, lui Duffy i-a scăpat o înjurătură.
La dracu’, cineva îi umblase la furgonetă. Stătea într-o dungă. S-a apropiat pe
aleea cu pietriș, privind cu un ochi spre casă și cu celălalt la mașină. Cele
două roți din partea opusă casei erau pe jantă.
Paznic la un eșantion de oameni din lumea bună, s-a gândit Duffy. Ee,
dacă pentru asta vor să-l plătească… După părerea lui, cei de la
Braunscombe Hall nu aveau nevoie de el. Aveau nevoie de polițiști, de o
asistentă de psihiatrie, de o curățenie sănătoasă de primăvară și de o
stropitură bună cu un atomizor uriaș care să-i facă pe oamenii aleși să se
învârtă pe loc vreme de câteva clipe, bâzâind ca o freză de dentist, după care
să cadă lați cu picioarele în sus, dar de Duffy nu aveau nicicum nevoie. Pe de
altă parte, pe cine angajai dacă voiai să fii sigur că cineva se va căsători?
Oare în Pagini Aurii se găseau oameni care să te ducă cu forța până în fața
altarului? S-ar putea să i se ceară să o conducă pe Angela la altar, ca să fie
convinși că o va însoți cineva tot drumul până acolo. Va trebui să-i pună
cătușe ca nu cumva să scape? Da, domnule, în afară de un costum gri pentru
dimineață, plus mănuși și pălărie, vă recomandăm această pereche de cătușe
469
argintate. Foarte discrete, domnule, după cum puteți constata. A, în prezent,
toată lumea se căsătorește așa. Așa cum mirele pune verigheta pe degetul
miresei, tot astfel și consilierul de securitate desface cătușele și azvârle
cheia către grupul de fete nemăritate. Cea care o prinde va urma să pășească
de-a lungul navei, până la altar.
Cu toate astea, clientul plătea, iar patruzeci de lire pe zi, plus cheltuielile
(a, n-ar fi trebuit să spună că dorește un onorariu mai mare pentru servicii
aduse oamenilor din lumea bună – era suficient să ridice tariful) îi ofereau,
măcar pentru o scurtă perioadă de timp, dreptul de a avea îndoieli. Și încă n-
o analizase mai îndeaproape pe această Angela; o văzuse numai țâșnind
afară din cameră când auzise cuvântul „câine”. Cât va sta aici va trebui să
aibă grijă ce vorbește. Să nu-i scape cuvântul „lup” într-un moment
neprielnic. Relațiile cu publicul, Duffy, relațiile cu publicul, ai grijă. Nu acesta
era punctul lui forte, și știa prea bine asta.
— Duffy o să mai rămână câteva zile, a anunțat Vic pe un ton neutru,
imediat ce s-au așezat la masa de seară. Sistemul de alarmă e făcut varză.
— Poate c-a fost prost instalat, a zis Belinda, cu sarcasm în glas. „Îți
mulțumesc prea plecat, Belinda”, a gândit Duffy. A încercat să-și imagineze
discuția dintre Vic și ea când el i-a spus că Duffy avea să mai stea o vreme pe
proprietate. S-a întrebat unde va fi cazat. Pesemne că în pod, cu ziare pe
podea și cu vreo fereastră spartă, dacă ar fi fost după voia Belindei.
— A, ce bine, a zis Damian, măsurându-l distant pe Duffy. Ai putea fi al
patrulea la bridge.
Apoi a clipit mărunt din gene și și-a mișcat nasul, un gest ce a părut să fie
intenționat.
— Nu joc bridge, a spus Duffy.
— Atunci te facem mână moartă, nu? a zis Damian rânjind, iar Sally, cea
cu ochi mari ca de bețiv, care se hlizea tot timpul, s-a hlizit și de astă dată.
„Fii atent, fiule,” a vrut să spună Duffy, „să nu te trezești cu costumul acela
din catifea tăvălit prin noroi.” Însă, cu voce tare, după ce a privit în jur, a
spus:
— Cine și-a făcut de lucru cu furgoneta mea?
— De lucru? a răspuns Damian. Cu furgoneta? Nu mi-aș vârî nasul în
mașina altuia.
— Mi-au fost dezumflate două cauciucuri. Asta e periculos. Iar dacă
jantele au tăiat pneurile, asta înseamnă producere premeditată de daune, a
adăugat el, străduindu-se să strecoare în glas un ton cât mai autoritar.
— Ridicați-i pe toți suspecții obișnuiți, a răcnit Jimmy, ca și cum ar fi
alcătuit deja grupul de identificare.

470
 „Tembel și chel”, a gândit Duffy și și-a adus aminte cum se târa Jimmy pe
sub terasă ca o salamandră. Ba nu, ca o nevăstuică.
— Mi-am închipuit că oferi siguranță, a spus Sally. Duffy Security, a
repetat ea și i-a surâs, arătându-și toți dinții.
— O să-ți umflu eu sărmanele cauciucuri dacă joci bridge cu noi, a spus
Damian pe un ton ce mima extenuarea, ca și cum aceea era ultima lui ofertă
și nimic nu l-ar determina să o îmbunătățească, indiferent ce ar face Duffy.
— Ridicați-i pe toți suspecții obișnuiți, a repetat Jimmy. Lucretia a rămas
tăcută.
— Bagi în nota de plată dacă ai daune, a spus Vic, și terminați cu prostiile,
copii, dacă a făcut-o vreunul dintre voi.
Îi trata ca un unchi prea răbdător, s-a gândit Duffy; ca și cum una la fund
și câteva lacrimi înainte de culcare n-ar fi fost binevenite.
Răsucindu-se ușor în timp ce mânca, Duffy a încercat să arunce o privire
la antebrațele Angelei. Încheieturile ca un triaj, spusese Vic. Ei bine, triajul
era acoperit cu o prelată: un pulover bej pe gât, cu mâneci lungi, trase până
la încheieturi. Nici nu vorbea prea mult acea femeie pe care el trebuia să o
păzească.
În aceeași clipă, în cameră a intrat un bărbat scund cu un pulover negru.
Barba neagră, tunsă frumos, îl făcea să semene cu un membru al unui grup
de jazz care cânta piese tradiționale la festivaluri neînsemnate; însă forma
corpului făcea ca acest lucru să pară improbabil. Torsul îi era aproape
triunghiular: umerii masivi și largi făceau capul mic să se simtă jenat.
Brațele îi erau foarte dezvoltate, în schimb mâinile rămăseseră destul de
mici. Avea talia îngustă și se mișca cu delicatețe.
— Taffy, a exclamat Vic. Tot ne întrebam unde ai dispărut.
Bărbatul cu păr negru a ridicat tăcut o mână și a arătat celor de la masă
trei porumbei, având gâturile legate laolaltă cu sfoară.
— Plăcintă de porumbel, a spus el, cu glas foarte potolit.
Duffy s-a așteptat ca de pe buzele înfoiate ale lui Damian să pornească o
replică savuroasă, însă el s-a mulțumit să spună:
— Îmi place plăcinta de porumbel.
Duffy și-a amintit abia după ce păsările au fost înmânate doamnei
Hardcastle. Iisuse, te-ai ramolit, niciodată nu erai atât de prostovan pe
vremea când îți făceai rondul! Bine, atunci nu te așteptai să dai exact de
acest ucigaș de porumbei pe felia dintre Buckinghamshire și Bedfordshire.
Taffy era un galez, un hoț. Taffy a venit la mine și mi-a furat o jumătate de
carcasă de vită. Doar că, în cazul de față, Taffy era englez, iar numele lui era
o prescurtare de la Tafford. Taffy era englez și ceva mai mult decât hoț.

471
 Într-o vreme Taffy apăruse pe pagina întâi a aceluiași ziar de scandal în
care o puteai găsi, la pagina 3, pe Belinda amenințându-te cu balcoanele.
Niciunul dintre ei nu semăna prea mult cu imaginile din poze. Belinda nu
părea deloc genul de fată gata să traverseze camera în goană ca să ți se așeze
provocator pe un genunchi, pentru ca apoi să-ți desfacă nasturele de sus de
la cămașă; iar Taffy, așezat vizavi de ea, nu semăna cu ceea ce ziariștii
denumeau „Inamicul public numărul 1”. Unde era privirea sticloasă de
vânător-ucigaș care a făcut să se vândă atâtea ziare?
Cariera lui Taffy era îndelungată și debutase, ca mai toate carierele
infractorilor, mediocru: mici găinării, furturi și fugă de la locul faptei, câteva
jafuri comise cu delicatețe. Nu fura mult, nu era deosebit de violent și se lăsa
prins destul de des. Având în vedere frecventele întreruperi ale școlii, Taffy
a avut slabe șanse să ajungă la universitate. Trecuse bine de douăzeci de ani
când a evadat din cercul îngust și păgubos al micilor furtișaguri, al violenței
reduse și al condamnărilor de scurtă durată. Și-a dat seama că suma pe care
o putea fura avea o legătură directă cu cantitatea de violență pe care era
pregătit să o folosească. Această descoperire epocală a adus o nouă
dimensiune carierei lui: o burdușeală urâtă de tot, administrată unor soți
din Sussex, în schimbul căreia s-a ales cu o mare cantitate de argintărie de
pe vremea regelui George, bineînțeles, nu toată etalată generos. Taffy a mai
înțeles că dacă fura mai mult dintr-o lovitură, atunci nici nu era nevoie să
fure atât de des și, cu cât ieși la treabă mai rar, cu atât mai rar au și băieții în
albastru prilejul să pună gheara pe tine. Drept urmare, o vreme Taffy a putut
să ducă o viață socială normală; cu toate acestea, la universitate tot n-a
ajuns.
Ceea ce l-a propulsat pe prima pagină, ajutând-o astfel și pe Belinda să
contribuie la vânzarea unor exemplare ale aceluiași ziar, a fost o manifestare
de entuziasm nestăvilit în folosirea unei bare de fier într-o perioadă în care
știrile de senzație cam dispăruseră. Tocmai executa o condamnare de doi ani
la Maidstone pentru faptul că se arătase prea iubitor față de ceea ce nu-i
aparținea când, brusc, l-au apucat pandaliile și l-a lovit în cap pe un paznic
cu o bară de metal, după care a evadat. Nimeni n-a reușit să afle de unde își
procurase arma. Fotografia paznicului, cu toată fața însângerată, era foarte
atrăgătoare pentru ochiul format profesional al redactorilor de primă
pagină; iar ea a fost urmată foarte curând de o poză a lui Taffy, în care nici el
nu părea a fi într-o formă deosebită. În acea vară, vreme de câteva
săptămâni, s-a bucurat de o celebritate efemeră. Un ziar a oferit o
recompensă pentru prinderea lui; un altul a lansat zvonul că evadase cu
intenția de a declanșa un protest public – pesemne plănuia să tulbure
desfășurarea unei nunți de mai mică importanță din cadrul familiei regale,
472
care urma să aibă loc peste două săptămâni. Publicul a dedus neîntârziat că
Taffy era un fugar dispus să apeleze la maximă violență împotriva oricui i-ar
fi stat în cale și plănuia să arunce în aer întreaga familie regală. Un cititor
galez a scris ziarului The Times, afirmând că Taffy nu-i era concetățean.
În realitate, Taffy nu era deloc fugar: se refugiase undeva, în compania
unei femei și a unei lăzi cu berea preferată, fiindcă ambele îi lipsiseră
cumplit în închisoare și, ca orice alt cetățean, a urmărit nunta la televizor,
gândindu-se că la noi chestiile astea se desfășoară mai frumos decât oriunde
altundeva. A bănuit că va mai încasa cinci ani pentru că-l lovise în cap pe
gardian și că va fi bătut zdravăn de ceilalți deținuți, ceea ce i se părea
oarecum cinstit; dar, când s-a predat, a făcut-o în mod inteligent, cerând
recompensa pentru prinderea sa și aranjând ceea ce redactorii ziarului și-au
închipuit că este o întâlnire secretă într-un loc public, dar care, în fapt, a fost
surprinsă de oamenii altor câtorva ziare și chiar de un post de televiziune.
Nu s-a ales cu recompensa, desigur, dar s-a bucurat de o enormă publicitate,
care a sugerat că și el era o ființă umană care, deși înrăită, putea fi
recuperată de societate. Așa că s-a întors în închisoare, a luat bătaie pe
ascuns și a primit cinci ani, așa cum anticipase; după care a început să
meargă la capelă cu regularitate, a urmat cursurile de sociologie ale unei
universități la distanță; ambele activități i-au impresionat pe cei din comisia
pentru eliberări condiționate. A fost eliberat discret, în zori, pe o vreme
umedă și după aceea nici că a mai călcat în biserică.
Taffy a rămas foarte tăcut pe durata mesei, nespunând multe și ferindu-se
să râdă la remarcile celorlalți. Gâtul și umerii îi erau de dimensiuni enorme.
Duffy mai văzuse foști deținuți cu o așa dezvoltare musculară. Cei care nu
deveneau apatici în închisoare se apucau cu furie de activități de întreținere;
dar cum ocaziile de pregătire erau ceva mai limitate – mai ales dacă
ispășeau o perioadă la izolare – oamenii se mulțumeau să facă genuflexiuni
și flotări în propria celulă. Omul putea deveni obsedat de acel exercițiu fizic,
iar obsesia se vădea în forma pe care o căpăta trupul lui.
— Îți asumi cam multe riscuri, i-a spus Duffy lui Vic după masă, când au
rămas singuri.
— Ce insinuezi?
— Taffy.
— Taffy? Nu-ți place?
— Vic, dar știi cine e?
— Adică, dacă știu cine a fost? Sigur că știu. Vic a clătinat din cap cu
destulă părere de rău. Duffy, nu crezi în reabilitare? În societatea care dă o
mână de ajutor infractorului? „Veniți la mine, voi care ați ispășit mai mult de
cinci ani?” Nu crezi în așa ceva?
473
 Duffy nu avea cum să-și dea seama cât de mult credea Vic într-o
asemenea gogoriță, de aceea a evitat să răspundă.
— Am observat că ucide animale, a zis el fără să se implice.
— Porumbelul nu e animal, Duffy. E pasăre. Acum te afli la țară. Iar dacă
ții să-i bagi la răcoare pe cei care ucid păsări ai putea începe cu ducii,
marchizii și alții ca ei.
— Ar fi un început bun.
În acel moment, se apropie doamna Hardcastle.
— Știu că sună ridicol domnule Crowther, dar m-am gândit că ar fi mai
bine să vă spun. A dispărut o parte din argintărie.

474
 SALA DE BILIARD

Duffy a deschis încet ușa bucătăriei și s-a strecurat pe o dungă, ieșind pe

terasă. Oarecum îngrijorat, a amușinat aerul. Știa la ce se referise Vic în
legătură cu dorința de a aprinde o țigară pentru a face ca locul să miroasă ca
lumea. Toate mirosurile de la țară erau un amestec greu de identificat: flori,
copaci, iarbă și diverse alte chestii. Oamenii de acolo își dădeau capul pe
spate și făceau o gargară pe nas: se opreau sub copaci ca să tragă pe nări o
doză de duhoare; apoi gustau orbește din izul trandafirilor. După părerea lui
Duffy, nu comiteai niciun păcat privind florile, dar socotea că dădeai dovadă
de degenerescență dacă te apropiai să le miroși. Deja ducea dorul
mirosurilor orașului; putoarea acră a fumului de motorină scos de
motoarele diesel ale autobuzelor; aroma de ceapă prăjită ce năvălea pe ușa
unui fast-food; monoxidul de carbon al traficului înțepenit la intersecții.
Vic îi spusese să aștepte vreo zece minute, iar apoi să vină cu el în sala de
biliard ca să stea de vorbă cu Angela. Duffy strâmbase din nas. La țară mai
exista ceva ce nu-i plăcea: găseai peste tot animale moarte. Cineva pusese o
pasăre moartă la ușa Angelei; cineva îi aruncase câinele pe fereastră; un fost
pușcăriaș apăruse cu trei porumbei morți. Din experiența lui, toate cazurile
în care apăreau animale moarte deveneau foarte încurcate. În urmă cu
câțiva ani, avusese unul petrecut în Soho, în care un motan din Surrey pățise
ceva urât de tot. Ceva legat de folosirea unei țepușe pentru făcut friptură la
cuptor. Nici acum nu-i făcea plăcere să-și aducă aminte.
Pentru observatorul neștiutor sau detașat, Braunscombe Hall arăta ca un
conac din epoca elisabetană dar, în realitate, fusese construit după 1880
pentru un bancher care a ratat cursa pentru postul de primar al Londrei. În
mod normal, o porțiune a parterului fusese rezervată în mod tacit
bărbaților: fumoar, camera armelor, sală de biliard; iar la subsol se găseau
trei pivnițe mari, unde primarul neîmplinit își depozita vinurile de soi pe
care nu a mai apucat să le savureze. Camera armelor dispăruse, acolo
rămânând doar un dulap a cărui cheie era păstrată de Vic; fumoarul căzuse
de multă vreme victimă emancipării femeilor; iar în ceea ce privește colecția
de vinuri alese, Vic cumpăra suficient Vinho Verde de la supermarket, cât să-
i ajungă pe durata week-end-ului. Doar sala de biliard își păstrase funcția
originală, deși chiar și aceasta suferise unele modernizări pe vremea când
Izzy Dunn, care cântase la clape în trupa The Filth cu o pană înfiptă în turul
pantalonilor, fusese proprietarul casei. Izzy se înfuriase cumplit pe o bucată

475
de postav verde, cu dimensiunile de patru metri pe doi, apoi turbase în
legătură cu incapacitatea proprie de a vârî bilele acelea nenorocite în
buzunarele mesei, dom’le, de aceea dăduse masa de biliard în schimbul
uneia de snooker. În același timp, în spațiile pătrate de pe tavanul alb și
boltit al încăperii lipise fotografii uriașe ale fraților lui de arme din domeniul
muzicii, iar asta mai înveselise atmosfera, nu? După o perioadă de timp în
care sala de biliard de deasupra localului Burton the Tailor’s fusese cel mai
potrivit loc pentru a petrece o după-amiază ploioasă, Vic reintrodusese
tradiția și găsise un amic dispus să-i procure o masă recondiționată care
costase ceva cu numai patru cifre, pentru care primise bonus un set de bile
din supercristalit și cinci sau șase tacuri. Belinda insistase să învioreze puțin
încăperea, astfel încât, în locul abajurului îngrozitor și greoi care atârna
exact deasupra mesei, se instalaseră o serie de spoturi chiar pe tavan; tot ea
a plasat o canapea îmbrăcată în creton roz la un capăt al camerei, pentru
cazul în care cineva ar fi vrut să urmărească jocul, scosese fotografiile cu
vedete rock și acoperise nervurile transversale ale tavanului boltit cu ceva
roz, să se asorteze. Cu toate aceste modificări, chiar dacă înclinau să o
numească sală de snooker în loc de sală de biliard, în mare, ea arăta aproape
ca pe vremuri.
Vic i-a cedat lui Duffy locul său de pe canapeaua îmbrăcată în creton.
Angela n-a părut să observe schimbul de personaje de lângă ea. În timp ce
Vic s-a îndreptat spre ușă, rostogolind întâmplător o bilă când a trecut pe
lângă masa de snooker, Duffy a examinat profilul Angelei. Fălci ușor pătrate,
plinuțe în jurul obrajilor, fața puțin buhăită sub ochi, ochii căprui, obrajii
palizi, ceea ce accentua strălucirea părului vopsit și o făcea să arate mai
artificială. Era o femeie care arăta bine, dar, ca și un automobil, avea nevoie
de o revizie tehnică după ce parcursese vreo douăzeci de mii de kilometri.
— Vic mi-a spus că ai unele necazuri.
Ea l-a privit cu seninătate. Privită din față, falca apărea mai puțin pătrată,
nasul mai subțire, iar ochii căprui, mult mai mari. În privire i-a apărut o
ușoară vibrație, ceea ce a lăsat impresia unei ființe vii, surâzătoare, sexy;
însă cu siguranță departe de a semăna cu o tânără înstărită care nu știe
decât să meargă la călărie și vânătoare. Apoi s-a înnegurat din nou, iar
întrebarea a părut că o atinge în cele din urmă.
— Totul e absolut perfect, a răspuns ea, fără nicio inflexiune a vocii.
— Îmi pare rău de câine. Cine ar fi putut face așa ceva?
— Există nenumărați perverși pe lume, a zis ea cu un aer visător.
— Dar n-ai vrea să afli cine a făcut-o?
Angela a ridicat din umeri.
— Ce rost are să găsești un pervers căruia îi place să ucidă câini?
476
 — Ca să nu mai facă încă o dată. Ca să fie pedepsit.
— Fiecare ne autopedepsim, nu? a zis Angela, privindu-l cu un surâs
resemnat care, poate, avusese rolul să arunce puțin mister asupra
întâmplării, dar Duffy nu și-a dat seama exact.
— Serios? Uite, știu că nu mă privește direct…
— Exact, nu e treaba ta. Totul e bine, doar ți-am spus.
— Te șantajează cineva.
— Ba nu. Totul e bine. Curând mă căsătoresc. Fumezi?
— Nu. Da, am auzit. Felicitări. Vic mi-a spus că ești șantajată.
— De unde până unde ideea asta? Vic e un drăguț. Cred că a înțeles greșit
vorbele mele.
— Bătrânul Vic nu e prost.
— Nu, nu e prost, e un dulce. Dar nu înțelege întotdeauna situația.
— Dar a înțeles că trebuie să te protejeze cineva. La o adică, de aceea te-ai
mutat aici.
Cu părul aruncând sclipiri din cauza luminilor din tavan, Angela a
continuat să privească în altă parte.
— Ei, toate femeile sunt puțin agitate înainte de marele eveniment, nu?
Am fost agitată, asta s-a întâmplat.
„Așa nu ajungem nicăieri”, s-a gândit Duffy. În același timp, nu știa cât de
mult putea să insiste. Era obositor din cale-afară să continue discuția în
același fel; semăna cu pornirea în trombă a unui dric. Acea primă scânteie de
viață părea să fi dispărut cu desăvârșire.
— A, în legătură cu câinele. Tu l-ai furat, adevărat?
— Ce vrei să spui?
— L-ai furat din vestiar ca să-l poți îngropa undeva. Cum se cade, adică.
— E o sugestie de-a dreptul ridicolă.
— Serios?
— Da, ridicolă.
Dacă ar fi fost atât de ridicolă, ar fi fost de așteptat ca ea să se supere pe
el. Însă Angela nu dădea semne de supărare. Reacționa ca și cum interesul
lui față de viața ei nu avea nicio importanță, ceea ce, din punctul ei de
vedere, probabil că era adevărat. În aceeași clipă s-a auzit zgomotul ușor
făcut de deschiderea ușii.
— Așadar, aici erai. O mică discuție intimă? Îngăduie-mi să ghicesc despre
ce vorbiți.
— Am terminat, Damian, a spus Angela, ridicându-se și părăsind
încăperea fără să se grăbească.
— Faci curte viitoarei mirese? întrebă Damian. Mare îndrăzneală. Va
trebui să te torn marelui Henry.
477
 — Are ceva?
— Angela? E în cea mai bună formă, nu crezi?
— N-o cunosc atât de bine. Henry unde e?
— Acasă, așa cred. La casa lui, a adăugat Damian, ca și cum Duffy ar fi fost
prea tâmpit ca să priceapă înțelesul cuvântului acasă.
— Și unde-i asta?
— La vreo cinci kilometri.
— Și ce face acolo?
— Cum adică ce face? După părerea mea, își numără vitele. De fapt,
probabil că joacă scrabble cu mămica lui.
— Nu, voiam să știu de ce nu stă aici, cu Angela?
— Așa-i tradiția din vechime. Pesemne că în familia ta nu se aplică acest
principiu. Soțul și soția se văd cât mai puțin în săptămânile dinaintea
căsătoriei, pentru ca beatitudinea sa fie mai aprinsă după cununie și nuntă.
Ce-ai zice de o mică partidă?
— Cred c-am înțeles, a zis Duffy. Damian tocmai așeza bilele roșii în
triunghi; a închis un ochi pentru a le alinia mai bine, apoi a terminat
piramida cu bila roz. Nu, sunt cam obosit.
— Vai, vai, sărmanul Damian va trebui să se distreze singur. Veșnica
poveste a vieții mele, a adăugat el pe un ton plângăreț. (Dacă Sally ar fi fost
de față, probabil că ar fi considerat lamentația lui Damian drept cel mai
amuzant lucru pe care-l auzise de la ultima chestie distractivă încoace.
Ținându-și gura, Duffy l-a dezamăgit pe Damian.) Hai, măcar dă prima
lovitură, a insistat Damian.
Duffy a aranjat bila albă în D și a hotărât să etaleze o lovitură de clasă.
Două ricoșeuri din mantă, evitarea bilei negre și rostogolirea ușoară a bilei
în zidul de roșii. În orice caz, acela fusese planul, dar ceva legat de tac,
lumină, postav ori, cel mai probabil, de starea de spirit, l-a făcut pe Duffy să
trimită bila rostogolindu-se calm în cea neagră.
— Ai pierdut șapte puncte, a strigat Damian în derâdere.
— Cred că-s cam obosit, a zis Duffy. O lăsăm pe mâine.
— Promisiuni, promisiuni, a murmurat Damian, lovind ușor bila de tac și
scoțând-o din colțul pachetului de bile, apoi aducând-o cu siguranță în zona
neutră.
În timp ce închidea ușa sălii de biliard, Duffy s-a gândit: „Ești unul dintre
aceia care face bărbații de râs.” Îi venea greu să precizeze orientarea sexuală
a lui Damian deși în numeroase ocazii Duffy nu era sigur nici de a lui, dar,
din câte îl ghicise pe Damian, își dăduse seama că dacă el, Duffy, ar fi fost un
tip absolut normal, l-ar fi plasat pe individul acela îmbrăcat în catifele și cu
nasul mișcător în categoria homosexualilor pasivi care sar în ochi. Sigur,
478
Duffy era departe de a fi un bărbat cu o orientare sexuală clar definită și îi
plăcuse ceea ce numise Damian drept „beatitudine” pentru ambii parteneri.
Cu toate astea, până și acea înclinație de a se exprima ambiguu însemna că îl
preocupa propria sfiiciune, imposibilitatea de a spune limpede ce era; și
dacă l-ar fi găsit pe Damian la Clubul Alligator sau la Carmel pe un scaun
înalt de bar cu un sac doldora de batiste vârât în buzunarul din spate al
pantalonilor și ținând în mână un snop de chei de la o mașină folosită la
furat, ar fi avut aceeași reacție. Duffy nu agrea homosexualii care aveau
comportament de femeie, iar pe tipii deștepți care absolviseră facultatea și
se purtau ca femeile îi înghițea și mai puțin. Oamenii care știu să folosească
cuvinte lungi au datoria să fie normali, așa considera Duffy.
A mers pe un coridor întunecat prin dreptul unei încăperi unde fusese
cămara, dar care acum devenise loc de parcare pentru diferite tipuri de
aspiratoare; se simțea debusolat. Nu mai călcase într-o casă atât de
spațioasă, iar unul dintre aspectele care îl dezorienta și mai mult era faptul
că nu știa unde se aflau cei care locuiau în ea. Unde era Angela? (Înghițea
ceva ce nu-i pria?) Unde era Taffy? (Dezactiva alarma de pe acoperiș?) Dar
Belinda? (Își perfecționa accentul folosind un walkman Sony și un set de
casete de învățat engleza?) Nu avea cum să cunoască mișcările fiecăruia prin
casă, iar asta îl irita. În mediul din care provenea el, dacă o persoană ieșea
din cameră și n-o găseai la bucătărie, atunci sigur era la toaletă, așa că nu
apăreau probleme. Braunscombe Hall avea mai multe băi, după cum îl
auzise pe Vic numind toaletele, decât camerele casei în care crescuse Duffy.
În încăperea pe care un agent imobiliar ar fi numit-o cameră familială, dar
căreia Vic îi spunea salon, Duffy a găsit-o pe Lucretia. Așezată pe o canapea,
stătea aplecată într-o parte și, în timp ce fuma, citea un articol din revista
Tattler. Pe măsuța din alamă – pe care Belinda ar fi ales-o din Burma, dar
mai curând o cumpărase din Marbella – se găsea un pahar de whisky cu
gheață.
— Unde sunt ceilalți?
Lucretia a fluturat o mână, dând de înțeles pesemne că își vedeau de ale
lor, în căutarea fericirii, la fel ca și ea.
— Ce faci?
Lucretia a ridicat ochii și l-a măsurat cu un aer calm. Părea foarte
elegantă, de parcă o armată de croitori, coafori și instructori o dichisiseră cu
doar câteva momente înainte de intrarea lui. Încă nu știa cum arăta Lucretia
atunci când zâmbea.
— Citesc un articol scris de un prezentator foarte bun de restaurante, pe
nume Basil Seal, dintr-o revistă care se cheamă Tattler. Nu cred că face parte
din lecturile tale obișnuite.
479
 — Așa e.
— Scrie despre un restaurant numit L’Escargot. Ce părere ai despre
mâncarea de acolo?
Duffy a rămas tăcut. S-a gândit că era o întrebare cu schepsis. Într-un
târziu, a răspuns, cât de relaxat a fost în stare:
— Foarte bună, așa mi s-a părut ultima oară când am mers acolo.
Lucretia a surâs, abia schițat. Duffy s-a întrebat cum arăta acea femeie
când zâmbea ceva mai mult.
— Vezi tu, dacă încerci să faci conversație cu mine în felul acesta
neconvingător, ar trebui totuși să-ți dai seama în ce domeniu pătrunzi.
— Corect. Dacă mă gândesc mai bine, cred că o să mă retrag.
Lucreția s-a reîntors la acel Basil Tontălăul care scria despre Cârnatul de
Aur în Revista labagiului. Asta e, a gândit Duffy. Partea comică era că
Lucretia se purtase cu răceală față de el, iar el nu se sinchisise. Măcar avea
parte de un tratament diferit de al lui Damian. Iar dacă-i plăceau
restaurantele, ce-ar fi fost să o invite la Sam Widges cât aștepta ca o parte
din rufe să-i fie șterpelite în spălătoria de peste drum? Pâine prăjită, două
felii, Sam. Vine, vineee!
S-a dus în dormitorul ce-i fusese repartizat. În ciuda temerilor în legătură
cu locul de dormit pe care i-l va găsi Belinda, încăperea era chiar plăcută:
covor, pat comod, perdele, teancuri de reviste și nu avea de mers decât vreo
jumătate de kilometru până la toaleta cea mai apropiată. Dar poate că asta și
avusese în plan Belinda: i-a dat cea mai proastă cameră, iar el își închipuia
totuși că e drăguță – ceea ce confirma părerea ei despre el. Va trece peste
asta, Belinda era ultima pe lista lui de griji. S-a dus la fereastră, care nu avea
geamuri sparte, a deschis-o și a inspirat. Nu, îi ajungea cât mirosise până
atunci, a considerat, și s-a grăbit să închidă fereastra cu un gest ferm.
Îmbrăcat cu un halat scurtuț pe care i-l dăduse Vic, s-a întins pe pat și a
răsfoit un exemplar din revista Viața la țară în cel mult patruzeci și cinci de
secunde. Nici mirosul publicației nu-i plăcea: o fotografie a unei fete
elegante purtând un șirag de perle la gât, gata să trăiască un sentiment de
beatitudine nupțială, nenumărate poze cu mobilă scumpă, apoi o pagină de
scrisori ale unor oameni care întrebau cum să procedeze pentru ca aricii să
nu le fugă de pe proprietate. Revista putea prea bine să fie scrisă și într-o
limbă străină, pentru că Duffy nu a înțeles mare lucru.
A rămas întins pe spate și a încercat să-și pună în ordine informațiile
despre Angela. În afară de faptul că nu-i spusese adevărul, nu pricepuse mai
nimic. De ce ar fi vrut cineva să-i ucidă câinele? Avea vreo legătură cu
șantajul pe care nu-l recunoștea? Dar de ce dispăruse cadavrul? Fusese furat
tot de ucigaș? Avea ceva de-a face cu substanțele interzise care se consumau,
480
probabil, în acea casă, deși el nu văzuse nicio dovadă clară privind asemenea
practici, onorată instanță, toate informațiile provin din bârfe. De ce i se
dezumflaseră cauciucurile? Fusese un gest inutil, clar; putea fi interpretat
drept sfidare, ca și cum cineva i-ar fi declarat: „Du-te de-a dura, Duffy, cu
furgoneta ta de nimic și cu sistemul tău de alarmă care nu funcționează.” Iar
acum plecase la plimbare și argintăria.
Când și-a consultat ceasul electronic de la mână și a văzut că se făcuse ora
1, a socotit că putea încheia ziua. Dar era preferabil ca mai întâi să facă o
vizită la toaletă. Îi spusese lui Vic să izoleze plăcile de presiune și să
pornească alarma doar la ușile ce dădeau spre exterior astfel încât să poată,
dacă avea chef, să se strecoare afară din casă pentru a-i spiona pe ceilalți; cu
toate astea, a pășit pe coridorul acoperit cu o mochetă moale, cu un model
foarte complicat, de parcă sub ea ar fi fost plasate plăci de presiune la
fiecare pas. S-a simțit cam nerod în halatul scurt; era din mătase de un
albastru regal, iar pe spate avea o pasăre mare și aurie, cu aripile desfăcute,
care arăta ca un vultur, ba chiar și mai elegant. Trebuia să-l întrebe pe Vic ce
lighioană era aceea. Halatul era chiar mai scurt decât crezuse inițial: dacă
doar atât reușea să-i acopere din trup, atunci cum stătea pe Vic, acesta fiind
cu peste zece centimetri mai înalt decât el? Pesemne că existau și pantaloni
la costumația aceea, dar aceștia nu-i fuseseră oferiți.
Când a ieșit din ceea ce s-a dovedit a fi baie, fiindcă era evident mai
elegantă decât oricare dintre toaletele pe care le văzuse vreodată, Duffy a
simțit că s-a trezit de-a binelea. Casa părea tăcută, deși din loc în loc erau
montate lămpi de veghe, ceea ce însemna că, dacă voia, putea da o raită.
Pesemne că lămpile erau lăsate aprinse noaptea drept semn de bogăție. Te
trezeai în miez de noapte, vedeai dunga de lumină de sub ușă și te gândeai, o
ce ușurare, încă avem bani de ars, apoi te culcai fericit la loc. Sau poate că
luminile rămâneau aprinse spre a ușura orientarea celor care nu dormeau în
patul lor.
Duffy a decis să se ducă până în camera familială ca să împrumute revista
aceea lucioasă din care citise Lucretia. Era evident că trebuia să-și pună la
punct cultura despre restaurante. A coborât pe furiș scara. Mochetă peste
tot: nici nu era de mirare că Vic îi spusese că nu are nevoie de papuci.
Deplasându-se discret, fără un motiv anume decât că așa i se părea politicos,
Duffy s-a îndreptat către camera familială, sau salon. A ridicat revista de pe
măsuța cu tăblie din sticlă, apoi s-a oprit. Aș putea fi mai isteț, a socotit el, de
aceea a lăsat publicația și a privit de jur împrejur, căutând din ochi suportul
pentru ziare, pentru a lua numărul din luna precedentă al revistei. Da, așa
era mult mai puțin bătător la ochi.

481
 Tocmai se pregătea să urce, când i s-a părut că aude un zgomot. A pășit
de-a lungul coridorului, trecând prin dreptul debaralei în care dormeau
aspiratoarele și a intrat în ceea ce altădată era camera rezervată exclusiv
domnilor. Ca și cum ar fi acceptat pe deplin acea tradiție defunctă, în acel loc
mocheta făcea loc unui covor simplu, ca o pânză de sac, iar acest lucru l-a
perceput imediat prin tălpi. Au! A rămas într-un picior și și-a frecat talpa
piciorului stâng de mușchii gambei celuilalt picior. Când a făcut asta, poalele
halatului s-au desfăcut și a rămas așa, expus, semănând cu o barză. Duffy,
trebuia să fi rămas cu ceva pe tine. Da, zgomotul venea din sala de biliard,
fără niciun dubiu. Delicat, a deschis ușa și a pășit înăuntru.
Există multe variante ale jocului de snooker, iar Duffy cunoștea destule.
Erau unele mai puțin practicate, care se jucau doar în cluburi londoneze de
către bărbați cu voce behăită, iar acelea i-ar fi fost familiare, normal. Dar
jocul practicat pe masa de la Braunscombe Hall n-ar fi putut fi găsit în niciun
manual de snooker, oricât de restrânsă ar fi fost acea ediție. Exact în fața lui
Duffy, o siluetă purtând pantaloni din catifea stătea aplecată deasupra
capătului de început al mesei, aliniind bila albastră. În colțul îndepărtat față
de siluetă și, bineînțeles, de Duffy, Sally stătea cocoțată pe masă, cu fundul
îndesat într-unul dintre buzunare. Fusta îi devenise un soi de guleraș în
jurul taliei; picioarele, unul întins până la manta laterală, celălalt, proptit de
manta de vizavi, formând un unghi drept. În acel fel se vedea fără ochelari,
chiar și din poziția lui Duffy, că Sally nu purta chiloți. Se înțelegea de la sine
unde încerca Damian să plaseze bila. Încercările precedente erau dovedite
de bilele abandonate, care rămăseseră lipite de coapsele ei. Sally râdea de se
prăpădea. Lui Duffy nu i-a scăpat faptul că ea rămăsese cu pantofii în
picioare, iar aceștia lăsaseră deja urme pe postav.
Damian a jucat bila albastră, făcând-o să ricoșeze dintr-una roșie care se
afla aproape de coapsa fetei. Prin acea deviere, bila și-a atins ținta.
— Punct, a strigat Damian.
— Oho, mai bine-ți încălzeai bilele, a zis ea.
— Ce impertinent vorbești, a zis el, luând bila albă și pregătindu-se
pentru o nouă încercare. Urât mai gândești.
Lui Duffy i-a fost limpede că amândoi erau conștienți de prezența lui, dar
îl ignorau în mod deliberat. S-a întors ca să iasă. Când să închidă ușa, Duffy l-
a auzit pe Damian murmurând:
— O, ce detest halatul acela.
Vic îi propusese lui Duffy să rămână câteva zile la Braunscombe Hall
prefăcându-se că repară sistemul de alarmă, dar stând cu urechile ciulite și
ochii larg deschiși. Din nefericire, dacă se apuca să scoată scânduri din
podea pentru a verifica instalația și plăcile de presiune, lui Duffy i-ar fi fost
482
greu să o urmărească pe Angela ca să o ferească de cel care ar fi vrut să o
lovească în cap cu un săculeț de nisip. Pe de altă parte, dacă și-ar vârî nasul
prea mult, asta i-ar afecta reputația de profesionist și l-ar face pe bătrânul
Vic să pară puțin ridicol: întâi îl angajează pe acest individ care i-a instalat
prost sistemul de alarmă, iar când acesta se defectează, îl angajează din nou
ca să-l repare și când colo, ce se apucă omul să facă? Începe să cutreiere prin
casă de parcă ar fi într-o excursie și profită de dejunul oferit pe de-a moaca.
Știi ceva, l-am surprins pe omul acela de la întreținere șterpelind un
exemplar din Tattler din salon la ora 1 dimineața. Uite ce a ajuns Anglia!
Duffy a bănuit că va trebui să joace comedia cu remedierea cât mai mult
timp, fără să dea nimănui de bănuit, iar apoi, împreună cu Vic, va trebui să
găsească altă scuză sau să le spună celorlalți adevărul fără atâtea ocolișuri.
Cu toate acestea, luni băncile nu lucrau și probabil că cei prezenți în casă ar
fi impresionați dacă l-ar vedea făcându-și de lucru. Când era elev, se spunea
că puteai umbla fără rost prin orice parte a școlii și nimeni nu te întreba
nimic dacă aveai în mână o foaie de hârtie pe care să scrie ceva: toți
profesorii întâlniți presupuneau că vreun alt cadru didactic te trimisese cu
vreo treabă și nici nu trebuia să dai vreo explicație. Duffy nu încercase trucul
acela până în acel moment, însă, spre uimirea lui, a constatat că dacă se
plimba de colo-colo cu un aer gânditor, cu o bucată de sârmă în mână și cu
cleștele în cealaltă, oprindu-se din când în când să examineze un zid sau o
fereastră, lumea presupunea că lucra de zor, deși nu pricepeau ce anume, și
chiar încercau să nu-l tulbure, ca să nu uite la ce se gândea. Poate că și
electricienii procedau la fel.
A găsit-o pe doamna Colin în sala de biliard, târând după ea un aspirator
de dimensiuni industriale. S-a uitat la masă, întrebându-se dacă ceea ce
văzuse în noaptea trecută fusese un vis bolnav, dement. „O, ce detest halatul
acela” – cuvintele i-au revenit în minte. A privit silueta delicată a doamnei
Colin trăgând de aspiratorul acela uriaș din oțel și și-a pus întrebarea de ce
nu se fabricau asemenea aparate special pentru case atât de mari. Când era
mic și se plimba prin parcuri îl impresionau mașinile de tăiat iarbă cu motor,
care erau conduse ca niște tractoare; nici vorbă să transpire cineva
împingând la ele. Tot așa ar trebui să se facă și aspiratoarele. Și-a imaginat-o
pe doamna Colin conducând mașina de aspirat peste covoare și porțiunile
de parchet de la Braunscombe Hall, claxonând ca lumea să se dea la o parte.
— Doamnă Colin. Vă deranjează dacă vă pun o întrebare? (Ea a oprit
aspiratorul și a așteptat.) De ce vă cheamă doamna Colin?
Ea i-a zâmbit, și-a mutat privirea de la el, a pornit din nou aparatul și și-a
continuat treaba. Poate că aceea era o sugestie. Duffy și-a continuat
explorarea prin casă. A deschis ușa cămării și a coborât câteva trepte de
483
beton. Se aștepta ca înăuntru să fie umezeală, dar se înșelase; a simțit în
schimb un miros stătut și uscat. Sub casă se întindeau șiruri de rafturi
pentru vin, pe care cel care fusese cât pe ce să devină primar nu apucase să
le mai bea. Vic făcuse o încercare neconcludentă să urmeze exemplul
ilustrului predecesor: în două dintre cele mai apropiate rafturi trona o cutie
de Vinho Verde și alta, cu șampanie roze. A ridicat o sticlă de șampanie și a
examinat eticheta. Pe peretele apropiat atârna un termometru foarte vechi,
pesemne așezat acolo chiar de pretendentul la primărie, astfel încât să poată
fi controlate fluctuațiile dăunătoare ale temperaturii de păstrare. Duffy a
bănuit că vinurile lui Vic nu stăteau în acea pivniță suficient de mult pentru
ca variațiile de temperatură să le afecteze.
În bucătărie, i-a găsit pe Belinda în costumul de călărie pe care îl umplea
foarte frumos și pe Vic, căruia i-a sugerat o posibilă modificare a sistemului
de alarmă, despre care puteau discuta cel mai bine afară, pe terasă, dincolo
de peluză, departe de casă și de urechile oricui. Înainte de a ieși, Duffy a
întrebat-o pe Belinda dacă îi putea acorda câteva minute ceva mai târziu.
— Regret, dar prefer să las firăraia în seama altora, i-a răspuns ea. El a
privit-o de parcă ar fi vrut să-i spună: „Lasă, dragă, doar știi despre ce
discutăm.” Ea l-a măsurat din cap până-n picioare, parcă răspunzându-i:
„Știu la ce te referi, dar n-am putut rezista tentației.”
Ajuns pe peluză cu Vic, unde nu-i putea auzi nimeni, decât dacă Jimmy nu
săpase cumva deja o serie de tuneluri ce făceau parte din terenul de asalt și
instalase dispozitive de interceptare (ceea ce nu era deloc imposibil), Duffy
a zis:
— Ar trebui să-mi oferi mai multe date despre fiecare.
— Aștept întrebările.
— De ce le îngădui acestor oameni să te stoarcă de bani?
— Duffy, băiatule, păzește-ți limba, altfel o să ți-o taie cineva și-o va folosi
la plăcintă. Ăștia sunt amicii mei, oaspeții mei.
— Amicii Belindei, oaspeții tăi.
— Se poate. Și, ce-i cu asta? Îmi place să am pe câte cineva aici. Nu-s chiar
un sărăntoc. Și, oricum, trebuie să mă gândesc la Angela.
— De aceea se află ceilalți aici?
— A, nu, nici vorbă. Adică, ar fi Damian și Sally, cei pe care i-am chemat s-
o facă să uite de toate problemele.
Duffy s-a întrebat unde era Angela când Damian și Sally uitaseră de orice
în sala de biliard.
— Iar Lucretia?
— E o prietenă de-a Angelei. A stat pe-aici multă vreme. Presupun că o
ajută cu rochia de nuntă… sau, cine știe. (Vic părea destul de nelămurit.)
484
 — Și Jimmy?
— A, Jimmy, vine și el pe la noi. Nu stă mereu aici. Are tabără undeva în
pădure.
— Vorbești serios?
— Sigur. Adică, are o casă la câteva sate depărtare și stă pe la noi, dar are
un soi de tabără, înțelegi, ascunziș, în pădure. Îi place aici. Cred că-i aduce
aminte de armată, știu eu?
— De acolo își face meseria de agent imobiliar?
— Nu cred că Jimmy vinde prea multe case, ca să fiu cinstit, a zis Vic.
— Și Taffy?
— A, Taffy e… omul casei. Vic a spus asta ca și cum încă nu se obișnuise să
folosească acea exprimare.
— Mda, e cu totul altceva decât să fie omul casei la Maidstone sau
Scrubbs.
— Văd că nu ierți pe nimeni, Duffy.
— Așa e, dar mă gândeam că dacă adăpostești un infractor recunoscut, iar
argintăria ta a dispărut, ar fi cazul să tragi o anumită concluzie.
— Știi ceva, Duffy, nu cred că-ți stă în fire să folosești acel cuvânt,
„adăpostești”. Nu mi-a plăcut niciodată. Și nu cred că pe Taffy l-ar interesa
să-mi fure argintăria. Să nu furi de la un frate, parcă așa se zice, nu?
— Deci Taffy ți-e frate?
— Duffy, o să fiu cinstit cu tine. Îl cunosc demult. Încă dinainte de a
ajunge subiect pentru pagina întâi a ziarelor. Și, te asigur, s-a schimbat. S-a
îndreptat.
— Zău?
— Sigur. Și-o să-ți ofer și dovada. A devenit plicticos.
— Cum adică?
— Mă refer la cursul acela de sociologie pe care l-a făcut cât era închis.
Acum a ajuns să găsească explicații pentru orice. Avea obiceiul să salte
diverse lucruri pentru că alții le aveau, iar el le voia. În prezent, dacă îi arăți
un seif deschis dintr-o bancă, mai întâi citește o istorie a Wall Street-ului și
abia după aceea analizează dacă e corect să se servească.
— Oricum, e o fațadă perfectă.
— Duffy, ai devenit cinic, ăsta-i necazul cu tine. Știam eu că gaborii sunt
mai cinici decât infractorii. Să-ți spun ceva, pariez că ei dau mai mulți bani la
acțiuni caritabile decât polițiștii.
— Pentru că ei câștigă mai mult.
Vic a pufnit în râs.
— Vezi tu, eu nu l-aș lua pe Taffy peste picior în legătură cu asta. Omul
ține mereu să dovedească ceva.
485
 — De când e aici?
— De-o lună sau două, nu mai știu. (Mirat, Duffy a ridicat din sprâncene.)
Acum îi vine greu să-și găsească o slujbă. Nici n-ai idee ce prejudecăți au
oamenii.
— Mda, atunci ai grijă să nu beneficieze de serviciile vreunei instituții.
Asta pentru că s-a învățat să trăiască doar în case de la țară.
— Asta mă privește pe mine.
— Și pe cei de la bancă.
— N-o să sărăcesc din asta, Duffy. Nu-ți mai face atâtea griji.
— În regulă. Acum spune-mi ce droguri consumă lumea de pe-aici.
— Mai mult nicotină, după părerea mea. Și ceva alcool, probabil. (Duffy
nu s-a grăbit să insiste.) Nu știu, și nici nu pun întrebări. Nu mă interesează
cine cu cine se culcă și nici nu țin să aflu dacă folosește vreunul tutun mai
altfel.
— Dacă îngădui ca proprietatea să-ți fie… a început Duffy, parcă citind
dintr-un act de acuzare.
— Hai, termină, Duffy. Eu te plătesc, doar n-o să mă dai pe mâna poliției.
— Corect. Atunci cine s-a înhămat cu Angela?
— Păi, sper că Henry. Dar, după cum îți ziceam…
— Scutește-mă, Vic, chiar dacă nu întrebi, asta nu înseamnă că nu știi cam
totul.
— Se aprobă.
— Și atunci?
— Păi, Jimmy ține la Angela de ani de zile.
— S-a simțit respins când ea s-a logodit cu Henry?
— Greu de spus. (Duffy a pufnit de iritare.) Nu, niciodată nu știi, când este
vorba de Jimmy. După ce s-a făcut anunțul, a rămas în tabăra lui din pădure
destul de mult, din câte țin minte. Dar… știi tu, a fost o vară frumoasă și
pesemne că a găsit destui iepuri.
— Chiar că m-ai convins. Altcineva?
— A stat mai mult aici, cum ți-am spus.
— Damian, Taffy?
— Crezi că Damian are asemenea preferințe? Iar Taffy? Mai ales de când
s-a logodit cu Henry, fata n-ar risca, tu ce părere ai?
— Dar tu?
— Duffy, să iau asta drept măgulire? (Duffy a rămas în așteptare.) Ai uitat
ilustrata de la mare? Când ai între douăzeci și treizeci de ani, de trei ori pe
săptămână, între treizeci și patruzeci, încearcă de trei ori pe lună. Între
patruzeci și cincizeci, încearcă atunci când îți aduci aminte. Păi, nu? Chiar c-
ar trebui să ții seama de asta. (Duffy nu s-a aventurat să răspundă.) Vorbești
486
serios, nu? Ascultă, dacă ai avea-o pe Belinda, n-ai avea nevoie de Angela,
corect? De asta te asigur.
— Ai dreptate, a spus Duffy. Deocamdată atât, domnule, a adăugat el,
redevenind polițist vreme de câteva clipe, dar să nu părăsești localitatea fără
să ne înștiințezi, clar? Și am dori să ne predai pașaportul.
— Hai, noroc, a spus Vic.
— A, și aș mai avea câteva întrebări, dacă tot ne-am apucat de anchetă. De
ce o cheamă așa pe doamna Colin?
Vic a rânjit.
— Imediat după ce am angajat-o, a apărut un tip pe care ea l-a plăcut, dar
și el a plăcut-o, iar noi îi spuneam mereu: „Când o să te cheme doamna
Colin?” și alte chestii dintr-astea. Ea a rupt-o cu el – n-am aflat amănunte – și
ne-am gândit să nu-i mai spunem așa, dar când încercam asta, se supăra.
Ciudată chestie. Și, de atunci, a rămas doamna Colin.
— Am înțeles. Ar mai fi ceva. Cu halatul pe care mi l-ai dat. Ce-i cu
vulturul acela de pe spate?
— Nu e vultur, ci o pasăre phoenix.
— Iar e vorba de heraldică?
— Da.
— Nu cred c-o să mă pricep vreodată la asta.
— Păi, pasărea phoenix a fost…
— Nu-mi spune, Vic. Nici nu vreau să aud.
Duffy s-a întors pe alee, a dat roată pe după latura casei și și-a continuat
drumul pe pietrișul care scârțâia sub tălpi, până a ajuns la grajduri.
Construcția cu schelet din lemn în stil elisabetan era ceva mai sărăcăcioasă,
dar pentru Duffy ea rămânea de dimensiunile unei case foarte mari dintr-o
suburbie londoneză locuită cu precădere de oameni cu bani. Grajdurile de la
Braunscombe Hall adăposteau doi cai, trei automobile, plus pe domnul și
doamna Hardcastle. Caii se bucurau de condițiile cele mai bune și,
bineînțeles, beneficiau de partea cea mai dulce a Belindei; iar familia
Hardcastle avea două camere la etaj și două jos, precum și spațiu de parcare
cât pofteau. Duffy încă nu-l zărise pe Ron Hardcastle, care avea slujba de
grădinar, meșter la toate și grăjdar; și nici de data asta nu l-a văzut. După ce
a ciocănit la ușă, cea care i-a deschis a fost doamna Hardcastle.
— Verific sistemul de alarmă și domnul Crowther s-a întrebat dacă acesta
n-ar trebui extins și la grajduri. Vă deranjează dacă…
— Poți să arunci o privire, a zis doamna Hardcastle. Eu tocmai plec la
reședință, ca să pregătesc prânzul. Ron e dus pe undeva. Nu cred că avem
ceva care să merite furat.
— Mda, ce să spun, poate pentru cai…
487
 Duffy și-a dat seama că vorbele lui sunaseră neconvingător. Ori poate da:
să protejeze caii, dar nu și pe familia Hardcastle. Da, probabil că asta ar fi și
părerea Belindei.
A ocolit grajdurile, ținându-se cât a putut de departe de zona în care erau
adăpostiți caii. Aceștia mușcă. Își vedeau de paiele lor până-ți băgai capul
înăuntru ca să-i cauți, iar atunci, haț! Îți și retezau nasul și probabil chiar
jumătate din față. Duffy s-a uitat în garaj și a văzut un Range Rover crem, un
MG roșu și un Datsun Cherry de o culoare purpurie nedefinită. A continuat
până a ajuns la porțiunea de casă locuită de familia Hardcastle. Și acolo, la fel
ca la grajdul cailor, erau două uși tăiate la jumătate. A întins mâna peste
jumătatea inferioară și a tras zăvorul.
Căsuța celor doi era foarte ordonată: la parter, bucătăria și camera de zi
cu televizor, baie și două dormitoare micuțe la etaj. Duffy s-a uitat peste tot
cu pricepere profesională; adică nu i-a făcut prea mare plăcere. Existau
unele case în care era o încântare să scotocești: acestea aparțineau unor
oameni mai bogați sau mai răi decât tine. Aha, deci asta ai făcut cu toți banii
pe care i-ai scos măsluind registrele, așa-i? Și atunci doar ridicai cu cleștele o
perniță decorativă cu o tapiserie oribilă. Însă în cazul oamenilor simpli sau
al celor săraci, nu mai simți aceeași plăcere. Ai senzația că cineva îți
răscolește propriile bunuri. S-a uitat rapid prin cele două dormitoare, apoi a
coborât la parter și a ieșit pe ușa din față. Gândindu-se că s-ar putea să-l
urmărească cineva din casă, s-a dat câțiva pași în spate, a măsurat din ochi
ferestrele de sus și acoperișul, apoi a dat din cap. S-a dus apoi în spate,
trecând pe lângă grădina mică și cochetă din dreptul bucătăriei. În spatele
casei se aflau un buncăr pentru cărbuni, o magazie de lemne și un mic
șopron. Cu un gest automat, a încercat să deschidă ușa, dar aceasta era
încuiată. Cu un reflex la fel de mecanic, s-a uitat împrejur după cheie. În
materie de chei, exista o regulă: dacă nu erau în primul loc evident, atunci se
găseau în al doilea loc evident. Nu cumva sub pietroiul acela? Atunci sub
piatra mai mică. Ori, în situația de față, nu era sub ghiveciul mare? Dacă nu,
încearcă sub cel mic. A ridicat cheia ruginită și a descuiat ușa șopronului.
Furci, greble, hârlețe, lopeți și tot ceea ce le trebuie celor care aveau de
îngrijit grădini, stăteau înșirate în fața lui, dar Duffy nu la ele se uita. A întins
mâna spre spatele șopronului și, de pe un morman, a tras o bucată mare de
pânză de sac. Măi, să fie! Încă nu-l cunoscuse pe Ron Hardcastle, desigur, și
pesemne că acesta reușea să deosebească pasta de dinți de cea de ras, numai
că acum Duffy descoperise că pivnița cu vinuri a acestuia era de două ori
mai dotată decât a lui Vic. Mai exact, două cutii de Vinho Verde și două din
aceeași șampanie roze după care Vic se dădea în vânt.

488
 A încuiat și, în același timp, a perceput o mișcare la marginea câmpul său
vizual. Cu un gest nonșalant, a pus cheia la loc sub ghiveciul mic, s-a întors și
a pornit către capătul grădinii familiei Hardcastle. O potecă îngustă traversa
un colț al păduricii și ducea către peluză. A urmat poteca, pășind cât de
discret putea, trăgând cu urechea și regretând că nu participase la
antrenamentele Cercetașilor. Când a ajuns la marginea peluzei, s-a așezat pe
o bancă și a continuat să ciulească urechile. La momentul cel mai potrivit, a
zis:
— Jimmy?
— Pfui, drace, drace!
Duffy s-a întors și l-a văzut pe Jimmy lipit cu burta de pământ, la trei pași
depărtare. Purta o haină de camuflaj și o căciuliță lucrată de mână, împănată
cu ferigi.
— Drace, când m-ai depistat?
— A, abia acum. Cred că ai mișcat vreo rămurică, ceva.
— Aha. Dar de unde ai știut că sunt eu?
— Păi, puteai fi tu sau Strangulatorul din Boston.
Rămas întins pe terenul plin de ferigi de la marginea păduricii, Jimmy a
lăsat impresia că analizează cea de-a doua posibilitate cu destulă seriozitate.
— Ei, el nu putea fi, a zis într-un târziu, așezându-se lângă Duffy. La naiba,
a repetat el.
— Scuze dacă ți-am stricat distracția.
— Nu, ai avut dreptate. Să-ți spun ceva, ce-ar fi să mă urmărești acum?
— Nu azi, Jimmy. Trebuie să mă ocup de alarmă.
— A, așa e. Ai găsit ce căutai?
— Ce căutam?
— Mda. (Chiar dacă din creștetul capului porțiunea chelită cobora abrupt,
iar bărbia îi era retrasă, ochii ușor bulbucați ai lui Jimmy îl fixau neclintit pe
Duffy. „Să nu crezi că-i chiar așa de tâmpit precum e descris”, s-a gândit
Duffy.) Ce voiai. În șopron.
— Doar dacă ar fi fost vreun câine mort acolo care să-mi scape.
— A. Corect.
— Tu l-ai căutat?
— Pe cine?
— Pe Ricky.
— Nu. De ce.
— A, a făcut Duffy, mă gândeam că dacă l-am găsi, doar noi doi, să zicem,
l-am putea îngropa cum se cuvine. Mi se pare cam nedrept ca întâi să fie
omorât, iar apoi să dispară. Sunt convins că Angela ar aprecia gestul nostru.

489
 — Am înțeles, a spus Jimmy. Aș putea încerca. În pădurea asta puține
lucruri îi scapă lui Jimmy.
Duffy a dat din cap cu un gest conspirativ, încântat că Jimmy înghițise
nada atât de ușor. Nu avea rost ca Duffy să cutreiere pădurea în căutarea
unor movile de pământ proaspăt răscolit, alegându-se cu urzicături și
înțepături de insecte când drăguțul de Jimmy o putea face în locul lui.
Probabil că șederea în casa lui Vic te infecta cu filosofia acestuia:
subcontractează, nu face niciodată treaba dacă se găsește vreun nătărău să
se înhame la ea, iar dacă nu iese, asta e și n-am ce-i face, nu?
— Cred că Angela e foarte amărâtă din cauza acestei povești, a spus Duffy
după o vreme.
— E o fată extraordinară, a răspuns Jimmy. E grozavă.
Duffy nu și-a dat seama dacă replica aceea slujea de răspuns.
— Se vede că… că ții la ea.
— Am iubit-o ani în șir, a zis Jimmy, de ani și ani o iubesc. Sărmanul
Jimmy. N-am ce face. Să-i spăl mașina, doar la asta sunt bun. Nu-s destul de
deștept. De parcă pe femei le-ar interesa treaba asta, a adăugat el gânditor.
Nici nu pictez în ulei. De parcă femeile s-ar sinchisi. N-am nici bani. Deși pe
femei nu le interesează nici asta. Nicio perspectivă. Ca și cum femeilor le-ar
păsa de ceva! Cred că femeile vor o combinație din toate astea. Sărmanul
Jimmy!
— Foarte neplăcut, l-a aprobat Duffy.
Se întrebă dacă spălarea mașinii presupunea și alte îndatoriri. Deplasări
la Londra, de exemplu, ca să aducă diverse chestii care s-o facă fericită pe
Angela.
— O să fie fericită cu Henry?
— Are bani – nu-i nevoie de perspective, a spus Jimmy cu destulă
amărăciune.
— Cum e Henry?
Jimmy a rămas îndelung pe gânduri, privind visător peluza ce se întindea
până la lacul sclipitor.
— E băiat bun, dacă-ți plac oameni ca el, a zis el într-un sfârșit.
— Bine spus.
Tăcuți, au continuat să stea pe bancă. Apoi, lui Duffy i-a venit o altă idee.
— Cred că știi să înoți.
— Destul de bine.
— Pariez că ai tub de respirat și labe.
— Cam așa ceva. Jimmy s-a uitat la Duffy, apoi, imitându-l, și-a îndreptat
privirea spre lac. Exact. Da. Bine gândit. S-a ridicat. Încântat de conversație.
— A, încă ceva, Jimmy.
490
 — Da.
— Numai noi și mamele noastre să știe de asta.
Deși începuse să se îndepărteze, Jimmy s-a oprit și s-a răsucit pe jumătate
către Duffy.
— M-am întrebat de multe ori de ce folosesc oamenii expresia asta. Mama
mea vorbea tot timpul.
În același moment, s-a auzit gongul prin care erau chemați la masa de
prânz. Cât a mâncat, Duffy s-a simțit nelalocul lui. Când se uita la Jimmy,
temându-se că acesta ar putea da în vileag planul lor de a scormoni pădurea
și lacul după cadavrul lui Ricky. Privind-o pe Lucretia, s-a întrebat dacă
planul lui de a citi reviste exclusiviste ca să o impresioneze fusese serios sau
nu. Când a văzut-o pe doamna Hardcastle aducându-i lui Damian încă o
sticlă de Vinho Verde, se întrebă dacă ceea ce văzuse avea înțelesul care îi
venise atunci în minte. Iar când l-a văzut pe Damian primind sticla, n-a fost
prea sigur de sentimentele lui. Jenă? Dezaprobare? Greață? Și, fiindcă venise
vorba, ce sugerase întâmplarea din noaptea trecută în legătură cu
preferințele sexuale ale lui Damian? Acel joc era hetero sau homosexual,
dezmățat sau disprețuitor? Probabil că niciuna, nici alta; pesemne era un
sport de moment, care-și râdea de sex, declarând astfel că era la fel de serios
ca și snookerul. Ar fi putut afla întrebând-o pe Sally, numai că în acele
momente era prea turmentată ca să poată face o alegere.
Indiferent ce părere avea Damian despre toată tărășenia, jena nu se găsea
în niciun caz în capul listei. Când l-a surprins pe Duffy privindu-l, s-a uitat
drept la el și a zis:
— Apropo, sper că n-o să uiți de micul nostru meci de astă seară.
— Joc?
— Mi-ai promis că facem câteva bile.
— Eu?
— Așa am crezut după ce te-am văzut strecurându-te prin casă noaptea
trecută în halatul acela înfiorător. Poate voiai să exersezi înaintea marelui
meci.
— Acela e de fapt halatul meu, a intervenit Vic.
— Vai de mine, a zis Damian înveselit. Iar mi-a scăpat porumbelul. Ce să
spun, Vic, pariez că pe tine arată mult mai bine.
— Dacă te-ai trezi legat într-un sac, ai fi în stare să-l convingi și pe el să se
deznoade la gură, a zis Vic.
— Aș țipa, a zis Damian. Aș tot țipa.
După prânz, Duffy s-a apucat să instaleze placa de presiune în biblioteca
video – măcar o părticică a verificării putea fi reală – și, la un moment dat, a
auzit ușa deschizându-se. A ridicat ochii și a văzut-o pe Sally. Ori se amețise
491
binișor la masă, ori începuse devreme cu aperitivele; ori poate-și
amestecase un cocktail după o rețetă proprie.
— Eram convinsă că o să te găsesc aici, a spus ea și s-a lăsat pe o canapea.
Îți datorez scuze, înțelegi? A chicotit, de parcă scuzele ar fi fost la fel de
amuzante ca și o glumă. Eu ți-am dezumflat roțile.
— Tu?
— Da. Îmi pare rău, bine? A, nici n-a fost ideea mea. Damian a zis să le
dezumflăm, eu pe o parte, el, pe cealaltă, dar până am terminat pe partea
mea, el o ștersese în casă, lăsându-mă pe mine acolo. A spus că i s-a părut că
aude pe cineva apropiindu-se.
— Și de ce ai făcut-o?
— Mi s-a părut interesant. Distractiv. Îmi pare rău, înțelegi?
A întors capul într-o parte, iar cârlionții negri și grei i-au căzut peste față.
Evident, chestia cu scuzele o plictisea.
— Apropo, a zis Duffy, încercând să nu dea semne de iritare, altă dată să-
ți scoți pantofii.
— Data viitoare? N-o să mai repet treaba. Nu merită. În orice caz, ai fi
bănuit că noi am făcut-o.
— Nu mă refeream la furgonetă. La masa de snooker. Tocurile strică
postavul.
Ea a rămas tăcută, s-a gândit și și-a adus aminte de noaptea precedentă
de parcă lucrurile s-ar fi întâmplat cu o lună în urmă.
— A, am înțeles. (Acum, când era limpede despre ce vorbeau, a început
iar să râdă.) Data viitoare mi-i scot. O, ce reci erau bilele acelea!
— Nici n-ar trebui să faci așa ceva, a zis Duffy. Nu voise să o spună, ci să
rămână distant. Însă avusese o scăpare. Oricum, vorbise serios.
— Fac ce-mi place, i-a răspuns ea îmbufnată.
— N-ar trebui să-i îngădui… lui să-ți facă așa ceva.
— A, adică nu mă respectă? (Duffy și-a dres glasul.) Parcă ai trăi în
neolitic, înțelegi? Și, la o adică, ce te face să crezi că vreau să fiu respectată?
(Duffy nu se referise la asta, dar nu reușise să găsească cuvintele potrivite.)
E amuzant, a adăugat ea fără vlagă.
Duffy a socotit că nu conta ce-i spunea; oricum, fata avea memoria scurtă.
— N-ar trebui să bei atât de mult.
— Îmi place, a răspuns ea.
— Pentru alții, nu.
— Domnule Neolitic, ești primul care se plânge.
— Și nici n-ar trebui să iei chestiile pe care le iei.
— E plăcut, a zis Sally, plăcut, plăcut, e plăcut. Dar nu cu tine. Apropo, câți
ani ai?
492
 — Destui ca să-ți fiu frate.
— Atunci nu te da la mine de parcă ai fi taică-meu, clar? a zis ea, ajungând
să răcnească ultimele cuvinte.
— Am înțeles.
Sally a ieșit cu pași apăsați, iar Duffy a continuat să realizeze legăturile la
placa de presiune. Se simțea deprimat. Mereu aceeași problemă. Aceeași, fie
că te aflai la Braunscombe Hall, fie pe vreo alee dosnică dintr-un cartier din
sudul Londrei, unde rata criminalității era mai mare decât media pe țară.
Duffy era încă polițai când începuseră problemele legate de aurolaci. Copii
care-și vârau capul în pungi de plastic și aspirau vapori de solvenți. Părea o
prostie. Duffy citise toate articolele din presă. Aspirarea vaporilor producea
dureri de cap, iritații nazale, apatie. Îi făcea pe elevi să aibă rezultate proaste
la școală și le strica viața cât stăteau acasă, pentru că nu se gândeau decât să
iasă afară, cu punga de plastic și sticluța de diluant. Iar acela era doar
începutul. Sfârșitul era moartea din cauza acelor vapori. Da, moartea. Puști
de zece, doisprezece, treisprezece ani morți pe stradă, și totul din pricina
vaporilor. Duffy nu înțelesese. Dai vina pe părinți, pe profesori, pe vânzătorii
care ar fi trebuit să-și dea seama și să nu vândă așa ceva minorilor, pe copii.
Dar după ce împărțeai vina, rămâneai tot nelămurit.
Duffy voia să înțeleagă, iar într-o zi descoperise doi puști care au luat-o la
goană când l-au văzut. El nu era nici educator, nici lucrător social, iar ei nu
aveau încă vârsta sau istețimea de a mirosi un polițai. „E distractiv”, așa
spuseseră. Ce fel de distracție? Diferite, răspunseseră ei. E distractiv să
aștepți senzațiile, pe de o parte: nu știai niciodată ce avea să iasă din pungă
atunci când aspirai. Și ce apărea? Tot soiul de chestii, spuseseră ei. Uneori,
năluciri, cum ar fi broaște uriașe sărind peste case, asta era fantastic. Alteori,
auzeau vânturi puternice măturând totul, dar nu le era frig, vedeau culori,
culori nemaiîntâlnite, și se simțeau bine. E distractiv. Și după aceea cum era?
Reveneau la realitate, ceea ce nu era deloc plăcut. Așteptau următoarea
experiență. Asta era plăcut.
Nu vrei să accepți asta, s-a gândit Duffy, dar trebuie. Toți o fac pentru că e
distractiv, în dosul unui pod, pe ploaie, cu punga la gură, ori într-o baie
elegantă, pardon, toaletă, undeva la granița dintre Buckinghamshire și
Bedfordshire. Ți se pare că plăcerea obținută astfel nu merită, de fapt îți dai
seama că nu merită. Dar pentru ei contează. Tu o numești dependență, că
așa vrei, dar nu trebuie să ocolești celălalt adevăr: oamenii o fac pentru că e
distractiv.
•
— Belinda.
— Ține-o puțin.
493
 — S-o țin? De unde?
— Nu de coadă, deșteptule. De aici.
Duffy a apucat de o bucată de metal legată de o chestie din piele care,
după părerea lui, se afla prea aproape de gura calului. Iisuse, ce mari erau
caii ăștia! Mult mai înalți decât la televizor. Se simțea privit de un ochi uriaș;
o venă de dimensiuni colosale cobora de-a lungul botului; buzele ca niște
pernițe fantezi s-au tras, dând la iveală niște dinți mari și galbeni. La ce le
trebuiau dinți atât de mari dacă nu mâncau decât fân?
— Mulțumesc, a zis Belinda.
Duffy aproape că a clătinat din cap, ca să-și desfunde urechile. Îi
mulțumise? Făcuse ceva ca lumea, în sfârșit?
Ea se lăsase pe pământ cât el îi ținuse calul – ori, mai curând, cât el
rămăsese ca paralizat, iar calul hotărâse să n-o rupă la fugă – apoi l-a luat în
primire. L-a dus în grajd și a făcut semn că puteau discuta cât ea îl ștergea și
făcea ceea se cuvine după o plimbare. Duffy a rămas temător în imediata
apropiere a ușilor grajdului. Mai era ceva ce nu-i plăcea acolo: puțea a baligă.
— Cum se simte Angela?
— Bine.
— Ce face, totuși?
— Ia prea multe antidepresive. Ba e sus, ba e la pământ. Noaptea, de cele
mai multe ori, vine să doarmă cu noi. E foarte apatică. Și nu face deloc
mișcare.
— Doarme cu voi?
— Nu așa cum îți trece prin mintea aia de pervers. În cameră mai e un pat
– în fine, un pătuț, iar când se simte rău intră și se culcă acolo, nici măcar nu
ne trezește. O găsim acolo dimineața, dormind ca un bebeluș.
— Crezi că e…
— … un pericol pentru ea însăși, cum zic doctorii? N-aș putea spune. A dat
greș de două ori până acum, nu? E cea mai veche prietenă a mea de aici – dar
nu știu ce are în cap.
— Cine crezi că încearcă să o termine?
— N-am idee.
— Dar crezi că încearcă cineva?
— S-ar putea.
— E cineva – cum să spun, care e supărat pe ea?
— N-am auzit așa ceva.
— Vreun fost prieten căruia i-a dat papucii?
Belinda s-a oprit din bușumarea calului și a pufnit în râs.
— Să-i dea papucii? N-am mai auzit expresia asta de ani de zile. Vrei să
spui, cineva cu care nu se mai culcă?
494
 — Hm, e ceva mai mult de atât, cred.
— Adică să-i dea înapoi inelul de logodnă, chestii dintr-astea? A râs din
nou. Nu, Angela n-a dat nimănui papucii.
— Are bani?
— Din câte știu, n-are probleme.
— Dar Henry?
Duffy abia dacă îl văzuse, un tip masiv, cu fața pătrată, purtând haine pe
care Duffy nu le-ar fi purtat nici dacă l-ar fi omorât cineva.
— Ce-i cu el?
— A, de exemplu, îl iubește? întrebă Duffy.
— Sper că te pricepi mai bine la alarme decât la pus întrebări. Papuci?
Iubire? Ascultă, Duffy, dacă ești femeie, ai treizeci… treizeci și ceva de ani, să
spunem, și ai o viață dezordonată, n-ai purtat niciodată un inel de logodnă,
iar individul e prezentabil, are o fermă și provine dintr-o veche familie,
atunci da, ești îndrăgostită.
— Așa stau lucrurile? Și pentru el cum e?
— Am înțeles unde bați. Fetele profitoare. Pentru el, lucrurile stau cam
așa. Dacă ești bărbat și ai patruzeci și trei de ani, stai cu mămica, iar ei nu-i
place să stea singură, tu nu ai o faimă prea grozavă de cuceritor între fetele
de familie bună, nu prea ai amici pe care să-i cunoască toată lumea și, pe
nepusă masă, cunoști o fată sexy care nu e căsătorită, are ceva bani și pe
care nu o deranjează să se mute la tine și să trăiască alături de mămica ta
bătrână după căsătorie, iar ea mai știe să și conducă mașina, atunci da, ești
îndrăgostit.
— Cred c-am priceput, a spus Duffy. Apoi vor avea copii și vor trăi fericiți
până la adânci bătrâneți?
— Nu știu dacă vor avea copii, a spus Belinda. Vor face asta dacă au chef.
Și vor trăi fericiți ca toată lumea.
— Asta însemnând?…
— Că nu se știe. După o vreme, nu mai e vorba de iubire, ci, cum să mă
exprim, de curaj.
— Ca un concurs ce ține trei zile?
Belinda a ridicat capul și l-a privit uimită.
— Bravo, Duffy. Unde-ai auzit de concursurile de trei zile?
— Cred c-am auzit sau am văzut la televizor.
Și-a amintit o casă de țară și o mulțime de bărbați cu șepci plate pe cap și
cravașe în mâini. Pretutindeni se vedeau automobile Land Rover, călăreți
care cădeau la săritura peste groapa cu apă și un comentator ale cărui vorbe
sunau de parcă ar fi purtat și el o șapcă asemănătoare și își sprijinea bărbia
în cravașă.
495
 — În orice caz, sistemul de alarmă nu prezintă defecțiuni, a zis el pe
neașteptate. N-ar fi vrut ca lumea să răspândească vestea.
— Așa e. Corect. Mi-a spus Vic.
— Atunci, să nu mai spui că e prost.
— Parcă asta ar trebui să susținem.
— Mda, dar să nu spui că te-a surprins când n-a pornit.
— Bine.
În clipa aceea au auzit un zgomot puternic și sacadat dinspre aleea
acoperită cu pietriș, mai curând un soi de dupăit, decât sunet de pași.
Belinda s-a apropiat de ușă și a rămas acolo, lângă Duffy. Cineva traversa
aleea pentru automobile. Cineva în costum de scufundător, cu labe în
picioare și cu masca pe față. Cineva care avea sub braț un tub de respirat
care semăna cu un baston. Jimmy. El i-a observat pe Belinda și Duffy în ușa
grajdului, dar nu și-a rărit pașii. În schimb a răcnit: „Escadronul special de
scufundători… Stâng-drept, stâng…” și a întors capul spre ei, ca la o paradă.
Când a trecut prin dreptul lor, a mai rostit o dată comenzile și a pășit pe
iarbă, îndreptându-se către lac. Lui Duffy i-a venit să râdă, însă Belinda a
rămas serioasă. Nu, probabil că nu era amuzant. Și pesemne sărmanul
Jimmy acționase în mod premeditat. Dacă ai vrea să faci scufundări secrete
în lac, cum procedezi? Treci la treabă, evident. Poate că citise ceva povestiri
cu Sherlock Holmes.
— Și Taffy?
— Ce-i cu el? E oaspetele casei, a spus ea cu un aer mai degajat decât Vic.
— Doamna Hardcastle spunea că a dispărut din argintărie.
— Duffy, punctul unu: Taffy ni-e prieten, doi: Taffy s-a îndreptat, trei:
dacă Taffy s-ar mai ocupa de furturi, s-ar orienta să ia Range Rover-ul sau
casa, dar nu argintăria.
— Bun.
Decât dacă nu cumva năravul îi rămăsese în sânge. Doar așa, ca să nu-și
iasă din mână. Nu, era imposibil.
Duffy a lăsat-o pe Belinda și s-a gândit că ea nu era chiar atât de
răutăcioasă cum își închipuise, ci mult mai îngăduitoare; apoi a plecat în
căutarea lui Vic. După ce a primit îndrumări, a ocolit partea din spate a casei,
s-a ascuns după un gard viu și, încet, s-a îndreptat spre pădure. În timp ce
pășea precaut pe potecă, așteptându-se să dea peste urzici, și-a pus câteva
întrebări despre Taffy. Doar oaspetele casei. Discret, politicos, puțin
plicticos, înclinat să discute despre relațiile individuale în societate, arătând
ca un cântăreț ocazional de jazz. Toate bune, doar că avea obiceiul de a
bumbăci oamenii și de a le crăpa capul cu bare de fier. Acesta era, desigur,
amănuntul care îl propulsa în societate. Se știa prea bine că oamenii
496
cafenelelor din Londra îi primeau cu brațele deschise pe infractori, așadar
de ce lumea de la țară n-ar fi reacționat la fel față de un infractor mărunt,
care fusese subiect de pagina întâi a ziarelor vreme de câteva săptămâni?
Potrivit exprimării gazdei, Anglia devenise un loc unde alde Vic se puteau
amesteca cu alde Damian, iar aceștia puteau fi amici la cataramă cu alde
Hugo. De ce nu s-ar bate pe burtă Taffy cu Vic, iar Damian cu Hugo? Pe de
altă parte, aici nu mai era vorba doar de mobilitatea socială. Infracțiunea te
făcea sexy. Acesta era un alt adevăr pe care Duffy, ca fost polițai, îl considera
greu de acceptat, dar necesar. Drogurile erau amuzante, iar infracțiunile,
sexy; nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori așa era. Citeai mereu despre
răufăcători din East End care se scăldau în șampanie roze la restaurantele
prezentate de Basil Tontălăul în Tattler. Citeai despre foști pușcăriași (asta,
dacă fuseseră cu adevărat violenți, așa încât să fi speriat poliția) – ba chiar îi
puteai vedea – adunând fetele în jurul lor de parcă ar fi avut lipici. Nu era
cinstit, socotea Duffy. Gaborii de ce nu erau sexy?
Grozav mod să-ți petreci o după-amiază de luni, care mai e și vacanță
bancară. Poteca a devenit brusc mai abruptă, iar ferigile mai dese. Vic îi
spusese că era o porțiune în care poteca părea să meargă drept, însă exista
un semn făcut pe un fag și un drum care, în mod normal, nu era băgat în
seamă, dar care ducea în stânga. Acela să fie un fag? Iar acela un semn? Asta
să fie poteca? Păcat că n-a fost la Cercetași. Până la sfârșitul săptămânii ar
trebui să învețe cum se fac o serie de noduri și cum să aprindă focul frecând
unul de altul două Ghiduri ale Fetelor.
Acela părea a fi locul. Vic îi spusese că trebuia să treacă de el, apoi să
privească înapoi, altfel nu avea cum să-l observe. Da, așa era. Până și Duffy
trebuia să fie de acord că tabăra lui Jimmy, deși la o depărtare de numai zece
minute de casă, era bine ascunsă. Frunzele de pe sol cedau sub pașii lui ca o
mochetă scumpă; Duffy se apropie cu precauție de ascunzătoare. Și-a adus
aminte brusc, dintr-o carte pentru copii sau poate dintr-un film, de soiul de
capcane folosite de pieile roșii sau de africani, în fine: brusc, pământul ceda,
intrusul se prăbușea într-o groapă de trei metri și un par ascuțit la vârf îi
intra în fund. Apoi rămânea acolo ca o bucată de carne într-o țepușă pentru
făcut kebab până apăreau localnicii, care așezau o mulțime de lemne în jurul
lui și gata cina. Duffy! Duffy! Ajunge cu aiureala. Chiar și așa, s-a întrebat el
într-o doară, în timp ce se apropia de tabăra lui Jimmy, dacă n-ar fi fost bine
să-și ia un băț lung cu care să înțepe covorul de frunze înainte de a mai
înainta.
Nu era chiar o tabără, ci mai curând un ascunziș din care se puteau
urmări păsărele sau un loc pentru înnoptat, pregătit de un soldat extrem de
ordonat dintr-un film de război. O bucată mare de prelată fusese întinsă
497
între câțiva țăruși într-o zonă unde terenul alcătuia un fel de platou; pe
acoperiș stăteau îngrămădite ferigi și iarbă. În acel moment nu părea deloc
ascuns – se vedea chiar și un petic de sol înnegrit în apropierea ușii, unde,
probabil, arsese focul – dar arăta ca și cum ar fi putut fi foarte discret, dacă
era nevoie. Duffy a coborât panta pieziș, ca să arunce o privire mai de
aproape.
Ascunzătoarea avea lungimea de vreo doi metri și jumătate și era
alcătuită din două încăperi. Practic, nimic nu le despărțea, dar se cunoștea că
aproape doi metri erau rezervați dormitorului, restul bucătăriei și băii. La
un capăt se găsea o saltea ce putea fi rulată, învelită într-o folie de
polietilenă și prinsă cu țăruși în pământ. La celălalt capăt, Duffy a văzut o
mașină de gătit tip primus, precum și diferite cutii de culoare verde și o
oglindă. A deschis cutiile: ustensile de bărbierit, câteva felii de pastramă,
împachetate în folie metalică și argintărie. Nu erau cele care făcuseră pași de
la Braunscombe Hall, ci făceau parte dintr-o trusă de camping cuprinzând
cuțit, furculiță și lingură, fixate laolaltă cu un șurub la mijlocul cozilor.
Într-un colț al spațiului de dormit, alături de saltea, stăteau aliniate alte
câteva cutii verzi. Pentru lectură în pat, a gândit răutăcios Duffy. În prima a
găsit o mică lampă cu parafină; în a doua, un borcan mare, conținând
probabil parafină, plus un borcănel cu ceva ce mirosea a spirt; în
următoarea, trei exemplare din Playboy, ținute într-o pungă din polietilenă.
S-a uitat la data acestora: erau vechi de câțiva ani. La cea de-a patra, a fost
cât pe ce să pună capacul la loc imediat ce l-a ridicat: ce căuta el acolo? Ei,
niciodată nu se știe ce poți descoperi accidental. Deasupra era fotografia
unui băiețel cu bărbia trasă înapoi; purta un soi de uniformă, pesemne cea
de la Brigada Băieților. Următoarea dovedea că acel copil nu se schimbase
prea mult după cincisprezece sau douăzeci de ani, moment în care purta o
uniformă de adult, cea a armatei. Apoi, o fotografie mult mai veche, de
căsătorie: o mireasă zâmbitoare, un mire cu aer sever, făcută, judecând după
îmbrăcăminte și tunsoare, puțin după război. Părinții lui Jimmy, după toate
probabilitățile. Sub aceasta era o fotografie la care n-a întâmpinat probleme
în identificarea persoanei: Angela, cu ochii săi mari, evitând să privească
spre aparatul foto; poza avea un mic retuș în zonă fălcii. Evident, făcut la un
studio fotografic; Duffy a răsucit-o, însă fotograful nu catadicsise să-și
imprime numele. În sfârșit, un petic decupat dintr-un ziar, ceea ce la început
l-a nedumerit pe Duffy, dar apoi a citit titlul: abia după aceea și-a dat seama
că era un articol din ziarul local Mail & Advertiser, privind căsătoria lui
Henry cu Angela. Nu reușise să înțeleagă din capul locului pentru că hârtia
avea câteva găuri circulare, făcute prin ardere. Tipul de găuri pe care le faci
cu capătul aprins al țigării spre sfârșitul serii, când ai ca tovarăș de pat doar
498
un număr vechi de patru ani din Playboy. A privit lung la poza chinuită și a
descoperit un motiv suplimentar de îngrijorare: arsurile nu avuseseră ca
țintă doar fața lui Henry, ci și a Angelei.
Când a ieșit din pădure, reușind să evite ca prin minune capcanele pentru
urși, păianjenii ucigași și indienii irochezi, a mers agale până lângă lac. Cu un
gest, l-a făcut pe Jimmy să vină înot spre mal. Cu apa șiroind de pe costumul
de scufundător, s-a ridicat în picioare și și-a scos masca. Arăta mai bine cu
capul acoperit total de cauciuc.
— Ai dat de Ricky?
Jimmy a clătinat din cap.
— Nici urmă.
— S-a ascuns bine, a zis Duffy.
— Nu mi se pare amuzant.
Jimmy și-a tras masca la loc, și-a așezat în gură tubul de respirat, s-a
întors și a reintrat în apă.
— Nu, probabil că nu, a murmurat Duffy pentru sine.
Așteptând sunetul gongului pentru masa de prânz, a stat întins în pat cu
un exemplar din Tattler, deschis la paginile mondene. Domnișoara Olivia
Fațacadosul se căsătorește cu Onorabilul Peregrine Bățîncur, fericita
pereche urmând să locuiască în casa ancestrală de la Taurul Jugănit
aparținând mirelui, unde va trăi din averea moștenită, iar ea va face o chintă
roială de copii veseli, potriviți doar pentru cele mai bune școli. Duffy și-a
amintit gluma pe care o făcuse față de Belinda: căsătoriile ca un concurs
hipic cu durata de trei zile. Poate că nu făcuse o comparație deplasată.
Începea cu partea în care caii erau dichisiți ca să arate cât mai șic. Cum se
chema proba aceea? Dresaj, așa. Se roteau de colo-colo pe vârful copitelor,
fercheși și sclipitori, făcând tot felul de manevre cu multă îndemânare. Asta
semăna cu flirtul. Urma partea principală, cursa cu obstacole. Acolo nu mai
era vorba de etalarea copitelor și a eleganței; acolo trebuia să alerge sau să
galopeze, parcă acela era termenul, pe un teren accidentat, iar asta părea
distractiv și relaxant, doar că apăreau mereu tot felul de obstacole care
trebuiau trecute, dintre care unele erau foarte înalte, apoi mai existau gropi
cu noroi unde calul, dacă simțea că s-a săturat, avea tendința să-și azvârle
călărețul din șa. În plus, partea asta, cursa cu obstacole, părea interminabilă,
kilometri întregi. În cele din urmă, se încheia și calul era dus la grajd, unde i
se dădea să mănânce; putea considera atunci că se descurcase onorabil –
sau, dacă nu foarte bine, măcar își făcuse datoria. Apoi, în ziua următoare,
când calul socotea că se poate odihni, îl scoteau din nou și-l puneau să sară
peste o mulțime de obstacole, cu toate că se simțea doborât. Iar tot ce putea

499
face în concursul de sărituri era să piardă puncte. La faza asta, nu se câștigau
puncte, ci se pierdeau.
Așa era viața? Din afară, cam așa arăta? Duffy nu încercase să se
căsătorească, nici măcar nu se simțise tentat să participe la acel concurs de
trei zile. Sigur, faptul că era puțin homosexual nu-i îmbunătățise șansele de a
se căsători. Sau, dacă nu era cu totul homo, atunci avea relații și cu bărbații
și cu femeile. Fusese vreodată îndrăgostit? Nu era sigur, dar mai degrabă nu.
Și-a adus aminte ce simțea față de Carol când începuseră să iasă împreună,
avusese senzația că începea să înțeleagă anumite lucruri și mai ales faptul că
întotdeauna va găsi ceva de mâncare seara. Asta era iubirea? Pesemne că îi
spuneai așa pentru că bănuiai că e lucrul cel mai bun pe care îl poți obține. Și
atunci Belinda avusese dreptate să râdă de el. În lumea reală nu te
căsătoreai ca să ai parte de iubire, ci pentru că se milostivea cineva să te ia
alături, pentru că se găsea cineva care să te suporte și pentru că dacă n-o
făceai rămâneai rătăcit. N-ar fi fost rău să-i telefoneze lui Carol.
În loc să facă asta, a mai dat câteva pagini din revistă și a ajuns la cea cu
restaurante. Despre ce mai scrie Basil Tontălăul luna asta? Duffy a citit
articolul cu o neîncredere crescândă. Asta e slujbă? Te duceai la niște
localuri unde veneau doar barosanii – în cazul de față, unul dintre cele trei
restaurante din Chelsea care serveau pește – te bucurai de o gustare pe
cinste, o luai și pe doamna Tontălăul cu tine, copiai meniul, făceai o glumă,
două, susțineai că doamna T. ar fi spus una sau alta, în timp ce mânuia
cuțitele pentru pește, după care mergeai la următorul restaurant. Iar
prețurile… Cu banii plătiți pentru o gustărică de pește în Chelsea puteai
mânca șapte prânzuri solide la Sam Widges.
A aruncat revista și s-a grăbit spre cea mai apropiată toaletă. După aceea
a coborât în salon. Lucretia stătea în poziția ei obișnuită de pe canapea, cu
părul blond curgându-i valuri pe spate, cu țigara și whisky-ul cu gheață la
îndemână. Fără nicio expresie pe chip, a dat din cap către Duffy. El s-a așezat
pe scaunul aflat în fața canapelei și s-a trezit, cel puțin surprins, că își drege
glasul. A rămas la fel de uimit de ceea ce a spus imediat după aceea:
— Sosul de la Poison d’Or mi s-a părut foarte bun.
— Poftim?
— Sosul de la Poison d’Or mi s-a părut foarte bun.
— Ce anume?
— Sosul. Pentru că pun șofran în el. (Oare reținuse corect amănuntul
acela?) E tare bun.
— Unde asta?
— La Poison d’Or.

500
 — Nu, a zis Lucretia apăsat, repetă după mine. Poisson. Poisson 21. Când a
pronunțat cuvântul, a desfăcut larg buzele și apoi le-a lipit într-un mod
foarte, foarte plăcut, i s-a părut lui Duffy.
— Poison.
— Poisson. Poisson.
— Poison.
Lucretia l-a învrednicit cu o umbră de zâmbet, care l-a făcut pe Duffy să-și
dorească să vadă unul complet.
— Promite-mi ceva. Să nu calci cumva într-un restaurant franțuzesc și să
ceri pește pe limba lor, ai înțeles?
— Promit. A privit-o. Cum m-am descurcat?
— Ești o ființă ciudată, știai? Cât se poate de ciudată.
Asta însemna că era bine în limbajul ei? În orice caz, Duffy se simțea cam
stânjenit în prezența ei. Tocmai se pregătea să schimbe subiectul discuției
către ceva de interes mai general – de exemplu, dacă îi plăceau caii și dacă se
plimbase vreodată într-o cotigă – când, brusc, s-a auzit un zgomot puternic
dinspre ușă. Cu apa încă picurându-i din păr, dar, din fericire, fără să poarte
costumul de scafandru, Jimmy a intrat în fugă și s-a așezat între cei doi, cu
spatele la Lucretia și făcându-i furios semne din ochi lui Duffy.
După ce s-a holbat mirat la schimonoselile lui Jimmy, Duffy a priceput
mesajul.
— A, iartă-mă, Lucretia.
Fără un cuvânt, aceasta i-a făcut semn că e liber să plece.
Agitat, Jimmy l-a dus pe după casă, până la niște tufișuri din apropierea
lacului. Acolo, alături de costumul de scafandru, se găsea un sac de rufe de
culoare albastră, din care ieșea o coadă. Era legat la gură cu mânerele.
— A trebuit să tai șnurul, a explicat Jimmy. Pentru că avea legată o piatră
de el. Piatra n-am putut s-o recuperez.
— Grozavă treabă, a zis Duffy și l-a bătut cu fermitate pe umăr. Acela era
un gest cam forțat, dar s-a gândit că se cuvenea să vorbească pe limba lui
Jimmy. Marele scufundător a zâmbit fericit și s-a apucat să explice cu mai
multe amănunte decât era nevoie că împărțise lacul în secțiuni, cu ajutorul
unor repere fixate pe mal, și cum scosese reperele după ce terminase de
explorat fiecare secțiune. Duffy l-a ascultat răbdător până la capăt, iar la
sfârșit a repetat: Grozavă treabă.
— Ange va fi mulțumită, nu?
— Sunt convins, Jimmy. Dar ar fi de preferat să nu-i spunem imediat.

21 Joc de cuvinte intraductibil, rezultat din grafia diferită din limba franceză: poison (engl. și fr.) –
otravă, poisson (fr.) – pește (n.tr.).
501
 — Aha.
A făcut o mutră nedumerită, ceea ce nu era deloc greu pentru el.
— Știi, m-am gândit la ceva.
— Ai dreptate.
Jimmy a lăsat impresia că acceptă ideea lui Duffy încă înainte de a primi
explicații, ca și cum cel care gândea merita în mod automat să se bucure de
respectul și supunerea celorlalți.
— Problema e că cineva l-a aruncat pe Ricky în lac pentru că nu a vrut ca
Angela să-l îngroape. Poate că nici n-a vrut să îl examinăm mai atent. Iar cel
care a făcut-o s-ar putea să fie pe aproape. Dacă le povestim tuturor, s-ar
putea să se repete istoria. Iar Ricky ar dispărea. De data asta, fără urmă.
Jimmy a dat încet din cap.
— Și?
— Păi, eu sugerez să-l lăsăm într-un loc sigur. Asta, până ne gândim ce
facem în continuare.
Duffy hotărâse deja cum să procedeze.
— Unde găsim un loc sigur?
— Păi, furgoneta mea, de exemplu.
— E sigură?
— Păi, scrie Duffy Security pe ea, deci trebuie să fie sigură.
— Are alarmă?
— Nu, n-are, ca să fiu sincer.
— În regulă, îl las în seama ta.
Jimmy și-a strâns costumul și labele de înot. Duffy l-a mai plesnit o dată
peste umăr drept felicitare, apoi Jimmy s-a îndreptat spre casă. Rămas cu
sacul de rufe în mână, Duffy s-a furișat pe după Braunscombe Hall până a
traversat aleea pentru mașini undeva, pe la punctul ce marca două treimi
din lungimea acesteia până la bilele din piatră, unde se afla și salamandra. A
lăsat sacul într-un șanț. A fugit până spre casă, a sărit în furgonetă și a pornit
pe alee. S-a întors după zece minute, o perioadă mai lungă decât îi trebuise
ca să-și pună planul în aplicare. Ricky era în siguranță, dar nu în furgonetă.
Până să se întoarcă bătuse și gongul, așa că toată lumea era așezată la
masa ca de refectoriu.
— Ai mai exersat ceva? l-a întrebat Damian.
— Ha?
— Ai mai făcut ceva planuri inteligente pe postavul verde în așteptarea
confruntării nocturne?
— Nu. Am verificat cum merge furgoneta.

502
 — Știți ceva, a zis Damian, punând în aplicare tehnica lui personală de a
se adresa tuturor, mai puțin lui Duffy, mereu rămân uimit de ferocitatea cu
care s-au apucat de snooker cei din clasele de jos.
— Ce înseamnă asta? a întrebat Vic, dându-și seama că Damian trebuia
oprit repede printr-o întrebare tăioasă.
— Mă bucur c-ai întrebat. Pentru că jocul e foarte elitist. Cu alte cuvinte,
de exemplu, unele bile au valoare mai mare. Cea neagră valorează șapte
puncte, cea roz șase, iar sărmanele roșii valorează doar un punct. E ca atunci
când unii au mai mulți bani, nu doar pe moment, ci definitiv. Pariez că dacă
am trăi în Rusia, a zis el, accentuând numele țării, toate bilele ar fi roșii și
toate ar valora un punct. Pesemne c-ai prefera așa, nu, Duffy?
— N-ar mai fi interesant, a răspuns el. („Nu-i permite să te scoată din
sărite”, s-a gândit el. „Nu-l lăsa acum și nu-i îngădui să facă asta la masă.”)
— Dar ar fi mai democratic, nu?
— Nu cred că prezintă importanță, a răspuns Duffy.
— Nu s-ar ridica la nivel, a intervenit Lucretia.
— Asta-i drama ta, scumpo, nu a mea, a zis Damian.
Auzind asta, Sally a chicotit nestăvilit, iar Jimmy s-a uitat în jur fără să
priceapă.
În seara aceea la masă venise și Henry, iar Duffy a reușit să-l vadă mai
îndeaproape. Era un bărbat corpolent, cu capul pătrat, mâini mari și
congestionate și buze care coborau spre colțurile gurii; îl privea direct în
ochi pe cel care i se adresa, dar părea să păstreze ceva anume doar pentru
sine. Purta o haină de fermier, dintr-un material pepit, ale cărui carouri
puteau fi văzute și de un jucător miop de „vaporașe”, iar din buzunarul de la
piept i se revărsa o batistă galbenă din mătase; papionul cu buline contrasta
violent cu cămașa. Nu vorbea mult, nici măcar cu Angela, deși, atunci când ea
îi spunea ceva, se întorcea fără grabă spre ea și-i zâmbea inofensiv. Duffy era
de părere că arăta ca un exemplar model de persoană din clasa celor a căror
ocupație erau exclusiv vânătoarea și călăritul; motiv pentru care Angela îi
apăruse ca o surpriză plăcută. Pe de altă parte, Angela părea mai calmă în
prezența lui, nici agitată, nici apatică, ci mai mult sau mai puțin normală, pe
cât de firească putea fi o asemenea ființă.
Din când în când, Damian îi arunca lui Henry câte o replică izolată, ca și
cum ar fi încercat să-l atragă într-o discuție. „Ai deparazitat oile, Henry?”, a
întrebat el pe un ton vioi la un moment dat, la care Henry i-a răspuns: „Nu e
vremea deparazitării. Asta se face…”, dar până să-i spună lui Damian când,
interlocutorul trecuse deja la o altă întrebare: „Ei, atunci cred c-ai împușcat
câțiva fazani?” Iar când Henry s-a apucat să-i explice că nu făcuse nici asta,
Damian a sărit la cu totul alt subiect.
503
 Lui Duffy i s-a părut cam nedrept acel tratament, iar la un moment dat s-a
întors și el spre Henry și s-a străduit cât a putut: „Henry, ai o fermă mare?”,
dar acestuia nu i s-a permis să răspundă. „Câte hectare ai, așa se pune
întrebarea, Duffy”, l-a întrerupt Damian, „dar asta e o întrebare care nu
aduce nimic nou, pentru că știm cu toții răspunsul, așa că ai face mai bine să
stai cuminte și să-l întrebi asta pe Henry când ești singur cu el. După părerea
mea, la masă, subiectul discuției trebuie să atragă cât mai mulți oameni.”
— Întotdeauna ești așa? l-a întrebat Duffy.
— Cum așa, cum? a făcut Damian și a rămas în așteptare.
— Întotdeauna te porți ca un copil prost-crescut?
— A, ahaa, s-a văicărit Damian. Lovit mortal. Un pumnal înfipt drept în
inimă. Ce exprimare, ce întorsătură magnifică de cuvinte!
— Terminați, copii, a intervenit Vic.
După cină, Damian a încercat să-i convingă pe toți să urmărească finala de
snooker de la Braunscombe Hall, însă ceva din entuziasmul lui excesiv și
gratuit – „rostogoliți-vă, fetelor, și ascultați clinchetul bilelor” – a reușit să
descurajeze pe toată lumea. Vic și Belinda s-au dus la culcare; la fel și
Angela; Taffy s-a dus să vadă la televizor o emisiune găzduită de o femeie-
rabin care voia să se lămurească dacă oamenii fac rău în mod deliberat; iar
Lucretia a dispărut fără nicio explicație. Duffy a rămas cam dezamăgit. Cu
toate acestea, când va veni la Londra, poate va vrea să-l vadă cum apără
poarta echipei Western Sunday Reliables; exista posibilitatea să-i placă
fotbalul mai mult.
Așa s-a făcut că doar Henry și Sally, așezați fiecare la câte un capăt al
canapelei îmbrăcate în creton roz, au rămas să-l vadă pe Duffy începând
partida – fără artificii, doar o lovitură normală, cu un ușor efect spre dreapta
– în cea mai mare finală de snooker de la Braunscombe Hall, care avea să
stabilească învingătorul din cinci partide. Când Damian a propus un pariu pe
o sumă minoră, Duffy i-a răspuns:
— Consider că satisfacția victoriei este suficientă.
Iar când Damian a început să converseze cu Sally, Duffy a sugerat că astfel
de conversații ar trebui să se poarte doar despre partida în desfășurare, nu
despre data precisă la care va avea loc petrecerea dată de Petronella
Visulpăstorului. Apoi, când Damian și-a lăsat bucățica de cretă albastră pe
marginea mantei, Duffy a ținut să spună că asta era o încălcare a etichetei și
l-a rugat să o ia de acolo înainte de următoarea sa lovitură. Duffy a jucat cu
mult calm și cu deosebită atenție, presupunând că Damian era unul dintre
acei jucători care devin autodistructivi când sunt puși la punct.
În momentul când Damian conducea cu doi la unu, Sally s-a retras la
culcare, asta după spusele ei, sau poate că se dusese să-și facă plinul. În
504
ciuda faptului că Angela era deja de o oră și jumătate în așternuturi, Henry a
rămas neclintit pe canapeaua roz. Duffy a câștigat cel de-al patrulea joc cu
ajutorul unor lovituri inteligente, dar în cel de-al cincilea a fost condus
mereu. Spre sfârșit, avea nevoie de trei bile pentru a câștiga: albastră, roz și
neagră, iar lovitura de siguranță încercată în bila albastră a făcut-o pe cea
albă să intre cu o rostogolire nepăsătoare drept în buzunarul de la mijlocul
mesei.
— Înăuntru și gata, a exclamat Damian, repetând faza din seara
precedentă. Duffy și-a pus tacul în raft, drept semn că se recunoștea învins.
Trebuie să-i povestesc lui Sally, a zis Damian. Scuză-mă că mă laud și eu cu
nimica toată.
Henry a rămas tăcut pe durata întregii partide. După expresia de pe fața
lui era imposibil de spus dacă înțelegea ce se petrecea acolo. La sfârșit s-a
ridicat, a luat cel mai lung tac din raft, a pus bila albă înapoi pe masă și a zis:
— După părerea mea, nu te concentrezi suficient la loviturile ce presupun
distanță mare. (A mimat mișcarea din cap cu care Duffy însoțea de cele mai
multe ori loviturile de acel gen.) Henry a jucat de două ori aceeași bilă,
ratând potul la bila albastră când a tresărit din cap la fel ca Duffy și
trimițând-o cu precizie, fără să atingă marginile buzunarului, când a lovit în
stilul lui propriu, fără să miște capul. Apoi a reușit să trimită în buzunar o
bilă roz, deosebit de dificilă, după care a făcut bila neagră să se
rostogolească pe toată lungimea mesei înainte să o introducă în buzunarul
superior.
— Ești foarte bun, a spus Duffy. Cred că joci foarte mult.
— Biliard. Am jucat biliard cu tăticul meu de la o vârstă fragedă. Nu am
jucat niciodată snooker. Tata considera snookerul drept un joc degenerat.
— Jucat de golani, a sugerat Duffy.
— Nu, nu e vorba de asta. În primul rând, faptul că jocul în sine decide cât
durează partida. Tata spunea că biliardul e joc de gentlemeni pentru că
jucătorii stabilesc cât trebuie să țină. E și mai subtil, firește.
— Altceva în afară de mișcarea aceea din cap la mine? a întrebat Duffy.
— Cred că ții tacul prea mult în spate. De obicei, așa procedează cei
scunzi. Antebrațul nu stă perfect vertical.
— Și altceva?
— Cred că trebuia să dai mai multe lovituri la primul cadru. Acela este
esențial.
— Asta știu. Așa voiam să procedez.
— Bine, atunci.
S-au așezat pe canapea, iar Duffy s-a întrebat de ce Henry rămăsese jos.
Era trecut de 23:30.
505
 — Ce face Angela?
— Bine.
De ce toată lumea îi spunea același lucru: „Bine”? Îl credeau dobitoc? Sau
îi sugerau astfel să-și vadă de treburile lui?
— Treaba cu Ricky cred că a doborât-o.
— Ricky a fost un câine adorabil, a spus Henry, fără a răspunde direct la
întrebare.
— Era al Angelei, sau al tău, sau al amândurora?
— Nu, era al ei. Dar nu uita, toată lumea se ocupa de el. Cu toții l-au iubit.
Și Sally.
— Sally?
— Da, cred că îl scotea la plimbare mai des decât o făcea chiar Ange.
— Și Damian?
— Nu-l văd pe Damian amator să plimbe câini.
— Corect. A urmat o pauză. Seara se sfârșise. Ei, a făcut Duffy, întorcându-
se către Henry și spunând pe un ton care să sugereze că aveau să petreacă o
noapte solitară fiecare: Mai aveți două săptămâni până la cununie. Nu mai e
mult până atunci, după părerea mea.
Duffy s-a întrebat apoi dacă nu era cazul să-și prezinte noua teorie despre
căsătorie ca un concurs hipic cu durata de trei zile, dar a socotit că nu era
momentul potrivit și, oricum, i-ar fi luat prea mult până să o expună.
Henry n-a reacționat la replica lui Duffy, apoi a zâmbit distant și s-a
ridicat.
— În fine, mă așteaptă mama.
L-a bătut pe Duffy pe umăr fără să aibă un motiv anume, apoi i-a strâns
mâna, fără să-și dezlipească de pe față zâmbetul amabil. Duffy a rămas
singur în camera de biliard, ca să mai exerseze unele lovituri și presupunând
că era normal ca Henry să se ducă acasă la mama lui, în loc să stea cu
prietena.
A doua zi, la micul dejun, Duffy, în înțelegere cu Vic, a spus față de toți că
trebuie să plece la Londra să achiziționeze niște componente pentru
sistemul de alarmă, pe care nu le putea găsi în zona Buckinghamshire/
Bedfordshire. Avea să se întoarcă în aceeași seară sau în următoarea zi.
Trebuia să-și aducă propriul halat de casă, și a repetat asta în gând când a
traversat aleea. Nu pentru că i-ar fi fost rușine de Damian. În realitate, dacă
avea suficientă minte, trebuia să uite cu totul de acest Damian. Trei la doi. La
naiba. Dacă n-ar fi fost atât de ambițios la lovitura aceea lungă în bila roșie
din partida finală, lăsându-l pe Nascârmit să facă douăzeci și două de puncte.
Poate că trebuia să mai exerseze. Era o idee. Poate când va ajunge la Londra
îl va vizita pe specialistul local ca să-l bată la scor.
506
 S-a apropiat nepăsător de furgonetă, examinând-o totuși cu atenție. Bine
că Sally nu se retrăsese devreme în noaptea precedentă ca să-i dezumfle și
celelalte două cauciucuri. A verificat încuietorile și modul de închidere a
ușilor din spate pentru a vedea dacă încercase cineva să vâre vreun obiect
ascuțit sau vreo rangă. Nimic. Mda, asta dovedea totuși ceva: Jimmy păstrase
secret faptul că-l găsise pe Ricky. Furgoneta a pornit la a doua cheie, iar
Duffy a plecat respirând ușurat. Acum putea coborî geamul, înjura în voie, ba
chiar să asculte niște muzică îndrăcită la radio și să oprească la vreo cafenea
de pe marginea șoselei să mănânce ca lumea, ceva care l-ar face pe Basil
Tontălăul să verse în poala doamnei Tontălăul.
Întâi trebuia să-l recupereze pe Ricky. După ce a mers două minute, a ieșit
de pe drumul principal și a virat spre est față de Braunscombe Hall, luând-o
pe un drum aproape nefolosit, pe care încă se vedeau urmele pneurilor lui
de noaptea trecută. Cum plasticul albastru e o culoare care atrage atenția,
pusese deasupra lui câteva crengi uscate și multe ferigi. Realizase o
camuflare atât de bună, încât era cât pe ce să treacă mai departe. A luat sacul
de rufe și l-a pus în spatele furgonetei. Ricky începuse deja să degaje un
miros neplăcut, iar o parte din părul de pe coadă îi căzuse. S-a întrebat dacă
nu era recomandabil să oprească undeva și să-și cumpere un hamburger cu
ceapă din belșug, doar ca să facă furgoneta să miroasă frumos.
După ce a ajuns acasă, a dat câteva telefoane. Nu știa la cine să apeleze –
în Pagini Aurii nu avea ce să caute – dar până la urmă a găsit pe cineva
cunoscut de pe vremea cât fusese polițist și care, lucrând ca legist, mai
avusese și unele ocupații independente. Apoi s-a dus până în Kensington, în
apropiere de Muzeul de Istorie Naturală, și a predat sacul. L-a recunoscut
imediat pe Jim Pringle, constatând că pierdea păr la fel de repede ca și Ricky.
— Scuze pentru miros, a spus Duffy.
— Ar trebui să te tratezi contra mirosului, să știi. Altfel îți e afectată viața
socială.
— Am înțeles.
Așa era Jim. Nu-i păsa ce și cui spunea câte ceva. Poate de aceea nu fusese
promovat, așa cum merita. După atâția ani, încă accepta rufele murdare ale
altora.
Duffy i-a explicat ce dorea, l-a rugat pe Jim să nu-l îmbucătățească pe
Ricky, pentru cazul în care trebuia înapoiat neconsolatei văduve, și a lăsat
câteva numere de telefon unde putea fi găsit. Când s-a întors să plece, Jim l-a
întrebat:
— Îl vrei și împăiat?
— Ha?

507
 — Împăiat. Împăiat și pus pe un postament. Totul, la același preț. La o
adică, dacă tot îl deschid…
— Jim, te caut eu.
— Te-ar costa mai ieftin dacă aș ști de acum.
Întors acasă, a deschis frigiderul să vadă dacă prietena lui, Carol, mâncase
peștele cu sos hipocaloric. Nu. Atunci mâncase toată pizza. Nici asta. Atunci,
ce mâncase? Unde? Și cu cine? Iar se întâlnise cu Robert Redford, cu Paul
Newman și cu Steve McQueen… ba nu, ăsta murise; doar nu mâncase la
Otrava de Aur cu Steve McQueen! Mintea lui Duffy o luase puțin pe arătură,
bolnavă de o ușoară paranoia. Uite ce e, dacă el are drepturi, atunci și ea…
Sigur, sigur. Iar dacă tu nu ești obligat să te confesezi, nici ea nu e obligată.
Sigur. Iar dacă nu e vorba de ceva serios în ce te privește, nu afectează
relația și pentru ea e totuna… Păi, sigur. Vreau doar să știu de ce n-a mâncat
peștele cu sos hipocaloric.
— Am văzut că n-ai mâncat peștele, a zis el, destul de tăios, când Carol a
sosit.
— Adică iar am avut o întâlnire cu Paul Newman, nu?
— De ce n-ai mâncat peștele?
Carol era obosită. Avusese o tură lungă și apăruse un alcoolic pe la miezul
zilei. Își închipuise că bețivii de zi au mai puțin tupeu decât cei nocturni; că
sunt mai puțin bătăioși. Se înșelase, așa că trebuise să cheme ajutoare prin
radio. Nu-i plăcea să procedeze astfel, mai ales pe o stradă aglomerată. Și-a
scos pantofii fără să se aplece și s-a trântit pe canapea.
— Astea sunt regulile tale, Duffy, s-a mulțumit ea să spună. Nu mă săruți?
A, sigur, sărutul. Și asta făcea parte din regulă. Poate c-ar fi trebuit să
poarte o discuție. Nu mai făcuseră asta de ani de zile, așa i s-a părut lui
Duffy. Dar așa conveniseră. Înainte, își dădeau explicații și erau deschiși,
precum și îndemnuri de „mergi înainte tot așa”, dar asta nu dusese nicăieri.
Apoi apăruseră discuții și reguli – principala regulă fiind Fără comentarii.
Așa fusese mai bine? Duffy a mai sărutat-o o dată pe Carol, iar ea a căscat,
dar politicos, după care el s-a dus să transfere un pui de la congelator în
cuptorul cu microunde.
— Și, ce mai face bătrânul Vic?
— În ce-l privește, bine. Trăiește ca-n sânul lui Avraam. Nu știu de unde-i
vin atâția bani.
— Nimeni n-a știut vreodată. Și micuța domnișoară Balcoane?
— Belinda. Tare ca un cal de cursă. Cu nasul pe sus, dacă-mi pot permite.
S-ar putea spune că balcoanele au rămas de domeniul trecutului.
Carol a râs.
— Pariez c-ai clocit-o pe asta tot drumul până aici.
508
 Așa se și întâmplase.
— Mă cunoști pe dinafară, a recunoscut el.
— N-a fost rău, mai ales că te cunosc atât de bine, Duffy.
El a rămas cu capul plecat și a început să mănânce. A simțit un gust cam
ciudat.
— Nu crezi că sosul ar trebui condimentat ceva mai mult?
— Ce?
— Nu crezi că sosul ar trebui condimentat ceva mai mult?
De data asta, Carol a râs cu adevărat. Mai tare decât la gluma lui de mai
devreme.
S-a ridicat, s-a dus la frigider și s-a întors cu o sticluță cu sos Heinz.
— Uite, pune și ceva roșu. O să-i schimbe gustul.
— Ai vrut vreodată să te duci la un restaurant scump?
— Dacă mă duci tu, merg.
— Sunt niște restaurante grozave în Chelsea, unde se servește pește.
— Duffy, cred c-ai stat prea mult printre oameni din lumea bună.
Duffy și-a dres glasul.
— Mai mult printre neciopliți. Cam amestecată adunătura de acolo,
serios. Fii atentă, am un caz cu de toate. Câini morți, argintărie furată, șantaj,
numai că toată lumea neagă așa ceva, droguri, dar nimeni nu recunoaște.
Principala mea sarcină e să ajut pe cineva să se căsătorească.
— Ce, nu mai vor să se căsătorească?
— Ba da.
— Și, care-i buba? Nu-și permit să cumpere verighete?
— Nu-i asta. Cum să spun… nu. (Asta era altă regulă. Să nu discute treburi
de serviciu. Carol respecta cu strictețe acea regulă. Duffy nu reușea atât de
bine.) Aseară am luat bătaie la snooker. Cu trei la doi. Și-am avut bila
albastră. Asta din cauza mișcărilor capului… Carol a surâs, dar Duffy n-a
observat. Fără să fie invitat în mod evident – sau măcar să-i fie sugerat – a
vorbit despre fiecare bilă jucată, descriind loviturile-cheie, caracterizând
stilul de joc al adversarului, analizând cu voce tare ce anume greșise.
La un moment dat, ea a murmurat:
— După câte se pare, meritai să câștigi, însă lui Duffy i-a scăpat ironia, de
aceea a explicat, din nou, cu amănunte și mai convingătoare, că, mai mult
sau mai puțin, așa stăteau lucrurile.
Și-a pregătit geanta de voiaj, verificând de două ori dacă și-a luat halatul
ce-i ajungea până mai jos de genunchi, apoi a așezat-o în fața ușii, ca să o
aibă la îndemână dimineață. După cum s-au desfășurat lucrurile, luase o
hotărâre înțeleaptă. S-au culcat devreme, căci confruntarea cu bețivul o
doborâse pe Carol, după cum și Duffy era la pământ după relatarea cu
509
prelungiri a meciului de snooker cu Damian. Ea stătea întinsă cu spatele la
el, o movilă de cârlionți negri pe o pernă. Totul era vizibil datorită luminii
oranj ce se strecura prin perdea. Duffy s-a lăsat pe un cot, zâmbind spre
Carol când telefonul a sunat.
— Mișcă-ți curul încoace, Duffy, dar repede.
Acela fusese Vic.
— Ce s-a întâmplat?
— A dispărut Angela.

510
 PROPRIETATEA

Ce prefera, pe Autostrada M1, șoferii de zi sau pe cei de noapte? Era ca și

cum ar fi întrebat-o pe Carol dacă prefera să aibă de a face cu un bețiv
violent pe o stradă comercială aglomerată sau pe o alee iluminată doar de o
lampă aproape chioară. Nu simțea nicio plăcere. A intrat în cea de-a doua
jumătate a Cursei de 24 de ore de la Le Mans, în care demenții conduceau
cât se putea de repede și aproape bară la bară, căscând cu sete în timp ce
ascultau la radio muzica pregătită de un DJ cu o voce dulce ca iaurtul,
trezindu-se la realitate doar când le cădea capul pe volan. A condus cu o
viteză constantă de 90 km/h, la fel ca în timpul zilei, însă de data asta s-a
trezit îngrămădit pe banda de viteză redusă. Asta era o sugestie grăitoare.
Vic îl aștepta pe verandă.
— Unde-ai fost? a mormăit el, adăugând îmbufnat: Uite ce mi-ai făcut la
pietriș!
— Ați găsit-o?
— Nu.
— Când a dispărut?
— Habar n-am.
— Cum adică?
— Nu știm când a dispărut. Nimeni n-a văzut-o plecând.
— Și când ați văzut-o ultima oară?
— La masa de prânz.
— Și când ați constatat dispariția?
— La cină.
— Ați chemat pe cineva?
— Doar pe Henry. Să vedem dacă nu era cumva acolo. Nu era. Iar el se află
aici.
— Cine a văzut-o ultimul?
— Toată lumea. La prânz.
— Ai chemat poliția?
— Doar mă cunoști.
— Corect, s-o căutăm în casă.
— Am verificat.
— O mai facem o dată.
I-au lăsat pe Sally, Damian și Belinda să bea ceva tare în bucătărie. Vic,
Henry, Jimmy, Taffy și Lucretia au pornit căutarea din pivnița de vinuri a

511
celui ce nu apucase să devină primar. S-au uitat în toate spațiile suficient de
mari în care Angela ar fi putut încăpea, apoi în cele în care ar fi încăput doar
pe jumătate. Duffy a preluat comanda și i-a pus pe ceilalți cinci să ridice
canapele, să răstoarne paturi, să se cațăre și să se uite pe dulapuri, să mute
aspiratoarele de dimensiuni industriale, ba chiar – trebuia acționat logic, cu
toate că părea ridicol – să deschidă ușile ceasurilor cu pendulă. Pe la 4
dimineața au conchis că Angela nu era în casă, decât dacă se jucase tot
timpul de-a v-ați-ascunselea cu ei. Ceilalți au vrut să pună capăt acelui chin,
dar Duffy a insistat să se continue căutarea în anexe. Pe de o parte, trebuia
făcută și asta, și cu cât mai curând, cu atât mai bine; pe de alta, la treaba
aceea se pricepea și se simțea oarecum încântat să acționeze în prezența
Lucretiei.
Au mutat caii și au verificat paiele în care stăteau. S-au uitat în garaj și au
deschis portbagajul fiecărei mașini. I-au trezit pe domnul și doamna
Hardcastle, care oricum nu mai dormeau și, cu scuzele de rigoare, au
cotrobăit prin casa lor. Sub fasciculele de lumină ale câtorva lanterne, au
examinat depozitul de cărbuni și magazia de lemne. Au ajuns și la șopronul
din grădină.
— E deschis? a întrebat Duffy.
Nu-i povestise lui Vic despre faptul că Ron Hardcastle avea aceleași
gusturi în materie de vinuri ca și stăpânul lui și nu știa sigur dacă era
momentul potrivit să dea în vileag acel amănunt, dar situația devenise
inevitabilă.
— Cheia e sub ghiveciul de acolo, a spus Ron. Nu, sub cel mic.
Duffy a descuiat ușa și a plimbat lumina lanternei. Cazmale și furci, ca de
obicei, plus o movilă rectangulară acoperită cu pânză de sac. Vic se afla lângă
el când a tras pânza deoparte. Dedesubt, stăteau șase lăzi din lemn, pline cu
mere proaspăt culese.
La 4:45, cerul se luminase și tot nu o găsiseră pe Angela. Când au
traversat aleea cu pietriș, Duffy i-a spus lui Vic:
— Cheamă poliția.
— Presupun că n-am de ales, a răspuns Vic.
Toată lumea s-a strâns în bucătărie, unde Sally și Belinda erau stăpâne pe
sticla de whisky. Vic le-a vorbit scurt și la obiect:
— N-am găsit-o. O să chem poliția. Ei o să caute din nou prin casă. Dacă
are cineva ceva despre care credeți că n-ar trebui văzut de gabori, vă
sugerez să rezolvați problema acum. Cum toți o să ieșim de aici în același
timp, vă sfătuiesc să nu gândiți cine știe ce despre ceilalți.
S-a auzit hârâitul scaunelor mutate din loc.
— N-ați găsit nimic? a întrebat Belinda.
512
 — Nu, a zis Vic. Apropo, am găsit argintăria.
— Argintăria?
— Da. Era sub patul doamnei Colin.
În timp ce restul lumii ieșea, Duffy l-a prins ușor de cot pe Vic.
— Când vorbești cu gaborii, spune-le că s-ar putea să fie nevoie și de un
scufundător.
•
Sergentul-detectiv Vine nu avusese parte de un week-end plus vacanța
bancară prea plăcute. Trebuise să taie trandafirii, să tundă gazonul căci îi
ajunsese la genunchi, copiii voiseră să meargă la scăldat, iar finala
concursului de crichet, singurul lucru pe care îl așteptase cu nerăbdare,
fusese dată peste cap de ploaie. Se bucura că revenise la muncă și că existau
cazuri mai urâte decât dispariția unei femei. I s-a spus că verificaseră în
casă, ba chiar de două ori, însă avea de-a face cu amatori, de aceea l-a pus pe
polițistul Willey să procedeze în mod profesional.
Cât despre dispariția sau nu a acelei femei, problema era discutabilă,
după judecata sergentului-detectiv Vine. Oamenii plecau uneori în plimbări
mai lungi și pierdeau noțiunea timpului. Oamenii se mai și certau. Oamenii
voiau să le facă greutăți altora. Jucau acel joc vechi numit „Să-mi duci dorul”.
Femeia respectivă nici măcar nu locuia permanent la acea adresă, iar
persoanele de la această adresă – care i se păreau o adunătură cam bizară,
nu doar pentru faptul că stătuseră treji toată noaptea – nici măcar nu
verificaseră dacă domnișoara Angela Bruton nu se dusese la propria ei
locuință. Mda, spuseseră că au telefonat și că nu le-a răspuns nimeni, dar
cum mașina ei rămăsese la Hall, iar ea nu era recunoscută pentru dorința de
a face plimbări lungi, presupuseseră că… Asta era buba cu cetățenii de rând,
ei întotdeauna făceau presupuneri. De aceea, sergentul-detectiv Vine și
polițistul Willey, precum și logodnicul doamnei în chestiune s-au dus până la
casa acesteia din urmă. Au bătut la ușă, apoi au întrebat vecinii, iar la urmă
au forțat o fereastră din spate. Ba nu, după tine, domnule polițist. Întâi
Poliția și copiii, ăsta e principiul meu.
Însă n-au găsit-o și, spre sfârșitul dimineții, în mintea sergentului-
detectiv se înstăpânise ideea destul de clară că femeia cu pricina era, după
cum afirmaseră ceilalți, cam în suferință cu nervii, ceea ce, într-un limbaj pe
înțelesul tuturor se traducea prin nebună de legat și dispusă oricând să-și
pună capăt zilelor. Așadar, la ora 11:30, într-o zi de altfel foarte plăcută,
scufundătorul poliției a intrat în lac, iar sergentul a început plicticoasa caznă
de a lua declarații celor prezenți la reședință; declarații care, știa el din
experiență, vor exprima deplina uimire că domnișoara Angela Bruton
dispăruse sau surprinderea completă că nu dispăruse mai demult.
513
 În timp ce discuta cu filipineza care se ținea de gât și tot bâiguia ceva
despre niște linguri, care nu prezentau niciun interes pentru anchetă, în
încăpere a apărut un tip scund, cu fața mare și o tunsoare scurtă.
— Mai târziu, domnule, dacă nu te superi.
— Duffy. De la Secția West Central. Adică, am lucrat acolo. Acum, pe cont
propriu.
— Aștept și contribuția ta.
Intrusul i-a făcut un semn din cap filipinezei, care a plecat. Duffy era
supărat pe el însuși pentru că nu se gândise la asta mai devreme. N-o făcuse
pentru că asta presupunea o părere sumbră despre natura umană. Însă
fusese instruit să abordeze exact o asemenea latură – motiv pentru care
acum își făcea reproșuri.
Sergentul-detectiv a scos capul pe ușă și i-a spus polițistului Willey, care
aștepta afară, să roage toată lumea să-și aștepte rândul în salon, și să nu mai
lase pe nimeni în biblioteca video, unde lua el declarațiile. Apoi, el și Duffy s-
au strecurat pe fereastra căreia i se reparase un canat și au traversat terasa.
Vine, un bărbat plinuț, cu păr nisipiu și mustață neagră, se simțea mai în
largul lui în pădure decât avea să se simtă Duffy vreodată. Tăcuți, au mers pe
cărarea care urca prin ferigile tot mai dese. De această dată, Duffy știa unde
trebuia să se afle crestătura de pe trunchiul fagului și a cotit imediat la
stânga. Nu a fost nevoie să treacă de ascunziș ca să îl zărească. Acum, și-a
croit drum pe o pantă plină de urzici până când el și sergentul-detectiv au
ajuns în fața intrării scunde a cortului de campanie. Ceea ce au văzut i-a
făcut să pornească în fugă.
Pe o bucată de prelată, Angela zăcea întinsă pe burtă, având o pungă din
hârtie cenușie trasă peste cap. Încheieturile îi erau legate la spate, iar o
frânghie îi era petrecută strâns peste glezne. Ca să nu se poată răsuci, fiecare
cot îi fusese legat cu sfoară de un țăruș scurt, semănând cu acelea folosite
pentru corturi, care fusese bătut bine în pământ. Când s-au apropiat, ea a
scos un sunet gutural, ceea ce măcar a alungat temerile lor cele mai negre.
Însă temerea lor cea mai vădită nu a dispărut cu totul: fusta fusese trasă
până la jumătatea spatelui, iar chiloții, până la genunchi, lăsând-o dezgolită
de la talie până la coapse.
— Gata. Gata, e bine, te-am găsit. Liniștește-te. Sunt Duffy. Ești în
siguranță.
Nu conta ce anume și cât spuneai, ci tonul pe care vorbeai. Duffy a
bolborosit și bâiguit, imitat curând și de sergentul-detectiv Vine, vorbe fără
sens, menite să calmeze, în timp ce desfăceau bucata de sfoară care ținea
punga de hârtie pe cap. Apoi au scos călușul și fâșia de pânză de peste ochi și
au tăiat frânghiile. Ea s-a înălțat în capul oaselor și a clipit vreme de câteva
514
clipe, iar cei doi bărbați i-au frecat încheieturile, după care s-a ridicat în
picioare, ceea ce a făcut ca fusta să-i cadă la loc, după care Duffy i-a șoptit:
„Ridică-ți ciorapii, dragă”, iar ea i-a urmat îndemnul. Însă nu s-a uitat la
niciunul dintre ei și nici n-a răspuns când sergentul-detectiv Vine a întrebat-
o cu blândețe dacă știa cine se purtase astfel cu ea.
Au ajutat-o să se ridice bine în picioare și a rămas legănându-se ca un
animal nou-născut. După ce sergentul-detectiv s-a uitat bine în jur, la tabăra
lui Jimmy, au pornit toți trei pe potecă. La început, Duffy a încercat să o
susțină pe Angela de talie, însă ea s-a opus; după aceea, a vrut să o ia de braț,
dar până și acel contact fizic nu a fost acceptat; așa se face că au traversat
pădurea în șir indian, Angela, fără să scoată o vorbă, încadrată de cei doi
bărbați. La un moment dat, ea a început să tremure, dar s-a oprit imediat ce
Vine, aflat în spatele ei, a atins-o pe umăr.
Au ieșit din desișul de ferigi și au pornit pe peluză către casă. La început
au văzut doar un chip la fereastra mare a salonului, după care au mai apărut
câteva. Unul dintre acestea s-a îndepărtat brusc, iar câteva secunde mai
târziu s-a deschis ușa bucătăriei. Mai mult nedumeriți decât curioși,
sergentul-detectiv și Duffy au privit cum Jimmy a traversat terasa, a coborât
treptele și, luând-o peste peluză, s-a aruncat drept în lac. Cum în acele clipe
acolo se afla scafandrul poliției, acesta l-a arestat fără nicio greutate.
Duffy s-a alăturat celorlalți, în salon. Acum urmau să aștepte mai mult
până să le vină rândul la interogare. Prioritățile se modificaseră. Sergentul-
detectiv Vine avea să se întoarcă probabil a doua zi, însă, până una-alta,
nimeni nu avea voie să plece, corect?
— Și ce se întâmplă cu necesitățile firești? a întrebat Damian.
— Nu cred că e momentul potrivit să luăm lucrurile în râs, i-a răspuns
Vine.
I-au îngăduit lui Jimmy să se schimbe, însă, când a fost escortat, tot ud și
nenorocit arăta. Angela a plecat în MG-ul doamnei Vic Crowther, condusă de
Belinda. Plecarea aceasta, pentru anchetă sub acuzația de răpire și viol, într-
un MG roșu și decapotabil, dar de data aceasta închis, condus de fostul
fotomodel Belinda Blessing, nu suna și nici nu dădea prea bine, după
părerea lui Duffy. Știa cine ar fi apreciat așa ceva: ziarele de scandal.
— O să avem probleme cu ziarele. Vor jubila dacă prind de veste, a spus
Duffy. Casă mare, fată dispărută, oameni din lumea bună, fostă stea de pe
pagina 3, viol, bătrânul infractor – pardon, om de afaceri – Vic, tânărul
răufăcător Taffy; nu aveau nevoie decât de sex și droguri, chestii pe care le
vor găsi și fără să mai folosească teleobiective, și erau oameni făcuți. Vor lua
interviuri tuturor vecinilor, vor face tot soiul de speculații în articole

515
incendiare. Asta i-ar ferici pe redactorii care se întreabă mereu în ce direcție
merge țara.
— Da, da, o zi sau două aș putea să păstrez secretul, a zis Vic și a părăsit
încăperea.
S-a lăsat tăcere. Într-un fel sau altul, Duffy se aștepta ca prima întrebare
directă să vină din partea Lucretiei. Și nu s-a înșelat:
— De unde ai știut unde să te duci?
— A, adică la tabără? (Cum Vic ieșise din cameră, i-a fost mai ușor să
mintă.) Jimmy mi-a spus despre asta. În mare. N-a fost greu să găsesc locul.
— Nu, nu la asta mă refeream. De ce ți-ai închipuit că Jimmy ar fi autorul?
— Nu l-am avut în vedere pe Jimmy în mod special. M-am gândit la
locurile în care ar putea fi găsită. Cred că s-ar cuveni să vorbim de inspirație,
a adăugat el, făcând aluzie la pregătirea profesională.
— Crezi că Jimmy a făcut așa ceva?
— Hm, a făcut Duffy. (Nu era sigur dacă era corect din punct de vedere
tactic să se arate drept sau nedrept față de Jimmy.) Deocamdată, nu știm ce
a făcut fiecare. Angela n-a spus nimic, prin urmare facem doar presupuneri.
Cu alte cuvinte, putem spune doar că s-a întâmplat ceva, asta trebuie să
recunoaștem. (Ideea că se întâmplase ceva ar fi fost mai convingătoare, a
recunoscut Duffy în sinea lui, dacă l-ar fi prins pe individ trăgându-și
fermoarul pantalonilor.) Cât am stat acolo, Vine a aruncat o privire prin
tabără. Jimmy avea acolo niște cutii metalice, cu diverse lucruri. (Când a
spus următoarele cuvinte, s-a uitat la Henry.) Exista o fotografie de logodnă,
în care erai tu și Angela, decupată dintr-un ziar. Prezenta urme de ardere. Ca
și cum ar fi fost făcute cu o țigară aprinsă.
Henry n-a reacționat în niciun fel, așa că Duffy a continuat:
— Partea curioasă e că n-a ars doar fața ta, ci și pe a Angelei.
Henry și-a răsucit o mână în aer:
— Nu înțeleg nimic.
— Lasă, Henry, a zis Lucretia. Asta se numește gelozie.
— Nu mi-a spus niciodată că ar fi gelos pe mine. Henry a zis asta cu aerul
că oferea un răspuns complet la problemă. Și-a scos batista care-i atârna din
buzunarul de la piept și și-a suflat nasul cu zgomot.
— Nimeni nu declară, a explicat Lucretia. Așa e. Tocmai asta e ideea.
— Dar nu i-am furat-o pe Angela. Mi-e… mi-e amic.
Se vedea că Henry nu găsise un cuvânt mai potrivit.
— Henry, toți i-am furat-o. (Insistența Lucretiei l-a făcut pe Damian să
chicotească, însă reacția lui a iritat-o.) Nu, nu asta am vrut să spun. Adică,
oricine ar fi avut mai multe șanse decât Jimmy să o cucerească pe Angela.
Până și lăptarul ar fi avut șanse mai mari.
516
 — Lăptarii au mai multe șanse cu oricine, aș zice eu, a adăugat Damian cu
un rânjet.
— Așadar, s-a întâmplat ca eu să mă aflu la locul potrivit? Dar de ce nu
mi-a făcut mie ceva dacă avea o slăbiciune pentru Ange?
— Se pare că tocmai asta e problema, a spus Lucretia. Puteai fi tu sau
oricine altcineva, chiar și lăptarul. Dar nu i se putea întâmpla decât ei. Așa
merg lucrurile în cazul Angelei. Presupun că bietul Jimmy n-a mai îndurat
situația.
— Sărmanul Jimmy, a imitat-o Sally, cu răutate. Dar biata Ange?
— Mi s-a părut că în ultima vreme Jimmy s-a comportat mai ciudat, a zis
Henry.
Lucretia a ținut să ridice obiecții:
— N-a fost mai ciudat decât de obicei.
— Ce căuta ieri în costum de scafandru? Toți l-am văzut, dar, după cum
spui tu, mergea de parcă ar fi fost Omul Invizibil.
— Îl căuta pe Ricky, a spus Duffy.
— Pe Ricky? Mi se pare cam deplasat, nu crezi?
Duffy a ridicat din umeri. Nu avea chef să recunoască cine îl îndemnase pe
Jimmy să facă asta.
— Mda, mie nu mi se pare ciudat. Dacă ții la cineva, probabil consideri că
până și câinele merită o înmormântare decentă, spuse Duffy.
— Da, așa e Jimmy, a intervenit Damian, găsind prilejul să devină
enervant. Îl și văd salutând în ploaie pe vreo colină măturată de ploaie, dând
un semnal din goarnă la piatra funerară pe care scrie: „Ricky. A murit
lătrând.”
Henry și-a dres glasul:
— Damian, într-o bună zi o să te atingă cineva.
— Abia aștept, a oftat Damian, abia aștept. (Henry s-a apropiat puțin de
Damian, care a scos un soi de scâncet și a sărit peste speteaza canapelei.) N-
am vrut. Ce câine drăguț… Ce cățel de treabă! Ham-ham!
Sally a chicotit și, din fericire, în acel moment a intrat și Vic în cameră.
— Vor depune toate eforturile, a spus el, făcându-l pe Duffy să se întrebe
dacă și ziarele locale îl prezentau pe Vic drept „om de afaceri local” și dacă
da, care era, după părerea lor, domeniul de afaceri. Deocamdată, polițaii
precizează că nu există motive de alarmă, deoarece nu se știe ce infracțiune
s-a comis.
Bineînțeles, a gândit Duffy, să stai legat fedeleș în aer liber a devenit la
modă printre oamenii din înalta societate.
— Facem o partidă înainte de prânz? a sugerat Damian.
— Am stat treaz toată noaptea, a protestat Duffy.
517
 — În legătură cu arsurile acelea de țigară, a spus Lucretia. Jimmy nu
fumează. Și mai e ceva ce nu înțeleg. (Duffy ar fi preferat ca Lucretia să-și
țină gura. În acele momente nu gândea nimeni, ceea ce îi convenea de
minune.) Dacă Jimmy l-a omorât pe Ricky, de ce a căutat cadavrul?
— Fiindcă nu-i în toate mințile, a sugerat Henry.
— Nu, nu, dragul meu Watson, a spus Damian. A făcut-o ca să îndepărteze
orice suspiciune în ce-l privea. Cine ar bănui că el e ucigașul dacă ar găsi
cadavrul?
— Sclipitor, a spus Sally pe un ton sincer admirativ.
— Numai că ceva nu se potrivește. (Acum intervenise Lucretia, care ținea
să corecteze eroarea.) Nu l-a găsit. La cadavru mă refer. Dacă l-ar fi ascuns,
am putea crede că până și Jimmy ar fi știut unde să caute.
— Nu cred că slujește la ceva să analizăm lucrurile în felul ăsta, a zis Vic.
Ce-ar fi să o lăsăm pe altă dată și să mâncăm ceva?
Femeile și Damian au ieșit. Duffy s-a întors către Henry.
— Mai ai masa de biliard a tatălui tău?
— Bineînțeles.
— Uite ce e, te rog să-mi spui dacă ți se pare o propunere neroadă, însă
cum o să mai stau aici vreo două zile, ce-ar fi să-mi dai câteva lecții, dar în
secret, înțelegi? Atunci l-aș putea pune la locul lui pe Damian.
Henry a surâs, a devenit serios câteva momente, după care a rânjit.
— Mda, cred că asta depinde puțin de mama. Și de Ange. Dar sunt dispus.
— În acest caz, nu va mai fi nevoie să-l atingi.
— Dar vreau să i-o fac.
— Și eu. Ba chiar nu m-ar deranja să-l atingem la buzunar, cu un pariu.
Cu toate că Vic sugerase că analizarea situației nu va sluji la nimic, se
părea că cei de la masă nu găseau alt subiect de discuție. Prezența lui Henry
a mai temperat unele speculații mai la obiect, privind ceea ce i se întâmplase
logodnicei lui, însă caracterul și cariera atacatorului au fost întoarse pe toate
fețele.
S-a confirmat astfel că Jimmy nu se bucura de o reputație grozavă ca
agent imobiliar; în realitate, nimeni nu știa dacă vânduse vreo casă până
atunci. Succesele lui, mai mult decât modeste cu femeile, erau cunoscute cale
de cel puțin două comitate. Mama lui murise de tânără, iar tatăl îl tratase cu
duritate. Îi plăcuse foarte mult în armată, dar armata nu-l agrease. Era un
ratat, un cretin, iar la treizeci și cinci de ani nu ajunsese să fie stăpân pe
viața lui.
— Mai am o nelămurire, a spus Lucretia. (Taci, ține-ți gura!) Dacă Jimmy
a fost îndeajuns de deștept să caute cadavrul lui Ricky ca să ne deruteze pe

518
toți, de ce s-a dovedit atât de tâmpit să fugă atunci când poliția a adus-o pe
Ange de la tabăra lui?
— Fiindcă e dement, a zis Henry.
— Aha.
De fapt, Lucretia îi adresase întrebarea lui Damian, care nu a întârziat să
dea o explicație:
— Mintea criminalului seamănă cu labirintul de la Hampton Court. Dar
poate… Dragul meu Taffy, tu ce părere ai? a pasat el întrebarea bărbatului
îmbrăcat în negru și cu torsul triunghiular.
— Păi, a început Taffy. A lăsat impresia că voia să fugă, nu?
— Da, au răspuns câțiva, cu mai multă sau mai puțină convingere.
— Vedeți voi, am citit despre asta. Uneori, afirmă psihologii, fuga nu este
ceea ce pare. Fuga nu este de fapt fugă, înțelegeți? Reprezintă în realitate
dorința de a fi prins.
— N-ar fi mai ușor să stai pe loc dacă tot vrei să fii prins? a întrebat
Lucretia, dându-și părul blond de pe față cu un gest care sugera un
scepticism politicos, dacă nu chiar faptul că Taffy era cel mai mare idiot pe
care trebuise să-l asculte în ultima vreme.
— Nu, nu neapărat. Trebuie să existe un moment de fugă simbolică,
urmat de reintegrarea simbolică în societate.
— Adică, fuga și arestarea?
— Da, dacă vrei să te exprimi ca un nespecialist. Vedeți, infractorul nu se
deosebește de noi, cei care ne aflăm aici, la masă. (Mda, nu e deosebit față de
tine, a gândit Duffy.) Infractorul își caută permanent un loc în societate.
Doar că apelează la metode neobișnuite. (Precum atacarea unora cu bare de
fier.) Dar el dorește de fapt să se reintegreze ori, mai curând, să realizeze
reintegrarea de care n-a avut parte până atunci. (Duffy s-a uitat la Vic; s-a
întrebat dacă mutarea acestuia în zona Buckinghamshire/Bedfordshire
reprezentase o fugă simbolică în căutarea unei reintegrări simbolice sau
reale.)
— Cu alte cuvinte, Jimmy s-a refugiat în lac, a zis Lucretia rar, ca și cum ar
fi continuat firul gândirii lui Taffy, pentru că asta reprezenta un gest public
ce ar provoca o reacție în forță pe care nu și-ar fi dorit-o în mod conștient,
dar care i-ar aduce ceea ce a căutat în secret încă din copilărie, când a fost
respins.
— Mai mult sau mai puțin, a aprobat-o Taffy.
— Eu cred c-a făcut-o fiindcă nu-i în toate mințile, a repetat Henry cu
tărie.
După prânz, Duffy și Vic s-au retras pe terasă pentru a mirosi aerul
primejdios.
519
 — Îmi plac florile acelea roșii, a spus Duffy politicos.
— Da, sunt roșii și frumoase, i-a răspuns Vic, dar nici eu nu știu cum se
numesc. Sunt pline de bărzăuni.
— Bondari, a susținut cu autoritate Duffy.
— Albine.
— Viespi.
— Muște albastre.
— Ții să te amuzi, nu, chiar și când se întâmplă atâtea aici?
— Ce faci cu doamna Colin?
— Cu doamna Colin? Nu m-am gândit. Depinde de Belinda, așa cred. Eu
sunt de părere că va trebui să plece. Parcă asta e regula în cazul angajaților,
nu?
— N-am idee. (Iar la o adică, Vic putea să-i concedieze și pe soții
Hardcastle. Duffy s-a întrebat când ar fi momentul potrivit să-i povestească
lui Vic despre înclinația lui Ron pentru șampanie roze și unde mutase Ron
acele lăzi. Doar nu băuse tot într-un timp atât de scurt.) Poate îmi mai acorzi
o zi sau două ca să rezolv problema.
Vic a zâmbit.
— Ești sigur că faci față? Mă refer la lingurile lipsă, găsite în posesia
vinovatului care, apropo, ne-a dat un preaviz de două săptămâni. Sunt
convins că asta-ți vine mai la îndemână.
— Mă gândeam că i-aș putea pune totul în cârcă lui Jimmy.
— Da. Să-i găsești și un loc de parcare. Duffy, de fapt, nu știu de ce te mai
afli aici.
— Sergentul-detectiv Vine a spus să nu plece nimeni, corect? Iar tu îmi
plătești tariful pe zi.
— Serios?
— Cuvântul unui gentleman e sfânt.
— Chestiile alea roșii crezi că sunt flori de salvie?
— Așa ar trebui. Dacă nu cumva se cheamă altfel.
— Mda.
Încăperea din pod a doamnei Colin părea foarte frustă; Duffy n-a reușit
să-și dea seama dacă arătase astfel tot timpul sau dacă ea începuse deja să
dosească lucruri. Un mic crucifix deasupra patului, o oglindă pe un perete,
un morman de reviste pe care le recuperase din coșul de gunoi de la parter
și o imagine color înrămată, înfățișând oameni din Davao bând bere San
Miguel de ziua cuiva.
— Se poate? Duffy a rămas în fața ușii, ezitând. Doamna Colin plânsese,
dar i-a făcut semn să intre și să se așeze pe un scaun marca Lloyd Loom.
Duffy nu și-a dat seama dacă trebuia să închidă ușa; a stat puțin pe gânduri,
520
apoi a închis-o cu fermitate. Da, pesemne că asta era cea mai bună idee.
Doamnă Colin, a început el, iar asta era o declarație, nu o întrebare, nu ai
furat lingurile acelea. Ea nu a răspuns. Nu cred că le-ai furat. (Decât dacă ar
fi fost vorba de un gest simbolic menit să contribuie la reintegrarea socială,
caz în care Duffy trebuia să se urce în furgonetă și să-și vadă de drum.) O să-
ți spun eu cine a făcut-o. Pentru că tu nu vrei să spui. Pentru că n-ai face așa
ceva. Pentru că nu ai asemenea obiceiuri. Și, mai ales, pentru că cine fură e
un prost dacă le ascunde sub pat.
— Le-au găsit, a spus doamna Colin. Acolo le-au găsit. Trebuie să plec.
— Te simți bine aici?
— Da. E bine aici.
— Cum te împaci cu domnul și doamna Hardcastle?
— A, sunt foarte drăguți.
— Nu sunt cumva… cum să spun, geloși pe tine?
— Geloși?
— Da, geloși. (Păi, de ce nu, doar ăsta părea a fi cuvântul de ordine.) Nu
consideră că muncesc prea mult? Nu cred că ești prea apropiată de doamna
Crowther?
— Nu. Se poartă normal. Iar doamna Crowther e bună cu noi.
— Ce neînțelegere ai avut cu Nikki? De ce striga la tine?
— A, domnișoara Nikki e cam răsfățată. Am surprins-o în biblioteca video
uitându-se la ceva nepotrivit, de aceea am gonit-o de acolo. Asta s-a
întâmplat în urmă cu câteva zile, dar încă e supărată pe mine.
— Ce părere ai de Jimmy?
Mda, nu-i promisese lui Vic că va încerca să-l înfunde pe Jimmy?
— Domnul Jimmy, dar ce-a făcut?
— Încă nu știm.
— Domnul Jimmy e un gentleman, a zis ea foarte convinsă. Ne ajută la
diverse lucruri.
Poate că Jimmy avea să se apuce de proiectarea unor aspiratoare ca niște
tractorașe, iar doamna Colin se va ocupa de partea de reclamă. Poate că o va
face; dar peste cinci, șase ani, când va ieși din închisoare.
— Doamnă Colin, dacă te ajut, mă ajuți și tu?
— Oricum fac destule pentru tine. Ce vrei să mai fac? Pantofii nu-ți sunt
prea curați.
— Nu, hm, așa-mi plac mie. Uite, nu pleca, deocamdată. Polițiștii vor dori
să discute cu toată lumea, așa cred.
Auzind de poliție, doamna Colin a pus mâna pe batistă.
— Nu, te rog, doamnă Colin. E în legătură cu Jimmy. Te vor întreba unele
lucruri despre Jimmy.
521
 — Domnul Jimmy e un gentleman, a zis doamna Colin.
— Sigur.
La masa de seară s-a analizat îndelung dacă domnul Jimmy era gentleman
sau nu; Henry, după ce-i telefonase sergentului-detectiv Vine, obținuse
permisiunea de a se duce acasă pentru a-și îngriji bătrâna mamă. Angela și
Belinda reveniseră la ora 18; Angela fusese pusă în pat, unde i se dusese o
tavă cu un pahar mare de băutură și mâncare, un televizor portabil și un
clopoțel, pentru a suna în caz că avea nevoie de companie. Relatarea
Belindei în legătură cu cele aflate la secția de poliție a dat lucrurilor un nou
sens.
Primul amănunt important era că Angela nu-l văzuse pe atacator. La
mijlocul după-amiezii, fără să poată preciza ora, se plimba la marginea
pădurii, unde fusese atacată din spate. I se pusese mâna la gură, iar la gât, un
cuțit. Pe individ nu l-a văzut și, deci, nici nu l-a putut descrie. Nu s-a opus
când a fost târâtă, legată la ochi și i s-a pus căluș. Puternic, atât putuse ea să
declare, bărbatul fusese puternic. Nu i-a văzut mâinile, crede că a zărit o
mânecă verde, dar nu putea jura că așa stăteau lucrurile. Nu, sigur n-a
recunoscut bărbatul care o silise să meargă până la tabăra lui Jimmy. Așa
declarase. Cum și-a dat seama că fusese un bărbat? Dacă ar fi fost femeie, ar
fi trebuit să fie extraordinar de puternică. Iar o femeie n-ar fi putut face ceea
ce s-a petrecut în tabără.
Aceasta era a doua parte, cea care a dat naștere discuției principale.
Angela nu fusese violată. S-a auzit un sincer oftat de ușurare când Belinda a
dezvăluit această informație; iar Duffy parcă a auzit în minte glasul doamnei
Colin: „Domnul Jimmy e un gentleman.” Angela fusese târâtă ultimii metri,
apoi lăsată să zacă pe ceva ce nu părea a fi pământ; ulterior se dovedise a fi o
prelată. A auzit ciocănituri foarte aproape. Nu încercase să se zbată, și nici să
se ridice, pentru că și-a dat seama cât de neajutorată era; iar asta, credea ea,
pentru că și individul voise ca ea să nu se agite. După câteva minute i-a legat
coatele de ceea ce fusese bătut în pământ. Peste cap i s-a pus încă ceva. I-a
legat apoi gleznele – a încercat să se zbată ca să scape – apoi i-a tras chiloții
în jos. Când i-a ridicat fusta până la talie, s-a așteptat la ce putea fi mai rău.
Apoi, câtva timp, nu s-a întâmplat nimic, deși a auzit niște sunete
îndepărtate, ceva ce aducea a foșnete, probabil. După câteva minute a simțit
ceva, pesemne un genunchi lipit de coapsa dreaptă, iar curând după aceea
ceva umed a început să-i picure pe fese. Nu era ploaie. După aceea i s-a făcut
frig și începuse să creadă că se va sufoca; se întreba dacă o va găsi cineva,
gândindu-se ce s-ar întâmpla dacă ar găsi-o cineva care n-ar vrea să o
salveze.
Cei din jurul mesei au rămas tăcuți.
522
 — Încă nu pot să uit că nenorocitul acela de polițist o întreba mereu de
chiloți, a zis Belinda.
— Eu știam că au femei-polițist care se ocupă de astfel de anchete.
Încă o treabă neplăcută pentru polițistul Carol Lucas, s-a gândit Duffy.
— Da, în provincie suntem mai înapoiați. (Belindei i-a fost imposibil să-și
controleze sarcasmul.) Aveau și o fată pe acolo, poate în practică, nu știu,
purta uniformă, dar nu cred că avea mai mult de șaptesprezece ani, iar
Angela n-a vrut să stea de vorbă cu ea, pentru că și-a dat seama că va trebui
să repete declarația și în fața acelui detectiv, așa că a cerut să discute direct
cu el.
— Cam neplăcut, a spus Damian, măcar de data aceasta mai potolit.
— Dar pe detectiv părea să-l intereseze cel mai mult unde-i erau chiloții.
Cică: „Deci ți-a dat jos ciorapii. Îmi poți spune ce s-a întâmplat cu chiloții?”
Ea i-a spus că nu purta chiloți, ci doar ciorapi. Incredibil individul, am avut
impresia că voia să învețe totul pe de rost. „Ce s-a întâmplat cu chiloții tăi?” –
a revenit el mai târziu. Ca și cum Jimmy i-ar fi furat, iar dacă îl căutau prin
buzunare și-i găseau, l-ar fi băgat la răcoare, sau ca și cum ea ar fi fost nu
știu ce târfă, pentru că umbla doar cu ciorapi, așadar s-a ales cu ceea ce
merita.
„Nu, n-a fost chiar așa”, a gândit Duffy; dar n-a scos o vorbă. Întrebarea
trebuia pusă, și chiar repetată. Furtul de chiloți reprezenta ceva normal –
dat fiind că era vorba de o persoană anormală, care îi făcuse rău Angelei.
— Toți polițaii ăștia sunt niște perverși, a remarcat Sally.
— Ei, nici așa, a spus Damian, pariez că sunt și unii agreabili, numai să-i
găsești.
— De ce a făcut asta? a întrebat Lucretia pe neașteptate. De ce a ejaculat
peste ea? De ce n-a violat-o?
Câteva clipe, nimeni nu a încercat să formuleze un răspuns. Duffy și-a
amintit de exemplarul vechi de patru ani din Playboy, aflat în cutia metalică.
Poate că asta îi plăcea cel mai mult lui Jimmy, iar având o persoană reală în
locul revistei îl făcuse să se simtă mai bine. Pesemne, în ciuda brutalității
care precedase acea scenă, el nu avusese curajul să meargă până la capăt,
violând-o. Poate că se gândise că asta demonstra iubirea lui față de ea.
Evident, un mod cel puțin ciudat de a arăta asta.
— Poate ne dă Taffy o explicație privind un asemenea comportament, a
propus Damian, pus pe rele.
— Nu i-am înțeles niciodată pe cei care comit infracțiuni ce țin de sex, a
spus Taffy, clătinând din cap cu gravitate. Acești oameni nu seamănă cu
infractorii obișnuiți. Când ajung în spatele gratiilor, rămân închiși în ei înșiși.

523
 Duffy a socotit că afirmația nu exprima nici pe departe adevărul. Dacă
acest soi de infractori nu-și țineau gura, nu aveau viață lungă în închisoare.
O luau pe coajă de la homosexuali și de la ceilalți deținuți. Oricine s-ar fi
gândit că putea fi vorba de prietena, fiica sau băiețelul lui. Nu așa stăteau
lucrurile, dar ar fi putut fi adevărat. Buf! Jigodie nenorocită, ia aici!
— Poate că a vrut să o umilească, a încercat Lucretia să răspundă la
întrebarea pe care tot ea o pusese. Așa se spune, nu? O fi crezut că așa o
umilește mai tare. Ceva de genul ăsta: te-aș fi putut viola, dar nu meriți nici
măcar atâta efort. Pare plauzibil?
— Pare, a zis Belinda. Problema e dacă îl vedeți pe Jimmy făcând așa ceva.
— Cine știe ce gânduri i-au trecut prin minte? Vic era amărât. Mă
gândeam… Poate că făceam bine dacă-l lăsam să-și construiască acel teren
de asalt. Avea o preocupare și el.
— Dar, din câte știți, Angela a ieșit vreodată cu el? a întrebat Duffy.
Damian a chicotit, iar fața i s-a luminat.
— Nu vi se pare ciudat că oameni spun „a ieși”, când, de fapt, e vorba de „a
sta între patru pereți cu cineva”?
— Nu, a spus Belinda. Angela nu l-a provocat niciodată. Jimmy era mereu
prin preajmă, săritor. „Vrei să muți asta, Jimmy?” Și tot așa, dar ea nu a mers
atât de departe încât să-i arate un picior sau mai știu eu ce.
Nici pe departe nu era acesta modul de comportare al unei fete cu
experiență, care apărea pe pagina 3 a ziarelor.
— Deci el a știut din capul locului că nu avea nicio șansă?
Asta o aflase Duffy chiar din gura lui Jimmy, dar nu poți da crezare
spuselor oamenilor când e vorba de dragoste și sex.
— Pesemne că tocmai aici e necazul, a zis Vic.
— Hei, domnilor, dar la Ange nu vă gândiți deloc? a izbucnit Sally, destul
de violentă. Să-l lăsăm dracului pe Jimmy, eu așa aș zice. La Ange v-ați
gândit?
Din câte se părea, Ange dăduse declarația sergentului-detectiv Vine în
prezența Belindei și a femeii-polițist care nu avea vârsta potrivită, le spusese
că mai puteau sta de vorbă a doua zi dacă era nevoie și apoi o rugase pe
Belinda să o ia acasă. Prin acasă se referise la Braunscombe Hall. Pe drum nu
a vorbit și nici nu a plâns.
— Iisuse!
Brusc, Belinda s-a ridicat de la masă și a pornit în fugă spre etaj. Probabil
că toți au gândit, în general, același lucru; s-au uitat unul la altul și au
așteptat. S-au auzit o ușă trântită, apoi o înjurătură scăpată de Belinda. Apoi
s-a făcut liniște și nimeni n-a știut ce să facă. După câteva clipe au auzit-o pe

524
Belinda coborând la parter. Tăcerea a persistat; cei de la masă începuseră să
se întrebe cine greșise.
— Iisuse, a zis ea. M-am speriat degeaba. Dar ce spaimă am tras! Nu era în
camera în care am lăsat-o, ci în pătuț. Doarme dusă. S-a întors apoi către
soțul ei. Vic, ne culcăm devreme. S-ar putea să aibă nevoie de noi.
— Sigur, Bel.
Vic și-a aruncat șervetul pe masă cu un gest elegant, un mod de purtare
deprins recent.
În timp ce restul au urmat exemplul gazdelor, Duffy a surprins privirea
Lucretiei. După ce au rămas singuri, ea a zis:
— Sper că nu vrei să discutăm despre restaurante.
Pe fața lui a trecut o umbră de surâs.
— Unde-i Henry?
— Acasă. Cu mămica lui.
— Nu pricep. Îi dispare prietena și cât pe ce să fie violată, iar el ține să fie
acasă, cu mama. Tu înțelegi?
— A, sigur, a spus Lucretia. Se vede că încă n-ai cunoscut-o pe mămica.
— E chiar așa de rău?
— Și nici pe Angela n-o cunoști.
— Ce anume nu știu despre Angela?
— Păi, singura PUV al lui Ange este să se înțeleagă cu mămica.
— Ce înseamnă PUV?
— Scuze. Propunere Unică de Vânzare 22. Am lucrat cândva în domeniul
publicității, i-a explicat ea.
— Deci e legat așa de strâns de mămica lui?
— Cu frânghii.
— Iar Angela trebuie să suporte o asemenea situație după ce se
căsătorește? Ba nu, nu-mi povesti, mi-ajunge prelegerea Belindei despre
dragoste.
— Care anume?
— Aceea potrivit căreia dragostea înseamnă doar să fii în stare să tolerezi
cealaltă persoană.
— Vrei să te cred un tip romantic?
Acum îl tachina; era convins de asta.
— Habar n-am. Nu mă pricep la flori sau cadouri.
— Nu despre asta e vorba, a zis Lucretia cu un aer hotărât.
— A, atunci s-ar putea să fiu. Nu le am cu cinele romantice la lumina
lumânărilor.

22 USP – Unique Selling Proposition (Point) (n.tr.).

525
 — Ăsta e un mod discret de a mă invita în oraș?
De această dată, tonul ei părea mai puțin insinuant.
Vorbea serios, sau doar încerca să-l ademenească, astfel încât să-l poată
lua în râs?
— Habar n-am.
N-o putea invita la restaurant, mai ales că pe Carol n-o scotea mai deloc în
oraș, nu? Sau putea? Dar de ce Carol nu mâncase peștele acela cu sos
hipocaloric? Cât privea gluma aceea în legătură cu întâlnirile ei cu Paul
Newman și Robert Redford, doar nu făceai asemenea aluzii dacă ele nu
porneau de la o situație reală, nu? Iar ea nu-i dăduse explicații în legătură cu
peștele. Poate… da, poate… Apoi a constatat mirat că Lucretia stătea cu ochii
pe el. S-a întrebat dacă intuise câte ceva din ceea ce gândise.
Ea însă nu a dat de înțeles că ar fi ghicit ceva. În schimb, și-a aprins o
țigară și a spus:
— În fine, să nu ne îndepărtăm de la subiect.
— Nu se întâlnesc prea des înainte de căsătorie pentru că ăsta e un vechi
obicei.
— Cine ți-a spus asta?
— Damian.
Lucretia a pufnit în râs.
— Ia te uită, Damian ți-a servit versiunea cenzurată. Asta probabil pentru
că n-o știe pe cea completă.
— Anume?
— Știi chestia aceea pe care o fac oamenii?
— Poftim?
— Chestia aceea, între oameni. Când sunt singuri. Persoanele de sex opus.
Știi ce fac.
Să fi roșit? Și-a dres glasul și a zis:
— Am priceput.
— N-au trecut prin asta.
— Cum?
— Ai auzit bine. N-au făcut-o. Angela s-a destăinuit Belindei, iar Belinda
mi-a spus. Știi cum vorbesc femeile. Asta se întâmpla cât timp vă așteptam
pe tine și pe Taffy să vă terminați băutura și când spuneați bancul acela cu
măicuța cu sâni mari.
— Da… dar…
De fapt, voise să spună că Angela era abia la început. Cu toate acestea, în
situația respectivă, exprimarea era total nepotrivită.
— Exact. „Henry”, a spus Lucretia, cu tonul unui lector universitar, „se
păstrează pentru după nuntă.”
526
 Felul în care rostise fraza sugera că ea fusese folosită inițial de Henry,
apoi transmisă cuvânt cu cuvânt pe linie feminină.
— Iisuse!
— Exact. Voi, bărbații, sunteți o adunătură cam ciudată; ți-o spun ca să ții
seama pe viitor.
— Și de când ies împreună?
— Ceea ce, în situația de față, înseamnă doar a sta împreună. De aproape
un an.
— Hm. Păi, dacă e nevoie de doi ca să dansezi tango, atunci tot de doi e
nevoie ca să ratezi unul.
— Cam ciudat modul de exprimare, dar cred c-am înțeles ce vrei să spui.
A urmat o pauză. Duffy încă nu era sigur dacă nimerise pe teren minat.
— Știi ceva? a spus Lucretia. Caii de rasă pură, cei care participă la curse,
n-au nicio treabă cu sexul. Nu au voie. Apoi, dacă se dovedesc buni la curse și
merită să aibă urmași, sunt vânduți pentru montă. Numai că până atunci uită
ceea ce n-au învățat de fapt niciodată. Trebuie ajutați ca s-o facă.
Mda, dacă așa e Henry, a gândit Duffy, atunci sigur Angela e fata potrivită
care să-l ajute, evident. A tușit cu subînțeles.
— Crezi că Basil Tontălăul se pricepe atât de bine la restaurante?
— Nu-i deloc rău.
— Mie mi se pare al naibii de ușor.
— Spui că toate felurile conțin șofran.
— Exact. În fine… acum, noapte bună.
Lucretia a fluturat un braț, semn că era liber. Reușise să facă acel gest fără
ca el să pară nepoliticos. Sau poate că Duffy se autoamăgea. S-a întrebat cum
suna gluma aceea cu măicuța cu sâni mari. Trebuia să-l întrebe pe Taffy.
A stat întins în pat, gândindu-se la evenimentele petrecute în ultimele
douăzeci și patru de ore. Nu se lega nimic, decât dacă se aplica vreo teorie a
nebuniei. Aceea era o trăsătură obișnuită la serialele americane de
televiziune, situație întâlnită mai puțin în lumea reală. Era utilă, pentru că ea
explica totul: Jimmy, de pildă, lăsase o pasăre moartă pe pragul casei
Angelei, îi ucisese câinele, strecurase niște linguri sub patul doamnei Colin,
depozitase patru cutii cu vin în șopronul familiei Hardcastle, dosise câinele,
apoi îl găsise, o răpise pe Angela, o legase fedeleș, se masturbase deasupra
ei, iar la venirea poliției, se refugiase în lac. Tot el dezumflase cauciucurile
lui Duffy, iar mărturisirea lui Sally fusese de formă. De ce făcuse Jimmy toate
astea? Fiindcă e nebun. Care e definiția unui nebun? O persoană care face
toate aceste lucruri. Perfect.
Existau situații în munca de poliție când duceai dorul unui psihopat – mai
ales unul dispus să recunoască orice infracțiune pe care i-o băgai sub nas.
527
Nebunii ascultători ar contribui, desigur, la reducerea procentului de
infracțiuni cu autori necunoscuți. Deși ar exista și modalități mai simple de a
rezolva dosarele, dacă într-adevăr vrei asta.
A doua zi dimineață, în vreme ce, teoretic, erau obligați să nu părăsească
zona și așteptau revenirea sergentului-detectiv Vine, Duffy a considerat că
sosise momentul să demareze ceva, oricât de nesemnificativ. Tocmai se
prefăcea, fără multă pricepere, că examinează cablurile, când a văzut-o pe
Nikki pe coridor. Ea s-a oprit, s-a uitat în sus la el și, înainte ca ea să apuce să
spună ceva, Duffy a zis:
— Nikki, aș vrea să văd și eu cum dansezi.
— Am crezut că nu vrei. Taffy n-a vrut. El zice mereu că are ceva de făcut.
— Eu țin foarte mult să te văd. Poți dansa oriunde. (Ea l-a privit
nedumerită.) Pot să aleg eu locul?
— Da.
— În seră. Dacă tu nu vrei acolo, poți alege: eu stau pe verandă și tu
dansezi pe iarbă, ori dansezi pe verandă și stau eu pe iarbă.
Ea a rămas pe gânduri cât au traversat peluza către clădirea în formă de
pagodă, ce fusese vopsită în alb pe vremea celui care nu apucase să ajungă
primar, apoi în ciungi psihedelice cât fusese în proprietatea lui Izzy Dunn,
dar care acum, sub stăpânirea familiei Crowther, căpătase un roșu
chinezesc, foarte luminos. Nikki a pornit în acea direcție și a pășit de-a
lungul verandei ca și cum și-ar fi măsurat săriturile. În vreme ce Duffy s-a
odihnit pe iarbă, fetița i-a explicat cu un aer serios că încă nu mergea la
cursuri de balet, de aceea, el nu avea să vadă un dans „adevărat”, ci mai
curând ceva inventat de ea. Tot ea crease și muzica; Duffy a sperat că nu
trebuiseră să plătească pe cineva ca să pună pe note scârțâielile, falsurile,
precum și tra-la-la-urile cu care fetița și-a acompaniat dansul. Cât timp a
privit baletul în sine, lui Duffy, care a recunoscut că nu se pricepea absolut
deloc la dans, i s-a părut acceptabil. Deși nu se concentrase prea mult la
mișcările fetiței, după părerea lui, ea țopăise și se răsucise destul de grațios.
Când liniștea și încremenirea de pe verandă au dat de înțeles că Nikki își
încheiase spectacolul, Duffy s-a ridicat și a ovaționat-o în picioare. Ea a
imitat o balerină, aplecându-se și făcând gesturi de mulțumire, după care
Duffy a rupt câteva păpădii și margarete pitice din iarbă, le-a făcut pe toate
buchet și, sfios, s-a apropiat de fetiță ca să i le ofere. Domnișoara a făcut o
reverență în semn de recunoștință. Duffy a urcat pe verandă.
— Foarte drăguț, Nikki, foarte drăguț. Nu cred c-o să ai probleme la
lecțiile de balet.

528
 În timp ce-i spunea acestea, a ajuns în spatele ei, aproape de fereastră. S-a
aplecat și a apăsat cu palma pe geam. Apoi s-a îndepărtat și a mimat
uimirea:
— Ia te uită, Nikki. Ea s-a răsucit și, la invitația lui, a privit atentă
amprentele rămase pe geamul murdar. Oare cine le-o fi lăsat acolo?
Nikki a ridicat din umeri, apoi a început să râdă când Duffy i-a luat mâna
și s-a prefăcut că încearcă o comparație între degetele ei și semnele de pe
geam.
— Știi ceva, eu am fost polițist, a spus Duffy. Dacă cineva ar fi spart
geamul ca să intre în seră, am fi adus un om cu o periuță și ar fi dat cu un
praf special pe la ușă și ferestre. Să zicem că astea nu ar fi aici – și a șters
propriile amprente cu un colț umezit al batistei – el tot ar putea să-l prindă
pe cel care a făcut rău.
— Cum?
— Păi, lași urme de degete peste tot, chiar dacă nu le vezi. Tot timpul lași
semne, pe tot ce atingi. Pe cuțit, pe furculiță, pe toate lucrurile. S-ar putea să
nu le vezi, dar ele rămân acolo.
— Și cât țin?
— Săptămâni, a zis Duffy. Multe săptămâni. S-a lăsat liniștea. Nikki ținea
strâns în mână buchetul de păpădii și margarete. Duffy și-a calculat foarte
atent următoarea replică: Doamna Colin e foarte amărâtă. Ține foarte mult
la tine, Nikki. N-o să se supere. Doar să-i spui tatei.
A văzut cum fetița și-a țuguiat buzele, apoi cum s-a încruntat.
— Trebuia să mă lase să văd filmul. Doar nu-i casa ei.
— Adevărat, nu e casa ei. Dar dacă te găsea mama acolo, ar fi procedat
altfel?
Fetița n-a răspuns. Au traversat peluza. După vreo zece pași, Nikki, încă
ținând buchetul într-o mână, și-a strecurat-o pe cealaltă în palma lui Duffy.
— Data viitoare o să-mi pun mănuși, a spus ea, îmbufnată.
Incapabil să se abțină, Duffy a izbucnit în râs. Încă zâmbea când s-a
produs explozia.
Agentul imobiliar care îl reprezentase pe Izzy Dunn nu intrase în prea
multe detalii privind grajdurile. În realitate, construcția era un talmeș-
balmeș. Cele două grajduri datau de pe vremea celui care ar fi trebuit să
ajungă primar; casa ocupată de familia Hardcastle, situată la celălalt capăt al
grajdurilor, fusese ridicată zece ani mai târziu, fără să se mai respecte
armonia stilistică; iar secțiunea centrală care, lucru deloc surprinzător, îi
dăduse proiectantului dureri de cap, fusese terminată doar cu câțiva ani
înainte de mutarea lui Izzy Dunn. Întrucât era construită modern – avea
doar niște pereți verticali și un acoperiș, menit să apere de ploaie trei mașini
529
– forța exploziei nu a avariat dintru început căsuța, și nici grajdurile.
Pericolul era incendiul, nu explozia.
Când Duffy a ajuns la fața locului, toți cei prezenți păreau să privească
fascinați dezastrul: ușa sfărâmată a garajului, gaura din acoperiș și
automobilul care ardea în flăcări. Doamna Hardcastle, care telefonase
pompierilor, rămăsese pe aleea cu pietriș, strângând în brațe poșeta și un
album cu pozele de la propria nuntă. Vic, care chemase și el pompierii după
o ceartă cu Damian pentru că nu voia să încheie mai curând o convorbire,
dădea supărat din cap. Taffy și Damian arătau de parcă ar fi așteptat ca
cineva să lanseze primele focuri de artificii. Doar Belinda, care încerca să
calmeze caii înnebuniți de spaimă, făcea practic ceva.
— A rămas cineva înăuntru? a întrebat Duffy.
I-au făcut semn din cap că nu. Dintre cele trei automobile, cel din mijloc
ardea intens. Dacă se aprindea Range Rover-ul aflat în stânga, atunci
întregul grajd avea să ardă până în temelii; dacă și MG-ul lua foc, atunci
familia Hardcastle avea să fie trecută pe lunga listă a celor rămași fără
locuință. Duffy s-a suit imediat în furgoneta lui, a dat cu spatele circa
douăzeci de metri pe aleea cu pietriș, către incendiu. A oprit la vreo
cincisprezece metri, a coborât, a deschis ușile din spate și a scos cablul de
remorcare.
— Taffy, a strigat el, în timp ce se băga sub furgonetă ca să lege un capăt
al cablului. Taffy, a strigat el din nou. A urmat o pauză, după care s-a auzit
zgomot de pași făcuți în fugă. De sub furgonetă, Duffy a aruncat capătul
cablului de remorcare către cel care sosise cu o oarecare întârziere. Leagă de
o parte metalică, nu de bara de protecție, a răcnit el.
— Știu, a venit răspunsul, pe un ton reținut.
Se poate ca vocea lui Taffy să fi căpătat un ton mai abrupt, datorită
agitației; se îmbrăcase cu o pereche de pantaloni din catifea pe care nu-i mai
purtase până atunci. Dintr-un salt, Duffy a urcat în furgonetă, a târât afară
îndărătnicul Range Rover, apoi a dat înapoi până aproape de MG, l-a văzut
pe Damian fixând cablul de osie, și l-a tras și pe acesta departe de
automobilul incendiat. După aceea, au privit în tăcere cum arde un Datsun
Cherry de culoare purpurie. După aproape zece minute, când flăcările se mai
potoliseră, a sosit și mașina de pompieri care s-a apropiat greoi pe alee și s-a
oprit cu scrâșnet de frâne în fața verandei. Vic a clătinat din cap.
— Uite ce mi-au răscolit pietrișul și ăștia, a zis el.

530
 DORMITOARELE

Ultima persoană care a ieșit din casă, apucând să vadă doar cum
pompierii stingeau rămășițele automobilului purpuriu, a fost chiar Sally,
proprietara lui. Ea și-a mutat privirea de la Duffy la Vic și de la Vic la Taffy,
de parcă ar fi vrut să obțină acordul lor pentru a chicoti. Însă nu era deloc
plăcut. Într-un târziu, frecându-și haina din catifea, pe care se vedeau urme
de arsură, Damian a murmurat:
— Cumplit de nesigure motoarele astea străine; și prin asta a rezolvat
problema. Sally era enervantă ca de obicei, iar Damian, după uimitoarele
clipe de eroism prin care trecuse, a revenit imediat la normal.
— Va trebui să cumpăr alte hărți, a spus Sally, cel mai amuzant lucru pe
care-l rostise în ultima vreme, chicotind.
— Garajul meu, a spus Vic, deloc amuzat de toată situația. Era cât pe ce
să-mi facă scrum și grajdurile.
— Îmi pare rău, a spus Sally. Regret. Doar că… în fine… nici măcar nu era
sigură că se poate abține cât să rostească o frază până la capăt, dar
motoarele astea străine sunt îngrozitor de nesigure.
— Ai acționat curajos, i-a spus Duffy lui Damian.
— Nu era nevoie să-mi spui de osie, a răspuns el îmbufnat. Am văzut
destule filme în care bara de protecție era smulsă.
— De acord. Am crezut că vei proceda la fel ca Taffy.
A urmat o pauză prin care fostul deținut era invitat să dea o explicație.
— Mereu mi-a fost frică de foc, înțelegeți. Când eram un țânc, a căzut pe
mine un radiator electric. De atunci am o fobie.
Iar Moscova e capitala Americii, a gândit Duffy. E ciudat cât de multă lume
suferă de fobii. În locul în care copilărise el, nimeni nu se plângea de așa
ceva. Acum însă, dacă nu voiai să faci ceva, aveai o fobie care te împiedica să
acționezi. Am o fobie: nu suport să călătoresc la etajul autobuzului. Am o
fobie la fumul de țigară. Fac urât când trebuie să-mi fixez centura de
siguranță. Asta însemna că oamenilor nu le plăcea să facă asemenea lucruri.
Lui Duffy nu-i plăceau avioanele, dar nu spunea că îi creau fobii. El zicea
simplu că îl înspăimântau de moarte; știa că dacă unul dintre ele ar decola
cu el la bord, ar simți că face pe el tot timpul până în momentul prăbușirii,
lucru inevitabil. Acel sentiment nu era chiar atât de înălțător ca să fie
denumit fobie. Poate și Taffy avea o fobie care îl împingea să fure și să
lovească oamenii cu bare metalice. A, clientul meu nu este infractor, onorată

531
instanță, numai că are o fobie când aude de comportament normal. Desigur,
în acest caz, solicit eliberarea condiționată sub supraveghere timp de trei
luni. Unde mai pui că apăruse acel cuvânt cu pretenții de eleganță,
„homofobie”. Pe vremuri, existaseră oameni care nu-i vedeau cu ochi buni pe
homosexuali, sau poponari, sau ciudați, sau cum le mai spuneau acestora. În
prezent, lumea nu mai avea prejudecăți, ci suferea de homofobie. Duffy nu
era de acord. Avea o sonoritate ca de boală clinică, aducând prea mult cu
ceva ce nu puteai tolera. Așadar, după ce loveai omul în vintre și-i furai
portofelul, mai era nevoie să-i faci zob și ochelarii? Da, domnule polițist,
vedeți dumneavoastră, am avut o criză de homofobie. Uimitor, apare cam pe
vremea asta în fiecare an. Și nu mă pot abține, pesemne că vânturile dinspre
est au o anumită influență. A, mai am o fobie, referitoare la arestare și
trimiterea în judecată. În cazul acesta, urcă înapoi pe bicicletă, fiule, și pe
viitor urmărește mai atent prognoza meteo.
— Cred că după asta iarăși o să-i avem pe băieții în albastru pe capul
nostru, a zis Vic, care suferea evident de o gaborofobie. Dacă tot trebuie să
așteptăm, ce-ar fi să luăm repede prânzul?
Acela era alt aspect legat de oamenii cu bani, s-a gândit Duffy când au
ajuns cu toții înăuntru. Mănâncă prea mult. Până și unul ca Vic, care ajunsese
abia recent să-și etaleze însemnele bunăstării, rămânând totuși o persoană
respingător de simplă, se lăsase prins de ideea asta cu mâncarea. La
Braunscombe Hall se bea și se mânca prea mult. În plus, oamenii se gândeau
intens la mâncare înainte de a o consuma. Nu se mulțumeau să iasă în oraș
la masă, ci mai întâi citeau în reviste unde să mănânce. Nu mâncau doar
când le era foame, sau când găseau prilejul potrivit, ci stabileau ore fixe de
masă, pe care le respectau cu strictețe. Dacă țineai să torturezi pe cineva din
toată acea adunătură era suficient să spui: „Nu știm la ce oră se va servi
prânzul”, iar ei ar fi făcut orice declarație în fața anchetatorului.
În primele zece minute, Duffy s-a uitat atent la Nikki, aflată vizavi de el la
masă. Probabil era o tactică pe care Tribunalul pentru Drepturile omului ar
fi considerat-o ilegală, însă era singura care putea da roade. Ea a coborât de
pe scaun și s-a dus să se așeze pe genunchii lui Vic, apoi i-a șoptit ceva la
ureche. La început, Vic s-a încruntat, apoi a dat aprobator din cap și a
murmurat: „Frumos din partea ta”, apoi a împins-o ușor spre bucătărie,
probabil pentru a o găsi pe doamna Colin.
Cum tactica lui funcționase atât de bine, a aplicat-o și în cazul lui Sally, la
care s-a încruntat peste masă într-un mod care arăta puțin amenințător.
După o vreme, ea a băgat de seamă și l-a întrebat:
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, nimic, a spus Duffy.
532
 — Da, dar ai o expresie ciudată pe față.
— Ce crezi că s-a întâmplat?
— Întâmplat?
— Cu mașina ta.
— Habar n-am. Cred c-am lăsat motorul pornit sau ceva de genul ăsta, a
zis ea, cam visătoare. Apoi a surprins privirea lui Damian și, printre
chicoteli, au spus amândoi, aproape în cor: Motoarele astea străine sunt
cumplit de instabile.
— Terminați, copii, a intervenit Vic.
— Defecțiune la sistemul electric? a sugerat Taffy.
Bine măcar că nu punea vina sistemului de alimentare al automobilului
pe seama răutății societății.
— Când nu e în mers? s-a mirat Duffy.
— Se poate întâmpla. (Taffy era hotărât să-și susțină ipoteza, fie și numai
pentru că ea îi fusese atacată.) De pildă, putea să intre o veveriță și să roadă
un cablu, n-aveai cum să știi.
— Arestați toate veverițele, ca de obicei, s-a auzit glasul tunător al lui
Damian.
— Să fi fost țigani? a sugerat Belinda.
— Să fi fost… un trăsnet în plină vară 23? (Sugestia venise din partea
Lucretiei.)
Iisuse, s-a minunat Duffy. Parcă s-ar afla pe altă lume. Ori poate nici nu
vor să se gândească la întâmplare decât după masa de prânz. Păi, am mâncat
destul de mult dimineață.
— Dumnezeule, a zis el, ridicând glasul. Veverițe? Fulgere în plină vară?
Țigani? Dacă era o veveriță, de ce a explodat? La o adică, a aruncat
acoperișul în aer, nu?
— Și-atunci, ce crezi că s-a întâmplat?
Lucretia nu părea prea dezamăgită că i se respinsese teoria.
— Cred că cineva a pus o bombă sub mașină.
— Stai puțin, doar nu suntem în Irlanda de Nord, a spus Vic.
— Ori i-a dat cineva foc, ceea ce nu e chiar atât de ușor decât dacă știi ce
faci, iar explozia a fost provocată de aprinderea rezervorului. Polițiștii se
pricep să descopere cauza. Au căpătat multă experiență în domeniu.
Sugestia lui Duffy nu le-a priit celor prezenți. S-a mirat chiar că Sally n-a
mai pus nicio întrebare.
— Cine ar avea ceva cu mașina mea? a făcut ea, ca și cum ar fi fost
îndemnată, deoarece chiar asta se întâmplase.

23 Titlul unui roman umoristic de P.G. Woodhouse (1929). (n.tr.).

533
 — Ai vreo idee?
— Niciuna. Dar poate s-a îndrăgostit cineva de mine, a spus ea râzând.
A urmat o tăcere stânjenitoare. Mda, tot așa cum Jimmy a fost îndrăgostit
de Angela, au gândit mai toți.
După plecarea pompierilor, au sosit polițiștii. „Probabil că vom chema și
ambulanța până la căderea întunericului”, a gândit Duffy. La o adică, mai
bine ar fi chemat ambulanța pentru nebuni, dacă avea în vedere
comportarea celor din jur. Îl puteau lua pe Taffy ca să afle dacă fobia lui,
legată de radiatoarele electrice și orice invenție făcută în baza acestora, era
vindecabilă. Îl puteau ridica pe Damian ca să descopere dacă un individ atât
de leneș și supărător își pârlea hainele din catifea când nici măcar nu era
rugat să o facă. O puteau pune și pe Sally sub lupă, ca să constate dacă nu
cumva toată materia cenușie din creierul ei i se scursese într-o noapte
printr-o ureche, după ce dormise pe o parte; pesemne că vreo veveriță i se
strecurase prin nas și rosese niște cabluri din căpățâna ei. Și asta putea fi o
explicație. Iar dacă tot făceau investigații, poate o examinau și pe Lucretia, ca
să-i spună și lui dacă era dispusă să se culce cu el.
Li s-a cerut să nu se îndepărteze prea mult de casă și să aștepte să fie
chemați de sergentul-detectiv Vine. După ce a respins oferta lui Damian de a
juca o partidă de snooker legați la ochi, Duffy s-a trezit în grădină, sperând
ca un nătărău că o va întâlni acolo pe Lucretia. N-a dat decât peste Taffy,
care ținea un volum gros pe genunchi. Când s-a apropiat, Duffy a tușit
insistent, știind că persoanelor care au stat în detenție – chiar și foștilor
condamnați, incredibil de reeducați, care nu ți-ar fura nici măcar mătreața
de pe guler – nu le place să fie luate prin surprindere. Asta le face iritabile,
iar orice iritație pe care o simt acestea devine foarte dureroasă pentru
intruși.
Taffy a ridicat scurt privirea de pe pagină, de parcă ar fi fost vreun decan
de la Oxford pe care îl deranjează un spălător de geamuri. „Hei”, a gândit
Duffy, „nu încerca să mă reduci și pe mine la tăcere. Doar n-ai urcat pe scara
aceea alunecoasă atât de repede.” Premeditat, s-a așezat pe bancă, alături de
Taffy. La fel de premeditat, Taffy a continuat să se prefacă că citește. Duffy a
aruncat o privire la titlul cărții. Se numea Teorii privind revolta socială. Uite
că citea fără să-și miște buzele sau să urmărească cu degetul fiecare rând, ca
o salamandră șerpuitoare.
— E bună, nu? a întrebat el, după o așteptare plină de tact, când Taffy
ajunsese la sfârșitul unui capitol.

534
 — Cam simplistă. Nici nu-mi vine a crede că nu l-a citit pe Laing 24.
— Acoperă golurile din lecturile unora. Apropo, care-i poanta la gluma
despre măicuța cu sânii mari?
— Poftim?
Taffy s-a răsucit spre Duffy, ceea ce a făcut ca umerii masivi să i se
rotească. În felul acesta capul lui Taffy a devenit ridicol de mic, însă nimănui
nu i-ar fi venit să râdă dacă ar fi simțit privirea acestuia.
— Lucretia mi-a zis că-ți place să spui gluma asta la un pahar de tărie.
— S-ar părea că și-a bătut joc de tine.
Taffy a dat să-și întoarcă torsul spre carte, de parcă n-ar fi putut citi decât
dacă stătea cu pieptul spre pagină.
— Încă te mai păstrezi în formă? (Taffy a înghețat, oare?) Și eu am niște
greutăți acasă, a continuat Duffy, referindu-se la ganterele de care se
împiedica mereu în dulap. Te cam obosesc, nu-i așa?
— Nu, dacă tragi constant de ele. Trebuie să depășești bariera aceea a
durerii, atâta tot.
— Cred că n-am reușit niciodată să trec de bariera asta. Eu unul, prefer să
joc pe post de portar.
— Pari cam scund pentru un portar.
Duffy nu s-a lăsat prins în joc. A continuat să lanseze întrebări-capcană,
dar fără succes.
— Cred că pregătirea mea fizică ar fi mai bună dacă aș trece la alt sport.
Nici snookerul nu-ți prea menține mușchii în formă. Nici măcar dacă joci în
stilul lui Damian și al lui Sally. (Taffy a rămas în așteptare.) Ai văzut cum
procedează?
— Nu.
— Ea își scoate chiloții și stă la un buzunar de colț, iar el încearcă să
introducă bila, știi tu unde.
— Păi e bine, atâta vreme cât n-o iau caii din loc, nu?
Taffy a revenit la lectura din Teorii privind revolta socială. Duffy s-a
întrebat cum ar trebui să procedeze ca să-l scoată pe Taffy din starea aceea
de detașare. Greu de găsit o soluție, evident. Era ceva tipic pentru foștii
condamnați. După ani și ani petrecuți la răcoare, la ieșire, acestora ori le
sărea țandăra din te miri ce, caz în care aveau șanse foarte mari să se
trezească imediat în spatele gratiilor, ori învățau să se stăpânească. Taffy își
păstra calmul atât de bine, încât nici măcar nu se vedea cât de sâcâit era de
insistența lui Duffy. Pentru a-l scoate din ale lui, era nevoie de multă
24 Ronald David Laing (1927-1989), psihanalist de origine scoțiană. A emis teoria socială a bolii
mintale, potrivit căreia aceasta este determinată de presiunea exercitată asupra individului pentru ca
el să se conformeze unor standarde străine firii sale. (n.tr.).
535
experiență. Duffy și l-a imaginat la Maidstone sau în alt loc de detenție:
flotări și ridicări în brațe zi de zi în celulă, vizite bine calculate la capelă și
bibliotecă, o nouă abordare, politicoasă, a gardienilor – toate, pentru a-i
convinge pe membrii comisiei de acordare a eliberării condiționate că se
potolise și că eliminase din comportament ieșirile antisociale. Uneori acest
lucru se întâmpla pe bune, desigur, dar de cele mai multe ori, deținuții
reușeau doar să mimeze acea seninătate proaspăt descoperită.
Unul dintre lucrurile care îi ajutau să joace acel nou rol era tutunul
contrafăcut. De multe ori, când nu se găsea vreo căsătorie în familia regală
sau vreun amant al unei stele de cinema ca să se umple pagina întâi, ziarele
de scandal scoteau de la naftalină bine cunoscuta poveste privind traficul de
droguri din închisorile Maiestății Sale. Era extrem de șocant să afli că
răufăcătorii încă reușeau să comită infracțiuni chiar dacă aveau cazare în
celule, că eroicul câine-polițist Freddie Adulmecilă depistase un miligram de
hașiș în anusul nu știu cărui condamnat pe viață; iar dacă în închisorile
Maiestății Sale nu domneau legea și ordinea, atunci ce speranță mai exista să
realizezi asta în societate și, apropo, dacă te săturai de toată vorbăria aceea,
puteai să întorci pagina și găseai o demnă urmașă a Belindei Blessing, ale
cărei țâțe te loveau peste ochi. Orice asemenea investigație se încheia,
normal, cu o declarație înțepată a Ministerului de Interne, care se angaja cu
hotărâre să elimine consumul de droguri în centrele de detenție din Marea
Britanie. Duffy știa însă, iar dacă cei de la minister nu știau, erau niște
nătărăi, că persoanele care efectuau percheziții în închisori dădeau uneori
dovadă de superficialitate. Gardienii erau perfect conștienți că dacă
deținutul fuma o țigară groasă, pregătită de el însuși din tutun primit de
acasă, atunci riscul ca el să coboare de pe prici și să înceapă să vânture prin
aer o bară din fier smulsă de cine știe unde nu era chiar atât de mare. Pe
vremuri, se puneau unele chestii în ceaiul deținuților, ca să-i calmeze. În
prezent, însă, deținuții înșiși preferau să-și pună diverse substanțe în ceai
sau în țigări și, fiindcă tot veni vorba, gardienii nu se deranjau să-i împiedice.
Având în vedere aglomerația și plictiseala din închisoare, obiceiul nu
constituia o surpriză chiar atât de mare. Gardienii se prefăceau că nu simt
mirosul cam ciudat al fumului, iar condamnații înțelegeau că paznicii știu,
dar nu intervin. Am priceput ce joc faci, fiule. Atâta vreme cât nu ne faci
necazuri șeful cel mare n-o să afle. Dacă faci vreo prostie, nici n-o să prinzi
de veste când o să-l pun pe Freddie Adulmecilă să te caute atât de adânc,
încât doar labele din spate și coada or să-i rămână afară. Ai priceput, tinere?
— Deci ai ieșit cu aprobare? l-a întrebat Duffy cu glas scăzut. Taffy a
închis Teorii privind revolta socială și s-a întors spre el.

536
 — Știi ceva, chiar dacă ai furgoneta aceea de doi bani și instalezi sisteme
de alarmă care nu funcționează, tot miroși a polițist de la o poștă.
— Păi, e normal, nu? a zis Duffy, ridicându-se. Și ce te face să crezi că tu
nu miroși a fost condamnat?
Sergentul-detectiv Vine, care nu se sinchisea nici cât negru sub unghie
dacă puțea sau nu a polițist, trebuia să revină la Braunscombe Hall abia spre
sfârșitul după-amiezii, dar nu l-a deranjat să o facă ceva mai devreme. Asta
însemna măcar că scapă o vreme de anchetarea lui Jimmy Beckford, care nu
ducea nicăieri. Aproape totul mersese ca pe roate – mai puțin partea
esențială. Da, tabăra din pădure era a lui. Da, totul îi aparținea. Da, o
cunoștea de mult timp pe femeia în chestiune. Da, ținea la ea. Nu,
sentimentele nu erau împărtășite de amândoi. Domnule, am exagera cumva
dacă am sugera că erai îndrăgostit, iar pe ea nu au interesat-o avansurile
tale? Nu n-am exagera prea mult. Numai că, susținea Jimmy, nu el făcuse
acea faptă. Unde se aflase între prânz și cină? Pe proprietate, dar nu aproape
de tabără; de fapt, fusese în pădurea și pe câmpul de pe cealaltă latură a
casei. Jucase jocuri de război. Înțeleg, domnule, și cât ai practicat acele
jocuri, ai văzut pe cineva? Da, îi văzuse pe Taffy, Vic, Belinda și Lucretia.
Puteau aceștia să confirme că l-au întâlnit? A, nu, nu a fost vorba de întâlniri,
doar i-am văzut. Dar ei nu te-au văzut, corect? Exact, tocmai acesta e rostul
jocurilor de strategie. Pândă, observație, discreție, chestii dintr-astea. Bine.
Hai să vedem lucrurile altfel: dacă ai fi în locul meu, ai crede ce ți se spune?
Jimmy Beckford, care fusese reținut, dar încă nu fusese pus sub acuzare, s-a
gândit îndelung, iar răspunsul lui l-a impresionat destul de adânc pe
sergentul-detectiv Vine. Dacă ai ști cât de mult am iubit-o pe Angela, a zis
Jimmy, ai înțelege că n-aș fi fost în stare să fac așa ceva. Barry Vine avea o
experiență considerabilă ca bărbat căsătorit, în plus era și polițist; cu toate
acestea, vorbele lui Jimmy l-au afectat într-un mod curios.
— Am o idee, a zis Duffy.
— Serios?
Sergentul-detectiv Vine nu avea prejudecăți față de foștii polițiști, deși își
dădea prea bine seama că motivele pentru care unii dintre ei se alegeau cu
acest titlu de „fost” aveau oarece legătură cu fapte nu tocmai cuminți, încă
nu discutase serios cu acest tip care îl dusese direct la ascunzătoarea lui
Jimmy Beckford; însă acțiunea aceea îl făcuse să aibă încredere în el.
— Cred că ai examinat lucrurile lui Jimmy. Ai găsit fotografia aceea din
ziar care e găurită prin ardere.
— Când ai văzut-o?
— A, mi-am băgat și eu nasul. Eu am venit să repar sistemul de alarmă.
— Cum, ai pus senzori și în tabăra lui Jimmy?
537
 — Nu tocmai. Ascultă, m-am gândit să-ți spun că Jimmy nu fumează.
— Știu. L-am întrebat deja.
— Aha.
— Dar a recunoscut că el a ars fotografia. Cu un băț aprins, luat din foc, a
zis Vine. Deci nu e ceea ce crezi.
— Corect.
— Mai vorbim.
Duffy s-a dus pe terasă împreună cu Vic. Briza curată, proaspătă,
mirosind ușor a trandafiri, i-a făcut să tușească.
— Tare-aș vrea să mai fumez, a zis Vic.
— Mda, fumul ar îndepărta și viespile.
— Da, corect.
— Vic, duci dorul vremurilor de odinioară?
Duffy nu se referise doar la acele vremuri, ci și la vechile locuri, mirosuri,
afaceri necurate și oameni cam certați cu legea. Cunoscuse destui
răufăcători, iar majoritatea, chiar și după ce se pricopsiseră cu o casă mare
și un mic iaht amarat în portul de agrement, sau când ajungeau destul de
influenți ca să mituiască vreun ministru mai naiv și să înceapă să aprecieze
vinul roșu vechi, tot rămâneau cu nostalgii după un anumit loc pe care îl
consideraseră felia lor. Câte o porțiune anonimă din uriașul oraș sclipea în
amintirea lor ca un sătuc – cu un vicar prietenos (trimis la închisoare pentru
prietenia prea strânsă cu niște minori), măcelarul mereu zâmbitor (prins
măsluind cântarele) și cu verdele pitoresc (unde iarba era presărată cu
rahați de câine ca după un bombardament nimicitor). Dar „satul” era locul
unde văzuseră lumina zilei, unde deprinseseră tehnica șterpelitului, lucruri
care îi făceau sentimentali până la lacrimi. Poate că mămica lor locuia tot pe
aceeași stradă, iar unii dintre amici, ale căror cariere nu merseseră la fel de
bine, stăteau în continuare în apartamente aparținând primăriei, cu excepția
perioadelor când erau cazați prin generozitatea Maiestății Sale. Felia
preferată a lui Vic fusese un colțișor din Catford, mărginit de calea ferată și
de stadionul unde se desfășurau cursele de ogari. Desigur, asta se
întâmplase demult; înainte să fi făcut saltul până în zona
Buckinghamshire/Bedfordshire petrecuse câțiva ani în Lewinsham. Iar când
o cunoscuse pe Belinda, locuia în elegantul cartier Blackheath care, pe lângă
multe alte avantaje, îl avea și pe acela de a fi foarte aproape de firma Laski &
Lejeune.
— Chestia cu vremurile de odinioară, a zis Vic pe un ton filosofic, e că
atunci nu păreau să fie alte vremuri.
— Așa e mereu, nu?

538
 — Dar la vremea respectivă nu le vezi așa, corect? Niciodată nu te
gândești că într-o bună zi totul va deveni amintire. Ia ziua asta, de exemplu,
peste mult timp, te gândești la ea și constați că a rămas în trecut. Parcă ți se
învârte puțin mintea, nu?
— Așa ești tu, prea profund, serios, a zis Duffy.
L-a măsurat pe Vic: un bărbat solid, cu fața ușor congestionată, trecut
bine de vârsta medie, care nu purta haine ca unul care a fost vreodată la
țară, fără a mai vorbi de faptul că nu trăise niciodată acolo. Duffy s-a întrebat
dacă Belindei nu i se părea caraghioasă îmbrăcămintea lui. Vic arăta tot ca
un neguțător stradal destul de înstărit, un băiat de cartier care reușise în
viață, iar acum își putea permite să plătească pe cineva ca să se ocupe de
chioșcul lui, în timp ce el se ducea la un meci de fotbal.
— O vezi des pe prima doamnă Crowther?
— Țin legătura cu ea. Dar să nu te scapi față de Belinda. Duffy a dat din
cap în semn de promisiune. Păi, nu te poți rupe chiar așa de viață, nu? Și
acum are și picioarele astea, înțelegi?
— Îmi pare rău, Vic.
Duffy era contrariat. Dar nu avusese picioare și înainte? Ținea minte că
Bessie Crowther avea pe vremuri niște picioare foarte viguroase, încercând
chiar cu unul dintre ele să despartă verigheta de restul corpului lui Vic, asta
într-o seară, demult, când el sosise la locuința acestuia și încercase să-l
aresteze.
— Cică ar avea probleme cu circulația, așa zic doctorii. În fine, trebuie să
meargă la control. A rămas în căsuța pe care ne-am luat-o când ne-am
căsătorit. N-am reușit să o vând, iar când ne-am despărțit, eu am zis că, dacă
vrea, poate rămâne acolo.
— Bel nu știe nici despre asta, nu?
— Că mai am casa? Nu, ar sări până în tavan dacă ar ști. Vezi tu, situația e
cam complicată. Bel a fost convinsă că atunci când ne-am cunoscut căsătoria
mea era pe ducă. Mda, așa era, numai că motivul, dacă înțelegi ce vreau să
spun, era Bel. Altfel, cred că eu și Bessie am fi rămas împreună. Bel nu mi-a
mai ieșit din minte din clipa în care mi-au căzut ochii pe ea. Ce să fac, sunt și
eu om; nu puteam să o abandonez chiar așa pe Bessie. Uneori, când ajung la
Londra ieșim în oraș ca pe vremuri. Un pahar de sherry, pește cu cartofi;
asta-i place și asta primește.
Cred că e plăcută schimbarea asta după toate mâncărurile cu pretenții
care i se servesc aici, a gândit Duffy. Și totul îl caracteriza perfect pe Vic:
împăcarea cu ambele părți, până și în cele două căsătorii. Pesemne că simțea
un soi de fior ciudat când o săruta pe cea de-a doua soție de rămas-bun ca să

539
plece pentru a petrece o seară în oraș cu prima. Asta îl făcea să se compare
cu o salamandră care trecea prin foc.
În afară de jongleria între cele două căsătorii, oare cum jongla cu
propriile finanțe? Două locuințe, caii, toți oaspeții aceia, servitorii.
— Mai ai spălătoriile acelea? l-a întrebat Duffy pe neașteptate.
— De ce? Ai vreo nemulțumire?
— Nu. Dar dacă tot ai adus vorba… Ba nu, lasă. (Asta nu avea legătură cu
treburile curente.) Dar magazinele de închiriat casete video?
— Acum primesc ajutor de la asigurări sociale, Duffy, tu ce credeai?
— Dar ceilalți au slujbe?
— Ce vrei să știi, dacă plătesc chirie la mine sau sunt locatari ilegali?
Vic începuse să devină bănuitor.
— Nu, eram curios. Sally, de exemplu, din ce-și câștigă existența? E și ea
agent imobiliar?
— Astea sunt întrebări de polițist, să știi. Sau poate că așa se procedează
la Londra. Aici nu ne interesează așa ceva. Vrei cumva să te însori cu ea?
— Poate, a zis Duffy.
În acest caz, ea nu va mai trebui să meargă prea departe când va dori să
se distreze, dezumflându-ți cauciucurile.
— Tăticul ei are ceva bani. Când avea douăzeci de ani, s-a căsătorit și a
primit niște bani. Se ocupă de artă. Vinde desene ciudate, dacă vrei neapărat
să știi. Nu mă-ntreba cât câștigă, fiindcă eu n-am cumpărat niciunul de la ea.
— Mă surprinde că poate desena ca lumea.
Surpriza ar fi fost să-și găsească creioanele.
— Păi nu desenează. Și asta se numește într-un fel…
— Ce anume?
— Chestia asta, când nu poți desena ca lumea. Adică, pictezi un câine și-ți
iese ca o maimuță. În lumea lor, stilul ăsta are un nume.
— Am înțeles. Iar Bel?
— Ce-i cu ea? Vrei să-i vezi extrasul de cont?
— Nu. Mă-ntrebam dacă și ea duce dorul vremurilor de odinioară.
— Aha. Ce anume, modelingul? Nu cred. Acum n-o interesează decât caii.
A, și e mămoasă, bineînțeles, cu micuța Nikki. Apropo, Duffy, felicitări!
— Cu plăcere.
— Te-ai descurcat frumos cu lingurile. Impresionant. Mare lucru să
angajezi pe cineva care să poarte de grijă unuia dintre oaspeți, iar după ce
persoana respectivă e răpită și aproape violată, acel cineva reușește să
stoarcă o mărturisire de la propriul tău copil că a plasat niște linguri de două
parale sub patul uneia dintre servitoarele tale. Ia zi, Duffy, cum de-ai reușit?
Ai bătut-o cu furtunul, ai băgat-o în apă, ai privat-o de ceva?
540
 — Acum am priceput. I-am spus că amprentele ei erau pe linguri.
— Vechiul truc, așa-i?
— Încă dă rezultate.
— Cu mine n-a mers niciodată.
Duffy și-a adus aminte de vremurile de altădată, când se primeau
telefoane de amenințare de la Laski & Lejeune.
— Nu, n-a mers. Apropo, dacă Nikki vă cere mănuși, în locul tău aș începe
să țin lucrurile sub cheie.
— Și cu ce ne confruntăm acum, Duffy? Văd că am avansat, nu mai avem o
găinărie oarecare.
— Mda, incendierea mașinii ne dovedește că nu e vorba doar de Jimmy.
— Presupunând că n-a fost o veveriță.
— E doar o presupunere. Dar dacă îl vedem pe Jimmy vinovat și închis,
mai avem ceva de rezolvat. Dacă nu îl considerăm vinovat pe el, chestia se
schimbă. Ori am putea avea două chestii, care s-au suprapus din întâmplare.
— Îmi plac exprimările clare ca asta, l-a ironizat Vic. Ai putea pune asta
pe hârtie și te faci cu bani.
— Dacă e pe hârtie cu antet. M-am gândit la asta, dar nu m-aș descurca cu
TVA-ul. Problema e, cine-și face de cap? Avem de-a face cu cineva dinafară,
sau e vorba de distinșii tăi oaspeți? De pildă, ce părere ai de Angela și Taffy?
— Poftim? Nu cred. Sărmanul Taffy. Atâtea bănuieli în ce-l privește…
— De pildă, tu l-ai aruncat pe Ricky în lac, adevărat?
Întrebarea venise la țanc. Vic tocmai se pregătea să spună: „Nu”, când și-a
dat seama că singura persoană care îl aruncase în lac era și persoana care îl
pescuise. S-a oprit și a schimbat replica:
— Cum adică, l-ai găsit pe Ricky?
Duffy a pufnit în râs.
— Cred că ești la fel de nesigur pe tine ca și mine.
— De ce Dumnezeu să fac așa o chestie? a întrebat Vic, cu aerul
cetățeanului nevinovat, care cheamă firma Laski & Lejeune în ajutor.
— Câinele e principala piesă din toată afacerea. Cred că am rezolvat o
parte a chestiunii, dar mai e mult până departe.
— Unde-i Ricky?
— În Londra, cu mațele scoase pe o masă de disecție.
— Deci Jimmy l-a găsit?!
— Jimmy l-a găsit. Problema e: cine l-a omorât și cine l-a aruncat apoi în
apă? De ce ar comite cineva prima faptă, apoi pe a doua? De ce nu l-a azvârlit
în apă de la început, dacă asta voia? Așadar, singura concluzie de bun-simț
sună așa: sunt două persoane, fără legătură între ele. Cineva care, presupun
eu, a ținut să-i facă un rău Angelei, apoi ție.
541
 — Mie.
Asta nu era o întrebare și niciun protest, pornind din nevinovăție; părea
mai curând o sugestie.
— Fără cadavru, nu avem crimă. Fără crimă, nu avem poliția pe cap. Isteț,
serios. Pe de altă parte: fără cadavru, nu avem criminal; fără criminal, nu se
face dreptate. Dar e o chestiune de priorități.
— Deci, dacă eu sunt numărul doi, numărul unu cine e?
— Nu știu. Sincer nu știu.
— La telefon, domnule Duffy.
Doamna Colin îi zâmbea cu gura până la urechi. A continuat să-i
zâmbească și în timp ce Duffy a urmat-o în casă și a mers pe coridor. Femeia
n-a scos o vorbă. Dar nici nu era nevoie.
Când a ieșit din nou în aerul nesănătos, Duffy a clătinat din cap.
— Cred că-mi ajunge pentru azi, l-a anunțat el pe Vic. Mi se învârte capul.
Mă duc să primesc o lecție de snooker. Transmite-i cele bune sergentului-
detectiv dacă o să aibă nevoie de mine.
— Cine te-a căutat?
— Nu-mi împrumuți o cravată? De preferat fără prea multe semne
heraldice pe ea.
A parcurs cei opt kilometri până la Winterton House cu viteză redusă. Și
pe alte drumuri, mai înguste decât M1 se creau situații periculoase. La țară
se mai schimbase lumea, din câte știa el, și se găseau mulți care conduceau
ca nebunii, chiar dacă nu aveau acte în regulă. Atent, a pătruns pe aleea de la
Winterton House, prin dreptul unor stâlpi de intrare din piatră îmbătrânită
de vreme. A rulat încet pe pietriș, ca nu cumva să o trezească pe mama lui
Henry, în caz că aceasta își făcea somnul de după-amiază. Când a coborât din
furgonetă, și-a îndreptat cravata maronie, ca o scrumbie afumată, pe care i-o
împrumutase Vic. Acea adăugire de eleganță nu reprezenta un simplu gest
de curtoazie; trebuia să-l ajute și la mânuirea tacului. Secretul era să-și
plimbe degetele peste nod înainte de a se apleca pentru lovitură: musai să
țină minte acel amănunt.
O femeie de vârstă și condiție greu de precizat i-a deschis ușa și, după o
scurtă discuție, în ciuda înfățișării, a fost de acord să nu-l îndrume spre ușa
de intrare a servitorilor. Henry a părut încântat să-l vadă și i-a strâns mâna.
— Mă bucur că ai telefonat. Mama a zis să stăm cu ea după lecție. Ceaiul
se servește la 4:30 în seră.
— Ai auzit ce s-a întâmplat cu mașina lui Sally?
— Mda. Mi-a telefonat Ange. Groaznic. N-am venit, pentru că mama a avut
o problemă și… în orice caz, n-aș fi fost de vreun folos.

542
 Winterton House data din 1730; fusese locuită la un moment dat de un
primar al Londrei, care apucase să se bucure de salariul funcției destulă
vreme; avea o pivniță cu sticle prăfuite în toată regula, căci nu fusese
proprietatea unui muzician rock care cânta purtând o pană în fund; iar sala
de biliard, deși mai tânără decât casa cu mai bine de o sută de ani, rămăsese
așa cum o gândise proiectantul – un sanctuar tăcut din mahon și piele veche,
cu un iz de fum de țigară de foi. Duffy a tras aer pe nări și s-a prefăcut că asta
îi amintea de ceva.
— Henry, spune-mi, te rog, la Braunscombe Hall se tratează multă lume?
— Să se trateze?
— Da, adică ia droguri. Știi la ce mă refer.
— Da. Știu. Nu sunt convins că… eu… de unde să știu? Nu cred că mă
pricep la treaba asta. La cine te gândești?
— Păi, nu-i cunosc prea bine.
— Nu cred că Ange ar face așa ceva, a zis Henry. A tras perdelele grele, a
dat deoparte husa de pe masă și, în timp ce o împăturea, a făcut semn către
rastelul cu tacuri. Duffy a luat o bilă albă și a jucat-o de câteva ori, încercând
mantele. În comparație cu masa aceasta, cea de la Braunscombe Hall semăna
cu un câmp arat.
— Adevărată și minunată, Henry.
— E din 1866, făcută de Thurston. Și întreținută de firmă și în prezent.
Acum nu mai găsești ardezie ca asta. Acolo, dedesubt, se află o bucățică din
Țara Galilor.
— Fetru nou?
— Nu tocmai, se înlocuiește la fiecare cinci ani. Mama zicea că cel dinainte
era destul de bun, pentru că își păstrase culoarea, așa că l-am schimbat pe
furiș. Nu i-am spus nici că i-am pus și bandă nouă.
Henry era un jucător bun; iar aplecat deasupra mesei de biliard, arăta mai
relaxat decât în picioare și purtându-se normal. S-a dovedit a fi și un bun
instructor, răbdător, dar ferm. Era, în primul rând, o recapitulare; în teorie,
Duffy știa prea bine că nu trebuia să plece după lovitură, cum să continue
jocul, cum să-și adapteze tactica la situația de moment; doar că trebuia să i
se amintească mereu acele reguli. Henry a ținut să-i corecteze poziția.
— Dacă nu stai drept, nu lovești bine, iar dacă nu lovești corect, nu
controlezi bila. A făcut apoi o demonstrație, iar Duffy s-a străduit să-l imite.
Nu are importanță că picioarele nu stau paralel atâta vreme cât nu te simți
încordat. Duffy n-a priceput imediat ideea aceea. Uite, așază-te pe poziție, și,
scuză-mă, ține-ți picioarele exact unde sunt acum, scuze.
În atmosfera crepusculară a acelei încăperi victoriene, destinate
gentlemenilor, Henry și-a pus mâinile pe coapsele lui Duffy și l-a tras ușor,
543
ca un osteopat priceput. Duffy și le-a mișcat și a rămas rigid. Henry și-a
retras mâinile.
— Ești invitatul meu, a murmurat Duffy în barbă.
La ora 16:25 lecția s-a terminat, iar Henry s-a dus să se pieptene înainte
de a servi ceaiul cu mama. Duffy nu simțea nevoia să-și aranjeze părul. În
schimb, și-a netezit cravata de culoarea scrumbiei afumate.
— Bună ziua, tinere. Ce cravată lipsită de gust porți, l-a întâmpinat mama
lui Henry. Stătea în seră, pe un scaun împletit din răchită, înconjurată de
plante pe care Duffy ar fi fost în stare să le identifice doar dacă ar fi urmat un
curs la Kew Gardens.
— De fapt, nu este a mea.
— Atunci de ce Dumnezeu o porți? (În vârstă de aproape optzeci de ani,
avea o statură dreaptă, osoasă, cu ochi albaștri și tăioși, iar părul alb îi era
tuns scurt; purta o rochie din mătase de un verde-deschis, despre care Duffy
a bănuit că fusese foarte scumpă cu vreo zece ani înainte de nașterea lui, și
pantofi sport, de culoare roz.) Deci tu ești noul partener de biliard al lui
Henry?
— Îmi dă lecții. Sunt foarte utile.
— Mă bucur să aud că e și el bun la ceva. Întotdeauna mi s-a părut
nepriceput la majoritatea lucrurilor. (Duffy a ridicat privirea spre Henry,
care rămăsese imperturbabil. Pesemne că de ani de zile avea parte de acel
tratament.) Iar tu stai la Hall cu escrocul acela, cum îl cheamă?
— Vic Crowther. Cravata e a lui, apropo.
— Asta nu mă surprinde câtuși de puțin. Singura întrebare este dacă a
plătit-o cu banii lui.
— Mamă!
— Păi sigur că e un escroc. Cineva ca el nu ajunge proprietar la Hall decât
dacă e răufăcător, asta se înțelege de la sine.
Duffy nu reușea să-și dea seama dacă mama lui Henry era atât de
răutăcioasă pentru că era o aristocrată sau pentru că era bătrână, ori dacă
era o combinație a celor două ipoteze. Sau poate nu avea legătură nici cu
una, nici cu alta: era doar rea, și cu asta, basta.
— Și tu ai văzut-o pe fata care foarte curând o să-l facă pe Henry cel mai
fericit bărbat din lume?
— Angela. Da.
— Și ce părere ai?
Chiar, ce părere își făcuse?
— N-am văzut-o prea mult.
— Ești un bun diplomat, îndeosebi în fața îndrumătorului tău la biliard.
Se vede de departe că e nevrotică.
544
 — Mamă!
— Singurul lucru de care nu mi-am dat seama, deoarece purta o
îmbrăcăminte ieșită din comun atunci când mi s-a permis să o întâlnesc, a
fost dacă are coapse care să-i permită să aibă copii. I-ai examinat coapsele?
Duffy a încercat să-și amintească.
— Cred că vor face treaba, a sugerat el prevăzător.
— Vor face treaba? Vor face treaba? Înțeleg ce vrei să spui. Dar Henry va
fi în stare să facă treaba?
— Mamă, te rog.
— Poate că ar fi mai bine dacă familia asta ar dispărea treptat. În fine, a
zis ea, încrucișându-și picioarele și, bineînțeles, pantofii sport roz, s-ar putea
ca fata să intre la menopauză până va ajunge în fața altarului. Sunt convinsă
că mai vrei o ceașcă de ceai.
— Chiar mă gândeam, a spus Duffy.
— Am auzit că a avut un necaz zilele trecute.
Ia te uită ce se petrece, a gândit Duffy. Îi venea greu să țină pasul cu
amestecul acela de afirmații de necontrazis și afirmații subtile.
— Adevărat, a avut un necaz. A încercat cineva să o violeze.
— A încercat? Ce-au ajuns și bărbații în zilele noastre? Când eram eu
tânără, ar fi reușit. Doar violul e alt nume ce se dă căsătoriei, nu?
— Nu știu. Eu n-am încercat.
— Ce anume, violul sau căsătoria?
— Niciuna, nici alta.
— Mm. Asta înseamnă că ești burlac, ca și Henry al meu?
— Îhâm.
— Doar nu cumva ești homosexual, ca atâția alții?
Bătrâna a pronunțat cuvântul fără un dispreț perceptibil, deși a accentuat
prima silabă.
Duffy a socotit că era prea complicat să explice, de aceea a dat din cap și a
zis:
— Exact.
— Fascinant. Să știi că n-am cunoscut pe cineva care să recunoască. Te
rog să mai vii la ceai și să-mi povestești cum o faci. Mereu m-am întrebat ce
și cum. Desigur, dacă supraviețuiești.
— A, o să supraviețuiesc.
— Dar am auzit că picați ca muștele, nu-i adevărat? Mi s-a spus că a
apărut boala asta nouă care o să curețe lumea de poponari, după cum îi
numea defunctul meu soț. Sper că exprimarea nu ți se pare jignitoare.
— Cred că e cam exagerată.
— Așa scrie în ziare.
545
 — Ziarele sunt pline de atitudini homofobe, a spus Duffy.
Păi, de ce nu? Mă crede un poponar de rând, care poartă o cravată urâtă.
De ce să nu-i arăt că știu și eu câteva cuvinte mai complicate?
— N-am mai auzit termenul acela, a zis mama lui Henry. Cred că e modul
politicos de a spune că nu-ți plac fetițele. (Henry s-a ridicat și și-a pus ceașca
pe tavă.) O să-l mai inviți pe prietenul tău, da? a fost replica de despărțire
din partea bătrânei de pe scaunul de răchită. Abia aștept să aflu ce se mai
întâmplă cu trecerea vremii.
Pietrișul de pe aleea de la Winterton House părea mai elegant decât cel de
la Hall. Pesemne că exista și pietriș mai elegant. Sau poate că cel de pe aleea
lui Vic fusese cules de pe drum, pierdut de vreun camion cu obloane defecte.
— Mama ta e o persoană deosebită.
— Nici nu știu cum să-mi cer scuze…
Henry era pe punctul de a roși.
— Lasă. E ca o adiere de aer proaspăt față de unele cunoștințe. Dar dacă
ții neapărat să te scuzi, îmi mai poți da o lecție. Nu cred că sunt suficient de
sigur pe mine ca să-l bat strașnic pe Damian.
— Cu plăcere.
•
Când a revenit la Hall, sergentul-detectiv Vine plecase deja. În
următoarele douăsprezece ore trebuia să-l pună pe Jimmy sub acuzare sau
să-l elibereze. Pe amărât nu îl interesau prea mult propriile drepturi, așa că
trebuia să se consoleze cu oricare dintre soluții. Rămășițele mașinii lui Sally
fuseseră protejate cu o frânghie care n-ar fi descurajat nicio veveriță. Când a
deschis ușa să intre, Duffy a dat de Damian, care l-a admonestat.
— Băiat rău ce ești!
— Poftim?
— Polițaii. Nu-i deloc ușoară soarta de polițai. Păi să o ștergi, părăsind
locul unei infracțiuni! A trebuit să le povestesc că am salvat singur mașinile.
Că le-am tras cu dinții, în vreme ce mulțimea ovaționa.
— Pariez că te-a crezut.
— Aici a fost buba. Nu m-a crezut nici când i-am spus adevărul. Doar
pentru că arăt bine, jivina aceea de sergent-detectiv a considerat că nu știu
ce este aceea o osie. A zis că va trebui să coroboreze faptele mele de eroism.
Iar tu, tu unde-ai fost? Puteam să jur că ai fugit din țară.
— Am avut… Duffy s-a oprit. De fapt, am luat ceaiul cu mămica lui Henry.
— Și-ai rămas în viață? Cred că ai purtat vreun costum de protecție pe
sub haine.

546
 — Ba nu, chiar mi-a plăcut. Nu-s convins că m-aș căsători cu ea. (Duffy s-a
privit din cap până-n picioare, de parcă ar fi vrut să spună: „Dar cine s-ar
căsători cu tine?”) Apropo, ce s-a întâmplat cu tatăl lui Henry?
— I-a plesnit timpanul probabil, și a murit, așa-mi imaginez. Habar n-am
– s-a întâmplat înainte ca Damian să se afle prin zonă.
Duffy a chicotit. Aducându-și aminte de mama lui Henry, și-a dat seama
de ce arhitecții oamenilor de viță nobilă rezervau anumite părți ale casei
doar pentru gentlemeni. Se refugiau acolo, asta făceau. Iar mamele tuturor
oamenilor care se numesc Henry purtau pantofi sport de culoare roz ca să-i
poată fugări și să afle ce se petrece peste tot.
— Am avut impresia că îl cam pune la punct de Henry.
— Nu cred că Henry o mai ia în seamă. Are căutătura aceea – înțelegi tu,
ca un exemplar mai inteligent din rasa Aberdeen Angus – și uneori câte un
zâmbet discret, dar probabil că mintea lui e la ani-lumină distanță.
— Damian, nu cumva ești scriitor?
— De ce mă întrebi?
— Păi, folosești cuvinte pe care nu le-am mai auzit la alții.
— Fac și una, și alta, a zis Damian, într-o manieră care făcea cinste gazdei
sale. Am… ambiții.
— Mă bucur. A, și noroc, prietene. (Duffy era cât pe ce să devină ironic;
plăcută surpriză să spună, indiferent cât de confuz, că ar dori, mda, să aibă o
slujbă sau încă o activitate cândva în viitor.) Ea ce părere are despre Henry?
De faptul că se leagă pe viață.
— Că se căsătorește. Mda, s-a mai schimbat și ea, bineînțeles. Vreme de
patruzeci de ani l-a tocat permanent pe Henry că are datoria, ca unic fiu, să
țină steagul sus, și imediat ce el aduce acasă câte-o fată și spune că aceea e
aleasa lui, ea începe să ridice obiecții.
— N-o place pe Angela?
— N-are mare legătură cu Ange, așa cred. Ține cu orice preț să-l facă pe
Henry să fie mereu în mișcare. Pesemne faptul că Ange nu mai e adolescentă
i-a oferit un motiv de dispută. Întreabă ce rost are să te căsătorești cu cineva
care nu-ți mai poate oferi urmași. Zice că Henry ar putea la fel de bine să
conviețuiască și cu o oaie, într-un adăpost din piatră.
— A afirmat ea așa ceva?
— Așa ne-a spus Henry. Și, atenție, părea aproape amuzat de situație.
— Angela nu poate avea copii?
— Nu văd de ce nu. Din câte știm noi, s-ar putea să facă vreo doi cât de
curând.
— Mă surprinde că Henry nu și-a ucis mama, a spus Duffy. Sau că n-a
plecat de acasă.
547
 — S-a încercat asta, din câte se pare. L-au expediat în Argentina. O
ramură a familiei care are afaceri cu carne conservată de vacă, dacă nu mă
înșel. N-a rezistat acolo decât trei săptămâni. A luat repede avionul înapoi
spre casă.
— Înseamnă că-i rău în Argentina.
— Facem o bilă înainte de cină? a sugerat Damian.
— Am de rezolvat câteva treburi, a răspuns Duffy. Poate peste o zi sau
două.
— Aștept.
Damian a plecat către camera în care se afla masa de snooker arătând ca
un câmp arat. Duffy a intrat în salon, unde Belinda citea revista Cai și ogari,
iar Vic era aplecat asupra unui exemplar din Piața valutară și piața de
mărfuri.
— Tocmai căutam un atelier de dezmembrări pentru Datsun, spuse Vic.
— Dezmembrări? Păi mai e ceva întreg?
— Întotdeauna se găsește câte ceva. În orice caz, Sally spune că e cam
strâmtorată cu banii pe moment, de aceea i-am promis că încerc să rezolv
cumva situația.
— Dar nu se poartă ca și cum ar fi mai strâmtorată.
— Așa e.
— Ar mai exista chestiile acelea demodate care se numesc slujbe, a zis
Duffy.
— Vezi tu, pare ciudat, dar tinerii ăștia par să nu fi auzit de așa ceva.
Belinda a pufnit în râs.
— Vorbiți amândoi de parcă ați avea o sută de ani.
— Lasă, Bel, chiar tu ai spus, referindu-te la perioada cât ai lucrat, cât de
mult s-au schimbat lucrurile în câțiva ani.
— Așa e, a răspuns cu precauție Belinda, nefiind sigură dacă analogia era
corectă.
— Ce vrei să spui? a întrebat Duffy.
— Când m-am apucat de modeling, prin anii ’70 – Belinda a rostit acestea
de parcă totul s-ar fi întâmplat pe vremea domniei reginei Victoria – eu îmi
plăteam pregătirea. Am scos din buzunar o groază de bani. Am învățat cum
să pășesc, cum să stau, cum să-mi arăt hainele ca să le pun în valoare… (Și
cum să pui în valoare anumite porțiuni din tine care țâșnesc din haine ca
trenurile din tunel, a gândit Duffy.) Totul, înțelegi? Școala de modele. Acolo
te învață chiar și să vorbești ca lumea. Corect, a adăugat ea cu un zâmbet. În
fine, când te duceai la prima slujbă, știai, mai mult sau mai puțin, ce așteaptă
de la tine. Și chiar și atunci erai tratată uneori ca o femeie ușoară.
— Serios? Duffy s-a străduit să dea glasului o nuanță cât mai sinceră.
548
 — Da, sigur. Adică, eu făceam parte din noul val de modele. Eram
naturală. Mai erau una sau două pe vremea aceea, sigur, nu vreau să le
răpesc din merite, dar eu am fost cea mai bună. Înainte, manechinele arătau
destul de artificial, ca o cremă de ou preambalată. Care doreau și una, și alta
– și să se dezbrace, și să pretindă că n-o fac. Și atunci au încercat să mă
elimine. Mă priveau cu superioritate, spunând că nu am un „șasiu clasic”. Așa
se exprimau. Iar asta pentru că aveau sânii mici. Niște scorpii. Tonul vocii i-a
rămas amical, semn că tot ea câștigase până la urmă, ajungând să locuiască
în acea casă mare.
— Mie-mi place crema de ou preambalată, a zis Vic. Belinda l-a lovit cu
palma peste genunchi, în glumă.
— Și acum?
— Acum? Dumnezeule, toate fetele cred că pot deveni fotomodele.
Puștoaice de șaisprezece ani, abia coborâte din trenurile de Leeds și
Bradford, plinuțe și care nici nu au corpul format, își dau bluzele jos imediat
ce pun piciorul pe podium. Nici nu-și închipuie câtă muncă presupune asta.
Au impresia că oricine e în stare.
— Poate că țara asta e puțin pe ducă, a sugerat Duffy.
S-a lăsat o tăcere care arăta că toată lumea a rămas pe gânduri. Cu un
oftat, Belinda a lăsat deoparte Cai și ogari și s-a îndreptat spre bucătărie. Vic
s-a întors către Duffy și i s-a confesat:
— Apropo, amicul nostru polițist e supărat pe tine.
— Am aflat. Dar se întoarce, nu?
— Da, cred că s-a dus să-l pună pe Jimmy sub acuzare.
— Ei, o să-mi fac autocritica mâine.
— Cred, a spus Vic cu un aer gânditor, cred că Ricky a murit de moarte
naturală și că vreun vagabond care trecea pe aici l-a aruncat prin fereastră.
— Ai văzut mulți vagabonzi pe aici?
— Duffy, există vagabonzi peste tot. Așa a ajuns țara asta.
Sigur, dacă existau atâția, ei se puteau amesteca printre oameni ca Vic,
care stăteau bot în bot cu unii ca Damian, care îi periau pe unii ca Hugo, așa
că toată lumea își putea da mâna și să cânte „De dragul vremii ce-a trecut”25.
— Vic, înclin să cred că ideea e cam trasă de păr.
Duffy înțelegea de ce Vic gândea astfel și era firesc pentru cineva cu un
trecut ca al său. Instinctul îi sugera să țină sub pălărie cât mai multe dintre
afaceri. „Avem un viol ratat, apoi o mașină care explodează, plus polițiști
care roiesc peste tot, de ce să le mai punem în brațe și moartea unui câine?
Moarte naturală, un vagabond în trecere, dispariția cadavrului, iar cu asta

25 Poezie de Robert Burns, poet național scoțian. (n.tr.).

549
am rezolvat problema. Vic îi sugera în mod discret să nu aducă vorba de
tărășenia cu câinele față de polițiști atunci când va fi luat și el la întrebări.
Poate că încerca marea cu degetul și se întreba cine îi telefonase lui Duffy în
după-amiaza precedentă.
Dar dacă Vic păstrase tăcerea în legătură cu aruncarea lui Ricky în lac,
Duffy a simțit că ar putea răspunde cu aceeași monedă; chiar dacă era plătit
de Vic. De aceea, s-a mulțumit să repete:
— Aș spune că ideea e cam trasă de păr, și apoi îl lăsă pe Vic să continue
lectura revistei.
Telefonul acela schimbase situația destul de mult, iar Duffy trebuia să
analizeze atent lucrurile. Îl plăcea pe bătrânul Vic, însă nu era sigur că i se
poate confesa. Dacă i-ar fi arătat un cuțit cu pete de sânge pe el, Vic ar fi în
stare să-l pună în chiuvetă și să-l spele. Dacă i-ar fi arătat un cadavru
dezmembrat, cu bucățile învelite în hârtie și depozitate în șase cutii, el ar fi
spus că îl uimea cât de inventivi erau unii când voiau să se sinucidă. Duffy
înțelegea o asemenea reacție instinctuală, însă ea nu era mai niciodată utilă,
decât că îi aducea lui Vic un anumit soi de calm. De aceea, Duffy s-a gândit ca
pe moment să țină doar pentru sine unele amănunte; mai ales acela pe care
i-l dăduse Jim Pringle la telefon.
Totul începuse cu câinele. Era o problemă-câine în două părți (ei, acum,
după ce ajunsese pe masa de disecție a lui Jim Pringle, probabil erau mai
multe părți). Duffy rezolvase partea a doua a problemei-câine; iar acea
soluție putea fi cheia întregii afaceri. Și cum existau două probleme-câine,
probabil că și afacerea avea două aspecte. Unul casnic, să spunem, și altul
profesional. Sau două aspecte casnice care nu aveau cunoștință unul de
celălalt. Sau două aspecte profesionale… Combinația aceasta de șarade îl
făcea pe Duffy să înțeleagă cât de departe era de rezolvarea întregii
probleme. Avea nevoie de ajutor. De două tipuri: casnic și profesional.
Ajutorul casnic se putea obține de la… ei bine, chiar de la cea care se
ocupa de treburile casnice. Doamna Colin găsise două elemente care
contribuiseră la salvarea ei în cazul lingurilor dispărute. Puterea rugăciunii
și intervenția bărbatului din Londra, sosit cu furgoneta albă. Și, într-adevăr,
puterea rugăciunilor îl adusese pe bărbatul cu furgoneta albă până la
Buckinghamshire/Bedfordshire ca să o ajute. Dacă cineva i-ar fi spus
doamnei Colin că Nikki îi strecurase lingurile sub pat abia după sosirea lui
Duffy, acest lucru nu i-ar fi tulburat nici credința, nici logica. Dumnezeu
cunoștea mai demult răutatea din mintea micuței Nikki, iar Duffy era doar
răspunsul temporal la asta; faptul că el sosise la Braunscombe Hall înainte
de comiterea păcatului nu conta. Asta nu punea la îndoială eficacitatea

550
rugăciunilor; la îndoială era pusă doar seriozitatea bărbatului cu furgoneta
albă.
Camera doamnei Colin rămăsese la fel de frustă ca și la vizita precedentă
a lui Duffy. Strângerea bagajelor, iar curând după aceea, despachetarea, nu
influențaseră înfățișarea acelui loc; mai ales că asemenea operații nu luau
prea mult timp. Doamna Colin a zâmbit generos când Duffy a întredeschis
ușa, a intrat și s-a așezat pe pat. Doamna Colin nu găsise prilejul potrivit să-i
mulțumească verbal lui Duffy pentru acțiunea lui salvatoare, însă cum ea nu
adusese vorba despre asta până atunci, a procedat la fel și în acele momente;
s-a mulțumit să-i zâmbească. Poate socotea că un gest, un zâmbet, o serie de
surâsuri reprezentau o modalitate mai sinceră de a-și dovedi recunoștința
decât câteva cuvinte într-o limbă străină, în care nu putea avea încredere;
ori poate considera că Duffy era un simplu agent al ajutorului ceresc:
cuvintele rostite în semn de recunoștință trebuiau împărțite între
Dumnezeu și sfintele surori de la Biserica Sfânta Fecioară a Pocăinței, care
se rugau pentru siguranța morală a celor care slujeau departe de casă.
— Doamnă Colin, a început Duffy, avem unele necazuri.
— Noi?
Doamna Colin, stând dreaptă pe un scaun, în fața uneia dintre toaletele
abandonate ale Belindei, l-a privit alarmată. Alte necazuri, așa de curând?
— Nu, nu noi. Nici tu, nici eu.
— Aha.
Dar dacă nu era vorba de el sau de ea, de ce spusese „noi”? Doamna Colin
era ferm convinsă că de cele mai multe ori chipul poate vorbi mai limpede
decât limba.
— Nu, mă refeream la necazurile de la Hall, de aici.
— Necazuri aici?
Adică, alte necazuri, la asta se referea.
— Necazul cu câinele, doamnă Colin. Necazul petrecut domnișoarei
Angela în pădure. Necazul legat de mașina domnișoarei Sally.
Doamna Colin a dat din cap. Știa despre toate necazurile acelea. De ce îi
spunea ceva ce deja știa? De ce venise în camera ei, se așezase pe pat, îi
zâmbise și-i spusese lucruri care le erau familiare amândurora? Prin mintea
doamnei Colin a trecut un gând interesant, de aceea i-a întors zâmbetul lui
Duffy, deși de data asta mai sfios. Omul din Londra era scund, cu păr negru și
foarte bine făcut. La fizic, semăna mai mult cu bărbații din țara ei; aici, clima
umedă și capricioasă aducea pe lume bărbați înalți și blonzi cu burtă, cărora
le curgea nasul mai tot timpul. În orice caz, aceasta era părerea generalizată
a doamnei Colin despre rasa în mijlocul căreia muncea. Pesemne că bărbatul
acesta cu furgoneta albă…
551
 — Chestiunea e, doamnă Colin, că domnul Crowther m-a rugat să-l ajut.
Să descopere ce s-a întâmplat.
— Polițistul…
— Domnul Crowther e recunoscător polițistului pentru ajutorul acordat,
și cooperează deplin cu autoritățile, dar crede că ajutorul pe care l-aș putea
da poliției la, în fine, cunoștințele speciale pe care le am…
Duffy vorbea prostii și era perfect conștient de asta.
— Domnul Crowther te plătește pentru asta?
Nu era tocmai întrebarea anticipată de Duffy. Doamna Colin l-a privit fix.
Una dintre oglinzi i-a oferit lui Duffy o imagine din profil a femeii. Îl privea
fix.
— Da, cam așa cred.
— Și vrei să te ajut, să-ți spun ceva?
— Mm. Mda. Speram…
— Atunci tu o să mă plătești.
— Poftim?
Doamna Colin a izbucnit în râs. A deschis sertarul din stânga jos și a scos
un pliculeț pe care i l-a întins lui Duffy.
— Acesta e un plic din hârtie de Manila, a zis ea, repetând una dintre
glumele sale răsuflate. Îl trimit în Filipine. (Apoi s-a întors cu spatele la
Duffy.)
El a privit adresa imprimată cu litere roșii; era a unei biserici, pesemne
din orașul natal al doamnei Colin. Și-a scos portofelul, a vârât o bancnotă de
zece lire în plic, a stat puțin, s-a întrebat dacă mita dată personalului casnic
al lui Vic se putea recupera de la Vic drept cheltuieli impuse de investigație,
și a mai adăugat o bancnotă de zece. În timp ce lingea partea gumată a
plicului, și-a dat seama că doamna Colin, cu o privire aruncată pieziș în
oglinda laterală, îi ținuse sub observație impulsul caritabil. A lăsat impresia
că aprobă gestul, apoi a zâmbit discret și a pus plicul înapoi în sertar.
— Doamnă Colin, lucrezi la domnul și doamna Crowther de…
— Cinci ani. Doi în Londra, trei la țară.
— Și ești fericită aici?
— Foarte fericită.
— N-ai necazuri?
— Nu. N-am.
Asta semăna cu discuția avută cu polițiștii. Poate că trebuia să-l invite și
pe sergentul-detectiv să sprijine surorile sfinte de la Biserica Sfânta Fecioară
a Pocăinței.
— Doamna Crowther m-a rugat să-ți spun că ține să-mi răspunzi la
întrebări cât de sincer poți. (Doamna Colin a dat aprobator din cap. Ce
552
credeau polițiștii ăștia englezi? Și-a dus ușor mâna la umflătura de sub
bluză, făcută de figurina Mântuitorului pe care o purta la gât. Spre deosebire
de sergentul-detectiv, bărbatul acesta scund și solid cu furgoneta albă nu
avea carnețel. Pesemne că ținea minte toate răspunsurile.) Ai văzut pe
cineva în apropierea mașinii domnișoarei Sally înainte să ia foc?
— Nu.
— Au avut loc certuri?
— Certuri?
— În casă. Ai văzut pe cineva supărat pe altcineva?
— Domnișoara Blessing e supărată.
— Pe cine?
— Nu, vreau să spun că e supărată. Așa e ea. Deseori, (În fine, doar
domnul Duffy îi ceruse să fie sinceră.) Și domnul Damian e cam obraznic.
Neobrăzat.
— Dar fără certuri.
— Fără.
— Și de când ești aici, la țară, ai văzut ceva… nepotrivit? Adică, ceva urât?
— Domnul Hardcastle fură din vinul domnului Crowther.
A zis asta ca și cum ar fi fost un eveniment perfect normal, care se
petrecea cu regularitate, ceea ce probabil era adevărat.
— Cum face asta? Duffy s-a simțit frustrat că nu era singurul care făcuse
acea descoperire.
— A, așteaptă până pleacă toată lumea, apoi coboară în pivniță și ia.
Subtilă stratagemă, s-a gândit Duffy. Geniu de superinfractor.
— Cum adică, ia o ladă?
— Uneori. Alteori, doar câteva sticle. Depinde, dacă domnul și doamna
Hardcastle rămân fără vin.
— Ți-au spus vreodată ceva în legătură cu asta?
— Da, m-au întrebat dacă vreau o sticlă. Dar eu nu beau.
— Altceva ți-au spus?
— Da, că ăsta e un vechi obicei englezesc de la casele mari.
— Și n-ai spus nimănui despre asta?
— Cine sunt eu să pun la îndoială obiceiurile englezești? a zis doamna
Colin. Apoi a arborat unul dintre zâmbetele pe care le păstra pentru toate
ocaziile.
— Dar ce știi despre unele dintre noile obiceiuri englezești?
— La care te referi?
— Ei, de pildă, „Uite cine doarme în patul meu.”
— Cine doarme în patul tău?

553
 Doamna Colin l-a privit alarmată, ca și cum orice lucru anapoda care s-ar
fi petrecut la Braunscombe Hall în privința organizării dormitului ar fi fost
din vina ei. Pe de altă parte, s-a întrebat dacă era frumos să spună anumite
lucruri…
— A, voiam să întreb dacă atunci când duci tăvile cu micul dejun, faci
paturile sau deschizi ferestrele… observi anumite lucruri.
Chiloți cu monogramă, de pildă; lenjerie cu vreo salamandră sau o pasăre
phoenix, care să îl dea de gol pe posesor.
— Te referi la ceea ce domnul Damian numește ciocănele?
Doamna Colin nu avea de unde să știe că Damian folosea cuvântul doar
când știa că ea îl poate auzi. În mod normal, apela la alte cuvinte sau
expresii.
— Da, la ceea ce domnul Damian numește ciocănele.
Se părea că Sally era principala artistă în materie, lucru ce nu l-a surprins
în mod deosebit pe Duffy, având în vedere întâmplarea din camera de
biliard. Și lui Damian îi plăceau ciocănelele, deși pe doamna Colin o mirase
că el prefera să stea până noaptea târziu ca să vorbească despre așa ceva, în
loc să treacă la treabă. Lucretiei îi plăcea o anumită doză de ciocănele, dar
nu atât de mult ca lui Sally. Taffy o invitase pe doamna Colin de câteva ori la
ciocănele, dar formulase cererea foarte politicos și se arătase înțelegător
când ea îl refuzase.
— Și Jimmy?
Doamna Colin a chicotit.
— Lui îi plac ciocănelele cu fetele din reviste, a zis ea, amintindu-și o
scenă văzută când se dusese să schimbe florile din camera lui. Doamna Colin
a socotit că Duffy nu avea nevoie de amănunte.
— Domnișoara Angela?
— Domnișoara Angela se căsătorește. O să mergem cu toții la nuntă.
— Și… domnișoara Angela și domnul Henry?
Doamna Colin a izbucnit în râs. Duffy a repetat întrebarea, iar doamna
Colin a clătinat tăcută din cap, deși Duffy nu și-a dat seama dacă era un semn
de ignoranță sau de negare a obiceiurilor sexuale ale logodnicilor.
— Deci, domnișoara Angela?
Doamna Colin a clătinat din nou din cap, ceva mai viguros acum. Duffy a
remarcat reacția ei. A verificat apoi fidelitatea maritală a lui Vic și a Belindei,
după care a trecut mai departe.
— Dar medicamente?
— Sunt multe medicamente.

554
 Tocmai asta era buba cu britanicii. Barurile lor arătau ca niște farmacii,
iar dulăpioarele din baie, la fel. Britanicii ăștia aveau mare grijă de sănătatea
proprie. Poate nu credeau suficient în Dumnezeu.
— Dar… medicamente rele?
— Ca Beecham’s?
Duffy și-a dat de gol neștiința.
— Ce e Beecham’s?
— Ceva. Ți-l pui în nas, contra febrei fânului.
— Aha. Și cine are febra fânului?
Damian suferea de respectiva alergie; pe de altă parte, a observat Duffy,
el folosea un limbaj aparte care o infectase și pe doamna Colin. Cealaltă
persoană suferindă era Sally. De fapt, Sally suferea de febra fânului tot anul,
chiar și când cădea zăpada, și chiar avea nevoie de mult Beecham’s ca să se
lecuiască. Suferința lui Damian nu era chiar atât de acută ca aceea a lui Sally.
Doamna Colin nu știa sigur dacă mai erau și alți bolnavi în casă. Poate
Lucretia sau Taffy? Probabil; dar ea nu știa. Nu văzuse. Angela? Nu, chiar nu
putea spune.
Alte chestii care trebuiau ținute la distanță erau viespile. Damian avea un
tutun special pe care îl fuma ca să le alunge. Punea pe goană și țânțari,
musculițe, albine, muște țețe și buburuze. Deloc surprinzător, lui Sally îi
plăcea să ușuiască viespile; nici Lucretia și Taffy nu se dădeau înapoi când
trebuiau să scape de insecte. Odată, și-a amintit doamna Colin, ceilalți l-au
convins și pe Jimmy să încerce. Se aflau pe terasă, după cină, iar domnul și
doamna Crowther erau plecați. Jimmy se înecase și tușise rău de tot, iar
ceilalți se amuzaseră. Și domnișoara Angela râsese. Domnișoarei Angela se
părea că îi place acel tutun special.
— Altceva?
— Ca de pildă?
— Ca Beecham’s sau ca tutunul contra viespilor. (Doamna Colin l-a privit
nelămurită. Duffy s-a întrebat care era eufemismul utilizat de Damian
pentru injectarea de droguri.) Are cineva ceva care seamănă cu diabetul?
— Ce e acela?
— O boală. Dacă o ai, trebuie să iei o seringă și să injectezi ceva în braț.
Trebuie să faci asta pentru multe alte boli, a adăugat Duffy, nutrind speranțe
mari.
— Mai bine te uiți în dulăpioarele de medicamente, a zis doamna Colin.
Serios, britanicii ăștia erau tare ciudați. Se injectau una, două, la orice
semn de boală. În Davao, doar doctorul îți făcea injecție. Pesemne că doctorii
de aici nu erau chiar atât de buni pe cât se zvonea. Tocmai de aceea lumea
bea atât de mult – „Ce doctorie preferi?” – și atunci își făceau o injecție.
555
 Duffy considera că nu era cazul să caute prin dulăpioare – deși n-ar fi
stricat să deschidă câteva sertare de jos. Ori, mai curând – având în vedere
principiul conform căruia oamenii ascund lucrurile în alte locuri decât cele
în care te-ai aștepta, ci acolo unde atrag mai puțin atenția – în sertarele de
sus. S-a întrebat dacă doamna Colin era chiar atât de naivă precum
pretindea. Pesemne că înțelegea totul; probabil căuta o modalitate prin care
să respecte ordinele domnului Crowther (oricum inventate de Duffy),
străduindu-se în același timp să nu-și trădeze oaspeții.
— Și cum a fost cu câinele?
— La ce te referi?
— Era cineva care… care avea ceva cu el?
— Toată lumea ținea la el. Ba nu, nu-i adevărat. (Doamna Colin a tăcut o
clipă. Primise ordin să spună adevărul, așa că nu avea de ales. Duffy aștepta
plin de speranță.) Toată lumea îl iubea, în afară de o persoană. Eu. Nu mi-a
plăcut. Când eram mică, m-a mușcat unul. Semăna bine cu Ricky.
Părea inutil să afle de la doamna Colin dacă uciderea lui Ricky reprezenta
o răzbunare tardivă, comisă conform unor obiceiuri filipineze. I-a mulțumit
și a plecat. Ce obținuse? Mai degrabă confirmări. Schimbări de parteneri la
pat, consum de droguri – aflase câte ceva despre asta chiar de la Vic;
doamna Colin adusese doar o serie de precizări, lămurind mai limpede cine
și ce și aducând în discuție unele dintre eufemismele folosite de Damian. Mai
apăruse ceva în legătură cu Angela și ciocănelele – o ezitare a doamnei Colin
– care merita adâncit. Și i se confirmase pasiunea domnului Hardcastle
pentru Vinho Verde și șampania roze. Oare Vic va fi încântat să audă
asemenea vești? „Uite, Vic, am mituit o servitoare cu douăzeci de lire pe care
le-aș dori înapoiate, iar ea a spus că un alt servitor de-al tău șterpelește de la
tine.” Cum ar reacționa Vic? Probabil că i-ar sugera că nu se concentrează
asupra aspectelor esențiale.
Unul dintre aceste aspecte era câinele, chiar dacă Vic încercase să
distrugă probele. Duffy s-a așezat pe o bancă rustică și incomodă și a privit
spre terasă și ferestrele boltite; gaura din geam era acoperită în continuare
cu hârtie. Un bondar a zburat prin apropiere, iar el a strâns din buze, ca nu
cumva insecta să-i intre în gură și să-l înțepe în gâtlej, ceea ce ar fi provocat
imediat umflarea, împiedicându-l să respire și ucigându-l. Singura lui șansă
de supraviețuire ar fi fost o traheotomie făcută artizanal, cu un briceag, dar
probabil că singura persoană de la Braunscombe Hall care se pricepea la așa
ceva era Jimmy, pentru că el fusese în armată și mai mult ca sigur că
participase la vreun curs de urgențe medicale. Însă Jimmy era într-o celulă,
așa că Duffy ar fi murit în chinuri, sufocându-se pe banca aceea. Uuf!
Bondarul a trecut în zbor pe lângă el, iar Duffy, care își încleștase și dinții ca
556
să țină buzele lipite, s-a mai liniștit puțin. Probabil că avea nevoie de niște
tutun special, din acela care alunga insectele. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă,
ținând gura închisă, bondarul îi intra pe nas?
Câinele, Duffy, nu uita de el. Ce reprezenta câinele? În cine se țintea prin
moartea lui? Era al Angelei, deci concluzia logică era că ținta era Angela.
Cineva încercase să lovească în ea, să o afecteze emoțional, iar uciderea
câinelui fusese doar o etapă intermediară între azvârlirea unei pietre prin
fereastra casei ei și răpire. Toate acele acțiuni să fi fost făcute de aceeași
persoană? Iar aceea să fi fost Jimmy? Probabil așa gândeau polițiștii care
urmau să îl pună sub acuzare. Duffy avea dubii. În primul rând, dintr-o
pornire instinctivă, nu avea încredere în teoria psihologică – cea avansată de
Henry și îndrăgită de scenariștii filmelor de televiziune. Dar ceea ce aflase de
la Jim Pringle punea capac la toate. Nu mai auzise ca vreun câine să pățească
așa ceva. Nu era vorba de aruncarea prin fereastră – asta ar fi fost la mintea
oricui – ci de ceea ce se petrecuse înainte de asta, adică de modul în care
murise Ricky. După părerea lui, asta îl elimina pe Jimmy – sărmanul de el –
care, potrivit relatării doamnei Colin, nu era deloc obișnuit cu tutunul ciudat,
care îl făcuse să se înece și să tușească într-o seară. Era posibil ca Jimmy să-i
fi făcut chestia aceea Angelei în pădure; dar nu s-ar fi atins în ruptul capului
de câine.
Și, în orice caz, fapta aceea oare chiar o avusese ca țintă pe Angela? încă
un aspect nelămurit. Poate că fusese vizată o altă persoană. Vic, de exemplu:
un avertisment legat de vreo înțelegere nerespectată. Sau o sperietură
pentru toți cei care locuiau în casă. Toți – cu excepția doamnei Colin –
ținuseră la Ricky; și toată lumea – mai puțin Damian – îl dusese la plimbare.
Hm! Sosise momentul, a socotit el, să obțină ajutor din partea unui
profesionist.
— N-am mai auzit una ca asta, a zis sergentul-detectiv Vine.
— Nici eu. Urât de tot.
— Foarte urât. Dacă mă gândesc mai bine, o nebunie. Din Londra?
— S-ar putea.
Duffy a rămas imperturbabil.
— Londra, asta-i clar.
Sergentul-detectiv Vine nu avea nicio dovadă ca să facă o asemenea
afirmație, ci doar spera ca spusele lui să nu fie adevărate. Polițiștii de la țară
aveau tendința de a considera marile orașe drept sursa oricărui fel de
corupție. Asta nu dovedea doar sentimentalism în legătură cu propriile felii
– știau că infracțiunile pot avea loc într-o zonă înfloritoare la fel de bine ca
într-un cartier rău famat – ci și experiență. Mințile criminale păreau să
scornească cele mai bolnave noutăți în Londra, Glasgow, sau oricare alt
557
mare oraș. Vine avea soție și copii – ba chiar și un câine; iar când auzea de
câte o metodă nouă și urâtă, o și vedea invadându-i satul în care locuia. Asta
îl făcea să fie puțin conservator; lucru absolut firesc.
— Îți dai seama… a început el, dar Duffy l-a întrerupt cu un gest din cap și
o încercare de a-și drege glasul.
Era cât pe ce să aducă în discuție implicarea din proprie inițiativă a lui
Duffy, faptele de vitejie și scoaterea ilegală de probe în cadrul unui caz
penal. Dar, pe de altă parte, acest fost polițist îl condusese până la tabăra din
pădure, iar dacă el scosese probe de la locul crimei și le dusese spre analiză
la Londra, tot el le descoperise după ce dispăruseră. Ori, mai curând, se
ocupase de găsirea lor. Jimmy, îmbrăcat în costum de scafandru, scosese
câinele din lac. Același Jimmy, care fusese acuzat de atac cu violență, doar ca
să poată fi reținut în continuare. Analizând situația, acuzația era de
comportament indecent, în loc de tentativă de viol, dar, la vremea potrivită,
va fi acuzat de răpire.
Pentru moment însă Vine își dăduse seama că la Braunscombe Hall se
petreceau prea multe lucruri urâte ca să respingă ajutorul care îi venea de
pe proprietate. Când cazul se redusese doar la o persoană dispărută, nu
fusese impresionat de sprijinul primit din partea proprietarilor și oaspeților
de acolo. Unii dintre ei se arătaseră nepăsători, alții, de-a dreptul obraznici.
Iar când luase foc mașina, aceiași oameni i s-au părut la fel de insensibili.
Când o întrebase pe proprietara automobilului ce se întâmplase, aceasta
chicotise și-i răspunsese: „Regret, motoarele astea străine sunt groaznic de
instabile.” Acum apăruse și treaba cu câinele.
— Trebuie să-ți cer…
— Sigur. Plec mâine și aduc ce trebuie. Probabil mâine, dacă nu te
deranjează.
După ce ai fost polițist o vreme, bănuiești de multe ori ce vrea de la tine
un alt polițist.
Vine era un om sincer, iar cum cazul ridica probleme, devenise și mai
sincer:
— Îți rămân îndatorat…
— Nicio problemă, a zis Duffy. Numai că avem o anchetă privind o
infracțiune gravă și sunt convins că n-o să te apuci să schimbi informații cu
cineva care lucrează pe cont propriu. Pe de altă parte, e de datoria mea să-ți
pun la dispoziție orice amănunt pe care îl descopăr.
— Cam așa stă treaba, a spus Vine și a zâmbit. Nu-mi dau seama de ce ai
plecat din poliție. (Duffy nu i-a răspuns la zâmbet.) Dar eu n-o să-ți spun să
nu-ți mai bagi nasul în cazul de față. Asta rămâne între noi, bine?

558
 — Bineînțeles, a spus Duffy. Iar când îți aduc câinele, n-aș vrea să te
surprind vorbind singur despre cauzele care au provocat explozia mașinii.
Unii au venit cu o teorie cum că o veveriță ar fi putut roade cablurile
electrice și asta ar fi explicația.
— Tot neoficial te anunț că n-am prea găsit cadavre de veveriță la locul
incendiului. Și se știe că uneori vorbesc singur. Dar numai când sunt stresat.
— Cazul ăsta mi se pare foarte stresant, a zis Duffy.
— Tot ce se poate. Apropo, nu înțeleg de ce Vic Crowther nu are cazier.
Duffy a rânjit.
— Nici noi. Am făcut tot ce ne-a stat în putință când se afla pe felia
noastră. Însă Taffy se potrivește mai bine situației.
— Mi-a spus. Deși știam deja. Uneori prefer să discut cu un răufăcător
sadea care minte de îngheață apele decât cu un fost condamnat care are
diplomă în sociologie sau în ce susține el.
— Ți-a spus chestia aceea potrivit căreia furtul reprezintă o reintegrare
simbolică în societate?
— Mă face să mă prăpădesc de râs, a zis Vine. Cred c-aș fi în stare să-l
plătesc, numai să mă scutească de ea.
— Întâi ar trebui să-l auzi gândind cu voce tare dacă e cazul să ia banii.
Are o fobie, nu vrea să plictisească pe nimeni.
Sergentul-detectiv i-a făcut un semn din cap lui Duffy.
— Mai vorbim.
— S-a făcut.
Lui Duffy această înțelegere i s-a părut normală. De fapt, era cea mai bună
rezolvare la care putea spera. Vine îl folosea drept câine detectiv. Nu era
nimic rău în asta, atâta vreme cât zgarda nu-l strângea prea tare, iar lanțul
nu era smucit dacă descoperea ceva neplăcut petrecându-se sub nasul lui. Pe
de altă parte, nu-i promisese nimic lui Vine. Sergentul-detectiv nu-l
muștruluise pe față pentru că se ocupase singur de cadavrul lui Ricky, iar
Duffy interpretase asta drept o aprobare neoficială în caz că dorea să facă
uitată o neînsemnată încălcare a legii într-o situație similară. Dacă nu… ei
bine, el venise doar să repare alarma antiefracție, domnule inspector-șef,
serios.
Lui Duffy i-a fost clar că era nevoie să forțeze puțin nota. Deocamdată,
polițiștii se concentraseră asupra lui Jimmy – și pe bună dreptate, deoarece
reprezenta cea mai gravă parte a cazului – și așteptau raportul privind
incendierea mașinii, apoi predarea lui Ricky. Asta îi oferea lui Duffy o zi sau
două, în care să exercite presiuni. Angela părea prima pe listă. De la ea
începuse totul.

559
 Bineînțeles, trebuia să-i poarte de grijă, însă, într-un fel sau altul, acea
parte a misiunii lui se modificase. Mda, poate era de preferat să se ocupe de
ea o vreme. La o adică, nu o plăcea pe Angela, motiv pentru care nu o
supraveghease atât cât s-ar fi cuvenit. Un alt motiv era dimensiunea
Braunscombe Hall: probabil că ar fi trebuit să-i plaseze Angelei un senzor
încă de la început. Un motiv suplimentar era că ea nu-l agrea nicicum. Nu se
purta rece cu el – lucru pe care l-ar fi rezolvat cumva sau față de care ar fi
reacționat; problema era că el pur și simplu nu exista pentru ea. Duffy
reprezenta doar un comisionar care se rătăcise prin casă și apărea mereu la
masă, drept urmare a politicii ușilor deschise practicate de Vic. Duffy și-a
amintit că ea nici măcar nu catadicsise să-i mulțumească pentru că o
descoperise la tabăra lui Jimmy.
În timp ce umbla prin toată casa ca să o găsească s-a străduit să o
considere o biată copilă; dar nu era pe deplin convins de asta. O sărmană
copilă pentru întâmplarea din pădure, bineînțeles. O sărmană copilă pentru
viața pe care o ducea, regrete, dar aici nu se putea face nimic. Lui Duffy nu i
se înmuia inima la suferințele celor bogați. Auzise destule despre ei, îi
văzuse mereu în telenovelele americane; însă nu înghițea acel soi de oameni.
Oamenii cu bani nu au dreptul să se plângă, așa socotea Duffy. Cunoscuse o
mulțime de oameni fără bani, iar mai toți considerau că soluția tuturor
necazurilor ar fi să aibă ceva bani; așadar, bogații aveau datoria să nu-i
deziluzioneze. Aceștia aveau ceva la care râvnea multă lume: așa că, țineți-vă
gura și bucurați-vă de banii voștri, ăsta era motoul lui. Vic Crowther l-ar fi
calificat drept arțăgos, dar lui Duffy nu-i păsa.
— Nu te supăra, dar aș vrea să-ți arăt ceva.
O găsise în salon, privind pe fereastra care dădea spre pădure. Pe podea
zăceau câteva reviste cu fața în jos; în scrumieră se vedea o țigară stinsă cu
nervozitate. S-a întors spre el. Duffy și-a dat seama că atunci când privea pe
cineva, când renunța la aspectul letargic și își arăta ochii mari și căprui și
părul roșcat și strălucitor, teoretic vorbind, devenea atrăgătoare. Cu toate
acestea, el nu se simțea atras de ea. Nu încăpea nicio îndoială că era
arțăgoasă; probabil că și el suferea de un soi de arțag fizic, dar și social. Și
totuși, dacă l-ar fi tentat mobilitatea sexuală, Lucretia ar fi fost aceea pe care
ar fi ales-o.
— Poftim?
— Iartă-mă, dar vreau să-ți arăt ceva. Nu e departe.
— N-ar fi mai bine să-mi spui despre ce e vorba?
— Prefer să-ți arăt.
Fără niciun chef, ea l-a însoțit până la bucătărie, apoi dincolo de peluză,
până în iarba înaltă de la marginea lacului.
560
 — L-am găsit pe Ricky.
— Aha.
Așa cum privea peste umăr, trăgând din țigară, expresia de pe fața ei nu s-
a schimbat. Cum spusese Vic. Dincolo de aparențe, e un copil bun. Și atunci
de ce avea atâtea straturi de aparență?
— Nu vrei să știi unde l-am găsit noi? Nu vrei să știi ce reprezintă acest
„noi”?
— Oricum o să-mi spui, nu?
— Credeam că vei fi mulțumită că l-am găsit, ca să-l poți îngropa cum se
cuvine.
— De aceea l-ați găsit, fiindcă aș fi mulțumită? Nici nu-mi amintesc să te fi
rugat așa ceva. Pe mine m-ai întrebat dacă aș fi mulțumită?
Rostise totul pe un ton neutru și distant; ca și cum n-ar fi fost în stare nici
să mimeze supărarea.
— Jimmy l-a găsit.
— Jimmy se pricepe la tot felul de lucruri inutile.
— L-a găsit în lac.
— Și acum vreți să-l îngropați? De aceea m-ai adus până aici? Să-i pun
flori pe mormânt?
— Ricky avea la gât un bolovan legat cu o frânghie. Jimmy a trebuit să o
taie.
— Nu cred că are vreo importanță ce se întâmplă cu ființele după ce mor.
Contează doar cum trăiesc. Nu înțeleg de ce nu l-ați lăsat în lac.
„Bine, fetițo”, și-a spus Duffy în gând și a apucat-o de cot. Ea a încercat să
se elibereze, însă zbaterea i-a fost la fel de lipsită de convingere ca și vorbele
și, până ca ea să-și dea seama ce se petrece, Duffy o făcuse deja să înainteze
câțiva pași. A dus-o până la o bancă și a silit-o să se așeze. El a rămas în
picioare, cu fața la ea, apoi s-a aplecat.
— Bun, a zis el. Crezi că nu contează ce s-a întâmplat cu câinele tău după
ce a murit. Atunci să-ți spun eu. Jimmy l-a scos din lac, eu l-am dus la Londra,
iar un cunoscut l-a disecat. A făcut asta pentru că l-am rugat să afle cum a
murit. Te interesează să știi ce s-a întâmplat cu câinele tău înainte de a
muri? (Duffy a adoptat dinadins un ton jignitor, însă ea a evitat să-l
privească în ochi și l-a lăsat să continue.) Câinele a murit din cauza unei
supradoze de heroină. O supradoză uriașă. Suficientă ca să ucidă și o vacă.
I-a urmărit chipul, în timp ce ea a tras încă un fum din țigară. Angela nu
părea înfuriată, nici de întâmplare, nici de cel care îi dădea vestea. Duffy a
pus un picior pe bancă și s-a aplecat și mai mult deasupra ei.
— Cred că putem elimina posibilitatea ca Ricky să fi fost un dependent de
droguri care nu și-a pregătit bine doza. Nu cred că i-a alunecat laba pe
561
pistonul seringii. Nu cred că s-a apucat dintr-o dată să ia heroină pură
pentru că a uitat s-o dilueze cu mai știu eu ce. Nu cred că așa s-a întâmplat.
Cineva ți-a luat câinele, și, spunând asta, s-a apropiat și mai mult de ea, și i-a
injectat heroină cât să ucidă și o vacă.
— Oricum trebuia să renunț la el, a spus ea într-un târziu. Mama lui
Henry nu voia să-l accepte sub nicio formă. Pesemne că a intervenit
providența.
— Iisuse, a făcut Duffy și s-a lăsat moale pe bancă alături de ea.
Dumnezeule! Vrei să sugerezi că mama lui Henry a făcut treaba asta? S-a
strecurat cu pantofii ei roz și l-a asasinat pe Ricky? Iar apoi a apelat la
ajutorul vreunui pensionar ca să-l arunce prin fereastră?
— N-o să se mai întâmple, a zis Angela. Glasul îi devenise letargic, însă
vorbele fuseseră rostite clar. N-o să se mai întâmple.
Și-a aruncat în iarbă țigara pe jumătate fumată și, imediat, și-a aprins alta.
— Ce nu se va mai întâmpla? a întrebat Duffy cât de blând a putut.
— Căsătoria mea, a răspuns ea. O s-o sfârșesc prost, sunt convinsă.
— Ba o să te căsătorești. Dacă vrei, o să te conduc chiar eu până la altar.
— Ha-ha! Angela a râs, acesta fiind primul semn de viață de când Duffy o
scosese afară. De ce se spune mereu până la altar? Nu e bine. Se merge până
în naos. Altarul e altceva. Înțelegi? a zis ea întorcându-se spre Duffy și
începând să strige, nu se merge la altar, ci spre naos!
Duffy, care pricepuse încă de la începutul acelei răbufniri, a zis:
— Eu nu sunt căsătorit.
— N-o să se întâmple, a repetat Angela. O să se sfârșească prost.
— Ba nu, a spus Duffy încet.
Brusc, i s-a făcut milă de ea. Nu o plăcea, dar îi părea rău pentru ea. Își
dădea seama ce însemna teroarea.
— În orice caz, n-am mai luat droguri de-un veac.
— Dar ai consumat?
— Cine n-a făcut-o? a zis ea, glasul recăpătându-și apatia de mai devreme.
M-au trimis la tratament de câteva ori. Am reușit, serios. N-am mai
consumat de cinci ani. Uneori cred că faptul că m-am lăsat e singura reușită
din viața mea. Dar uneori mă gândesc că mai bine continuam, pentru că
oricum o s-o sfârșesc prost.
— Dar iei… alte substanțe.
— Nu tocmai. Mai mult pastile. Mă ajută să suport.
— Și ce-i cu tutunul care alungă viespile?
— Ai vorbit cu doamna Colin, a spus ea brusc. (La naiba, a gândit Duffy.
La naiba! Însă tonul moale a revenit imediat în glasul Angelei.) Păi, cine nu

562
face asta? În orice caz, trag doar câte-un fum. Dar nu mai consum de ani de
zile. Serios, n-am mai făcut-o.
— Te cred, a spus Duffy. Și o să te duc în naos, sau cum îi zici tu.
„Chiar dacă mama lui Henry, cu pantofii roz de sport și cu o seringă plină
cu heroină în poșetă ar pândi de după vreun stâlp.”
— Să nu-ți închipui că nu am ținut la Ricky când trăia. Dar nu ar avea rost
să mai țin la el după ce a murit. Nu vreau ca lumea să se sinchisească de
mine după ce mor. Nu merită.
Iisuse, a gândit Duffy, chiar că e la capătul puterilor. Trebuie să i se poarte
de grijă, și nu doar pentru că cineva ar dori să-i facă vreun rău. S-a făcut
liniște, și amândoi au privit o vreme dincolo de lac.
Într-un târziu, Duffy a rupt tăcerea:
— Deci știi cine te șantajează?
— Un străin, a răspuns ea abătută. Părea să nu mai prezinte importanță
acum, dacă tot nu se mai căsătorea.
— Cineva cunoscut?
— Nu.
— Cât a cerut?
— Două mii, acum două săptămâni. Două mii săptămâna trecută.
Dumnezeule! Are probleme foarte serioase.
— Și unde plătești?
— A, nu e departe. E foarte de treabă, la o adică. La capătul aleii, fac
stânga și mai merg câteva sute de metri.
— În același loc de fiecare dată?
— Da.
Amatori, a gândit Duffy, niște amatori. Dar lacomi.
— Pentru ce?
— Pentru ceea ce e la modă.
— Și ce anume e la modă?
— Sex, a spus Angela. Asta înțelege toată lumea prin modă, nu-i așa?
— Nu știu. Nu credeam că ține cineva atât de mult la sex. Adică, n-aș fi
crezut că cineva ar trebui să plătească pentru asta.
— Nu locuiești la țară, a spus ea, întorcându-se și privindu-l în ochi. Nu te
căsătorești cu un bărbat care se păstrează pentru după căsătorie. Un an de
abstinență e mult prea mult. Nu știi ce înseamnă să te înfrânezi doar pentru
că trebuie să-i oferi babei un nepot. Și nici nu știi ce înseamnă să nu mai
rabzi și să faci o prostie cu patru luni înainte de nuntă.
Apoi i-a povestit pe scurt. Henry începuse să o evite. Și apăruse un tânăr
simpatic, venit pentru o săptămână de la Londra, ea se îmbătase puțin, ei și,
de ce nu, cine va afla? Da, la ea acasă. Apoi încă o dată, aici la Hall, i se păruse
563
mai în siguranță, și nu o bănuia nimeni, sau cel puțin așa credea. Tânărul se
întorsese la Londra, înțelesese situația, nu făcuse scandal, apoi, trei luni mai
târziu, din senin, a primit un telefon de la un străin. Care era convins că ea n-
ar vrea să rateze o căsătorie frumoasă. Și care a spus că ar avea nevoie de
bani ca să se întoarcă în țara lui natală.
— Avea dovezi?
— Cum adică, fotografii? Dar nu avea nevoie de așa ceva.
— Ai vorbit cu cineva?
— Despre tânăr, nu. I-am sugerat lui Vic că trebuie să plătesc.
— Crezi că străinul e aceeași persoană cu tânărul?
— Nu. Și, în orice, caz nu e genul să facă așa ceva.
— De ce plătești?
— Fiindcă mi-am putut permite. Pentru că mai erau câteva săptămâni
până la nuntă. Mi s-a părut mai ușor de rezolvat.
Așa părea întotdeauna. Acela era rezultatul falsei amabilități a
șantajistului față de victimă. Duffy mergea la un dentist care, atunci când îi
freza o carie, obișnuia să-i spună: „Încă o dată și gata.” Așa promiteau și
șantajiștii. Încă o dată, și gata. Însă freza revenea mereu, mereu, și
operațiunea parcă nu se mai termina.
— S-a făcut frig, a spus Angela. S-a ridicat și a pornit spre casă. Ajunsă la
jumătatea peluzei, a continuat pe un ton neutru: Mi-a cerut să plătesc mâine.
Dar m-am gândit ca de data asta să nu mă duc. Mai ales că nu mă mai
căsătoresc. Și o s-o sfârșesc prost.
— I-ai spus că te-ai răzgândit?
— N-am numărul lui de telefon.
— Păcat, a spus Duffy.
Deși, pe de altă parte, era bine, desigur.
•
La masa de seară, toată lumea a fost oarecum reținută. Nici măcar Sally n-
am mai chicotit atât de mult; pesemne că nu primise o ofertă destul de bună
pentru resturile carbonizate ale mașinii. Angela a fost tăcută; probabil că
începuse să înțeleagă ce soartă avusese Ricky. Și absența lui Jimmy atârna
destul de greu. Nu pentru că era o companie deosebit de plăcută; reacționa
cu întârziere și spunea glume răsuflate. Însă el îi făcea pe ceilalți să se simtă
companioni de calitate, îi făcea să se simtă inteligenți, spirituali, ființe
complicate, care reușiseră în viață. Adunătura aceea nu prea avea ce face, s-a
gândit Duffy, așa că aveau mare nevoie de prezența acelui nefericit agent
imobiliar care, din câte se știa, nu vânduse nici măcar o cocioabă.

564
 — Fruntea sus, fete și băieți surâzători. (Bineînțeles, Damian a fost
primul care a încercat să încălzească atmosfera generală.) Ce-ar fi să ne arăți
albumele de pe vremea când erai model, Belinda?
Belindei nu i-a surâs deloc ideea. A reacționat ca și cum i s-ar fi spus:
„Belinda, ce-ar fi să ne arăți balcoanele?” – ceea ce, într-un fel, era adevărat.
Damian a mai făcut o încercare.
— Dragul meu Taffy, cred că la televizor avem un film foarte violent, cu
gangsteri.
— Nu-mi place genul, a spus Taffy. Nu e… suficient de realist.
— Nu curge destul sânge?
— Nu, nu de asta. E chiar prea mult. Doar că lucrurile nu se petrec chiar
așa. Apar prea puține încurcături. Sau una dintre părți o încurcă mult mai
rău decât cealaltă. În realitate, toată lumea are de suferit. Se pune doar
problema ca una dintre părți să facă mai puține greșeli. (Duffy începuse deja
să caște. „Iar altă bubă a unor asemenea filme e că ele nu prezintă infractori
cu fobii. Mințile unora dintre cei mai distinși infractori ai noștri sunt extrem
de delicate; au fobii legate de incendii, câini, spații închise sau multe altele.”)
— Am văzut pe cineva căscând, sau mi s-a părut? Aha. Lui Damian nu-i
scăpa aproape nimic. Ce-ar fi să ciocnim bilele pe postavul verde, Duffy? Ne
încercăm puterile cu una de șase puncte?
— Cinstit să fiu, nu cred că-s pregătit să fac față. Mai acordă-mi câteva
zile.
— N-aș zice că te-am surprins exersând. Sau te strecori pe ascuns,
îmbrăcat cu hălățelul acela, la miez de noapte?
— Nu, a răspuns Duffy. Aproape că se aștepta ca Sally să chicotească, dar
ea a rămas tăcută.
— Ei, dacă nu vreți să vă înviorați puțin, a zis Damian, o să vă cânt Câinii.
— A, nu Câinii. Până și Sally, care accepta orice, a început să protesteze.
— Ba da, Câinii, Câinii ! Pe un ton baritonal, cu emfaza forțată a unui
cântăreț de operă care apare la televizor, Damian a început:

Ținut-au câinii mare sfat.

De pretutindeni au venit:
Cu avioane au zburat
Sau în mașini ei au sosit.

Damian s-a oprit. Duffy a recunoscut melodia ca prin vis. Era un imn. Nu
știa multe imnuri pe de rost, și nici nu știa dacă îl cântase vreodată pe acela.
Melodia i s-a părut cam pretențioasă. Pesemne că auzise pe cineva cântând-
o. A așteptat strofa a doua, când Lucretia a zis pe neașteptate:
565
 — Damian, chiar că ești nesimțit, înțelegi? și a făcut semn din cap către
Angela.
— Dumnezeule, ce memorie de elefant au unii, a zis Damian cu un aer
resemnat.
— De fapt, nu mă deranjează, a spus Angela, pe un ton nepăsător. Mi-a
trecut. N-are importanță.
Lucretia s-a uitat la Damian ca și cum ar fi vrut să spună că Angela nu
vorbise serios.
— Hai, cântă Dama, parcă ăsta era următorul, a zis Sally, deși auzise
cântecul de nenumărate ori.
— Nu vreau, a răspuns Damian. Ce plicticoși sunteți. Damian se duce să
sufere în sala de snooker.
A mimat o strâmbătură teatrală și a ieșit din cameră. Seara se încheiase.
Duffy a încercat să surprindă privirea Lucretiei, dar ea nu i-a răspuns. În cele
din urmă, Duffy s-a trezit singur cu Vic în bucătărie. Probabil că acesta
fusese mai tăcut la masă pentru că se întreba câtă vreme va trebui să-i mai
îndure pe polițiști, care veneau să scotocească prin casă când aveau chef.
— Două lucruri, Vic.
— Sigur.
— Chestia cu câinele. Are vreo legătură cu tine?
— Ce insinuezi?
— Păi… ai avut ceva necazuri în ultima vreme? Poate totul te viza pe tine.
— Pe mine?
— Vreun avertisment, ceva.
Vic a chicotit ca orice cetățean cinstit.
— Nu te lași, Duffy, așa-i? Probabil că trebuie să mai treacă zece ani ca să
te conving că nu încalc legea.
— Iar tu și Taffy ar trebui să candidați pentru Parlament, a spus Duffy.
— Și cel de-al doilea lucru?
— Când Angela ți-a spus că e șantajată, a mai precizat ceva?
— Am spus că nu.
— Bine, dar cum a apărut subiectul?
— În cazul Angelei, subiectele apar ca din senin, nu ești de acord? Cred c-
ai observat și singur: în conversație, ea nu respectă regulile obișnuite. (Duffy
a dat aprobator din cap.) Ei, discutam despre ceva, și, pe nepusă-masă a zis
că e șantajată. Nici de cine, nici de ce, absolut nimic altceva. A tăcut imediat.
M-a rugat să nu spun nimănui.
— Și ce bănuiești?
Vic a clătinat din cap.
— Ai încercat s-o întrebi?
566
 — N-a vrut să-mi spună nimic.
În aceeași noapte, în pat, Duffy s-a trezit recitind articolul lui Basil
Tontălăul despre restaurante, publicat în Tattler. Trebuia să ridice tariful
dacă voia să-și permită o masă la Poison d’Or. Pe jumătate adormit, a
constatat că mintea îi zăbovea asupra a două subiecte: locul în care urma să
se facă plata a doua zi și poziția dormitorului Lucretiei.
Unul dintre aceste două locuri era mai ușor de identificat. Era aproape
convins că avea de a face cu amatori: ora, locul și suma de bani nu se
schimbaseră în cele trei săptămâni de când începuse șantajul. Livrarea
trebuia să aibă loc la ora 15:00; de aceea, a bănuit că era bine ca el și A ngela
să se întâlnească, din întâmplare, la capătul aleii în cursul plimbării de după
micul dejun.
După ce au ieșit pe poartă, au mers câteva sute de metri și au ajuns la o
intersecție în T. Mda, poate că nu era chiar un amator: individul avea trei
direcții în care să-și caute scăparea, dacă era nevoie. Pe partea opusă se afla
o ladă cu nisip, mare și vopsită în verde, plasată acolo de consiliul
comitatului. Era soiul de obiect pe care nimeni nu-l bagă în seamă
unsprezece luni pe an; abia într-a douăsprezecea, când ninge și
automobiliștii se sperie de polei, o observă cineva. Oricine ar putea să
traverseze drumul până la ea și, din curiozitate, să ridice capacul,
întrebându-se de ce e goală.
— Acolo, a spus Angela, cu o înclinare spectaculoasă a capului, amintind
de o actriță.
— Nu te opri.
Deloc rău pentru livrarea banilor. În același timp, era potrivit pentru ca
cineva să se ascundă printre copaci și să-l prindă pe comisionar. La
întoarcerea spre Hall, s-au ciorovăit în legătură cu oportunitatea prezenței
Angelei în acel loc în vreme ce Duffy stătea la pândă. Ideea i s-a părut din
cale-afară de neroadă lui Duffy, însă Angela, care până mai deunăzi se
arătase apatică față de faptul că era șantajată, a început să susțină că erau
banii ei, de aceea trebuia să vadă încotro o apucau. În cele din urmă, Duffy a
cedat.
La ora 13:30, Duffy s-a instalat pe vine într-un desiș de ferigi aflat la vreo
douăzeci de metri de lada cu nisip. Mersese cu mașina până la o bodegă și-și
cumpărase un sandviș; la întoarcere găsise o ascunzătoare pentru furgonetă
și-și croise drum prin pădure până la locul acela cât se poate de incomod.
Având o oră de omorât, a încercat să-și împletească o cască de camuflaj din
ferigi, la fel ca aceea pe care o purta Jimmy când îl surprinsese pe Duffy
scotocind prin șopronul domnului Hardcastle; dar nu a reușit să le lege,

567
resimțind acut lipsa unei benzi adezive sau ceva similar. Neîndoielnic că
aceea era o artă.
La ora 14:30 a auzit zgomot de pași venind din direcția aleii spre Hall,
apoi a văzut-o pe Angela, îmbrăcată total nepotrivit pentru o plimbare pe
drumuri de țară. Ea s-a dus direct către ladă, a dat drumul unui plic cafeniu
înăuntru, apoi, cu ochii în pământ (așa cum primise instrucțiuni), a pornit pe
drumul din partea dreaptă. Cinci minute mai târziu, dar numai după multe
foșnete prin tufișuri și țipete de „la naiba!”, ea a ajuns lângă Duffy.
— Nu-mi place la țară, a spus ea, pipăind solul bănuitoare înainte de a se
așeza. Peste tot înțeapă.
Duffy și-a dres glasul și a rămas cu ochii spre drum. Cinci minute după
aceea, ea a zis:
— E foarte palpitant, nu?
De astă dată l-a privit și aproape că i-a zâmbit.
— Șș! Numai noi și mamele noastre să știe de asta, așa îi spusese lui
Jimmy, iar acesta îi răspunsese: „Mama mea vorbea tot timpul.” Angela a
tăcut.
La 14:54, după ce pe drum trecuseră două automobile și o rulotă cu
motor, a apărut o bicicletă. Era o mașinărie demodată, cu ghidonul ridicat și
un coș deasupra roții din față. Și ciclistul arăta demodat, pedalând cu
genunchii și coatele îndoite spre exterior. Pe cap avea o șapcă de hăitaș de
cerbi. Dacă acest individ are vreo legătură cu șantajul, dacă e comisionarul,
sau chiar iscoada, atunci e clar că avem de-a face cu amatori, a gândit Duffy.
Probabil că au nevoie de bani ca să-și cumpere biciclete noi. Silueta s-a
apropiat și ajunsese la vreo cincisprezece metri de lada cu nisip când Angela
s-a ridicat pe neașteptate în picioare și a început să fluture din mâini și să
strige: „Henry, Henry!” A coborât povârnișul în goană, împiedicându-se în
tufișuri și vegetație și țipând „Henry” cu un glas ce, treptat, devenea aproape
isteric. Biciclistul, ajuns la cinci metri de ladă, a ridicat privirea, a văzut-o, a
pedalat spre ea și a oprit pe marginea drumului. Angela l-a strâns în brațe,
lucru nu tocmai lesne din cauza ghidonului înalt.
Duffy a înjurat în sinea lui, a azvârlit cât colo casca nereușită pe care și-o
făcuse din ferigi și a alergat și el în josul pantei, până la drum.
— Ce cauți în pădure cu logodnica mea? a întrebat Henry cu glas tunător,
apoi a izbucnit în râs, ca și cum ar fi fost convins că exista o explicație
plauzibilă. Duffy a pufnit și el în râs și a încercat să găsească explicația cu
pricina. A văzut-o pe Angela pregătindu-se să deschidă gura și a intervenit
imediat, de teamă că ea putea să dea totul în vileag.
— Căutam cadavrul lui Ricky. Ce s-a întâmplat cu mașina ta? S-a stricat?

568
 Henry avea două automobile, iar mama sa unul, iar pentru urgențe avea și
Land Rover-ul.
— Am simțit nevoia să fac puțină mișcare. E o zi frumoasă. M-am gândit
să-mi văd logodnica.
— Henry, ce romantic ești, a spus Angela. L-a luat de mână și au pornit
amândoi, împingând bicicleta, către Braunscombe Hall.
„Ce romantic, a mormăit Duffy în barbă în timp ce-i urma la vreo zece
pași. Foarte romantic.” Iar asta doar pentru că nu se culcă cu tine, merge pe
bicicleta aia caraghioasă și poartă o șapcă neroadă pe cap. „Dacă asta
înseamnă romantism, nici nu-i greu să pari romantic, cu condiția să te porți
deopotrivă ca un țânc și ca un dobitoc.”
Bineînțeles că ea acționase în mod deliberat pentru a strica pânda. Îl
văzuse pe Henry venind și nu suportase să-l vadă căutând în lada cu nisip.
Prefera să se mărite cu un bărbat pe care îl bănuia de șantaj decât să nu se
mărite cu el pentru că știa cu certitudine că o șantajase. „E dusă”, a gândit
Duffy, „e bântuită permanent de spaimă și teroare.” S-a întrebat dacă Henry
o cunoștea mai îndeaproape pe femeia aceea care se repezise numai
dragoste și dulceață când îl văzuse apărând.
Sigur e Henry, nu? Arăta ca un amator, trebuia să fie cineva care o
cunoștea pe Angela sau care putea afla multe despre ea; trebuia să fie un
localnic, iar Henry își făcuse apariția la 14:54. A ce semăna asta?
Duffy n-a înțeles de ce îi urma spre casă. N-a înțeles nici de ce a rămas cu
ei în salon, culegând câte o fărâmă de ferigă de pe pantaloni, iar asta vreme
de mai bine de jumătate de oră. Poate aștepta ca Angela să-și ceară scuze;
poate spera ca Henry să facă o confesiune. Atmosfera în cursul acelei
jumătăți de oră a fost departe de a fi relaxată. Angela l-a ignorat pe Duffy. „L-
ai bănuit pe Henry, nu? Ai avut neobrăzarea să-l suspectezi, de ce nu te cari
de aici?” Drept răspuns, Duffy nu a luat-o în seamă, de parcă ar fi spus: „Ai
știut de la început, nu? Ai bănuit, pariez că i-ai recunoscut vocea, poate că
nici nu a vorbit cu accent străin, de aceea ai insistat să vii cu mine, de aceea
ai stricat totul, ai bănuit, e adevărat?” Henry a adresat câte o remarcă
politicoasă către fiecare dintre ei, însă era ușor încruntat, de parcă ar fi zis:
„Ce căutau ăștia doi în desișuri ziua în amiaza mare, iar dacă ar fi pornit în
căutarea câinelui n-ar fi trebuit să aibă un băț sau ceva, ca să răscolească
prin rugii de mure?”
— Mă duc până la furgonetă, a spus Duffy și a plecat, însă cei doi nu l-a
salutat de plecare. Cu pas apăsat, a luat-o pe aleea cu pietriș, spre poartă. A
trecut de salamandra gata erodată care stătea agățată de globul gata erodat.
De data asta era atât de iritat, încât nici nu a remarcat mirosul de țară. A
ajuns la lada cu nisip și a ridicat capacul ca să recupereze plicul depus de
569
Angela. În afară de nisip, în ladă nu mai era nimic. „Am luat-o în barbă”, și-a
zis Duffy.
I-a luat o jumătate de oră până să revină cu furgoneta, ceea ce nu l-a făcut
să-și uite iritarea. A condus cu mintea aiurea până la Braunscombe Hall și
când a virat să intre pe poartă a fost silit să iasă brusc de pe drum, ajungând
pe iarbă, pentru a-l evita pe Henry, care pedala pe mijlocul aleii, cu spatele
drept și genunchii împungând spre exterior, semănând cu o broască.
— Scuze, a spus Duffy, deși niciunul nu avea dreptate.
— S-ar părea că vrei să-mi furi logodnica, a spus Henry pe un ton vesel,
apoi s-a răsucit pe șa și, continuând să pedaleze fără să se bâțâie, a adăugat:
Să nu uiți de lecție.
— În regulă.
Când a ajuns în salon, Angela nici nu a așteptat să-l vadă așezat că l-a și
luat în primire:
— Ești convins că el a făcut-o, nu? Individ mărunt și meschin ce ești! Tot
crezi că el e, nu?
— Dacă erai atât de sigură că nu e el, de ce n-ai așteptat să treacă de lada
cu nisip? Încă zece metri, și totul ar fi fost limpede.
— Tot ești convins că el a făcut-o, individ de nimic ce ești. (Duffy n-a
ripostat.) În orice caz, am fost încântată să-l văd. Dreptul logodnicei, a
adăugat ea cu nasul pe sus.
Duffy s-a bucurat că nu trebuia să rabde asemenea schimbări de
dispoziție decât profesional. Acum se vedea terminată că nu va mai ajunge la
altar, sau naos, sau unde zicea ea, iar imediat după aceea se topea după
Henry și îi răsunau în urechi acordurile marșului nupțial. Era vorba de
efectul pastilelor, sau așa era mereu? Sau se comporta și mai anapoda fără
pastile?
— Am văzut că Henry n-a stat prea mult, a zis el cu un aer voit nepăsător.
— Și ce te doare pe tine? A urmat o muțenie dușmănoasă. Dacă ții să afli,
a plecat pentru că nu are lumină la bicicletă.
Mai erau două ore bune până în amurg, iar drumul până acasă nu i-ar fi
luat lui Henry mai mult de patruzeci de minute, dar Duffy s-a gândit să
treacă peste acest amănunt.
— Trebuia să-l lași să mai meargă zece metri, a spus el. M-am întors la
lada cu nisip, înțelegi? Plicul tău a dispărut. Deci nu era Henry.
— Incompetentule, a strigat ea. De ce n-ai rămas în pădure? Ai fi văzut
cine l-a luat. Duffy socotise că la momentul respectiv nu era cazul să rămână.
În orice caz, a continuat Angela, ce contează două mii de lire?
— Ia stai puțin, a întrerupt-o Duffy. Doar nu vrei să spui că ai pus bani în
plic?
570
 — Bineînțeles că da.
— Iisuse! Nu trebuia.
— Ce-nseamnă asta? Mi-ai spus că facem livrarea. Așa că am făcut-o. Iar
tu trebuia să rămâi ascuns și să-l prinzi pe cel care i-a luat. Nu așa ne
înțelesesem?
— Dar ai zis că te-ai hotărât să nu plătești. Trebuia să pui în plic tăieturi
de ziare sau orice altceva. Am crezut că așa era de la sine înțeles. N-ai văzut
cum se procedează în filme?
— Ai stricat totul, așa e? a zis ea, dar pe un ton încă vesel, ca și cum faptul
că nu Henry era șantajistul rezolva toate problemele.
— Ba tu ai stricat totul. În fine, amândoi am făcut-o de oaie. Ce porcărie!
Nu era doar o porcărie, ci de-a dreptul amatorism. Un șantajist amator, o
șantajată fără experiență; dar nici lui nu-i mersese mintea cum trebuia,
corect?
Înainte de cină, a dat peste Sally exact la picioarele scării. În timp ce a
trecut pe lângă el, Duffy a spus:
— Am înțeles că te ocupi de desene.
Ea s-a întors. Cu ochi negri și mari și bucle care nu stăteau o clipă locului,
putea fi o fată atrăgătoare dacă se străduia, a gândit Duffy; nu-i mai lipsea
decât privirea pătrunzătoare, ca în acele momente.
— Și?
— Păi, mă întrebam dacă le-aș putea vedea.
— Care e pictorul tău preferat?
— Ai vreunul pe aici?
— Ce preferi? Picasso sau Braque?
— Am înțeles că pictează frumos.
— Matisse sau Renoir?
— Cred că trebuie să te pricepi bine de tot ca să faci un câine să semene
cu o maimuță.
— Jackson Pollock sau Pele?
— Pele e fotbalist.
— Corect, a spus Sally, îndepărtându-se. Aproape nevenindu-i să creadă,
ea a murmurat pentru sine: Auzi, vrea să-mi vadă gravurile.
•
Cina din acea seară nu a fost nicidecum mai animată decât cea din seara
precedentă. Duffy a stat față în față cu Angela și în diagonală față de Lucretia.
Se părea că-și spălase părul. Duffy s-a străduit să se convingă că fata nu
arăta chiar elegant; ba nu, cuvântul acela nu i se potrivea, mai curând… avea
clasă. Da, trăsăturile acelea bine definite, sculpturale, surâsul discret, da, iar
îl arborase. Poate va reuși să-i surprindă privirea o dată sau de două ori, iar
571
ea se va uita la el. Asta însemna: „Serios, nu trebuie să te rogi”, ori „Ce-ar fi
să încerci?” Doamna Colin spusese că Lucretia nu se ocupa de ciocănele la fel
de mult ca Sally; dar asta putea însemna totuși un număr sănătos și
democratic de asemenea activități.
După ce s-a adus cafeaua la masă, iar doamna Hardcastle s-a retras, s-a
auzit hârșâitul unui scaun. Damian s-a ridicat cu paharul de vin ținut în față,
ca și cum s-ar fi pregătit să țină un toast în cinstea cuiva.
— Domnilor, a zis el, vă prezint Câinii.
Sally a aplaudat; pe fața lui Taffy a apărut o expresie de perplexitate;
Duffy a aruncat o privire spre Lucretia, care se uita în altă parte. A întors
ochii spre Damian, care o privea intens.
— Melodia, pentru cei care sunt străini de această casă și, în general
pentru cei din clasele inferioare, este „Mănăstire-ntr-un picior”. Apoi și-a
dres glasul și a început:

Ținut-au câinii mare sfat.

De pretutindeni au venit,
Cu avioane au zburat,
Sau în mașini ei au sosit.

Și de prezență au semnat
Că-n tribunal au făcut turul,
Și-ntr-un cârlig și-au agățat.
La întâmplare, curul.

Damian și-a uns glasul plin și baritonal cu o sorbitură de vin. Sally se uita
plină de admirație la cântăreț; Taffy părea să examineze cuțitele și
furculițele din fața lui.

Iar mai apoi, și-au căutat

Pe rang și stare, câte-un loc,
Când, un cățel needucat
S-a apucat să strige: „Foc!”

Și câinii toți s-au panicat

Pe gânduri să rămână?
Așa că fiecare-a luat
Alt cur, aflat la îndemână.

572
 Melodia îl cam depășise, i s-a părut lui Duffy. Se vedea că vocea îi
devenise nesigură.

În urmă, toți s-au înfuriat,

Căci nu a fost deloc plăcut
Că-n îmbulzeală s-a-ntâmplat
Să ia un cur de împrumut.

De-aceea, câinii, neapărat,

Ciolanu-și lasă, și-mprejur,
Miros alți câini, sperând c-odat’
Să-și afle propriul cur.

Damian a prelungit ultimul vers, apelând la multe tremolouri pe silaba

finală, a închis ochii, mimând o emoție care îl copleșea, apoi și-a golit
paharul și a făcut o plecăciune. Fața îi sclipea, iar vârful nasului i-a tresărit
perceptibil. Sally a aplaudat din nou, iar Taffy, ca un membru veteran al unui
club, a bătut cu degetele în marginea mesei și a murmurat:
— Foarte amuzant.
— Mă bucur că ți-a plăcut. E un cântec din școală.
— Și cum se chema?
— Kennel Club 26, mărite Taffy.
Interpretarea lui Damian i-a făcut pe toți să-și recapete buna dispoziție.
Dacă un asemenea cântec dăduse roade, s-a gândit Duffy, poate că era bine
să-l interpreteze în loc de Vine mireasa când Angela va păși spre naos. Dar
nu s-a găsit nimeni să vorbească despre șansa de a asista la un astfel de
eveniment, despre chinurile suferite de Angela în pădure, despre moartea
lui Ricky sau despre transformarea spontană în fum a mașinii lui Sally.
Vreme de încă o oră, toți s-au străduit să pretindă că aceea era o seară
plăcută petrecută în zona Buckinghamshire/Bedfordshire. Cum reușeau?
Toată acea bună dispoziție forțată începuse să-l deprime pe Duffy.
O vreme au băut în liniște whisky, apoi lumea a început să-și găsească
scuze pentru a se retrage la culcare. Fără să-și dea seama dacă era vorba de
șiretenia lui sau de complicitatea Lucretiei, s-a trezit cu ea în salon. Se părea
că rămăseseră singuri.
— Ce părere ai de cântec? l-a întrebat ea.
— Cred că ar fi trebuit să aibă ceva mai mult șofran, doar o idee.
— Ești ciudat, știai asta?

26 Clubul Cotețul (n.tr.).

573
 — În regulă. (Să fi fost un compliment? Nu putea s-o întrebe, nu? În
schimb, fiindcă doar asta i-a trecut prin minte, i-a povestit despre echipa de
fotbal la care juca, Western Sunday Reliables. I-a spus cum era să joace ca
portar, despre adversarii cu care se confruntau, viteza tânărului atacant Karl
French și despre speranțele pe care le avea pentru sezonul următor. A vorbit
despre toate acestea cu oarece entuziasm, apoi s-a trezit la realitate și s-a
simțit jenat.) Cred că se cuvenea să te întreb dacă te interesează fotbalul.
— Cred că așa era bine, a spus ea, cu un zâmbet doar schițat. Regret, dar
nu mă interesează.
— De ce nu?
— E plicticos, asta e părerea mea. Își dau atâta cu stângu-n dreptul… Cum
să zic, nu-i suficient de interesant.
— În regulă. Bine, atunci vorbește-mi despre restaurante.
— Nu sunt convinsă că vrei să afli ceva despre restaurante.
— De ce nu? S-ar putea să te invit la unul. În Londra. În West End, să
zicem.
Ea nu i-a răspuns. Duffy s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat încet spre
ea. Dumnezeule, ce clasă avea, calmă, blondă și învăluită în fum de țigară
fină.
— Ți-ai spălat părul azi? a întrebat-o el.
Lucretia a izbucnit în râs.
— Îmi pot permite să merg la coafor, înțelegi?
Răspunsul ei l-a făcut pe Duffy să înghețe în mijlocul covorului, cu un
picior încă în aer, ca și cum, dacă l-ar fi pus jos, ar fi nimerit exact pe o placă
de presiune care ar fi declanșat alarma în toată casa. În comparație cu
căutătura ei obișnuită, aceea a unei prezentatoare de modă, care părea să
spună: „Du-te de-a dura”, Lucretia i-a aruncat o privire mai mult sau mai
puțin amicală.
— Ascultă, trebuie să-ți spun ceva, ca să nu trăiești cu o falsă impresie.
Ești simpatic, dar nu-mi pari deloc sexy.
Duffy n-a mai lăsat piciorul jos. S-a răsucit cu o sută optzeci de grade și
abia după aceea a pus talpa pe covor. Apoi a pășit rar către ușă. Când a pus
mâna pe clanță, s-a întors și a zis:
— Acel simpatic e temporar sau definitiv?
— Te anunț eu, Duffy. O să te anunț.
Când a traversat holul, i s-a părut că aude un chicotit, unul baritonal și
dulceag. S-a întins în pat, gândindu-se că în decurs de o singură zi Angela îl
făcuse individ mărunt și incompetent, Damian îl trecuse în clasa celor de jos,
iar Lucretia îi spusese că nu era sexy. A dormit prost, iar șase ore mai târziu,

574
înainte ca ceilalți să se trezească, se afla în furgonetă pe Autostrada M1,
bâjbâind prin ceața de dimineață.
Când a intrat în apartament, a simțit nevoia unui duș. Ba nu, avea nevoie
de mai mult: nu l-ar fi deranjat să se lege de acoperișul furgonetei și să
treacă cu ea pe sub jeturile unei spălătorii de mașini. Să vadă cum periile
acelea drăgălașe și aspre îndepărtează noroiul care se făcuse crustă pe el,
apoi cum pămătufurile mari și pufoase îl lustruiesc până redevine normal. A
luat dejunul și prânzul pe o singură farfurie la Sam Widges, după care a
ridicat rămășițele lui Ricky de la Jim Pringle (care s-a arătat dezamăgit că
Duffy nu-l voise împăiat și montat pe un piedestal). La ora 15:00, Carol l-a
găsit aplecat asupra paginilor ziarului Standard. El s-a ridicat, a sărutat-o, a
lovit-o ușor peste fund, a zâmbit și s-a reîntors pe scaun.
— Chiar așa de rău a fost?
După atâția ani, Carol nu se amăgea că purtarea lui Duffy venea ca
răspuns la vreo nouă linie a tivului sau la picătura de parfum din dosul
urechii.
— Romford, Walthanstow sau Wimbledon?
— Poftim?
— Te scot în oraș.
— E chiar așa de grav? Ai pățit ceva?
— Ai fost vreodată bătută cu cuvinte? Pare să te doară mai multă vreme,
nu știu de ce.
Câteva ore mai târziu, în furgonetă, Carol l-a întrebat:
— Unde mergem?
— Walthanstow. La câini.
— La câini?
— O să mâncăm bine. Plus o sticlă de vin.
— Dar de ce să mergem la câini?
Carol rămăsese total nedumerită.
— Pentru că ei nu s-ar duce acolo. (Duffy a strâns volanul între degete.)
Pentru că ei nu ar merge acolo.
— Sigur, a zis Carol, fără să întrebe, fără să vrea să afle mai multe. Dar,
Duffy, parcă nu-ți plăceau câinii.
L-a privit din profil, observând buza de jos țuguiată și o grimasă care nu
se datora traficului.
— O să învăț să-mi placă, a zis el. Sunt convins că se pot spune multe
despre câini.
A parcat la o stradă mai departe de stadion și a pătruns în mulțimea
pașnică, care aștepta să vadă ceva interesant. Pe trotuar stăteau doi polițiști,
dar serveau strict ca elemente de decor: protecția acelui stadion era o
575
misiune ușoară. Aici nu erau huligani, ca la fotbal; în mulțime se vedea chiar
și o familie ciudată din East End, venită împreună cu bunica având părul
făcut permanent și cu doi copii. Duffy a început să se mai liniștească. Nu
risca să-l întâlnească pe Damian sau pe Lucretia; nici vorbă de Henry, sosit
pe bicicleta lui antică, sau de Jimmy târându-se ca la instrucție pe pistă, sau
de Taffy, încercând să șterpelească iepurele.
Au intrat pe un coridor cu uși masive. Au urcat spre restaurantul etajat și
au privit prin ferestrele mari la pista iluminată pe jumătate de soarele care
apunea, pe jumătate de reflectoare. Pe anunțurile viu colorate plasate ici și
colo scria: Bun venit la Stow. Sub acestea, un bărbat corpolent, în costum de
călărie și cu joben, conducea parada dinaintea primei curse: era urmat de
șase bărbați îmbrăcați cu haine albe, amintind de niște farmaciști ieșiți din
tură, prezentând cu mândrie șase câini a căror culoare și eleganță variau.
Undeva, departe, spre dreapta, panoul de afișare licărea mereu, pe măsură
ce cota pariurilor se modifica. Duffy a zărit armata de chelnerițe cu aspect
matern, purtând fuste negre și strâmte și bluze albe cu volănașe. Când ușile
cuștilor s-au deschis și cei șase ogari au țâșnit în urmărirea unui iepure pe
care nu aveau cum să-l prindă și care, la o adică, nici nu era iepure, Duffy a
scos cu un pocnet dopul sticlei de Veuve de Vernay, a umplut paharele, și-a
petrecut un braț posesiv pe după talia lui Carol și a murmurat:
— Bun venit la Stow.
— Ești de groază, Duffy.
Și totuși o scosese în oraș, iar asta însemna ceva; Carol știa că nu trebuie
să caute prea insistent motivul invitației. Au comandat cocktail cu crevete –
Duffy cerând o porție suplimentară de sos, ca și cum ar fi fost un gastronom
care știa că cel îmbuteliat care se servea acolo era deosebit de bun – urmat
de o pulpă friptă și cartofi prăjiți. Au consultat programul, o foaie de hârtie
pe dosul căreia erau prezentate detaliile curselor din joia următoare. Urmau
alte nouă curse, trei mari, pe distanța de 640 de metri, celelalte pe distanța
de 475 de metri.
— Philomena’s Ark, Rockfield Rover, Bernie’s Gamble, Ding Along Dell și
Desert Dancer, a citit el. Te inspiră vreunul?
Carol nu se putea hotărî. Duffy a aruncat o privire la formularul
precedent și a decretat cu glas de cunoscător:
— Trebuie să alegi între Bernie’s Gamble și Ding Along Dell.
— Atunci să fie Desert Dance.
El a surâs și a apăsat un buton prin care era chemat un parior, ceea ce a
făcut ca o chelneriță să sosească imediat la masa lor cu o tavă mare.
— Cinci lire pentru doamna pe numărul doi.

576
 — Duffy, asta înseamnă o mulțime de bani. Și, apropo, ai început să ai o
voce aristocratică. Cinci lire pentru doamna pe numărul doi, l-a maimuțărit
ea.
El a surâs. A rămas la fel de zâmbitor când Desert Dancer a fost învins
aproape de sosire de Ding Along Dell. Și-au mâncat cocktailurile cu crevete
și au băut sticla de Veuve de Vernay, apoi au pariat pe un alt câine perdant.
— Știi ceva, a spus Carol, te-ai putea distra de minune dacă te-ai relaxa.
Duffy și-a dres glasul. Nu era convins că despre asta era vorba. Oamenii
aceia de la granița dintre Buckinghamshire și Bedfordshire se distrau de
minune, nu? Și uită-te la ei. Duffy a alungat acea imagine din minte, a
înfulecat câțiva cartofi prăjiți și s-a chinuit să se concentreze asupra unor
chestiuni mai importante. Ar fi trebuit să parieze pe Rhincrew Doc sau pe
Chiming Valley? Nu reușise să se hotărască, iar acum era prea târziu,
întrucât luminile de pe stadion fuseseră reduse ca intensitate, iar câteva sute
de oameni își îndreptaseră atenția asupra unui șir de cuști, în care șase câini
scheunau abia așteptând să pornească în cursă. Treizeci de secunde mai
târziu, iepurele electric a fost din nou acoperit cu o cârpă, cei șase câini au
fost prinși, iar Duffy a respirat oarecum ușurat, pentru că nici Rhincrew Doc,
nici Chiming Valley nu-și apropiaseră boturile de picioarele din spate ale
fugarului erbivor. La masa din spatele lor, bunicuța cu părul făcut
permanent sărbătorea cu mare hărmălaie.
Au pășit printr-un strat aproape lichid de bilete de pariuri aruncate și au
ieșit în aerul cald al nopții. Cei doi polițiști se legănau pe călcâie și le urau
noapte bună unor clienți. Nu avuseseră nici cel mai mic incident toată seara.
Câștigătorii erau fericiți; perdanții erau aproape siguri că vor câștiga data
viitoare. Când s-au urcat în furgonetă, Duffy a zis:
— E chiar frumos aici. Cred c-o să mai vin.
— E cam departe.
Iar ea trebuia să se scoale devreme, pentru că era în schimbul de
dimineață.
— Serios, e plăcut. Oameni simpatici, câini frumoși, fără scandaluri.
Mâncarea, bună.
— Duffy, a zis Carol, cu o asprime atrăgătoare în glas, te-ai îmbătat
cumva?
— Poftim?
— Duffy, ce te face să crezi că în mulțimea aceea nu erau la fel de mulți
infractori ca în orice altă mulțime?
— Păi, am văzut familii întregi.

577
 — Mda, sigur, răufăcătorii își scot familiile în oraș. Pesemne că realizează
câteva afaceri bune cât servesc cocktailul cu crevete. Pe de altă parte, e un
local la care merge multă lume, nu?
Duffy nu voia să se dea bătut.
— Nuu. E chiar plăcut. Și se vede că le plac câinii. Tot timpul îi
încurajează, îi mângâie. Cred că le dau și câte-o bucățică de zahăr atunci
când îi duc la cuști.
— Cred c-ai face bine să te duci la un specialist, a zis Carol. Îți închipui că
e mai curat decât alte sporturi?
— Sigur, a zis Duffy, zâmbind către traficul de pe Seven Sisters Road.
— Am cunoscut un polițist-detectiv care se ocupa de un caz în legătură cu
câinii de curse. Cred că era pe undeva prin Romford. Zicea că îl îngroziseră
lucrurile care li se făceau câinilor ca să alerge mai repede. Nici n-a vrut să-mi
spună unele dintre ele. Dar mi se pare absolut normal. Gândește-te numai la
ce stimulente apelează atleții – iar ei și-o fac cu mâna lor. Când e vorba doar
de un câine, nu mai stai pe gânduri, adevărat?
— Se vedea că-și iubesc câinii, a zis Duffy cu glas cald.
— Dar e vorba de bani. În seara asta, o grămadă de bani au trecut dintr-o
mână în alta, nu știu dacă ai băgat de seamă. Ar fi trebuit, pentru că o parte
erau ai tăi.
— Știi care a fost premiul maxim de astă seară? Șaptezeci și cinci de lire,
plus nu știu ce trofeu, și douăzeci și cinci pentru al doilea sosit. Asta-i apă de
ploaie.
— E vorba de pariuri. Ca și la cai. Pariuri, Duffy. Și dacă sunt doar șase
câini într-o cursă, e mai ușor de anticipat decât la cai, corect?
— Nț! Dacă-i dai câinelui ceva ca să-l faci să alerge mai repede, poți fi
prins, adevărat? Trebuie să-i supună la teste pe câștigători.
— Nu trebuie să apelezi la metode atât de evidente, Duffy. Să spunem că
sunt înscriși doi câini de clasă într-o cursă, iar unul dintre ei îți aparține. Nu-
l poți face să alerge mai repede fără să fii prins, și atunci cum procedezi? Îl
faci să alerge mai încet.
— Cum reușești asta?
— Habar n-am. Îi dai cocktail de crevete și cartofi prăjiți în seara
dinaintea cursei. Îi tai ghearele, ca să-l doară sau, cine știe?
— Deci pariezi împotriva ta?
— Bineînțeles.
Duffy a continuat să pară puțin nedumerit, ca și cum ar fi refuzat să
îngăduie acelei izbucniri acre de scepticism să-i strice distracția din acea
seară. O vreme, au continuat drumul în tăcere, după care Duffy a dat
aprobator din cap, a virat spre rigolă, a frânat brusc, dând naștere unui cor
578
de claxoane de protest în spatele furgonetei, a tras frâna de mână și s-a
întors spre Carol.
— Ți-a spus cineva că ești un geniu? a întrebat-o el.
Ea a întins o mână și l-a bătut amical pe picior:
— Chiar că ai băut prea mult în seara asta.

579
 ÎMPREJURIMILE

Avea cumva un alergător? Fără să vrea, Carol îi oferise o idee, dar știa el
care era acel alergător? Aceasta a fost problema pe care a analizat-o în timp
ce rula pe Autostrada M1, având drept tovarăș de drum doar o pungă de
plastic în care se aflau rămășițele lui Ricky. Iar dacă avea un alergător,
apărea altă problemă: mai precis, la ce cursă participa? Problema în cazul de
față era că alergătorii nu participau la cursele la care erau înscriși. De pildă,
câinele Angelei este ucis, dar are el ceva de a face cu ea? Așa se cuvenea,
pentru că trebuie să aibă o legătură cu șantajul, dar se pare că adevărul era
altul: șantajul era o treabă care se petrecea săptămânal. Ceea ce i se
întâmplase lui Ricky nu avusese rolul de a ridica miza.
Apoi era șantajul în sine. Apariția lui Henry, nesigur pe bicicleta aceea
ridicolă, îl sugerase ca suspect, dar nu fusese așa. Sau, de exemplu, Jimmy și
lucrurile găsite în tabăra lui: toate îl indicaseră ca principal suspect, însă
bănuielile se spulberaseră una după alta. Polițiștii îl puseseră sub acuzare,
dar și ei și-au dat seama că aveau nevoie de dovezi mai palpabile pentru ca
varianta lor să stea în picioare. Singurul eveniment în care deocamdată nu
există un bănuit era incendierea mașinii. Mda, pesemne că vinovăția avea să
fie aruncată în spinarea vreunei veverițe răufăcătoare.
La discuția cu sergentul-detectiv Vine, Duffy a predat punga de plastic
contra informațiilor fără valoare privind automobilul Datsun Cherry: nu se
găsiseră fragmente dintr-o eventuală bombă cu ceas și nici vreun exploziv
cunoscut. Probabil se folosise ceva simplu, precum o bucată de frânghie
înmuiată în smoală; un mod obișnuit și demodat folosit la țară pentru a da
foc lucrurilor, nu vreo șmecherie la care se apelează în marile orașe. Vine o
interogase pe proprietara mașinii, dar nu reușise să scoată nimic de la ea,
motiv pentru care polițistul bănuia că aceasta nici nu avea prea multe în cap.
Duffy „a uitat” să-i povestească lui Vine despre întâlnirea din apropierea
lăzii cu nisip – păi, la o adică, oricum nu se întâmplase nimic, nu? – dar a
avansat ideea că unii dintre oaspeții de la Braunscombe Hall îl cam călcau pe
bătături. Vine a chicotit.
— Apropo, ceva noutăți în legătură cu Jimmy?
— Va mai fi reținut o săptămână. Stă în celulă și susține că nu el e autorul.
Omul mi se pare cam scrântit. Cred că o să chem un psihiatru să-l consulte.

580
 — Puneți-l să-i descrie pe toți cei de la Hall, dacă tot îl mai rețineți, a spus
Duffy. Încă ceva, ca să mai schimbăm subiectul, aveți probleme cu drogurile
pe aici?
— Nu tocmai. Iar dacă apar, sursa e Londra. Sigur, avem o echipă
antidrog, dar asta doar pentru că ziarul local consideră că așa se cuvine. De
obicei, oamenii din echipă se ocupă de cu totul alte probleme.
— Deci nu există furnizori locali?
— Nu am cunoștință de așa ceva. Și chiar dacă am ști, tot nu am putea
pune pe cineva sub acuzare. Vrei să fac o percheziție la Hall?
— Ai împinge lucrurile prea departe. Era doar o idee de-a mea.
— Sunt convins că celor din echipă le-ar surâde. Își petrec mai tot timpul
deghizându-se în hipioți și așteptând prin bodegi să fie „agățați”. De cele mai
multe ori se întâmplă ca proprietarul să-i dea afară pentru că nu-i plac
hipioții puturoși prin localul lui.
— Ei, atunci pune-i în gardă.
— S-a făcut!
Când s-a întors la Braunscombe Hall, Duffy n-a învrednicit salamandra
nici măcar cu o privire și n-a fost deloc grijuliu cu pietrișul lui Vic atunci
când a oprit furgoneta. Se săturase să fie mereu dominat. La început se
arătase ostil față de toți, lucru normal, apoi îi luase în vizor pe rând –
Belinda, Lucretia, Angela, Damian. Situația nu se schimbase prea mult și asta
îi zdruncinase oarecum modul în care vedea lucrurile. Iar asta nu era bine.
Mirosea a lipsă de profesionalism.
A început prin a-i telefona lui Henry, pe care l-a întrebat dacă poate
merge în acea după-amiază pentru o lecție de biliard pe masa Thurston din
1866. Sigur va fi încântat să servească ceaiul cu mama lui Henry. Apoi i-a
încolțit pe Damian și Sally, care tândăleau la un dejun întârziat, luat în
bucătărie. I-a invitat în camera de biliard. Perdelele erau date în lături, iar
razele soarelui făceau ca postavul de pe masă să aibă o culoare mai deschisă
decât în lumina becurilor; încăperea părea neprimitoare, rece. Duffy i-a
rugat să se așeze pe canapeaua îmbrăcată în creton. Apoi a rămas în fața lor,
rezemat de marginea mesei.
— Am constatat că la bărbați, a spus Damian, adresându-se lui Sally,
crizele de măiestrie sunt într-o relație directă cu dezamăgirea în amor.
Deci trăsese cu urechea. Ori poate i se povestise. Lui Duffy nu-i păsa. Asta
se întâmplase cu o zi și jumătate în urmă. De atunci încoace trăise
experiența curselor de ogari. Nu mai era convins că se simțea atras de sport,
dar socotea că va păstra acea distracție în rezervă, pentru momentele în
care se va simți tentat să manifeste simpatie pentru oameni nedemni de așa

581
ceva. „Duffy, vrei să mi te așezi în poală?” „Nu, plec la Stow.” „Mi-ai ascultat
vechiul cântec de școală?” „Îmi pare rău, dar prefer câinii.”
— Ai putea să mori, a zis Duffy.
— Uf, Dumnezeule, iar începe. Sally a spus asta pe un ton plictisit și
sarcastic. Amicul nostru iar își vâră nasul unde nu-i fierbe oala. Nu ține
tocurile pe postav, că îl rupi! Nu face asta, nu face ailaltă. Nu te distra și tu
puțin că ai putea muri. Un pahar cere altul; azi un fum, mâine o să treci la
seringă. Recomandarea numărul 23 a Ministerului Sănătății.
— N-am spus așa ceva, a răspuns Duffy. A simțit ochii lui Damian fixându-
l, în timp ce Sally privea furioasă în altă parte. N-am zis că o să vă sinucideți.
În ce mă privește, puteți să trageți orice pe nas și să vă injectați ce vreți voi
în braț. N-am spus că ați putea muri. Am spus doar că v-o faceți cu mâna
voastră.
— Continuă, o, înțelept domn din East End, a zis Damian.
— Am impresia că nu vedeți ce legături există. Încă nu-mi sunt clare, dar
voi ar trebui să vă dați seama.
Damian a scos un oftat teatral – gen școlar iritat de pedanteria dascălului.
— Nu v-a spus Angela cum a murit Ricky? (Cei doi au clătinat din cap.) N-
a murit pentru că a fost aruncat prin fereastră. (A tăcut o clipă, așteptând
aprobarea din cap a lui Damian ca să continue.) Pe Ricky l-a ucis o
supradoză injectată, mare cât să ucidă și o vacă.
În realitate, Duffy nu știa câtă heroină era necesară pentru a omorî un
câine, dar fraza aceea suna suculent.
— Sărmanul Ricky, s-a văicărit Sally și și-a lăsat capul pe umărul lui
Damian.
— Deci ai găsit cadavrul. (Damian părea să vadă lucrurile în altă lumină
decât Sally. Duffy a dat din cap.) Dar de ce l-au ascuns?
— Altcineva a făcut asta. O persoană care gândește ceva mai ordonat.
— Și numele acesteia nu ni-l vei spune.
— Exact.
— Păi de ce ar face cineva așa ceva câinelui Angelei?
— Tot nu vezi legătura, așa-i?
— Ce legătură?
— Între câine și mașină. Câine – mașină.
— Ce tot spui acolo? Sally și-a ridicat capul de pe umărul lui Damian.
Ricky era câinele Angelei. Iar necazul cu motoarele astea străine – și Sally a
rânjit ca o isterică – este că se dovedesc îngrozitor de…
— Ține-ți gura, Sal. Ascultă.
— Ai plimbat câinele de multe ori, nu-i așa, Sally? L-ai scos la plimbare la
fel de mult ca și Angela? (Ea a confirmat din cap.) Și-au închipuit că-i al tău.
582
Ei bine, au înțeles greșit. Dar au fost siguri că aceea e mașina ta, așa că de
data asta n-au mai greșit. Dar tu ar fi trebuit să vezi legătura. A treia oară nu
vor mai ataca mașini sau câini. O să te atingă acolo unde doare mai tare. Iar
după aceea s-ar putea să fii ucisă. Am mai cunoscut asemenea cazuri. Multe,
și te asigur că e mult mai rău decât atunci când nu-ți plătești ratele la mașina
de spălat.
Damian s-a uitat ca și cum ar fi fost pe punctul de a respinge analogia
făcută de Duffy cu un pufnet disprețuitor, dar s-a stăpânit.
— Poate c-ar trebui să mergem la tăticuțul tău când o cotim de aici.
Văzând că nu primește răspuns, Damian s-a întors către Duffy și l-a întrebat:
Ai vreo sugestie?
— Cât datorați?
— Aproape opt mii.
— Iisuse. Și de la ce datorie ați pornit?
— Cincisprezece.
— Mamă, Doamne! Așadar, a început Duffy cu un aer pedant, ați achitat
șapte.
— Cam pe acolo.
Șapte. Plus încă una. De trei ori câte două mii fac șase mii, a continuat el.
— Și cine e consumatorul? Damian și Sally s-au privit. În regulă, deci,
amândoi. Jumi-juma?
— Nu, a zis Sally. Eu consum mai tot.
— Eu iau numai când joc snooker, mai mult sau mai puțin, a spus Damian
pe un ton împăciuitor. Constat că mă calmează extraordinar. Elimină
zvâcnetul acela al cotului de care suferi tu, scumpul meu Duffy. Te face să
vezi lovituri pe care altfel le-ai considera imposibile. Introducerea aceea, de
cealaltă parte a mesei, în buzunarul mijlociu – nici n-ai observa-o, decât dacă
ai primi puțin ajutor.
Aceea fusese ultima încercare a lui Damian de a înfrumuseța situația.
Duffy a continuat fără milă:
— Deci, ea consumă mai tot, îți dă și ție o idee ca să te ajute la snooker.
Dar tu faci achizițiile.
— Mm.
— Ei, dacă aș fi în locul lor, întâi m-aș ocupa de tine și pesemne că te-aș
aranja binișor, iar dacă n-aș mai avea ce scoate de la tine, aș lua-o pe ea în
primire.
— Mă gândisem să vând Datsun-ul, a spus Sally. Dar mi-au luat-o înainte.
Cu asta și-au tăiat singuri craca de sub picioare.
— Mai curând ți-au tăiat-o ție, a zis Duffy cu brutalitate.
— Of, Doamne! Doamne, Doamne!
583
 — Despre ce anume vorbim? a întrebat Duffy. O serie de substanțe, sau
doar una?
— Doar cocaină, ce Dumnezeu! Damian părea furios. Nici nu m-aș atinge
de altceva. Și oricum, a adăugat el, dovedind o distanțare inutilă, ea e
consumatoarea, nu eu.
„Sigur”, a gândit Duffy. „Ea e consumatoarea, iar tu furnizorul. Ea se urcă
pe masa de snooker și-și dă jos chiloții, iar tu ești nevinovatul cu tacul în
mână. Ea îmi dezumflă roțile, tu vii doar cu sugestia, iar apoi te dai la fund în
ultima clipă, să nu te vadă cineva. Ea va fi victima, tu, supraviețuitorul; dar
fără oameni ca tine, ea nu ar mai deveni victimă. „Gustă puțin din asta, hai,
mie nu mi-e foame. Ne culcăm? Nu ți-ai luat pastila? Hai, să riscăm, ce-ai de
pierdut? Mai bea un pahar, de ce nu vrei o porție dublă, eu nu pot, fiindcă
trebuie să conduc.” Apoi Damianii de pe lumea asta își iau catrafusele,
lăsând fete ca Sally dependente, gravide, bețive, nenorocite. Justiția brutală
practicată de distribuitorii de droguri avea ceva bun în ea prin faptul că îi
trata pe alde Damian și Sally fără nicio părtinire.
— Deci ați pornit de la o notă de plată de cincisprezece mii. Cum de s-a
ajuns la o asemenea sumă?
— Ni s-a oferit un sistem minunat de credit, a spus Damian plin de
entuziasm, apoi a înghețat. Evident, aceea era o frază pe care o folosea
înainte de a da de bucluc.
— Deci, ați avut aproape o mie, dar ați rămas datori cu paisprezece mii,
de aceea v-a venit ideea să scoateți bani de la Angela. Duffy a rostit acest
lucru ca pe un adevăr ce nu mai trebuia demonstrat. Cum ei n-au avut nicio
reacție, a continuat: Eu nu sunt polițist. Pe de altă parte, nu sunt nici tâmpit.
Nu înțeleg de ce nu i-ați cerut un împrumut.
— Oamenii devin ciudați când vine vorba de bani, a zis Sally, ca și cum și
el ar fi trebuit să știe asta. Are bani, nu știe ce să facă cu ei, o să capete și mai
mulți când se va căsători cu Henry. Și, oricum, era mai amuzant așa.
Bineînțeles, a gândit Duffy, mereu uit de elementul distracție, e mai
amuzant să-ți șantajezi un prieten decât să-i ceri direct bani pe care, mai
târziu, va trebui să-i înapoiezi. Asta-i marea diferență între cele două
modalități de rezolvare: distracția.
— Serios, a fost un soi de glumă, a zis Damian, parcă cerându-și scuze.
Asta, la început. Am început să ne gândim cine n-ar simți lipsa unei anumite
sume și am găsit-o pe Angela, apoi ne-am întrebat cu ce am avea-o la mână.
Și ne-am adus aminte că am văzut-o cu un tânăr care a fost pe aici. De fapt,
nu i-am surprins, poate că doar i-a arătat priveliștea de pe acoperiș, dar am
considerat că merita să încercăm.
— Și atunci te-ai dus la un telefon public și ai adoptat acel accent străin.
584
 — Străin. Am mimat accentul meu cel mai irlandez, atâta tot. Asta îți arată
cât de mult percepe Angela.
— Și a plătit?
— Nu ne-a venit să credem. Eu i-am distrat pe ceilalți cu câteva snoave,
Sally s-a prefăcut că se retrage cu vreo indispoziție femeiască, după care s-a
strecurat afară din casă. A fost ridicol de ușor. Serios că nu ne venea să
credem, de aceea am continuat să folosim același loc de predare.
— Tot nu pricep de ce n-ați cerut un împrumut, a repetat Duffy.
— Oamenii devin ciudați când vine vorba de bani, a zis Sally din nou, de
parcă ar fi rostit un adevăr extrem de greu de descoperit.
— Și unde vă faceți cumpărăturile? La Londra?
— Nu. Vin ei la noi. Totul e foarte bine organizat.
— Cum, aici?
Duffy și-a imaginat o furgonetă cu vreun nume distins pe laterale și o
emblemă regală pe care să scrie „Domnii Heroină, Cocaină și Hașiș:
Distribuitori de Narcotice. Livrări joi și sâmbătă. Facilități de credit.”
— Ei, cum așa? La cafeneaua aflată pe autostradă.
Frumos. Un loc obișnuit. Duffy chiar se întrebase deseori dacă s-ar fi dat
în vileag toate ilegalitățile – începând cu strângerea de mână adulteră și
până la ședințele de lucru ale infractorilor – care se desfășurau în asemenea
cafenele de pe autostradă. Ar mai supraviețui acele restaurante?
S-au privit unul pe altul vreme de un minut.
— Și-acum ce o să se întâmple?
— Nu știu. (Duffy nu avea niciun motiv – și nici dorința – de a fi blând cu
cei doi.) De aici încolo, depinde de sergentul-detectiv Vine. Evident, o să-i
povestesc ce mi-ați spus. Probabil că și el vă va lua la întrebări. După aceea,
vedeți voi. Poate consideră că trebuie să efectuați o nouă plată în condiții de
strictă supraveghere. Ori v-ar putea azvârli într-o celulă, bineînțeles. Totul
depinde dacă vede șantajul și treaba cu drogurile tari cu ochi îngăduitori.
— Of, Doamne, a exclamat Damian, vrei să ne sperii.
— Dar am făcut-o din distracție, a repetat Sally. Tu nu te distrezi
niciodată? (Duffy n-a răspuns provocării. Nu era prea sigur ce însemna
distracția. De pildă, câinii de la Walthanstow: i se păruseră amuzanți, dar
probabil că asta fusese doar o impresie după ce se simțise ca un câine bătut
la Buckinghamshire/Bedfordshire.) O să-i spui lui Ange?
— Poate c-ar fi mai bine să-i spuneți voi.
Sally părea tipul de fată pe care toată lumea sare să o ajute. Avea șansa de
a se descurca și singură.
Duffy s-a îndreptat de spate. Când s-a întors ca să iasă, Damian a zis:

585
 — Presupunând că n-o să mă bage imediat la închisoare, sper că n-ai uitat
de mica noastră revanșă pe postavul verde.
— Presupunând asta, a spus Duffy.
Mulți oameni nu știu care le sunt prioritățile, a gândit el.
— Iar eu voi face toate eforturile ca să mă păzesc de infama pudră care
mă face să funcționez la snooker.
— Nu înțeleg de ce iei, a spus Duffy.
— Iar eu nu înțeleg de ce nu iei, având în vedere jocul chinuit pe care îl
practici în prezent. Îți dă eleganță, asta e, eleganță și cursivitate.
Duffy recunoștea că stilul lui de joc impunea ceva mai multă cursivitate,
precum și alte lucruri – pricepere, precizie, seriozitate, stăpânire – dar era
hotărât să le dobândească pe căi demodate. Când a apărut la lecția de
snooker la Winterton House, pietrișul a scos același fâsâit distins, ca un
dejun cu cereale care i-ar fi șoptit în timp ce turna laptele peste el. Henry,
îmbrăcat cu un amestec tipic: haină cadrilată generos, batistă atârnând
moale din buzunarul de la piept, fular decorativ și pantaloni de călărie dintr-
un material cu țesătură în diagonală, l-a întâmpinat cu o ușoară lovitură de
pumn în umăr.
— Cine s-a dus în pădure cu aleasa mea, hei?
— Ți-am spus doar…
Duffy spera că Angela nu-i spusese nimic lui Henry după ce el plecase să
vadă ce se întâmplase la locul de livrare a banilor.
— Așa e. Henry și-a apropiat fața pătrățoasă de cea a lui Duffy. Cât costă
cățelușul din coliba din pădure 27 și așa mai departe? Ia spune.
— Sigur.
— Mama ne așteaptă la ceai la 16:30, așa că să trecem la treabă.
Au traversat casa din nou, mergând spre încăperea destinată domnilor,
camera de biliard, cufundată în întuneric și mirosind a piele veche și a fum
de țigară de foi aromată. Duffy a observat deasupra șemineului una dintre
acele căni victoriene cu sistem de închidere la dop, pentru a împiedica
servitorii să ia o gură pe furiș; cu toate că, dacă era să ia ca exemplu
Braunscombe Hall, servitorii nu se deranjau să umble cu jumătăți de măsură
când le plăcea whisky-ul stăpânului. Acolo luau pur și simplu o ladă întreagă
de vin, ducând-o direct din furgoneta furnizorului în propria bucătărie, dar
pe ușa din spate. „Un vechi obicei britanic la casele mari”, după cum se
exprimase doamna Colin.
— Așază bilele, a spus Henry, care își alegea tacul. Duffy a adunat bilele
roșii laolaltă și a început să le strângă în triunghiul greu, din lemn de mahon.

27 Titlul unei cărți pentru copii de Liza Trapani. (n.tr.).

586
Era o iluzie, sau chiar sunau ceva mai plin atunci când se ciocneau? Iar
culorile nu erau puțin diferite față de cele de la Braunscombe Hall? Cea
albastră părea ceva mai închisă, cea maro, o idee mai roșcată. Bineînțeles:
Henry avea bile din fildeș, iar Vic, noile mochete din supercristalit. Iar în
ultimii ani se mai umblase la culori, pentru a le face să se vadă mai frumos la
televizor. Nu prea era de acord cu asta. Nu ținea cu orice chip la tradiție, dar
prefera setul demodat de bile. Tot astfel, prefera imaculata masă Thurston
din 1866 celei a lui Vic, care avea mai multe cute decât un pat nefăcut.
În atmosfera calmă ca de chilie a încăperii, cu mirosuri păstrate de mult,
cu bilele de fildeș care sunau discret și explozia nebună de culoare în plin
întuneric, Henry a suferit o transformare subtilă. Duffy văzuse bărbați grași
care, odată ce se vedeau pe patine care mușcau o dâră în suprafața gheții,
căpătau o eleganță neașteptată; ceva similar se petrecuse și cu Henry. Un
individ masiv, rigid, care mergea pe bicicletă cu genunchii și coatele scoase
în afară, devenise dintr-o dată grațios și precis; chiar și mai scund, dacă asta
era posibil. Așa cum spunea Damian, avea cursivitate. Nu sărea în ochi – nu
începea să se mute pentru următoarea lovitură decât după ce bila intra în
buzunar – însă dovedea hotărâre. Părea relaxat.
Duffy nu era la fel de destins. Siguranța lui Henry îl făcea să se crispeze,
iar stilul lui de joc îl făcea și mai crispat. S-a trezit repezindu-se să dea
lovituri lungi și riscante, apoi s-a blocat în câte o situație, după care a fost
bătut umilitor. A avut oarece succes cu culorile spre sfârșit, dar a trebuit să
înghită gălușca unui scor de 72 la 28.
A urmat lecția. Henry ținea foarte mult ca Duffy să adopte o poziție
corectă. L-a pus să se așeze pentru lovitură și imediat a început să-l
aranjeze, la fel cum procedează un fotograf cu un model. I-a așezat degetele,
care aveau tendința să se răsfire. I-a împins capul mai aproape și deasupra
tacului. A îngenuncheat și i-a mutat picioarele până când acestea stăteau
aproape paralel. I-a împins mâna dreaptă cu câțiva centimetri mai înainte pe
tac și s-a străduit să-i facă antebrațul să coboare vertical din cot. În cele din
urmă, l-a pus să exerseze blocându-i coapsele. Partea asta presupunea ca
Henry să-l ia de talie, strecurându-și palma ceva mai jos și trăgând ușor în
sensul acelor de ceasornic.
Duffy și-a blocat coapsele și s-a trezit într-o poziție perfectă pentru
lovitură, dar ceva părea să-l împiedice să joace. În primul rând, Henry
aproape că stătea rezemat de spatele lui; ceea ce era mai notabil, palmele lui
mari, care până atunci stătuseră lipite de oasele coapselor, se strecuraseră
în buzunarele pantalonilor lui. Nu s-a mișcat. L-a lăsat pe Henry să
cotrobăiască o vreme, după care a tușit ușor și s-a pregătit să lovească bila
maro.
587
 Henry și-a retras palmele.
— Verificam dacă bilele sunt în buzunarele potrivite, a zis el înveselit.
Lecția a continuat, oferindu-i din când în când prilejul lui Henry să-l
atingă pe Duffy, care nu s-a ferit, dar nici nu l-a încurajat de-a dreptul. Apoi
au mai făcut o partidă, pe care Henry nu a câștigat-o cu aceeași ușurință,
deși lui Duffy i-a fost greu să stabilească dacă asta se întâmplase pentru că-și
îmbunătățise jocul sau pentru că Henry se gândea la alte lucruri. Cum mai
avea la dispoziție douăzeci de minute până să meargă la ceai, Henry a
sugerat încă o lecție. Duffy a susținut că îi fusese de ajuns, astfel că s-au
așezat pe canapeaua veche, îmbrăcată în piele, pe care bărbații cu favoriți,
țigări de foi și un pahar în mână stăteau la o discuție după câte o partidă.
— Ce mai face Angela?
— E în mare formă. A suportat totul ca un soldat bine instruit.
— Înțeleg că ești nerăbdător să te căsătorești.
Duffy abia așteptase să pună acea întrebare, chiar dacă ar fi sunat a
cruzime, dată fiind preferința recent declarată a lui Henry pentru bilele din
buzunare altora.
— Să zicem.
— Totuși, e groaznic că i s-a întâmplat așa ceva cu puțin înainte de nuntă.
— Nu-mi închipuiam că Jimmy o va lua razna, a spus Henry și a clătinat cu
tristețe din cap.
— Nu l-ai fi crezut capabil de așa ceva, nu?
— Păi tocmai asta e, că niciodată nu poți anticipa faptele nebunilor.
— În orice caz, a zis Duffy, se va dovedi curând dacă a fost el sau
altcineva.
— Cum adică?
— Păi, se fac tot felul de teste.
— Amprente?
— Cam așa ceva… Duffy trăgea de timp în mod deliberat. Nu chiar…
— Hai, spune odată. E logodnica mea, cred c-ar trebui să știu.
— Îmi pare rău, Henry, dar e cam… jenant, serios. Duffy a lăsat impresia
că are rețineri în a aborda un subiect delicat. Am discutat cu sergentul-
detectiv Vine despre ultimele descoperiri tehnice din domeniu. Știi ce a pățit
Angela… după ce a fost legată. (Henry s-a uitat în altă parte și a dat din cap.)
După cum spune Vine, trebuie doar să verifice. Au găsit modalitatea de a
face analiza. La microscop. Sperma, a zis el brusc, e ca fel ca amprentele. Se
poate descoperi autorul.
— N-am mai auzit de așa ceva.
— Nici eu, a zis Duffy. Din câte se pare, e ceva nou și foarte costisitor, de
aceea se folosește doar în cazuri speciale. Cum să spun, dacă e violată o
588
femeie din Londra, nu s-ar putea lua probe de la toți bărbații. Însă în cazul
de față… Jimmy neagă, nu? Chiar dacă s-a întâmplat la tabăra lui, nu l-a văzut
nimeni acolo. Angela nu l-a recunoscut. De aceea, poliția o să-i ceară o probă
și, în felul acesta, se stabilește dacă a fost el sau nu. (Duffy a făcut o pauză,
așteptându-l pe Henry să pună întrebarea lămuritoare. Dar degeaba.) Și,
sigur, dacă nu se potrivește, atunci Jimmy e scos de sub acuzație. (Nici de
astă dată nu a venit întrebarea.) Și cum nu sunt mulți bărbați care
frecventează Braunscombe Hall, cred că, în mod firesc, vor veni să ceară
probe de la toți. Ca să elimine orice dubiu. Așa cred că se va proceda.
Hotărârea asta depinde de sergentul Vine.
Henry a dat din cap și nu a spus nimic.
— Mergem la ceai? a sugerat Duffy.
Mama lui Henry era în seră, înconjurată de toate florile existente la Kew
Gardens. Avea în picioare aceiași pantofi sport roz, dar acum purta un taior
crem și câteva șiraguri cu pietricele la gât. Numai că, așa cum bilele de
biliard ale lui Henry nu erau din supercristalit, nici acelea nu erau chiar
pietricele.
— N-ai renunțat la cravata aceea urâtă luată de la escrocul de Vic.
— Pentru că veni vorba, să știți că nu are cazier.
Dintr-o dată, Duffy a simțit că trebuia să-l apere pe bătrânul Vic, deși
efortul presupunea niște riscuri.
— Asta-i o definiție cam incompletă a unui escroc. Ce, trebuie să ai cazier
ca să fii escroc? Uită-te la Henry, de exemplu.
— Mamă!
— Păi ești un escroc, nu, dragul meu? (Duffy a remarcat că era prima oară
că ea folosea un cuvânt drăgăstos față de fiul ei, acuzându-l în același timp
de o infracțiune. Henry a dat să spună ceva, însă mama lui a continuat.)
Carnea aceea de la vițeii bolnavi pe care ai vândut-o, sau ai uitat?
— Nu știam sigur că era infectată.
— Adică nu muriseră?
— Păi, nu poți respecta toate reglementările Ministerului Agriculturii,
altfel ai înnebuni. Am procedat la fel ca orice alt fermier.
— Exact. Toți fermierii sunt ticăloși. Apropo, și tu ești infractor?
— Eu? s-a mirat Duffy.
— Păi porți cravata unui infractor. Sper că nu te supără întrebarea mea.
— Nu, sigur. Și eu sunt un escroc. Se vede dintr-o privire.
Duffy era mai puțin încântat de această vizită decât de precedenta. A luat
o prăjitură cu fructe. Până și asta avea un gust elegant. La el acasă, prăjiturile
aveau câte o bucățică de fruct; aici erau fructe cu bucățele de aluat. Parcă
auzea strigătul din bucătărie: „Mai ușor cu făina!”
589
 Henry n-a spus prea multe și, după prima ceașcă de ceai, Duffy s-a ridicat,
gata de plecare.
— Îmi pare rău că trebuie să pleci, a zis mama lui Henry, bine dispusă. Te
rog să mai vii. Vreau să mai aflu ce se petrece în lume.
Când a ajuns la Braunscombe Hall, l-a găsit pe sergentul-detectiv Vine
instalat pentru o nouă sesiune de întrebări. Raportul privind Datsun-ul
sosise, dar nu dovedea nimic: nici bombă, nici explozivi cumpărați din
comerț, iar pe de altă parte, nu se găsise vreo veveriță carbonizată și nici nu
se constatase vreun fulger în plină vară care să lovească întâmplător. Cel
mai probabil era că în rezervor se vârâse o bucată de frânghie aprinsă. O
metodă eficientă de distrugere, dar nu tocmai un exemplu de tehnologie de
vârf.
Vine discutase din nou cu proprietarii Datsun-ului, iar Sally avusese de
făcut o mică mărturisire. Apăruse și Damian, care se oferise și el să
mărturisească ceva. Însă povestea de dimineață și cea de după-amiază –
după cum a descoperit Duffy când Vine i-a relatat ultima versiune – difereau
substanțial, așa cum nu se compară un film porno cu o carte cu poze pentru
copii. Cât Duffy fusese plecat, cei doi se gândiseră febril și se vedea că
Damian era creierul. În afară de idee, a constatat și o strângere a rândurilor.
În primul rând, Angela trecuse de partea lor. Noua relatare – pentru
apărarea căreia probabil că aveau să fie angajați niște avocați costisitori –
suna cam așa: Damian și Sally, recunoșteau ei, fuseseră niște copii răi în
trecut. Pentru că asta făcea parte din stilul de viață al generației lor,
amândoi consumaseră droguri; mda, păi mergi la Londra acum și, practic,
poți să primești o doză gratis la fel de ușor precum îți cumperi un bilet dus-
întors, știi cum e, domnule Vine, nu? Luaseră și puțină cocaină într-o vreme,
și erau pregătiți să plătească pentru un asemenea păcat, indiferent de prețul
cerut de societate. Acum locuiau cuminți la țară, împreună cu prietenii. Buba
era că cei din Londra veniseră după ei. Fuseseră șantajați de cineva de la
care cumpăraseră cândva droguri, care îi găsise și le cerea bani. Îi plătiseră
deja de trei ori, dar omul începuse să se lăcomească. Partea groaznică era că
nu prea aveau bani, iar când îi povestiseră Angelei necazul pe care-l aveau,
aceasta insistase să suporte ea cheltuiala. Angela se arătase incredibil de
generoasă, și le spusese că are o mulțime de bani, însă situația scăpase de
sub control. Șantajiștii o văzuseră pesemne pe Sally scoțându-l pe Ricky la
plimbare și de aceea îl omorâseră, tot ei incendiaseră mașina lui Sally și
probabil că puneau la cale lucruri și mai urâte. Îi putea ajuta domnul Vine?
Probabil la următoarea plată pe care o va face Damian, cu bani pe care
Angela, în bunătatea ei, îi punea la dispoziție. Predarea urma să se facă a
doua zi dimineață, la cafeneaua de pe autostradă.
590
 Lui Duffy i-a scăpat un fluierat admirativ când a auzit versiunea relatată
de Vine. Deloc rău, mai ales că fusese însăilată în câteva ore. Depășeau
artiștii cei mai desăvârșiți de music-hall, care treceau de la o stare la alta pe
negândite: de la șantajiști la șantajați, și asta cât ai clipi. Angela,
transformată din victimă în prietenă neprețuită, doar cât ai zice pește. Duffy
i-a povestit lui Vine propria variantă, și a fost rândul lui Vine să scape un
șuierat de uimire.
— Îți vine să-i lași în zeama lor, nu? a zis el.
— Dar n-o vei face.
— Nu, mai ales că au incendiat mașina și câte altele.
— Sigur.
— La urma-urmelor, suntem pe urmele aceleiași sau acelorași persoane.
Iar după ce le prindem, ne hotărâm dacă le acuzăm de șantaj sau de trafic de
droguri.
— Va trebui să-i alertezi pe cei din Londra.
— Știu.
— Păcat că n-am apucat să percheziționăm toată casa.
Duffy ar fi vrut să-l vadă pe Damian ținut cu capul în jos de un sergent
musculos, în timp ce din buzunarele pantalonilor i-ar fi curs tot soiul de
pastile, prafuri și tutun de alungat muște. Dar ceea ce nu fusese distrus
înainte de prima vizită a sergentului-detectiv, acum sigur luase calea apei
trase la toaletă.
Vine nu a avut nevoie de ajutorul lui Duffy pentru a plănui desfășurarea
lucrurilor în ziua următoare. Avea să-i anunțe pe cei de la Londra, să-i scoată
pe cei din echipa antidrog de la activități de supraveghere a traficului rutier,
să aranjeze urmărirea, să aducă un vehicul pentru preluarea indivizilor
prinși și așa mai departe. Dar poate că Duffy ar fi vrut să asiste la predarea
banilor; asta pentru cazul în care mesagerul se dovedea a fi un localnic. Nu s-
ar cuveni să-l pună pe goană la vederea unei fețe cunoscute. Duffy a
acceptat.
•
În acea seară a stat departe de casă. Nu avea chef să dea ochii cu Lucretia
în salon și să i se spună că e simpatic sau de-a dreptul ciudat. Nu voia să stea
față în față cu Damian la cină și să-l vadă radiind și încrezător, fălindu-se în
secret cât de inteligent îl păcălise pe sergent și cum el și Sally se puteau
aștepta doar la o condamnare cu suspendare, asta în cel mai rău caz. Nu
ținea să dea de Angela și să se întrebe cum realizase, în confuzia ei, care îi
erau cei mai apropiați amici; și nici nu dorea să o privească și să-și aducă
aminte cum se strecuraseră în buzunarele lui mâinile mari și roșii ale lui
Henry. „Verificam dacă bilele sunt în buzunarele potrivite.” Duffy a stat în
591
cafeneaua de pe marginea autostrăzii plimbând prin farfurie o plăcintă cu
carne, care se răcise deja, și sorbind alene dintr-o bere fără alcool pe care o
comandase ca să contracareze efectele neplăcute ale unui morman de cartofi
prăjiți cu care unsese plăcinta, ca să alunece mai ușor pe gât. După o felie de
tartă cu fructe și un iaurt simplu, s-a întors la Hall și s-a culcat devreme,
având grijă să nu-i tulbure pe ceilalți.
— Ai vreo recomandare? l-a interpelat Damian a doua zi dimineață, când
s-au ciocnit pe terasă. Dorind să o șteargă din casă, Duffy făcuse o plimbare
neobișnuită: o oră de umblat cu capul în pământ prin pădure, atent la urzici
și la capcane pentru urși, încercând să nu se sufoce cu aerul de țară.
— În general, adică?
Duffy a simțit chiar o undă de entuziasm când a venit vorba să-i dea
sfaturi lui Damian.
— În legătură cu ceea ce se va întâmpla astă seară. E noaptea mea cea
mare. Presupun că domnul Belea ți-a povestit.
— Corect. Să nu joci pentru public, atâta tot.
— Care public?
— Păi, pentru mine, de exemplu.
— Pentru tine! Sunt măgulit. Poate ne întâlnim să mâncăm o ultimă cină
înainte de asta.
— Regret, dar asta nu mă amuză.
— Aha. (Expresia de pe fața lui Damian s-a schimbat subit.) Hai, domnule.
Doar țineai la mine. Puțin, e adevărat. Ori poate greșesc? Nu ți s-a părut că
am dovedit curaj când am scos mașinile din garaj?
— Apropo, dacă iese cu bucluc…
— Bucluc?
— Dacă apar necazuri, să zicem, indivizii se hotărăsc să te tăvălească
puțin, să nu-ți faci griji. Polițiștii, care știu în amănunt stima de care te
bucuri în ochii distribuitorilor, vor interveni cât de repede vor putea.
Asta a făcut să pălească expresia de încredere de pe fața lui Damian.
Furgoneta pe care scria cu litere mari Duffy Security ar fi arătat nelalocul
ei în parcarea de pe marginea autostrăzii; de aceea, Duffy a mers cu ea până
la secția de poliție și a venit în mașina unuia dintre filori. S-a instalat la o
masă din apropierea ușii cu mult timp înainte de ora întâlnirii. Damian a
sosit la 18:45, fiind întâmpinat ca un vechi amic de una dintre fetele care
serveau la tejgheaua cu autoservire. După ce a flirtat ostentativ cu ea,
Damian și-a luat ceașca de cafea la o masă de unde putea vedea parcarea.
Duffy și-a făcut de lucru cu mâncarea din farfurie și a încercat să
ghicească, văzându-i doar din spate pe clienții care intrau, pe cine urma să
întâlnească Damian. După aproape opt rateuri, a ghicit: un tip nu tocmai
592
scund, trecut de douăzeci de ani care, stând la coadă, părea cam agitat și
bătea din picior în vreme ce aștepta să cumpere o ceașcă de ceai și o plăcintă
cu carne de porc. Cafeneaua nu era chiar aglomerată, iar Duffy a remarcat
amuzat că Damian și omul lui a făcut un joc nerod înainte de a sfârși prin a
se așeza la aceeași masă. Damian s-a descurcat bine: Duffy abia dacă a
surprins momentul în care plicul a trecut dintr-o mână în alta. După o
vreme, mesagerul s-a ridicat. Duffy s-a ridicat în același moment și a rămas
câteva momente scotocindu-se prin buzunare după bani pentru bacșiș. Cât a
făcut asta, a rămas cu capul plecat, dar privirea îi era la individ. Un metru
optzeci, și-a zis în gând, păr castaniu-închis, lăsat peste guler, ochi negri, fața
mare, nas borcănat, buze subțiri, inel în urechea stângă, haină de blugi,
tricou verde, pantofi sport, marca necunoscută, dar de culoare maro
normală. Vezi în această sală de tribunal bărbatul pe care l-ai observat cu
acea ocazie? Ești amabil să ni-l arăți? Mulțumim.
Duffy nu s-a uitat la Damian, care primise instrucțiuni să aștepte cel puțin
zece minute, apoi l-a urmat afară pe bărbat. Nu era nevoie să se țină scai de
el, pentru că nu el îl fila: dacă de la masa lui Damian se vedea parcarea, tot
astfel, de acolo Damian era supravegheat, iar polițiștii care urmau să
pornească în urmărire îl examinau deja pe omul care preluase banii. Duffy s-
a urcat în mașina lui Vine care nu avea însemnele poliției și a privit cum
începea urmărirea.
— Nu-mi place deloc partea asta.
— Așa e, l-a aprobat Vine. Stabilești cum va fi în cele mai mici detalii, apoi
totul se dă peste cap. Șmecherii ăia de la Londra ori o dau în bară, ori își
arogă toate meritele. Cum s-a descurcat flăcăul?
— Bine. Adică, n-a scăpat plicul și nici n-a făcut altă prostie. Mi s-a părut
puțin agitat, dar așa și trebuia. Nu cred că intermediarul are diplomă de
psiholog.
— Exact. Hai să ne întoarcem la secție.
Au lăsat deschis aparatul de radiorecepție, deși nu se așteptau să audă
prea multe. Intermediarul urcase într-un Ford Fiesta de culoare cenușie și
pornise pe autostradă spre sud. Polițiștii, care primiseră instrucțiuni să
comunice cât mai puțin prin radio, probabil că aveau să vorbească abia la
prima traversare de la Watford Gap, ori probabil, ceva mai departe. Vine și
Duffy au discutat despre caz. Vine a confirmat că starea lui Jimmy, ca și
declarația lui nu se schimbaseră. Duffy l-a întrebat pe Vine în legătură cu
testul de spermă despre care îi vorbise lui Henry în acea după-amiază.
— N-am auzit de așa ceva, a mărturisit Vine. Noutatea asta n-a ajuns încă
la țară. (A chicotit.) Nu cred că medicii vor fi prea încântați. Și-i neplăcut să

593
prelevezi atâtea probe de sânge și urină. Va trebui să dea probele în
eprubete foarte mari, așa cred.
— Dar dacă cineva refuză să dea proba? A fost rândul lui Duffy să
chicotească. Crezi că va trebui să…
— Șș. Vine a ciulit urechile la radio. Ciudat.
Fordul Fiesta, care se îndreptase spre sud de la intersecția 13, ieșise de pe
autostradă la intersecția 11. Dar nu pornise spre est și nici spre vest.
Revenise pe autostradă, iar acum se îndrepta din nou spre nord. Vine a tras
pe dreapta și a așteptat tăcut următoarea comunicare.
S-au uitat unul la celălalt când au auzit că mașina întorsese la intersecția
13 și se îndreptase din nou către felia lui Vine. La început, părea că mașina
pornise către Talworth, apoi spre Illingham, după care, după ce a făcut un
ocol, părea să aibă ca destinație Fen Burton. Vine a condus cu viteză, astfel
încât a ajuns la bodega Seven Bells cu cinci minute înaintea Fordului. A
coborât și a discutat cu polițistul din mașina care participase la urmărire,
apoi s-a întors la Duffy.
— Unul dintre ei a intrat după individ. Va mai sosi o mașină peste câteva
minute.
— Cum eu nu sunt în timpul serviciului, a zis Duffy, presupun că nu se
opune nimeni dacă mă duc să beau și eu ceva.
— Asta dacă nu cumva intenționezi să șofezi după aceea, domnule.
Duffy a traversat drumul până la Seven Bells. Era o bodegă obișnuită de la
țară, oferind distracția tradițională, adică un tonomat, un aparat cu jocul
„Invadatorii din spațiu” și altul cu jocuri de noroc. Având ca fundal sonor
pocnete, țiuituri și răgete de sirenă, câțiva localnici se puteau delecta cu o
varietate de opt sortimente de bere. Duffy a comandat o halbă dintr-o marcă
de care nu auzise în viața lui, a găsit o masă izolată, i-a salutat din cap pe
consumatorii de la mesele alăturate și apoi a privit în jur. Cât pe ce să-i
scape polițistul în civil care stătea pe un scaun la bar. Șoferul Fordului se
așezase în colțul îndepărtat și se prefăcea că urmărește un joc de săgeți, dar
aruncând priviri spre ușă de fiecare dată când auzea vreun zgomot. Uite-l că
vine, și-a zis Duffy, și a privit discret în lateral, fără să ridice capul când pe
lângă el a trecut un bărbat. Nu era prea înalt, însă bine făcut; ori avea
pernuțe la umerii hainei de ploaie. Omul și-a cumpărat ceva de băut și s-a
așezat alături de intermediarul lui. Duffy l-a zărit din profil și a eliminat
imediat posibilitatea pernuțelor.
Simțea întotdeauna o vagă plăcere când urmărea un suspect care habar
nu avea că este supravegheat. Iar în situația de față, plăcerea era ceva mai
substanțială. Duffy a privit fețele celor doi în timp ce discutau și își sorbeau
băuturile; a observat cum plicul a trecut de la unul la celălalt; a zâmbit când
594
intermediarul s-a ridicat, a dat din umeri ca să încapă mai bine în haină, a
clătinat din cap în semn de rămas-bun și a pornit spre ușă.
Duffy a continuat să zâmbească în timp ce s-a ridicat în picioare fără să se
grăbească, având paharul de bere pe jumătate gol în mână. Încet, a mers de-
a lungul barului, înghiontindu-l ușor pe polițistul de la bar. Când a ajuns în
colțul din apropierea aruncătorilor de săgeți, a zis discret:
— Taffy, îmi dai voie să-ți ofer încă o bere?
În acel moment, lucrurile s-au încurcat nițel. Taffy a dat să se ridice,
având încă spumă de bere în mustața de interpret de jazz, și a spus,
răspunzând la zâmbetul lui Duffy:
— N-aș putea să mi-o comand și singur?
Duffy a bătut puțin în retragere, dar a rămas ferm.
— Ba nu, e rândul meu.
Taffy, deja în picioare, a refuzat politicos:
— Serios, nu pot accepta.
Conversația a început să lâncezească, iar Taffy a recurs la comunicarea
non-verbală. Pesemne era vreo tactică pe care o deprinsese din Teorii
privind revolta socială. L-a atacat cu umărul pe Duffy, care ar fi fost trântit la
pământ dacă nu s-ar fi răsucit puțin și nu l-ar fi lovit pe Taffy în cap cu
paharul. Unghiul neașteptat din care venise atacul a făcut ca paharul să
șteargă tâmpla lui Taffy, însă fără să se spargă. Pe fața lui Taffy a apărut o
dâră lungă și roșiatică, din care a început să se ițească sânge. Amândoi erau
dezechilibrați. Potrivit filosofiei de bătaie a lui Duffy, dacă aveai o armă cât
de mică, iar adversarul, deși neînarmat, se bucura de reputația de a lovi
oamenii cu bare de metal, atunci trebuia să fii primul care lovește. Și-a tras
brațul înapoi, pregătindu-se să-l izbească pe Taffy ceva mai serios de data
aceasta, când s-a trezit cu pumnul prins de mâna cuiva și a auzit un glas de
fermier, care considera că huliganii ar trebui să se încaiere în propriile lor
bodegi, nu în ale altora:
— Stai, golanule!
Încet, omul i-a răsucit brațul la spate, iar Taffy, surprins de o asemenea
intervenție, l-a îmbrâncit încă o dată pe Duffy și a fugit pe lângă el.
Polițistul în civil de la bar și-a dat seama că n-ar fi avut niciun efect dacă îi
arăta lui Taffy legitimația, astfel că i-a pus o piedică precisă și l-a urmărit cu
răceală cum, în cădere, acesta se prăbușește peste o masă plină de pahare și
sticle. Apoi s-a aruncat peste Taffy, blocându-i capul, a strigat „Poliția”, i-a
pus pe doi dintre cei mai mătăhăloși localnici să-l țină pe Taffy de picioare și
și-a fluturat legitimația când a văzut că aceștia ezitau. În vânzoleala aceea,
toată lumea a început să gâfâie, după care Duffy a fost adus cu forța de

595
atacantul a cărui față nici nu apucase să o vadă și care a spus mândru către
polițist:
— Ți l-am adus și pe celălalt.
— Ei, ia te uită, a zis Vine câteva minute mai târziu, în vreme ce Duffy,
încă respirând greu, s-a așezat pe scaunul din față al Cortinei. Mai rar să
abuzeze cineva în felul ăsta de ospitalitatea cuiva.
— Sărmanul Vic, a spus Duffy, fără să-l căineze pe acesta cu adevărat.
Era însă plăcut să constate că Vic se dovedise măcar o dată atât de naiv.
— De unde crezi că face Taffy rost de marfă? a întrebat Duffy.
— Probabil de la Londra. O să verificăm, dar nu cred că o să scoatem
mare lucru de la el. Pare un infractor înrăit.
— Mă irită gândul că n-o să aflăm niciodată.
— Păi dacă vrei să găsești vinovatul, a zis Vine, atunci situația stă cam
așa. Taffy a procurat marfa de la cineva din Londra, care a cumpărat-o de la
un importator, care a primit-o din vreun locșor din Spania, unde a ajuns pe
calea aerului tocmai din Indiile de Vest, venită probabil tocmai din
Columbia, unde a fost cultivată de un țăran pe care nu-l poți învinui, pentru
că, din cauza pământului sărăcăcios, altceva nici nu poate cultiva ca să-și
câștige traiul; asta înseamnă că guvernul e de vină, nu doar pentru că e un
guvern-marionetă, și așa ajungi la Washington și dai vina pe președintele
Americii. De ce nu?
— Faci cumva politică?
— Nu, voiam doar să spun că te poți scrânti dacă începi să te gândești la
toate. În seara asta am prins doi. Nu e mare lucru, dar sunt doi, și pentru o
singură seară e bine.
— Corect. S-ar putea să ai ceva probleme cu acuzațiile.
— Ce vrei să spui?
— Păi, mă refeream la povestea lui Damian, fiindcă el susține că a fost
șantajat. Depinde cum reacționează Taffy la acuzația asta. Dacă tot o
încasează, va alege șantajul sau traficul de droguri? Trebuie să cântărească
bine, ca să se aleagă cu o condamnare mai ușoară, nu? Iar dacă e unul și
același lucru, s-ar putea să-l tragă și pe Damian după el.
— Tot ce se poate.
— Pe aici, pedeapsa e mai mare pentru șantaj sau pentru droguri?
— Ca la loterie. Depinde de droguri. De judecătorul la care se nimerește
cazul. Depinde dacă i-a priit ce a mâncat la micul dejun.
— S-ar părea că judecătorii vor avea ceva de lucru.
Vine a încuviințat cu un gest din cap.
— N-aș vrea să fiu în pielea lui Damian în următoarele șase luni, a spus el.
— Nu te contrazic.
596
 Vine l-a lăsat la secție, de unde Duffy și-a continuat drumul cu furgoneta.
Fusese o seară plină. Cazul se rezolvase, și nici măcar nu o încasase prea
tare. S-a gândit că poliția locală ar trebui să-l angajeze pe individul care îl
prinsese de braț. Numai că omul câștiga probabil mai mult la târguri,
trăgând cu dinții autobuze cu etaj.
S-a întors la Braunscombe Hall cu buna dispoziție a cuiva care aduce vești
interesante. Cu acea ocazie îl putea ironiza și pe Damian. Dar când a intrat în
casă n-a mai găsit prilejul potrivit. La masa din bucătărie, pe care trona o
sticlă de whisky aproape goală, se organizase o sesiune parlamentară
extraordinară, la care participau Vic, Belinda și Lucretia. Au ridicat toți
privirile spre Duffy, dar nu l-au salutat. În regulă, nu era prea iubit, ducă-se,
a gândit el. O să le servească ultimele știri privind doi dintre stimabilii
oaspeți ai casei.
Abia și-a așezat scaunul când Vic a zis:
— Henry s-a împușcat.
— O, Iisuse. A murit?
— Da. N-avea cum să rateze de la o asemenea distanță. Și a avut gloanțe
pe ambele țevi.
— Nu vreau să mai aud asta, a intervenit Belinda. Mă duc să văd dacă
Angela doarme.
— S-a întâmplat în seara asta, la ora 18:00, a spus Vic, răspunzând la o
întrebare nerostită. A făcut-o în camera de snooker. N-a lăsat nici bilet de
adio, nimic.
— Camera de biliard, l-a corectat Duffy. Acolo se cheamă cameră de
biliard.
— L-a găsit mama lui. A zis că era sânge pe toată masa.
— Și cum a reacționat Angela?
— A cerut niște pastile. Atunci am sunat doctorul, el ne-a recomandat ce
să-i dăm, iar de atunci doarme.
— Doamne, a făcut Duffy. Nu credeam că va proceda așa.
A tușit și, în loc să le povestească ce rol eroic jucase în capturarea
oaspetelui-infractor, s-a trezit explicând rolul lipsit de eroism pe care îl
avusese în sinuciderea vecinului. Le-a spus despre cea de-a doua lecție de
biliard și despre discuția purtată. Le-a povestit totul cât de exact a putut,
pregătindu-se să repete același lucru în prezența lui Vine. A trecut peste
faptul că acesta nu auzise de metoda identificării pe baza spermei.
— Tu l-ai ucis, a spus Lucretia când a terminat.
— Ba nu, s-a sinucis, a contrazis-o Duffy. Asta înseamnă sinucidere. Te
ucizi singur.
Oamenii aveau tendința de a se feri de această idee.
597
 — Ba tu l-ai omorât.
— El i-a făcut isprava aceea Angelei, în pădure, a spus Duffy. Era foarte
încântat că amicul vostru Jimmy va sta zece ani după gratii. Și când și-a dat
seama că putea fi descoperit, n-a mai rezistat. Mai ales că prin asta relațiile
cu mama lui se înrăutățeau.
— Maică-sa e o vacă, a zis Lucretia.
— Deci tot el a făcut și celelalte lucruri, nu?
— El a pus la cale toată hărțuiala. O fi crezut că așa o face pe Angela să
înnebunească, după care nu mai era silit să se însoare cu ea. Când ea a apelat
la protecția voastră, el s-a hotărât să mărească miza. Folosind metode mai
violente.
— Dar de ce n-a rupt logodna, pur și simplu?
Lucretia pusese întrebarea cea mai firească, dar și cea mai grea.
— Habar n-am. S-o fi gândit că lumea va începe să se uite strâmb la el,
punându-și întrebarea dacă nu cumva e homo. O fi crezut că dacă Angela
renunța sau înnebunea, nici nu se va ajunge la căsătorie. Putea juca rolul
iubitului neconsolat până la moartea mamei sale, când presiunile aveau să
înceteze. Mda, seamănă puțin cu cursele de ogari, când oamenii pariază
contra propriilor câini. Poate că pare absurd, dar pentru ei are un rost.
— O, scutește-ne de analogiile astea tipice pentru clasa muncitoare, a zis
Lucretia.
— Fiindcă veni vorba de câini, a intervenit Vic. Tot el l-a ucis și pe Ricky?
— Nu, altcineva. N-a făcut-o el.
— Și tu ești homosexual?
Întrebarea nu-i fusese adresată de Vic.
Duffy s-a uitat la Lucretia.
— Depinde, a răspuns el. Uneori nici nu percep diferența.
— Ba ești homo. L-ai ucis pe Henry și ești homo.
Vorbele au fost rostite cu o violență neașteptată, ca și cum Lucretia ar fi
fost atrasă de el tot timpul, iar acum respira ușurată că își găsise o scuză
pentru că îl respinsese. Duffy a perceput tonul acela ca pe o lovitură cu
cravașa peste ureche; abia mai târziu a înțeles posibilele urmări.
— Copii, a spus Vic pe un ton potolit, ajunge pentru seara asta.
•
Duffy se simțea deprimat. Era o dimineață frumoasă de toamnă, cu un
soare zgârcit și cer de un albastru ca o bilă din supercristalit; înspre sud,
pădurea căpătase deja o ușoară nuanță ruginie. Rezolvase un caz, iar
doamna Colin îi adusese dejunul la pat cu un zâmbet generos, ce depășea
simpla îndatorire de servitor. Cu toate astea, starea de deprimare persistase.
Tânjea să ajungă în Londra unde, în general, bărbații nu-și violau doar pe
598
jumătate logodnicele, iar apoi nu-și făceau felul pentru că simțeau un fior la
vederea unor funduri pe care pantalonii stăteau întinși atunci când cineva
era aplecat deasupra mesei de snooker. Și-a amintit omagiul sentimental
adus de Vic mobilității sociale și, cât timp s-a bărbierit, și-a pus în ordine
ideile. Anglia era un loc în care Ron poate fura de la Vic, unde unul ca
Damian poate șantaja orice Angelă, unde unii ca Taffy pot băga în sperieți
fete ca Sally, și unde cei ca Henry îi lasă pe unii ca Jimmy să scoată castanele
din foc pentru ei.
Și-a petrecut mai toată dimineața cu Vine. Taffy le servise polițiștilor
povestea, anticipată de altfel, că cele două mii de lire din plicul maro
reprezentau o datorie de la jocuri; însă ideea nu era prea deșteaptă, iar Vine
considera că până la urmă vor obține o declarație mai aproape de adevăr.
Singurele elemente-problemă rămâneau acuzarea lui Taffy pentru uciderea
câinelui și pentru incendierea mașinii. Pesemne că angajase pe cineva
pentru cele două trebușoare.
— Susține că are o fobie față de incendii, a spus Duffy, așa că probabil a
pus pe altcineva să o facă. Pe de altă parte, s-ar putea să mintă.
— Ciudat cum se feresc ăștia de adevăr. Cred că le stă în obicei. Necazul e
că boala asta se întinde. Până și noi, polițiștii, ne trezim servindu-le câteva
mai deocheate, doar ca să vedem reacția lor.
— Te-ai putea trezi mințind despre câine și mașină? întrebă Duffy.
— Tot ce se poate. Spunem că am găsit fire de păr în buzunarele
pantalonilor, o chestie dintr-asta. Sigur, n-aș proceda așa dacă ar recunoaște
adevărul. Apropo, de ce crezi că a lichidat câinele? Dat fiind că nu era al lui
Sally.
— M-am gândit la asta. Doar pentru că era la îndemână. Nu trebuia să fie
al lui Sally, însă avantajul era că ea ținea la Ricky. Se aștepta să afle ce-i
făcuse, după care ar fi urmat un telefon de amenințare. Tu vei fi următoarea,
scumpo. Numai că Vic, ordonat cum e, a făcut câinele dispărut.
După prânz s-au întâmplat două lucruri. Când s-au ridicat de la masă,
Damian i-a reamintit lui Duffy de meciul retur.
— Mă gândeam să plec acasă mai devreme.
— Nu se poate să mă lași baltă. Mai ales acum. La urma-urmelor, s-ar
putea ca la închisoare să nu găsesc masă de snooker.
S-au dus în camera de biliard și au tras draperiile ca să nu fie deranjați de
razele tomnatice ale soarelui. Înainte de a da prima lovitură, cu un aer
melodramatic, Damian și-a desfăcut pleoapele ochiului drept cu degetele și
și-a apropiat fața de a lui Duffy.
— Uite, fără prafuri stimulatoare, a zis el.

599
 Apoi, fără ajutorul substanțelor stimulente, l-a bătut pe Duffy cu 2 la 0.
Lui Duffy nu-i era mintea la joc; pe deasupra, postavul mesei părea din tablă
ondulată în comparație cu cel al mesei Thurston. S-a întrebat de ce Henry se
sinucisese în acel loc. Avea vreo legătură cu lecțiile, sau poate se certase cu
mama lui pentru că schimbase postavul? Ori poate pentru că acea parte a
casei fusese destinată dintru început doar bărbaților? Probabil că fusese o
pură coincidență – se întâmplase să fie acolo când a luat acea hotărâre
cumplită. Damian a așezat bilele pentru cea de-a treia partidă și a lovit,
împrăștiindu-le pe cele roșii. Acestea i-au sugerat lui Duffy picături mari de
sânge pe o masă Thurston din 1866. Era vremea să plece. A pus tacul în
rastel și l-a lăsat pe Damian să continue singur.
Al doilea lucru s-a întâmplat exact când se pregătea să plece. A auzit un
răcnet de la etaj; un țipăt de femeie, și încă unul foarte puternic. Au urmat
zgomote de uși trântite. Cu un aer resemnat, Duffy și-a spus că Sally
hotărâse cu cine să tragă un ciocănel. Asta i-a adus aminte că trebuia să-și ia
rămas-bun de la doamna Colin. A găsit-o în bucătărie. Și-au făcut semne din
cap și și-au zâmbit, de parcă niciunul dintre ei n-ar fi fost capabil să spună
ceva cursiv.
Apoi i-a explicat lui Vic că va trebui să revină la
Buckinghamshire/Bedfordshire pentru a depune mărturie, întâi în cadrul
cercetărilor – deși, credea că nu va fi chemat – iar apoi la proces. Socotea
însă că, fără supărare, nu va sta la Hall. Pe de altă parte, i-a propus lui Vic un
contract de întreținere pentru sistemul de alarmă.
— A, nu cred că merită, a zis Vic. Se pare că funcționează foarte bine. Și
sunt convins că o să mi-l repari la un preț rezonabil dacă se defectează ceva.
Asta, de dragul vremurilor de odinioară.
Duffy a aprobat din cap.
— O să mă mai gândesc. Apropo, ce a fost cu țipetele acelea?
— Angela a fost, din nefericire. L-au eliberat pe Jimmy, iar el a venit drept
aici. Mi s-a părut normal. Voia s-o vadă pe Angela, la fel de firesc, nu? Ea e
încă în pat, acela mic despre care ți-am povestit. (Duffy și-a imaginat scena.)
Și, imediat ce a văzut-o, ce crezi că a făcut Jimmy? A căzut în genunchi și a
cerut-o de soție.
Duffy a clătinat din cap cu tristețe și a urcat în furgonetă.
— Nimic nu-i iese ca lumea lui Jimmy.
Apoi a închis ușurel portiera și a făcut un viraj ca la curse în fața verandei,
ceea ce a vânzolit bine de tot pietrișul lui Vic. A condus cu viteză până a
ajuns la stâlpii din cărămidă de la intrare, pe care se afla blazonul dinastiei
Blessing-Crowther: Două Țâțe Hrăpind, cu o nevăstuică din piatră
îmbătrânită artificial cățărată deasupra. Probabil că mai trebuia fixat un alt
600
animal pe globul stingher din piatră, asta pentru simetrie. Vreun câine
înecat, de pildă.
•
Câteva zile mai târziu, Duffy își căra sacul de rufe din plastic galben pe
Goldsmith Avenue, Acton W3. Era o dimineață mohorâtă de duminică și
stătea să plouă, dar el era mulțumit. Servise un dejun sănătos la Sam Widges
și, măcar o dată, avusese noroc: mașina de spălat scuipase afară același
număr de șosete pe care îl băgase în ea. A aspirat aerul acru, prăfos, plin de
fum, încă greu de mirosurile nopții de sâmbătă, și asta i-a făcut plăcere. S-a
gândit la tânărul Karl French, subțirel ca un ogar, alergând pe stradă în
așteptarea noului sezon fotbalistic. Mda, la o adică, el era atacant. Mersul
până la spălătorie cu un sac plin cu rufe și înapoi cu stomacul plin
reprezenta un antrenament suficient pentru ca un portar să se mențină în
formă.
Peste trei ore, el și Carol s-au așezat să mănânce peștele cu sos fără
calorii, care rămăsese neconsumat cât timp Duffy lipsise de acasă. Încă avea
amintiri neplăcute după șederea la Braunscombe Hall.
— Te-ai gândit vreodată că viața la țară a ajuns la cheremul câinilor?
— Cred că mereu a fost la fel, Duffy.
— Mă întreb dacă e o idee așa de bună ca unii ca Vic să se amestece cu
alde Damian, iar Damian să trăiască alături de unii ca Henry. (Cu un aer
înțelept, Carol a ignorat acea exprimare neinteligibilă.) Vreau să spun că
acolo fiecare face ceva ilegal. Ar trebui arestați până la ultimul.
— Chiar și persoana care ți-a căzut cu tronc?
— Lucretia. N-am zis că mi-a căzut cu tronc.
— Nici nu era nevoie.
Hm. Carol îl cunoștea prea bine, și nu se înșela. Iar asta nu pica rău.
— Lucretia, a spus el cu convingere, ar trebui arestată doar pentru că o
cheamă așa.
— Duffy, ești de groază. Dar îți trece, să știi. Să lăsăm asta, ce părere ai de
pește?
El a luat o bucată minusculă, ca pentru gurmanzi, și a mestecat cu o
expresie îngândurată.
— Cred că ar avea nevoie de mai mult șofran, a decretat el.
Carol a pufnit în râs.
— Știi ce gust are șofranul?
— Cinstit să fiu, a răspuns el, cu aerul cel mai sobru de care era în stare,
habar n-am.

601