1. Războaiele dintre marile puteri ale vremurilor au durat secole.

Expansiunea colonială a fost reluată în secolul al

XIX-lea. Statele Unite ale Americii au intrat pe scena internaţională odată cu primul război mondial. Au urmat al doilea război
mondial şi “războiul rece” care au accentuat distincţia între “blocuri” (capitalist şi comunist) şi “lumea a treia”. Vitezele
schimbării în şi între “blocuri” s-au decalat atît de ameţitor încît blocul sovietic s-a prăbuşit. Traiectoria de la Uniunea
Sovietică la Uniunea Europeană a fost şi rămîne marcată de (re)începerea luptei fără menajamente pentru “acapararea
pieţelor” şi resurselor, pentru “atragerea investitorilor”, pentru “reparaţii”, pentru “recuperarea rămînerilor în urmă”. Cu
ajutorul ştiinţei, tehnicii şi aplicaţiilor lor, în special cu ajutorul noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale (NTIC),
piaţa a devenit tot mai largă. Sfârşitul “erei bipolare” a coincis cu avântul (neîngrădit) al doctrinei liberale (privatizare,
concurenţă etc.). Numai că unele ţări se bucură mai mult, iar altele mai puţin de beneficiile mondializării. Banca Mondială
(re)descoperă cotidian sărăcia.

2. Mult timp populaţia a trăit din resursele naturale. Dintre numeroşii copii născuţi vii, doar puţini ajungeau la vîrsta
de adult. Progrese în domeniul alimentaţiei, igienei, sănătăţii, condiţiilor de viaţă - înregistrate mai întîi în Europa - au făcut ca
populaţia să se înmulţească iar “excedentul” să plece în toate „punctele cardinale” pentru a popula “coloniile” (băştinaşii fiind
ameninţaţi atunci de „pericolul alb”), apoi alte părţi ale lumii, unde a început să scadă mortalitatea infantilă, să crească
natalitatea (6 copii, în medie, de femeie, în Africa, în 1970), concomitent cu alfabetizarea, cu şcolarizarea femeilor, cu
întârzierea vârstei de căsătorie, cu recursul la metode contraceptive, cu planning- ul familial etc. Sîntem în prezent circa şapte
miliarde (din care mai bine de două miliarde în China şi India).
 Specialiştii întrevăd o explozie demografică (în “lumea a treia”, în „lumea a patra”, în special).
 S-a accentuat exodul de la sat la oraş, dinspre ţările sărace înspre cele bogate, a devenit tot mai greu de aflat
un loc de muncă, s-a intensificat migraţia internaţională (circa 125 milioane de oameni pe an).
 “dezechilibrele” sînt mari; sînt ţări (foarte) bogate şi dezvoltate şi altele (extrem de) sărace;
 valuri masive de săraci ar vrea să plece către ţările dezvoltate - care au adus la cunoştinţa lumii că sunt
pentru libera circulaţie a oamenilor - unde nivelul de viaţă este incomparabil mai ridicat;
 sînt sate rămase “la începuturile civilizaţiei” şi oraşe în care urbanizarea a fost masivă, brutală,
incontrolabilă (mai ales după campaniile făcute printre locuitorii satelor, cărora li se cerea să se îndrepte spre
oraş, loc al “tuturor făgăduinţelor” – şi care au ajuns din sate, direct în mahalale, în bidonville-uri, în
“cvartale muncitoreşti”); fără planuri minuţioase de urbanizare, aglomerarea oamenilor a dus la constituirea
unor oraşe întregi - sau cartiere - mizerabile, fără echipamentele necesare, a unor aşezări pline de mafie, de
promiscuitate, de rivalităţi sângeroase, de crime, în care nu a existat preocuparea de a preîntîmpina efectele
neaşteptate, perverse, ale dezrădăcinării şi aglomerării; de la două “megalopolis”- uri (Londra şi New York-
ul, aveau fiecare cîte zece milioane de locuitori), s-a ajuns la 22 asemenea oraşe în 2001 (din care 17 în
“lumea a treia”) şi vor fi 33 în 2015 (Tokyo: 29 milioane, Bombay: 27, Lagos: 24, Şanghai: 23, Sao Paolo:
20, Karachi: 20 Beijing: 19 milioane, Dacca: 19, Mexico: 19, Delhi: 18, Calcutta: 17 etc.).
Mulţi şi-au amintit acum de avertismentele lui Malthus în legătură cu creşterea populaţiei şi a mijloacelor de
subzistenţă şi au propus ... principii pentru preîntîmpinarea efectelor intuite; de exemplu, principii pentru o agricultură
durabilă:
 să seevite epuizarea resurselor, eroziunea, poluarea, despăduririle,
 să sefacă agricultură pe toate terenurile productive,
 să se amelioreze culturile tradiţionale,
 să se asigurare producţii de calitate,
 să se deaprioritate unor culturi de mare randament,

1
  să se facă irigaţii etc.
Principiile sînt bune, dar ele nu ţin de foame. La ora actuală, unele statistici arată că circa 850 milioane de oameni de
pe glob suferă de foame, iar 30 milioane mor în fiecare an din această cauză... Pe lîngă faptul că nu au după ce bea apă, un
miliard de oameni nu are acces la apă potabilă, în timp ce calculele aratăcă 20% dintre cei bogaţi consumă de 16 ori mai
multă apă decât 20% dintre cei săraci... Se caută şi în aceste cazuri soluţii: să se fertilizeze solurile, să se realizeze mutaţii
genetice la plante, să se facă transfer de tehnologii etc., dar unui ţăran (african, să spunem), la veniturile pe care le are, i-ar
trebui sute de ani să-şi poată cumpăra un tractor şi tot echipamentul necesar practicării unei agriculturi moderne...
Pînă atunci se trimit ajutoare umanitare, „ajutoare externe”, se fac “reforme”. Planeta are resurse alimentare pentru
toţi, dar aceste resurse nu sînt peste tot în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate...

3. Societatea s-a dezvoltat mult după ce a început să exploateze - mai mult sau mai puţin sistematic - zăcămintele de
cărbune, petrol, după ce a descoperit electricitatea, energia nucleară, genetica, biotehnologiile, informatica, telecomunicaţiile
etc., toate acestea interacţionînd, fără să le mai poată fi anticipate efectele emergente – şi pe cele neurmărite, neaşteptate, pe
lîngă cele scontate, direct accesibile.Ritmul inovaţiilor a fost şi rămîne ameţitor. Telefonul, radioul, televiziunea,
telecomunicaţiile etc. ne-au ajutat să facem “paşi peste graniţe”, însă şi în această privinţă disparităţile sunt mari: 682
telefoane la 1000 de locuitori în Anglia şi doar unul în Africa; 806 televizoare la 1000 de locuitori în SUA, doar 4 în ţările
africane etc.Am intrat în ciberlume, iar hipermedia (computerele, internetul, NTIC etc.) au intrat în obişnuitul cotidian. În mai
puţin de zece ani puterea lor a crescut de 1000 de ori, preţul a scăzut de 5 ori, dar în 1998 era 145 milioane de computere în
SUA, 408 computere la 1000 de locuitori în Suedia şi 151 în Franţa, 3 la mia de locuitori în China şi “aproape unul” în Africa.
În “Imperiul Microsoft”, Bill Gates are 117 miliarde de dolari cifra de afaceri şi circa 50 miliarde profit - cam cât
PIB-ul a 30 de ţări sărace... Internet-ul n-are frontiere, ne pune (pe toţi?!) în relaţie (deşi 1,2 miliarde oameni de pe glob nu au
curent electric...). Şi prin acest mijloc creşte bogăţia şi puterea celor care... le au; în acele ţări munca se poate muta la
domiciliu, timpul liber poate spori, se poate dezvolta o nouă viaţă familială, comunitară etc. Acolo mesajele, informaţiile pot fi
stocate, analizate, controlate, valorificate; noile tehnologii informaţionale şi comunicaţionale (NTIC) devin mod de viaţă;
virtualul ajunge să depăşească realul, imaginile fascinează (copiii stau cu ochii în televizor, în ordinatorul cu jocuri
electronice, părinţii lor “se uită sperînd că şi cîştigă”).Oamenii au domesticit animale, au creat noi rase de animale, au
fermentat substanţe şi au făcut băuturi, au făcut medicamente, în 1953 au descoperit structura ADN, în 1594 au descifrat ADN
- ul, în 1974 au început să cloneze, în 1982 s-a născut primul bebeluş fecundat in vitro, din 1990 mîncăm “plante transgenice”
(care se cultivă astăzi pe milioane de ha), din 1996 ciobanii pot păzi oi clonate... În laboratoare se poate modifica specia
umană, se pot clona oameni. Cine ştie ce s-a făcut deja şi ce se mai (poate) face prin unirea biotehnicii cu informatica ? Se
ameliorează rezistenţa plantelor la climă, insecte, viruşi, boli, se creează plante fără seminţe (cine vrea să le cultive în anul
următor trebuie să cumpere iar sămânţa „Terminator”...). Astfel de plante se cultivă pe câmp, unde insectele continuă să se
joace cu polen, fără să se “gîndească” la consecinţele nedorite, neaşteptate pentru ecosistem... Se face transplant de gene de la
un animal la altul pentru a creşte rezistenţa la boli, pentru a scădea durata creşterii, se fac grefe de la animale la om pentru a
preveni boli. Celulele pe cale de a îmbătrîni sînt învăţate să se comporte ca şi cum ar fi tinere etc. Oamenii au început să se
teamă însă de „vacile nebune”, nu mai au încredere în ce scrie pe etichetele produselor alimentare, ar vrea să ştie cîte “E”-uri
mănâncă împreună cu copiii lor, drept pentru care au înfiinţat asociaţii, societăţi de protecţie a consumatorilor etc. Sunt tot mai
numeroase dezbaterile privind procreearea in vitro, diagnosticul prenatal, acţiunile asupra embrionilor, clonarea, viruşii care
ucid în sud-estul Asiei etc.

4. Mondializarea ar trebui să aibă finalitate economică, socială, umană, ecologică. Putem vorbi de „mondializare” dacă
(sub)(socio)culturile locale acţionează constructiv pentru adoptarea principiilor, mizelor şi acţiunilor de punere în act a
acesteia (P. Houée, Le développement local au défi de la mondialisation, Harmattan, Paris, 2001). Globalizarea se referă cu
2
precădere la „convergenţa” pieţelor, la formele de gestiune integrată a bogăţiilor, atît a celor din insulele de prosperitate cît şi
a celor din marea de mizerie. PIB-ul pe locuitor este de 33 506 dolari în Luxemburg şi de 458 în Siera Leone. 20% din
populaţia globului deţine 86% din producţie, 82% din pieţe, 74% din liniile telefonice internaţionale, 68% din investiţiile
străine etc. 200 persoane bogate din ţările bogate au un venit cât 41% din populaţia planetei! Trei dintre cei mai bogaţi oameni
de pe glob (inclusiv Bill Gates) au o avere cât 600 de milioane de locuitori ai planetei. Aproximativ ½ din populaţia globului
au sub 2$ pe zi / locuitor, în timp ce 20% au peste 70 dolari / zi / locuitor. Din 1990 se calculează indicatorii dezvoltării
umane care înglobează PIB-ul pe locuitor dar şi speranţa de viaţă la naştere (80 de ani în Japonia, 37 ani în Siera Leone!), rata
alfabetizării adulţilor, rata de şcolarizare etc. Indiferent din ce unghi sînt văzuţi, ei indică faptul că sărăcia sporeşte printre
săraci, în timp ce sporirea capitalului bănesc al unora pare să fi devenit scop în sine. Se speculează la bursă, băncile devin tot
mai bogate pe măsură ce împrumută, iar “jungla financiară” creşte o dată cu “circuitele paralele” ale banilor, cu “paradisurile
fiscale” („se spune” că este “spălat” circa un miliard de dolari în fiecare zi), cu fraudele, cu mafia fără frontiere, cu traficul de
droguri, arme, carne vie. Actori principali ai globalizării sînt cele 37 000 firme transnaţionale, 200 dintre cele mai mari
avîndu-şi sediul în Japonia (62), în SUA (53), în Germania (23), în Franţa (19) etc. Venitul unora dintre ele poate fi mult mai
mare decât al ţărilor în care îşi au sediul (General Motors avea, la un moment dat, un venit cât Danemarca, Polonia, Norvegia
şi alte numeroase state din lumea a treia, la un loc). Aceste firme au consilieri juridici şi financiari, au consultanţi în strategia
afacerilor şi în managementul resurselor umane, ele pot ignora frontierele naţionale, pot ignora statele fragile, dependente, ştiu
să facă presiuni, să se extindă, să se protejeze de concurenţă etc. Statele pe teritoriul cărora stau au nevoie de ele pentru
sporirea veniturilor, pentru rezolvarea problemelor ocupării, pentru sporirea influenţei în lume. Marile firme cooperează cu
statele puternice.
Multe state se asociază în organizaţii continentale, regionale, se “integrează” (fac înţelegeri formale, zone de liber schimb,
fără bariere vamale, pieţe comune în care practicile economice sunt armonizate, în care circulă monedă unică etc.). În spaţiul
european, Uniunea Europeană cuprinde, deocamdată, 15 state cu 369 milioane de locuitori. În spaţiul american: ALENA
(asociaţie de liber schimb nord-american care cuprinde SUA, Canada, Mexicul) are 394 milioane de locuitori; MERCOSUR
cuprinde Brazilia, Argentina, Paraguay, Chile, Bolivia; Comunitatea Anzilor: Bolivia, Venezuela, Peru. În spaţiul asiatic,
ASEAN cuprinde 10 ţări din Asia de sud-est. APEC cuprinde Australia, Japonia, China, o parte din Oceania. În Africa,
CEDAO (Africa de Vest) cuprinde 16 ţări, CEEAC uneşte 11 ţări din Africa Centrală, iar COMESA - 21 ţări din Africa de Est
şi Sud. Liga Arabă cuprinde 22 state membre, iar CSI – 12 republici. G7 (USA, Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie,
Italia, Canada) şi organizaţiile economice ale ONU (Fondul monetar internaţional - cu 179 ţări membre, cu un consiliu din
22 administratori şi un director general - sfătuieşte şi ajută guvernele, Banca Mondială – are menirea să lupte contra sărăciei)
au un cuvînt foarte important de spus pe scena mondializării.
ONG-urile “societăţii civile” au de „mediat” între “ultra-liberali” şi “mai moderaţi”, între “nordul dominator” şi
“sudul sărac”, între “tehnocraţia internaţională” şi “opinia mondială” (care pare să nu mai accepte ca deciziile importante, care
o privesc şi o afectează, să se ia fără ea). Ele se implică mai ales atunci cînd este vorba de protecţia mediului (natural şi social)
şi trag semnale de alarmă constatînd că se trimite în atmosferă prea mult gaz carbonic, prea multe hidrocarburi, CO, sulf,
deşeuri radioactive... Sînt atacate şi grav afectate apa şi solul (se diminuează solurile arabile - se pierd milioane de hectare
prin eroziune, inundaţii, urbanizare, prin construcţia de drumuri), se despădureşte fără discernămînt, în dispreţul celor mai
elementare şi minimale norme de protecţie a pădurilor (şi se ştie că trebuie 400 de ani pentru ca o pădure să se poată
autoreproduce!), sînt ameninţate speciile de plante şi rasele de animale (au dispărut 50 000 între 1955 – 1990, de 50 de ori mai
repede decât ritmul natural!), se schimbă clima. Unii cer întoarcerea la natură (mai ales după catastrofele de la Seveso, Bopal,
Cernobîl, după naufragiile urmate de mareele negre: Amaco Cadiz, Erika etc.) şi construcţia de proiecte comune la nivelul
planetei - Rio (1992), Johanesburg (2002 - Agenda 21).

3
 5. De mai multă vreme se discută despre bulversarea valorilor de referinţă, se deplînge faptul că oamenii au pierdut
„simţul valorilor”. De fapt, în diversitatea socioculturilor, a subsocioculturilor şi contraculturilor coabitează generaţii cu
referinţe diferite: cea care şi-a trăit copilăria în perioada interbelică, cea fericită în anii faşti (‘60 – ’80), cea care a trăit decenii
în comunism, generaţia actuală... Omul suveran s-a emancipat, dar rămîne fragil. A vrut să se afirme liber, să-şi promoveze
fără limite eul, iar acum, năucit, împrăştiat, îşi pune toate problemele identităţii. Astăzi toţi trebuie să fim frumoşi, activi,
sportivi, pozitivi... Cine-i urît, apatic, obosit, sceptic are notă proastă la dosarul evaluat adesea - paradoxal şi tragic - de către
alţi apatici, obosiţi, sceptici... Ne definim ca membri ai „societăţii industriale” şi ne împărţim în productivi şi
neproductivi...Familia a fost timp de secole spaţiul în care oamenii şi-au asigurat şi au sperat să aibă siguranţă existenţială,
pentru care să producă pentru a avea ce transmite în patrimoniul generaţiilor următoare. Acum proliferează “angajamentele cu
durată determinată” (bărbatul şi femeia aleg să trăiască în comun, un timp...). Altădată căsătoria era un eveniment social al
comunităţii, acum este o afacere şi e privată. Noile generaţii par să nu mai accepte un singur model de familie.Rudele,
prietenii, vecinii au relaţii selective, exclud persoanele din “alte categorii”, se tem de “străinii ostili şi periculoşi”.
Relaţiile cu colegii de muncă erau altele atunci cînd oamenii ştiau că învaţă o meserie, o profesie, că vor avea
“servici”, salariu, că pot face carieră şi vor avea pensie. Au intrat femeile pe piaţa muncii, munca s-a deplasat spre servicii, s-
au înmulţit inovaţiile tehnologice, s-au schimbat aşteptările, reprezentările, atitudinile faţă de muncă.
Sistemul educaţional are atribuţii importante în (re)descoperirea liantului comunitar, republican, al
“postmodernităţii”, dar pe glob aproximativ 260 milioane de copii sunt neşcolarizaţi, iar circa 100 de milioane sînt analfabeţi.
Biserica acceptă şi secularizarea şi autonomia individului, pe măsură ce se implică mai mult şi în propria ei prosperitate.
Lumea politică nu este iubită atît timp cît se rezumă la “mici fraze” oficiale, la manifestări şi sărbătoriri.
Ce se întîmplă cu liantul social în epoca actuală? Ce ne ţine laolaltă? Cine integrează membrii comunităţilor? Cine
se ocupă de incluziunea socială? etc.
R. Inglehart a publicat, în 1999, Şocul civilizaţiilor sau terapia culturală a lumii, bazîndu-se pe o cercetare făcută,
între 1981-1998, în 60 ţări (ce cuprind 73% din populaţia lumii) şi trăgea cîteva concluzii:
 în lumea actuală se trece de la valorile tradiţionale, la nevoia de (auto)realizare, de asertivitate, de bunăstare;
 se trece de la o autoritate fondată pe religie, pe conformism social, la autoritatea (des)centralizată, legal-
raţională;
 se disting câteva arii culturale (Europa protestantă, Europa catolică, ţările ex-comuniste, ortodoxe, latino-
americane, Asia de sud-est, africanii, islamiştii) care se “modernizează”, în timp ce „moştenirea lor istorică” îşi
spune cuvântul.
 s-a accentuat exodul dinspre ţările sărace înspre cele bogate, a devenit tot mai greu de aflat un loc de muncă, s-a
intensificat migraţia internaţională (circa 125 milioane de oameni pe an), „baby boom”-ul de ieri înseamnă
„papy boom”- ul de astăzi...

6. Ar trebui să trăim împreună, egali şi diferiţi, fiindcă nu posedă nimeni “modelul universal”, capabil să ducă
omenirea spre „fericire”, spunea sociologul Alain Touraine. Dar au devenit numeroşi locuitorii satelor, ai cartierelor oraşelor
care nu (mai) au sentimentul, simţămîntul că fac parte din ele. Au apărut furnizori de servicii sociale, dar oamenii se
înstrăinează unii de alţii, se tem unii de alţii, nu au mulţi prieteni, nu se vizitează etc. Au devenit mai numeroase cazurile de
violenţă în periferii, luptele între bande, subgrupuri (cu bîte de baseball, “săbii ninja” etc.), a crescut consumul de droguri,
tabagismul, alcoolismul, mal-tratările, numărul sinucigaşilor, este mai pronunţat sentimentul nesiguranţei. În 1951, Uniunea
Internaţională pentru Conservarea Naturii publica un Raport asupra stării mediului în lume cerînd să se manifeste atenţie
sporită asupra legăturii dintre economie şi ecologie, deoarece activităţile economice pot polua, pot aduce o gravă atingere
mediului. Nu s-a dat atenţia aşteptată acestui semnal; mai mult, anii 60 ai secolului XX au fost ai boom - ului economic cu

4
consecinţele sale benefice şi nedorite. Clubul de la Roma avea să denunţe pericolul creşterii economice în dispreţul resurselor
epuizabile. Dezvoltarea economică şi protecţia mediului nu pot fi văzute în contradicţie. La Conferinţa Naţiunilor Unite
pentru mediu (Stockholm, 1972) s-a insistat asupra legăturii dintre dezvoltare şi mediu: trebuia adoptat un model de
dezvoltare compatibil cu prudenţa ecologică şi cu echitatea socioumană. A fost lansat conceptul de ecodezvoltare pentru a se
releva importanţa reconcilierii dezvoltării economice cu mediul. La această conferinţă a fost lansat Programul Naţiunilor
Unite pentru Mediu (PNUE), complement al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD). A prins atunci contur
ideea creşterii ghidate şi de considerente sociale şi ecologice, nu numai economice.În anii 80, ţările au constatat că poluarea
nu are frontiere, ca şi dereglările globale, "gaura" din stratul de ozon, ploile acide, deşertificarea, efectul de seră etc. S-a
conturat necesitatea solidarităţii planetare privind dezvoltarea şi mediul. În 1987, a fost publicat raportul Viitorul nostru al
tuturor de către Comisia Mondială asupra Mediului şi Dezvoltării, în care a apărut conceptul "Sustainable Development",
“développement soutenable” - dezvoltare viabilă: o dezvoltare care să răspundă nevoilor prezentului, dar fără a compromite
capacitatea generaţiilor viitoare de a şi le satisface pe ale lor.
Dezvoltarea durabilă a fost expresia consacrată la conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului şi dezvoltării de la Rio de
Janeiro (1992), la care au participat 182 state. Reuniunea la vîrf de la Copenhaga (1995) a consacrat termenul de dezvoltare cu
finalitate socială care vrea să integreze economicul, socialul, ecologicul: să fim eficienţi economic, echitabili sociali şi
respectuoşi cu mediul natural, cu resursele. Strategia dezvoltării durabile presupune cîştiguri pe toate aceste trei planuri, dacă
există o coerenţă a politicilor sectoriale, este acceptat demersul partenerial, transdiciplinar şi democraţia participativă care să
mobilizeze toţi actorii sociali.Există numeroase acorduri, convenţii multilaterale: Convenţia de la Bâle (1989) - controlul
transfrontalier al deşeurilor periculoase, Convenţia de la Viena - protecţia stratului de ozon (ca şi Protocolul de la Montréal),
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, Convenţia asupra conservării speciilor migratoare, Convenţia asupra
comerţului internaţional cu faună şi floră sălbaticăpe cale de dispariţie, Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial
cultural şi natural etc. Ţările membre OCDE s-au angajat ca în 2000 să stabilizeze emisia de gaze cu efect de seră la nivelul
anului 1990. Protocolul de la Kyoto (1997) ca şi cele de la Buenos Aires (1998), Bonn (1999), La Haye (2000) fixează
asemenea obiective pînă în 2015. Problemele dezvoltării economice, ecologice, cu finalitate socială sînt o preocupare comună
a umanităţii.
Dar gîndirea globală fără acţiunea locală rămîne sterilă. De aceea în textele convenţiilor, acordurilor etc. a apărut cerinţa
plasării fiinţelor umane şi a comunităţilor concrete în centrul preocupărilor privind dezvoltarea durabilă, deoarece oamenii
au dreptul la o viaţă socială sănătoasă, în armonie cu natura. Astfel, principiile Declaraţiei de la Rio cer:
- integrarea protecţiei mediului ca parte a procesului de dezvoltare economică cu finalitate socială,
- să nu se pună bariere comerţului, dar să sporească responsabilitatea celor care dăunează mediului, poluează;
“poluatorul plăteşte”;
- cooperarea bazată pe buna credinţă a statelor, care trebuie să avertizeze asupra riscului catastrofelor sau activităţilor
periculoase, fără a se încălca dreptul fiecărei naţiuni de a-şi exploata resursele,
- responsabilitate, solidaritate internaţională în lupta contra sărăciei,
- implicarea cetăţenilor – şi a femeilor, tinerilor, a comunităţilor locale, în luarea deciziilor etc.
Programul acţiunilor pentru secolul XXI (Agenda 21 de la Rio) are 40 de capitole în care se analizează situaţia, se
expune strategia şi se formulează recomandări (peste 2500!) privind acţiunile în plan economic, social, în privinţa modurilor
de consum, dinamicii demografice etc. După Rio, conferinţele internaţionale au aprofundat şi dezvoltat Agenda 21. Conferinţa
asupra populaţiei şi dezvoltării de la Cairo (1994) a formulat obiectivul ca pînă în 2015 să existe acces universal la planning
familial. A cincea Conferinţă mondială asupra femeii (Beijing, 1995) leagă promovarea femeilor de progresul societăţii,de
eliminarea sărăciei, de dezvoltatea cu finalitate socială. Declaraţia de la Istanbul conţine prevederea referitoare la dreptul la
locuinţă – parte integrantă a drepturilor omului, ca şi accesul la apă potabilă, educaţie etc. Reuniunea Mondială privind
alimentaţia (Roma, 1996), afirmă dreptul fiecărui om la hrană adecvată (angajamentul ca pînă în 2015 să nu mai existe
5
foamete în lume…). Reuniunea Planeta Pămînt (New York, 1997), Reuninea la vîrf a mileniului (New York, 2000), ca şi A
Treia Conferinţă ONUprivind ţările puţin dezvoltate (Bruxelles), Conferinţa mondială contra rasismului şi discriminării
rasiale, xenofobiei şi intoleranţei (Durban), Conferinţa asupre finanţării dezvoltării (Monterrey, 2002) reafirmă obiectivele
internaţionale pentru începutul noului mileniu.

Apelul la (re)descoperirea comunităţii, la responsabilizarea acesteia, se leagă şi de dificultatea de a afla soluţii

uniterale problemelor actuale, în contextul crizelor economice, sociale, a reducerii resurselor etc. Statul ar vrea să se „retragă”
tocmai cînd trebuie să se achite de obligaţiile asumate în perioadele premergătoare alegerilor, înăspreşte normele legislative,
menţine precaritatea financiară a grupurilor (defavorizate), identifică priorităţi ale comunităţilor plecînd de la priorităţi
ministeriale... Ideologia conform căreia fiecare cetăţean are un loc bine definit în sistemul social (iar dacă cetăţeanul nu se
conformează, nu se adaptează locului, „vine sistemul” şi-i dă ajutor specializat), nu a dat roadele scontate. De fapt, în acest
mod se încerca „tratarea disfuncţiilor”, a „deficienţelor de funcţionare”, a „devianţelor” etc., fără a se ajunge la oamenii
concreţi, la comunităţile concrete. Gestionarea tehnocratică cerea „încadrarea” cetăţenilor, „conformarea” la „exigenţele
sistemului”. În acest fel, identificarea şi ierarhizarea problemelor comunităţilor şi ale membrilor comunităţilor se făcea de
către tehnocraţii politicii în funcţie de nevoile de moment ale politicului. Captarea cuvintelor referitoare la problematica
dezvoltării comunitare de către funcţionarii statului poate crea confuzia că totul este comunitar, deci pot fi luate decizii în
numele cetăţenilor, ceea ce convine statului cu fantasma „unităţii de monolit” şi a „solidarităţii corpului social”. Recitarea,
invocarea magică a noilor concepte, a „acquis”-ului comunitar, nu rezolvă probleme concrete, atît timp cît în spatele lor se
ascund „interese contradictorii” departe de cele reale ale comunităţilor.Plecăm de la presupoziţia că fiecare membru competent
al comunităţii are ceva de oferit şi poate contribui la întărirea acesteia, că este importantădezvoltarea atitudinilor pro-
comunitare, a capacităţilor şi competenţelor celor care vor să participe la dezvoltarea comunităţilor din care fac parte.