Karl Popper

Sir Karl Raimund Popper (n. 28 iulie 1902, Viena - d. 17

septembrie 1994, Londra) a fost un filozof englez de origine austriacă, considerat
unul din cei mai mari filozofi ai științei din secolul al XX-lea. Fondator
al raționalismului critic împotriva determinismului istoric, s-a opus oricărei forme
de scepticism, convenționalism și relativism în știință și în activitatea umană în
general, a susținut ideea unei societăți deschise (Open society), adversar implacabil
al totalitarismului sub orice formă.

Karl Popper s-a născut în Viena la 28 iulie 1902, într-o familie de evrei convertită
la protestantism, fiu al unui avocat, cu preocupări de filozofie și cultură clasică,
care a transmis fiului său interesul pentru fenomenele sociale și politice. După
absolvirea gimnaziului, se înscrie în 1918 la Universitatea din Viena, unde
studiază matematica și fizica, apoi obține și doctoratul în psihologie (1928).
Îl interesesează Teoria relativității, respinge însă marxismul și psihanaliza,
considerându-le lipsite de fundament științific. Din aceste confruntări cu temele cel
mai mult dezbătute în acel timp se cristalizează preocupările care vor forma centrul
activității sale ulterioare, anume metodologia critică a științei. Devine un susținător
consecvent al raționalismului critic și adversar hotărât
al neopozitivismului cunoscut si ca empirism logic dominant în
mișcarea filozofică cunoscută sub numele de "Wiener Kreis" (Cercul vienez), ai
cărui principali reprezentanti erau Moritz Schlick si Rudolph Carnap.
În 1937, sub amenințarea infiltrării nazismului care avea să ducă la anexarea
(Anschluß) Austriei de către Germania, Popper se stabilește în Noua Zeelandă,
unde rămâne până în 1945 ca profesor la Canterbury University din Christchurch.
În 1946 se întoarce în Europa și, până la obținerea titlului de emeritus (în 1969),
Popper predă în calitate de profesor de logică și de metodologia științei la School
of Economics din Londra, care devine un renumit centru internațional de cercetări
în domeniul teoriei științelor.
În anii șaizeci, împreună cu Hans Albert, a fost principalul combatant în disputa
cu pozitivsmul reprezentat de "Școala din Frankfurt" (Frankfurter Schule). În 1965,
Karl Popper a fost înnobilat ("Knight of the British Empire"), devenind "Sir". A
primit titlul de "doctor honoris causa" de la mai multe universități din Marea
Britanie, Statele Unite ale Americii și Noua Zeelandă.
Popper a încetat din viață la 17 septembrie 1994 în Londra.
În lucrarea sa principală "Logik der Forschung" ("Logica cercetării", 1934, Viena),
Karl Popper dezvoltă "Teoria falsificării" drept condiție fundamentală a cercetării
științifice. În contrast cu reprezentanții "Cercului vienez", Popper respinge
principiul inducției, considerându-l lipsit de bază științifică, pentru că, de regulă, în
special în domeniul științelor naturii, nu este niciodată posibil să se cerceteze și să
se experimenteze toate cazurile sau ipostazele din natură. De aceea, niciun sistem
științific nu poate pretinde a fi în mod absolut și pentru toate timpurile valabil. Se
pot emite, cel mult, ipoteze de lucru cu caracter de model provizoriu prin care, în
cel mai bun caz, se formulează probabilități. Este suficientă o singură abatere
pentru infirmarea unei ipoteze, care rămâne numai atât timp adevărată, până când
este invalidată (dovedită "falsă"). În știință nu se pot face progrese prin acel tip de
experiențe, care nu fac decât să verifice legi încă valabile, ci prin probe, care
dovedesc "falsitatea" lor și, în consecință, conduc la formularea de noi ipoteze. O
ipoteză este științifică, doar atunci când permite invalidarea ei. Teoriile, care în
mod sistematic nu admit nicio contradicție, respingând probele evidente constatate
empiric, sunt pseudo-științifice și capătă astfel - datorită unor interese de grup,
fanatismului sau nepăsării - un caracter ideologic. Sunt denunțate astfel
autosigilarea sistemelor neștiințifice care caută să fie neinfirmabile experimental:
psihanaliza lui Freud, istoricismul lui Marx, psihologia individuală a lui Adler și
astrologia. Criteriul de demarcație dintre știință și pseudo–știință este cel al
falsificabilității. Popper introduce pentru aceasta conceptele de "conținut empiric"
(clasa falsificatorilor potențiali) și "conținut logic" (mulțimea de consecințe).
Gradul de informație pe care ni–l oferă o teorie este direct proporțional cu
conținutul ei empiric. Astfel că o teorie ne zice mai multe dacă ea interzice cât mai
multe fenomene. Ea tebuie să împartă clasa tuturor enunțurilor de bază (enunțuri–
test) în două clase nevide: clasa celor cu care este în contradicție, pe care le
interzice (clasa falsificatorilor potențiali ai teoriei) și clasa enunțurilor pe care
teoria le permite. Însă o teorie face aserțiuni numai despre falsificatorii ei potențiali
(legile naturii sunt interdicții), despre enunțurile pe care le permite nici nu spune că
sunt adevărate. Interzicand cât mai multe fenomene, teoria devine una puțin
probabilă. În știință nu sunt relevante enunțurile adevărate, dar banale ci, sunt
căutate acele enunțuri care aduc noul, care revoluționează modul nostru de a gândi.
Noi năzuim la sporirea cunoștințelor noastre, vrem enunțuri cu un conținut
informațional ridicat deci formulăm enunțuri care au o probabilitate scăzută. Cu cât
ceva devine mai probabil, cu atât este mai lipsit de conținut și neinteresant. Astfel,
pentru a progresa trebuie să avem teorii cât mai informative (enunțuri mai puțin
probabile) și cât mai sever testabile. Ajungem la conceptul de știință eroică în care
progresul se face numai atunci când sunt idei îndrăznețe care au un grad înalt de
falsificabilitate. Noul este întotdeauna improbabil. Teoriile trebuie să facă predicții
riscante (cât mai exacte și cu privire la fenomene necunoscute), să aibă un înalt
nivel de generalitate, să explice o mare varietate de fapte, să aibă un conținut bogat
deci, să aibă consecințe importante. Știința eroică se bazează pe un fel de ’’intuiție
creatoare’’ bergsoniană, chiar și Einstein vorbește despre ’’căutarea acelor legi de
cel mai înalt nivel de generalitate… din care poate fi obținută, prin pură deducție, o
imagine asupra lumii. La aceste legi nu duce nici un drum logic ci, numai o intuiție
bazată pe ceva de tipul unei contopiri cu obiectele experienței’’ . Astfel Popper ne
face un portret romantic al ’’geniului științific’’: intuiție deosebită, fantezie
creatoare, independență în gândire și atitudine critică necruțătoare.
Modelul inductiv, pe care îl consideră de propagandă baconiană, este înlocuit cu
modelul ipotetico–deductiv. Aceasta pentru că noi nu pornim de la observații pure
(considerate astăzi un mit epistemologic), ci întotdeauna avem anumite ipoteze pe
care le lansăm în exterior. Nu avem o observație, ci o facem. Noi avem zilnic
anumite așteptări cu privire la mediul înconjurător, de care ne dăm seama abia
cand ele ne sunt înșelate deci, realitatea ne răspunde cu un feed–back negativ, care
determină reconfigurarea așteptărilor noastre. Observațiile joacă un rol important
în procesul de modificare a dispoziþiilor de a reacționa, dispozițiile de a recționa
trebuie să fie prezente mai întâi, pentru a putea să fie modificate. Popper folosește,
pentru a explicita această opțiune, metafora găleții și a reflectorului: în viziunea
spiritului–găleată, mintea noastră este asemenea unui container cu deschideri în
care percepțiile și cunoașterea se acumulează (Bacon vorbește despre percepții ca
despre "struguri " care trebuie adunați și din care, dacă îi presăm, iese "vinul pur al
cunoasterii"). În opoziție cu această viziune este cea care vede omul ca un reflector
care luminează întunericul din jurul său.
Popper combate toate sursele care se erijează în autorități: percepțiile, rațiunea, etc.
Există o mulțime de surse ale afirmațiilor noastre, însă nici una nu are autoritate.
De aceea întrebarea: "care este sursa afirmațiilor tale?" este greșit pusă. Ea caută
dictatură și se aseamănă cu întrebarea lui Platon: cine trebuie să conducă? Astfel
că Popper o înlocuiește cu întrebarea: cum putem evita eroarea? Iar noi nu trebuie
să ne întrebăm cine trebuie să conducă ci, mai degrabă, cum ar trebui condus un
stat. Cele mai importante surse ale cunoașterii noastre sunt: tradiția și cunoașterea
apriori. Prin critică, noi modificăm cunoașterea care ne–a parvenit până în
momentul de față.
Teoria lui Popper poate fi rezumată de fraza: aceasta nu este o lume a confirmării
adevărurilor ci, una a infirmării erorilor. Noi înțelegem doar dacă eliminăm
eroarea. Popper reactualizează teoria “celei mai bune lumi de pană acum” -
persiflată la vremea ei de Voltaire în Candide. El critică Școala de la
Frankfurt(Theodor Adorno, Max Horkheimer, Walter Benjamin, Herbert
Marcuse, Jürgen Habermas) pentru că introduc un pesimism ideologic care corupe
tineretul. Societatea de astăzi este considerată de Popper cea mai bună de pană
acum, însă aceasta nu înseamnă că ea nu poate fi îmbunătățită.
Popper extinde acest punct de vedere în opera sa de filozofie socială, "The Open
Society and Its Enemies" ("Societatea deschisă și dușmanii ei", 1945), în care
apără democrațiaîmpotriva oricărei forme de totalitarism, combătând atât concepția
lui Platon asupra societății cât și materialismul istoric al lui Karl Marx. Progresul
științific este favorizat numai de acele societăți în care sunt garantate libertatea
gândirii și libera confruntare a ideilor. Acestea sunt societățile deschise, în contrast
cu cele închise, în care domnește autoritarismul politic pe baze ideologice contrare
raționalismului critic. Pe această linie, Popper critică ceea ce el
numește "Istoricism" ("The Poverty of Historicism", "Mizeria
Istoricismului", 1957), concepție, după care evoluția istorică a umanității ar fi
predeterminată pe baza unor reguli intrinsece. Se recunoaște aici doctrina
lui Marx asupra socialismului științific, care părăsește terenul unei analize
formulate de el însuși, pentru a se face profetul unei societăți viitoare, legitimând
regimurile autoritare. Popper consideră democrația pluralistică, cu toate
imperfecțiunile sale, ca formă de organizație statală care are drept scop garantarea
libertății individuale și a progresului relațiilor interumane. Ea permite corectarea
treptată a imperfecțiunilor prin reformele sociale. Rămâne însă totdeauna pericolul
absolutizării unor principii, în contradicție cu raționalismul critic. Critica este
considerată de filosoful austriac drept singurul mod de a progresa, iar limbajul este
atât de important, tocmai pentru că face posibilă critica. Filosoful teoretizează un
mod în care critica ar trebui să fie făcută. Fiecare trebuie să își critice propria
teorie, să o pună la cele mai severe teste. Un savant onest trebuie să zică: "s–ar
putea ca tu să ai dreptate". Însă mulți (Kaufmann, Singer etc.) îl acuză pe Popper
că nu a aplicat normele sale și la critica lui împotriva lui Hegel, Heidegger, Jaspers
din Societatea deschisă și dușmanii ei.

Thomas Hobbes
Thomas Hobbes (n. 5 aprilie 1588,Regatul Unit – d. 4
decembrie 1679, Derbyshire, Regatul Unit) a fost un filozof englez, cel mai
cunoscut pentru tratatul său Leviatanul (1651).
Hobbes a scris despre filozofie politică și alte subiecte, oferind o definiție a naturii
umane ca o formă de cooperare auto interesată. A fost contemporan cu Francis
Bacon și cu René Descartes și a scris un răspuns la Meditațiile lui René Descartes.
Hobbes este unul dintre cei mai mari sistematicieni ai raționalismului și un bun
cunoscător al filosofiei lui Descartes. Pentru a scăpa de Revoluția engleză, Hobbes
s-a mutat la Paris în perioada 1640-1651, întorcându-se în Anglia după căderea lui
Cromwell.
Hobbes s-a născut în Malmesbury, Wiltshire, Anglia pe 5 aprilie 1588. Tatăl
său, vicar de Charlton și Westport, a fost forțat să părăsească orașul, abandonându-
și cei trei copii în grija fratelui său, Francis. Hobbes a fost educat la biserica din
Westport de la vârsta de 4 ani, apoi s-a mutat la școala din Malmesbury și după
aceea la o școală privată condusă de tânărul Robert Latimer, absolvent
al Universității Oxford. Hobbes a fost un elev bun, iar în 1603 a fost trimis la
Oxford unde a intrat la Magdalen Hall (vezi Hertford College). Directorul de la
Magdalen Hall a fost un Puritan foarte agresiv, John Wilkinson, care a avut o
influență puternică asupra gândirii lui Hobbes.
La universitate, Hobbes se pare că a urmat o curriculă propie, nefiind atras de
studiul scolastic. Hobbes nu și-a completat studiile universitare până în 1608, dar a
fost recomandat de Wilkinson ca meditator pentru William, fiul lui William
Cavendish, Baron de Hardwick (și mai târziu conte de Devonshire), și astfel a
început legătura lui de o viață cu această importantă familie de nobili.
Hobbes a devenit însoțitorul tânărului William și amândoi au luat parte la un mare
turneu în 1610. Cu această ocazie, Hobbes a luat cunoștință de metodele științifice
și critice europeene, care contrastau filosofia scolastică pe care o studiase la
Oxford. În acea perioadă eforturile sale se îndreptau spre studiul atent al autorilor
greci și latini, rezultatul fiind grandioasa traducere a Istoriei războiului
Peloponesian a lui Tucidide, pe care a finalizat-o în 1628 și care a fost prima
traducere a acestei lucrări în engleză. Hobbes credea că relatarea lui Tucidide
despre războiul Peloponesiac demonstrează că o guvernare democratică nu poate
supraviețui unui război și nu poate asigura stabilitatea, și de aceea este indezirabilă.
Hobbes nu și-a concentrat eforturile asupra filosofiei până în 1629, deși se întâlnea
cu figuri din lumea literară ca Ben Jonson și cu gânditori ca Francis Bacon.
Angajatorul său Cavendish, devenit conte de Devonshire, a murit de ciumă în iunie
1628. Contesa văduvă l-a concediat pe Hobbes, dar el și-a găsit în scurt timp un alt
loc de muncă, tot ca meditator, de această dată pentru fiul lui Sir Gervase Clifton.
Rămâne pe acest post, petrecând o mare parte a timpului la Paris, până în 1631,
când își găsește din nou de lucru la familia Cavendish, ca meditator al fiului
fostului său elev. În următorii șapte ani, pe lângă munca de meditator, se preocupă
de extinderea propriilor sale cunoștințe de filosofie, trezindu-se în el curiozitatea
pentru cele mai importante dezbateri filosofice. A vizitat Florența în 1636 și mai
târziu a fost unul dintre participanții obișnuiți la dezbaterile grupurilor filosofice
din Paris, organizate împreună cu Marin Mersenne. Începând din 1637, Hobbes se
consideră filosof.

Scrierile de filozofie politică

Filosofia lui Hobbes este strict nominalistă și mecanicistă, excluzând teologia. Ea
nu se preocupă decât de soarta obiectelor, naturale și artificiale, create de om cu
alte cuvinte, acelea care pot fi "calculate" rațional. Teoria sa cea mai de succes a
fost ceea despre starea naturală și contractul social (dreptul natural).
Prin opera sa principală, "Leviathan" (1651), Hobbes a devenit fondatorul
filosofiei statale moderne. Dat fiind că starea naturală a omului reprezintă "bellum
omnium contra omnes" (războiul tuturor împotriva tuturor), oamenii încheie un
contract social prin care transferă drepturile individuale către stat. Legitimitatea
statului constă și în datoria sa de a garanta securitatea.
Hobbes pornește de la premiza că egoismul domină natura umană "homo homini
lupus est" (omul pentru om este lup). De aici rezultă necesitatea apariției statului ca
o creație artificială. Filozofia politică a lui Hobbes se mai ocupă și de raportul stat
(suveran) - individ (cetățean), de notiunea și rolul dreptului natural în societate și
de distincția dintre drept (jus) și lege (lex).