Page |1

AUTONOMII LOCALE
ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC (SEC. IX – XVIII)

La începutul Evului Mediu, după încheierea procesului de etnogeneză, popoarele europene evoluează
spre noi forme de organizare politică: statele medievale. În spațiul românesc se formează statele medievale
Transilvania, Țara Românească, Moldova şi Dobrogea.
Aflate într-o zonă de contact a mai multor factori de civilizație (ortodoxă, catolică, musulmană), țările române
au fost supuse presiunilor politice, militare şi religioase ale marilor puteri vecine ale vremii (Imperiul Bizantin,
Imperiul Otoman, Regatul Ungariei, Regatul Poloniei).

1. OBŞTEA SĂTEASCĂ
După retragerea aureliană continuă etnogeneza însă populaţia romanizată s-a retras în zonele rurale,
ferite de calea migratorilor, abandonând oraşele. Astfel au apărut şi s-au dezvoltat obştile săteşti =
primele forme de comunitate ale românilor (primele structuri teritoriale), organizate după
criterii:
- teritoriale : aveau o întindere bine delimitată în zone mai greu accesibile
- agrare : ocupațiile principale erau agricultura şi creșterea animalelor
- de convieţuire socială : grupa iniţial toţi urmaşii unui strămoş comun, care locuiau în sate;
Obştile erau conduse de un cneaz sau un jude cu atribuţii administrative, judiciare apoi politice şi
militare. Puterea unor cnezi s-a extins cu timpul peste mai multe obşti formându-se uniunile de obşti numite
de istoricul Nicolae Iorga „Romanii populare”.
Obştile săteşti au reprezentat nucleul pentru formarea autonomiilor locale şi apoi a
statelor medievale românești.

2. AUTONOMIILE LOCALE
Obștile sătești şi uniunile de obști s-au unit şi astfel au apărut autonomiile locale =
formațiuni politice prestatale conduse de un voievod sau un duce. Cauzele apariției autonomiilor
locale au fost :
- pericolele externe;
- nevoia de apărare a obștilor;
- dezvoltarea schimburilor comerciale;
- stratificarea societății , apar diferențele de avere.
Începând cu secolul IX, românii sunt menționați de izvoare organizați în autonomii locale cu diverse
denumiri: cnezate, voievodate, jupanate, țări. Autonomiile s-au menținut până mai târziu, în secolul XIII,
fiind de regula localizate în zone mai ferite din calea migratorilor.

A. AUTONOMIILE LOCALE ÎN SPAŢIUL INTRACARPATIC (TRANSILVANIA) – SEC. IX-XI

În sec. IX, izvorul istoric Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor), cronică maghiară
scrisă de notarul regelui Bella (numită şi Cronica lui Anonymus), descrie luptele purtate de maghiari cu
voievozii români la pătrunderea lor în Transilvania. In acest context cronica menționează trei autonomii locale
românești:
- voievodatul lui Glad, în Banat, cu cetatea de scaun la Cuvin;
- voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei, cu cetatea de scaun la Dăbâca;
- voievodatul lui Menumorut, în Crișana, cu cetatea de scaun la Biharea.
 Page |2

În sec. XI, izvorul istoric Legenda Sfântului Gerard (călugăr originar din Veneția),
menționează două formațiuni românești:
- voievodatul lui Gyla, în centrul Transilvaniei;
- voievodatul lui Ahtum, în Banat.

B. AUTONOMII LOCALE ÎN SPAŢIUL EXTRACARPATIC, LA SUD DE CARPAŢI (ŢARA

ROMÂNEASCĂ) – SEC XIII
Cel mai important document istoric este Diploma Cavalerilor Ioaniți , din 1247, act
acordat de regele Ungariei lui Rembald, marele preceptor al cavalerilor Ioaniți, prin care li se permitea
așezarea lor în Banat, Oltenia şi teritoriile la est de Olt. Diploma menționează cinci formațiuni politice
românești:
- voievodatul lui Litovoi, între Olt şi Jiu;
- voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului;
- cnezatul lui Ioan, în sudul Olteniei;
- cnezatul lui Farcaș, în nordul Olteniei;
- Ţara Severinului, numită ulterior Banatul de Severin.

C. AUTONOMII LOCALE ÎN SPAŢIUL EXTRACARPATIC, LA EST DE CARPAŢI (MOLDOVA) –

SEC. XII-XIII
Aici izvoarele istorice sunt mai puțin lămuritoare, fără a menționa numele conducătorilor, însă se
pot numi şi localiza câteva dintre ele:
- cronicile rusești din sec. XII menționează o „țară Berlad”
- documentele cancelariei regale maghiare şi papale stabilesc o „țară a brodnicilor” – sec XIII;
- o cronică rusească atestă o „țară a bolohovenilor” – sec. XIII;
- informații transmise pe cale orală şi fixate mai târziu de cronicari menționează autonomii locale cu
numele de: codrii (Codrii Cosminului, Orheiului, Lăpușnei), câmpuri (Câmpul lui Dragoș, lui Vlad),
ocoale (Câmpulung, Vrancea), cobâle (Neamț, Bacău, Vaslui).

D. AUTONOMII LOCALE ÎN SPAŢIUL EXTRACARPATIC, ÎNTRE DUNĂRE ŞI MARE

(DOBROGEA) – SEC. X-XIII
Pentru sec. X, inscripția de la Mircea Vodă (datată în anul 943) menționează un jupân
Dimitrie, conducătorul unei formațiuni politice (jupanat) în jurul fortificației de la Mircea Vodă.
Tot în sec. X descoperirile de la complexul Basarabi-Murfatlar atestă un jupanat condus de
jupân Gheorghe.
În sec. XI în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră se manifestă autoritatea bizantină, sub
care este atestată o unitatea administrativ-teritorială „Thema Paristrion”, condusă de un funcționar al
imperiului.
În a doua jumătate a sec. XI în lucrarea Alexiada, scrisă de Ana Comnena (prințesă bizantină
fiica împăratului Alexie Comnenul), sunt atestate trei formațiuni politice conduse de :
- Tatos, cu reşedinţa la Dristor;
- Satza, cu reşedinţa la Preslav;
- Sestlav, cu reşedinţa la Vicina
 Page |3

IMPORTANŢA FORMĂRII AUTONOMIILOR LOCALE

Autonomiile locale sunt semnalate în întreg spațiul carpato-danubian între secolele IX-XIII. Ele
sunt dovada progresului înregistrat de obștile sătești din punct de vedere social, economic şi politic. Statele
românești constituite în secolele XI-XIV sunt continuatoarele autonomiilor locale, cnezate şi voievodate,
consemnate de izvoarele istorice. Autonomiile locale au stat la baza formării statelor medievale de mai târziu.

3. FORMAREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

Factorii (cauze) care au contribuit la formarea statelor medievale

a) factorii interni:
- dezvoltarea economică şi apariția drumurilor comerciale (comerțul de tranzit dintre Carpați şi Marea
Neagră, arterele comerciale care leagă centrul Europei de gurile Dunării, apariția târgurilor şi orașelor)
- creșterea demografică;
- cadrul natural (relieful) care a asigurat protecția românilor;
- întărirea raporturilor feudale în jurul unei autorități mai puternice;
- apariția claselor sociale;
- formarea statului Ţara Românească a grăbit procesul de formare a unui stat asemănător în Moldova.
b) factorii externi:
- criza dinastică din regatul ungar (stingerea dinastiei Arpadiene )
- creșterea influentei Hoardei de Aur (stat mongol) care se opunea regatului ungar
- influenta Imperiului Bizantin care considera spațiul carpato-danubiano-pontic un punct strategic
- presiunea regalității ungare asupra nobililor români din Transilvania determină trecerea unor
conducători politici români din Transilvania (voievozi) la sud si est de Carpați – descălecat

A. ÎNTEMEIEREA TRANSILVANIEI
Formarea voievodatului Transilvaniei a avut loc în mai multe etape:
a) secolele IX-XI : apariția formațiunilor prestatale românești menționate de izvoarele maghiare.
Înaintarea ungurilor în Transilvania s-a lovit de rezistența românilor organizați în voievodate. După crearea
regatului Ungariei începe cucerirea organizată a Transilvaniei prin înfrângerea voievozilor din centrul
Transilvaniei şi Banat.
b) secolele XI-XIII : Transilvania este cucerită si organizată politic şi administrativ după modelul
feudalismului apusean. Regalitatea maghiară aduce forme de organizare specifice din punct de vedere
teritorial – administrativ şi religios: comitatele (Bihor, Crasna, Alba, Băbâca, Cluj), episcopie catolică (la
Oradea). După încercarea eșuată a regalității de a impune propriul model de organizare politică – principatul
(primul principe menționat este Mercurius în 1111 şi 1113), a avut loc organizarea politică ca voievodat
(instituție specific românească) cu o largă autonomie în cadrul regatului ungar, condusă de un voievod, numit
de rege. (primul voievod menționat în documente este Leustachius în 1176). Populația românească rămasă
majoritară îşi păstrează vechile forme de organizare voievodală şi cnezială, „ țările românești”, în zonele de
margine ale Transilvaniei: Ţara Făgărașului, Ţara Zarandului, Maramureșului, Hațegului.
c) consolidarea stăpânirii maghiare: are loc prin organizarea comitatelor, episcopiilor catolice,
organizarea voievodatului şi colonizarea în sec. XII-XIII a populațiilor de religie catolică : sași, secui şi cavalerii
teutoni.
Sașii, populație de origine germană din zonele Flandrei şi Saxoniei sunt așezați în regiunea Sibiului,
Bistriței, Ţara Bârsei. Buni meșteșugari ei au contribuit la dezvoltarea economică a voievodatului şi au
întemeiat orașe (burguri) după model apusean (Sighișoara, Sibiu, Brașov). Regalitatea maghiară le-a acordat
 Page |4

mari privilegii, reconfirmate în documentul Bula de Aur a Sașilor (Andreanum), emisă de regele Andrei al
II-lea în anul 1224 şi menținute pe tot parcursul Evului Mediu.
Secuii, popor de origine necunoscută (probabil turcică), au constituit avangarda armatei maghiare în
timpul cuceririi Transilvaniei. Au fost așezați în zonele Târnavelor şi Subcarpaților de Curbură, cu rol militar, de
apărare a trecătorilor din Carpați. Au avut libertate de organizare politico-administrativă, beneficiind de largă
autonomie ca şi sașii.
Cavalerii teutoni sunt prezenți în Transilvania de la începutul sec. al XIII-lea (anul 1211), colonizați
de regele maghiar Andrei al II-lea şi așezați în Ţara Bârsei (zona Brașov). Scopul așezării a avut un dublu rol:
militar (apărarea trecătorilor şi hotarelor) şi religios (extinderea religiei catolice şi la sud de Carpați). Ca urmare
a unor neînțelegeri cu regalitatea ungară, au fost alungați în 1225 din Transilvania.
În 1541 în condițiile în care ungurii au fost învinși de otomani, iar o parte a țării a devenit
pașalâc (provincie turcească), Transilvania trece sub dominație otomană şi se organizează
principatul Transilvaniei.

B. ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

Întemeierea Țării Românești s-a realizat prin unificarea formațiunilor politice existente la sud de Carpați. Acest
proces s-a desfășurat începând cu a doua jumătate a sec. XIII şi s-a încheiat în prima jumătate a sec. XIV.
Etapele întemeierii:
a).Extinderea şi consolidarea formațiunilor politice atestate de Diploma Cavalerilor Ioaniți.
Acestea era vasale regatului ungar cu excepția voievodatului lui Seneslau. La sfârșitul sec. XIII voievodul
Litovoi sau un urmaș al acestuia încearcă anularea raporturilor de vasalitate față de Ungaria şi refuză să mai
plătească tribut. În conflictul ce a urmat este ucis iar fratele sau, Bărbat, este luat prizonier, ulterior
răscumpărat de români cu o sumă mare de bani.
b).Descălecatul lui Negru-Vodă. În procesul formării Țării Românești un rol important l-au avut
românii transilvăneni. Conform legendelor şi tradiției istorice, Negru Vodă, voievod din Ţara Făgărașului sub
presiunea regalității maghiare trece la sud de Carpați în regiunea Câmpulung şi pune bazele unui nou stat
având capitala la Curtea de Argeș (sfârșitul sec. XIII).
c).Întemeierea Țării Românești de către Basarab I (1310?-1352). El unifică toate formațiunile
politice şi întemeiază statul Ţara Romanescă. Își ia titlul de mare voievod. În 1324 Basarab era numit de
regalitatea maghiară „ voievodul nostru transalpin” ceea ce însemna ca noul domnitor accepta
suzeranitatea Ungariei iar regele ungar recunoștea unificarea țării de către Basarab şi domnia acestuia. Cauza
neînțelegerilor dintre Basarab şi regalitatea maghiară a fost Banatul de Severin şi creșterea prestigiului
voievodului român. În acest context, în 1330, la Posada a avut loc confruntarea directă între Basarab şi Carol
Robert de Anjou, regele Ungariei. Lupta este menționată şi descrisă în documentul Cronica pictată de la
Viena. Încheiată cu victoria românilor, aceasta a însemnat sfârșitul suzeranității maghiare asupra Țării
Românești şi apariția primului stat independent.
d). Consolidarea statală şi organizarea instituțiilor. Are loc în timpul domniei urmașilor lui
Basarab I. Nicolae Alexandru întemeiază Mitropolia Țării Românești în 1359 la Curtea de Argeș, dependentă
de Bizanț, şi-a luat titlul de „singur stăpânitor” adică independent. Vladislav Vlaicu respinge primul atac al
turcilor asupra țării şi încheie un tratat cu Ungaria.
 Page |5

C. ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI
Are loc în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi se disting următoarele etape:
a).Descălecatul lui Dragoș. Regalitatea maghiară interesată de înlăturarea prezentei tătaro-mongole
din regiunea carpato-dunăreană şi de extinderea influentei politice şi religioase, inițiază expediții militare la est
de Carpați. Astfel regele Ungariei, Ludovic I de Anjou, pe la 1350 organizează o campanie militară la care
participă şi Dragoș voievod din Maramureș. In acest context regele maghiar înființează o marcă de apărare
(o cetate şi teritoriul din jur cu rol militar) pe valea Moldovei, condusă de Dragoș, cu reședința la Baia. Acestă
marcă de apărare numită „Moldova Mică” aflată sub suzeranitatea Ungariei, constituie nucleul de unde a
început unificarea statală.
b).Descălecatul lui Bogdan. Dependența lui Dragoș şi a urmașilor săi, Sas şi Balc, de regatul
Ungariei a nemulțumit pe românii din Moldova Mică care au organizat o răscoală. În fruntea acestei răscoale
s-a alăturat şi Bogdan, voievod din Maramureș care a intrat în conflict cu Ungaria şi a trecut în Moldova. El
descalecă la est de Carpați şi se alătură la revolta românilor din 1359. Astfel Bogdan îi înlătură de urmașii lui
Dragoș iar suzeranitatea maghiară încetează. Cronica lui Ioan de Târnave semnalează eșecul expedițiilor
repetate întreprinse de regele Ungariei în încercarea de alungare a lui Bogdan şi rezultatul final al luptei –
atestarea în 1364 a Moldovei ca stat independent.
c) Alipirea sudului Moldovei şi consolidarea statului. Urmașii lui Bogdan consolidează statul prin
acțiuni de organizare instituțională şi desăvârșire teritorială. Petru Mușat se va orienta în politica externă spre
alianța cu Polonia pentru a face față presiunilor Ungariei astfel că în 1387 depune jurământ de vasalitate în
fața regelui Poloniei. Pune bazele Mitropoliei Moldovei cu sediul la Suceava, recunoscută de
Constantinopol abia în vremea lui Alexandru cel Bun.
Sub domnia lui Roman I, Moldova a fost unit şi teritoriul dintre Carpați, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră,
formându-se Moldova Mare.

D. ÎNTEMEIEREA DOBROGEI
Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră se afla sub autoritatea Imperiului Bizantin. În prima jumătate
a sec. XIII este atestată Ţara Cavarnei, recunoscută de Imperiul Bizantin, ca unitate politică, sub autoritatea
religioasă a Patriarhiei de la Constantinopol.
Această formațiune reprezintă nucleul viitorului stat dobrogean, care îl are atestat drept conducător în prima
jumătate a sec. XIV pe Balica. Acesta intervine chiar în luptele interne pentru tronul Constantinopolului.
Urmașul lui Balica este Dobrotici, care primește de la Imperiul Bizantin titlul de „despot” – rang politic şi
militar- şi reușește să unifice teritoriul dintre Dunăre şi Mare.
În 1386 la conducerea statului dobrogean urmează Ivanco, fiul lui Dobrotici, care moare în 1388 în luptele cu
turcii. Mircea cel Bătrân include Dobrogea în același an în componența Țării Românești. În 1417 Dobrogea a
fost pierdută de Mircea în favoarea Imperiului Otoman, căruia îi va aparține până în 1878.

IMPORTANŢA (SEMNIFICAŢIA) ÎNTEMEIERII STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

Constituirea statelor medievale romanesti a fost un process de lunga durata si s-a realizat in doua
etape: unificarea formatiunilor politice prestatale a Romaniilor populare sub autoritatea unuia dintre
conducatorii acestora; apoi crearea institutiilor polititice, administrative si religioase, necesare afirmarii si
apararii statului.
Prima formatiune statala intemeiata a fost Voievodatul Transilvaniei, integrat territorial Regatului
maghiar in urma expansiunii acestuia spre est. Romanii transilvaneni au inceput sa fie obiectul unei politici de
discriminare, care va duce in cele din urma la eliminarea lor din viata politica a Transilvaniei.
 Page |6

Celelalte doua state romanesti – Moldova si Tara Romaneasca au reusit sa se emancipeze de sub
dominatia mongola si ungara, dobandind independenta politica. Procesul de unificare a statelor romanesti n-a
atins nivelul crearii unui stat unitar independent. Tarile romane au avut drept focare constituitoare teritorii
destul de indeprtate unul de altul. Atunci cand extinderea lor teritoriala a ajuns sa se intalneasca la Curbura
Carpatilor,ele erau deja state constituite, conduse de dinastii domnesti proprii, fiind orientate in relatiile politice
externe in diferite directii : Tara Romaneasca spre Ungaria, iar Moldova spre Polonia si Lituania. Cu timpul , s-a
format o traditie istorica, acceptata de contemporani, o traditie a doua tari separate cu propriile lor interese
politice, sociale si economice externe, adica a unui pluralism statal romanesc.
Transilvania, datorita asezarii sale geografice si situatiei de centru natural al neamului romanesc, in urma
instaurarii timpurii a dominatiei regilor unguri, a fost exclusa din procesul de unificare politica romaneasca.
Dupa ce Doborgea a fost cucerita de Imperiul Otoman, Tara Moldovei si Tara Romaneasca au continuat sa
prezinte « cele doua libertati romanesti »(dupa expresia lui N. Iorga), care au creat conditii politice
corespunzatoare pentru o dezvoltare istorica neintrerupta a societatii romanesti.