Moara cu noroc – Ioan Slavici

Caracterizarea lui Ghita

Opera literara “Moara cu noroc” este scrisa de Ioan Slavici si publicata in volumul
“Novele din popor” in anul 1881 si s-a bucurat de o largă apreciere critică, Maiorescu, însuşi,
considerâd-o un moment de referinţă în evoluţia poeziei româneşti, mai ales că autorul ,,s-a inspirat
din viaţa proprie a poporului şi ne-a înfăţişat ceea ce este, ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul
în partea cea mai aleasă a firii lui etnice,,. Mihai Eminescu aprecia faptul că personajele acestor
nuvele ,,nu numai că seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi vorbă, ci şi cu fondul sufletesc
al poporului, gândesc şi simt ca el,,. Aşadar, Ioan Slavici construieşte o operă literară bazată pe
cunoaşterea sufletului românesc, cu un puternic caracter moralizator, concepţia lui literară fiind un
argument pentru iubirea de oameni.

Nuvela are ca personaj principal pe “Ghita”, un personaj complex ale cărui trăsături
sunt bine evidenţiate pe parcursul întregului subiect, atât prin intermediul caracterizării în mod
direct cât si prin portretul moral al personajului.

Tipologizare

Ca personaj principal în nuvelă, Ghiţă se înscrie în categoria personajelor realiste, nuvela

lui Slavici fiind prin tematică, o nuvelă realistă. Ca personaj realist ea ilustrează un erou tipic
într-o situaţie tipică, reprezentând tipul cârciumarului dominat de lăcomia pentru bani, trasatura
definitorie care va marca profund evoluţia acestui personaj. Este un personaj rotund, complex,
reprezentând totodată tipul ţăranului naiv, dar dornic de mai bine, aspiraţie ce devine obsesivă şi
ce îl va distruge psihic si emoţional, evidenţiindu-se astfel consecinţele distrugătoare pe care le are
setea de avere asupra omului.

Personajul principal al cărui statut social si moral se schimbă pe parcursul nuvelei, se abate
de la norma morală enunţată la începutul nuvelei “omul sa fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e
vorba, bogăţia şi liniştea colibei tale te face fericit”, la începutul operei aparând în ipostaza de
cizmar cinstit, dar sărac, dornic de a se îmbogăţi. Ca urmare devine hangiu. La început el este
apreciat datorită onestităţii, dar este dominat de obsesia banului în continuare. Se transformă astfel
caracterial în tipul parvenitului, omul care decate atât spiritual cât şi sufleteşte, nuvela urmarind
degradarea morlă în toate etapele. Ultima ipostază a decăderii îl înfăţişează ca soţ ucigaş al propriei
soţii, dominat de frica, de obsesia pentru bani, fiind exploatat moral de Lică.

Moduri de caracterizare

Ghita este caracterizat in mod direct de catre narator, iar autocaracterizarea si opiniile
celorlalte personaje subliniaza atat trasatura dominanta a personajului – dorinta de castig, cat si alte
trasaturi. In mod indirect, portretul moral al personajului se evidentiaza tot mai bine pe parcursul
nuvelei, totodata faptele si vorbele acestuia evidentiind din nou trasatura lui principala. Portretul lui
fizic nu este evidenţiat, accentul cazând pe cel moral.

Caracterizarea directă

Prin caracterizarea în mod direct, trăsăturile personajului sunt în primul rând, evidenţiate
de narator, prin intermediul căruia sunt evidenţiate cele doua ipostaze ale personajului: cea a
tăranului muncitor şi iubitor al familiei sale (“un om harnic si âarguitor, era mereu aşezat şi pus pe
gânduri, se bucură când o vedea pe dânsa veselă”) şi cea a omului dominat de bani şi de avere,
evidenţiindu-se schimbările prin care acesta trece din momentul în care acesta gustă averea ce îl va
transforma în alt om (“acum el se făcuse de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu
mai zâmbea ca înainte, ci râdea cu hohot încat iţi venea să te sperii de el”, “când mai se hârjonea
cateodată cu dânsa işi pierdea lesne cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţe”). De asemenea, cele
doua ipostaze ale personajului sunt evidenţiate şi prin afirmaţiile celorlalte personaje, în special prin
opiniile Anei care, ca soţie, observa cel mai bine schimbările prin care soţul acesteia trecea, fiind
victima schimbărilor lui. La început, Ana era loială lui Ghiţă şi avea deplină încredere în el şi în
deciziile lui (“Ghiţă este un om drept si blând la fir, dar e un om cuminte şi nu voieşte nici să audă,
nici să vadă, nici să ştie nimic, nu voieşte să aţâţe mânia oamenilor răi”), însă odată cu
transformarea soţului ei, ea isi schimbă atitudinea faţă de situaţie, văzandu-şi liniştea familiei
ameninţată de Ghiţă (“Eşti un om netrebnic si grozav; trebuie să te fi ticăloşit tu în tine, pentru ca să
îmi spui ceea ce nu crezi nici tu insuţi, zise ea si se îndepărta fără zgomot. Tu eşti acela care pleacă
înaintea lui ca o slugă, iar nu eu Ghţă!”). Vorbele Anei demonstrează în final dezamagirea acestea
faţă de soţul său, faţă de care nu mai avea respect sau admiraţie, din contră, îl considera laş şi
nedemn(“Tu esti om Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar
mai rău de atât.”).

Totodată, vorbele exprimate în mod direct de Lică Sămadăul, ce intenţiona în permanenţă

să atragă pe Ghiţă de partea banilor, încercând mereu să-i hrănească orgoliul prezintă câteva trăsături
ale cizmarului (“Tu eşti om Ghiţă, om cu multă ură în sufletul tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş
avea tovarăş pe tine aş râde şi de dracul şi de mumă-sa, mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu
alăturea de un om ca tine”). Lică alimentează în permanenţă mândria lui Ghiţă, atrăngându-l în
cursa lui bine planificată a afacerilor necurate.

Autocaracterizare

Afirmaţiile lui Ghiţă într-un monolog interior evidenţiază în acelaşi timp slăbiciunile lui,
dar şi un mijloc de autoapărare prin victimizare (Ei! Ce să-mi fac?…Aşa m-a lăsat Dumnezeu!… Ce
să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însăşi vinovat că are
cocoaşă în spinare.”)

Slăbiciunea pentru bani este punctată şi de narator ce surprinde reacţia lui Ghiţă la zărirea banilor,
acesta fiind foarte insistent asupra evidenţierii plăcerii de a avea mulţi bani.

Caracterizarea directă a personajului surprinde astfel opiniile personajelor despre Ghiţă, intervenţiile
naratorului asupra caracterului lui Ghiţă şi autocaracterizarea acestuia ce apare în poziţia de victimă
a propriei minţi şi conştinţe.

Caracterizarea indirectă

Caracterizarea in mod indirect este realizată prin faptele personajului, aspiraţia obsesivă la
avere si bani, ce se va transforma in patimă, conflictul interior şi exterior cu celelalte personaje si
relaţia cu ele.

Ghiţă se abate de la norma morală enunţată la începutul operei, fapt ce are să conducă la un
final tragic, nefericit. Personajul considera că sărăcia echivalează cu lipsa demnitaţi aşa că alege
să se mute la Moara cu noroc împreună cu familia sa, în cautarea unei vieţi mai bune, mai bogate.
Cizmarul ajunge din păcate la scurt timp după mutare, rob al banilor, sacrificandu-şi familia şi
liniştea în favoarea averii, fiind în permanenţă influenţat de Lică Sămădăul, stăpânul locurilor, care
era un bun cunoscător al psihologiei umane, exploatează slabiciunile lui Ghiţă, transformându-l
într-un om diferit faţă de cel care era când a ajuns la moară.

Odata ce afacerea la moară începe să dea roade, Ghiţă gustă din satisfacţia câştigului,
moment în care apare şi Sămădăul. Prima întâlnire a acestora reprezentând un schimb de replici
aspre, Ghiţă încercând să se impună personajului ce-i era superior. Apare dorinţa de egalitate a lui
Ghiţă faţă de Lică (“Oamenii ca mine sunt slugi priejdioase, dar prieteni nepreţuiţi”) , fapt prin care
probabil Lică devine un model al lui Ghiţă, demn de urmat, însă nu doreşte să i se supună acestuia,
dar nu are de ales.

Lică şi Ghiţă sunt prezentaţi în opoziţie în ipostazele stăpânului şi supusului învins de

autoritatea stăpânului, neavând posibilitatea de a se impune, fiind ameninţat de Sămădău, stăpân al
locurilor din zona Morii cu noroc (“Ori imi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu
noroc”).

Acţiunile, gesturile şi atitudinea lui Ghiţă scot la iveală incertitudinea şi nesiguranţa care-l

domină, teama şi suspiciunea instalate definitiv în sufletul lui. Deşi Ghiţă încearcă să îşi asigure
câteva măsuri de protecţie în momentul în care devine oficial aliatul lui Lică, probabil doar din
dorinţa subconştientă de siguranţă nu reuşeşte.

Ghiţă devine conştient că Sămădăul îi controlează existenţa, suferind o dramă psihologică,

unde se dezvoltă conflictul interior al personajului între omul bun care era, omul ce a devenit,
dorinţa de impunere şi dragostea pentru bani. Faptele lui Lică reflectă slăbiciunile lui Ghiţă, şi
acesta, deşi era cu sufletul încărcat refuza să îl traădeze pe Lică datorită ameninţărilor lui, astfel nu-l
denunţă şi lăsându-i pe oamenii lui să fie arestaţi pentru afacerile lui Lică. Totodată, personajul
principal refuză să dea amănunte despre afacerile lui Lică şi se îndepărtează de familia sa în
favoarea lui Lică şi a afacerilor lui. Ghiţă îşi face reproşuri şi are remuşcări sincere şi dureroase,
manifestate prin autocaracterizări. Acesta îşi cere iertare în faţa Anei, probabil pentru nevoie
disperată de sprijin, însă în interiorul său totul se destramă (“Iartă-mă Ano, iartă-mă cel puţin tu,
caci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa pământului”). Drama emoţională prin care trece Ghiţă
este alimentată în acelaşi timp şi de frica de Sămădău, Ghiţă fiind conştient de ce ar putea păţi în
cazul în care nu i s-ar supune acestuia, dar care este distrusă de obsesia pentru bani care, la rândul ei,
este umbrită uşor de omul cinstit şi bun care era el de fapt. O foloseşte pe Ana drept momeală pentru
a-l demasca pe Lică, nu numai pentru că îl mustra conştinţa pentru ceea ce devenise el, dar si pentru
gelozia ajunsă la paroxism. Finalul nuvelei accentuează setea de răzbunare a lui Ghiţă izvorâtă din
demintatea lui călcată în picioare, singurul său gând fiind acela de a-l prinde pe Lică pentru care
ajunge să-şi nesocoteasca nevasta. Patima pentr bani îl dezumanizează şi Ghiţă cade pradă propriului
său destin căruia nu i se poate opune, prăbuşindu-se încet, dar sigur de la omul cinstit şi harnic la
statutul de complice în afaceri necurate şi devenind chiar el ucigaş, omorându-şi soţia, ajungând în
felul acesta pe deplin copia lui Lică, crima fiind considerată ultima treaptă a dezumanizării lui
Ghiţă.

Ghiţă ajunge ucigaşul distrus psihic şi emoţional şi încă fiind însetat de bani este omorât de
Răuţ la ordinul lui Lică, apoi Lică se sinucide izbindu-se cu capul de un arbore, bătrân, neputând
accepta umilinţa de a fi prins de Pintea. Focul ce cuprinde hanul purifică locul de nelegiuri,
minciuni şi alte crime, nelăsând vreo urmă a celor întâmplate.

Relaţiile lui Ghiţă cu personajele din operă variază în funcţie de ipostaza morală în care
se află acesta şi evidenţiază trăsăturile caracteriale ale acestuia. În prima parte a nuvelei, Ghiţă se
dovedeşte a fi un soţ credincios, înţelegător şi grijuliu în timp ce în cea de-a doua parte devine un
om ursuz, închis în sine, apăsat sufleteşte din pricina conştiinţei încărcate şi în cele din urmă ucigaş.
Relaţia cu soţia sa se destramă şi se răceşte pe parcursul subiectului, el devenind violent în timp ce
ea devine dezamagită de propriul soţ. Ea începe să îl aprecieze pe Lică tot mai mult pentru că îi
acordă mai multă atenţie decât soţul ei, fiind mai sigur pe sine, inspirându-i protecţie şi siguranţă, iar
în final ea i se dăruieşte Sămădăului.

Relaţia dintre Lică şi Ghiţă este reprezentantă de un permanent conflict conştient sau

inconştient, Ghiţă dorind iniţial să i se impună Sămădăului, dar cedează în postura de supus în faţa
stapânului pământurilor din zona Morii cu noroc şi celui care i-ar fi putut curma viaţa. Lică îl
implică aşadar pe Ghiţă în afacerile lui necurate, personajul principal ne mai având posibilitatea să
renunţe la necurate odată implicat, fapt ce duce la decăderea lui morală, conflictul interior şi
schimbarea totală a caracterului personajului condus de setea banilor.

,, Sămădăul Lică este un hoţ şi un ucigaş, acoperit de persoane tari, interesate să aibă un personaj cu
experienţă. Cârciumarul, Ghiţă, se aşază în drumul porcarilor unde se câştigă bani mulţi şi se pune la
mijloc, între ordinea juridică a satului şi legislaţia mutuală a hoţilor. Drama lui, complexă, este
analizată magistral.,,(George Călinescu)

,,… Moara lui Slavici reprezintă un moment cu deosebire important în istoria romanului românesc.
Nimeni nu mai crease o operă epică aşa de consistentă, aşa de solid construită. De altminteri,
nuvelele ( unele ca Moara cu noroc, adevărate mici romane) anunţaseră cu mai bine de două decenii
în urmă evoluţia prozatorului spre specia epică cea mai modern şi cuprinzătoare,,(Al. Săndulescu)

,, Ioan Slavici introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă. (…) Pentru
desăvârşita stăpânire a acestei unelte stilistice, îi lipseşte însă lui Slavici jovialitatea şi verva lui
Creangă.,,(Tudor Vianu)

Concluzie

In concluzie, Ghiţă, personajul principal al nuvelei psihologice “Moara cu noroc” de Ioan

Slavici este conturat în mod realistic tipic nuvelei psihologice, al cărui statut social şi moral se
schimbă pe parcursul operei.
BIBLIOGRAFIE:

Critici:

Titu Maiorescu

Mihai Eminescu

George Călinescu

Al. Săndulescu

Tudor Vianu