DUMNEZEU SFÂNTA TREIME:

„CEL CARE IUBEŞTE OMENIREA”

Există o poveste spusă de doua femei în vârstă care l-au aşteptat pe preotul lor
după slujbă unde acesta încercase să explice ceea ce vor să spună creştinii prin doctrina
Sfintei Treimi. „Părinte”, au spus ele „a trebuit să stăm pâna la sfârşit să vă mulţumim:
am fost întotdeauna atât de confuze în ceea ce priveşte Sfânta Treime”. Preotul a arătat o
figură mulţumită. „Aşadar, dragele mele- nu mai sunteţi confuze acum?” Ele s-au miscat
în mod ciudat de pe un picior pe celălalt până când cea mai în vârstă o înghionti pe sora
sa. „Păi... nu tocmai, Părinte”, a spus cea mai tânără. „Încă suntem confuze- numai că
mult mai confuze ca înainte!” Sperăm dint tot sufletul că această cateheză nu vă va lăsa
mult mai confuzi!

Există o întrebare la care omul se poate ridica sau poate cădea. Este
întrebarea despre Dumnezeu.
Întrebarea despre Dumnezeu este singura şi cea mai importantă întrebare care poate fi
adresata vreodată. Răspunsul pe care-l dăm la aceasta întrebare determină prezentul şi
viitorul nostru. Dă, sau nu reuşeşte să dea, un adevarat înteles vieţilor noastre, şi ne
conturează identitatea. Niciun om, nicio societate, nicio civilizaţie, nicio religie nu este
mai mare decât ideea de Dumnezeu. Noi, individual sau colectiv, în cele din urmă
devenim ceea ce Dumnezeul în care credem ne face.

Dar există un Dumnezeu?

În vremurile noastre multă lume eşuează în a crede în Dumnezeu şi a relaţiona cu El.
Acest eşec a fost descris adesea. Uneori omenii devin cinici în legătura cu acest lucru şi
incercă să-şi justifice necredinţa cu argumentul că nu există semne, dovezi evidente, ale
existenţei lui Dumnezeu. Woody Allen a spus cândva: „Dacă Dumnezeu mi-ar da un
semn clar că există- cum ar fi să facă un depozit mare de bani pe numele meu într-o
bancă elveţiană.” De fapt exista mult mai multe şi mai evidente semne decât acesta; totuşi
aven nevoie de ochi pentru a le vedea. Dumnezeu nu îşi impune niciodată prezenţa. El
vrea ca credinţa noastră să fie rezultatul libertăţii noastre. O expresie a iubirii lui
Dumnezeu este respectul Său pentru libertatea noastră de a-L respinge. Dar mai multe
depre acestea în cele ce vor urma.

În vremurile noastre nu avem numai problema necredinţei, dar şi pe cea a

falsei credinţe.
Astăzi, unii oameni cred că Dumnezeu este necunoscut şi că nu poate fi descoperit. Altii
cred că El a creat lumea dar nu intervine în treburile ei.1 Aceştia ar spune că El este ca un
fel de supraveghetor care pune totul în mişcare şi apoi abandonează lucrarea lăsând-o să
se descurce singură. Alţii dintre noi discută asupra faptului că diferite religii spun lucruri
corecte despre Dumnezeu, şi ceea ce noi trebuie să facem este o sinteză a acestor păreri
pentru a-L înţelege pe de-a-ntregul. Alţii pretind că Dumnezeu salăşluieşte în ei şi că ei Il
cunosc în adâncul sufletului lor în felul lor unic. Alţii au o vedere minimalista sau chiar
negativă a lui Dumnezeu. Ei Îl văd ca şi pe autorul unei cărţi de reguli, ca pe unul care
pedepseşte, ca pe un marcator, ca pe un culegător de păcate. Sau, din nou diferit, se
gândesc la El ca la o entitate impersonală care în cele din urmă va absorbi şi
depersonaliza tot ceea ce există.2

Dar despre creştinătate? Cine este Dumnezeul Bisericii creştine?

Dumnezeul Bisericii creştine este Dumnezeul cel adevărat, Cel întreit în Persoană care
iubeşte omenirea. El este Dumnezeul care a creat „cerul şi pământul şi toate lucrurile
văzute şi nevăzute.”3 El este un Dumnezeu care a creat omul „după chipul şi asemănarea
Sa.” (Facere 1:26) El este un Dumnezeu care nu numai crează ci şi hrăneşte şi susţine. El
este un Dumnezeu care ne iubeşte şi care este cu adevărat „de partea noastră”. „Pentru că
el este Dumnezeu şi iubeşte omenirea”, dupa cum spunem la Sfânta Liturghie.

Biserica Creştină mărturiseşte şi iubeşte un singur Dumnezeu.

Creştinismul respinge credinţa în mai mulţi „dumnezei” nu numai ca fiind nebiblică şi
necreştină, dar ca fiind şi contradictorie. Daca ar exista mai mulţi „dumnezei”,
perfecţiunea divină, puterea şi autoritatea fiecărui „dumnezeu” ar fi compromisă şi
limitata în mod inevitabil de existenţa celorlalţi „dumnezei”.4

Acest singur Dumnezeu în care crede Biserica Creştină, este întreit în

persoană, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.
Dumnezeu nu este impersonal. El nu este un abis impersonal care în cele din urma ne va
absorbi şi distruge personalitatea şi legăturile cu cei dragi ai noştri. Dumnezeul nostru nu
este nici măcar o singură persoană, mărginit în singurătatea Sa şi lipsit de relationare.
Dumnezeul nostru este Sfânta Treime, trei persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Fiecare
dintre cele trei persoane ale Sfintei Treime nu este parte din Dumnezeu, ci Dumnezeu
însuşi. Mai mult, cele trei persoane sunt distincte dar niciodată despărtite una de cealaltă.
Toate trei împreună sunt un singur Dumnezeu. De aceea, de la început, de la începutul
începuturilor, Dumnezeu este personal şi relaţionează în iubire. El este un Dumnezeu al
iubirii, un Dumnezeu al iubirii si comuniunii. Aceasta dragoste este cea care se coboară la
noi, şi pe care suntem chemaţi s-o împărtăşim.

Suport vizual 1: Diapozitiv ilustrativ al Treimii

Dumnezeu Sfânta Treime

Dumnezeu este Unul Dumnezeu este Treime
● Unul în Natură ●Trei persoane
sau Esenţă sau Substanţă sau Ipostasuri

Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt

Legat de Legat de
ceea ce este Dumnezeu cine şi cum este Dumnezeu
Părinţii Bisericii şi Sinoadele Ecumenice au folosit adesea termenii „natură” sau „esenţa”
pentru a se referi la unicitatea lui Dumnezeu, şi termenii „persoană” şi „ipostas” pentru a
se referi la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În Dumnezeu avem trei persoane sau ipostasuri şi o
singură natură sau esenţă. Puse într-o altă ordine, Dumnezeu este Unul văzut din punctul
de vedere al naturii sau esenţei sale. Acest singur Dumnezeu, totuşi, are trei persoane sau
ipostasuri, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Natura sau esenţa semnifică ceea ce este cineva, în timp ce personă sau ipostas
semnifică cine este cineva. Când întrebăm ce este Dumnezeul nostru, putem spune că El
este bun, drept, milostiv şi aşa mai departe. Toate acestea sunt caracteristici sau atribute
ale naturii sau esenţei sale şi sunt comune tuturor celor trei persoane. Dar când Intrebăm
cine este Dumnezeul nostru, atunci vom spune că El este Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu
Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt.
Faptul că Dumnezeul creştin este întreit în persoană nu este mai puţin important decât
faptul ca El este un singur Dumnezeu. Credinţa creştină într-un singur Dumnezeu distinge
creştinătatea de religiile care cred în mai mult de un dumnezeu. Şi credinţa creştină că
Dumnezeu este Sfânta Treime, distinge creştinătatea de celelalte religii care cred într-un
singur Dumnezeu, cum ar fi Iudaismul sau Islamismul.

Dar cum îl cunoaştem pe Dumnezeu?

Dumnezeu s-a descoperit omului din dragoste. El nu doreşte să Se ascundă de om.
Dimpotrivă, El doreşte ca omul să-L cunoască şi să se bucure de prezenţa Sa iubitoare.
De aceea El se descoperă omului în multe feluri. O vagă licărire a existenţei şi măreţiei
lui Dumnezeu poate fi sustrasă din observarea creaţiei. Aşa cum Psalmistul spune
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” (Psalmul
18:1)
Sfântul Pavel spune că „cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se
din făpturi...” (Romani 1:20)În secolul al şapte-lea Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea
că prin contemplarea corectă a creaţiei ajungem la însuşi Creatorul. În ultimii ani, ştiinţa
modernă ne-a ajutat să vedem mai clar minunile universului cu miliardele sale de galaxii
la fel ca şi pe cele alei une singure celule, şi astfel să apreciem mai pe de-a-ntregul
înţelepciunea şi măreţia lui Dumnezeu.

Oricum, pentru unii oameni existenţa lui Dumnezeu nu este ceva clar.
Acesta este un lucru de înţeles, pentru că omul nu se mai bucură de relaţia faţă către faţă
cu Dumnezeu care este decrisă în primele capitole din Biblie. Datorită căderii şi
înstrăinării sale de Dumnezeu omul a devenit treptat incapabil să-L cunoască pe
Dumnezeu. Înstrăinarea sa de Dumnezeu i-a întunecat ochii şi viziunea spirituală.
Capacitatea sa de a-L vedea pe Dumnezeu a fost sever deteriorată. Uneori îi vine greu sau
chiar imposibil să creadă chiar şi că Dumnezeu există.

De aceea Dumnezeu s-a descoperit pe Sine nu numai prin natură, raţiune

umană, sau conştiinţa noastră, care-l arată pe El, ci şi prin diverse alte căi mult mai
directe.
Mai întâi Dumnezeu s-a descoperit pe Sine oamenilor aleşi, poporul lui Israel. Dumnezeu
s-a făcut cunoscut pe sine marilor figuri ale Vechiului Testament: lui Avraam, Isaac,
Iacob, Moise şi Profeţilor şi poporului lui Israel, doar în mod parţial.
Revelaţia finală şi completă a lui Dumnezeu s-a împlinit atunci când Dumnezeu Tatal L-a
trimis pe Fiul în Duhul Sfânt pentru a deveni om. Îl cunoaştem pe Dumnezeu în Iisus
Hristos. Nimeni nu are acces la Dumnezeu Tatăl decât prin Dumnezeu Fiul (cf. Ioan
14:6). Au fost făcute mari eforturi de către religii şi filosofi să-L priceapă pe Dumnezeu şi
să relationeze cu El. Aceştia nu greşesc întotdeauna, dar sunt cei mai neconvingători,
incompleţi şi înşelători. Ei reprezintă mai ales efortul omului de a ajunge în ceruri. Dar
nici măcar cea mai îndemânatică şi mai bine antrenată fiinţa umană nu poate sări atât de
sus.
S-ar putea să fi auzit povestea omului orb şi a elefantului. Această poveste este folosită de
unii pentru a sugera relaţia diferitelor religii cu Dumnezeu. Un grup de orbi s-a apropiat
de un elefant şi încercau să înţeleagă ce este acela un elefant. Unii i-au atins urechea şi au
spus că elefantul este o ureche. Altii i-au atins piciorul şi au spus că un elefant este un
picior. Alţii i-au atins coada şi au spus că elefantul este o coadă, şi aşa mai departe. Cu
toţii, este evident, au parţial dreptate. Pune-i pe toţi laolaltă şi vei avea întregul adevăr.
Dar exista ceva cu adevărat greşit legat de această noţiune de a încerca să-L înţelegi pe
Dumnezeu. Povestea presupune că orbii care au atins elefantul înţeleg pe de-a-ntregul ce
ating ei. Dar nu aceasta este neapărat problema. Pentru a da un sens la ceea ce ating ar
putea la fel de bine să înceapă să-şi imagineze lucruri care nu sunt adevărate. Atinge
coada, de exemplu, şi ai putea crede ca Dumnezeu este un mic şarpe. Mai mult,
Dumnezeu nu este un elefant. Noi nu avem niciun fel de acces direct la El prin eforturile
noastre proprii. El nu este în niciun fel la dispozitia noastră. Nimeni „nu-L cunoaşte pe
Tatăl decât numai Fiul şi cel căruia va dori Fiul să-i descopere”(Matei 11:27). Fiul, Iisus
Hristos, trăieşte şi acţionează în Biserică, pe care Sfântul Pavel o numeşte trupul Său (1
Cor. 12:12-27). Prin Duhul Sfânt El îndepărtează orbirea noastră spirituală, pentru ca noi
să putem vedea clar realitatea aşa cum este.
Daţi-mi voie să repet. Tocmai pentru că omul nu a putut ajunge la Dumnezeu, Dumnezeu
a coborât pe pământ şi s-a unit cu omul. Nu am putea şti cine este El şi tocmai de aceea
El s-a descoperit nouă în Iisus Hristos.
Dar are acesta vreo importanţă? Contează să avem o cunoaştere şi o
înţelegere sigură a lui Dumnezeu?
De fapt este de o importanţă covârşitoare. Fără o cunoaştere temeinică a lui Dumnezeu
noi întâmpinăm două probleme. În primul rând, relaţia noastră cu Dumnezeu va fi
subminată. Nu va fi fondată pe adevăr, ci pe falsitate. În al doilea rând, o credinţă într-un
„dumnezeu” greşit ne va contura identitatea şi viaţa. Pentru a exemplifica, dacă
Dumnezeul în care cred eu este un tiran, eu nu pot fi mai bun cu nimic! O problemă a
celorlalte religii este că îl înlocuiesc pe adevăratul Dumnezeu cu „dumnezeii” proprii, în
care ei cred, pe care îi venerează, pe ale căror porunci le urmează, şi ale căror cereri s-ar
putea să nu fie cele ale Dumnezeului adevărat.

Dar, cu toate acestea, sunt religiile atât de diferite?

Nu poţi sluji la doi domni, spune Evanghelia (Matei 6:24). Mulţi oameni, cu toate
acestea, consideră că este posibil. Ei spun, de exemplu, că Islamismul şi Creştinismul nu
se exlud reciproc. Susţin că sunt mult asemănătoare. Dar nu este corect. Cele două religii
au mărturisiri de adevăr diferite şi incompatibile. Creştinismul, de exemplu, crede că
Dumnezeu este Sfânta Treime. Pentru Islam acesta nu este considerat un adevăr. În
vedera lor Hristos a fost un simplu profet şi de mai mică importanţa decât Mohamed!
Sunt diferenţe şi în problemele practice. Pentru islam dragostea în căsătorie nu înseamnă
să ai o singură soţie. Musulmanii pot avea doua sau mai multe soţii. Pentru creştinism
adevărata dragoste în căsătorie poate fi întâlnita numai în monogamie, într/o relatie unu la
unu. Defapt, legătura noastră cu Dumnezeu trebuie să fie... monogama de asemenea. Cei
care „flirtează” cu mai mult de un Dumnezeu ar trebui să se răzgândească şi să-L aleagă
pe... Hristos!
În biserică omul este iluminat şi acumulează o cunoaştere solidă a lui Dumnezeu ceea ce-
l duce pe drumul spre mântuire. Pentru Biserica Ortodoxă cunoaşterea lui Dumnezeu nu
este numai teoretică, nu se limiteaza numai la a afla informaţii cum ar fi cine este
Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu este rezultatul comuniunii şi relationării noastre
cu El. Ştim că ajungem să cunoaştem alţi oameni nu numai în urma faptului că citim
cărţi, ci mai ales prin relaţiile pe care le avem cu ei. Acelaşi lucru este adevărat si despre
legătura noastră cu Dumnezeu. Cunoaşterea pe care o avem despre Dumnezeu este bazată
pe dragostea Sa pentru noi şi răspunsul nostru la ea.
Oricum, trebuie să ne fie clar că nu este posibil ca omul să-L cunoască pe Dumnezeu într-
o manieră completă şi exhaustivă. Abisul divinităţii nu poate fi înţeles pe de-antregul sau
conţinut de capacitatea limitată a omului. Nici nu poate fi exprimată pe de-antregul prin
cuvinte. Aceasta însă nu subminează validitatea posibilităţii de a-L cunoaşte pe
Dumnezeu.Pur şi simplu îi permite lui Dumnezeu să fie Dumnezeu, şi ne protejează de a-
L reduce pe Dumnezeu la un idol pe care să-l putem înţelege complet.
Există o poveste a unui om sfânt care încerca odată să măsoare adâncimile divinităţii. În
acel moment a avut o viziune interesantă. A văzut un copil pe malul mării care făcuse o
groapă în pământ şi era nerăbdător încercând să pună mai multă apa în ea. Când omul l-a
întrebat pe copil ce încerca să facă copilul i-a răspuns că încearcă să puna întregul ocean
în groapa sa. Omul i-a spus copilului că acest lucru este imposibil. Atunci copilul i-a
răspuns că estecu atât mai imposibil pentru mintea umană să-L măsoare şi să-L conţină pe
de-antregul pe Dumnezeu.

Dar să continuăm şi să explicăm înţelegerea creştină a lui Dumnezeu mai

detaliat.
Pentru început, Biblia este plină de manifestări atât a unicităţii lui Dumnezru cât şi a
triniţătii persoanelor divine. În Vechiul testament, la crearea omului, Dumnezeu se referă
la El la plural spunând „să facem om dupa chipul şi asemănarea noastră” (Facere 1:26).
Mai târziu „Domnul” i se arata lui Avraam sub forma a trei „bărbaţi” sau „îngeri”, cărora
Avraam li se adreseaza cu cuvântul „Domnul”; aceasta este considerată ca fiind o
manifestare a singurului Dumnezeu Întreit în Persoană (vezi Facere, cap.18). În Noul
Testament, la Botezul lui Iisus Duhul Sfânt, apare sub forma unui porumbel şi auzim
vocea Tatălui: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3:17)O
manifestare similara are loc la Schimbarea la Fată a lui Iisus. Mai mult, după Învierea
saIisus le cere Apostolilor să meargă să-şi facă discipoli din toate naţiile, botezându-i în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28:19). Unicitatea lui Dumnezeu
este mărturisita în mod egal; în întreaga Scriptura. Putem menţiona aici începutul celor
Zece Porunci: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... nu vei avea alţi dumnezei afară de
Mine (Ieşiere 20: 2-3).
Să vizionam acum o icoană a „Ospăţului lui Avraam”, unde cei trei ingeri care îl vizitează
sunt adesea priviţi ca şi manifestarea celor trei persoane ale Treimii.
Suport vizual 2:
Icoana Ospăţului lui Avraam (Muzeul Benaki, Atena)

Să ne întrebam pentru o clipă care este importanţa semnificaţiei Treimii în vieţile noastre.
Este ceva pe care trebuie să-l acceptam ca şi o învăţătură teoretică despre Dumnezeu, sau
are de asemenea şi implicatii practice pentru felul în care trăim şi relationam cu alţi
oameni?
Multi teologi moderni subliniază faptul că dacă Dumnezeul nostru este unul, dar este în
acelaşi timp trei persoane, acest lucru ne spune ceva despre vieţiile şi relatiile noastre.
Adevărata dragoste îl repsecta pe celălalt. Nu îl distruge pe celălalt, ci îl ajută să devină
un întreg. Ar trebui să-i iubim pe ceilalţi oameni şi să dezvoltam relaţii care să promoveze
unitatea noastră cu ei în Hristos, dar fără a le elimina personalitatea, fără a le suprima
propriile identităti şi caracteristici particulare. Unitatea nu ar trebui să distrugă
individualitatea personală (aşa cum se întâmpla în regimurile şi relaţiile opresive). Dar în
mod egal, pastrarea şi cultivarea caracteristicilor noastre personale nu ar trebui să
conducă la diviziune şi izolare după cum se întâmplă adesea în societăţile individualiste
vestice. Contextul potrivit pentru dezvoltarea unor relaţii iubitoare şi sănătoase este
Biserica creştină, când bineînţeles membrii trăiesc pentru chemarea divină.
Sfântul Ioan ţeologul şi Evanghelistul spune că „Dumnezeu este Iubire” (1Ioan 4:8). Dar
acest lucru este adevărat nu numai în ceea ce priveşte relaţiile dintre Persoanele Divine ci
şi în ceea ce priveşte relatia noastră cu Dumnezeu. Dumnezeu este „iubitorul omului”.

Dar care sunt caracteristicile iubirii lui Dumnezeu?

Pentru început, Dragostea lui Dumnezeu este liberă si creativă. Dumnezeu a creat lumea
şi pe noi fiinţele umane in mod liber, din dragoste. El nu trebuia sau nu avea nevoie să
facă acest lucru. El a făcut acest lucru pentru a ne face părtaşi iubirii, bucuriei şi fericirii
Sale.
Iubirea lui Dumnezeu nu este invidioasă. Dumnezeu vrea ca noi să realizăm întregul
nostru potenţial, pentru a deveni perfecţi şi sfinţi. Dar iubirea lui Dumnezeu este o iubire
care respectă personalitatea noastră şi caracteristicile noastre personale şi particulare.
Omul nu este chemat sa înceteze să fie om pentru a deveni ca Dumnezeu, ci sa devină
perfect şi sfânt ca Dumnezeu, rămânând în acelasi timp cu adevarat şi autentic om. Vom
spune mai mult depre aceasta data viitoare.
Iubirea lui Dumnezeu vrea ca noi sa fim plini de viaţă, pace şi iubire. Iisus Hristos a venit
în lume pentru ca fiinţele umane „”viaţa să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10:10).
Fructele pe care Sfântul Duh ni le dă sunt „dragoste, bucurie, pace, îndelung-răbdare,
bunatate, facere de bine, credinţa, blândeţe, înfrânare” (Galateni 5:22). Iubirea lui
Dumnezeu pentru om este nemăsurabilă şi neconditionata. Oricine am fi şi orice am face,
Dumnezeu ne iubeşte. Dumnezeu iubeşte în mod egal toate fiinţele umane , deşi el este
foarte mulţumit de sfinţii săi. Dumnezeu ne iubeşte chiar şi când noi îl urâm. El este cu
noi chiar şi atunci când noi Îl abandonam. El ne vrea întotdeauna şi aşteapta ca noi să ne
întoarcem la El şi să răspundem dragostei Lui.
Dragostea lui Dumnezeu este una altruistă. Dumnezeu tânjeşte dupa comuniunea noastră
cu El spre binele nosatru. Când intrăm în comuniune cu Dumnezeu noi nu Îi facem nicio
favoare. Ne facem o favoare nouă înşine, deşi Dumnezeu însusi se bucură de întoarcerea
nostră la El.
Iubirea lui Dumnezeu este iertare. Putem vedea aceasta în una din cele mai frumoase şi
mişcătoare parabole ale lui Hristos, aceea a Fiului Risipitor (Luca 15:11-32). Aceasta este
povestea unui tată (care îl reprezinta pe Dumnezeu) care avea doi fii. Într-o zi unul dintre
ei i-a cerut tatălui partea sa de avere- partea este simbolul darurilor lui Dumnezeu. Apoi a
mers într-o ţara îndepărtată- simbolul alienării existentiale de Dumnezeu- şi a cheltuit
totul trăind în desfăt şi desfrâu. Apoi a început să înfometeze şi a fost trimis să hrăneasca
porcii pentru a-şi câştiga existenţa- un alt simbol al consecinţelor umane datorate
îndepărtării de Dumnezeu. Dar la un moment dat „şi-a venit în fire”, realizând ce a făcut,
părqndu-i rău şi decizând să se întoarcă la tatăl său şi să mărturisească faptul că a pacătuit
şi că nu mai este vrednic să fie numit fiul tatălui său. A planuit să-i ceara tatălui să-l
primeasca înapoi pur şi simplu ca pe un servitor.

Suport vizual 3:
Întoarcerea Fiului Risipitor

Dar când s-a întors a fost întâmpinat cu dragostea iertătoare a tatalui. Tatăl său iubitor îl
aşteptase în tot acest timp. L-a îmbrăţişat şi l-a sărutat dându-i inapoi toate însemnele de
fiu al său, a omorât viţelul cel gras şi a pregătit un mare ospăţ pentru fiul său „ care mort
a fost şi a înviat, care pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15:24).
Această parabolă ne învaţă printre alte lucruri ca Dumnezeu ne iubeşte, ne respectă şi ne
tratează întotdeauna ca pe copiii săi. Aşa cum Mitropolitul Anthony Bloom explică: în
umilinţa sa fiul risipitor este pregătit să recunoască că nu mai este vrednic să fie numit
fiu; dar în dorinţa sa de a fi acceptat din nou în casa tatălui pe care el o părăsise este
pregătit să fie acceptat acolo ca şi servitor. Dar atunci când vine să mărturiseasca acesta
tatăl îi dă voie să zica numai „nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău” şi îl opreşte
acolo, făra a-i da voie sa adauge „tratează-ma ca pe unul din servitorii tăi angajaţi”- lucru
pe care el planuise să-l spună. Aceasta se întâmplă datorită faptului că, pentru un tată, fiul
său poate fi nevrednic să fie numit fiu, dar el nu poate înceta să fie fiu şi să devină un
servitor. Calitatea de fiu este un dar care nu poate fi pierdut, deşi poate fi profanat”.5
Iubirea lui Dumnezeu este o iubire personală. Dumnezeu nu iubeşte omenirea ca pe o
multime generalizată. El ne iubeşte pe fiecare dintre noi, tu şi cu mine. Chiar şi inainte de
a veni la viaţă, chiar de la început Dumnezeu ne-a cunoscut şi ne-a iubit. El ne cheamă
dupa numele nostru. Şi în viaţa de apoi el ne va da un nou nume „pe care nimeni nu-l ştie,
decât primitorul” (Apocalipsa 2:17).
Iubirea lui Dumnezeu este o dragoste compătimitoare şi providenţială. Chiar şi atunci
când suntem singuri, şi ne simţim aruncaţi într-o lume absurdă şi ostilă, Dumnezeu este
cu noi. Suntem întotdeauna protejaţi de dragostea şi grija Lui. Făra providenţa şi
dragostea Lui viaţa ar fi cu totul de neîndurat. Dragostea si providenţa lui Dumnezeu este
cea care menţine puterea celui rău înfrânată, până la distrugerea finală şi completă a
acestuia. Dragostea lui Dumnezeu este cea care ne dă voie să fim cu El şi astfel să
dobândim viaţa veşnică.
Dar dragostea lui Dumnezeu de asemenea ne respectă libertatea. Dumnezeu nu îşi
impune dragostea asupra noastră. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a avut loc datorită
consimţământului liber şi plin de dragoste al Fecioarei Maria, Maica lui Dumnezeu.
Acceptarea liberă şi cu dragoste a lui Dumnezeu de către noi este o pre-conditie absolut
necesară a relaţiei noastre cu El. Dumnezeu, în iubirea Sa, ne respectă libertatea până
acolo încât „se ascunde” uneori de noi. Şi atunci când noi îl câutăm cu umilinţa si de
bună voie, Cel iubit, apare şi ne răspunde la răspunsul nostru pentru dragostea Lui.
Iubirea lui Dumnezeu este de asemenea o dragoste care neînvaţa şi care ne corectează –
El este un Dumnezeu care vrea ca noi să învăţăm şi să ne dezvoltăm. El ne lasa uneori sa
experimentăm rezultatele alegerilor noastre păcătoase şi să ne confuntăm cu forţele
distructive care converg ca şi rezultat al întovărăşirii noastre cu răul. Şi de fapt aceasta
este singura cale prin care El ne poate ajuta sa ne întoarcem- pentru ca fără El nu poate
exista fericire, rost, împlinire, mântuire pentru noi.
Iubirea lui Dumnezeu nu este lipsită de dreptate. Iubirea grijulie a lui Dumnezeu este
alaturi de victimele nedreptăţii. Dumnezeu nu se bucura de nedereptate. Universul lui
Dumnezeu este unul drept în care în cele din urma nedreptatea va fi înfrântă. În viaţa de
apoi, dreptatea iubitoare a lui Dumnezeu îi va recompensa pe toţi aceia care au ales să fie
cu El- chiar şi de o suta de ori mai mult decât aceştia merită. Dar dreptatea Sa iubitoare le
va permite şi celor care au ales să Îl respinga să fie fără El. Tragedia celor care L-au
abandonat pe Dumnezeu va consta in experimentarea absenţei lui Dumnezeu din viaţa
lor. Absenţa milei lui Dumnezeu va fi rezultatul tragic a respingerii de către aceştia a
milei lui Dumnezeu.
În cele din urmă dragostea lui Dumnezeu este umilă şi sacrificială. Aceia care sunt
mândri nu pot iubi. Părintele Sofronie (Saharov) aminteşte cum povestea într-o zi cu
sfântul Siluan, un sfânt al secolului douăzeci.
„Îmi amintesc o ocazie în viaţa mea când m-am lăsat purtat de lucrările Sfintilor
Părinti şi i-am spus cu regret părintelui stareţ <Ce pacat ca nu am nici puterea şi nici
timpul pentru a studia teologia.> La care el a răspuns: <Şi crezi că asta este important?>
Apoi dupa câteva momente de tăcere a adăugat <După părerea mea un singur lucru este
important- umilinţa fiecăruia, căci mândria ne opreşte de la iubire.”6
Dragostea umilă şi sacrificială a lui Dumnezeu trebuie văzută din faptul că El a consimţit
să devină om pentru mântuirea noastră. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a întrupat şi a
devenit om, totuşi fără pacat, în timp ce a rămas şi Dumnezeu. El a devenit identic cu noi,
pentru a ne face pe noi să devenim ca El. După cum spunea Sfântul Atanasie „El a
devenit om pentru ca noi să avem posibilitatea de a deveni dumnezeu.”7 El a murit pe
cruce din dragoste chiar şi pentru cei care L-au condamnat, pe care I-a şi iertat. Totusi El
este perfect şi dragostea sacrificială s-a dovedit în cele din urma victorioasă. A condus la
viaţă. A dus la Înviere şi a deschis uşile vieţii veşnice pentru intreaga lume.
Dar aici din nou am putea avea o obiecţie. Unde este Dumnezeu atunci când noi suferim?
Cum poate El să ingăduie atâta suferinţă în lumea Sa? Îi pasă cu adevărat?
Suferuinţa a apărut ca şi rezultata al întrebuinţării libertăţii omului în mod greşit.
Dumnezeu ne-a creat cu adevărat liberi astfel încât nici măcar El însuşi nu ne va controla.
Ne-ar fi putut face „animale bune”, subiect al puterii compulsive a instinctelor bune. Dar
atunci bunătatea noastră ar fi îndoielnică, aşa cum ar fi şi identitatea noastră de fiinţe
umane, făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Multa suferinţa (nu toată) este
rezultatul răutăţii omeneşti. Dar noi Creştinii trebuie să ne amintim mereu că noi credem
în Dumnezeul cel răstignit. Iisus Hristos a suferit şi a murit pe cruce. Deşi el însuşi era
făra de pacat, pur şi sfânt, el a împărtăşit suferinţa noastră la maximum. Pentru pacatele
noastre El a plătit preţul.
Uneori experimentăm multa suferinţă in vieţile noastre. Atunci putem sa ne simtim jucaţi
sau chiar abandonati şi părăsiţi de Dumnezeu din cauza durerii noastre. Dar în Hristos cel
Răstignit noi ştim că Dumnezeu este cu noi chiar şi când suferim, asa cum a fost cu
Hristos când a suferit. Suferinţa nostra nu este un semn că Dumnezeu ne-a abandonat.
Dumnezeu nu ne abandoneaza niciodata. El este cu noi atunci când ne purtam crucea. Dar
trebuie sa ne amintim că Crucea lui Hristos are un sens numai în Învierea Sa. Asemenea,
numai in Împarăţia lui Dumnezeu misterul durerii şi suferinţei umane va fi înţeles pe de-
antregul şi i se va găsi un răspuns.
Pentru moment, Hristos ne dă puterea să ne purtăm crucea, să ne folosim suferinţa în mod
pozitiv, şi astfel deosebind binele de rău. El ne dă puterea chiar şi de a ne sacrifica pe noi
înşine din dragoste pentru semenii noştri oamenii. Iubirea şi sacrificiul lui Iisus este sau
ar trebui să fie, o caracteristică a vieţii urmaşilor Săi. Noi devenim asemeni lui Hristos
atunci când îi împărtăsim dragostea sacrificială pentru aproapele nostru, chiar şi pentru
duşmanul nostru.
Sunt multe evenimente care arată puterea dragostei creştine. Unul dintre acestea a avut
loc în timpul Războiului Civil Rus, în ce-a de-a doua decada a secolului trecut.8 O mamă
cu cei doi copii ai săi, în vârstă de patru şi cinci ani, a cărui soţ lucra în serviciul armatei,
a fost prinsă in timpul războiului într-un oraş care căzuse prada inamicului. Ea se
ascundea într-o casa parăsită, când o femeie pe nume Natalia a vizitat-o şi i-a spus că
inamicul o descoperise şi că urma să o aresteze şi să o execute în acea seară. Natalia s-a
oferit să moară în locul ei. Ea va spune soldatilor că ea este mama pe care ocaută. Ea nu
avea familie şi a crezut că este mai bine să moară ea decât să moară mama a doi copii
mici.
Familia a plecat şi Natalia a stat în casa până la sfârşit. Ea ar fi putut pleca în orice
moment şi să-şi continue viaţa. Dar nu a făcut-o. Când a venit noaptea inamicul a arestat-
o şi a executat-o. Ea şi-a sacrificat viaţa din dragoste pentru aproapele său. Natalia, prin
dragostea şi sacrificiul ei, a devenit un prieten iubitor al acelei familii. Ea şi-a dat viaţa
pentru ei.
„Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l puna pentru prietenii
săi.” (Ioan 15:13)

Suport vizual 4:
Icoana Drumul Crucii (Mănăstirea Voroneţ)

Cu câţiva ani în urmă exista un slogan creştin ortodox pe nişte postere în Grecia, care
spunea: „Nu mă întrebaţi care este măsura dragostei: priviţi la Cruce.” Iubirea
Dumnezeului răstignit este o iubire care ne împărtăşeşte suferinţa şi moartea şi în cele din
urmă le învinge. Este o dragoste care se dă tuturor lipsită de egoism şi sacrificială,
inclusiv celor care sunt nevrednici de ea, chiar şi acelora care îi sunt duşmani. Este
dragostea la care suntem cu toţii invitaţi să luăm parte şi să o preţuim.

Demetrios Bathrellos
Calea: Institutul de Studii Creştin Ortodoxe 2004, 2010
1
Această credinţa este numita “deism” şi a avut o mare influenţa în timpul Iluminismului.
2
Unele dintre aceste teorii fac parte din aşa numita mişcare „New Age”.
3
Aceasta fraza a fost luată din Crez.
4
Pentru mai multe despre aceasta vezi Sf. Ioan Damaschinul, trad. în limba engleză se gaseşte în Exposition of the
Orthodox Faith, 5.
5
Vezi Arhiepiscoul Anthony Bloom, Living Prayer (Darton, Longman &Todd, Londra, 1966, pag. 43-44).
6
Arhimandritul Sofronie (Saharov),Sfântul Siluan Atonitul( trad. in engleză de Rosemary Edmonds, Saint Silhouan the
Athonite, Stavropegic Monastery of Saint John the Baptist: Tolleshunt Knights by Maldon Essex, 1991, pag. 229), trad. în
româneşte din lb. Rusă de Arhim. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009
7
Sf. Atanasie, Despre Întruparea Cuvântului, (trad. in engleză de R. W. Thomson, Athanasius Contra Gentes and De
Incarnatione , Clarendon Press: Oxford, 1971), trad. în româneşte în colecţia P.S.B. vol. 15 de Pr. Prof Dumitru Stăniloae,
din lb. greacă, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1987.
8
Povestea a fost relatată de Arhiepiscopul Anthony Bloom, Şcoala Rugăciunii ,( School of Prayer, Darton, Longman &
Todd: Londra, 1970, pag. xix-xx), trad în româneşte de Irineu Slătineanu Arhiereu Vicar, Ed. Adonai, Col. Vita Teologica et
Monastica, 1995