DREPT FISCAL

LECTOR UNIV. DR. RAMONA CIOBANU

2014

1
 Unitatea de învăţare 1.

Introducere în Dreptul fiscal

Cuprins
1.1. Introducere .................................................................................................................
1.2. Competenţe ................................................................................................................

1.1. Introducere

Dreptul fiscal reprezintă ansamblul normelor juridice privind veniturile publice cu

caracter fiscal. Normele fiscale se disting de celelalte norme de drept prin
specificul lor de a reglementa impozite si taxe, fapt care susține autonomia
dreptului fiscal, cu importanță deosebită, atât din punct de vedere teoretic, cât și
din punct de vedere practic. Normele dreptului fiscal trebuie însă corelate cu
reglementarea bugetelor componente ale sistemului bugetar, a imprumutului public
și a datoriei publice, a cheltuielilor publice, având în vedere natura de drept public
a acestor compartimente structurale ale finanțelor publice.
În consecință, relația dintre dreptul financiar și dreptul fiscal poate fi definită ca o
relație de tip întreg-parte. Dreptul fiscal este o parte a dreptului financiar public
care, în ansamblul lui, este o ramură a dreptului public. Este partea cea mai
importantă a acestuia deoarece impozitele și taxele reglementate de normele fiscale
reprezintă coloana vertebrală a finanțelor publice.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal o iniţiere a studenţilor

în studiul dreptului fiscal.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 definească dreptul fiscal,
 identifice obiectul de studiu al acestuia precum și principiile care-i
guvernează normele,
 să precizeze izvoarele dreptului fiscal,
 să definească raporturile juridice fiscale și să identifice elementele acestora,
 să definească norma juridică fiscală și să-i descrie structura logico-juridică.

2
 Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

1.3. Definiţia Dreptului fiscal

Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, este format din totalitatea actelor
normative care reglementează raporturile juridice fiscale, raporturi care se nasc, se
modifică și se sting în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau
juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile.
Din cuprinsul acestei definiţii se pot desprinde câteva idei, pe care le vom prezenta în
continuare.
 Dreptul fiscal este o ramură a dreptului public. Ca atare, raporturile juridice fiscale
sunt raporturi de drept public reglementate de norme juridice de drept public. Faţă de
această concepţie tradiţionalistă, legislaţia şi practica au dezvoltat foarte mult şi
aspectul privat al dreptului fiscal. Astfel, în ciuda faptului că titlurile statului care au
ca obiect impozite şi taxe sunt şi rămân titluri executorii, pentru a căror realizare nu
este necesară intervenţia instanţei, totuşi există mai multe situaţii în care tradiţionalul
caracter de drept public este atenuat de raporturi juridice în care egalitatea părţilor şi
chiar posibilitatea contribuabilului de a formula pretenţii de natură patrimonială asupra
statului modifică semnificativ concepţia tradiţională cu privire la raporturile juridice
fiscale.
 Contribuabilul poate contesta orice act administrativ fiscal, orice act de executare,
poate solicita instanţei suspendarea actului administrativ ori suspendarea executării
silite, poate cere statului despăgubiri pentru o impunere defectuoasă ori nelegală, are
dreptul la rambursarea unor impozite (cazul TVA) în anumite situaţii, poate sesiza
organele judecătoreşti cu privire la abuzurile administrative ale funcţionarului fiscal
sau poate justifica chiar o acţiune judiciară întemeiată pe Convenţia europeană a
drepturilor omului pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la dreptul de
proprietate.
 Raporturile juridice fiscale se nasc în procesul colectării impozitelor şi taxelor
sau al administrării acestora. Administrarea impozitelor şi taxelor este o noţiune
legală folosită de Codul de procedură fiscală și care are în vedere înregistrarea fiscală,
declararea impozitelor, colectarea impozitelor și taxelor, inspecţia fiscală şi
contenciosul fiscal.
 Subiect al impunerii este orice persoană fizică sau juridică (de drept public sau
privat) care realizează venituri ori deţine bunuri impozabile ori taxabile. Principiul
este universalitatea impunerii, excepţia fiind scutirea de la impunere, care trebuie să
fie expres şi limitativ prevăzută de legea fiscală, niciun fel de extindere pe cale de
interpretare nefiind admisă.
 Obiectul impunerii sunt bunurile şi veniturile considerate de legiuitor ca fiind
impozabile ori taxabile.

3
 1.4. Obiectul dreptului fiscal

Din punct de vedere etimologic cuvântul fisc își are originea în termenul latin fiscus care
înseamna coș. În Roma antică cu acest termen se denumea casa militară unde se păstrau
banii pentru a fi eliberați militarilor.
Cunoașterea reglementărilor juridice fiscale nu este suficientă pentru înțelegerea și
interpretarea corectă a complexelor fenomene fiscale, ci presupune, pe lângă o abordare strict
juridică, și analiza lor atât sub aspect economic.În acest sens putem afirma că dreptul fiscal
este format din totalitatea normelor juridice care reglementează modalitățile de realizare la
buget a veniturilor publice, primordial prin specificul fiscal al impozitelor si taxelor.
Obiectul dreptului fiscal este determinat de reglementările Codului fiscal și constă în
relații care țin de executarea obligațiilor fiscale, respectiv plata impozitelor și taxelor datorate
la bugetul de stat, relații care se desfășoară cu respectarea principiilor generale de
determinare și percepere a impozitelor și taxelor locale, reglementate, de asemenea de Codul
fiscal. Totodată, Codul de procedură fiscală cuprinde o serie de reglementări concrete
referitoare la administrarea impozitelor, taxelor și altor vărsăminte, la efectuarea inspecției
fiscale, la contestarea actelor administrativ-fiscale. Este aceea parte a dreptului fiscal
denumită ,,Proceduri fiscale”. Există însă și opinii potrivit cărora suntem în prezența a două
subramuri distincte ale dreptului financiar: dreptul fiscal și dreptul procesual fiscal.
În literatura juridică străină cele două categorii de reglementări, de drept material și de
drept procesual, sunt considerate, de obicei, deopotrivă obiect al dreptului fiscal.

1.5. Principiile dreptului fiscal

Principiile dreptului fiscal sunt definite de Codul fiscal în art. 3 şi au următorul conţinut:
a. Neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori şi capitaluri,
cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor, capitalului român şi străin;
b. Certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la
interpretări arbitrare, în care termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite
pentru fiecare plătitor pentru ca aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine
şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor
fiscale;
c. Echitatea fiscală prin impunerea diferită a veniturilor persoanelor fizice, în funcţie de
mărimea acestora. Principiul are în vedere contribuţia fiecăruia la sistemul fiscal proporţional
cu capacitatea sa contributivă. Aceasta înseamnă consacrarea ideii de egalitate prin
impunere, preferabilă principiului egalităţii în faţa impunerii, susținută din motive de
echitate socială. Există însă argumente pro şi contra pentru susţinerea oricăreia din aceste
două idei.
d. Eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a prevederilor Codului
fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru
persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către
acestea a unor decizii investiţionale majore.
Neutralitatea impunerii, certitudinea impunerii, echitatea fiscală şi eficienţa impunerii
reprezintă principii de bază ale fiscalităţii unei economii libere, reprezentând esenţa multor
discuţii pe marginea corectitudinii raportului de impunere atât din punct de vedere al relaţiei
stat - contribuabil, cât şi din punct de vedere al contribuabililor care compară diferitele
reglementări concrete aplicabile fiecăruia în parte.

4
 A se vedea conținutul art.3 din Codul fiscal.

1.6. Izvoarele dreptului fiscal

Constituţia României este primul şi cel mai important izvor al dreptului fiscal. Legea
fundamentală a ţării reglementează în art. 56 obligaţia cetăţenilor de a contribui, prin impozite
şi taxe, la cheltuielile publice, între îndatoririle fundamentale cetăţeneşti. Această îndatorire
fundamentală însă trebuie să fie garantată de aşezarea justă a sarcinilor fiscale, de interzicerea
oricăror alte prestaţii în afara celor stabilite prin lege şi de reglementarea prin lege a modului
de cheltuire a fondurilor generale ale societăţii constituite din impozite şi taxe.

Exemple
 Articolul 56 alin. (3) Constituţia României consacră principiul nullum
impositum sine lege. Acest principiu este consacrat de legea
fundamentală şi în art. 139 alin. (1).
 Articolul 139 alin. (3) din Constituţia României arată: „Sumele
reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în
condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora".

În afara legii fundamentale, la sfârşitul anului 2003, au fost adoptate de către legiuitorul
român Codul fiscal (Legea nr. 571/2003) şi Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003).
Codul fiscal strânge la un loc principiile generale ale fiscalităţii, raportul dintre legea
română şi tratatele internaţionale cu privire la impunere, inclusiv convenţiile de evitare a
dublei impuneri, principalele impozite şi taxe din sistemul fiscal românesc. Încercarea de
concentrare a tuturor acestor reglementări într-un singur cadru normativ este lăudabilă.
Modificările permanente însă, modificări de esenţă ale acestei reglementări, precum şi
adăugarea prin reglementări secundare la normele juridice primare, slăbeşte foarte mult din
efectul benefic produs iniţial.
Codul de procedură fiscală concentrează toate reglementările legale procedurale care ţin
de administrarea impozitelor şi taxelor, respectiv înregistrarea contribuabililor, declararea
impozitelor şi taxelor, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor şi taxelor, soluţionarea
contestaţiilor formulate de contribuabili împotriva actelor administrative fiscale.

A se vedea structura Codului fiscal și a Codului de procedură fiscală.

Alte legi speciale, spre exemplu Codul Vamal și Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și
combaterea evaziunii fiscale, hotărâri de guvern, ordonanțe de guvern și ordonanțe de
urgență ale guvernului care reglementează raporturi juridice fiscale.

5
 Dați exemple de alte legi speciale, precum și de alte acte normative care
reglementează raporturi juridice fiscale.

Reglementările secundare, respectiv normele, instrucţiunile şi regulamentele de

aplicare ale legislaţiei fiscale, adoptate prin hotărâre de guvern ori prin ordin al
ministrului economiei şi finanţelor, joacă un rol foarte important în explicarea şi aplicarea
legislaţiei fiscale, detaliind în amănunt modul de aplicare a normelor fiscale sau procedural-
fiscale, conţinând reglementari şi, uneori, chiar lămuririle necesare în absenţa cărora aplicarea
legislaţiei fiscale ar fi dificilă. Este cazul, spre exemplu, Normelor metodologice de aplicare a
Codului fiscal.

Dați și alte exemple de norme, instrucţiuni, regulamentele de aplicare ale legislaţiei

fiscale.

Deciziile Comisiei Fiscale Centrale constituită la nivelul Ministerului Finanţelor Publice,

a cărei raţiune de funcţionare este interpretarea unitară a reglementărilor în materia dreptului
substanţial fiscal.

A se vedea art.6 din Codul fiscal care reglementează înființarea și funcționarea

Comisiei Fiscale Centrale.

Să ne reamintim...
 Dreptul fiscal este o ramură a dreptului public formată din totalitatea
normelor juridice care reglementează raporturile juridice fiscale.
 Dreptul fiscal are un obiect propriu de reglementare care îi conferă
autonomie în raport cu alte ramuri de drept.
 Principiile dreptului fiscal sunt: neutralitatea măsurilor fiscale, certitudinea
impunerii, echitatea fiscală și eficiența impunerii.
 Izvoarele dreptului fiscal sunt: Constituția României, Codul fiscal, Codul de
procedură fiscală, alte legi speciale, legislație secundară, deciziile Comisiei
Fiscale Centrale.

1.7. Raporturile juridice fiscale

Raporturile juridice fiscale sunt reglementate de normele juridice referitoare la colectarea

veniturilor fiscale ale statului. Această categorie de raporturi juridice se particularizează prin
specificul conţinutului lor, adică a drepturilor şi a obligaţiilor subiectelor participante.
Raporturile juridice fiscale sunt raporturi care se nasc, se modifică și se sting în
procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau juridice care obţin
venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile. Raporturile juridice fiscale sunt formate
din relaţii de impunere care iau naştere în procesul repartizării unei părți din veniturile
persoanelor juridice şi ale persoanelor fizice, în scopul constituirii fondurilor băneşti ale
statului.

6
 Nu există o reglementare legală care să definească raportul juridic fiscal, dar din
interpretarea mai multor prevederi ale Codului de procedură fiscală, respectiv art. 1, art. 16 şi
art. 21 rezultă atât părţile, cât şi conţinutul şi obiectul raporturilor juridice fiscale.
Raporturile juridice fiscale sunt de două categorii:
 raporturi de drept material fiscal şi
 raporturi de drept procesual fiscal.
Este dificil de realizat o distincţie pe baza reglementărilor legale, întrucât textele nu
fac o separaţie clară între cele două categorii de raporturi juridice, dar aceasta se poate
deduce. Din totalitatea activităţilor desfăşurate în scopul stabilirii şi încasării la bugetul
general consolidat a impozitelor şi taxelor, unele sunt specifice raporturilor juridice fiscale, iar
altele raporturilor juridice procedural fiscale. Astfel, raportul juridic fiscal poate avea ca
obiect: sursa veniturilor contribuabilului, unde se analizează atât legalitatea acestuia, cât şi
provenienţa efectivă; natura juridică a venitului, pentru a se stabili regimul fiscal aplicabil;
mărimea venitului, ceea ce înseamnă stabilirea încasărilor totale şi a cheltuielilor deductibile
pentru a se determina masa impozabilă la care se aplică cota de impozit; stabilirea creanţei
fiscale şi emiterea titlului de creanţă fiscală.
Titlul de creanţă fiscală este înscrisul care finalizează activitatea desfăşurată sub imperiul
raportului juridic de drept material fiscal. Titlul de creanţă fiscală este un act specific
raportului de drept material fiscal întrucât, conform art. 21 alin. (1) din Codul de procedură
fiscal, creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din
raporturile de drept material fiscal. Titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabileşte şi
se individualizează creanţa fiscală, întocmit de organele fiscale competente (spre exemplu,
decizia de impunere). Titlul de creanţă fiscală este documentul care se află la baza declanşării
celor mai importante proceduri din activitatea de administrare fiscală care face obiectul
raportului juridic de drept procesual fiscal.
În cazul celor două categorii de raporturi juridice subiectele sunt aceleaşi, respectiv
organele fiscale şi contribuabilii, obiectul este acelaşi, respectiv stabilirea şi încasarea la
bugetul general consolidat a impozitelor, taxelor şi altor contribuţii datorate de către debitorii
fiscali, dar diferă conţinutul celor două categorii de raporturi. Astfel, raportul juridic de drept
material fiscal are în conţinutul său drepturile şi obligaţiile părţilor legate de perceperea
impozitelor, perceperea dobânzilor şi penalităţilor, dreptul la restituirea impozitelor şi taxelor,
dreptul la rambursarea TVA şi obligaţiile corelative de declarare a bunurilor deţinute şi
veniturilor realizate impozabile ori taxabile etc. Raportul de drept procedural fiscal are în
conţinutul său acele drepturi şi obligaţii legate de acţiunile administrative, administrativ-
jurisdicţionale şi procesual-civile referitoare la activitatea de administrare a impozitelor şi
taxelor. Prin administrarea impozitelor şi taxelor se înţelege, în sensul Codului de procedură
fiscală, ansamblul activităţilor desfăşurate de organele fiscale în legătură cu: înregistrarea
fiscală; declararea, stabilirea, verificarea şi colectarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a
altor sume datorate bugetului general consolidat; soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor
administrative fiscale.
Raporturile juridice fiscale au o structură relativ identică pentru toate veniturile
bugetare ordinare, chiar dacă între veniturile statului există deosebiri de conţinut - unele au un
conţinut fiscal (impozitele şi taxele de la populaţie şi de la societăţile comerciale), iar altele nu
au conţinut fiscal (veniturile de la unităţile statului, regiile autonome). Raporturile juridice
fiscale întrunesc toate caracteristicile raporturilor juridice financiare şi au elemente comune
tuturor raporturilor juridice în general, indiferent de deosebirile de conţinut dintre diferitele
categorii de venituri bugetare.
Raporturile juridice fiscale cuprind în structura lor următoarele elemente: subiecte,
conţinut şi obiect.

7
 Subiectele raporturilor juridice fiscale sunt, pe de o parte, statul, prin organele fiscale
învestite cu atribuţii specifice realizării veniturilor fiscale, iar, pe de altă parte, persoanele
juridice sau persoanele fizice obligate să plătească impozitele, taxele şi celelalte contribuții la
bugetul general consolidat.
Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Agenţia Naţională de
Administrare Fiscală şi unităţile sale teritoriale. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală,
unităţile sale teritoriale, precum şi compartimentele de specialitate ale autorităţilor
administraţiei publice locale reprezintă organele fiscale ale statului. La nivel local, unităţile
administrativ-teritoriale sunt reprezentate în raporturile juridice fiscale de autorităţile
administraţiei publice locale, precum şi de compartimentele de specialitate ale acestora, în
limita atribuţiilor delegate de către autorităţile respective.
Contribuabilul este orice persoană fizică ori juridică sau orice altă entitate fără
personalitate juridică care datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general
consolidat, în condiţiile legii. În relaţiile cu organul fiscal contribuabilul poate avea un raport
juridic direct sau poate fi reprezentat printr-un împuternicit. Împuternicitul poate fi
convenţional sau legal. Conţinutul şi limitele reprezentării sunt cele cuprinse în împuternicire
sau stabilite de lege, după caz. Împuternicitul este obligat să înregistreze la organul fiscal
actul de împuternicire, în forma autentică şi în condiţiile prevăzute de lege. Revocarea
împuternicirii operează faţă de organul fiscal de la data înregistrării actului de revocare. În
cazul reprezentării contribuabilului prin avocat, forma şi conţinutul împuternicirii sunt cele
prevăzute de dispoziţiile legale privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.
Reprezentarea legală apare în situaţia în care contribuabilul propriu-zis nu se poate
reprezenta el însuşi în raporturile juridice fiscale şi nici nu a fost desemnat un reprezentant
convenţional: asemenea situaţii pot fi determinate de minoritatea contribuabilului, starea
avansată de boală, bătrâneţe, diverse tipuri de handicapuri care împiedică reprezentarea
personală, dar şi în situaţia în care contribuabilul fără domiciliul fiscal în România ori cu
domiciliul fiscal necunoscut nu şi-a numit un reprezentant fiscal în condiţiile cerute de lege.
În toate aceste situaţii, instanţa judecătorească, din oficiu sau la cererea organului fiscal, va
numi un curator fiscal cu drept de reprezentare a contribuabilului şi cu drept de exercitare a
tuturor drepturilor şi obligaţiilor contribuabilului în numele şi pe seama acestuia. Pentru
activitatea sa, curatorul fiscal va fi remunerat potrivit hotărârii judecătoreşti, toate cheltuielile
legate de această reprezentare fiind suportate de cel reprezentat.
Oricare din părţile raportului juridic fiscal, organ fiscal central sau local ori
contribuabil, poate apărea în raportul juridic fiscal în calitate de creditor sau debitor: în
raporturile de drept material fiscal, creditorii sunt persoanele titulare ale unor drepturi de
creanţă fiscală, iar debitorii sunt acele persoane care, potrivit legii, au obligaţia corelativă de
plată. Astfel, contribuabilii sunt debitori ai obligaţiilor de plată a impozitelor şi taxelor, dar și
organele fiscale pot apărea, la rândul tor, în calitate de debitori în raporturile juridice fiscale în
următoarele situaţii: când au obligația de restituire a impozitelor, dobânzilor şi penalităţilor
aferente plătite de către contribuabili fără titlu, plătite din eroare, plătite peste obligaţia fiscală
legală consemnată în titlul de creanţă fiscală sau în titlul
executoriu, reduse sau anulate parţial sau integral prin hotărâre judecătorească, rambursarea
TVA în cazul deconturilor negative de taxa pe valoarea adăugată.
Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile şi obligaţiile
subiectelor participante. Ne referim, în principal, la creanţele fiscale și la obligaţiile fiscale.
Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din
raporturile de drept material fiscal. Acestea pot fi:
- dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie
venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată,
dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri
ale bugetului general consolidat, denumite de legiuitor creanţe fiscale principale;
- dreptul la perceperea dobânzilor şi penalităţilor/majorărilor de întârziere, în condiţiile
legii, denumite creanţe fiscale accesorii.

8
 Dreptul de creanţa fiscală se naşte în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza
de impunere care îl generează. Creanţele fiscale se sting prin plată, compensare, executare
silită, scutire, anulare, prescripţie, cesiune de creanţă şi prin alte modalităţi prevăzute de lege.
Obligaţiile fiscale pot fi:
- obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele,
contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
- obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele, taxele,
contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat;
- obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate
bugetului general consolidat;
- obligaţia de a plăti dobânzi şi penalităţi/majorări de întârziere, aferente impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligaţii de plată
accesorii;
- obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la
termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la sursă;
- orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea
legilor fiscale.
Din cele expuse mai sus rezultă că cele mai importante drepturi revin statului. Dreptul
de a institui venituri fiscale şi de a impune obligaţia plăţilor se exercită de către stat prin
organele competente şi se caracterizează prin:
- adoptarea de acte normative pentru reglementarea fiecărui venit fiscal în parte;
- individualizarea obligaţiei fiscale a persoanelor fizice sau juridice plătitoare, precum şi
determinarea veniturilor fiscale pentru care au obligaţia de plată;
- încasarea şi urmărirea încasării veniturilor fiscale datorate;
- controlul modului în care plătitorii veniturilor fiscale îşi îndeplinesc obligaţiile ce le
revin.
În acelaşi timp, organele statului cu atribuţii fiscale au obligaţia:
- de a stabili, încasa şi urmări numai venituri fiscale legal datorate;
- de a acorda, la cererea justificată a persoanelor interesate, înlesnirile prevăzute de actele
normative;
- de a rezolva în mod corespunzător orice contestaţie depusă de subiectele de drept obligate
faţă de bugetul de stat.
Persoanele fizice sau juridice, ca subiecte ale raporturilor juridice fiscale au, în principal,
obligaţia de a plăti veniturile fiscale în cuantumul şi la termenele legale prevăzute - condiţia
sine qua non pentru constituirea fondurilor generale de dezvoltare social-economică a
societăţii.
De asemenea, persoanele fizice şi juridice au dreptul de a pretinde stabilirea impunerii şi
modalităţii de plată în conformitate cu dispoziţiile actelor normative care reglementează
fiecare venit fiscal, de a beneficia de înlesnirile legale (scutiri, reduceri, amânări, eşalonări de
plată, etc.), precum şi de a contesta actele cu caracter individual ale organelor de control fiscal
pe care le consideră neconforme cu legea.
Obiectul raporturilor juridice fiscale de drept material sau procesual este comun,
respectiv stabilirea şi prelevarea la bugetul general consolidat a impozitelor, taxelor şi altor
contribuţii datorate de către debitorii fiscali. Obiectul despre care discutăm în general pentru
simplificarea chestiunilor legate de obiectul raporturilor de drept fiscal, îl constituie chiar
sumele de bani ce reprezintă impozite, taxe şi alte venituri. De altfel, totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor stabilite de actele normative în sarcina subiectelor participante la raporturile
juridice fiscale au drept scop, în ultimă instanţă, colectarea sumelor de bani datorate cu titlu
de venituri fiscale.

1.8. Normele juridice fiscale

9
 Normele dreptului fiscal sunt, la fel ca celelalte norme juridice, reguli de conduită instituite
de stat, a căror aplicare este asigurată prin conștiința juridică, iar la nevoie - prin forța de
constrângere a statului.
Normele dreptului fiscal au un caracter general, impersonal și deci, la fel ca cele mai multe
dintre normele juridice, se referă la un numar nedeterminat de subiecte de drept și se aplică
repetat în timp, ori de câte ori sunt întrunite condițiile vizate de ele.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului fiscal cuprind si ele
cele trei elemente specifice normelor juridice: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
Ipoteza normelor dreptului fiscal prevede condițiile sau împrejurările în care urmează să
se aplice dispozițiile cuprinse în aceste norme juridice.
Dispoziția normelor dreptului fiscal prevede conduita subiecților de drept vizați de aceste
norme, fie obligându-i să acționeze într-un anumit fel, fie permitându-le să efectueze anumite
operațiuni fiscale sau acte fiscale, fie interzicându-Ie comiterea unor acte sau operațiuni de
natură fiscală. Deci, dispozițiile cuprinse în normele dreptului fiscal pot fi: onerative,
permisive și prohibitive. Dispozițiile onerative sunt cele mai numeroase.
Sancțiunile cuprinse în normele dreptului fiscal sunt reglementate potrivit interesului de a
încasa sumele stabilite prin actele normative în vigoare privind impozitele și taxele. Acestea
sunt dobânzile, penalităţile/majorările de întârziere, amenda fiscală, suspendarea activității
contribuabilului, blocarea conturilor bancare, etc.

Rezumat
 Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, este format din totalitatea actelor
normative care reglementează raporturile juridice fiscale, raporturi care se
nasc, se modifică și se sting în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la
persoanele fizice sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile
ori taxabile.
 Codul fiscal reglementează principiile dreptului fiscal.
 Izvoarele dreptului fiscal sunt: Constituția României, Codul fiscal, Codul de
procedură fiscală, alte legi speciale, legislație secundară, deciziile comisiei
fiscal central.
 Raporturile juridice fiscale sunt raporturi care se nasc, se modifică și se sting
în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la persoanele fizice sau
juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile ori taxabile.
 Normele care reglementează aceste raporturi sunt norme juridice fiscale.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Care este relația dintre dreptul financiar și dreptul fiscal?

2. Care sunt subiectele dreptului fiscal?
3. Care este conținutul principiului echității fiscale?

10
 Unitatea de învăţare 2.

Sistemul fiscal

Cuprins
2.1. Introducere .................................................................................................................
2.2. Competenţe ................................................................................................................
...........................................................................................................................................

2.1. Introducere

Sistemul fiscal sau fiscalitatea reprezintă totalitatea taxelor şi a impozitelor

reglementate prin acte normative și prelevate de stat cu scopul realizării funcţiilor
sale social-economice. Nivelul și structura fiscalității sunt influențate de factori
economici, sociali, politici care diferă de la o etapă istorică la alta, însă, indiferent
de contextul concret, impozitarea într-o societate democratică trebuie să respecte
anumite principii menite să asigure stabilitate fiscală, egalitate de șanse, accesul la
proprietate, recompensarea muncii și a managementului eficient.

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal clarificarea noțiunii de

sistem fiscal.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 Definească sistemul fiscal/fiscalitatea.
 Identifice factorii care influențează nivelul și structura fiscalității.
 Explice principiile fiscalității într-o societate liberă.

11
 Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

2.3. Noţiunea de sistem fiscal

În orice orânduire socială, sistemul veniturilor publice este determinat de forma de

proprietate asupra mijloacelor de producţie şi de sfera relaţiilor marfă-bani. La formarea
veniturilor publice ordinare participă regiile autonome, societăţile comerciale, organizaţiile
cooperatiste şi persoanele fizice.
Putem defini sistemul fiscal ca reprezentând totalitatea impozitelor şi taxelor
provenite de la persoanele juridice şi persoanele fizice, venituri care alimentează bugetele
publice.

Enumerați impozitele, taxele și contribuțiile reglementate de Codul fiscal.

În practica financiară se utilizează şi noţiunea de fiscalitate care defineşte sistemul de

constituire a veniturilor statului cu aportul impozitelor şi taxelor, reglementat prin norme
juridice.
Sistemul fiscal cuprinde o diversitate de impozite, taxe şi alte vărsăminte
obligatorii care afectează veniturile tuturor persoanelor fizice sau juridice, ponderea efortului
fiscal fiind suportată de masa populaţiei mai ales prin intermediul preţurilor.
Pentru o bună funcţionare a economiei este necesară asigurarea stabilităţii a sistemului
fiscal. Frecventele modificări şi completări care se aduc reglementărilor fiscale creează
greutăţi în cunoaşterea corectă şi aplicarea unitară a legislaţiei fiscale. De asemenea, prin
acest fenomen se creează şi o stare de neîncredere şi nesiguranţă investitorilor interni şi străini
pentru soarta investiţiei pe care intenţionează s-o facă.
Reglementările legale adoptate după Revoluţia din Decembrie 1989 permit a se
observa orientările noului sistem fiscal:
a) reforma fiscală, care s-a realizat în România, a avut în vedere, în principiu, condiţiile
sociale şi economice specifice etapei parcurse. Sistemul fiscal a fost conceput pentru a
corespunde cerinţelor impuse de reforma social-economică desfăşurată. Nu este posibil să se
copieze sistemul fiscal al altor state deoarece condiţiile economice şi sociale sunt diferite, dar
se poate încerca o armonizare fiscală cu alte sisteme fiscale.
b) prin reforma fiscală se urmăreşte construirea unui sistem fiscal coerent, echitabil şi eficient.
Există diferenţe majore de abordare a fenomenului fiscal între guvernele care s-au succedat la
conducerea ţării în intervalul ultimilor 24 ani, diferenţe generate de concepţii economice

12
diferite, parte a unor concepţii politice şi de guvernare diferite. Astfel, dacă doctrina social-
democrată a promovat principiul egalităţii prin impunere, cu consecinţa directă a creării unui
sistem fiscal având la bază impunerea progresivă în raport de mărimea venitului, doctrina
liberală a promovat principiul egalităţii în faţa impozitului, cu consecinţa directă a promovării
unui sistem fiscal întemeiat pe cota unică aplicabilă indiferent de mărimea venitului obţinut.
Imediat după Revoluţia din 1989 a fost iniţiat cadrul legislativ al privatizării, prin adoptarea
unor măsuri de stimulare a acesteia, atât în ce priveşte sectorul de stat, cât şi în ceea ce
priveşte organizarea activităţilor pe baza liberei iniţiative şi atragerii capitalului străin. În
domeniul agricol a fost creat cadrul legal pentru extinderea şi încurajarea sectorului privat.

2.4. Fiscalitatea

Într-o definire sintetică a fiscalităţii, putem spune că aceasta este formată din
totalitatea taxelor şi a impozitelor reglementate prin acte normative.
Fiscalitatea mai poate fi definită şi ca un sistem de percepere a impozitelor, taxelor
şi contribuţiilor de către autorităţile publice în scopul realizării funcţiilor social-
economice ale statului.
2.5. Nivelul şi structura fiscalităţii

Nivelul fiscalității. Pentru a aprecia nivelul fiscalităţii se calculează rata fiscalității,

indicatorul care exprimă partea din produsul intern brut care este prelevată la dispoziţia
statului pe calea impunerii.

Exemple

Din punct de vedere economic, financiar și social este foarte important a se

cunoaște, în fiecare țară, care este partea din produsul intern brut preluată la
dispoziția statului prin intermediul impozitelor, respectiv care este nivelul
fiscalității sau gradul de fiscalitate.
Produsul intern brut ( PIB ) reprezintă valoarea tuturor bunurilor finale și
a serviciilor realizate în cursul unui an calendaristic. Metaforic vorbind, PIB
reprezintă ,,salariul unei țări“ sau ,,venitul global“ al acesteia.
Rata fiscalității (Rf) se calculeaza ca un raport între totalul veniturilor
fiscale ( Vf ) și produsul intern brut (PIB), după următoarea formulă :

Vf
Rf = ----------- x 100,
PIB
în care :
 Rf = rata fiscalității, care arată partea din PIB preluată la bugetul public
național (bugetul consolidat) cu ajutorul impozitelor, taxelor și contribuțiilor ;
 Vf = totalul veniturilor fiscale, respectiv totalul încasărilor realizate într-un an
din impozite, taxe și contribuții ;
 PIB= produsul intern brut realizat într-un an.
Comparabilitatea ratei fiscalitatii între diferite țări este o problema pe cât de
importantă, pe atât de dificilă. Dificultatea rezidă în faptul că determinarea ratei
fiscalității nu se face pe baza unor elemente cu același conținut fiscal. Astfel, se
pune problema conținutului indicatorului Vf - totalul veniturilor fiscale, deoarece
există țări în care acestea sunt înțelese ca identice cu totalul veniturilor bugetare,
iar în alte țări nici nu există noțiunea de contribuții (CAS, fond de șomaj, fond

13
 sănătate, fond pentru infrastructură, etc.). În unele țări din cadrul Uniunii
Europene (Germania, Franța, Italia, Olanda, Belgia), contribuțiile pentru
securitate socială (prezente la noi în bugetul asigurărilor sociale de stat adoptat
printr-o lege bugetară anuală distinctă) sunt incluse și dețin o pondere importantă
în totalul veniturilor fiscale (chiar până la 30 - 40 % din totalul Vf), în timp ce în
alte țări, precum Canada, Finlanda, Danemarca, contribuțiile pentru securitate
socială sunt, de asemenea, incluse în totalul veniturilor fiscale, dar ponderea
acestora este foarte redusă (2 - 13 % din totalul Vf ). Există și țări ca Australia
sau Noua Zeelandă în care nu există astfel de contribuții, iar cheltuielile de
protecție socială se suporta din veniturile pur fiscale. Pe de altă parte, nici pentru
calculul produsului intern brut nu există o formulă unanim acceptată.

Mărimea prelevării este dependentă de anumiţi factori, printre care:

a) ponderea sectorului public în producţia industrială a ţării;
b) nivelul cotelor de impozit;
c) dimensiunea nevoilor fiscale şi mijloacele de acoperire a acestora;
d) proporţiile evaziunii fiscale.
La acelaşi procent din produsul intern brut, sarcina fiscală sau presiunea fiscală este
cu atât mai mare cu cât produsul intern brut care revine în medie pe cap de locuitor este mai
scăzut. O consecinţă directă a sporirii fiscalităţii este diminuarea corespunzătoare a
veniturilor care rămân la dispoziţia persoanelor fizice şi juridice pentru consum personal şi
acumulare. PIB-ul pe locuitor este cel mai relevant indicator al nivelului de trai al populației.

Exemple
 PIB-ul României în anul 2010 a fost de 124,4miliarde de euro, în 2011 de
131,3 miliarde de euro, iar în 2012 de 132 miliarde de euro.
 Anul 2013 a fost un an bun pentru România:
- a înregistrat o creștere economică de 3,5%, cu mult peste prognoza FMI de
2,8%, înregistrând cel mai bun ritm de creștere economică din ultimii 5 ani;
- a încheiat anul cu cea mai mică inflație din 1990 încoace, respectiv 1,55%.
Pentru aceste performanțe economice România a fost supranumită tigrul Europei.
Cu toate acestea, datele statistice arată că românii o duc mult mai greu decât alți
europeni. Astfe, PIB-ul pe locuitor în țara noastră este de 4 ori mai mic decât în
Zona Euro, iar salariile de 7-10 ori mai mici decât în țări ca Germania, Franța sau
Olanda.

 Comparați evoluția PIB din România cu evoluția PIB în Zona euro în

ultimii 3 ani.
 Comparați evoluția PIB-ului pe locuitor din România cu evoluția PIB-ului
pe locuitor din alte state membre ale UE în ultimii 3 ani.

Structura fiscalităţii este reprezentată de diversitatea impozitelor prin

intermediul cărora statul colectează veniturile fiscale. Este de observat, pentru ultimii ani, o
echilibrare a impozitelor directe şi a celor indirecte în cadrul politicii fiscale duse de ţările
dezvoltate. Comparativ cu acestea, ţările mai puţin dezvoltate economic practică o politică
axată pe impozitele indirecte (TVA, accize), care le procură circa 60%-80% din totalul
veniturilor fiscale. Această axare pe impozite indirecte este explicată în diverse moduri:
- gradul redus de dezvoltare a forţelor de producţie și deci slaba dezvoltare economică;

14
 - structura puţin diversificată a producţiei industriale;
- nivelul scăzut al veniturilor realizate de populaţie și deci randamentul scăzut al
impozitelor pe venit şi a celor pe avere;
- comoditatea şi costul relativ redus de percepere a impozitelor indirecte (cheltuieli
modice de aşezare, percepere şi urmărire);
- caracterul lor mai voalat (sunt perfide) – fiind cuprinse în preţul de vânzare a bunurilor şi
serviciilor, nemulţumirea cumpărătorilor îndreptându-se asupra agentului economic şi nu
asupra statului care l-a instituit.
Deoarece impozitele indirecte nu ţin cont de mărimea venitului (averii)
personal, ci de nivelul consumului acestuia, cu cât ponderea acestor impozite în totalul
veniturilor publice este mai mare, cu atât sarcina fiscală va fi mai inechitabilă. Pe bună
dreptate, în literatura de specialitate s-a afirmat că în sistemele fiscale bazate pe impozite
indirecte povara fiscală este invers proporţională cu puterea economică a plătitorilor de
impozite.

Care a fost ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale ale României
în ultimii 2 ani? Comparați cu alte state membre ale UE.

2.6. Principiile generale ale fiscalităţii societăţii libere

Nu poate exista o societate liberă decât dacă există o repartizare suficientă a puterii,
dacă există o descentralizare a deciziilor, un sistem economic bazat pe proprietatea privată şi
pe economia de piaţă.
Impozitul este justificat prin aceea că funcţionarea oricărei societăţi implică costuri
care trebuie să fie acoperite prin resurse eficiente. Dacă resursele proprii ale statului nu sunt
suficiente, atunci trebuie prelevate impozitele. Impozitul apare ca o plată pentru serviciile de
orice natură pe care statul le asigură.
Principiul individualităţii. Dacă se admite principiul democratic după care individul
constituie obiectivul suprem, atunci organizarea vieţii în societate nu apare ca un obiectiv de
sine stătător, ci numai ca un mijloc prin care să se asigure o puternică dezvoltare a
personalităţii individului. În cadrul unei societăţi libere, democratice, omul este cel care
constituie obiectivul final şi preocuparea esenţială, iar nu statul, cum s-ar părea la o analiză
superficială. În aceste condiţii, impozitul trebuie să caute egalitatea şanselor. El trebuie să se
axeze pe favorizarea accesului la proprietate şi la puterea economică a celor mai capabili.
Idealul democratic implică ideea ca individul să fie lăsat liber în alegerile (opţiunile) sale şi în
utilizarea veniturilor. Aceasta presupune ca fiscalitatea să nu aibă drept obiectiv influenţarea,
în mod eronat, a alegerilor individuale pe care cetăţenii le fac în funcţie de nevoile pe care ei
înţeleg să şi le satisfacă.
Principiul de nediscriminare. Acest principiu impune ca impozitul să nu fie
discriminatoriu. El trebuie stabilit în condiţiile unor reguli identice pentru toţi
contribuabilii. Orice măsură fiscală care este discriminatorie, într-un mod direct sau indirect,
este incompatibilă cu principiile unei societăţi libere. Astfel, spre exemplu, este contrară
principiului de nediscriminare o măsură prin care sunt impozitate doar veniturile
întreprinderilor rentabile, iar venitul întreprinderilor cu pierderi (pe motiv de proastă gestiune)
este exceptat în totalitate ori parţial de la impunere.
Principiul de impersonalitate. Impozitul trebuie să fie impersonal. Acest principiu
semnifică faptul că prelevarea nu trebuie să implice cercetări de tip inchizitorial asupra
persoanelor sau gestiunii întreprinderilor, ţinând cont că finalitatea vieţii într-o societate liberă

15
trebuie să fie respectul persoanei. O singură excepţie s-ar putea justifica şi anume cercetarea
permanentă a averii oamenilor politici.
Principiul de impersonalitate are drept efect preeminenţa impozitelor aşezate asupra
bunurilor în faţa impozitelor aşezate asupra persoanelor.
Principiul de neutralitate. Conform acestui principiu, impozitul trebuie să fie
favorabil unei economii eficiente. Din punct de vedere al dinamicii progresului economic,
impozitul nu trebuie să afecteze beneficiile atunci când ele provin dintr-o scădere a costurilor
sau dintr-o mai bună orientare a producţiei deoarece aceste beneficii alcătuiesc motorul
economiei de piaţă. Dacă agenţii economici îşi vor vedea beneficiile impozitate în mod dur,
atunci stimularea lor către o gestiune eficientă va scădea.
Principiul de non-arbitru. Impozitul trebuie să fie prelevat după principii
simple, clare şi care să nu lase loc arbitrariului. O societate în care se dezvoltă o democraţie
veritabilă impune ca principiile generale ale sistemului fiscal să fie discutate în Parlament şi
exclude posibilitatea punerii în funcţiune a unui sistem complicat care, prin interpretări mai
mult sau mai puţin arbitrare şi prin decizii mai mult sau mai puţin discreţionare, să implice
delegarea unei puteri excesive tehnocraților, fără răspundere politică şi care să conducă la
discriminări, contravenind atât eficienţei, cât şi eticii.

Rezumat

 Sistemul fiscal ca reprezentând totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de

la persoanele juridice şi persoanele fizice, venituri care alimentează bugetele
publice.
 Nivelul fiscalității este influențat de factori economici care diferă de la o
perioadă la alta și influențează, la rândul său, nivelul de trai al populației.
 Structura fiscalităţii este reprezentată de diversitatea impozitelor prin
intermediul cărora statul colectează veniturile fiscale.
 Impozitul este justificat prin aceea că funcţionarea oricărei societăţi implică
costuri pentru care trebuie găsite surse de finanțare, dar impunerea
(impozitarea) într-o societate democratică trebuie să respecte anumite
principii.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiți fiscalitatea.
2. Dați exemple de factori care influențează fiscalitatea.
3. Care este legătura dintre fiscalitate și nivelul de trai?

16
 Unitatea de învăţare 3.

Politica fiscală

Cuprins
3.1. Introducere .................................................................................................................
3.2. Competenţe ................................................................................................................
...........................................................................................................................................

3.1. Introducere

Politica fiscală, în sens larg, se constituie în cadrul activităţilor autorităţilor publice

de percepere şi utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public şi
furnizării de servicii şi bunuri publice.
Politica fiscală reprezintă un ansamblu de instrumente de intervenţie a statului,
generate de procese specific financiar-fiscale: formarea prin impozite şi taxe a
veniturilor fiscale, alocarea creditelor bugetare în vederea efectuării cheltuielilor
publice, asigurarea echilibrelor fiscale. Autoritățile pot promova o politică fiscală
egalitaristă sau protecționistă, intervenționistă sau neintervenționistă în
concordanță cu programul de guvernare. Punerea în aplicare a politicii fiscale
presupune existența unui aparat fiscal și respectarea unor principii.

3.2. Competenţele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal descrierea importanței

17
 politicii fiscale pentru prosperitatea unei națiuni.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 Definească politica fiscală și să precizeze legătura aesteia cu politica
economică,
 Explice noțiunile de intervenționism și neintervenționism fiscal,
 Definească aparatul fiscal,
 Enunțe principiile politicii fiscale,
 Identifice instrumentele politicii fiscale
 Descrie efectele fiscalității.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

3.3. Noţiunea şi sfera politicii fiscale

Expresia dinamică a sistemului fiscal este politica fiscală. Derularea politicii fiscale
se face prin perceperea de impozite si taxe.

Exemple

Politica economică a unui stat se bazează, în mare măsură, pe politica

financiară, promovată prin ministerul finanțelor sau o structură guvernamentală
similară ( spre exemplu Departamentul Federal al Trezoreriei SUA), precum și pe
politica monetară și valutară, promovată de banca centrală a statului.
Politica financiară are doua componente : politica fiscală și politica
bugetară. politica fiscală a statului este sinonimă cu puterea de a percepe
impozite și taxe, iar politica bugetară se exprimă prin puterea de a cheltui banii
colectați în folosul comunității.
Politica monetară presupune stabilirea mărimii masei monetare și a ratei
dobânzii care influențează investițiile care se fac în mijloacele de producție,
precum și alte cheltuieli a căror mărime depinde de rata dobânzii. Utilizând cele
două instrumente de politică macroeconomică, statul poate influența volumul
total al cheltuielilor, rata de creștere și volumul producției, nivelul de ocupare al
forței de muncă și șomajul, nivelul prețurilor și rata inflației cu care se confruntă
economia. Banca centrală stabilește politica monetară, dar face acest lucru
independent de guvern. Politica fiscală și bugetară, impozitele și cheltuielile
guvernamentale, este elaborată de către executiv și legislativ (acesta din urma
prin legile bugetare anuale). Autoritatile monetare și fiscale își elaborează
propria politică, în mod independent, fară a exista o strictă corelare a acestora.
Acest fapt reprezintă abordarea evoluțiilor macroeconomice cu doua pârghii
diferite.

18
 Politica fiscală, în sens larg, se constituie în cadrul activităţilor autorităţilor publice de
percepere şi utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public şi furnizării de
servicii şi bunuri publice.
Politica fiscală reprezintă un ansamblu de instrumente de intervenţie a statului,
generate de procese specific financiar-fiscale: formarea prin impozite şi taxe a veniturilor
fiscale, alocarea cheltuielilor, asigurarea echilibrelor fiscale.
În abordarea politicii fiscale trebuie stabilit, mai întâi, conceptul de politică fiscală,
sfera acestuia, precum şi interdependenţa cu alte politici.
Prin politica fiscală se înţelege volumul şi provenienţa surselor de alimentare a
fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, obiectivele
urmărite, precum şi mijloacele de realizare a acestora.
Politica fiscală poate urmări atingerea unor scopuri diferite, fie de natură pur fiscală,
fie de natură publică, militară, socială etc. În aceste condiţii, este uşor de observat că ea
reprezintă o parte integrantă a acţiunilor economice generale întreprinse de stat. Între politica
economică şi cea fiscală s-au creat puternice interdependenţe, politica fiscală implicându-se în
rezolvarea cerinţelor economiei prin acţiunea de intervenţie a statului cu ajutorul
instrumentelor fiscale în procesele economice. Politica fiscală interferează puternic şi cu
politicile sectoriale (industrie, comerţ, agricultură etc), cu politicile financiar-monetare,
sociale precum şi cu strategiile legislativ-instituţionale. Deoarece prelevările de resurse
băneşti de la persoanele fizice sau juridice la fondurile publice conduc la scăderea
patrimoniului contribuabililor, aceste prelevări trebuie să fie stabilite de către autorităţile
publice competente şi să ia o formă juridică adecvată – aceea de lege, ca act juridic al
Parlamentului, care să fie opozabilă tuturor membrilor societăţii.
Prin intermediul politicii fiscale se poate acţiona în sensul protejării, încurajării
anumitor ramuri economice. Astfel, intervenţionismul fiscal poate avea obiective diferite,
cum sunt:
- stimularea agenţilor economici spre realizarea de investiţii în anumite domenii;
- creşterea calităţii şi a competitivităţii produselor;
- stimularea exportului;
- protejarea mediului înconjurător.
Legătura politicii fiscale cu cea socială decurge din faptul că unele obiective sociale se
aduc la îndeplinire prin măsuri cu caracter fiscal, cum sunt: exonerări, reduceri de impozite şi
taxe, aplicarea unor deduceri din materia impozabilă. Totodată, prin modul de impozitare se
are în vedere realizarea echităţii verticale (pe seama progresivităţii impunerii), dar şi a celei
orizontale (pe baza principiului conform căruia la venituri egale să se perceapă impozite
egale).
În concluzie, politica fiscală, ca parte integrantă a politicii financiare, trebuie să fie
corelată cu politica monetară şi celelalte componente ale politicii economice şi sociale,
precum şi cu cele de protecţie a mediului, de apărare naţională și, în general, cu toate politicile
care vizează satisfacerea nevoilor sociale din ce în ce mai sofisticate în statul contemporan.

3.4. Teoria politicilor fiscale

Prin politica fiscală se stabileşte, în primul rând, volumul resurselor financiare ale
statului necesare realizării funcţiilor şi sarcinilor sale, mărimea lor fiind dată de cuantumul
cheltuielilor publice aferente perioadei respective. În practică, de cele mai multe ori, între
cererea şi oferta de resurse financiare nu se stabileşte o concordanţă deplină, ceea ce conduce
fie la excedente, fie la deficite fiscale. Aceste neconcordanţe se pot localiza la una sau la mai
multe dintre structurile bugetului general consolidat: bugetul de stat, bugetul administraţiilor
locale, bugetul asigurărilor sociale şi bugetul fondurilor speciale. În ceea ce privește prove-
nienţa resurselor financiare, principala componentă o constituie resursele interne şi numai în
completarea acestora vin resursele externe.
Autorităţile publice pot promova o politică fiscală care să trateze în mod egal pe toţi
agenţii economici, stabilind contribuţii egale sau pot face diferenţieri în tratamentul fiscal, în
funcţie de forma de proprietate şi de forma juridică, de dimensiunea, ramura economică, zona

19
geografică sau sediul agentului economic. În ceea ce priveşte cuantificarea contribuţiei
persoanelor fizice la formarea fondurilor publice, politica fiscală poate opta, de asemenea, ori
pentru o contribuţie egal repartizată, ori pentru una diferenţiată în raport cu obiectivele
economice, sociale sau de altă natură. În prezent, egalitarismul fiscal, care exista în antichitate
sau în evul mediu sub forma capitaţiei, este foarte puţin aplicat, deoarece politicile fiscale
moderne optează pentru diferenţierea contribuţiei plătitorilor după anumite criterii, cum sunt:
puterea contributivă a plătitorului, dată de volumul veniturilor sau mărimea averii, capacitatea
de muncă, grupa socio-profesională din care face parte acesta (salariat, pensionar, etc.), starea
civilă (căsătorit, divorţat, etc).
Exemple

Având în vedere gravele inechități pe care le produce, capitația nu mai este în

prezent folosită ca metoda de impozitare. Excepția întărește regula, prin
încercarea guvernării Thatcher în anul 1990 de a introduce acest tip de
impozitare, în scopul de a limita cheltuielile administrației de stat britanice.
Reacția populației față de acest sistem de impozitare a fost unul dintre motivele
care au condus la eșecul guvernării Thatcher în Marea Britanie, înlăturată de la
putere după 11 ani.

3.5. Condiţionarea fiscală a finanţării deficitului fiscal

Ortodoxia financiară a impus, ani la rând, un echilibru strict între veniturile

şi cheltuielile aprobate prin bugetul statului, anualitatea fiscală şi echilibrul fiind principii
intangibile ale finanţelor publice. Rezolvarea problemelor legate de echilibrul fiscal se
realizează în strânsă legătură cu politica fiscală. Rolul politicii fiscale constă în a accepta sau
nu dezechilibre fiscale (deficite fiscale).
În cazul apariţiei şi persistenţei deficitului fiscal pe fondul expansiunii
cheltuielilor publice, în condiţiile imposibilităţii creşterii presiunii fiscal, trebuie
asigurate modalităţile de finanţare a acestuia prin emisiune monetară (procedeu nedorit,
deoarece este generator de fenomene inflaţioniste) sau împrumuturi de stat. Împrumuturile de
stat ridică unele probleme legate de:
- scopul în care se contractează împrumuturile - ralierea unor obiective economico-
productive pentru infrastructură sau finanţarea unor cheltuieli de consum;
- resursele de rambursare a împrumuturilor - veniturile provenite de la obiectivele
economice realizate, venituri publice special afectate sau venituri generale ale bugetului;
- termenul şi condiţiile contractării împrumuturilor.
Dacă statul a recurs la contractarea de împrumuturi, eficienţa acestora trebuie să fie
asigurată de modul lor de utilizare. Aceste împrumuturi pot îndeplini un rol benefic, dacă sunt
folosite pentru scopuri productive, contribuind, astfel, la creşterea produsului intern brut şi
asigurând, totodată, resursele necesare pentru rambursarea lor. Dacă împrumuturile de stat
sunt folosite în scopuri neproductive, ele nu reprezintă decât impozite amânate, având rolul de
a întârzia momentul în care vor fi transferate asupra contribuabililor.
Împrumuturile de stat prezintă unele avantaje:
1. reprezintă un mijloc de procurare a resurselor financiare mai rapid decât impozitele;
2.contractarea de împrumuturi este singura modalitate de finanţare a deficitului fiscal în
ţările cu un nivel ridicat de fiscalitate.
Alături de avantaje, împrumuturile de stat reprezintă şi unele dezavantaje, mai ales pe
termen lung:

20
 1. angrenează cheltuieli suplimentare (dobânzi, comisioane etc.) care, în timp, urmează să
fie acoperite tot pe seama majorării impozitelor;
2. uşurează sarcina fiscală a generaţiei actuale în detrimentul celor viitoare (prin creşterea
cheltuielilor legate de rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor);
3. dacă nu sunt folosite inteligent afectează avuția națiunilor.

3.6. Intervenţionism vs. egalitarism fiscal

Intervenționism. Politica fiscală dispune de numeroase pârghii de influenţare a

proceselor economice (circumscrise intervenţionismului statal), care trebuie conduse astfel
încât să acţioneze în direcţia încurajării agenţilor economici la efectuarea unor investiţii
productive, dezvoltării anumitor domenii de activitate, stimulării contribuabililor spre muncă
şi economisire. O bună ilustrare a diversităţii intervenţiilor fiscale este dată de multitudinea
avantajelor fiscale, destinate să favorizeze anumite categorii de persoane sau să încurajeze
anumite activităţi. Ele se acordă sub forma exonerărilor, deducerilor sau reducerilor fiscale şi
vizează obiective diferite, cum ar fi realizarea de investiţii productive sau achiziţionarea de
locuinţe. Teoriile intervenţioniste afirmă că politica fiscală, în ansamblul ei, poate fi utilizată
pentru reactivarea creşterii economice.
Relevantă pentru interventionism este teoria economică formulată de J.M. Keynes,
teorie care a avut mare succes după cel de-al doilea război mondial.Teoria keynesistă se
circumscrie ca promotoare a unei fiscalităţi moderate, pentru stimularea complementară a
agenţilor economici, afirmând necesitatea creşterii cheltuielilor publice în vederea asigurării
relansării economiei prin expansiunea cererii globale. O caracteristică importantă a teoriei lui
J.M. Keynes este aceea că s-a concentrat asupra perioadelor economice critice, de recesiune,
caracterizate prin şomaj accentuat și scăderea investiţiilor. De asemenea, analiza keynesiană
are o perspectivă pe termen scurt, aptă să rezolve problemele specifice perioadelor de criză
economică. Corespunzător acestei teorii, multiplicatorul cheltuielilor fiscale este superior
multiplicatorului fiscal. Cu alte cuvinte, la o anumită creştere a cheltuielilor publice are loc o
sporire mai accentuată a produsului intern brut decât dacă s-ar produce printr-o reducere de
aceeaşi valoare a impozitelor.
Neintervenționism. Opusă politicii fiscale intervenţioniste este politica fiscală de
neutralitate, care presupune ca impozitele să nu influenţeze în niciun caz activitatea
economică, investiţiile, schimburile comerciale. Ea corespunde concepției clasice a finanțelor
publice al cărei reprezentant de seamă este Adam Smith.

3.7. Structurile instituţionale ale politicii fiscale

Realizarea politicii fiscale și atingerea obiectivelor finale sunt posibile numai prin
constituirea unei structuri instituţionale care să implementeze politica fiscală. Este vorba
despre aparatul fiscal.
Aparatul fiscal cuprinde totalitatea organelor fiscale şi de control ale statului, ale
căror atribuţii constau în stabilirea, urmărirea şi încasarea impozitelor și taxelor,
precum şi controlul respectării legalităţii în acest domeniu.
Latura legislativă a activităţii fiscale ar trebui realizată de Parlament, iar cea executivă
de către Guvern. În cadrul administraţiei publice, instituţia de specialitate prin care Guvernul
îşi îndeplineşte atribuţiile în domeniul fiscal este Ministerul Finanţelor Publice, prin
organismele sale centrale şi teritoriale. La nivel central, în subordinea Ministerului Finanţelor
Publice ființează Agenția Națională de Administrare Fiscală care realizează administrarea
finanțelor publice, iar la nivel teritorial, îşi desfăşoară activitatea Direcţiile generale regionale
ale finanţelor publice, administrații județene, servicii municipale și orășenești, birouri

21
comunale. În anul 2013 s-a realizat un amplu proces de reformă a Ministerului Finanţelor
Publice care a modificat structura organizatorică a acestuia.

Care sunt elementele de noutate impuse de reformă?

Care sunt instituțiile subordinate și cele aflate sub autoritatea Ministerului
Finanţelor Publice?

3.8. Principiile politicii fiscale

Una dintre preocupările economiştilor în materie de impozite a fost aceea de a delimita

şi a defini cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un sistem fiscal pentru a fi considerat
raţional. Asemenea principii au în vedere dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor,
precum şi obiectivele social-economice pe care le urmăreşte politica fiscală.
În perioada de ascensiune a capitalismului, economistul Adam Smith a formulat patru
principii care, în opinia sa, ar trebui să stea la baza politicii fiscale a statului şi anume: justeţea
impunerii (echitatea fiscală), certitudinea impunerii, comoditatea perceperii impozitelor şi
randamentul fiscal.
Pentru conturarea unui punct de vedere prezentăm o sinteză a principiilor impunerii.

 Principiul impunerii echitabile

În ciuda faptului că este unanim admis faptul că repartizarea sarcinilor

fiscale pe clase şi pături sociale trebuie să se facă cu respectarea principiului echităţii, totuşi
aplicarea acestui principiu întâmpină greutăţi, deoarece noţiunea de „echitate" se „bucură" de
interpretări diferite. De altfel, în literatura de specialitate s-a apreciat că este uşor de a
pronunţa cuvântul justiţie, dar este dificil de a realiza, pe plan material, acest concept prin
esenţă etic.
În funcţie de gradul de cuprindere a subiectelor şi a materiei impozabile, impunerea
poate fi calificată ca fiind generală, atunci când se întinde asupra tuturor claselor şi păturilor
sociale în ce priveşte veniturile ori averea acestora, sau parţială, atunci când unele clase sau
pături sociale beneficiază de anumite facilităţi fiscale (scutiri sau reduceri de impozite).
Vorbind despre principiul impunerii echitabile, care trebuie avut în vedere la
repartizarea sarcinilor fiscale între membrii societăţii, este necesar să se facă distincţie între
egalitatea în faţa impozitului şi egalitatea prin impozit. Egalitatea în faţa impozitului, idee ce
derivă din celebra lozincă a Revoluţiei franceze, „Libertate, egalitate, fraternitate", presupune
ca impunerea să se facă în acelaşi mod pentru toate persoanele fizice şi juridice, indiferent de
locul unde domiciliază sau îşi au sediul, să nu existe, deci, deosebire de tratament fiscal de la
o zonă la alta a ţării. De asemenea, conform acestui tip de egalitate, impunerea trebuie să se
facă în acelaşi mod pentru toate activităţile economice, indiferent de forma juridică în care
sunt organizate sau funcţionează, producători individuali ori întreprinderi mari sau mici. În
consecinţă, egalitatea în faţa impozitului presupune neutralitatea impozitului. În opoziţie cu
egalitatea în faţa impozitului, egalitatea prin impozit presupune diferenţierea sarcinilor fiscale
de la o persoană la alta în raport de o serie de factori economico-sociali, printre care mărimea
absolută a materiei impozabile și situaţia personală a subiectului impozabil. Această egalitate
presupune un tratament fiscal diferit al celor avuţi faţă de cei mai puţin avuţi, al celibatarilor
faţă de cei căsătoriţi şi cu copii ş.a.m.d.
Când se emit judecăţi de valoare în legătură cu echitatea fiscală, trebuie să se facă
distincţie între egalitatea matematică sau aparentă a sarcinilor fiscale la care sunt supuse
două sau mai multe persoane fizice şi egalitatea reală sau efectivă a sarcinilor fiscale.

22
Stabilirea la acelaşi nivel a impozitului datorat statului de către două sau mai multe persoane
fizice care realizează acelaşi venit mediu din salariu poate să nu asigure egalitatea de
tratament, dacă nu se ia în considerare şi situaţia familială a fiecărei persoane în parte. Deci,
pentru realizarea unei reale egalităţi fiscale, trebuie să se ţină cont, la stabilirea impozitului, şi
de situaţia individuală a contribuabilului, de sarcinile sociale ale acestuia, care-i influenţează
capacitatea contributivă, iar nu numai de mărimea absolută a veniturilor pe care acest
contribuabil le realizează.
În practica financiară sunt cunoscute mai multe tipuri de impunere şi
anume: în cote fixe şi în cote procentuale (proporţionale, progresive şi regresive).
Impunerea în cote fixe, realizată sub forma unei sume fixe pe locuitor, nu ţine seama nici de
venitul, nici de averea şi nici de situaţia personală a subiectului impozabil, ci este un impozit
fix şi neutru (taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru cazinouri, accize, impozitul pe
teren).
Impunerea în cote procentuale are trei variante. Impunerea proporţională este departe de a
fi echitabilă, deoarece nu ţine seama de faptul că puterea contributivă a populaţiei nu este
uniformă, ci variază atât în funcţie de suma absolută a venitului şi de valoarea averii, cât şi în
funcţie de sarcinile socio-economice care grevează venitul sau averea respectivă (impozitul pe
profit, impozitul pe dividende).
Exemple

Cota proportionala de impunere cuprinde un singur procent (de exemplu, 28%)

cu ajutorul caruia se calculeaza impozitul, aplicându-se respectivul procent unic
legal prestabilit la valoarea bunului impozabil, la venitul lunar ori anual
impozabil etc. Cu toate ca procentul cotei proporționale de impunere este unic,
cuantumul banesc al impozitului calculat cu ajutorul acestei cote crește în raport
cu valoarea bunului impozabil.

Impunerea progresivă este caracterizată prin faptul că rata impozitului crește odată cu
sporirea venitului. Cotele progresiei pot creşte într-un ritm constant sau variabil, în practica
financiară utilizându-se atât progresia simplă, cât şi progresia compusă.
Exemple

Cota progresivă este alcatuită din mai multe procente, aranjate în creștere
progresivă pe tranșe de valori sau venit impozabil, astfel, încât impozitul calculat
cu ajutorul acestei cote crește și el progresiv în funcție de valoarea bunului
impozabil sau de mărimea venitului impozabil. Pentru aplicarea acestei cote sunt
stabilite mai întâi tranșele valorice în creștere succesivă pentru veniturile și
obiectele impozabile. Apoi se prevăd procentele de calcul ale impozitului pentru
fiecare tranșă (exemplu, 6% pentru veniturile între 6000 lei anual și 7000 lei
anual; 10% între 7001 lei și 10000 lei anual; 15% între 10001 Iei și 20000 lei
anual etc). O cotă de acest fel este progresiv simplă. Dacă pentru fiecare tranșă
valorică se prevede o sumă fixă și un procent, cota este una progresiv compusă
(exemplu, 60 lei sumă fixă și 7% pentru veniturile între 2001 și 4000 lei anual;
180 lei sumă fixă și 8% pentru veniturile între 4001 lei și 8000 lei etc.).

În practica financiară, se întâlnesc cazuri când, pe măsura sporirii veniturilor, cota de

impunere scade în loc să crească. Acest tip de impunere, impunerea regresivă, avantajează
pe cei cu venituri mari, exemplul clasic fiind TVA.

23
  Principiul politicii financiare

Atunci când introduce un nou impozit, statul urmăreşte ca acesta să aibă un randament
fiscal ridicat, să fie stabil şi să fie elastic.
Pentru ca un impozit să fie considerat ca având randament fiscal ridicat este necesar
ca acesta să fie universal, adică să fie plătit de către toate persoanele care realizează venituri
din aceeaşi sursă sau care posedă acelaşi gen de avere şi să cuprindă întreaga materie
impozabilă, să nu fie susceptibil de evaziuni ori fraude fiscale şi să nu reclame cheltuieli mari
de percepere. La o analiză mai atentă a acestor cerinţe, raţionale şi eficiente, se observă că un
astfel de impozit (care să satisfacă toate aceste cerinţe cumulative) ar putea fi catalogat ca un
impozit ideal ceea ce este greu de imaginat. Totuşi, impozitul pe salarii întruneşte aceste
cerinţe. Din nefericire, în cazul celorlalte impozite, o parte din materia impozabilă scapă
impunerii ca urmare a evaziunii fiscale.
Un impozit este stabil atunci când nu este influenţat de oscilaţiile provocate
de conjuncturile socio-economice. Randamentul fiscal al unui impozit stabil nu creşte odată
cu sporirea producţiei şi a veniturilor şi nici nu scade în perioadele de criză când se reduce
materia impozabilă, ci îşi păstrează nivelul undeva la un prag de mijloc. În realitate, de regulă,
stabilitatea impozitului este puternic influenţată de acţiunea legilor economice, care face ca
evoluţia sinuoasă a producţiei şi a desfacerii să imprime aceeaşi dinamică atât venitului
naţional, cât şi încasărilor din impozite.
Impozitul este elastic atunci când este capabil să se adapteze nevoilor fiscale, adică să
fie la „dispoziţia" bugetului: să fie majorat când cheltuielile fiscale cresc şi să fie micşorat
atunci când cheltuielile fiscale se reduc.
O altă latură a principiului politicii financiare o constituie alegerea tipului şi numărului de
impozite prin care statul îşi va procura veniturile fiscale. Teoretic, pentru a-şi atinge acest
scop, statul se poate folosi de un singur impozit sau de o multitudine de impozite. La o privire
superficială a problemei am fi tentaţi să spunem că nu are importanţă dacă statul foloseşte
unul sau mai multe impozite. Dar, pentru a putea să apreciem corect consecinţele social-
economice ale unui sistem fiscal, trebuie să cunoaştem:
a) dacă sistemul fiscal se bazează pe impunerea veniturilor (averii) sau impunerea
cheltuielilor ori pe impunerea amândurora;
b) tipul impunerii;
c) căror clase sau pături sociale aparţin veniturile, respectiv din consumul căror clase sau
pături sociale fac parte valorile de întrebuinţare (mărfuri şi servicii) supuse impunerii;
d) dacă nu cumva, în unele cazuri, materia impozabilă este supusă unei duble impuneri, iar
în altele scapă oricărei impuneri.
 Principiul politicii economice
Statul utilizează impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor
fiscale, ci şi pentru a influenţa dezvoltarea sau restrângerea unor ramuri economice, pentru a
stimula sporirea producţiei sau consumul unui anumit produs. În aceste condiţii, pentru a
stimula lărgirea consumului unui bun, statul ia măsuri pentru reducerea sau suprimarea
impozitelor indirecte care-l grevează, iar pentru a restrânge consumul, procedează în sens
invers, majorând cotele impozitelor respective. Pentru încurajarea dezvoltării unei ramuri
economice, statul stabileşte taxe vamale ridicate la import, reduce sau scuteşte de impozite
indirecte circulaţia produselor respective obţinute în ţară ori micşorează impozitele directe
datorate de investitorii autohtoni, admite amortizarea accelerată a capitalului fix, ducând astfel
la diminuarea profitului impozabil al societăţilor care activează în ramura respectivă. De
asemenea, pe seama impozitelor încasate de la anumite categorii sociale, statul poate acorda
subvenţii întreprinderilor dintr-o anumită ramură.

3.9. Instrumentele de realizare a politicii fiscale

24
 În principiu, sunt considerate ca fiind astfel de instrumente fiscale:
 numărul şi varietatea impozitelor utilizate;
 diversitatea facilităţilor fiscale (reduceri, scutiri, deduceri).
Exemple
 Utilizarea unui singur impozit a fost susținută chiar și până în anii 1970 -
1980, dar asemenea idei nu și-au găsit aplicarea niciodată.
 Utilizarea mai multor impozite este o problemă foarte complicată, sub
aspectul stabilirii numărului și felului ( tipului ) de impozite utilizate pentru
realizarea obiectivelor de politica financiară, implicit economico - socială.

Clasificarea impozitelor este făcută în funcţie de mai multe criterii, cum

sunt:
- forma de percepere: în natură sau în bani;
- obiectul impunerii: averea, venitul sau cheltuielile;
- scopul urmărit, care împarte impozitele în financiare şi de ordine;
- frecvenţa încasării vizează impozitele permanente sau cele incidentale;
- locul administrării impozitelor este dat de nivelul local, naţional, federal sau al statelor
membre;
- trăsăturile de fond şi de formă în funcție de care impozitele se grupează în directe şi
indirecte.
Impozitele directe. Aceste impozite se aşează şi se percep direct de la sursă (de la
subiecţii plătitori) vizând existenţa venitului sau a averii. Prin modul de aşezare a acestor
impozite, se urmăreşte repartizarea echilibrată a sarcinilor fiscale asupra contribuabililor.
Ele se împart în:
 impozite reale, care sunt stabilite în legătură cu obiectele materiale (pământ clădiri
etc);
 impozite personale, care au legătură cu situaţia personală a contribuabilului
aşezându-se asupra venitului sau averii.
În cadrul impozitelor directe se distinge impozitul pe venitul persoanelor
fizice, impozitul pe venitul persoanelor juridice şi impozitul pe avere.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice vizează atât persoanele care au domiciliul
sau reşedinţa într-un anumit stat, cât şi pe cele nerezidente, dar care realizează venituri a căror
sursă de provenienţă se află pe teritoriul statului respectiv, în practică, se utilizează diferite
sisteme de impunere a acestor venituri: impozitarea separată a fiecărei categorii de venit,
impozitarea venitului global, impozitarea mixtă. Acest impozit se stabileşte, de regulă, anual,
pe baza unei declaraţii de impunere a contribuabilului sau a informaţiilor pe care le au
organele fiscale. Perceperea impozitului aferent veniturilor din salarii, pensii, rente etc. se
realizează prin stopaj la sursă.
Impozitul pe veniturile persoanelor juridice se stabileşte anual sau trimestrial, pe
baza declaraţiei persoanelor juridice, prin calcularea unei cote proporţionale sau fixe. Pentru
stabilirea venitului impozabil al persoanei juridice, se porneşte de la rezultatele de bilanţ ale
acesteia din care se deduc cheltuielile de producţie, dobânzile plătite, prelevările la fondul de
rezervă şi la fondurile speciale ş.a.m.d.
Impozitul pe avere este strâns legat de dreptul de proprietate al diferitelor persoane
asupra unor bunuri mobile şi imobile. În practica fiscală, acest impozit se întâlneşte în diverse
forme: impozitul asupra averii propriu-zise, impozitul pe circulaţia averii, impozitul pe sporul
de avere.

25
 Impozitul asupra averii propriu-zise cuprinde atât impozitele stabilite asupra averii,
dar plătite din venitul obţinut de pe urma averii respective, cât şi impozite pe substanţa averii,
care se plătesc din însăşi substanţa acesteia, ducând, evident, la diminuarea ei (de exemplu:
impozitele pe proprietăţi imobiliare, impozitele asupra activului net etc).
Impozitul pe circulaţia averii este instituit în strânsă corelaţie cu trecerea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile de la o persoană la alta (de exemplu:
impozitele pe succesiuni, pe donaţii, pe circulaţia capitalurilor etc).
Impozitul pe sporul de avere vizează creşterea de valoare pe care unele bunuri o
înregistrează într-o anumită perioadă de timp (de exemplu, impozitele pe plusul de valoare
imobiliară etc).
Impozitele indirecte. Impozitele indirecte se percep de la toţi cei care consumă bunuri
din categoria celor impuse sau beneficiază de anumite servicii, indiferent de veniturile,
averea sau situaţia personală a acestora. Fiind percepute în cote proporţionale asupra valorii
mărfurilor vândute şi a serviciilor prestate (ex. TVA 24%) ori în sume fixe pe unitatea de
măsură (ex. accize 200$/tonă), impozitele indirecte creează impresia falsă că ar fi suportate în
aceeaşi măsură de toate paturile sociale, că ar asigura o repartiţie echitabilă a sarcinilor
fiscale. Chiar dacă cota impozitului indirect perceput la vânzarea unei anumite mărfi este
mică, indiferent dacă cumpărătorul acesteia este muncitor, ţăran, industriaş sau comerciant,
raportat însă la întregul venit, impozitul indirect capătă un caracter regresiv. Aşadar, cu cât o
persoană realizează venituri mai mari, cu atât suportă, pe calea impozitului pe consum, o
sarcină fiscală mai mică (şi invers).
Toate impozitele directe şi indirecte contribuie la scăderea nivelului de trai al populaţiei,
dar în mod diferit. Astfel, în timp ce impozitele directe duc la scăderea veniturilor nominale
ale diferitelor categorii sociale, impozitele indirecte erodează puterea de cumpărare.

3.10. Efectele fiscalităţii

Printre efectele fiscalităţii enumerăm: frauda şi evaziunea fiscală, riscul de inflaţie
prin fiscalitate, deteriorarea competitivităţii internaţionale.

 Frauda şi evaziunea fiscală

Dacă frauda fiscală constituie încălcarea legilor fiscale (nedeclararea unor venituri,
vânzarea fără factură), evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor şi inadvertenţelor
unei legislaţii imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum şi a neprevederii şi
nepriceperii legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată, pe cât sunt cei
pe care îi provoacă prin aceasta la evaziune. Astfel, sunt frecvente cazurile în care se profită
de caracterul teritorial al legilor fiscale pentru a amplasa desfăşurarea unor activităţi
producătoare de venit pe teritoriul unor ţări străine.
Economia subterană îmbracă diverse forme de manifestare, caracterizate prin
sustragerea de la plata impozitelor, fiind determinată de nivelul ridicat al impozitelor şi al
contribuţiilor sociale. Un exemplu elocvent îl constituie munca la negru, care permite celui ce
o efectuează să câştige venituri (principale sau complementare) nedeclarate, în timp ce
efectuarea acesteia în cadrul unei activităţi salariale legale împiedică patronul să se sustragă
de la plata taxelor sociale. Cu cât diferenţa dintre remunerarea netă efectivă, primită de
salariat (salariul brut minus cotizaţiile sociale ale salariaţilor) şi preţul global al forţei de
muncă (salariul brut plus cotizaţiile plătite de patron) este mai mare, cu atât creşte interesul
angajatorului de a recurge la această formă de muncă. Rezultă, evident, pierderi de venit
pentru autorităţile publice în general şi pentru cele de protecţie socială în special.
Evaziunea internaţională constă în delocalizarea producţiei anumitor întreprinderi spre
acele ţări în care legislaţia fiscală este mai favorizată (paradisurile fiscale).

26
  Riscul de inflaţie prin fiscalitate
Acest risc este legat de orice creştere a impozitelor sau cotizaţiilor sociale care are
tendinţa de a se repercuta asupra procesului de determinare a preţurilor şi salariilor şi de a
alimenta inflaţia. Astfel, aşa cum întreprinderile caută să cuprindă în preţurile lor de vânzare
creşterile de impozite şi taxe sociale pe care le suportă, la fel salariaţii încearcă să recupereze,
sub forma salariilor mai mari, pierderea puterii de cumpărare care rezultă din creşterea
impozitelor sau din sporirea costului vieţii.
 Deteriorarea competitivităţii internaţionale
Pentru ţările cu o economie dezvoltată, competitivitatea întreprinderii,
capacitatea de a înfrunta cu succes concurenţa internaţională, constituie un factor determinant
al creşterii economice şi al nivelului de ocupare a forţei de muncă. O creştere a prelevărilor
obligatorii, suportate de către întreprinderi, riscă să aducă prejudicii competitivităţii lor,
repercutându-se în preţurile produselor, diminuând capacitatea de autofinanţare şi, implicit,
capacitatea lor de investiţie şi de modernizare.

Rezumat
 Prin politica fiscală se înţelege volumul şi provenienţa surselor de alimentare
a fondurilor publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate,
obiectivele urmărite, precum şi mijloacele de realizare a acestora.
 Politica fiscală poate fi intervenționistă și neintervenționistă. Teoriile
intervenţioniste afirmă că politica fiscală, în ansamblul ei, poate fi utilizată
pentru reactivarea creşterii economice, iar cele neintervenționiste susțin că
sistemul fiscal trebuie astfel modelat încât să nu influenţeze în niciun caz
activitatea economică, investiţiile, schimburile comerciale.
 Principiile clasice ale politicii fiscale, formulate de către Adam Smith, sunt:
principiul impunerii echitabile, principiul politicii financiare și principiul
politicii economice.
 Instrumentele de realizare a politicii fiscale sunt numărul şi varietatea
impozitelor utilizate și diversitatea facilităţilor fiscale. Impozitele se clasifică
după mai multe criterii în mai multe categorii, cele mai importante fiind
impozitele directe și impozitele indirecte.
 Efectele unei fiscalități excesive, a unei presiuni fiscale ridicate sunt:
evaziunea fiscală, inflația și deteriorarea competitivității internaționale.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Descrieți legătura dintre politica economică, financiară și fiscală.

2. Care este indicatorul de apreciere a nivelului fiscalității într-un stat?
3. Ce este aparatul fiscal?

27
 Unitatea de învăţare 4.

Principalele venituri publice ordinare:

impozitele, taxele, contribuțiile

Cuprins
4.1. Introducere .................................................................................................................
4.2. Competenţe ................................................................................................................
...........................................................................................................................................

4.1. Introducere

Problema fiscalităţii trebuie privită nu numai prin prisma ponderii încasărilor din
impozite şi taxe în produsul intern brut, ci şi având în vedere structura impozitelor
şi taxelor. Pentru a face aprecieri cu privire la sistemul fiscal este necesar să vedem
ce loc ocupă în totalul veniturilor fiscale încasările provenite din impozite directe
şi indirecte. Apoi, luând în considerare condiţiile concrete dintr-o anumită ţară,
care este raportul dintre impozitul pe veniturile persoanelor fizice şi impozitul pe
veniturile persoanelor juridice. În ceea ce priveşte prelevările sub forma
impozitelor indirecte, este de urmărit care sunt produsele care fac obiectul taxelor
de consumaţie, în ce măsură este vorba de bunuri de larg consum strict necesare
traiului de zi cu zi şi care este nivelul cotelor de impozit, având în vedere că aceste
taxe sunt suportate, în final, de consumatori şi nu de cei care le avansează
bugetului public.
Dar pentru a realiza acest complex exercițiu trebuie să cunoaștem definiția,
clasificarea și conținutul noțiunilor de impozit, taxă, contribuție.

28
 4.2. Competenţele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal definirea, clasificarea

și explicarea celor mai importante instrumente de realizare a politicii fiscale:
impozitele, taxele, contribuțiile.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 Precizeze compoziția veniturilor ordinare ale statului.
 Definească și să precizeze caracteristicile impozitelor.
 Identifice elementele impozitelor.
 Clasifice impozitele și să le descrie caracteristicile.
 Definească taxa și să-i identifice trăsăturile.
 Rezume principiile taxării.
 Definească noțiunea de contribuție și să precizeze rolul contribuțiilor.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

4.3. Veniturile ordinare ale statului

Veniturile ordinare ale statului sunt reprezentate de impozite, taxe, contribuţii şi

alte sume datorate la bugetul general consolidat. Tot din categoria veniturilor ordinare fac
parte şi veniturile statului din dividende, dobânzi, vînzarea de acţiuni sau active din
patrimoniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, redevenţe provenite din
concesionarea unor bunuri aparţinînd domeniului public, alte venituri provenite din închirieri,
asocieri cu parteneri privaţi, donații, sponsorizări, etc. Așadar, veniturile bugetare cuprind
venituri fiscale, venituri nefiscale, venituri din capital, donații și sponsorizări, alte încasări.
Ponderea cea mai mare o au veniturile fiscale reprezentate de impozite și taxe.

4.4. Impozitele

4.4.1. Definirea noţiunii de impozit

Impozitele sunt cea mai importantă resursă financiară a statului şi cea mai veche, în
ordinea apariţiei veniturilor publice.
În accepţiune generală, impozitele reprezintă o prelevare la dispoziţia statului a
unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, în vederea acoperirii
cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu
nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului.
Impozitele sunt instituite de către stat, dreptul acestuia de a prevedea impozite
exercitându-se, de cele mai multe ori, prin intermediul organelor centrale, iar uneori şi prin
organele administraţiei locale de stat. Parlamentul se pronunţă în legătură cu introducerea
impozitelor de importanţă generală, iar organele administrației publice locale pot introduce
anumite impozite în favoarea unităţilor administrativ – teritoriale. Oricare ar fi instituţia care
percepe impozitul, aceasta se face în virtutea autorizării legii.
În perioada modernă, impozitele sunt folosite ca instrument de intervenţie a statului în
viaţa economică, au devenit o metodă de conducere prin care se reglează mecanismele pieţei.

29
În funcţie de intenţia legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca instrument de stimulare sau
frânare a unor activităţi, de creştere ori reducere a producţiei sau consumului unui anumit
produs. Ele servesc ca metode intervenţioniste cu caracter conjunctural sau structural, pentru
corectarea evoluţiei, pentru stabilizarea şi echilibrarea creşterii economice. În cazul în care se
urmăreşte impulsionarea vieţii economice, se acţionează prin diminuarea mărimii impozitelor.
Interesează, în mod deosebit, folosirea impozitelor ca instrument de încurajare, de stimulare a
activităţii prin:
- reducerea cuantumului impozitelor și implicit sporirea profiturilor ce rămân la
dispoziţia agenţilor economici;
- acordarea de bonificaţii fiscale;
- practicarea amortizărilor accelerate a mijloacelor fixe, măsură care lasă
agenţilor economici o parte mai mare din profit;
- orice alte scutiri, reduceri, deduceri sau înlesniri cu caracter fiscal.
Pe plan social, rolul impozitelor se concretizează în faptul că, prin intermediul lor,
statul redistribuie o parte importantă din produsul intern brut între clase şi grupuri sociale,
între persoanele fizice şi cele juridice. În acest mod are loc o anumită rectificare a
discrepanţelor dintre nivelurile veniturilor. Modalităţile de intervenţie sunt numeroase:
- practicarea unui nivel minim de venit neimpozabil;
- acordarea de înlesniri fiscale categoriilor defavorizate;
- reducerea impozitelor pentru anumite bunuri de primă necesitate;
- majorarea impozitelor pentru acele bunuri al căror consum trebuie ţinut sub control (spre
exemplu, alcool și tutun).

4.4.2. Caracteristicile impozitelor

Impozitul este o categorie financiară, a cărei apariţie este legată de existenţa statului şi
a banilor. Impozitul are următoarele caracteristici:
 este o prelevare cu caracter obligatoriu care se efectuează în numele suveranităţii
statului;
 nu presupune o prestaţie directă (şi imediată) din partea statului. Prin aceasta
impozitele se deosebesc de taxe, în cazul cărora există un raport de contraserviciu direct.
Desigur, impozitele presupun realizarea unor contraservicii publice (apărare naţională,
securitate şi ordine publică, asistenţă socială, reprezentarea ţării pe plan extern, etc.), dar
aceste servicii publice există şi se manifestă pentru întreaga populaţie a fiecărei ţări.
 prelevările cu titlu de impozit sunt nerestituibile, astfel că niciunul dintre
contribuabili nu poate pretinde o plată directă din partea statului, pe baza impozitelor
suportate. Prin aceasta impozitele se deosebesc de împrumuturile publice care sunt purtătoare
de dobânzi şi rambursabile.

4.4.3. Elementele impozitelor

Individualizarea fiecărui impozit în parte are o deosebită iportanţă, atât pentru organele
fiscale, cât şi pentru contribuabilii în sarcina cărora se instituie. În acest scop, se folosesc
următoarele elemente tehnice:
 subiectul impozitului sau contribuabilul;
 suportatorul impozitului;
 obiectul impozitului;
 unitatea de impunere;
 cota de impunere;
 sursa impozitului;

30
 asieta fiscală;
 termenul de plată;

Subiectul impozitului sau contribuabilul este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la
plata impozitului.

Exemple

La impozitul pe profit contribuabilul este societatea comercială, la impozitul pe

salariu contribuabilul este salariatul (angajatul).

Totodată, în afara obligaţiei de plată a impozitelor datorate, contribuabililor le mai

revin şi alte obligaţii care se referă la: declararea obiectelor impozabile şi a mărimii acestora,
întocmirea anumitor evidenţe specifice scrise, depunerea periodică la organele fiscale a unor
documente. Deasemenea, contribuabilii au dreptul de a beneficia de facilităţile fiscale legale
şi de a contesta operaţiunile considerate ilegale.
Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică din ale cărei venituri se suportă în
mod efectiv impozitul. Acest element este important în legătură cu distincţia fundamentală
dintre impozitele directe şi indirecte. Astfel, în cazul impozitelor directe suportatorul coincide
cu subiectul impozitului, pe când în cazul impozitelor indirecte subiectul impozitului îi revine
doar o îndatorire formală de a plăti impozitul, căci suportarea efectivă se realizează de către
persoana care cumpără produsele sau serviciile (ex. TVA, accizele).
Obiectul impozitului este bunul, venitul sau activitatea pentru care se datorează impozitele. În
mod tradiţional, acest element poartă denumirea de masă impozabilă.
Sursa impozitului indică activitatea din care provine masa impozabilă. Astfel, vorbim despre
impozit pe venit (pe salariu, profit, renta, etc.) şi impozit pe avere (bunuri mobile şi imobile).
Unitatea de impunere este reprezentată de unitatea în care se exprimă obiectul impozabil.
Aceasta are fie o expresie monetară, în cazul impozitelor pe venit, fie diverse expresii fizice -
naturale (metru pătrat, hectar, kg, etc.).
Asieta dă expresie modului de aşezare a impozitelor şi cuprinde totalitatea operaţiunilor
pentru identificarea subiecţilor impozabili, stabilirea mărimii materiei impozabile şi a
cuantumului impozitelor datorate statului.
Termenul de plată precizează data până la care impozitul trebuie plătit; acest termen are
caracter imperativ, astfel că în cazul nerespectării sale sunt percepute majorări de întârziere și
se iau unele măsuri cu rol de sancţiune, cum ar fi poprirea de salariu, punerea sechestrului pe
unele bunuri, vânzarea la licitaţie a bunurilor sechestrate şi altele.

4.4.4. Clasificarea impozitelor

Dată fiind diversitatea formelor pe care le-au îmbrăcat şi le îmbracă impozitele în

diferite state, acestea se pot grupa după mai multe criterii.
1. După forma în care se percep, se disting impozite în natură şi impozite în bani.
Impozitele în natură, caracteristice orânduirilor trecute, îmbrăcau forma prestaţiilor sau dărilor
în natură. În prezent, impozitele se plătesc în bani.
2. După obiectul impunerii, impozitele se pot grupa în impozite pe avere, impozite pe
venit şi impozite pe cheltuieli.
3. O deosebită importanţă teoretică şi practică o prezintă gruparea impozitelor, în funcţie
de modul de percepere, în directe şi indirecte.

31
 Impozitele directe se percep direct de la persoanele fizice şi juridice care, potrivit
intenţiei legiuitorului, trebuie să suporte, la anumite termene sarcina fiscală stabilită pe baza
actelor de care dispun organele fiscale privind persoane, avere, posesiune sau venitul fiecărui
contribuabil. Impozitele indirecte nu se stabilesc direct şi nominativ asupra contribuabililor,
ci se aşează asupra vânzării bunurilor sau prestării unor servicii.
Impozitele directe vizează existenţa venitului sau averii, în timp ce impozitele indirecte
vizează utilizarea acestora.
4. După scopul urmărit, impozitele se grupează în impozite financiare şi impozite de
ordine. Primele se instituie în scopul realizării de venituri pentru stat, cele din urmă vizează
atingerea unui ţel, cum ar fi limitarea unei acţiuni (exemplu: creşterea accizei la tutun/alcool
sau taxa pe viciu are ca scop reducerea consumului de tutun/alcool; creşterea accizei la
motorină determină creşterea preţului de vânzare al acesteia şi, implicit, descurajarea folosirii
motoarelor Diesel, mai poluante decât cele pe benzină), având caracter nefiscal.
5. După frecvenţa cu care se realizează, impozitele pot fi permanente, adică atribuirea
şi perceperea lor prezintă o anumită regularitate şi incidentale, adică se instituie şi se
încasează o singură dată.
6. După instituţia care le administrează, se întâlnesc impozite ale statului şi impozite
locale, în cazul statelor cu structură unitară, respectiv federale, ale statelor membre ale
federaţiei şi locale, în cazul statelor federale.
Precizăm că fiecare stat stabileşte propria politică fiscală (numărul şi cuantumul
impozitelor, categorii de contribuabili, exonerări, reduceri, deduceri) în funcţie de obiectivele
mai largi de politică economică. Tocmai de aceea nu vom găsi toate aceste impozite în toate
statele, în mod invariabil. Există atâtea politici fiscale câte state există, de altfel între state
manifestându-se chiar o anumită concurenţă fiscală, în scopul atragerii de capital. Sunt
preferate statele cu fiscalitate redusă (cu presiune fiscală mică) şi cu legislaţie fiscală stabilă.

4.4.5. Impozite directe

Impozitele directe reprezintă forma cea mai veche de impunere. Ele s-au practicat şi în
orânduirile precapitaliste, însă, o extindere şi o diversificare mai mare au cunoscut abia în
capitalism. Impozitele directe se caracterizează prin faptul că se stabilesc nominal, în sarcina
unor persoane fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor
de impozit prevăzute în legislaţia fiscală. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului,
la anumite termene dinainte stabilite. Impozitele directe pot fi grupate în impozite reale şi
impozite personale.

Exemple
Impozitele directe prezintă următoare avantaje:
 constituie venituri sigure pentru stat, cunoscute din timp şi pe care se
poate baza la anumite intervale de timp;
 îndeplinesc obiective de justiţie fiscală, deoarece sunt exorenate veniturile
necesare minimului de existenţă;
 se calculează şi se percep relativ uşor.
Impozitele directe prezintă următoarele dezavantaje:
 nu sunt agreabile plătitorilor;
 se apreciază că sunt contraproductive, deoarece conducerile statelor nu ar
avea interes să devină nepopulare, prin creşterea acestor impozite;
 pot genera abuzuri în ce priveşte aşezarea şi încasarea impozitelor.

32
  Impozitele reale

Impozitele reale au fost larg utilizate în perioada capitalismului ascedent. În primele

stadii de dezvoltare a capitalismului, când pământul reprezenta principalul mijloc de
producţie, în anumite ţări europene a fost introdus impozitul funciar . Mărimea acestui
impozit se stabilea pe baza unor criterii ca, de exemplu:
- numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării pământului;
- suprafaţa terenurilor cultivate;
- mărimea arenzii.
Un pas important în stabilirea mai aproape de realitate a impozitului funciar l-a
reprezentat introducerea cadastrului. Cadastrul cuprindea descrierea bunurilor funciare din
fiecare localitate și preciza registrele în care figurează înscrişi contribuabili cu bunurile lor,
registre pe baza cărora se stabileau impozitele directe. Cadastrul era, de fapt, starea civilă a
terenurilor.
În afară de pământ, impozitul real s-a calculat şi pentru clădiri. Stabilirea impozitului pe
clădiri avea la bază anumite criterii, cum sunt:
- destinația imobilului (locuință, spațiu comercial, etc.)
- numărul camerelor;
- suprafaţa construită.
Criteriile pe baza cărora se realizează în prezent impunerea terenurilor și clădirilor diferă
de la un stat la altul, dar, în principiu, se urmărește echitatea fiscală.
Datorită dezvoltării manufacturilor, a fabricilor, a comerţului şi a altor activităţi libere,
numărul meşteşugarilor, fabricanţilor, comercianţilor şi liber profesioniştilor a crescut. Astfel
a fost instituit impozitul pe activitățile industriale, comerciale şi profesiile libere, care avea la
baza stabilirii lui, de asemenea, anumite criterii de ordin exterior, ca de exemplu:
- mărimea localităţii în care se desfăşurau aceste activităţi;
- natura intreprinderii;
- mărimea capitalului;
- numărul lucrătorilor;
- capacitatea de producţie.
Aceste impozite au lărgit baza de impozitare: a crescut numărul impozitelor, dar și
numărul persoanelor, activitățile și veniturile impozitate. Dezvoltarea industriei şi comerţului
a generat extinderea relaţiilor de credit, a activităţii bancare şi a comerţului cu titluri de
valoare. În aceste condiţii a apărut o categorie de persoane care s-a ocupat cu plasarea
propriilor capitaluri băneşti în operaţii speculative, iar pentru impunerea acestora s-a introdus
impozitul pe capitaluri băneşti. Acest impozit a avut un randament scăzut, deoarece nici
creditorul şi nici debitorul nu erau interesaţi să informeze corect organele fiscale despre
relaţiile de credit existente între ei, pentru a se sustrage de la obligaţiile de plată.
În concluzie, impozite reale sunt cele stabilite asupra unor bunuri materiale deţinute de
câtre contribuabili sau asupra veniturilor obținute din exercitarea unor activități. De exemplu:
impozitul pe clădiri, taxa asupra mijloacelor de transport, impozitul funciar, impozitul pe
activităţi industriale, comerciale şi profesii libere.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale secolului al XX-lea
s-a trecut de la impozitul de tip real la cel tip personal.

 Impozitele personale

Impozitele personale, spre deosebire de cele reale, privesc în mod direct persoana
contribuabilului. Cauza principală a introducerii acestor impozite a fost necesitatea lărgirii
bazei de impozitare întrucât mulți muncitori, fiind lipsit de proprietăţi funciare, clădiri sau

33
capitaluri mobiliare, nu puteau fi supuşi la plata impozitelor reale. Drept urmare, s-a recurs la
o anumită diferenţiere a sarcinii fiscale, în funcţie de mărimea veniturilor sau a averii şi de
situaţia personală a fiecărui plătitor, cea ce a marcat trecerea la sistemul impozitelor
personale. Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit și a impozitelor pe
avere.
Impozitul pe venit. În calitate de subiecte ale impozitului pe venit apar atât persoane fizice cât
şi cele juridice care realizează venituri din diferite surse. Obiectul impozabil îl reprezintă
veniturile obţinute din industrie, agricultură, comerţ, bănci, asigurări, profesii libere etc.
(profit, rentă, dividende, salariu, pensie, sume provenind din chirii, dobânzi, etc) de câtre
proprietari, intreprinzători, mici meşteşugari, muncitori, funcţionari, liber-profesionişti. În
practica fiscală se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe veniturile persoanelor
fizice: sistemul impunerii separate (se instituie un impozit pentru fiecare venit în parte) și
sistemul impunerii globale (se cumulează toate veniturile realizate de o persoană fizică,
indiferent de sursa de provenienţă, iar venitul total se supune unui singur impozit.
Impozitele pe avere se prezintă sub următoarele forme:
- impozite asupra averii propriu-zise;
- impozitele pe circulaţia averii;
- impozitele pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii.
 Impozitele asupra averii propriu-zise. Aceste impozite pot fi întâlnite atât ca impozite
stabilite asupra averii, dar plătite din veniturile obţinute de pe urma averii respective,
cât şi ca impozite instituite pe substanţa averii. Acestea din urmă conduc la micşorarea
materiei impozabile, deoarece se plătesc chiar din substanţa averii supuse impunerii.
Cele mai utilizate impozite asupra averii propriu-zise sunt:
a) impozitele pe proprietăţile imobiliare care se întâlnesc sub forma impozitelor asupra
terenurilor şi clădirilor,
b) impozitul asupra activului net care are ca obiect întreaga avere mobilă şi imobilă pe care o
deţine un contribuabil (persoană fizică și persoană juridică sau numai persoana fizică ori
numai persoana juridică).
 Impozitele pe circulaţia averii. Aceste impozite se instituie în legătură cu trecerea
dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile de la o persoană la alta.
În aceste categorie se include:
- impozitul pe succesiune;
- impozitul pe donaţii (a fost introdus pentru a preveni ocolirea plăţii impozitului pe
succesiuni prin efectuarea de donaţii);
- impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile;
- impozitul pe titlurile de valoare (acţiuni, obligaţiuni etc.);
- impozitul pe circulaţia capitalurilor.
 Impozitele pe sporul de avere sau pe creşterea valorii averii au ca obiect sporul de
valoare pe care l-au înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp. În această
categorie se include impozitul pe plusul de valoare imobiliară și impozitul pe sporul
de avere dobândit în timp de război.
Impozitul pe plusul de valoare imobiliară a fost introdus pentru impunerea sporului de
valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare (clădiri, terenuri) în perioadă de la
cumpărare şi până la vânzare, fără ca proprietarul să fie efectuat o cheltuială în acest
scop. Subiectul impozitului este vânzătorul bunurilor imobiliare, iar obiectul supus
impunerii este diferenţa între preţul de vânzare şi preţul de cumpărare al bunului
respectiv.
Impozitul pe sporul de avere dobândit în timp de război. Obiectul impozitului îl
constituie averea dobândită în timpul sau ca urmare nemijlocită a războiului.

34
În ceea ce priveşte impozitele pe avere în România, ele se întâlnesc atât sub forma unor
impozite pe avere propriu-zisă, cât şi a impozitelor pe circulaţia averii. Dintre impozitele pe
avere propriu-zisă mai importante sunt: impozitele pe clădiri şi terenuri.

4.4.6. Impozite indirecte

Impozitele indirecte se percep de la toţi cei care consumă bunuri din categoria
celor impuse sau beneficiază de anumite servicii, indiferent de veniturile, averea sau
situaţia personală a acestora. Fiind percepute în cote proporţionale asupra valorii mărfurilor
vândute şi a serviciilor prestate (ex. TVA 20%) ori în sume fixe pe unitatea de măsură (ex.
accize 200$/tonă), impozitele indirecte creează impresia falsă că ar fi suportate în aceeaşi
măsură de toate paturile sociale, că ar asigura o repartiţie echitabilă a sarcinilor fiscale. Chiar
dacă, aparent, cota impozitului indirect perceput la vânzarea unei anumite mărfi este mică,
raportat însă la întregul venit, impozitul indirect capătă un caracter regresiv. Aşadar, cu cât o
persoană realizează venituri mai mari, cu atât suportă, pe calea impozitului pe consum, o
sarcină fiscală mai mică (şi invers).
Trăsăturile caracteristice ale impozitelor indirecte:
1. Se percep la vânzarea mărfurilor şi serviciilor prin adăugarea unor cote de impunere la
preţurile acestora;
2. Se încasează de la toate persoanele care cumpără mărfurile şi serviciile, supuse impunerii
indirecte, indiferent de veniturile, averea sau situaţia personală a acestora;
3. Se stabilesc în cote proporţionale asupra preţului mărfurilor supuse vânzării şi serviciilor
sau în suma fixă pe unitatea de măsură a acestora;
4. Au un caracter regresiv, deoarece ele sunt mai mari pe măsură ce veniturile sunt mai mici;
5. Au un caracter inechitabil, deoarece nu prevăd venit minim neimpozabil, nu cuprind
anumite facilităţi în cazul celor au copii sau persoane în întreţinere şi totodată, avantejează
persoanele cu venituri mari;
6. Se virează în bugetul public de câtre producători, comercianţi, însă sunt suportate de câtre
consumatori;
7. Utilizarea lor, ca şi în cazul impozitelor directe, conduce la scăderea nivelului de trai al
populaţiei, deoarece, prin reducerea veniturilor reale, se diminuează puterea de cumpărare a
populaţiei;
8. Mărimea acestora este necunoscută de consumatori, fiind “camuflată” în preţuri;
9. Manifestă o sensibilitate sporită faţă de conjunctura economică;
10. Perceperea lor este comodă şi reclamă un cost relativ redus.
Toate impozitele directe şi indirecte contribuie la scăderea nivelului de trai al
populaţiei, dar în mod diferit. Astfel, în timp ce impozitele directe duc la scăderea veniturilor
nominale ale diferitelor categorii sociale, impozitele indirecte erodează puterea de cumpărare.
Impozitele indirecte se manifestă sub următoarele forme:
1. taxe de consumaţie;
2. taxe vamale;
3. monopoluri fiscale;
4. alte impozite indirecte.
Taxele de consumaţie sunt taxele generale pe vânzări care se percep la vânzarea
tuturor mărfurilor (TVA) și taxele speciale de consumaţie, care se aplică numai asupra unor
categorii de mărfuri sau servicii (accizele).
Statul instituie monopoluri fiscale asupra producţiei şi /sau vânzării unor mărfuri ca:
tutun, sare, alcool şi alte produse. Monopolul fiscal este o modalitate de percepere a
impozitului indirect şi este egal cu diferenţa dintre preţul de vânzare stabilit de către stat şi
costul de producţie (inclusiv profitul întreprinzătorului). Monopolurile fiscale, în funcţie de

35
sfera lor de cuprindere, pot fi depline, când se stabilesc de către stat atât asupra producţiei, cât
şi asupra vânzării și parţiale, când se aşează fie numai asupra producţiei, fie numai asupra
comerţului. Printre ţările în care monopolurile fiscale au adus încasări la buget, putem
menţiona: Italia (asupra tutunului şi chibritului), Germania (asupra alcoolului sau băuturilor
alcoolizate), Spania (asupra tutunului şi petrolului). În România, de-a lungul timpului au fost
instituite monopoluri fiscale asupra chibriturilor, alcoolului şi diferitelor produse alcoolice,
tutunului, timbrelor fiscale, judiciare şi poştale, etc.

Să ne reamintim...
 Veniturile ordinare ale statului sunt formate, în principal, din impozite, taxe,
contribuţii şi alte sume datorate la bugetul general consolidat.
 Impozitele reprezintă o prelevare la dispoziţia statului a unei părţi din
veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, în vederea acoperirii
cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu
nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului.
 Pentru individualizarea impozitelor se folosesc următoarele elemente
tehnice: subiectul impozitului sau contribuabilul; suportatorul impozitului;
obiectul impozitului; unitatea de impunere; cota de impunere; sursa
impozitului; asieta fiscal și termenul de plată.
 Impozitele se clasifică în mai multe categorii, cea mai importantă fiind aceea
a impozitelor directe și indirecte.
 Impozitele directe sunt reale și personale, iar impozitele indirecte sunt, în
principal, taxe de consumație, taxe vamale, monopoluri fiscale.

4.5. Taxele

4.5.1. Noţiunea de taxă

Taxele (de timbru, pentru eliberarea unor documente sau autorizaţii, notariale,
etc.) reprezintă plata efectuată de persoane fizice sau juridice pentru serviciile prestate
acestora de către o instituție publică sau serviciu public.
Cu alte cuvinte, taxele sunt încasate de la persoane care solicită o anumită activitate
din partea unor instituţii ale statului sau beneficiază de servicii publice, altele decât cele cu
caracter productiv. Taxa constituie, alături de impozite, cea de-a doua categorie principală de
venituri la bugetul de stat.

4.5.2. Trăsăturile taxelor

Taxele întrunesc majoritatea trăsăturilor specifice impozitelor, şi anume: caracter

obligatoriu, titlu nerambursabil, urmărire în caz de neplată. Principalele deosebiri între taxă şi
impozite constau în faptul că taxa se percepe numai de la cetăţenii care solicită organelor
publice respective îndeplinirea unor prestaţii sau servicii. Subiectul plătitor este precis
determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei activităţi din partea unui organ
sau instituţii de stat.
Spre deosebire de impozite, taxele se caracterizează printr-o serie de trăsături
specifice:
- taxele reprezintă contribuţii pentru acoperirea cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de
diferite persoane, pe când impozitele se întrebuinţează pentru acoperirea cheltuielilor generale
ale societăţii;

36
- taxele reprezintă plăţi făcute de persoane fizice sau juridice pentru servicii sau lucrări
efectuate în mod direct şi imediat de către stat acestora, pe când în cazul impozitului statul nu
este obligat să presteze un echivalent direct sau imediat plătitorului;
- mărimea taxei depinde de felul şi costul serviciului prestat, în timp ce cuantumul impozitului
se determină în funcţie de natura şi volumul venitului impozabil sau a averii;
- termenele de plată ale taxelor se fixează de regulă în momentul solicitării prestării
serviciului, în timp ce la impozite, termenele de plată se stabilesc în prealabil.

4.5.3. Principiile taxării

La stabilirea şi aplicarea taxelor se au în vedere următoarele principii:

- legalitatea taxării – taxele se aplică potrivit dispozițiilor legale;
- unicitatea taxării, în sensul că pe unul şi acelaşi serviciu prestat unei persoane, aceasta
nu datorează taxă decât o singură dată;
- răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată revine funcţionarului sau
persoanei încadrate la instituţia sau organul de stat respectiv şi nu debitorului;
- nulitatea actelor nelegal taxate;
- taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează şi se achită în momentul
solicitării serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate de organele sau instituţiile
de stat.

4.6. Contribuțiile

Sumele reținute din salarii și alte venituri cu titlu de contribuții la fondul asigurărilor
sociale se redistribuie, potrivit legii, persoanelor îndreptățite, sub formă de pensii și ajutoare
sociale. Aceasta opțiune a legiuitorului își găsește reazemul constituțional în dispozițiile
textului art.1 alin(3) din legea fundamentală care proclamă statul român ca stat social, cu
toate obligațiile care revin acestuia privind asigurarea unui trai decent pentru toate categoriile
sociale.

A se vedea dispozițiile art.1 din Constituția României.

Contribuțiile sunt plăți făcute de persoanele fizice și juridice pentru serviciile de

asistență socială acordate de stat asiguraților și pentru pensiile de care aceștia vor
beneficia.
Pentru contribuțiile plătite statul prestează servicii de protecție socială, în funcție de
necesitățile asiguratului (contribuabilului), și i se acordă pensie. În cazul contribuțiilor, în
special ale celor pentru pensie, se urmărește stabilirea unei corelații între sumele plătite și cele
încasate, distinct pentru fiecare persoană, pe parcursul întregii vieți. Asigurații beneficiază de
servicii de protecție socială în mod direct și imediat, în situația în care necesitățile o impun.
Contribuțiile pentru asigurările sociale se determină în funcție de volumul veniturilor
din muncă. Ca și în cazul impozitelor, plata contribuțiilor are loc sub formă banească, este
obligatorie, generală și definitivă, realizându-se în cuantumul și la termenele stabilite prin
lege.
Se remarcă faptul că după anul 1990 contribuțiile au crescut foarte, atât ca număr, cât
și din punct de vedere valoric. În prezent s-a ajuns ca aceste contribuții să constituie o povară
uriașă, atât pentru angajatori (societăți comerciale, etc.), cât și pentru angajați (salariați).
Cauzele sunt numeroase :

37
- crearea a numeroase instituții mari consumatoare de fonduri bugetare a căror activitate
fie se suprapune, fie nu își justifică existența ;
- cheltuirea irațională a unei importante parți a fondurilor bugetare ;
- principala cauza care a condus la creșterea poverii contribuabililor o constituie
reducerea permanentă, după anul 1989, a numărului salariaților, concomitent cu
creșterea numărului pensionarilor, șomerilor și a persoanelor care necesită măsuri de
protecție socială (copii străzii, cerșetori, persoanele din caminele de bătrâni, cele
bolnave de cancer, SIDA, etc.).

Identificați contribuțiile datorate în România potrivit art.2 alin 2 din Codul fiscal.

Rezumat

 Veniturile ordinare ale statului sunt formate, în principal, din impozite, taxe,
contribuţii şi alte sume datorate la bugetul general consolidat.
 Impozitele reprezintă o prelevare la dispoziţia statului a unei părţi din
veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice, în vederea acoperirii
cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu
nerambursabil şi fără contraprestaţie din partea statului.
 Pentru individualizarea impozitelor se folosesc următoarele elemente tehnice:
subiectul impozitului sau contribuabilul; suportatorul impozitului; obiectul
impozitului; unitatea de impunere; cota de impunere; sursa impozitului;
asieta fiscal și termenul de plată.
 Impozitele se clasifică în mai multe categorii, cea mai importantă fiind aceea
a impozitelor directe și indirecte.
 Impozitele directe sunt reale și personale, iar impozitele indirecte sunt, în
principal, taxe de consumație, taxe vamale, monopoluri fiscale.
 Taxa reprezintă plata efectuată de persoane fizice sau juridice pentru
serviciile prestate acestora de către o instituție publică sau serviciu public.
 La stabilirea şi aplicarea taxelor se au în vedere următoarele principii:
legalitatea taxării, unicitatea taxării, răspunderea funcționarului pentru
taxare, nulitatea actelor nelegal taxate, stabilirea anticipată a taxelor.
 Contribuțiile sunt plăți făcute de persoanele fizice și juridice pentru serviciile
de asistență socială acordate de stat asiguraților și pentru pensiile de care
aceștia vor beneficia.
 Plata contribuțiilor are loc sub formă banească, este obligatorie, generală și
definitivă, realizându-se în cuantumul și la termenele stabilite prin lege.

38
 Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Ce sunt impozitele pe avere?

2. Ce sunt monoolurile fiscale?
3. Enumerați contribuțiile datorate conform Codului fiscal.

Unitatea de învăţare 5.

Impozitul pe profit

Cuprins
5.1. Introducere .................................................................................................................
5.2. Competenţe ................................................................................................................
...........................................................................................................................................

5.1. Introducere

Profitul reprezintă o formă de venit obținut prin derularea unei activități

economice, ca urmare a investirii unui capital. Pentru acest venit se datorează
impozitul pe profit. Codul fiscal stabilește categoriile de contribuabili care
datorează acest impozit, contribuabilii scutiți de plată, formula de calcul a
impozitului. De asemenea, Codul fiscal reglementează regimul veniturilor
impozabile, a cheltuielilor deductibile și nedeductibile, pierderilor fiscale, precum
și obligațiile de înregistrare, declarare, calcul și plată a impozitului pe profit.

5.2. Competenţele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal explicarea

mecanismului de impozitare a profitului în România.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 Definească noțiunea impozit pe profit și să precizeze rolul acestuia în
cadrul sistemului fiscal,
 Identifice categoriile de contribuabili obligați la plata impozitului pe profit,
dar și categoriile scutite de la plata acestui impozit,
 Enunțe formula de calcul a impozitului pe profit,
 Identifice obligațiile plătitorilor de impozit pe profit.

39
 Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

5.3. Noțiunea și rolul impozitului pe profit

Profitul reprezintă o formă de venit obținut prin derularea unei activități

economice, ca urmare a investirii unui capital. Condiția ca venitul realizat să fie calificat
drept profit este ca activitatea economică să se desfășoare în scopul obținerii unui beneficiu.
Precizarea este importantă deoarece există entități care desfășoară activități producătoare de
venituri, dar care nu sunt clasificate drept profit pentru că nu există intenția de obținere a unui
beneficiu, ci aceea de a susține cu aceste venituri activitățile proprii entității respective. Este
cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, spre exemplu cultele religioase, organizații
sindicale, patronale, fundații.
Prin profit supus impozitării înțlegem suma de bani calculată ca diferență între
veniturile realizate de un agent economic și cheltuielile efectuate pentru realizarea
acelor venituri.
Impozitul pe profit are un rol important în cadrul sistemului fiscal:
- este o sursă concretă de alimentare cu venituri a bugetului public,
- duce la creșterea ponderii impozitelor directe în sistemul fiscal român.
Totuși, randamentul fiscal al impozitului pe profit este scăzut deoarece există
numeroase posibilități de sustragere de la plata lui prin evaziune fiscală.

5.4. Categorii de contribuabili obligate la plata impozitului pe profit

Sunt obligate la plata impozitului pe profit următoarele categorii de persoane,

denumite contribuabili:
a) persoanele juridice române;
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activitate prin intermediul unui sediu/mai
multor sedii permanente în România;
c) persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în
România într-o asociere cu sau fără personalitate juridică;
d) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi
imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o
persoană juridică română;
e) persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile
realizate atât în România cât şi în străinătate din asocieri fără personalitate juridică; în acest
caz, impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana
juridică română.
f) persoanele juridice cu sediul social în România, înfiinţate potrivit legislaţiei europene.

40
  A se vedea definiția legală a următorilor termeni (art.7 din Codul fiscal):
- Persoana juridică română
- Persoana juridica străină
- Persoana fizică rezidentă
- Persoana fizică nerezidentă
- Asociere fără personalitate juridică
- Titlurilor de participare
 A se vedea definiția legală a sediului permanent (art.8 din Codul fiscal).

5.5.

5.5. Categorii de contribuabili scutite de plata impozitului pe profit

Potrivit art.15 alin. (1) sunt scutiţi de la plata impozitului pe profit următorii
contribuabili:
a) trezoreria statului;
b)instituţiile publice, pentru fondurile publice, inclusiv pentru veniturile proprii şi
disponibilităţile realizate şi utilizate potrivit Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu
modificările ulterioare, şi Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările
şi completările ulterioare, dacă legea nu prevede altfel;
c) persoanele juridice române care plătesc impozitul pe veniturile microîntreprinderilor;
d) fundaţiile române constituite ca urmare a unui legat;

Exemple

Fundaţia română constituită ca urmare a unui legat este o persoană juridică de

drept privat fără scop patrimonial care se constituie pe baza unui act juridic
pentru cauză de moarte, prin care una sau mai multe personae constituie un
patrimoniu afectat, permanent și irevocabil, realizării unui scop de interes general
sau al unor colectivități.

f) cultele religioase, pentru: venituri obţinute din producerea şi valorificarea obiectelor şi

produselor necesare activităţii de cult, potrivit legii, venituri obţinute din chirii, alte venituri
obţinute din activităţi economice, venituri din despăgubiri în formă bănească, obţinute ca
urmare a măsurilor reparatorii prevăzute de legile privind reconstituirea dreptului de
proprietate, cu condiţia ca sumele respective să fie utilizate, în anul curent şi/sau în anii
următori, pentru întreţinerea şi funcţionarea unităţilor de cult, pentru lucrări de construcţie, de
reparaţie şi de consolidare a lăcaşurilor de cult şi a clădirilor ecleziastice, pentru învăţământ,
pentru furnizarea, în nume propriu şi/sau în parteneriat, de servicii sociale, acreditate în
condiţiile legii, pentru acţiuni specifice şi alte activităţi nonprofit ale cultelor religioase,
potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor.
g) instituţiile de învăţământ particular acreditate, precum şi cele autorizate, pentru veniturile
utilizate, în anul curent sau în anii următori, potrivit Legii învăţământului nr. 84/1995,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

41
nr. 174/2001 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea finanţării învăţământului superior, cu
modificările ulterioare;
h) asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi asociaţiile de locatari
recunoscute ca asociaţii de proprietari, potrivit Legii locuinţei nr. 114/1996, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, pentru veniturile obţinute din activităţi economice şi
care sunt sau urmează a fi utilizate pentru îmbunătăţirea utilităţilor şi a eficienţei clădirii,
pentru întreţinerea şi repararea proprietăţii comune;
i) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, constituit potrivit legii;
Exemple

Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar fost constituit potrivit OG

nr. 39/1996 și are ca scop garantarea depozitelor pe care le constituie persoanele
fizice și juridice la instituțiile de credit, precum și pentru continuarea activității
instituției de credit în cazul în care se află în insolvență.

j) Fondul de compensare a investitorilor, înfiinţat potrivit legii.

Exemple

Fondul de compensare a investitorilor s-a constituit potrivit Legii nr.31/1990

privind societățile comerciale și are rolul de a compensa investitorii în cazul
incapacității membrilor fondului de a returna fondurile bănești și/sau
instrumentele financiare care au fost deținute în numele acestora cu ocazia
efectuării de servicii financiare.

k) Banca Naţională a României.

l) Fondul de garantare a pensiilor private, înfiinţat potrivit legii.
Exemple

Fondul de garantare a drepturilor din sistemul pensiilor private s-a constituit

potrivit Legii nr.187/2011 și are rolul de a garanta drepturile participanților și
beneficiarilor dobândite în cadrul sistemului de pensii private. Compensează
pierderile acestora la fondurile de pensii în perioada de acumulare cât și după
deschiderea dreptului la pensie.

Organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale sunt scutite de

la plata impozitului pe profit pentru următoarele tipuri de venituri:
a) cotizaţiile şi taxele de înscriere ale membrilor;
b) contribuţiile băneşti sau în natură ale membrilor şi simpatizanţilor;
c) taxele de înregistrare stabilite potrivit legislaţiei în vigoare;
d) veniturile obţinute din vize, taxe şi penalităţi sportive sau din participarea la competiţii şi
demonstraţii sportive;
e) donaţiile şi banii sau bunurile primite prin sponsorizare;
f) dividendele şi dobânzile obţinute din plasarea disponibilităţilor rezultate din venituri
scutite;
g) veniturile pentru care se datorează impozit pe spectacole;
h) resursele obţinute din fonduri publice sau din finanţări nerambursabile;

42
 i) veniturile realizate din acţiuni ocazionale precum: evenimente de strângere de fonduri cu
taxă de participare, serbări, tombole, conferinţe, utilizate în scop social sau profesional,
potrivit statutului acestora;
j) veniturile excepţionale rezultate din cedarea activelor corporale aflate în proprietatea
organizaţiilor nonprofit, altele decât cele care sunt sau au fost folosite într-o activitate
economică;
k) veniturile obţinute din reclamă şi publicitate, realizate de organizaţiiile nonprofit de
utilitate publică, potrivit legilor de organizare şi funcţionare, din domeniul culturii, cercetării
ştiinţifice, învăţământului, sportului, sănătăţii, precum şi de camerele de comerţ şi industrie,
organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale.
l) sumele primite ca urmare a nerespectării condiţiilor cu care s-a făcut donaţia/sponsorizarea,
potrivit legii, sub rezerva ca sumele respective să fie utilizate de către organizaţiile nonprofit,
în anul curent sau în anii următori, pentru realizarea scopului şi obiectivelor acestora, potrivit
actului constitutiv sau statutului, după caz;
m) veniturile realizate din despăgubiri de la societăţile de asigurare pentru pagubele produse
la activele corporale proprii, altele decât cele care sunt utilizate în activitatea economică;
n) sumele primite din impozitul pe venit datorat de persoanele fizice, potrivit prevederilor
titlului III.
Organizaţiile nonprofit, organizaţiile sindicale şi organizaţiile patronale sunt scutite de
la plata impozitului pe profit şi pentru veniturile din activităţi economice realizate până la
nivelul echivalentului în lei a 15.000 euro, într-un an fiscal, dar nu mai mult de 10% din
veniturile totale scutite de la plata impozitului pe profit. Organizaţiile nonprofit datorează
impozit pe profit pentru partea din profitul impozabil ce corespunde altor venituri decât cele
prevăzute anterior.
Aceste prevederi sunt aplicabile şi persoanelor juridice care sunt constituite şi
funcţionează potrivit Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr.
18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

5.6. Determinarea profitului impozabil și impozitului pe profit

Profitul impozabil se calculează, potrivit art.19 din Codul fiscal, după următoarea
formulă:
Diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în
scopul realizării de venituri (cheltuielile deductibile), dintr-un an fiscal, din care se scad
veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Veniturile impozabile sunt veniturile din orice sursă.
Cheltuielile deductibile sunt cheltuieli necesare realizării veniturilor (spre ex.
cheltuieli de protocol) în limitele admise la scădere de către legiuitor.
Veniturile neimpozabile sunt venituri realizate de societatea comercială, dar care
datorită utilității publice a activității producătoare de venit sunt declarate neimpozabile. Sunt
reglementate la art.20 din Codul fiscal.
Cheltuielile nedeductibile sunt cheltuieli necesare realizării veniturilor care depășesc
limitele admise la scădere de către legiuitor.
Codul fiscal reglementează trei categorii de cheltuieli:
1. cheltuieli deductibile (art.21 alin.2) sunt cheltuielile denumite
necesare în doctrina civilă,
2. cheltuieli deductibile limitat (art.21 alin.3) au caracterul
chweltuielilor utile din doctrina civilă,

43
 3. cheltuieli nedeductibile (art.21.alin.4) au caracterul așa-ziselor
cheltuieli voluptuorii din doctrina civilă.
Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil astfel calculat este de
16%. Potrivit art. 19^2 dfin Codul fiscal, profitul reinvestit în producţia şi/sau achiziţia de
echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instalaţii de lucru), folosite în scopul obţinerii de
venituri impozabile, este scutit de impozit.
Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau
îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin
deducerea amortizării potrivit prevederilor Codului fiscal. Acesta definește mijlocul fix
amortizabil și activele neamortizabile, stabilind și regimul de amortizare a mijloacelor fixe
amortizabile. Sunt reglementate trei metodele de amortizare: liniară, degresivă și accelerată.

Exemple

Pentru stimularea activității de cercetare și a progresului tehnic, în vederea

creșterii calității produselor în beneficiul consumatorilor, la calculul profitului
impozabil, pentru activităţile de cercetare-dezvoltare se acordă următoarele
stimulente fiscale:
a) deducerea suplimentară la calculul profitului impozabil, în proporţie de 50%, a
cheltuielilor eligibile pentru aceste activităţi; deducerea suplimentară se
calculează trimestrial/anual; în cazul în care se realizează pierdere fiscală, aceasta
se recuperează potrivit dispoziţiilor Codului fiscal.
b) aplicarea metodei de amortizare accelerată şi în cazul aparaturii şi
echipamentelor destinate activităţilor de cercetare-dezvoltare.
Stimulentele fiscale se acordă pentru activităţile de cercetare-dezvoltare care
conduc la obţinerea de rezultate ale cercetării, valorificabile de către
contribuabili, efectuate atât pe teritoriul naţional, cât şi în statele membre ale
Uniunii Europene. Activităţile de cercetare-dezvoltare eligibile pentru acordarea
deducerii suplimentare la determinarea profitului impozabil trebuie să fie din
categoriile activităţilor de cercetare aplicativă şi/sau de dezvoltare
tehnologică, relevante pentru activitatea industrială sau comercială
desfăşurată de către contribuabili. Stimulentele fiscale se acordă separat pentru
activităţile de cercetare-dezvoltare din fiecare proiect desfăşurat.

5.7. Pierderile fiscale

Pierderea anuală, stabilită prin declaraţia de impozit pe profit, se recuperează din

profiturile impozabile obţinute în următorii 5 ani consecutivi. Recuperarea pierderilor se va
efectua în ordinea înregistrării acestora, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit,
potrivit prevederilor legale în vigoare din anul înregistrării acestora.

5.8. Obligațiile plătitorilor de impozit pe profit

5.8.1. Obligația de înregistrare

În scopul determinării profitului impozabil, contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze

în Registrul de evidenţă fiscală veniturile impozabile realizate din orice sursă, într-un an

44
fiscal, precum şi cheltuielile efectuate în scopul realizării acestora. Registrul se completează
în ordine cronologică și trebuie numerotat, șnuruit, parafat și înregistrat la organul fiscal.

5.8.2. Obligații de declarare

Plătitorii de impozit pe profit au dreptul de a opta între declararea și plata acestuia

trimestrial sau anual.
 Declararea şi plata impozitului pe profit se efectuează trimestrial, până la data de
25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I-III. Definitivarea şi
plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la
data de 25 martie inclusiv a anului următor.
Excepții
a) Contribuabilii societăţi comerciale bancare - persoane juridice române şi sucursalele din
România ale băncilor - persoane juridice străine au obligaţia de a declara şi plăti impozit pe
profit anual, cu plăţi anticipate efectuate trimestrial. Termenul până la care se efectuează plata
impozitului anual este 25 martie inclusiv a anului următor.
b) organizaţiile nonprofit au obligaţia de a declara şi plăti impozitul pe profit, anual, până la
data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.
b) contribuabilii care obţin venituri majoritare din cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi a
cartofului, pomicultură şi viticultură au obligaţia de a declara şi de a plăti impozitul pe profit
anual, până la data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează
impozitul.

 Contribuabilii pot opta pentru declararea şi plata impozitului pe profit anual, cu

plăţi anticipate, efectuate trimestrial. Termenul până la care se efectuează plata
impozitului anual este 25 martie inclusiv a anului următor. Opţiunea pentru
sistemul anual de declarare şi plată a impozitului pe profit se efectuează la
începutul anului fiscal. Opţiunea efectuată este obligatorie pentru cel puţin 2 ani
fiscali consecutivi. Ieşirea din sistemul anual de declarare şi plată a impozitului se
efectuează la începutul anului fiscal. Contribuabilii comunică organelor fiscale
teritoriale modificarea sistemului anual/trimestrial de declarare şi plată a
impozitului pe profit, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, până la
data de 31 ianuarie inclusiv a anului fiscal respectiv.
Excepții
Datorează impozitul pe profit aplică sistemul de declarare şi plată trimestrial
următoarele categorii de contribuabili:
c) persoanele juridice străine şi persoanele fizice nerezidente care desfăşoară activitate în
România într-o asociere cu sau fără personalitate juridică;
d) persoanele juridice străine care realizează venituri din/sau în legătură cu proprietăţi
imobiliare situate în România sau din vânzarea/cesionarea titlurilor de participare deţinute la o
persoană juridică română;
e) persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate
atât în România cât şi în străinătate din asocieri fără personalitate juridică; în acest caz,
impozitul datorat de persoana fizică se calculează, se reţine şi se varsă de către persoana
juridică română.
d) contribuabilii care, în anul precedent, se aflau în una dintre următoarele situaţii:
 nou-înfiinţaţi; nu sunt consideraţi contribuabili nou-înfiinţaţi cei care se înregistrează
ca efect al unor operaţiuni de reorganizare efectuate potrivit legii;

45
  înregistrează pierdere fiscală la sfârşitul anului fiscal precedent;
 s-au aflat în inactivitate temporară sau au declarat pe propria răspundere că nu
desfăşoară activităţi la sediul social/sediile secundare, situaţii înscrise, potrivit
prevederilor legale, în registrul comerţului sau în registrul ţinut de instanţele
judecătoreşti competente, după caz;
 au fost plătitori de impozit pe veniturile microîntreprinderilor. Contribuabilii au
obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data de 25 martie
inclusiv a anului următor.
Contribuabilii care aplică sistemul de declarare şi plată a impozitului pe profit anual,
cu plăţi anticipate efectuate trimestrial, determină plăţile anticipate trimestriale în sumă de o
pătrime din impozitul pe profit datorat pentru anul precedent, până la data de 25 inclusiv a
lunii următoare trimestrului pentru care se efectuează plata. Impozitul pe profit pentru anul
precedent, pe baza căruia se determină plăţile anticipate trimestriale, este impozitul pe profit
datorat conform declaraţiei privind impozitul pe profit, fără a lua în calcul plăţile anticipate
efectuate în acel an.

5.8.3. Obligații de plată

 Profitul și impozitul pe profit se calculează trimestrial.

 Impozitul pe profit se plătește trimestrial, pentru profitul impozabil aferent
trimestrului anterior efectuării plății.
 Plata se efectuează în conformitate cu datele cuprinse în declarațiile trimestriale
de impozit pe profit, până la data de 25 a primei luni din trimestrul următor.
 Contribuabilii care aplică sistemul de declarare şi plată a impozitului pe profit
anual, cu plăţi anticipate efectuate trimestrial, determină plăţile anticipate
trimestriale în sumă de o pătrime din impozitul pe profit datorat pentru anul
precedent, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se
efectuează plata. Impozitul pe profit pentru anul precedent, pe baza căruia se
determină plăţile anticipate trimestriale, este impozitul pe profit datorat conform
declaraţiei privind impozitul pe profit, fără a lua în calcul plăţile anticipate
efectuate în acel an.
 Sumele prelevate cu titlu de impozit pe profit se fac venituri la bugetul de stat.
Prin excepţie, impozitul pe profit, dobânzile/majorările de întârziere şi amenzile
datorate de regiile autonome din subordinea consiliilor locale şi a consiliilor
judeţene, precum şi cele datorate de societăţile comerciale în care consiliile locale
şi/sau judeţene sunt acţionari majoritari, care realizează proiecte cu asistenţă
financiară din partea Uniunii Europene sau a altor organisme internaţionale, în
baza unor acorduri/contracte de împrumut ratificate, respectiv aprobate prin acte
normative, sunt venituri ale bugetelor locale respective până la sfârşitul anului
fiscal în care se încheie proiectul care face obiectul acordului/contractului de
împrumut.

Rezumat

 Prin profit supus impozitării înțelegem suma de bani calculată ca diferență

între veniturile realizate de un agent economic și cheltuielile efectuate pentru
realizarea acelor venituri.

46
  Profitul impozabil se calculează după următoarea formulă: diferenţă între
veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării
de venituri (cheltuielile deductibile), dintr-un an fiscal, din care se scad
veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
 Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil astfel
calculat este de 16%.
 Codul fiscal reglementează categoriile de contribuabili obligate la plata
impozitului pe profit, dar și pe cele scutite de această obligație fiscală.
 Codul fiscal reglementează obligația de înregistrare, declarare, calcul și plată
a impozitului pe profit.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Câte tipuri de cheltuieli reglementează Codul fiscal?

2. Câte moduri de declarare și plată a impozitului pe profit reglementează Codul
fiscal?
3. La care buget sau bugete se fac venit sumele prelevate cu titlu de impozit pe
profit?

47
 Unitatea de învăţare 6.

Impozitul pe dividende

Cuprins
6.1. Introducere .................................................................................................................
6.2. Competenţe.................................................................................................................
...........................................................................................................................................

6.1. Introducere

Obținerea și împărțirea beneficiului este scopul pentru care se

constituie societățile comerciale. Această caracteristică (affectio
societatis) face distincția între societățile comerciale și asocierile fără
scop lucrativ care urmăresc scopuri culturale, sportive, umanitare.
Din profitul net, care se obține prin scăderea din profitul brut a
cheltuielilor deductibile fiscal și a impozitului pe profitul societății
comerciale respective, se plătesc asociaților dividendele. Astfel,
dividendul poate fi definit ca fiind cota-parte din beneficiul ce se va
plăti fiecărui asociat. Dividendele pot lua forma unei plăți în numerar,
în natură sau a alocării de noi acțiuni ale societății. Pentru dividendele
primite, asociații datorează impozitul pe dividende conform Codului
fiscal.

6.2. Competenţele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal

familializarea studenților cu noțiunile de profit, beneficiu, dividend și
impozit pe dividende.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 Definească dividendul și impozitul pe dividend,

48
  Definească noțiunea de profit/beneficiu,
 Identifice debitorii impozitului pe dividende,
 Identifice plătitorii impozitului pe dividende.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2

ore.

6.3. Noțiune

Dividendul reprezintă cota-parte din beneficiile unei societăți comerciale, care se

cuvine unui asociat sau acționar, persoană fizică sau juridică, proporțional cu numărul și
valoarea acțiunilor deținute.
Nivelul dividendelor este stabilit după ce adunarea generală a societății comerciale a
aprobat bilanțul contabil, contul de profit și pierderi și a constatat existența sumelor ce
urmează a fi distribuite.
Impozitul pe dividende este un impozit direct stabilit asupra dividendelor cuvenite
asociaților persoane fizice sau juridice.
Codul fiscal reglementează impozitul pe dividende în mod distinct pentru persoane
fizice și juridice.

6.4. Clarificări terminologice

În legislația actuală întâlnim două definiții ale noțiunii de dividend. Așa cum este
firesc, Legea nr.31/1990 privind societățile comerciale definește dividendul drept cota-parte
din beneficiul ce se va plăti fiecărui asociat. De asemenea, Codul fiscal definește la art.7
dividendul ca fiind o distribuire în bani sau în natură, efectuată de o persoană juridică unui
participant la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la
acea persoană juridică.
Exemple

Titlul de participare este, conform art.7 din Codul fiscal, orice acţiune sau altă
parte socială într-o societate în nume colectiv, societate în comandită simplă,
societate pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni, societate cu răspundere
limitată sau într-o altă persoană juridică sau la un fond deschis de investiţii.

Termenii de profit și beneficiu utilizați în aceste acte normative au sensuri identice.

Profitul reprezintă o formă de venit obținut prin derularea unei activități economice, ca
urmare a investirii unui capital. Condiția ca venitul realizat să fie calificat drept profit este ca
activitatea economică să se desfășoare în scopul obținerii unui beneficiu. Obținerea și
împărțirea beneficiului este scopul pentru care se constituie societățile comerciale și le
deosebește de asocierile fără scop lucrativ care urmăresc scopuri culturale, sportive,
filantropice, etc.

49
 Existența profitului/beneficiului poate fi constatată doar la sfârșitul exercițiului
financiar când sunt întocmite situațiile financiare anuale. Acestea cuprind bilanțul contabil,
contul de profit și pierderi, situația modificărilor capitalului propriu, situația fluxurilor de
trezorerie, politici contabile și notele explicative. Potrivit Legii nr.31/1990 privind societățile
comerciale, nu se vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii.

Precizați societățile comerciale reglementate de Legea nr.31/1990 și denumirile

pe care le poartă titlurile de participare la aceste societăți.

6.5. Obiectul impozitului pe dividend

Obiectul acestui impozit îl constituie beneficiile realizate de o societate comercială și

împărțite între asociați sub formă de dividende.
Dividendele pot lua forma unei plăți în numerar, în natură sau a alocării de noi acțiuni
ale societății. În cazul dividendelor în natură, evaluarea produselor acordate ca plată în natură
se face astfel:
- la prețul de vânzare practicat de unitate pentru produsele din producția proprie,
- la prețul de achiziție pentru alte produse,
- la tariful practicat la data efectuării plății, pentru servicii.
Beneficiile vor fi împățite între asociați potrivit hotărârii Adunării Generale a
asociaților.

6.6. Determinarea dividendelor și a impozitului aferent în contabilitate

Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă
şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri (cheltuielile deductibile), dintr-un an
fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.
Profitul brut se obține prin scăderea din beneficiul total a cheltuielilor de producție.
Profitul net se obține prin scăderea din profitul brut a impozitului pe profitul societății
comerciale respective.
Dividendele se distribuie din profitul net.

6.7. Subiectele impozitului pe dividende

Facem distincție între debitorii și plătitorii impozitului pe dividende.

Debitorii impozitului pe dividende sunt asociații, persoane fizice sau juridice, cărora
le-au fost distribuite dividende din beneficiul net al societății comerciale, de obicei conform
cotei de participare la capitalul social al societății respective.
Debitorii impozitului pe dividende persoane fizice sunt:
- persoane fizice române cu domiciliul în România pentru veniturile obținute în țară cît
și în străinătate,
- persoane fizice române fără domiciliul în România sau persoane fizice străine pentru
veniturile obținute în România, potrivit convențiilor de evitare a dublei impuneri
încheiate de România.
Debitorii impozitului pe dividende persoane juridice pot fi persoane juridice
române pentru dividendele obținute pe teritoriul României și/sau în străinătate, cu respectarea
convențiilor de evitare a dublei impuneri încheiate de România. Potrivit Codului fiscal,
dividendele primite de o persoană juridică română de la o altă persoană juridică română sunt

50
considerate venituri neimpozabile dacă beneficiarul dividendelor deţine, la data plăţii
dividendelor, minimum 10% din titlurile de participare ale celeilalte persoane juridice, pe o
perioadă neîntreruptă de un an împlinit până la data plăţii acestora inclusiv. De asemenea,
debitori ai impozitului pe dividende pot fi și persoane juridice străine. Dividendele plătite de o
persoană juridică română unei persoane juridice rezidente într-un alt stat membru al Uniunii
Europene sunt scutite de impozit, dacă persoana juridică străină beneficiară a dividendelor
întruneşte cumulativ condiţiile prevăzute la art.117 Cod fiscal.

A se vedea dispozițiile art.117 Cod Fiscal.

Plătitorii impozitului pe dividende sunt societățile comerciale. Acestea au obligația

de a calcula, reține și vira impozitul pe dividende odată cu plata dividendelor către acționari.
Se aplică așadar metoda stopajului la sursă, asociaților fiindu-le distribuite dividendele în
sumă netă. Veniturile sub formă de dividende se impun cu o cotă de 16% din suma acestora.
Moneda de plată este leul, iar termenul de prescripție pentru stabilirea impozitului pe
dividende este de 5 ani de la sfârșitul anului fiscal în care a fost distribuit dividendul.
În cazul dividendelor distribuite, dar neplătite până la sfârșitul anului în care s-a
aprobat bilanțul contabil, termenul limită pentru plata impozitului pe dividende este de 31
decembrie a anului respectiv. Dacă impozitul nu este achitat la termen, societatea comercială
plătitoare va plăti majorări de întârziere.

Rezumat

 Dividendul reprezintă cota-parte din beneficiile unei societăți comerciale,

care se cuvine unui asociat sau acționar, persoană fizică sau juridică,
proporțional cu numărul și valoarea acțiunilor deținute.
 Dividendele pot lua forma unei plăți în numerar, în natură sau a alocării de
noi acțiuni ale societății.
 Impozitul pe dividende este un impozit direct stabilit asupra dividendelor
cuvenite asociaților persoane fizice sau juridice.
 Debitorii impozitului pe dividende sunt asociații, persoane fizice sau juridice,
cărora le-au fost distribuite dividende din beneficiul net al societății
comerciale, de obicei conform cotei de participare la capitalul social al
societății respective.
 Plătitorii impozitului pe dividende sunt societățile comerciale. Acestea au
obligația de a calcula, reține și vira impozitul pe dividende odată cu plata
dividendelor către acționari.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Ce este affectio societatis?

51
 2. Definiți noțiunea de dividend.
3. Care este diferența debitorii și plătitorii impozitului pe profit?

Unitatea de învăţare 7.

Impozitul pe reprezentanțe

Cuprins
7.1. Introducere .................................................................................................................
7.2. Competenţe.................................................................................................................
...........................................................................................................................................

7.1. Introducere

Societățile comerciale nerezidente pot desfășura activități în România prin

intermediul reprezentanțelor comerciale. Acestea vor putea funcționa dacă
sunt autorizate de Ministerul Economiei, potrivit legii. Prin lege și autorizație
se stabilesc condițiile de funcționare a reprezentanței care, dacă nu sunt
respectate, vor determina retragerea autorizației.
Orice persoană juridică străină, care are o reprezentanţă autorizată să
funcţioneze în România, potrivit legii, are obligaţia de a plăti un impozit
anual. Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu echivalentul
în lei al sumei de 4.000 euro, stabilită pentru un an fiscal.

7.2. Competenţele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal descrierea

constituirii, funcționării și încetării activității societăților comerciale străine
în România prin intermediul reprezentanțelor.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 Definească reprezentanța,
 Descrie procedura de autorizare a reprezentanțelor,
 Precizeze condițiile în care intervine încetarea activității

52
 reprezentanței, ca urmare a retragerii autorizației și a închiderii
reprezentanței,
 Definească impozitul pe reprezentanță și să prezize cuantumul
acestuia,
 Precizeze termenele de declarare și de plată a impozitului pe
reprezentanță.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

7.3. Noțiunea de reprezentanță

Societățile comerciale nerezidente (străine) pot înființa în România reprezentanțe

comerciale pe baza autorizației eliberate de Ministerul Economiei. Acestea acționează ca un
împuternicit al societății comerciale străine pe teritoriul României, având dreptul de a
desfășura numai activitățile menționate expres în autorizația eliberată de Ministerul
Economiei. Reprezentanțele efectuează toate activitățile în numele și pe seama societății
comerciale străine în conformitate cu obiectul de activitate stabilit în autorizație. Ele nu au
personalitate juridică, astfel încât societățile comerciale care le-au constituit răspund pentru
actele și activitatea reprezentanțelor lor.

7.4. Aspecte generale privind constituirea, funcționarea și încetarea activității

reprezentanțelor

Societatea comercială care solicită eliberarea unei autorizații de reprezentanță va

menționa în cererea adresată Ministerului Economiei următoarele:
- Sediul social,
- Obiectul de activitate al reprezentanței,
- Durata de funcționare,
- Numărul și funcțiile persoanelor propuse a se încadra la reprezentanță.
Totodată, la cerere va anexa următoarele documente:
1. atestat, în original, din partea Camerei de Comerţ şi Industrie – Registru de
Comerţ (din ţara unde îşi are sediul firma), care confirmă existenţa legală, obiectul
de activitate şi capitalul social al firmei străine;
2. certificat de bonitate, în original, eliberat de o bancă comercială prin care firma
străină îşi derulează operaţiunile financiare;
3. statut (sau memorandum de asociere), în copie, atestând forma de organizare şi
modul de funcţionare a firmei străine;
4. împuternicire, în original, a şefului de reprezentanţă eliberată de firma străină,
autentificată de un jurist sau notar.

53
 Documentele de mai sus, împreuna cu traducerile legalizate de un birou notarial din
România şi cu o copie a contractului de spaţiu unde va funcţiona reprezentanţa se depun la
registratura Ministerului Economiei – Direcţia Politici Comerciale. Se depune totodată şi un
certificat eliberat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (respectiv de Direcţia
Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, iar în teritoriu de Administraţia
Financiară Judeţeană), prin care se confirmă achitarea taxei de funcţionare, în valoare de
1.200 $/an (300 $/trimestru), plătibilă în lei, la cursul BNR din ziua plăţii.
Termenul de eliberare a autorizaţiei de funcţionare este de 30 zile de la data depunerii
documentelor.
Pentru eliberarea autorizaţiei de funcţionare, societatea comercială solicitantă trebuie
să menţioneze și durata de funcţionare a reprezentanţei. Termenul de valabilitate al
autorizaţiei emise corespunde duratei de funcţionarea a reprezentanţei, aşa cum a fost
menţionat de către solicitant în cererea sa. La expirarea termenului de valabilitate, autorizaţia
de funcţionare îşi încetează valabilitate.
În cazul în care titularul doreşte continuarea activităţii, la cererea scrisă a acestuia,
autorizaţia de funcţionare poate fi reînnoită, dar numai dacă cererea solicitantului a fost
înaintată Ministerului Economiei înainte de sfârşitul perioadei de valabilitate, condiție
menționată pe verso-ul autorizaţiei de funcţionare.
În situaţiile de încetare a valabilităţii autorizaţiei şi nedepunere a unei cereri de
reînnoire înainte de sfârşitul perioadei de valabilitate, continuarea activităţii se poate face doar
după reautorizarea reprezentanţei, cu reluarea procedurii de autorizare.
Pentru închiderea unui birou de reprezentanţă, documentele necesare sunt:
- adresă de solicitare, din care să rezulte data închiderii biroului;
- copie a unui document eliberat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice, din care să
rezulte că biroul nu are obligaţii fiscale;
- copie a ultimei autorizaţii de funcţionare;
Ministerului Economiei - Directia Politici Comerciale aprobă condițiile de exercitare
a activității reprezantanțelor, cu respectarea legislației în vigoare și a condițiilor generale
prezentate pe verso autorizației. În cazul nerespectării acestor condiții autorizația de
funcționare poate fi retrasă de Ministerul Economiei.

7.5. Obligațiile fiscale ale reprezentanțelor

Orice persoană juridică străină, care are o reprezentanţă autorizată să funcţioneze în

România, potrivit legii, are obligaţia de a plăti un impozit anual.
Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu echivalentul în lei al sumei de
4.000 euro, stabilită pentru un an fiscal, la cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat de
Banca Naţională a României, valabil în ziua în care se efectuează plata impozitului către
bugetul de stat. Orice persoană juridică străină, care înfiinţează sau desfiinţează o
reprezentanţă în cursul anului fiscal, are obligaţia de a depune o declaraţie fiscală la
autoritatea fiscală competentă, în termen de 30 de zile de la data la care reprezentanţa a fost
înfiinţată sau desfiinţată. De asemenea, orice persoană juridică străină care datorează
impozitul pe reprezentanţă are obligaţia de a depune o declaraţie anuală la autoritatea fiscală
competentă, până la data de 28, respectiv 29 februarie a anului de impunere.
Impozitul pe reprezentanţă se plătește la bugetul de stat, în două tranşe egale, până la
datele de 25 iunie şi 25 decembrie inclusiv.
În cazul unei persoane juridice străine, care în cursul unui an fiscal înfiinţează sau
desfiinţează o reprezentanţă în România, impozitul datorat pentru acest an se calculează
proporţional cu numărul de luni de existenţă a reprezentanţei în anul fiscal respectiv.

54
 Reprezentanţele sunt obligate să conducă evidenţa contabilă prevăzută de legislaţia în
vigoare din România.

Rezumat

 Societățile comerciale nerezidente (străine) pot înființa în România

reprezentanțe comerciale pe baza autorizației eliberate de Ministerul
Economiei.
 Termenul de valabilitate al autorizaţiei emise corespunde duratei de
funcţionarea a reprezentanţei.
 Autorizația poate fi reînnoită.
 În cazul nerespectării condițiilor de funcționare, autorizația poate fi retrasă.
 Orice persoană juridică străină, care are o reprezentanţă autorizată să
funcţioneze în România, potrivit legii, are obligaţia de a plăti un impozit
anual.
 Impozitul pe reprezentanţă pentru un an fiscal este egal cu echivalentul în lei
al sumei de 4.000 euro, stabilită pentru un an fiscal.
 Impozitul pe reprezentanţă se plătește la bugetul de stat, în două tranşe egale,
până la datele de 25 iunie şi 25 decembrie inclusiv.
 Reprezentanţele sunt obligate să conducă evidenţa contabilă prevăzută de
legislaţia în vigoare din România.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Ce sunt reprezentanțele?
2. care este procedura de eliberare a autorizației de funcționare a reprezentanței?
3. Ce este impozitul pe reprezentanță și la care buget se face venit?

55
 Unitatea de învăţare 8.

Impozitarea
microîntreprinderilor

Cuprins
8.1. Introducere .................................................................................................................
8.2. Competenţe.................................................................................................................
...........................................................................................................................................

8.1. Introducere

Art.112^1 din Codul fiscal enumeră condițiile pe care trebuie să le

îndeplinească o persoană juridică pentru a fi definită
microîntreprindere. Microîntreprinderile plătesc pentru veniturile
realizate impozitul pe venitul microîntreprinderilor în cotă de 3%.
Calculul şi plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se
efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
trimestrului pentru care se calculează impozitul. Impozitul pe veniturile
microîntreprinderilor reprezintă venit al bugetului de stat.

8.2. Competenţele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal explicarea

noțiunilor de microîntreprindere și impozit pe venitul
microîntreprinderilor.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 Definească microîntreprinderea,
 Precizeze denumirea impozitului datorat de aceasta și cota
aplicată asupra veniturilor,
 Precizeze cum vor fi impozitate microîntreprinderile plătitoare
de impozit pe profit dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la
art. 112^1,
 Precizeze cum vor fi impozitate microîntreprinderile plătitoare

56
 de impozit pe venitul microîntreprinderilor dacă nu mai
îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 112^1,
 Explice cum se face calculul şi plata impozitului pe veniturile
microîntreprinderilor.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2

ore.

8.3. Definiția microîntreprinderii

În accepțiunea Codului fiscal (art.112^1), o microîntreprindere este o persoană

juridică română care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii, la data de 31 decembrie a
anului fiscal precedent:
a) realizează venituri, altele decât cele provenind din:
- activităţi desfășurate în domeniul bancar,
- activităţi desfășurate în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de capital, cu
excepţia veniturilor obținute din activităţi de intermediere în aceste domenii,
- activităţi desfășurate în domeniul jocurilor de noroc,
b) realizează venituri, altele decât cele din consultanţă şi management în proporţie de peste
80% din veniturile totale; per a contrario dacă ponderea veniturilor provenind din consultanță
și management depășește 20% din veniturile totale, societatea comercială respectivă nu va
mai fi definită microîntreprindere și va plăti impozit pe profit;
b) a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a 65.000 euro;
c) capitalul social al acesteia este deţinut de persoane, altele decât statul şi autorităţile locale.
e) nu se află în dizolvare cu lichidare, înregistrată în registrul comerţului sau la instanţele
judecătoreşti, potrivit legii.
Având în vedere caracteristicile microîntreprinderii, aceasta este, de regulă, o societate
cu răspundere limitată.
Microîntreprinderile plătesc impozitul pe venitul microîntreprinderilor.

8.4. Reguli de aplicare a sistemului de impunere pe veniturile microîntreprinderii

Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe profit sunt obligate la plata impozitului

pe veniturile microîntreprinderilor începând cu anul fiscal următor, dacă îndeplinesc
condiţiile prevăzute la art. 112^1. Impozitul reglement este obligatoriu astfel încât
persoanele juridice române plătitoare de impozit pe profit care la data de 31 decembrie
îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 112^1 sunt obligate la plata impozitului pe
venitul microîntreprinderilor în anul următor. Ele trebuie să comunice organelor fiscale
teritoriale modificarea sistemului de impunere, potrivit prevederilor Codului de procedură
fiscală, până la data de 25 martie 2013 inclusiv. Până la acest termen se va depune şi
declaraţia privind impozitul pe profit datorat pentru profitul impozabil obţinut în anul fiscal
anterior.
O persoană juridică română care este nou-înfiinţată este obligată să plătească impozit
pe veniturile microîntreprinderilor începând cu primul an fiscal, în situația în care capitalul
social al acesteia este deţinut de persoane, altele decât statul şi autorităţile locale.
Excepții
 Persoana juridică română nou-înfiinţată care, începând cu data înregistrării în
Registrul comerţului, intenţionează să desfăşoare activităţi în domeniul bancar,

57
 în domeniile asigurărilor şi reasigurărilor, al pieţei de capital, în domeniul
jocurilor de noroc nu va fi obligată la plata impozitului pe venitul
microîntreprinderilor.
 Persoana juridică română nou-înfiinţată care, la data înregistrării în Registrul
Comerţului, are subscris un capital social reprezentând cel puţin echivalentul în
lei al sumei de 25.000 euro poate opta să aplice prevederile Codului fiscal
referitoare la impozitul pe profit. Opţiunea este definitivă, cu condiţia
menţinerii valorii capitalului social de la data înregistrării, pentru întreaga
perioadă de existenţă a persoanei juridice respective. În cazul în care această
condiţie nu este respectată, persoana juridică va aplica prevederile Codului
fiscal referitoare la impozitul pe venitul microîntreprinderilor, începând cu
anul fiscal următor celui în care capitalul social este redus sub valoarea
reprezentând echivalentul în lei al sumei de 25.000 euro de la data înregistrării,
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 112^1. Cursul de schimb
utilizat pentru determinarea echivalentului în lei pentru suma de 25.000 euro
este cursul de schimb leu/euro comunicat de Banca Naţională a României la
data înregistrării persoanei juridice.

Microîntreprinderile nu mai aplică acest sistem de impunere începând cu anul fiscal

următor anului în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile prevăzute la art. 112^1.

8.5. Cota de impozitare

Anul fiscal al unei microîntreprinderi este anul calendaristic.

Cota de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor este 3%.
Dacă în cursul unui an fiscal o microîntreprindere realizează venituri mai mari de
65.000 euro sau ponderea veniturilor realizate din consultanţă şi management în veniturile
totale este de peste 20% inclusiv, aceasta va plăti impozit pe profit. Calculul şi plata
impozitului pe profit se efectuează începând cu trimestrul în care s-a depăşit oricare dintre
limitele prevăzute în prezentul articol, luând în considerare veniturile şi cheltuielile realizate
de la începutul anului fiscal. Impozitul pe profit datorat reprezintă diferenţa dintre impozitul
pe profit calculat de la începutul anului fiscal până la sfârşitul perioadei de raportare şi
impozitul pe veniturile microîntreprinderilor datorat în cursul anului respectiv.

8.6. Baza impozabilă

Baza impozabilă a impozitului pe veniturile microîntreprinderilor o constituie

veniturile din orice sursă. Codul fiscal reglementează modul de calcul a bazei impozabile,
respectiv categoriile de venituri care se scad din veniturile totale precum și cheltuielile care se
deduc.

8.7. Depunerea declaraţiilor fiscale și plata impozitului

Calculul şi plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează

trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se
calculează impozitul. Microîntreprinderile au obligaţia de a depune, până la termenul de plată
a impozitului, declaraţia de impozit pe veniturile microîntreprinderilor.
Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor reprezintă venit al bugetului de stat.

58
Rezumat

 Art.112^1 din Codul fiscal enumeră condițiile pe care trebuie să le

îndeplinească o persoană juridică pentru a fi definită microîntreprindere.
 Microîntreprinderile plătesc pentru veniturile realizate impozitul pe venitul
microîntreprinderilor în cotă de 3%.
 Calculul şi plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează
trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru
care se calculează impozitul.
 Microîntreprinderile au obligaţia de a depune, până la termenul de plată a
impozitului, declaraţia de impozit pe veniturile microîntreprinderilor.
 Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor reprezintă venit al bugetului de
stat.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Definiți microîntreprinderea.
2. Ce impozit vor plăti microîntreprinderile plătitoare de impozit pe profit dacă
îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 112^1 și de când?
3. Ce impozit vor plăti microîntreprinderile plătitoare de impozit pe venitul
microîntreprinderilor dacă nu mai îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 112^1
și de când?

59
 Unitatea de învăţare 9.

Impozitarea persoanelor fizice.

Impozitul pe venit
Cuprins
9.1. Introducere .................................................................................................................
9.2. Competenţe.................................................................................................................
...........................................................................................................................................

9.1. Introducere

Impozitul pe venitul persoanelor fizice este una din cele mai importante surse
de venituri ale bugetului de stat. Codul fiscal reglementează categoriile de
contribuabili, categoriile de venituri impozabile, veniturile neimpozabile,
declararea și calculul venitului impozabil, cota de impozit aplicabilă,
reținerea și vărsarea impozitului pe venit.

9.2. Competenţele unităţii de învăţare

Această unitate de învăţare îşi propune ca obiectiv principal explicarea

modului în care sunt impozitate persoanele fizice.
La sfârşitul acestei unităţi de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 Identifice persoanele fizice care datorează impozitul pe venit,
 Identifice veniturile impozabile,
 Identifice veniturile neimpozabile,
 Descrie regulile specifice privind calculul venitului impozabil,
calculul impozitului datorat, reținerea și vărsarea acestuia, pentru
fiecare categorie de venit impozabil.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 3 ore.

60
 9.3. Sfera de cuprindere

Impozitul pe venit care este una din cele mai importante surse de venituri ale bugetului
de stat, izvor important de finantare a cheltuielilor publice.
Impozitul pe venit se aplică următoarelor venituri conform art. 40 din Codul Fiscal:
a) în cazul persoanelor fizice rezidente române, cu domiciliul în România, veniturilor obţinute
din orice sursă, atât din România, cât şi din afara României;
b) în cazul persoanelor fizice rezidente, altele decât cele prevăzute la lit. a), veniturilor
obţinute din orice sursă, atât din România, cât şi din afara României, începând cu data de 1
ianuarie a anului calendaristic următor anului în care aceştia devin rezidenţi în România;
c) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activitate independentă prin
intermediul unui sediu permanent în România, venitului net atribuibil sediului permanent;
d) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care desfăşoară activitate dependentă în România,
venitului salarial net din această activitate dependentă;
e) în cazul persoanelor fizice nerezidente, care obţin veniturile prevăzute la art. 39 lit. d),
venitului determinat conform regulilor prevăzute în prezentul titlu, ce corespund categoriei
respective de venit.
Persoanelor fizice care dovedesc că sunt rezidenţi ai unor state cu care România a
încheiat convenţii de evitare a dublei impuneri le sunt aplicabile prevederile acelor convenţii.
În cursul anului calendaristic în care persoanele fizice nerezidente îndeplinesc condiţiile de
rezidenţă sunt supuse impozitului numai pentru veniturile obţinute din România.
O persoană este considerată rezident sau nerezident pentru întregul an calendaristic,
nefiind permisă schimbarea rezidenţei pe parcursul anului calendaristic.
Rezidenţii statelor cu care România are încheiate convenţii de evitare a dublei
impuneri trebuie să îşi dovedească rezidenţa fiscală printr-un certificat de rezidenţă emis de
către autoritatea fiscală competentă din statul străin sau printr-un alt document eliberat de
către o altă autoritate decât cea fiscală, care are atribuţii în domeniul certificării rezidenţei
conform legislaţiei interne a acelui stat.

9.4. Venituri impozabile

Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor art.41 din

Codul fiscal, sunt următoarele:
a) venituri din activităţi independente;
b) venituri din salarii;
c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
d) venituri din investiţii;
e) venituri din pensii;
f) venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;

61
 g) venituri din premii şi din jocuri de noroc;
h) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
i) venituri din alte surse.

9.5. Venituri neimpozabile

Potrivit art.42 din Codul fiscal, următoarele venituri nu sunt impozabile:

 ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială, acordate din
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale,
bugetele locale şi din alte fonduri publice, inclusiv cele din fonduri externe
nerambursabile, precum şi cele de aceeaşi natură primite de la alte persoane, cu
excepţia indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă. Nu sunt venituri
impozabile indemnizaţiile pentru: risc maternal, maternitate, creşterea copilului şi
îngrijirea copilului bolnav, potrivit legii;
 veniturile realizate din valorificarea bunurilor mobile sub forma deşeurilor prin
centrele de colectare, în vederea dezmembrării, care fac obiectul programelor
naţionale finanţate din bugetul de stat sau din alte fonduri publice;
 sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate,
precum şi orice alte drepturi, cu excepţia câştigurilor primite de la societăţile de
asigurări ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi, cu ocazia tragerilor
de amortizare. Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite
de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta,
inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale;
 sumele primite drept despăgubiri pentru pagube suportate ca urmare a calamităţilor
naturale, precum şi pentru cazurile de invaliditate sau deces, conform legii;
 pensiile pentru invalizii de război, orfanii, văduvele/văduvii de război, sumele fixe
pentru îngrijirea pensionarilor care au fost încadraţi în gradul I de invaliditate, precum
şi pensiile, altele decât pensiile plătite din fonduri constituite prin contribuţii
obligatorii la un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii
facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat;
 sumele sau bunurile primite sub formă de sponsorizare sau mecenat;
 veniturile primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor
imobile şi mobile din patrimoniul personal, altele decât câştigurile din transferul
titlurilor de valoare, precum şi altele decât cele definite la cap. VIII^1.
 drepturile în bani şi în natură primite de militarii în termen, militarii cu termen redus,
studenţii şi elevii unităţilor de învăţământ din sectorul de apărare naţională, ordine
publică şi siguranţă naţională şi persoanele civile, precum şi cele ale gradaţilor şi
soldaţilor concentraţi sau mobilizaţi;
 bursele primite de persoanele care urmează orice formă de şcolarizare sau
perfecţionare în cadru instituţionalizat;
 sumele sau bunurile primite cu titlu de moştenire ori donaţie. Pentru proprietăţile
imobiliare, în cazul moştenirilor şi donaţiilor se aplică reglementările prevăzute la art.
77^1 alin. (2) şi (3);
 veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice şi ai posturilor consulare pentru
activităţile desfăşurate în România în calitatea lor oficială, în condiţii de reciprocitate,
în virtutea regulilor generale ale dreptului internaţional sau a prevederilor unor
acorduri speciale la care România este parte;
 veniturile primite de membrii misiunilor diplomatice şi ai posturilor consulare pentru
activităţile desfăşurate în România în calitatea lor oficială, în condiţii de reciprocitate,

62
 în virtutea regulilor generale ale dreptului internaţional sau a prevederilor unor
acorduri speciale la care România este parte;
 veniturile nete în valută primite de membrii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare
şi institutelor culturale ale României amplasate în străinătate, în conformitate cu
legislaţia în vigoare;
 veniturile primite de oficialii organismelor şi organizaţiilor internaţionale din
activităţile desfăşurate în România în calitatea lor oficială, cu condiţia ca poziţia
acestora, de oficial, să fie confirmată de Ministerul Afacerilor Externe;
 veniturile primite de cetăţeni străini pentru activitatea de consultanţă desfăşurată în
România, în conformitate cu acordurile de finanţare nerambursabilă încheiate de
România cu alte state, cu organisme internaţionale şi organizaţii neguvernamentale;
 veniturile primite de cetăţeni străini pentru activităţi desfăşurate în România, în
calitate de corespondenţi de presă, cu condiţia reciprocităţii acordate cetăţenilor
români pentru venituri din astfel de activităţi şi cu condiţia ca poziţia acestor persoane
să fie confirmată de Ministerul Afacerilor Externe;
 sumele reprezentând diferenţa de dobândă subvenţionată pentru creditele primite în
conformitate cu legislaţia în vigoare;
 subvenţiile primite pentru achiziţionarea de bunuri, dacă subvenţiile sunt acordate în
conformitate cu legislaţia în vigoare;
 veniturile reprezentând avantaje în bani şi/sau în natură primite de persoanele cu
handicap, veteranii de război, invalizii şi văduvele de război, accidentaţii de război în
afara serviciului ordonat, persoanele persecutate din motive politice de dictatura
instaurată cu începere de la 6 martie 1945, cele deportate în străinătate ori constituite
în prizonieri, urmaşii eroilor-martiri, răniţilor, luptătorilor pentru victoria Revoluţiei
din decembrie 1989, precum şi persoanele persecutate din motive etnice de regimurile
instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945;
 premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale, europene şi la
jocurile olimpice. Nu sunt venituri impozabile premiile, primele şi indemnizaţiile
sportive acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor şi altor specialişti, prevăzuţi în
legislaţia în materie, în vederea realizării obiectivelor de înaltă performanţă: clasarea
pe podiumul de premiere la campionatele europene, campionatele mondiale şi jocurile
olimpice, precum şi calificarea şi participarea la turneele finale ale campionatelor
mondiale şi europene, prima grupă valorică, precum şi la jocurile olimpice, în cazul
jocurilor sportive. Nu sunt venituri impozabile primele şi indemnizaţiile sportive
acordate sportivilor, antrenorilor, tehnicienilor şi altor specialişti, prevăzuţi de
legislaţia în materie, în vederea pregătirii şi participării la competiţiile internaţionale
oficiale ale loturilor reprezentative ale României;
 premiile şi alte drepturi sub formă de cazare, masă, transport şi altele asemenea,
obţinute de elevi şi studenţi în cadrul competiţiilor interne şi internaţionale, inclusiv
elevi şi studenţi nerezidenţi în cadrul competiţiilor desfăşurate în România;
 prima de stat acordată pentru economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru
domeniul locativ, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007;

9.6. Cote de impunere

Cota de impozit este de 16% şi se aplică asupra venitului impozabil corespunzător

fiecărei surse.

63
 9.7. Perioadă impozabilă şi regim fiscal

Perioada impozabilă este anul fiscal care corespunde anului calendaristic.

9.8. Moneda de plata si de calcul

Impozitele si taxele se declară și se plătesc în moneda naţională a României care este

leul. Sumele exprimate într-o moneda străină se convertesc în moneda naţională a
României.

9.10. Venituri din activităţi independente

9.10.1. Definirea veniturilor din activităţi independente

Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale, veniturile din profesii
libere şi veniturile din drepturi de proprietate intelectuală, realizate în mod individual
şi/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activităţi adiacente.
Sunt considerate venituri comerciale veniturile din fapte de comerţ ale
contribuabililor, din prestări de servicii, precum şi din practicarea unei meserii.
Constituie venituri din profesii libere veniturile obţinute din exercitarea profesiilor
medicale, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil
autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii
reglementate, desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii.
Veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate
intelectuală provin din brevete de invenţie, desene şi modele, mostre, mărci de fabrică şi de
comerţ, procedee tehnice, know-how, din drepturi de autor şi drepturi conexe dreptului de
autor şi altele asemenea.

9.10.2. Baza de calcul a impozitului

Baza de calcul a impozitului pe veniturile din activități independente se determină ca

diferenţă între venitul brut şi cheltuielile deductibile. Codul fiscal reglementează cheltuielile
deductibile, cheltuielile deductibile parțial și cheltuielile neductibile. Ca urmare a acestei
operațiuni se determină venitul net asupra căruia se aplică impozitul.
Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente sunt obligaţi să
organizeze şi să conducă contabilitatea în partidă simplă, cu respectarea reglementărilor în
vigoare privind evidenţa contabilă, şi să completeze Registrul-jurnal de încasări şi plăţi,
Registrul-inventar şi alte documente contabile prevăzute de legislaţia în materie. În Registrul-
inventar se trec toate bunurile şi drepturile aferente desfăşurării activităţii.
Venituri comerciale. În cazul contribuabililor care realizează venituri comerciale, venitul
net anual se determină pe baza normelor de venit de la locul desfăşurării activităţii.
Ministerul Finanţelor Publice elaborează nomenclatorul activităţilor pentru care venitul net se
poate determina pe baza normelor anuale de venit, care se aprobă prin ordin al ministrului
finanţelor publice, în conformitate cu activităţile din Clasificarea activităţilor din economia
naţională - CAEN, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 656/1997, cu modificările
ulterioare. Direcţiile generale regionale ale finanţelor publice au următoarele obligaţii:
a) stabilirea nivelului normelor de venit;

64
 b) publicarea acestora, anual, în cursul trimestrului IV al anului anterior celui în care
urmează a se aplica.
Norma de venit pentru fiecare activitate independentă desfăşurată de contribuabil care
generează venit comercial nu poate fi mai mică decât salariul de bază minim brut pe ţară
garantat în plată, în vigoare la momentul stabilirii acesteia, înmulţit cu 12. Prevederile
prezentului alineat se aplică şi în cazul în care activitatea se desfăşoară în cadrul unei asocieri
fără personalitate juridică, norma de venit fiind stabilită pentru fiecare membru asociat.
La stabilirea normelor anuale de venit, plafonul de venit determinat prin înmulţirea cu 12 a
salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată reprezintă venitul net anual înainte de
aplicarea criteriilor. Criteriile pentru stabilirea normelor de venit de către direcţiile generale
regionale ale finanţelor publice sunt cele prevăzute în normele metodologice.
Dacă un contribuabil desfăşoară două sau mai multe activităţi care generează venituri
comerciale, venitul net din aceste activităţi se stabileşte prin însumarea nivelului normelor de
venit corespunzătoare fiecărei activităţi.
În cazul în care un contribuabil desfăşoară o activitate comercială şi o altă activitate
independentă, venitul net anual se determină pe baza contabilităţii în partidă simplă.
Contribuabilii care desfăşoară activităţi pentru care venitul net se determină pe bază de
norme de venit au obligaţia să completeze numai partea din Registrul-jurnal de încasări şi
plăţi referitoare la încasări, potrivit reglementărilor contabile elaborate în acest scop.
Drepturi de proprietate inteclectuală. Pentru determinarea venitului net din drepturi
de proprietate intelectuală, contribuabilii vor completa numai partea din Registrul-jurnal de
încasări şi plăţi referitoare la încasări. Această reglementare este opţională pentru cei care
consideră că îşi pot îndeplini obligaţiile declarative direct pe baza documentelor emise de
plătitorul de venit. Aceşti contribuabili au obligaţia să arhiveze şi să păstreze documentele
justificative cel puţin în limita termenului de prescripţie prevăzut de lege.
Contribuabilii care obţin venituri din activităţi independente, impuşi pe bază de norme de
venit, precum şi cei care obţin venituri din drepturi de proprietate intelectuală au dreptul să
opteze pentru determinarea venitului net în sistem real (ca diferență între venitul brut și
cheltuieli). Opţiunea pentru determinarea venitului net în sistem real se exercită prin
completarea declaraţiei privind venitul estimat/norma de venit cu informaţii privind
determinarea venitului net anual în sistem real şi depunerea formularului la organul fiscal
competent până la data de 31 ianuarie inclusiv, în cazul contribuabililor care au desfăşurat
activitate în anul precedent, respectiv în termen de 15 zile de la începerea activităţii, în cazul
contribuabililor care încep activitatea în cursul anului fiscal.
Contribuabilii care realizează venituri din activităţile menţionate la art. 52 alin. (1) lit. a)-c)
din Codul fiscal pot opta pentru stabilirea impozitului pe venit ca impozit final. Opţiunea de
impunere a venitului brut se exercită în scris în momentul încheierii fiecărui raport
juridic/contract şi este aplicabilă veniturilor realizate ca urmare a activităţii desfăşurate pe
baza acestuia.

Exemple

Potrivit art.52 alin.1, pentru următoarele venituri, plătitorii persoane juridice sau
alte entităţi care au obligaţia de a conduce evidenţă contabilă au obligaţia de a
calcula, de a reţine şi de a vira impozit prin reţinere la sursă, reprezentând
plăţi anticipate, din veniturile plătite:
a) venituri din drepturi de proprietate intelectuală;
b) venituri din activităţi desfăşurate în baza contractelor/convenţiilor civile
încheiate potrivit Codului civil, precum şi a contractelor de agent. Fac excepţie

65
 veniturile din activităţi desfăşurate în baza contractelor/convenţiilor civile
încheiate potrivit Codului civil obţinute de contribuabilii care desfăşoară
activităţi economice în mod independent sau exercită profesii libere şi sunt
înregistraţi fiscal potrivit legislaţiei în materie;
c) venituri din activitatea de expertiză contabilă şi tehnică, judiciară şi
extrajudiciară;
d) venitul obţinut de o persoană fizică dintr-o asociere cu o persoană juridică
contribuabil, care nu generează o persoană juridică.

Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul plăţii veniturilor de către
plătitorii de venituri, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului brut. Impozitul calculat şi
reţinut reprezintă impozit final. Impozitul astfel reţinut se virează la bugetul de stat până la
data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Venituri din activităţi independente. Contribuabilii care realizează venituri din activităţi
independente au obligaţia să efectueze plăţi anticipate în contul impozitului anual datorat la
bugetul de stat, cu excepţia veniturilor prevăzute la art. 52. Plăţile anticipate vor fi luate în
calcul la definitivarea impozitului anual de către organul fiscal competent.

9.11. Venituri din salarii

9.11.1. Definirea veniturilor. Venituri impozabile. Venituri asimilate. Venituri

neimpozabile

Salariul reprezintă prețul forței de muncă. Definiția legală a salariului o regăsim însă
în art.159 alin.1 din Codul muncii astfel: " salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de
salariat în baza contractului individual de muncă ". Contractul individual de muncă este
contractul în temeiul căruia o persoana fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca
pentru și sub autoritatea unui angajator, persoana fizică sau juridică, în schimbul unei
remunerații denumite salariu (art.10 din Codul muncii).
Din punct de vedere fiscal, conform art.55 din Codul fiscal, sunt considerate venituri
din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obţinute de o persoana fizică ce desfașoară o
activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege,
indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se
acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Veniturile de natura salarială prevăzute la art. 55 din Codul fiscal, denumite in
continuare venituri din salarii, sunt venituri din activităţi dependente, dacă sunt îndeplinite
următoarele criterii:
 parțile care intră în relația de muncă, denumite angajator și angajat, stabilesc de la
început: felul activităţii, timpul de lucru și locul desfășurarii activităţii;
 partea care utilizează forța de muncă pune la dispoziţia celeilalte parți mijloacele de
muncă, cum ar fi: spații cu înzestrare corespunzătoare, îmbracăminte specială, unelte de
muncă și altele asemenea; persoana care activează contribuie numai cu prestația fizică sau cu
capacitatea ei intelectuală, nu și cu capitalul propriu;
 plătitorul de venituri de natură salarială suporta cheltuielile de deplasare în interesul
serviciului ale angajatului, cum ar fi indemnizația de delegare-detașare în țară și în străinătate,
și alte cheltuieli de această natură, precum și indemnizația de concediu de odihnă și
indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă suportate de angajator potrivit legii;

66
  angajatul lucrează sub autoritatea unei alte persoane și este obligat să respecte
condițiile impuse de aceasta, conform legii.
Vor fi asimilate salariilor în vederea impunerii anumite categorii de venituri enumerate la
art.55 alin.2 din Codul fiscal.

Identificați veniturile asimilate salariilor potrivit art.55 alin.2 din Codul fiscal.

Articolul 55 alin.4 din Codul fiscal enumeră veniturile care nu sunt considerate
venituri salariale şi pentru care nu se datorează impozitul pe venit sau, cu alte cuvinte
veniturile neimpozabile.

Identificați veniturile care, potrivit 55 alin.4 din Codul fiscal, nu sunt asimilate
salariilor și cărora nu li se aplică dispozițiile privitoare la impozitul pe venit.

9.11.2. Deduceri personale

Persoanele care obțin venituri salariale au dreptul la deducerea din venitul net lunar
din salarii a unei sume sub formă de deducere personală, acordată pentru fiecare lună a
perioadei impozabile numai pentru veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază.
Aceste deduceri se acordă contribuabililor care nu au persoane în întreţinere și celor care au
una, două, trei, patru sau mai multe persoane în întreținere. Persoana în întreţinere poate fi
soţia/soţul, copiii sau alţi membri de familie, rudele contribuabilului sau ale soţului/soţiei
acestuia până la gradul al doilea inclusiv, ale cărei venituri, impozabile şi neimpozabile, nu
depăşesc 250 lei lunar. Nu sunt considerate persoane aflate în întreţinere persoanele fizice
care deţin terenuri agricole şi silvice în suprafaţă de peste 10.000 mp în zonele colinare şi de
şes şi de peste 20.000 m² în zonele montane.

9.11.3. Determinarea impozitului pe venitul din salarii

Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează
şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri. Impozitul lunar se determină astfel:
a) la locul unde se află funcţia de bază, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de calcul
determinate ca diferenţă între venitul net din salarii calculat prin deducerea din venitul brut a
contribuţiilor sociale obligatorii aferente unei luni şi următoarele:
- deducerea personală acordată pentru luna respectivă;
- cotizaţia sindicală plătită în luna respectivă;
- contribuţiile la fondurile de pensii facultative, astfel încât la nivelul anului să nu se
depăşească echivalentul în lei a 400 de euro;
b) pentru veniturile obţinute în celelalte cazuri, prin aplicarea cotei de 16% asupra bazei de
calcul determinate ca diferenţă între venitul brut şi contribuţiile sociale obligatorii aferente
unei luni, datorate potrivit legii, pe fiecare loc de realizare a acestora.
Plătitorul este obligat să determine valoarea totală a impozitului anual pe veniturile din
salarii, pentru fiecare contribuabil. Contribuabilii pot dispune asupra destinaţiei unei sume
reprezentând până la 2% din impozitul stabilit pentru susţinerea entităţilor nonprofit care se
înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii, unităţilor de cult, precum şi pentru acordarea de

67
burse private, conform legii. Obligaţia calculării, reţinerii şi virării acestei sume revine
organului fiscal competent.

9.11.4. Termenul de plată a impozitului

Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a

reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri,
precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei
pentru care se plătesc aceste venituri.
Prin excepţie, impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, calculat şi reţinut la data
efectuării plăţii acestor venituri, se virează, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
trimestrului pentru care se datorează, de către următorii plătitori de venituri din salarii şi
venituri asimilate salariilor:
a) asociaţii, fundaţii sau alte entităţi fără scop patrimonial, persoane juridice, cu excepţia
instituţiilor publice, care în anul anterior au avut un număr mediu de până la 3 salariaţi
exclusiv;
b) persoanele juridice plătitoare de impozit pe profit care, în anul anterior, au înregistrat
venituri totale de până la 100.000 euro şi au avut un număr mediu de până la 3 salariaţi
exclusiv;
c) persoanele juridice plătitoare de impozit pe veniturile microîntreprinderilor care, în anul
anterior, au avut un număr mediu de până la 3 salariaţi exclusiv;
d) persoanele fizice autorizate şi întreprinderile individuale, precum şi persoanele fizice
care exercită profesii libere şi asocierile fără personalitate juridică constituite între persoane
fizice, care au, potrivit legii, personal angajat pe bază de contract individual de muncă.

9.11.5. Obligaţii declarative ale plătitorilor de venituri din salarii

Plătitorii de venituri cu regim de reţinere la sursă a impozitului au obligaţia să

completeze şi să depună declaraţia privind calcularea şi reţinerea impozitului pentru
fiecare beneficiar de venit până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se
plătesc aceste venituri.
Plătitorul de venituri este obligat să elibereze contribuabilului, la cererea acestuia, un
document care să cuprindă cel puţin informaţii privind: datele de identificare ale
contribuabilului, venitul realizat în cursul anului, deducerile personale acordate, impozitul
calculat şi reţinut. Documentul eliberat contribuabilului, la cererea acestuia, nu reprezintă un
formular tipizat.

9.12. Venituri din cedarea folosinţei bunurilor

9.12.1. Definirea veniturilor impozabile din cedarea folosinţei bunurilor

Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile, în bani şi/sau în natură,
provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile, obţinute de către proprietar,
uzufructuar sau alt deţinător legal, altele decât veniturile din activităţi independente. Sunt
considerate venituri din cedarea folosinţei bunurilor şi veniturile obţinute de către proprietar
din închirierea camerelor situate în locuinţe proprietate personală, având o capacitate de
cazare în scop turistic cuprinsă între una şi 5 camere inclusiv. Veniturile obţinute din
închirierea în scop turistic a camerelor situate în locuinţe proprietate personală, având o
capacitate de cazare mai mare de 5 camere de închiriat, sunt calificate ca venituri din activităţi

68
independente pentru care venitul net anual se determină pe bază de normă de venit sau în
sistem real şi se supun impunerii potrivit prevederilor Codului fiscal referitoare la veniturile
din activități independente.

9.12.2. Stabilirea venitului net anual din cedarea folosinţei bunurilor

Venitul brut din cedarea folosinţei bunurilor din patrimoniul personal, altele decât
veniturile din arendarea bunurilor agricole, reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau
echivalentul în lei al veniturilor în natură stabilite potrivit contractului încheiat între părţi,
pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării acestora. Venitul brut se majorează
cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispoziţiilor legale, în sarcina proprietarului,
uzufructuarului sau a altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă.
În cazul veniturilor obţinute din închirierea bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul
personal, venitul brut se stabileşte pe baza chiriei prevăzute în contractul încheiat între părţi
pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei.Venitul net din cedarea
folosinţei bunurilor se stabileşte prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate
prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.
În cazul veniturilor obţinute din arendarea bunurilor agricole din patrimoniul
personal, venitul brut se stabileşte pe baza raportului juridic/contractului încheiat între părţi şi
reprezintă totalitatea sumelor în bani încasate şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură
primite. În cazul în care arenda se exprimă în natură, evaluarea în lei se va face pe baza
preţurilor medii ale produselor agricole, stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene şi,
respectiv, ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ca urmare a propunerilor
direcţiilor teritoriale de specialitate ale Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării
Rurale, hotărâri ce trebuie emise înainte de începerea anului fiscal. Aceste hotărâri se transmit
în cadrul aceluiaşi termen direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice, pentru a fi
comunicate unităţilor fiscale din subordine. Venitul net din arendă se stabileşte la fiecare plată
prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra
venitului brut. Impozitul pe veniturile din arendă se calculează prin reţinere la sursă de către
plătitorii de venit la momentul plăţii venitului, prin aplicarea cotei de 16% asupra venitului
net, impozitul fiind final. Impozitul astfel calculat şi reţinut pentru veniturile din arendă se
virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost
reţinut.

9.12.3. Reguli privind stabilirea impozitului pe venitul determinat pe baza normei

anuale de venit

Contribuabilii care realizează venituri din închirierea în scop turistic a camerelor

situate în locuinţe proprietate personală, având o capacitate de cazare cuprinsă între una şi 5
camere inclusiv, datorează un impozit pe venitul stabilit ca normă anuală de venit. Norma
anuală de venit corespunzătoare unei camere de închiriat se determină de direcţiile
generale regionale ale finanţelor publice care au și obligaţia publicării anuale a normelor
anuale de venit, în cursul trimestrului IV al anului anterior celui în care urmează a se aplica.
Contribuabilii au obligaţia să depună la organul fiscal competent, pentru fiecare an
fiscal, până la data de 31 ianuarie inclusiv, declaraţia privind venitul estimat/norma de venit
pentru anul în curs. Organul fiscal competent stabileşte impozitul anual datorat pe baza
declaraţiei privind venitul estimat/norma de venit şi emite decizia de impunere la termenul şi
potrivit procedurii stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală.

69
 Impozitul anual datorat se calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra normei
anuale de venit, impozitul fiind final. Impozitul anual datorat se virează integral la bugetul de
stat.
Plata impozitului se efectuează în cursul anului către bugetul de stat, în contul
impozitului anual datorat, în două rate egale, astfel: 50% din impozit până la data de 25 iulie
inclusiv şi 50% din impozit până la data 25 noiembrie inclusiv. Pentru declaraţiile privind
venitul estimat/norma de venit depuse în luna noiembrie sau decembrie, impozitul anual
datorat se stabileşte prin decizie de impunere anuală, pe baza declaraţiei privind venitul
estimat/norma de venit şi se plăteşte în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării
deciziei de impunere.
9.12.4. Reguli privind stabilirea impozitului în cazul opţiunii pentru determinarea
venitului net în sistem real

Contribuabilii care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor au dreptul să

opteze pentru determinarea venitului net anual în sistem real pe baza datelor din contabilitatea
în partidă simplă, potrivit prevederilor art. 48. Opţiunea se exercită pentru fiecare an fiscal,
prin completarea declaraţiei privind venitul estimat/norma de venit pentru anul în curs şi
depunerea formularului la organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie inclusiv.
În cursul anului fiscal contribuabilii sunt obligaţi să efectueze plăţi anticipate cu titlu
de impozit către bugetul de stat, în contul impozitului anual datorat, în două rate egale, astfel:
50% din impozit până la data de 25 iulie inclusiv şi 50% din impozit până la data 25
noiembrie inclusiv. În cazul în care decizia de impunere pentru anul fiscal în curs nu a fost
emisă până la data de 1 noiembrie, precum şi în cazul contribuabililor care realizează venituri
după data de 1 noiembrie a anului fiscal în curs, nu se mai stabilesc plăţi anticipate, venitul
net anual urmând să fie supus impunerii potrivit deciziei de impunere emise pe baza
declaraţiei privind venitul realizat.
Organul fiscal competent stabileşte plăţile anticipate prin aplicarea cotei de 16%
asupra venitului net anual estimat din declaraţia privind venitul estimat/norma de venit şi
emite decizia de impunere, care se comunică contribuabililor, potrivit procedurii stabilite prin
ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Pentru declaraţiile privind
venitul estimat/norma de venit depuse în luna noiembrie sau decembrie nu se mai stabilesc
plăţi anticipate, venitul net aferent perioadei până la sfârşitul anului urmând să fie supus
impozitării potrivit deciziei de impunere emise pe baza declaraţiei privind venitul realizat.
Contribuabilii au obligaţia de a depune declaraţia privind venitul realizat la organul
fiscal competent pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului următor
celui de realizare a venitului. Impozitul anual datorat se calculează de organul fiscal
competent, pe baza declaraţiei privind venitul realizat, prin aplicarea cotei de 16% asupra
venitului net anual determinat în sistem real pe baza datelor din contabilitatea în partidă
simplă, impozitul fiind final. Diferenţele de impozit rămase de achitat conform deciziei de
impunere anuale se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de
impunere, perioadă pentru care nu se calculează şi nu se datorează obligaţii fiscale accesorii
conform Codului de procedură fiscal. Impozitul anual datorat se virează integral la bugetul de
stat.

9.12.5. Plăţi anticipate de impozit pe veniturile din cedarea folosinţei bunurilor

Contribuabilii care realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor pe parcursul

unui an, cu excepţia veniturilor din arendare, datorează plăţi anticipate în contul impozitului
pe venit către bugetul de stat, potrivit prevederilor art. 82. Fac excepţie contribuabilii care
realizează venituri din cedarea folosinţei bunurilor pentru care chiria prevăzută în contractul

70
încheiat între părţi este stabilită în lei, nu au optat pentru determinarea venitului net în sistem
real şi la sfârşitul anului anterior nu îndeplinesc condiţiile pentru calificarea veniturilor în
categoria veniturilor din activităţi independente pentru care plăţile anticipate de impozit sunt
egale cu impozitul anual datorat, şi impozitul este final.

9.13. Venituri din investiții

9.13.1. Venituri din investiții impozabile

Potrivit art. 65 din Codul fiscal, veniturile din investiţii cuprind:

a) dividende;
b) venituri impozabile din dobânzi;
c) câştiguri din transferul titlurilor de valoare definite potrivit prevederilor art. 7;
d) venituri din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract,
precum şi orice alte operaţiuni similare;
e) venituri din lichidarea unei persoane juridice.
Întrucât impozitul pe dividende l-am analizat deja, ne vom opri asupra celorlalte
categorii de venituri din investiții.

 Venituri din dobânzi

Sunt considerate venituri din dobânzi următoarele:
 dobânzi obţinute din obligaţiuni;
 dobânzi obţinute pentru depozitele la termen, inclusiv la certificatele de depozit;
 suma primită sub forma de dobândă pentru împrumuturile acordate prin contractele
civile;
 alte venituri obţinute din titluri de creanţă.
 Venituri din transferul titlurilor de valoare
Reprezintă titlu de valoare orice valori mobiliare, titluri de participare la un fond deschis
de investiţii sau alt instrument financiar calificat astfel de către Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare, inclusiv instrumentele financiare derivate, precum şi părţile sociale.
Valorile mobiliare sunt acţiuni emise de societăţi comerciale şi alte valori mobiliare
echivalente ale acestora, negociate pe piaţa de capital, obligaţiuni şi alte titluri de creanţă,
inclusiv titlurile de stat cu scadenţă mai mare de 12 luni, negociabile pe piaţa de capital,
precum şi orice alte titluri negociate în mod obişnuit, care dau dreptul de a achiziţiona
respectivele valori mobiliare prin subscriere sau schimb, dând loc la o decontare în bani, cu
excepţia instrumentelor de plată.
Titlurile de participare la un fond deschis de investiţii reprezintă unităţile de fond sau
acţiuni emise de un fond deschis de investiţii, organism de plasament colectiv.
În categoria altor instrumente financiare intră instrumentele pieţei monetare, inclusiv
titlurile de stat cu scadenţa mai mică de un an şi certificatele de depozit, contractele futures
financiare, inclusiv contractele similare de decontare finală în fonduri, contractele forward pe
rata dobânzii, swap-uri pe rata dobânzii, pe curs de schimb şi pe acţiuni, instrumente
financiare derivate pe mărfuri şi orice alt instrument admis la tranzacţionare pe o piaţă
reglementată într-un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de admitere la
tranzacţionare pe o astfel de piaţă.
Instrumentele financiare derivate sunt contractele futures financiare, inclusiv
contractele similare de decontare finală în fonduri, opţiunile pe instrumentele financiare
(valori mobiliare, titluri de participare la organisme de plasament colectiv, instrumente ale
pieţei monetare, contracte futures financiare) inclusiv contracte similare de decontare finală în

71
fonduri şi instrumente financiare derivate pe mărfuri, combinaţii ale acestora precum şi alte
instrumente clasificate astfel prin reglementări ale Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare.

 Veniturile din operaţiuni de vânzare – cumpărare de valută

Veniturile din operaţiuni de vânzare – cumpărare de valută, la termen se realizează
din operaţiuni pe bază de contract. În cadrul operaţiunilor similare contractelor de vânzare
cumpărare de valută la termen se includ şi operațiunile de swap pe cursul de schimb.
Swap-ul pe cursul de schimb este un instrument financiar derivat destinat persoanelor
fizice, persoanelor juridice sau altor bănci şi reprezintă un contract încheiat între bancă şi un
client prin care cele două părţi îşi exprimă acordul asupra schimbului unei sume în devize
(contra lei sau altă deviză), pe baza a două cursuri de valută diferite, stabilite la data încheierii
contractului. În fapt, operaţiunea constă în cumpărarea şi vânzarea simultană a aceleiaşi sume
de valută cu decontarea la două date diferite, la cursuri de schimb stabilite la data tranzacţiei.
Pe perioada dintre cele două operaţiuni nu se calculează şi nu se varsă dobânzi, deoarece
valoarea acestora a fost inclusă în cursurile de tranzacţionare prin operaţiuni swap. Perioada
maximă a contractului este de 12 luni între data decontării iniţiale şi data decontării finale.
Contractul prezintă avantaje întrucât permite obţinerea pe o perioadă specificată de timp
a unei anumite valute de care are nevoie vânzătorul sau cumpărătorul, prin schimbul contra
altei valute de care dispun, urmând ca la o dată viitoare să facă schimbul simetric, prin care
fiecare obţine valuta pe care o avea înainte de operaţiunea swap, realizându-se fructificarea
marjei pozitive prognozate a exista în viitor între cursul forward stabilit conform contractului
swap şi cursul spot existent în acel moment pe piaţă.
Opţiunea pe cursul de schimb este un instrument financiar derivat pe cursul de schimb
pus la dispoziţie pe baza unui contract în formă standardizată, prin intermediul căruia
cumpărătorul unei opţiuni are dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra sau de a vinde la
scadenţă o anumită valută, la un curs de schimb prestabilit, în schimbul unei prime plătite la
momentul încheierii tranzacţiei de opţiune. Produsul este adresat clienţilor corporate iar suma
minimă utilizată este de 10.000 euro sau echivalent. Perioada maximă până la scadenţa unei
opţiuni pe cursul de schimb de tipul call sau put este de 5 ani de la data încheierii tranzacţiei.
În cazul opţiunii de cumpărare (opţiune de call) cumpărătorul opţiunii are dreptul, dar nu
şi obligaţia, de a cumpăra la scadenţă o anumită valută, la un curs de schimb prestabilit, în
schimbul unei prime plătite la momentul încheierii tranzacţiei de opţiune. Exercitarea la
scadenţă de către cumpărătorul opţiunii call a dreptului de a cumpăra creează pentru
vânzătorul opţiunii call obligaţia de a vinde valuta care face obiectul respectivei tranzacţii de
opţiune.
În cazul opţiunii de vânzare (opţiune put) cumpărătorul opţiunii put are dreptul, dar nu şi
obligaţia, de a vinde la scadenţă o anumită valută, la un curs de schimb prestabilit, în
schimbul unei sume plătite în momentul încheierii tranzacţiei de opţiune. Exercitarea la
scadenţă de către cumpărătorul opţiunii put a dreptului de a vinde creează pentru vânzătorul
opţiunii put obligaţia de a cumpăra valuta care face obiectul respectivei tranzacţii de opţiune.
Acest tip de tranzacţii are avantaje deoarece creează posibilitatea acoperirii riscului
valutar, în sensul evitării pierderilor generate de evoluţia nefavorabilă a cursului valutar,
precum şi posibilitatea obţinerii unui profit, din diferenţa dîntre cursul de schimb de la
scadenţa tranzacţiei pe opţiune pe cursul de schimb şi cursul de schimb prestabilit în cadrul
respectivei tranzacţii de opţiune.

 Veniturile din lichidarea unei persoane juridice

Lichidarea reprezintă o parte a procedurii insolvenţei. Lichidarea bunurilor din averea
debitorului va fi efectuată de lichidator sub controlul judecătorului sindic şi va începe îndată
după finalizarea inventarierii bunurilor din averea debitorului. Bunurile vor putea fi vândute

72
în bloc - ca un ansamblu în stare de funcţionare - sau individual. Bunurile din averea
debitorului vor fi evaluate atât individual cât şi în bloc, ca ansamblu funcţional.
După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune
judecătorului sindic un raport final, însoţit de situaţii financiare finale. După ce judecătorul
sindic aprobă raportul final al lichidatorului, acesta va trebui să facă distribuirea finală a
tuturor fondurilor din averea debitorului. Fondurile nereclamante în termen de 90 de zile de
către cei îndreptăţiţi la aceasta vor fi depuse de către lichidator în bancă, în contul averii
debitorului, iar extrasul de cont, la tribunal.
Închiderea procedurii de lichidare se realizează de către judecătorul sindic printr-o
sentinţă de închidere. Prin închiderea procedurii judecătorul sindic, lichidatorul şi toate
persoanele care i-au asistat sunt descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la
procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.
Venitul impozabil realizat din lichidarea unei persoane juridice reprezintă excedentul
distribuţiilor în bani sau în natură peste aportul la capitalul social al persoanei fizice
beneficiare.

9.13.2. Venituri din investiții neimpozabile

Potrivit art. 65 alin. 2, Cod Fiscal sunt neimpozabile veniturile repartizate membrilor
caselor de ajutor reciproc în funcţie de capitalul social deţinut.
De asemenea, sunt neimpozabile şi următoarele categorii de venituri:
 veniturile realizate la prima tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul «Proprietatea»
de către persoanele fizice cărora le-au fost emise aceste acţiuni in condiţiile titlurilor I si VII
din Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietăţii si justiţiei, precum si unele
masuri adiacente, cu modificările si completările ulterioare (art.65 alin.3).
 veniturile realizate prin deţinere şi tranzacţionare a titlurilor de stat şi/sau a obligaţiilor
emise de către unităţile administrativ teritoriale (art.65 alin.4).

9.13.3. Calculul, reținerea și virarea impozitului pe veniturile din investiții

Regulile de calcul al venitului net impozabil sunt stabilite la art.66 din Codul fiscal.
Regulile privind cota aplicabilă, reținerea impozitului pe veniturile din investiții și
virarea acestuia sunt stabilite la art.67. din Codul fiscal.
Astfel, veniturile sub formă de dobânzi pentru depozitele la vedere/conturi curente,
precum şi cele la depozitele clienţilor, constituite în baza legislaţiei privind economisirea şi
creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ, realizate începând cu 1 iulie 2010, se
impun cu o cotă de 16% din suma acestora, impozitul fiind final, indiferent de data
constituirii raportului juridic. Impozitul se calculează şi se reţine de către plătitorii de astfel
de venituri la momentul înregistrării în contul curent sau în contul de depozit al titularului.
Virarea impozitului se face lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare înregistrării în
cont.
Veniturile sub formă de dobânzi realizate începând cu 1 iulie 2010 pentru depozitele la
termen constituite, instrumentele de economisire dobândite, contractele civile încheiate se
impun cu o cotă de 16% din suma acestora, impozitul fiind final, indiferent de data
constituirii raportului juridic. Pentru veniturile sub formă de dobânzi, impozitul se calculează
şi se reţine de către plătitorii de astfel de venituri la momentul înregistrării în contul curent
sau în contul de depozit al titularului, respectiv la momentul răscumpărării, în cazul unor
instrumente de economisire. În situaţia sumelor primite sub formă de dobândă pentru
împrumuturile acordate pe baza contractelor civile, calculul impozitului datorat de către
plătitorii de venit se efectuează la momentul plăţii dobânzii. Virarea impozitului pentru

73
veniturile din dobânzi se face lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
înregistrării/răscumpărării, în cazul unor instrumente de economisire, respectiv la momentul
plăţii dobânzii, pentru venituri de această natură, pe baza contractelor civile.
Calculul, reţinerea şi virarea impozitului pe veniturile din investiţii, altele decât cele
din dividend și dobânzi se efectuează astfel:
a) impozitul anual datorat de contribuabil pentru câştigul net anual impozabil se stabileşte
de organul fiscal competent, potrivit prevederilor art. 84, pe baza declaraţiei privind venitul
realizat.
b) în cazul câştigurilor determinate din transferul valorilor mobiliare, în cazul societăţilor
închise, şi din transferul părţilor sociale, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului
revine dobânditorului. Calculul şi reţinerea impozitului de către dobânditor se efectuează la
momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi. Impozitul se
calculează prin aplicarea cotei de 16% asupra câştigului, la fiecare tranzacţie, impozitul fiind
final. Transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare sau a părţilor sociale
trebuie înscrisă în registrul comerţului şi/sau în registrul asociaţilor/acţionarilor, după caz,
operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat.
Termenul de virare a impozitului este până la data la care se depun documentele pentru
transcrierea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau a valorilor mobiliare la
registrul comerţului ori în registrul acţionarilor, după caz, indiferent dacă plata titlurilor
respective se face sau nu eşalonat;
c) câştigul din operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract,
precum şi din orice alte operaţiuni de acest gen, altele decât cele cu instrumente financiare
tranzacţionate pe pieţe autorizate şi supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare, se impune cu o cotă de 16% la fiecare tranzacţie, impozitul reţinut constituind
plată anticipată în contul impozitului anual datorat. Obligaţia calculării, reţinerii şi virării
impozitului revine intermediarilor sau altor plătitori de venit, după caz. Impozitul calculat şi
reţinut, reprezentând plată anticipată, se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
celei în care a fost reţinut.
d) venitul impozabil obţinut din lichidarea unei persoane juridice de către acţionari/asociaţi
persoane fizice se impune cu o cotă de 16%, impozitul fiind final. Obligaţia calculării,
reţinerii şi virării impozitului revine persoanei juridice. Impozitul calculat şi reţinut la sursă
se virează până la data depunerii situaţiei financiare finale la oficiul registrului comerţului,
întocmită de lichidatori.
În aplicarea prevederilor art.67 se utilizează norme privind determinarea, reţinerea şi
virarea impozitului pe câştigul de capital din transferul titlurilor de valoare obţinut de
persoanele fizice, aprobate prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al
preşedintelui Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.

9.14. Venituri din pensii

9.14.1. Definirea veniturilor din pensii

Potrivit art.68 din Codul fiscal, veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii
de la fondurile înfiinţate din contribuţiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări
sociale, inclusiv cele din fonduri de pensii facultative şi cele finanţate de la bugetul de stat.

9.14.2. Venituri neimpozabile

Nu sunt venituri impozabile veniturile din pensii realizate de către persoanele fizice cu
handicap grav sau accentuat.

74
 9.14.3. Stabilirea venitului impozabil lunar din pensii

Venitul impozabil lunar din pensii se stabileşte prin deducerea din venitul din
pensie a unei sume neimpozabile lunare de 1.000 lei şi a contribuţiilor obligatorii calculate
(contribuţii de asigurări sociale de sănătate - CASS), reţinute şi suportate de persoana fizică.

9.14.4. Reţinerea impozitului din venitul din pensii

Orice plătitor de venituri din pensii are obligaţia de a calcula lunar impozitul aferent
acestui venit, de a-l reţine şi de a-l vira la bugetul de stat. Impozitul se calculează prin
aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului impozabil lunar din pensii.
Impozitul calculat se reţine la data efectuării plăţii pensiei şi se virează la bugetul de
stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei.
Impozitul reţinut este impozit final al contribuabilului pentru veniturile din pensii.
Impozitul pe veniturile din pensii se reţine şi se virează integral la bugetul de stat.

9.15. Venituri activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură

9.15.1. Definirea veniturilor

Veniturile din activităţi agricole cuprind veniturile obţinute individual sau într-o
formă de asociere, fără personalitate juridică, din:
a) cultivarea produselor agricole vegetale;
b) exploatarea plantaţiilor viticole, pomicole, arbuştilor fructiferi şi altele asemenea;
c) creşterea şi exploatarea animalelor, inclusiv din valorificarea produselor de origine
animală, în stare naturală.
Veniturile din silvicultură şi piscicultură reprezintă veniturile obţinute din
recoltarea şi valorificarea produselor specifice fondului forestier naţional, respectiv a
produselor lemnoase şi nelemnoase, precum şi cele obţinute din exploatarea amenajărilor
piscicole.
Veniturile din silvicultură şi piscicultură se supun impunerii potrivit prevederilor cap.
II "Venituri din activităţi independente", venitul net anual fiind determinat în sistem real, pe
baza datelor din contabilitatea în partidă simplă. Pentru aceste venituri sunt aplicabile regulile
de impunere proprii veniturilor din activităţi independente pentru care venitul net anual se
determină în sistem real. Pentru veniturile din silvicultură calificate drept venituri din alte
surse se aplică prevederile cap. IX.
Veniturile obtinute din valorificarea produselor agricole în altă modalitate decât în
stare naturală reprezintă venituri din activităţi independente şi se supun regulilor de impunere
proprii categoriei respective. Veniturile agricole pentru care nu au fost stabilite norme de
venit sunt venituri impozabile şi se supun impunerii potrivit prevederilor cap. II «Venituri din
activităţi independente», venitul net anual fiind determinat în sistem real, pe baza datelor din
contabilitatea în partidă simplă. Pentru aceste venituri sunt aplicabile regulile de impunere
proprii veniturilor din activităţi independente pentru care venitul net anual se determină în
sistem real.
9.15.2. Venituri neimpozabile

75
  Nu sunt venituri impozabile veniturile realizate de persoanele fizice/membrii
asocierilor fără personalitate juridică din valorificarea în stare naturală a următoarelor:
a) produse culese din flora sălbatică, exclusiv masa lemnoasă. În cazul masei lemnoase sunt
venituri neimpozabile numai veniturile realizate din exploatarea şi valorificarea acesteia în
volum de maximum 20 mc/an din pădurile pe care contribuabilii le au în proprietate;
b) produse capturate din fauna sălbatică, cu excepţia celor realizate din activitatea de
pescuit comercial supuse impunerii potrivit prevederilor cap. II «Venituri din activităţi
independente.
 Veniturile din activități agricole sunt venituri neimpozabile în limitele stabilite de
Codul fiscal (pe unitatea de suprafaţă (ha)/cap de animal/familie de albine).
 De asemenea, nu sunt venituri impozabile veniturile obţinute din exploatarea păşunilor
şi fâneţelor naturale.
 În cazul persoanelor fizice/membrilor asocierilor fără personalitate juridică, cultivarea
terenurilor cu plante furajere graminee şi leguminoase pentru producţia de masă verde
destinate furajării animalelor deţinute de contribuabili nu generează venit impozabil.

9.15.3. Stabilirea venitului anual din activităţi agricole pe bază de norme de venit

Venitul dintr-o activitate agricolă se stabileşte pe bază de norme de venit. Normele de

venit se stabilesc pe unitatea de suprafaţă (ha)/cap de animal/familie de albine. Începând cu
anul fiscal 2014, normele de venit se propun de către entităţile publice mandatate de
Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a
Guvernului, se aprobă şi se publică de către direcţiile generale regionale ale Ministerului
Finanţelor Publice, până cel târziu la data de 15 februarie a anului pentru care se aplică aceste
norme de venit. În cazul contribuabililor care realizează venituri din desfăşurarea a două sau
mai multe activităţi agricole pentru care venitul se determină pe bază de normă de venit,
organul fiscal competent stabileşte venitul anual prin însumarea veniturilor corespunzătoare
fiecărei activităţi.

9.15.4. Calculul şi plata impozitului aferent veniturilor din activităţi agricole

Impozitul pe venitul din activităţi agricole se calculează de organul fiscal competent

prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului anual din activităţi agricole stabilit pe
baza normei anuale de venit, impozitul fiind final. Contribuabilul care desfăşoară o activitate
agricole pentru care venitul se determină pe bază de normă de venit are obligaţia de a depune
anual o declaraţie la organul fiscal competent, până la data de 25 mai inclusiv a anului fiscal,
pentru anul în curs. În cazul în care activitatea se desfăşoară în cadrul unei asocieri fără
personalitate juridică, obligaţia depunerii declaraţiei la organul fiscal competent revine
asociatului care răspunde pentru îndeplinirea obligaţiilor asociaţiei faţă de autorităţile publice
în cadrul aceluiaşi termen. Anexa declaraţiei depusă de asociatul desemnat va cuprinde şi cota
de distribuire ce revine fiecărui membru asociat din venitul impozabil calculat la nivelul
asocierii. Organul fiscal competent stabileşte impozitul anual datorat şi emite decizia de
impunere, la termenul şi în forma stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de
Administrare Fiscală.
Plata impozitului anual stabilit conform deciziei de impunere anuale se efectuează în
două rate egale, astfel:
a) 50% din impozit până la data de 25 octombrie inclusiv;
b) 50% din impozit până la data de 15 decembrie inclusiv.

76
 Impozitul se virează la bugetul de stat.

9.16. Venituri din premii şi din jocuri de noroc

9.16.1. Stabilirea venitului net din premii şi din jocuri de noroc

Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii sau din jocuri de noroc şi suma
reprezentând venit neimpozabil.
Nu sunt impozabile veniturile obţinute din premii şi din jocuri de noroc, în bani şi/sau
în natură, sub valoarea sumei neimpozabile stabilită în sumă de 600 lei, realizate de
contribuabil:
a) pentru fiecare premiu;
b) pentru câştigurile din jocuri de noroc, de la acelaşi organizator sau plătitor într-o singură
zi.

9.16.2. Reţinerea impozitului aferent veniturilor din premii şi din jocuri de noroc

Veniturile sub formă de premii se impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 16%
aplicată asupra venitului net realizat din fiecare premiu. Veniturile din jocuri de noroc se
impun, prin reţinerea la sursă, cu o cotă de 25% aplicată asupra venitului net. Venitul net se
calculează la nivelul câştigurilor realizate într-o zi de la acelaşi organizator sau plătitor.
Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine plătitorilor de venituri.
Impozitul calculat şi reţinut în momentul plăţii este impozit final. Impozitul pe venit astfel
calculat şi reţinut se virează la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
celei în care a fost reţinut.

9.17. Venituri din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal

9.17.1. Definirea venitului din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul

personal

Potrivit art.77 din Codul fiscal, la transferul dreptului de proprietate şi al

dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a
terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii,
contribuabilii datorează impozit.
Exemple

Impozitul care se calculează astfel:

a) pentru construcţiile de orice fel cu terenurile aferente acestora, precum şi
pentru terenurile de orice fel fără construcţii, dobândite într-un termen de până la
3 ani inclusiv:
- 3% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
- peste 200.000 lei, 6.000 lei + 2% calculate la valoarea ce depăşeşte 200.000
lei inclusiv;
b) pentru imobilele descrise la lit. a), dobândite la o dată mai mare de 3 ani:
- 2% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv;
- peste 200.000 lei, 4.000 lei + 1% calculat la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei

77
 inclusiv.

Impozitul nu se datorează în următoarele cazuri:

a) la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor şi construcţiilor de orice fel, prin
reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul legilor speciale;
b) la dobândirea dreptului de proprietate cu titlul de donaţie între rude şi afini până la
gradul al III-lea inclusiv, precum şi între soţi.
Pentru transmisiunea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor acestuia cu titlul
de moştenire nu se datorează impozitul prevăzut la art.77 dacă succesiunea este dezbătută şi
finalizată în termen de 2 ani de la data decesului autorului succesiunii. În cazul nefinalizării
procedurii succesorale în termenul prevăzut mai sus, moştenitorii datorează un impozit de 1%
calculat la valoarea masei succesorale.
Impozitul prevăzut se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se
transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele sale. În cazul în care valoarea declarată
este inferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camera notarilor publici,
impozitul se va calcula la nivelul valorii stabilite prin expertiză, cu excepţia tranzacţiilor
încheiate între rude ori afini până la gradul al II-lea inclusiv, precum şi între soţi, caz în care
impozitul se calculează la valoarea declarată de părţi în actul prin care se transferă dreptul de
proprietate. Camerele notarilor publici vor actualiza cel puţin o dată pe an expertizele privind
valoarea de circulaţie a bunurilor imobile, care vor fi comunicate la direcţiile generale
regionale ale Ministerului Finanţelor Publice.
Impozitul se va calcula şi se va încasa de notarul public înainte de autentificarea
actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii. Impozitul calculat şi
încasat se virează până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.
Impozitul stabilit se distribuie astfel:
a) o cotă de 50% se face venit la bugetul consolidat;
b) o cotă de 50% se face venit la bugetul unităţilor administrativ-teritoriale pe teritoriul
cărora se află bunurile imobile ce au făcut obiectul înstrăinării.
Procedura de calculare, încasare şi virare a impozitului precum şi obligaţiile
declarative se vor stabili prin norme metodologice emise prin ordin comun al ministrului
finanţelor publice şi ministrului justiţiei, cu consultarea Uniunii Naţionale a Notarilor Publici
din România.
9.17.2. Rectificarea impozitului

În cazul în care, după autentificarea actului sau întocmirea încheierii de finalizare în

procedura succesorală de către notarul public, se constată erori sau omisiuni în calcularea şi
încasarea impozitului, notarul public va comunica organului fiscal competent această situaţie,
cu motivarea cauzelor care au determinat eroarea sau omisiunea. Organele fiscale competente
vor emite decizii de impunere pentru contribuabilii vizați, în vederea încasării impozitului.
Răspunderea notarului public pentru neîncasarea sau calcularea eronată a impozitului este
angajată numai în cazul în care se dovedeşte că neîncasarea integrală sau parţială este
imputabilă notarului public care, cu intenţie, nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

9.17.3. Obligaţiile declarative ale notarilor publici cu privire la transferul proprietăţilor

imobiliare

Notarii publici au obligaţia să depună semestrial la organul fiscal teritorial o declaraţie

informativă privind transferurile de proprietăţi imobiliare, cuprinzând următoarele elemente
pentru fiecare tranzacţie:
a) părţile contractante;

78
 b) valoarea înscrisă în documentul de transfer;
c) impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal;
d) taxele notariale aferente transferului.

9.18. Venituri din alte surse

9.18.1. Definirea veniturilor din alte surse

În această categorie se includ următoarele venituri:

- câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurare încheiat
între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;
- venituri, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi,
primite de persoanele fizice pensionari, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de muncă
sau în baza unor legi speciale;
- venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj
commercial;
- venituri obţinute din valorificarea prin centrele de colectare a deşeurilor de metal, hârtie,
sticlă şi altele asemenea. Nu sunt impozabile veniturile realizate din valorificarea bunurilor
mobile prin centrele de colectare, în vederea dezmembrării, care fac obiectul Programelor
naţionale finanţate din bugetul de stat sau din alte fonduri publice;
- venituri obţinute de persoana fizică în baza contractului de administrare încheiat potrivit
prevederilor Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare. Fac
excepţie veniturile realizate din exploatarea şi valorificarea masei lemnoase, definite potrivit
legislaţiei în materie, din pădurile pe care contribuabilii le au în proprietate, în volum de
maximum 20 mc/an, care sunt neimpozabile;
- veniturile distribuite persoanelor fizice membrii formelor asociative de proprietate -
persoane juridice, prevăzute la art. 26 din Legea nr. 1/2000, cu modificările şi completările
ulterioare, altele decât veniturile neimpozabile realizate din:
1. exploatarea şi valorificarea masei lemnoase, definite potrivit legislaţiei în materie, din
pădurile pe care le au în proprietate, în volum de maximum 20 mc/an, pentru fiecare membru
asociat;
2. exploatarea masei lemnoase, definite potrivit legislaţiei în materie, din pădurile pe care le
au în proprietate, în volum de maximum 20 mc/an, acordată fiecărui membru asociat.
Această enumerare nu este însă limitativă, venituri din alte surse fiind orice venituri
identificate ca fiind impozabile.

9.18.2. Calculul impozitului şi termenul de plată

Impozitul pe venit se calculează prin reţinere la sursă la momentul plăţii veniturilor

de către plătitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut. Impozitul
calculat şi reţinut reprezintă impozit final. Impozitul astfel reţinut se virează la bugetul de stat
până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

Rezumat
 Articolul 40 din Codul Fiscal stabilește persoanele obligate la plata
impozitului pe venit.

79
  Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor
art.41 din Codul fiscal, sunt următoarele:
a) venituri din activităţi independente;
b) venituri din salarii;
c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
d) venituri din investiţii;
e) venituri din pensii;
f) venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;
g) venituri din premii şi din jocuri de noroc;
h) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare;
i) venituri din alte surse.
 Cota aplicabilă acestor categorii de venituri este 16%.
 Codul fiscal stabilește pentru fiecare categorie de venit reguli specifice
privind calculul venitului impozabil, obligația de declarare a veniturilor
realizate, calculul impozitului datorat, reținerea/plata și vărsarea acestuia.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Enumerați veniturile persoanelor fizice pentru care se datorează impozitul pe

venit.
2. Ce se înțelege prin venituri din activități independente în accepțiunea Codului
fiscal?
3. Ce se înțelege prin venituri din investiții în accepțiunea Codului fiscal?

80
81