România liberă a fost, după 1990, asemeni partidelor istorice, cu a căror soartă se și confundă

în mare parte.
România liberă a apărut pe 15 mai 1877, la doar cinci zile de la declararea independenței
României și, spun unii, a fost multă vreme un ziar decent, orice o fi însemnat asta în ziaristica
destul de sinuoasă și lipsită de scrupule a României din toate timpurile.
Comuniștii au confiscat România liberă nu atunci când au ajuns la putere, ci cu ani înainte,
când manifestele lor circulau, uneori, sub acest titlu. Dar, din 1946 și până în 1989, România
liberă a fost un colos al presei comuniste românești, pusă total în slujba partidului și a
preaiubitului conducător. Nu era ziarul oficial al partidului, așa cum era Scînteia, și avea o
redacție mai puțin îndoctrinată, care a dat și ceva disidenți urmăriți de Securitate.
În 1989, România liberă a devenit un ziar nou, păstrându-și în același timp brand-ul,
infrastructura și abonații, așa cum Adevărul a păstrat aceleași lucruri de la Scînteia. Fără a fi
ziarul oficial al PNȚ-CD sau PNL, cum nici Adevărul nu era ziarul oficial al PSD, România
liberă a fost, ani de zile, cea mai zgomotoasă voce a Opoziției românești.
Până în 1996, ziarul a mers, a fost chiar un business foarte reușit, vândut cu succes unor nemți
care, ulterior, l-au dat pe mâna unui afacerist român aflat în căutare de spate mediatic. Ca
multe alte publicații cotidiene, România liberă n-a știut când să se adapteze la vremuri și, de
la tirajele fabuloase pe care le avea în anii ’90, a ajuns să mintă constant și urât BRAT-ul,
asumându-și mai multe exemplare vândute decât, la un moment dat, toate cotidienele oneste
la un loc.
România liberă a suferit de bolile de care a suferit și mai suferă încă toată presa românească
tipărită pe hârtie. Dar poate că România liberă este cea care a suferit cel mai mult, în ultimul
deceniu și mai bine, de aroganța instituției media care nu trebuia să țină cont de nimic, pentru
că nu trebuia, cu adevărat, să fie profitabilă. Ani de zile, în timp ce redactorii urlau de sub
rotative la penalii și corupții care fac și dreg în România, salariile le veneau nu din vânzări sau
din încasările din publicitate, ci din devalizarea unei companii de asigurări de către patronul
corupt și ulterior penal.
După ce garda veche a Rl s-a retras, cu buzunarele nu chiar goale în urma vânzării ziarului
către nemți, mastodontul a încăput pe mâna unora care s-au autoproclamat luptători împotriva
corupției. Că a fost ideea lor sau a angajatorilor lor, e greu de spus și nu vom ști adevărul
decât atunci când se vor desecretiza dosarele acoperiților din presă. Cert este că, pe măsură ce
tirajul scădea, creștea suprafața alocată editorialelor redactorului-șef, un om despre care
aflăm, săptămânile astea, că, în timp ce dădea cu penalii de toți pereții, apărea și în discuțiile
unor șmecheri locali drept transportator de sacoșe cu bani între corupți. Dar patronul a intrat
el însuși în mecanismul sistemului pe care-l slujise credincios, încă de pe vremea în care
plecase la post în Germania, pentru a înmulți banii Securității. Iar ziarul n-a știut cum s-o
cotească. Până la urmă, fiul, la fel de măcinat de Justiție ca și acum răposatul tată, a luat
frâiele și a angajat mercenari declarați. Dar n-a mers nici așa. Nici Orcanii, Boții și alte ființe
similare nu au satisfăcut nici financiar și nici în materie de luptă dreaptă cu prigonitorii
patronului. Greu.
Mercenarii au fost lăsați la rândul lor în stradă, unde s-au apucat să lupte pentru apărarea
Justiției. Ziarul continuă, cumva, să existe. Nici pe vremea în care se lăuda că mai tipărește
40.000 de exemplare nu-l prea vedeai la chioșcuri, exemplarele fiind mutate de sub rotativă
într-o sală alăturată, pe banii asiguraților de la Astra. Azi, însă, România liberă pe print este o
apariție atât de rară la chioșcuri, încât merită să-ți faci selfie-uri cu ea.
Dar există și o veste bună: s-a reactivat Petre Mihai Băcanu. Nu oficial, nu cu vreo funcție, nu
se știe cum. Dar la final de ianuarie, pe site-ul României libere a apărut un text semnat de
fostul director al Rl, un text în care Dan Grigore Adamescu, de la a cărui moarte se împlinea
un an, era zugrăvit în culorile în care zugrăvești marii filantropi și oameni de cultură. Mai ales
dacă, la un moment dat, ți-au umplut și ție buzunarele.
Apariția episodică a domnului Băcanu nu spune nimic despre viitorul României
libere. Probabil peste încă un an, cel mult, vom citi un editorial al aceluiași în care va
deplânge moartea ziarului. Dar e un gest frumos, un gest curajos ceea ce a făcut el la un an de
la dispariția lui Dan Adamescu. Nu putem decât să sperăm că va fi luat drept exemplu de cei
care, lunile acestea, vor deplânge în particular un an de la dispariția din funcție a lui Florian
Coldea. Luați-vă inima în dinți și scrieți și voi o odă, așa cum a făcut domnul Băcanu. În
definitiv, domnul Coldea a controlat mai multe ziare și televiziuni decât domnul Adamescu,
așa că ar merita un panegiric de la foștii angajați.
Redescoperă Istoria oferă cititorilor săi posibilitatea întoarcerii în trecut, mai exact în
perioada comunistă, prin intermediul a 7 interviuri cu tema Reportajul în perioada comunistă
(perioada anilor 1980 – 1990). Cei care au avut amabilitatea să răspundă la întrebări
(chestionare) au lucrat, pe vremuri, la cele mai cunoscute ziare din perioada comunistă:
„Scînteia”, „Scînteia Tineretului” și „România liberă”. Cei 7 ziariști sunt: Ilie
Tănăsache, Mircea Bunea, Victor Vântu, Ioan Erhan, Mihai Milca, Ilie
Purcaru șiConstantin Amariței. Interviurile au fost realizate în anul 2005 de către
vicepreședintele Asociației Redescoperă Istoria, Alice Diana Boboc. Unele fapte sunt mai
mult sau mai puțin cunoscute, însă eu sunt sigură că vor reprezenta o lectură interesantă
pentru dvs.
Date personale:
Nume: Constantin Amariţei
Vârsta în 1980: 44 de ani
Vechime în profesie: 40 de ani
Prima oară în redacţie: în anul 1964
Studii: Politehnica
Studii de specialitate: „Şcoala de Ziaristică” – 2 ani (curs postuniversitar)
Funcţii îndeplinite pe anii 1980 – 1990: redactor – şef adjunct la România Liberă, redactor –
şef la ştiri interne Agerpres, şef de catedră şi decan la Facultatea de Ziaristică
 România liberă în mai
1990
Foto: acum.tv
• La ce publicaţii aţi lucrat în perioada comunistă?
Sunt inginer şi am lucrat în presă cu statutul de corespondent voluntar. Atunci erau
corespondenţi voluntari care scriau din activitatea întreprinderii din care făceau parte, despre
viaţa oamenilor, informaţii despre situaţia evenimentelor firmei şi a colectivului respectiv – în
felul ăsta m-am remarcat şi ei m-au adus la ziar. Eu eram pe şantierele de construcţii şi m-au
adus redactor – şef la ziarul „Constructorul”. Era de fapt un săptămânal specializat. După un
an şi jumătate la „Constructorul”, am fost promovat redactor – şef adjunct la „România
Liberă”, al doilea ziar al ţării, unde am fost redactor – şef adjunct pe probleme economice –
agricultură şi industrie. După vreo 10 ani de muncă la „România Liberă”, am ajuns
corespondent de presă în Bulgaria, corespondent Agerpres la început şi ulterior corespondent
al presei noastre generale, (măsură care a introdus-o un secretar de partid). Am avut şansa să
scriu în toată presa astfel. După 6 luni de muncă ca şi corespondent, activitate care m-a făcut
să mă întorc şi cu două cărţi despre Bulgaria, am ajuns redactor – şef la ştiri interne
la Agerpres. Când m-am întors în ţară, după un an şi ceva m-au solicitat la Facultatea de
Ziaristică – singura facultate care era la Academia de partid şi unde am fost până la urmă şef
de catedră, decan şi aşa m-a prins Revoluţia. Iar tinerii de atunci nu erau atât de dornici să
înveţe şi având un astfel de auditoriu, m-am retras.
Şantier în România Socialistă
Foto: comunismulinromania.ro
• Ce tipuri de reportaje aţi scris?
Eu nu am fost – să zic aşa – un mare reporter, am scris mai mult articole de analiză, pe
probleme economice, dar sigur că am cochetat şi cu reportajul. Am avut o rubrică în revista
„Magazin” care aparţinea – şi astăzi mai este – de „România Liberă” şi unde prezentam când
plecam în străinătate. Erau reportajele de călătorie şi am avut şi o rubrică de mare succes, –
apăruse atunci o lege cu mărcile româneşti – „Cunoaşteţi mărcile româneşti?”. Şi am vorbit
despre mărci ca „Faur” de pildă. În America se dă anual un premiu Pulizer. Şi pentru ziarişti
şi pentru scriitori şi pentru alte categorii. Într-un an a primit o reporteriţă
premiul Pulitzer pentru o serie de reportaje despre un mic drogat, pe care l-a urmărit şi l-a
prezentat în presă ca pe o mostră de pericol pentru tineret. Pentru calităţile deosebite, de
reportaj real, din viaţă, autentic, a primit acest premiu. Ca după un timp să se audă că, de fapt,
acel mic drogat, nu a existat, a fost inventat. Şi atunci s-a hotărât retragerea
premiului Pulitzer pentru că nu era reportaj publicistic. Reportajul publicistic e din viaţă
autentică, are întâmplări reale, nu se creează nimic, nu se adaugă nimic, ceea ce în reportajul
literar se poate. Totuşi, au fost voci în America ce au susţinut – pentru că erau foarte frumoase
reportajele ei – să i se dea premiul Pulitzer pentru literatură. Iată un caz de presă occidentală
adevărată, care ştia ce înseamnă un reportaj publicistic şi care ştia sancţiona orice abatere. Ori
la noi, în perioada comunistă devenise în cea mai mare reportaj literar, nu era un reportaj
publicistic şi era minat de aşa numita boală a „adjectivitei” – era un abuz de adjective, verbele
erau undeva în plan secund; verbul, care dă dinamism, care redă de fapt ritmul vieţii. Odată
trebuia scrisă o carte despre România, şi urma să apară în Franţa, şi s-a făcut un cuplu – un
ziarist francez cu un ziarist român, pentru editarea acestei cărţi. Desigur, francezul mai venea
din când în când să vadă cartea care era scrisă de ziaristul român care prezenta România.
Prima cerinţă a ziaristului francez când venea în România, era: „Scoate, te rog, jumătate din
adjectivele pe care le-ai folosit”. Adică, dintr-o dată, aceste adjective abăteau, şi abat genul de
la rostul lui de literatură. Desigur, în contextul politic de atunci, presa era în serviciu
comandat, era o presă de partid, în totalitate de partid, care servea numai interesele partidului,
nu era destinată serviciului public, adică nu informării exacte şi antrenante, atractive pentru
populaţie, era dominată de citate ale ”conducătorului iubit”, de indicaţii şi de date din
politicile, strategiile şi programele partidului, şi viaţa, care este caracteristică genului, viaţa
reală, palpitantă, viaţa aceasta pe care reporterul ar fi trebuit să o prezinte opiniei publice, era
frustrată, adică era luminată de aceste intervenţii extraprofesionale. Reporterii nu-şi puteau
permite să-şi arate adevăratul talent publicistic în reportajele lor, deci în adevăratul reportaj al
profesiei. Şi astfel apăreau hibrizi ai reportajelor, cum apărea şi informaţia şi restul genurilor
publicistice. Dar mai mult se simţea în reportaj intervenţia, pentru că reportajul avea nevoie
de viaţa reală.
• Care erau temele cele mai îndrăgite?
Desigur, temele cele mai îndrăgite erau temele economice, iar cele mai puţin plăcute erau cele
legate de politica partidului. Era atunci presa inundată de telegrame, de felicitare adresate
”conducătorului iubit” şi trebuia să ne chinuim foarte mult mintea ca să înmulţim adjectivele
din dicţionar, unele chiar se şi inventau. Multe erau creaţii originale ale ziariştilor şi multe
erau creaţii colective. Adică, la noi era un sistem de vize, care nu se mai găseşte astăzi decât
foarte rar – reporterul era cenzurat pe filieră. Ziaristul dintr-o redacţie avea un şef de secţie.
Şeful de secţie citea şi intervenea pe material, apoi era redactorul şef – adjunct pe domeniu,
care intervenea şi schimba titlul, sau schimba creaţia autentică a autorului. Unii, mânaţi şi de
unele exigenţe politice superioare, nevrând să rişte alte lucruri. Dar unii dintre ei – mai erau şi
ziarişti cu experienţă – interveneau. Plus că era şi un redactor – şef, plus că era şi un
responsabil de număr, care avea dreptul să îl citească, deci erau câte cinci – şase intervenţii pe
creaţia ziaristului, minim – ceea ce nu întotdeauna îmbunătăţeau materialul, ci acele trăiri
personale ale ziaristului în faţa evenimentului despre care vorbea în reportajul său, ce se
atenuau, se diminuau.
• Câţi reporteri scriau la un reportaj?
Uneori se scriau reportaje şi în comun şi se pleca în echipă. Doi, nu mai mulţi, dar echipa era
această filieră de cenzurare.
• Cum se făcea predocumentarea? Dar documentarea?
Era o muncă foarte serioasă. Eu, ca profesor de ziaristică, le explicam studenţilor că
predocumentarea, documentarea şi postdocumentarea sunt trei faze ale documentării.
Documentarea reprezintă pentru ziarist chiar 90% din munca sa. Talentul şi creaţia după
documentare intervin în partea asta finală, era vârful unui aisberg cu care veneai în faţa
publicului. Dar, dacă nu aveai o documentare bine făcută, dincolo de riscul de a greşi în
informarea corectă, nu-ţi dădea nici elementele pe care să le valorifici „artistic” – nu era vorba
de o literaturizare, ci era vorba de o trăire specială a reportului. Ceea ce însemna că procesul
de documentare presupunea această imensă muncă. A găsi sursele cele mai indicate, cele mai
competente, cele mai potrivite cu subiectul pe care îl ai. Desigur, când mergeai într-o
întreprindere, sigur că puteai să discuţi şi cu portarul, şi cu secretara, până să ajungi în vârf
aveai nevoie de o intrare în atmosferă, aveai nevoie de opinii, chiar şi din partea unor clienţi ai
firmei respective, sau chiar din partea unora care au avut anumite necazuri, dar în special de la
oamenii care trăiau şi munceau acolo. Sigur, comoditatea unora şi graba – în unele situaţii – îi
făcea să meargă direct la sursa cea mai directă şi exprimau o părere a conducerii, care era
foarte subiectivă şi care, era de laudă şi era de regulă foarte bine cenzurată şi care, desigur,
afecta calitatea acestei creaţii.
• Unde scriaţi reportajul?
Personal, scriam reportajul în toate situaţiile – şi acasă, şi pe teren, şi în redacţie -, adică în
funcţie de urgenţa lui. Dacă trebuia transmis operativ, îl scriam şi pe genunchi în mijlocul de
transport sau mă retrăgeam pe peronul gării în care aşteptam până venea trenul, scriam totuşi
atât în liniştea casei, cât şi la redacţie, având şi situaţia de redactor – şef adjunct, cu birou
special, singur, îmi era comod. Sigur, colegii mei din secţie, unde erau 4 – 5, se învăţaseră să
scrie într-un mediu mai zgomotos. Deci trebuie să te obişnuieşti să scrii în orice împrejurare –
şi în zgomot, şi în ploaie. Cei care nu făcuseră facultatea de ziaristică, ucenicii, însoţeau luni
întregi un ziarist bătrân sau un ziarist cu experienţă şi învăţau. Asta-i profesionistul. Trebuie
să înveţi să scrii în orice condiţii.
• Câte zile de teren făceaţi?
Erau foarte rare ocaziile când ţi se permitea să ai timpul suficient. Însă depindea şi de
conducerea redacţiilor şi de seriozitatea temei. Dacă uneori în anchete echipei i se permitea să
lungească perioada de documentarea stabilită iniţial – dacă se descopereau noi martori, noi
surse, noi direcţii de acţiune, se cerea şi se prelungea perioada – se dădea un telefon şi se
cerea amânarea, în schimb, în cazul reportajului, amânările erau mai greu de dat, pentru că
dacă nu ai elementele, mai adaugi din sufletul tău ceva şi faci reportajul. Dar un reportaj
serios se face cu o documentare cât trebuie. Dacă simte reporterul că îi trebuie imagini
suplimentare, dacă simte că îi trebuie interlocutori care să îi demonstreze o anumită idee, o
anumită latură a reportajului, atunci el mai are nevoie să mai abordeze o sursă, să mai caute, şi
cere permisiunea pentru a ieşi un reportaj de calitate. Dacă timpul, urgenţa cere grabă, atunci,
apar riscurile de a ieşi un reportaj neterminat.
• Care era regimul ilustraţiilor?
De regulă, atunci, noi, ziariştii nu aveam o policalificare, adică să fim şi fotoreporteri şi
reporteri. Astfel, erau echipele acestea – reporterii erau însoţiţi de fotoreporteri. Şi ilustraţia
era asigurată de aceşti colegi. Desigur că erau fotoreporteri foarte bine calificaţi. Dintre
genuri, normal că reportajul se preta la ilustraţie şi se cerea ilustrat, şi i se asigurau ilustraţiile,
în special de interlocutori, oameni şi nu portrete de oameni, ci oameni în acţiune, la locul lor
de muncă.
• Era o greutate să fii reporter?
Greutatea genului e şi pentru celelalte, nu era una specială de reporter. Greutatea era lipsa
timpului necesar pentru a-şi duce documentarea până la capăt. Dar reporterul era prima
treaptă de calificare în sistemul ierarhic – erau ştiriştii, alergătorii de cursă lungă, trimişi să
caute evenimentele. Dar în redacţie, aceşti reporteri, deprinşi numai să aducă brut elementele
unui eveniment, dădeau redactorului informaţiile pe care acesta le prelucra, le combina cu alte
informaţii venite de la corespondenţi. Deci reporterul nu este autorul reportajului; acesta se
numeşte autor de reportaj, ziarist de reportaj. Pentru că reporterul era – şi este şi astăzi –
minimul necesar într-o redacţie.
• Erau locuri predilecte pentru reportaje?
Sigur că predilectul – în perioada despre care vorbim – era acolo unde se înfăptuia politica
partidului, adică unde erau şantierele cele mai importante, era ţara împânzită de şantiere, de
noi construcţii, mari obiective industriale, mai rar agricultura a oferit teme de reportaj, deşi
aici apăreau eroii muncii socialiste în agricultură, în oţelării şi atunci te duceai la aceste roduri
al politicii partidului. Subiectele nu erau chiar la libera alegere, ele trebuiau să fie încărcate de
politic, să aibă un conţinut politic, un mesaj politic. Lucru care restrângea tematica atunci
când găseai un fapt de viaţă – foarte frumos – care ar fi fost nevoie să fie cunoscut de publicul
larg – ca exemplu de viaţă, de dăruire într-o profesie, nu intrau decât atunci când era un gol,
când aveai nevoie de umplerea unui spaţiu. Primele care aveau acces să apară în ziare, erau
aceste subiecte care veneau cu mesajul politic şi ca realizare de partid.
Combinatul siderurgic Reşiţa (1970)
Foto: fototeca.iiccr.ro
• Ce era interzis „de spus” în reportaje?
Era interzis de spus critic. Noi aveam o cărţulie, cu subiecte despre care nu aveai voie să scrii.
Şi dacă respectai cu stricteţe, ad-literam cartea, trebuia să scrii numai despre pozitiv. Pozitiv,
orice. Critic, nu aveai voie să scrii, sau foarte, foarte puţin. De pildă, te duceai la cooperaţia
meşteşugărească – şi în general, cooperativele de igienă (coafor, frizerie) – acolo puteai să
critici că nu ştie să ţină foarfecele în mână sau ceva de genul ăsta. În economie, în general, nu
aveai voie să critici decât un produs pe care l-ai văzut într-o vitrină. Sau un singur exemplar,
scăpat rebut undeva. Nu puteai să laşi impresia că o linie întreagă de produse este minată de
lipsă de calitate. Deci, era o restricţie imensă la critică. De pildă, un mare reporter, care nu
mai este în viaţă, Dohotaru, a sesizat mizeria în circulaţia oamenilor muncii de acasă spre
locul lor de muncă – Complexul Industrial de la 23 August. Şi a scris un reportaj despre
mijloacele de transport supraaglomerate, (Transportul oamenilor muncii la 23 August) – cum
te agăţai de bara tramvaiului, cu câtă greutate puteai merge. Acum nu are voie o maşină să
plece până nu are toate uşile închise, dar atunci se permitea. Erau foarte mulţi oameni care
rămâneau pe scară, cădeau, se accidentau. Oamenii erau dornici să ajungă la timp la serviciu,
să nu ia absenţe, să nu întârzie. În reportajul lui, oamenii au apărut cum îngenuncheau în faţa
tramvaiului, rugându-se să-i ia şi pe ei. În „Flacăra” a apărut acest reportaj de groază, de un
realism extraordinar. Urmarea – Dohotaru a fost scos din presă. Dar a revenit totuşi după un
timp. Iată un exemplu că nu puteai să scrii orice şi în orice condiţii. Săracul de el, ştiind că va
fii căutat pentru sursele de informaţii pe care le-a avut, mărturiile pe care le-a prezentat în
reportaj, oamenii care i-au vorbit au fost trecuţi la nişte adrese fictive, pe Calea Griviţei (erau
terenuri virane atunci). Când au verificat ăştia, au văzut că nu era nimeni acolo. El a fost
prevăzător, ca să nu amestece în necazul lui şi pe alţii.
• Ce era obligatoriu ”de spus” în reportaje?
Era obligatoriu să vii cu politicul, să vii cu citatele lui Ceauşescu, să vii cu mesajul acesta de
conducere înţeleaptă a ţării.
• Care era atitudinea oamenilor în reportaje? (secretari de partid, directori)
Era o atitudine grijulie de a nu scăpa şi vorbe care le stăteau pe limbă, se cenzura. Dar aici era
o înţelegere perfectă, tacită, între interlocutor şi ziarist. Dar se ajunsese şi la extremitatea
cealaltă. De pildă, un director de mare întreprindere cu care ziaristul era prieten: ziaristul se
ruga de el ca să îşi etaleze, pe bune, realizările, iar directorul se ruga de ziarist să-l înţeleagă,
să nu îl dea în presă, să nu-i dea interviul pentru că era o tehnică teribilă, nişte angajamente
obligatorii (la evenimentele partidului – la 1 Mai, la 23 August) de a depăşi sarcinile,
planurile. Şi dacă îl găseau în presă că se laudă că a făcut, atunci venea secretarul de partid
din zona, oraşul respectiv, şi îi cerea să-şi suplimenteze angajamentul. Deci, îi crea un
angajament suplimentar. Şi se rugau oamenii să-i lase, să nu se ştie despre ei, pentru ca să nu
se mai încarce şi cu alte sarcini de partid.
• Dintre reportajele scrise de dvs., câte vedeau lumina tiparului?
Statutul meu de conducător îmi permitea să scriu. Dar erau colegi care nu întotdeauna îşi
vedeau creaţiile. Multe ajungeau la coş, dar nu din motive de talent ziaristic, ci din cauza
acestui mesaj politic insuficient prezentat în material. A fost la noi perioada de inundaţii din
1968 şi erau ample şi frumoase reportajele de la faţa locului. Şi în viteza cu care trebuia
scrise, mai scăpau şi reportaje pur omeneşti, fără să mai ai grijă. Dar şi în acel timp, când
conducătorul venea şi dădea indicaţii, trebuia să le introduci şi tu acolo.
• Reportajele scrise de dvs. apăreau cu titlul nemodificat?
Eu am avut un statut special, dar nu apăreau reportajele chiar nemodificate, adică se
intervenea pe reportaje şi datorită acestei cenzuri, care exista la întreaga echipă a unei
publicaţii. Era şi „un cap limpede” ca ultimă măsură de cenzură, de verificare – dormea toată
ziua şi venea noaptea când erau aproape gata şi avea ochiul politic – asta era, nu căuta greşeli
de acord gramatical, nu asta îl preocupa. Şi el sesiza, în contextul momentului, o anumită
incorectitudine politică.
• Aţi avut de suferit necazuri în urma vreunui articol scris de dvs.?
Eu, personal, nu am avut. Oricum, au fost cazuri nenumărate în presă, care au suferit de pe
urma scrierilor. Prima sancţiune era să nu-i mai dai semnătură. De pildă, Petre Băcanu era un
reporter de fapt divers, dar aducea uneori şi reportaje. El a scris odată un material despre
navele româneşti de pescuit oceanic. Ori aici era şi riscul ca să găseşti o navă într-o zonă de
pescuit în care nu avea voie. Şi pentru asta a fost sancţionat prin interzicerea semnăturii.
Adică avea normă, dar nu mai apărea numele lui. Apoi era şi o sancţiune bănească – tăia un
procent din acord (pe lângă salariu i se mai dădea un acord în funcţie de meritele de a scrie
mai mult decât aveai normă). La o situaţie mai gravă i se tăia şi acordul, şi o parte din salariu.
Şi, în final, darea afară din presă, pentru o perioadă – dacă erau ziarişti respectaţi, se încerca,
cu timpul, uitându-se evenimentul, să fie readuşi în presă sau erau trecuţi la munca cu scrisori.
Presa primea foarte multe scrisori de la oamenii muncii – fie de la corespondenţi voluntari, fie
scrisori de sesizare, de plângere. Şi munceai acolo, prelucrai textele lor, dar nu apărea
semnătura ta nicăieri, nu te ştia nimeni. Mi-aduc aminte acum şi de un alt caz. Un
corespondent al redacţiei pe judeţ a scris un reportaj din Delta Dunării în campania de
recoltare a stufului. A apărut reportajul, frumos scris, despre stuf şi despre cum muncesc
oamenii Deltei – erau nişte tancuri speciale, cu şenile din cauciuc, ca să nu deteriorezi
rădăcina, deci era o tehnică specială. Iar noi aveam cu stuful acela, un mare combinat de
hârtie la Chişcani, în Brăila, pe care îl folosea ca materie primă, nu ca celuloza din păduri sau
din paie de grâu (ca la Călăraşi). Acest combinat a fost construit în C.A.E.R. (Consiliul de
Ajutor Economic Reciproc între ţările socialiste), făcut cu participarea mai multor ţări la
construcţia combinatului – deci au depus bani – cu grija de a primi, corespunzător cu acţiunile
lor. Ai noştri au prins un export de hârtie bun şi au deturnat datoria noastră din ţări socialiste,
pe exportul românesc, explicându-le partenerilor că nu am avut producţie de stuf anul acesta,
că a fost săracă producţia de anul acesta. Ori reportajul din România Liberă despre o
producţie de excepţie, a dat peste cap această acţiune a Guvernului României, a României în
general, de a-şi păcăli partenerii. Şi sancţiunea a luat-o corespondentul care a scris. Nu mai
ştiu dacă şi pe filieră, pentru cei din redacţie, care au dat viză pe material, dar noi, cel puţin,
am dat drumul la material pentru că era în sectorul meu, dar nu am primit sancţiune. Însă, de
regulă se mai dădeau şi sancţiuni pe filiera vizei. Autorul primeşte sancţiunea cea mai gravă,
apoi şi ceilalţi. Ce teamă, ce teroare apăsa atunci pe capul şi pe umerii reporterului – autorului
de reportaj –, să nu cumva să afecteze, să nu atingă grav politica partidului.

Recoltarea stufului
Foto: comunismulinromania.ro
• Despre ce teme aţi fi scris dacă aţi fi avut mână liberă?
Erau temele de viaţă ale oamenilor, şi poveşti de ieşire din criză, fie la nivel de om, de
persoană, persoana asta fiind în orice structură – chiar şi pe sectorul meu economic – şi un
agricultor avea un sector de viaţă foarte interesantă, pe care a depăşit-o cu eforturile lui, cu
solidaritatea colegilor. Şi în industrie, şi în economie aveai toate astea, poveşti – subiecte de
reportaj – palpitante, inventatorii. De pildă, noi furam licenţe de strunguri sau de diverse
maşini şi le reproduceam, fără ştirea licenţiatorului, le produceam în ţară, pe gândirea lor,
copiindu-le în secret lucrurile astea. Şi sigur că, astfel de exemplele de viaţă erau foarte bune
de reportaj.
• Cum puteau evita redactorii controlul partidului?
Nu puteai să eviţi controlul partidului, dar o tehnică de păcălire al acestui control era această
folosire abuzivă a citatelor, dându-i Cezarului acestuia al nostru ce era dorit de el şi de
anturajul lui, iar tu, strecurând în spatele acestor indicaţii adevărul vieţii. De pildă, Adrian
Păunescu (el era redactor – şef la revista „Flacăra”, dar avea o rubrică şi în „România
Liberă”). Şi avea o rubrică foarte critică la adresa diverselor întâmplări de viaţă, din diverse
domenii. Dar avea grijă întotdeauna să pornească de la o indicaţie a conducătorului. Punând
această căciulă deasupra, el interpreta această parte critică de viaţă, ca sesizată din acea
expresie din citatul lui Ceauşescu şi cu o dreptate pe care i-o dădea lui Ceauşescu – era
singurul care sesiza anumite slăbiciuni ale mecanismului nostru social şi economic şi cultural.
Dacă o scriai fără să te referi la această intervenţie a lui Ceauşescu, riscai să nu intre. Dar,
punând-o sub această căciulă, a mai putut strecura anumite critici.
• Existau anumite teme, valori ce trebuiau evidenţiate?
Singurele valori care trebuia evidenţiate, erau ale conducătorului. Presa avea întâlniri cu
Ceauşescu destul de dese, în care el dădea lecţii cum trebuia scrisă presa: ce trebuie scris, cum
trebuie scris şi aşa mai departe. Avea şi secţia de presă a Comitetului Central, care aveau
ochiul pe presă şi care era cureaua de transmitere a tuturor indicaţiilor. De pildă, erau
campanii de presă: „Porniţi o campanie de presă pentru strângerea deşeurilor” sau era acţiunea
celor „ 4 R” – „Recuperare, Refolosire, Recondiţionare, Revalorificare” şi toată presa pornea
o luptă cu un anumit aspect, indicat de secţia de presă. Şi în felul ăsta – era un risc al presei –
nu mai era o diferenţiere specifică pe publicaţii; toată presa românească era o apă şi un
pământ. Ziariştii străini, occidentali, care veneau, spuneau: „Noi trebuie să citim un singur
ziar ca să ne dăm seama despre ce se întâmplă în România.” Toată era dominată de
cuvântările de partid – pagini întinse, erau indicaţiile lui, erau hotărârile congreselor,
conferinţelor. Erau conferinţe naţionale pe agricultură, pe industrie, pe cultură, şi, toate
acestea fiind foarte frecvente, zilnic, presa avea hectare de materiale obligatorii şi toată lumea
le publica, inclusiv Agenţia Română de Presă şi pilotate oarecum şi de „Scînteia” – ochiul
politic, pe când Agerpres era mecanismul tehnic.
• Au fost gafe, erori?
Erau gafe impardonabile din partea unui ziarist politic. Acest Dohotaru era un profesionist, şi
reacţia lui a fost de a prezenta partidului o realitate. Uitaţi: interveniţi, luaţi măsuri, hotărâţi,
investiţi pentru omul muncii, pentru muncitorul care lucrează pentru voi, care trebuie din
producţia ţării să facă şi export, să înfăptuiască practic programele partidului. Dar partidului
nu-i convenea o asemenea prezentare. El încerca să-şi rezolve problemele pe dedesubt, în
taină, nu să le reprezinte ca lipsuri ale lui, ale conducerii lui în societate. Şi atunci a fost gafa
cu transportul public în Bucureşti, cu stuful, cu navele. Erau mereu gafe din astea, şi mereu
sancţiunile pentru gafe erau suportate de ziarişti.
• Vă amintiţi vreo întâmplare nostimă care să se fi născut de la o abatere de la normă?
Eram redactor de ştiri interne la Agerpres. Această agenţie avea monopolul tuturor
reportajelor care aveau ca subiect vizitele lui Ceauşescu în ţară. Aceste evenimente apăreau în
toată presa fiind sursa Agerpres. Conduceam echipa pentru vizita conducătorului la Suceava.
Cum era obiceiul, am ajuns înainte pe stadionul din Suceava unde urma să vină elicopterul cu
ei. Tot stadionul era plin ca la meci. M-am dus să văd ambianţa, să ştiu cine îl va primi, cum îl
cheamă pe bătrânul ţăran care îi va da pâine, cum o cheamă pe ţăranca care va ţine tava şi m-
am uitat şi la lozinci. Îmi amintesc că una dintre ele era: „Vă mulţumim tovarăşe Nicolae
Ceauşescu pentru vizita pe care ne-aţi făcut-o!”. Vine Ceauşescu, coboară în punctul
central al stadionului şi alaiul pleacă. Eu mai dau ocol aşa cu privirea şi surprind acea
lozincă: „.. tovarăşe Nicolae Ceauşescu … ne-aţi făcut-o!” M-am cutremurat la un moment
dat, dar am zis că aşa s-a întâmplat. N-am băgat această întâmplare în reportaj, n-am anunţat
pe nimeni, însă azi rejudecând lucrurile, nu exclud şi posibilitatea ca un băiat deştept – pentru
că atunci erau aceste găselniţe pe care le căutau ai noştri să lupte cu puterea, să fii făcut acest
lucru intenţionat. A fost cineva care le-a pus – ştiind că vântul va fi puternic – mai slab
anumite cuvinte şi în felul acesta au zburat literele. Aceasta ar fi o întâmplare hazlie care s-a
povestit în cercuri restrânse.
• Cum a fost percepută revoluţia în redacţie?
Eu predam la facultate atunci şi nu am elemente din viaţa redacţională.
• Cum era viaţa în redacţie în preajma unor evenimente speciale (congrese, plenare)?
Era o situaţie specială, se făceau planuri… Întotdeauna, de fapt, redacţiile lucrau pe bază de
planuri. Adică plan tematic – ce vom scrie luna aceasta, mari acţiuni de presă, subiecte
importante, reportaje pe o anumită temă, care erau strâns legate de evenimentele partidului şi
de evenimentele de la conducerea ţării. Dacă se ştia despre conducerea ţării – Ceauşescu în
mod deosebit – că va face o vizită în judeţul cutare, toată presa era din vreme în judeţul
respectiv, se trimiteau din vreme reporteri la faţa locului, fie că se prezentau din vreme nişte
reportaje pregătitoare pentru vizită, fie că trebuiau să fie pregătiţi cu arma la picior pentru ca
atunci când va fi acolo conducătorul, ei să şi înceapă să relateze întâmplări documentate din
vreme. Deci, pregătirea redacţională era gen militar, cu o disciplină fermă, cu conducători de
echipe, cu ierarhii de responsabilitate, corespondenţii judeţeni, în mod deosebit, intrau cu
redactorii în acţiune, când forţele erau insuficiente, se concentrau corespondenţii din mai
multe judeţe pe punctul care trăia evenimentul – era mare forfotă în redacţii. Erau de fapt
sarcini – secţia de presă spunea şi ce temă faci şi să o faci repede, cu un anumit mesaj dat, ca
din reportajele lor să rezulte o anumită idee, o anumită realitate (care, uneori, se contrafăceau,
nu erau chiar întotdeauna reale).
 România
liberă (1981)
Foto: stiridebine.ro
• Erau spioni/informatori printre colegi? Cum puteau fi ei depistaţi?
Erau informatori în toate domeniile. Ţara era împânzită de informatori. Erau în sistemul
securităţii, care îşi asigurau aceste surse de informaţii. Nu era petec de pământ în România
care să nu aibă responsabilul lui în planul informaţiei. Era chiar o tehnică foarte practicată, ca
să zic aşa. Era anunţată persoana sau securistul care se ocupa de colectivul respectiv, şi de
care depindea să-ţi dea o viză de paşaport, sau când aveai nevoie de anumite treburi, el era
întrebat dacă meritai sau nu. Ăsta era oficiul. Dar, pe lângă el, toţi eram conştienţi că mai
există surse de informare, clandestine. Erau şi bancuri foarte multe atunci pe seama lor. De
pildă, în închisoare s-au întâlnit doi şi fiecare a vrut să ştie de ce era celălalt acolo. Primul:
„Eu am ajuns la închisoare că am furat nişte găini.” Iar al doilea: „Ei, eu am ajuns la
închisoare pentru că am fost comod.” „Păi ce s-a întâmplat?” întreabă primul. „Noi eram un
colectiv de prieteni care spunea bancuri politice şi în loc să fiu eu primul care să anunţ
securitatea, a fost un altul înaintea mea şi aşa am ajuns eu la închisoare.” Deci în toate
colectivităţile erau oficial informatori şi clandestini informatori. Era tehnica aceasta, de până
şi acasă te temeai cum să vorbeşti pentru că pereţii erau subţiri. Dar şi în blocuri, era o
persoană care era atentă, şi cum izolaţia fonică lăsa de dorit, se afla tot. Şi mai ales că unii
erau atenţionaţi: „Fii atent la familia cutare, fii atent la omul cutare”, care dăduse nişte
semnale că ar mai asculta „Europa Liberă”. Erau mulţi bătrâni în special, care ascultau acasă
„Europa Liberă”, şi cum nu auzeau prea bine, dădeau mai tare radioul şi se auzea prin pereţi
la vecini. Vecinul, fiind unul din cei desemnaţi cu ascultatul, îl pâra că ăsta ascultă „Europa
Liberă”.
• Dvs. aţi refuzat să duceţi la îndeplinire o comandă venită de la partid?
Erau riscuri mari să refuzi o comandă venită de la partid. Cei care erau părinţi, erau
întotdeauna grijulii faţă de consecinţele pe care le-ar putea avea asupra lor o sancţiune pe care
ai fi primit-o că refuzai să faci o sarcină. Şi din cauza asta, era o umilinţă în presă. Eu aveam o
teorie a nesimţirii: trebuia să fii nesimţit pentru ca să poţi rezista în sistem. Adică, aveai din
când în când, nevoia să te manifeşti în mod real, profesionist, aşa cum este normal. Veneau la
ziarişti oameni care prezentau situaţii, care meritau să fie luaţi în atenţia presei şi să vină presa
să-l sprijine. O greşeală a unui secretar de partid în rezolvarea unei probleme de viaţă a unei
familii. Ei, săracii, apelau la presă. Presa, în schimb, era legată de mâini şi de picioare, din
cauză că nu putea să intervină. Uneori se intervenea pe lângă presă, pe legătură: redactorul –
şef îi dădea telefon secretarului de partid, cu rugămintea dacă ar putea să încerce să-i permită
omului care a venit la redacţie, să-l primească şi să încerce să-i rezolve problema – doar în
felul ăsta. Dar nu avea voie să scrie cazul respectiv în presă.
• Ce şanse mai aveaţi ca jurnalist, odată intrat în vizorul organelor de securitate?
Nu mai exista nici o şansă. Erau aici întâmplări chiar de natura asta, mai intimă: că un ziarist
iubea o fată la care râvnea şi un securist sau un informator de securitate. Ei, acest ziarist era
sortit pieirii profesionale, din cauza acestei puteri pe care o avea sistemul de securitate. Era
stăpân în România securistul. Şi mărturia, şi sesizarea, şi informarea lui nu era nevoie să mai
fie documentată, cel incriminat nu mai era cazul să fie întrebat dacă e aşa sau nu. Au fost
cazuri de ziarişti care au dispărut din presă – nu pe motiv pentru că iubeau o fată – dar, aşa
cum se spunea atunci, îi legai o tinichea la dosar, care zornăia apolitic, care zornăia împotriva
politicii. Era în redacţii şeful de cadre. Şeful de cadre era un om al securităţii de regulă, care
verifica un ziarist şi înainte de a se naşte şi îi verifica evoluţia familiei lui. Erau ziarişti scoşi
din presă din cauza unui frate care rămăsese în străinătate, sau chiar o rudă mai îndepărtată, pe
care ziaristul poate că nici nu o cunoştea personal. Ziaristul devenea o persoană de
neîncredere. Nu se mai putea avea încredere în el, deoarece el avea legături cu Occidentul.
Ceauşescu declarase ziaristul ofiţer de partid – era o categorie specială. Adică toţi ziariştii
erau obligaţi să devină membrii de partid. Fusese o perioadă când se mai lucra în presă şi fără
statutul acesta, dar s-au dat dispoziţii ca toţi din presă să devină membrii. Şi, prin urmare, erau
trataţi ca o armată care era la porunca partidului, şi în interesul partidului.
• Analizând perioada 1980 – 1990, care au fost momentele în care jurnalismul a avut cel
mai mult de suferit din punct de vedere al libertăţii de mişcare şi care au fost momentele
de respiro în care jurnaliştii reuşeau să mai strecoare câte o informaţie?
Perioada asta de respiro nu a existat. Era din ce în ce mai greu. A fost o perioadă după 1965,
când s-a schimbat conducerea ţării şi când a venit tânărul Ceauşescu la putere, când, într-
adevăr, presei i se dăduse o libertate de a critica, partidul dorind să intervină acolo unde presa
sesiza semnale critice. Dar, pe măsură ce ne îndepărtam de perioada 1965 – 1972, a apărut o
broşură, în care presei i se interzicea să mai abordeze critic vreun subiect. Şi perioada asta nu
are altceva decât o creştere de opresiune asupra presei, de interzicere a unei prezentări realiste
a situaţiei din ţara noastră.
• Cum se întocmea agenda evenimentelor în perioada 1980 – 1990?
Nu erau alte evenimente decât cele pe care le crea partidul, prin pregătirea congreselor. Era ca
în sport: aici alterna un campionat mondial cu o olimpiadă, cu un campionat european şi aşa
mai departe. Aşa şi la partid – congresele erau din patru în patru ani, completate de conferinţe
naţionale, iar între cei doi ani apăreau conferinţe pe domenii de activitate. Adică partidul avea
evenimente atât de multe, încât, practic, nu mai dădea voie ziaristului să mai respire
profesional şi în alte domenii, evenimente pe care viaţa le aducea la suprafaţă, decât cele
legate de evenimentele partidului, care deveniseră o dominantă a oricărei aspect de viaţă. Era
o asemenea politică, încât nu mai aveai libertate de mişcare. De exemplu, luam interviu unui
director de comerţ exterior, care, la un moment dat, s-a plâns că au apărut atâtea legi, ordine
de reglementare, încât el, ca director al instituţiei respective, nu mai avea voie nici să mişte un
dulap dintr-un colţ într-altul al camerei. Era o metaforă, însă i se interzisese orice iniţiativă.
Totul era reglementat. Cred că discuţia a fost urmărită, pentru că posturile astea de directori ai
I.S.C.E. –urilor (Instituţii de Stat de Comerţ Exterior), erau foarte bine supravegheate şi
monitorizate de securitate, pentru că, tânăr fiind, a murit în mod suspect. Atunci era o tehnică
de iradiere a persoanelor. Tehnică preluată de la ruşi – conducătorii de partid din ţările care
erau din sistemul socialist şi care nu făceau politica Moscovei, li se făcea această iradiere, şi
apăreau boli inexplicabile. Aveam un prieten foarte bun, iradiat la Odessa, un evreu bine
pregătit, lucra la Electromagnetica, cu şcoală de Moscova, şi care ajunsese să însoţească
delegaţiile militare în dezbaterile despre C.A.E.R. şi el, foarte bine pregătit (bun cunoscător al
limbii ruse), mult mai bine informat, îi avertiza pe generalii din delegaţie asupra unor intenţii
ascunse ale ruşilor; ori, toate discuţiile acestea nu au fost bine protejate de el, s-a aflat şi s-a
îmbolnăvit brusc, a avut o hepatită galopantă, care a avut ca sursă iradierea. Iar în ţară,
directorul a murit şi el surprinzător. Normal, i se adunaseră mai multe şi i s-a pus punct. Poate
par poveşti toate astea, dar au fost realităţi. Erai conştient că nu aveai voie să mişti în front
decât cu riscul ca tu şi familia ta să plăteşti cu vârf şi îndesat. Carieră distrusă, familie distrusă
– copiii acestor ziarişti sancţionaţi drastic nu aveau voie să intre în facultate! Erau categorii de
tineri cărora li se interzicea accesul la învăţământul superior, pentru că dosarul tatălui sau al
mamei era pătat.
• Cum s-a desfăşurat prima şedinţă de redacţie la care aţi luat parte?
Eu veneam de pe şantierele de construcţii, eram străin de viaţa de redacţie şi aceste şedinţe
care erau regulate, tot moştenire sovietică, – se numeau letuşka – erau un fel de lectură a
presei, un fel de lectură a presei. Fiecare publicaţie trebuia a doua zi să-şi facă analiză la ziarul
care a apărut, propriul cotidian. Analiza se făcea critic şi autocritic şi era foarte orientată pe
mesajul politic, şi desigur, pe respectarea lui, încadrarea în reglementări şi respectarea
acestora, aici se hotărau şi sancţiunile dacă se descopereau la nivelul redacţiei, că şi redacţia
avea dispoziţie de sancţiune, nu aştepta numai sancţiunile grave venite de la secţia de presă
sau din alte surse. Şi sigur că m-a impresionat, din statutul de voluntar, nedeprins cu astfel de
analize, prima întâlnire, a fost aşa, destul de impresionantă, deoarece erai obligat să cunoşti
conţinutul întregului ziar, să îţi spui părerea când te întrebau şi să ai totuşi o putere de analiză.
Eu nu am avut şcoala presei; şcoala de ziaristică şi universitatea mea de presă a fost
revista „Presa noastră”. Era atunci revistă lunară – o revistă profesională de excepţie, care
explica tot acolo şi erau colecţii de studii de caz, era scrisă de ziariştii activi, din diverse
redacţii, care scriau din experienţa lor. Cum s-au documentat pentru un material, cum au găsit
o idee publicistică. Erau aceste ponturi ziaristice, găselniţe ziaristice, care numai o experienţă,
o pasiune pentru profesie ţi le permiteau. Ca să găseşti un titlu mai meşteşugit lucrat, care să
incite la citit, era muncă. Din toată munca unui reportaj de pildă, pentru a găsi un titlu atractiv,
munceai uneori chiar mai mult decât scriai reportajul şi nu aveai încă titlul pentru el.
Interviu realizat de Alice Diana Boboc
http://www.redescoperaistoria.ro/2013/07/14/interviuri-cu-fosti-reporteri-ai-ziarului-romania-
libera-astazi-amaritei-constantin/
Mineriada de la “România liberă” – de Corneliu Vlad

Republic acest text, pentru ca prea multe lucruri inexacte sau rastalmacite s-au scris despre
un eveniment la care respectivii “memorialisti” nu au fost prezenti. Asadar…
 Andy Warhol spunea ca, in zilele noastre,
fiecare cetatean al Terrei are parte de sfertul sau de ora de celebritate. Mie mi s-a intamplat
sa-l am la 14 iunie 1990. Am fost singurul membru al conducerii unei redactii de ziar cazuta
victima mineriadei, care a riscat sa-si faca drum printre minerii in rebeliune si sa discute fata
in fata cu capeteniile lor suspecte. Am reusit sa-l fac pe numitul (apoi si paratul) Nicolae
Camarasescu, „liderul” gloatei care a patruns in sediul ziarului „Romania libera” sa-si spuna
numele (avea sa regrete amarnic mai tarziu „sinceritatea”), iar intr-un final sa retraga
efectivele de ciomagasi din incinta, chiar daca, timp de cateva zile, ziarul n-a mai putut
aparea, din cauza ca tipografii , de frica, n-au mai indraznit sa lucreze pentru noi.
Cand ziarul a reaparut, am scris, marcat inca de eveniment, acest text scurt:
S-a întâmplat ceva
S-a întâmplat ceva de neînchipuit cu „România liberă”. Ceva ce n-a fost în putere să facă nici
cutremurul din 1977, care ne-a clătinat şi avariat clădirea, nici pumnalul de gheaţă ce s-a
înfipt în fiecare dintre noi în ianuarie 1989, când colegii noştri au fost arestaţi, nici ţevile de
armă ţintite din necunoscut asupra noastră în decembrie 1989 şi care au ucis pe unul dintre
prietenii noştri tipografi în faţa intrării unde ne apăra.
Seismul, groaza temniţei, glonţul n-a putut face ce a făcut o palmă trântită cu putere peste un
ziar despăturit cu violenţă pe o masă.
„Din acest moment, acest ziar nu mai apare”. Şi n-a mai apărut câtreva zile. Ca niciodată,
adică în aproape 50 de ani de când acest ziar există. Şi nimeni n-ar fi crezut că un asemenea
lucru s-ar fi putut totuşi întâmpla vreodată.
Cine a oprit, cu o palmă ce s-a voit grea, acest ziar ? Guvernul ? Procuratura ? Nu ! Poate
cititorii ? Nici ei ! Atunci cine ?
L-am întrebat în acea clipă pe cel-mai-tare-atunci-decât-orice-stihie-a-naturii-dezlănţuie-sau-
a-represiunii-instituţionalizate-sau-nu, cine este EL, de fapt. EL, atotputernicul acelei clipe în
acel birou şi în această ţară.
„Sunt reprezentantul tuturor minerilor din România”! El era deci, atunci şi acolo, autoritatea
supremă, de nimeni şi de nimic contestată. Într-adevăr, colonelul plin din armata română, dl.
Maricaş, care-l însoţea, ne-a schiţat o părere de gest, în faţa ilegalităţii flagrante. Ceilalţi,
aşezaţi în jurul mesei „tratativelor”, s-au zăvorât într-o tăcere de plumb. „Cine v-a ales sau
împuternicit, cum dovediţi că sunteţi ceea ce spuneţi ?” – am mai avut insolenţa (şi poate
imprudenţa) să-l întreb. „Ştiţi ceva, să terminăm odată, să nu credeţi că minerii sunt proşti !”
Nici nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată să cred că minerii sunt proşti. Iar interlocutorul meu
nici nu era miner. Şi, aşa cum s-a dovedit mai apoi, nici nu era îndrituit să vorbească în
numele minerilor.
Dar ziarul, timp de câteva zile, n-a mai văzut lumina.
…Numai că, trăind cu toţii într-o ţară democratică, începând de azi. „România liberă” apare,
iată, din nou.
Corneliu VLAD
(19 iunie 1990 – România liberă)
Peste zece ani, cei ce scosesera, in zilele Pietei Universitatii, ziarul „Golanul”, m-au cooptat,
ca „Golan Discret”., in colegiul redacti
onal care a scos un numar special al publicatiei. Atunci am povestit ceva mai pe larg cele
intamplate:
O zi de-a dreptul fierbinte
• Ăştia vă omoară • Martor în procesul Cămărăşescu
14 iunie 1990 se anunţa, încă de dimineaţă, o zi caniculară. A fost mai mult decât atât. A fost
de-a dreptul fierbinte. În faţa corpului C al Casei Presei Libere câteva zeci de persoane
agitate, majoritatea muncitoare din tipografie, se buluciseră la intrare şi, sub nişte lozinci
agăţate de ziduri, le scandau din când în când textul : „Jos Paler şi Băcanu”, „Jos România
liberă”. Paler şi Băcanu nu erau însă, în acea zi, nici jos, nici la etajul IV, ci departe, prin
Statele Unite. „România liberă” însă, cronicarul zilnic cel mai fidel şi mai feroce al
fenomenului Pieţei, credea că-şi va începe o nouă zi de muncă, luptă şi glorii. N-a fost să fie
aşa. Redactorii şi ceilalţi salariaţi, veniţi la lucru, îşi încetineau paşii în faţa intrării străjuită de
gloata agitată şi prefereau să facă, până la urmă, cale-ntoarsă. Doar contabilul Cornel Stan,
secretara Mariana Bandu şi alţi câţiva din TESA s-au hazardat să-şi deschidă birourile şi să se
apuce de treabă. Am sosit şi eu la muncă, în jurul orei 10,00. Mda, nu prea era momentul de
pus gaz pe foc. Ce era de făcut ?
Dinspre soclul leninist se apropia unul dintre redactorii şefi ai ziarului, Mihai Creangă. Ne-am
sfătuit în grabă şi am decis : toate birourile redacţiei să fie încuiate, oamenii să se retragă, iar
cei din Comitetul director să ne întâlnim undeva, în oraş. Ne-am strâns în casa Floricăi Ichim
şi am început să dăm cu telefonul pe la procuratura generală, poliţie şi să ne trimită pază, ca să
funcţionăm. Oameni de negăsit, răspunsuri rele sau în doi peri, promisiuni la sfântu’ aşteaptă.
Către prânz aflăm că oaspeţii mineri au ajuns în sfârşit şi la noi la redacţie. Pentru că n-am
avut contracandidat, m-am erijat în numele Comitetului director, să merg acolo la sfat cu
căpeteniile minerilor. Uly Vălureanu, redactor la Secţia externă, m-a depus din Renaultul lui
rablagit în preajma căuzaşilor şi s-a pitit în aşteptare la etajul III, la „Tineretul liber”.
Directorul general al Rompres, Neagu Udroiu, tocmai fusese printre mineri. E pe rele, vezi
cum faci, mă avertiză. „Omuleţii negri” se răspândiseră ca gândacii pe holuri, pe etaje şi pe
coridoarele redacţiei de la etajul IV. Cu bâte, vătraie, răngi, sârme groase împletite. Şedeau şi
cugetau. La ce oare ? Portăreasa îmi şopti : „Domnul Vlad, nu vă duceţi, domnule. Aştia vă
moară”. Dar micuţii stăteau blânzi, în aşteptare. La etajul IV, printre mărunţeii transpiraţi şi
obosiţi, mânjiţi de cărbune, văzui câţiva mai răsăriţi, mai curăţei, ba chiar în costum şi
cravată. M-am învârtoşat la ei să-i dau gata. „Cine e şefu’ vostru ? Eu sunt reprezentantul
României Libere. Vreau să vorbesc cu şeful vostru. Îl aştept la mine în birou, la IV”? Peste
cinci, zece minute , îmi deschide uşa un … colonel M.Ap.N., în uniformă, care se oferă
politicos să mă însoţească până la etajul II, în sala de reuniuni, unde sunt aşteptat. „Dar ce ce
nu vin mai marii lor aici, în redacţie ?” „Ştiţi, acolo e mai multă lume şi de la alte redacţii şi
din tipografie”. M-a convins şi am coborât cu el. Despre cele întâmplate în sala de reuniuni
aveam să scriu în primul număr al ziarului care a apărut abia peste câteva zile şi am dat cu
subsemnatul ca martor, abia în 1998, la Parchetul de pe lângă Curtrea Supremă de Justiţie,
procurorului Francisc Hirşman.
După întâlnirea „la vârf” cu mai marele minerilor Cămărăşescu şi plecarea alor săi, am urcat
în redacţie. Ţipenie. Dar peste vreun sfert de oră, în liniştea de Hitchcock care învăluia, prinde
să huruie liftul. Oare cine să fie ? Cineva la care nu m-aş fi aşteptat, chiar excelenţa sa
ambasadorul Coen al Olandei, poate cel mai vioi diplomat aflat atunci în Bucureşti. M-a
iscodit pe îndelete de toate cele petrecute şi ne-a asigurat că va face el totul pentru ca
„România Liberă” să apară. Dar n-a fost aşa. A doua zi, redactorii, dar mai ales mulţi din
Comitetul director cam şovăiau să vină la faţa locului. Câţiva ziarişti se împuterniceau să
înjghebeze în pripă un plan redacţional penru o nouă conducere, provizorie, a ziarului.
Încercare de puci, ce mai. M-am încontrat cum am putut şi, pentru că nu am fost singur,
complotiştii au lăsat-o baltă.
În ziua următoare s-a întrunit, în sfârşit, plenul redacţional, cu întreaga componenţă a
Comitetului director aflată în acel moment în ţară.
Între altele, s-a hotărât ca trei dintre noi, (Mihai Creangă, Corneliu Vlad şi Ion Pavelescu, să
mergem la premierul Petre Roman şi să obţinem asigurarea că ziarul îşi poate relua apariţia în
condiţii normale. Am avut inspiraţia să tragem pe casetofon asigurările oficiale pe care ni le-a
dat primul ministru, pentru că numai ascultând înregistrarea lui His Master’s Voice, tipografii,
mai speriaţi decât ziariştii, s-au hotărât în sfârşit să înceapă treaba.
Peste opt ani, a trebuit să jur că spun adevărul, ca martor, în procesul lui Nicolae
Cămărăşescu. Un om prăbuşit, speriat, cu totul altul decât cel ce făcuse legea, pentru câteva
zile, în Casa Presei, cu portavocea lui albă care pentru gloata de mineri părea vocea
destinului.
I-am iertat ameninţările şi gesturile violente cu pumnul în masă. În mărturia pe care am
depus-o am adăugat că, totuşi, dincolo de molestarea secretarei şi răvăşirea unor hârtii din
biroul conducerii, minerii n-au comis alte acte violente la „România liberă”. Cât priveşte
pagubele pricinuite de neapariţia, pentru câteva zile, a ziarului, de teroarea care a planat în
acele momente asupra noastră, am lăsat instanţa şi bunul Dumnezeu să hotărască.
Corneliu VLAD
(“Golanul”, ediţie special, iunie 2000)
Acum, dupa alti zece ani, raman inca multe mistere. Cum se face ca minerii au fost adusi la Rl
(ca si in alte locuri „fierbinti”) de un (fost?) ofiter de Contrainformatii si de un colonel din
Armata Romana? Primul, scriu ziarele, e un om prabusit. Cei ce s-au folosit de el l-au lasat
balta. Ce zice el acum, ca „nu eu am oprit ziarul, a fost decizia celor care erau la discutii, din
interiorul Romaniei libere”, e o jalnica minciuna. „Din interiorul Rl” eram acolo doar eu, iar
discutiile s-au purtat cum am scris in cele doua articole si cum am depus marturie la procuror.
Camarasescu a fost judecat in 1999, dar scos de sub acuzatie. Nu l-am bagat atunci, ca martor,
la apa, am spus doar adevarul. In schimb, Camarasescu minte si acum prin presa. Minte chiar
si cand spune ca nu cu mine, Corneliu Vlad, a vorbit atunci, ci cu Anton Uncu. Dar pe Uncu
nu l-a vazut niciodata, nici atunci, nici altadata in viata lui. Dar asta e doar cea mai evidenta,
nu si cea mai perfida minciuna a lui.
Multe ar mai fi de spus. In zilele din iunie 1990 ce au urmat,s-au perindat prin biroul meu de
la Rl multa lume – politicieni si militanti ongisti, ambasadori acreditati la Bucuresti, ziaristi
de presa scrisa si echipe de televiziune din fel si fel de taari, victime ale mineriadei, martori si
simpli curiosi. Am dat atunci, in cateva zile, mai multe declaratii si interviuri decat, sa zic,
purtatorul de cuvant al secretarului general al ONU in cativa ani.
Corespondentul special al lui „The New York Times” la Bucuresti, Chuck Sudetic, scria de
pilda, in ziar, la 20 iunie 1990, ca „oamenii s-au asezat la coada sa smulga exemplare din
Romania libera, ziarul cel mai independent al tarii, care a reaparut dupa cateva zile de pauza
(a dracului pauza – n.n.), din cauza atacului minerilor asupra birourilor ziarului si din cauza
refuzului celor de la tipografie de a livra hartia de tiparit. Editorul international al ziarului,
Corneliu Vlad, ne-a declarat ca tipografii se temeau sa nu fie din nou atacati de mineri”.
”The New York Times” nu a mintit.
Corneliu Vlad / Curentul
Adenda:
Declaratia Departamentului de Stat din 15 iunie 1990
“Actiunile autorizate de presedintele Iliescu si guvernul sau din ultimele cateva zile au lovit in
inima democratiei romane. Atacuri organizate impotriva sediilor partidelor din opozitie si a
ziarelor independente si atacurile impotriva personalitatilor politice care urmareau teluri
democratice prin mijloace pasnice de catre muncitorii chemati in Bucuresti de presedintele
Iliescu, personal, ameninta sa readuca regimul autoritar in Romania.
Facem apel la presedintele Iliescu si guvernul sau sa inceteze orice actiune impotriva
procesului incipient de democratizare a Romaniei. In mod special, el trebuie sa recheme de pe
strazi pe toti muncitorii autoorganizati in grupari violente si sa ia in mod public angajamentul
ca acestia nu vor mai fi incurajati sa se reintoarca in Bucuresti.
El va trebui sa garanteze public siguranta tuturor partidelor politice si celor care-si exercita
dreptul legitim la expresie si disidenta si va trebui sa redeschida toate ziarele si publicatiile
independente ale caror sedii au fost atacate in cursul zilei de ieri.”
Sursa: Ziaristi Online
http://www.ziaristionline.ro/2016/07/11/mineriada-de-la-romania-libera-de-corneliu-vlad/
Romania libera apare miercuri si joi impreuna cu editiile din 23-24 decembrie 1989
de C. Ionescu HotNews.ro
Marţi, 22 decembrie 2009, 18:17 Economie | Media & Publicitate

FacebookTwitterEmailMai multe...

Romania libera - editiile din 23-24 dec. 1989

Foto: Romania libera
Romania libera, singurul cotidian central care isi pastreaza si acum brandul folosit inainte de
revolutie, apare miercuri si joi insotit de editiile din 23, respectiv 24 decembrie 1989.
Redactorul-sef al publicatiei, Dan Turturica, a spus pentru HotNews.ro ca fiecare dintre cele
doua editii va aparea in circa 100.000 de exemplare si ca acestea au fost refacute, la calitatea
initiala, cu un efort "enorm", deoarece ziarele din arhiva nu sunt intr-o stare buna.

In primavara acestui an, Mario Garcia, expertul international la care Romania libera a apelat
pentru a reface design-ul ziarului, spunea despre aceasta publicatie ca este reprezentativa
pentru "categoria ziarelor de moda veche. Arata ca in 1990". Romania libera aminteste, prin
numerele reeditate, cum arata in decembrie 1989. Reprezinta initiativa de acum o ultima
privire spre trecut, inaintea relansarii anuntate pentru martie 2010? "In niciun caz. Nu dorim
sa fracturam destinul Romaniei libere", spune Dan Turturica.

Primele pagini ale editiilor reeditate contin comunicatele Frontului Salvarii Nationale, articole
de opinie revolutionare, trimiteri la reportajele din interiorul ziarului, versuri si o nota in care
se arata ca "toti aceia care lucram la ziarul Romania libera, ziaristii de la acest cotidian,
facem cunoscut intregii tari ca am fost siliti vreme indelungata sa scriem impotriva propriei
noastre vointe, impotriva propriei noastre constiinte, impotriva convingerilor noastre si a
eticii profesionale (...) Cu ochii plecati in fata natiunii romane ne cerem scuze (...)".

PUBLICITATE
inRead invented by Teads

Dan Turturica:
  Romania libera renascuta reflecta fidel in primul rand emotia si revolta acelor zile.
Reporterii si editorii ziarului, cei care mai ramasesera pentru ca unii au disparut in
cursul zilei de 22, erau le fel de coplesiti de magnitudinea schimbarii ca fiecare dintre
noi. Acest lucru se simte in primul si in primul rind atunci cind parcurgi Romania
libera a acelor zile. Evident, azi o stim foarte bine, realitatea Revolutiei a fost mult mai
complexa decit ce se putea vedea pe strazi. Diversiunea, confiscarea Revolutiei, tot
lantul de complicitati care au dus la crime, asigurind supravietuirea oligarhiei
comuniste au inceput sa fie intelese si relatate un pic mai tirziu. Insa, in mod cert,
Romania libera a fost primul ziar care a facut-o, iar incisivitatea cu care a forat dincolo
de aparentele trandafirii i-a adus nu numai un prestigiu imens, dar si un tiraj zilnic care
astazi pare de domeniul fantasticului - 1,6 milioane de exemplare.

Potrivit lui Turturica, faptul ca Romania libera este singurul brand de ziar central care a
parcurs perioada comunista si care mai exista astazi "conteaza enorm. In 1990 a contat ca
Romania libera a ramas chiar si in timpul comunismului un ziar mai aproape de oameni decat
fusese, de exemplu, Scanteia. Iar astazi conteaza ca in 1990 ziarul a militat pentru principiile
si valorile corecte, pe care relativ putini oameni le intelegeau la acea vreme."

El spune ca proiectul reeditarii ziarelor din 23-24 decembrie 1089 "reprezinta in primul rand
un gest de multumire pe care Romania libera il face fata de cei care au contribuit la renasterea
ziarului, in decembrie 1989, dar si fata de cititorii care sunt si astazi alaturi de noi. Ne dorim
ca aceste editii istorice sa fie citite si de tineri, pentru a intelege mai bine atmosfera acelor zile
dar si uriasul drum parcurs de aceasta tara in ultimii 20 de ani".
https://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-6754611-romania-libera-apare-miercuri-
joi-impreuna-editiile-din-23-24-decembrie-1989.htm#self
Decembrie 1989, ultimele zile ale "Epocii de Aur": în România încă socialistă apăreau 495 de
ziare şi reviste. Anul 1990: scăpată din chingile propagandei şi autoproclamată ca fiind
"liberă", presa a explodat brusc aruncând în mâinile românilor avizi de informaţii peste 1.450
de publicaţii. Vremuri de glorie, în care presa visa deja că este "a treia putere în stat". Şi
afirmau sus şi tare că ar fi şi "cîinele de pază al democraţiei".
Acum două decenii, românii au constatat brusc, peste noapte am putea spune, că s-au
procopsit cu ceva de care nu mai avuseseră parte de foarte mult timp: libertatea de exprimare.
Iar prima "rampă de lansare" a acestei libertăţi a fost atunci presa scrisă. O presă nouă care se
autoinventa din mers, aruncând asupra opiniei publice avide de informaţii un potop de ziare şi
reviste, unele mai "libere" şi mai "democrate" decît altele. Atât de libere încât puteau să
ignore chiar şi regulile ortografiei: ori de câte ori venea vorba despre Ceauşeşti, numele lor
era scris neapărat cu litere mici.
CUM A NĂPÂRLIT PRESA COMUNISTĂ
Startul în cursa înfiinţării de ziare noi şi "libere" s-a dat chiar pe 22 Decembrie 1989. Cu o zi
înainte, redacţia Scînteii a trimis la tipar ziarul pentru a doua zi. Evenimentele, care au
culminat cu fuga Ceauşeştilor, au blocat însă difuzarea "organului de partid". Apoi, în jurul
orei 14:00, în punctele fierbinţi ale Capitalei şi-a făcut apariţia o foaie volantă, distribuită
gratuit.
De fapt era tot un fel de Scînteia, dar una care "năpârlise" brusc şi, după ce renunţase la cele
două medalii comuniste pe care le arbora de câteva decenii bune pe frontispiciu, şi-a zis timp
de câteva zile Scînteia Poporului. A doua zi, ciudăţenia şi-a reluat forma de ziar normal, în opt
pagini. Apoi, începând cu 25 Decembrie 1989, Scînteia Poporului a fost rebotezată Adevărul,
nume care, în ciuda multor metamorfoze redacţionale, s-a păstrat până astăzi.
Tot la 22 decembrie 1989 a apărut şi Libertatea, un ziar nou clădit, însă pe "scheletul" fostei
Informaţia Bucureştiului. Acum, după două decenii şi dincolo de succesul său la public,
tabloidul Libertatea este privit oarecum de sus. Atunci, la începuturile sale, noul ziar îşi
spunea "Cotidian al cetăţenilor Capitalei şi tribună liberă a Frontului Salvării Naţionale". Tot
în acele zile fierbinţi de la sfîrşitul anului 1989 au reapărut deja consacrata România liberă
precum şi Tineretul liber, "avatar" democratic al fostei Scînteia tineretului.
POLITICA STRĂZII
În tot anul 1990, libertatea de exprimare câştigată la Revoluţie s-a manifestat acut, mai ales la
nivelul străzii. Transformarea FSN în partid, concurent viguros al firavelor "partide istorice"
abia apărute, a împărţit atunci populaţia în două tabere: "ai noştri" şi "ai lor". Tabere care îşi
scandau opiniile în mitinguri, pe cât de "spontane" pe atât de atent organizate din umbră. "Noi
muncim, nu gândim", "Moarte intelectualilor", "Nu ne vindem ţara", "Ion Raţiu şi ai lui,
huliganii neamului", "Cine a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush", Coposu roade
osu'", "Iliescu nu uita, asta nu e ţara ta", erau "zicerile de bine" la modă în acea perioadă.
În primele săptămâni de "libertate", presa nou apărută s-a poziţionat clar de partea FSN,
autodefinit ca "emanaţie a Revoluţiei". Apoi, cam de pe la mijlocul lunii februarie 1990,
ziarele, mai ales cele centrale, s-au împărţit: România liberă s-a făcut purtător de cuvânt al
"opoziţiei", iar Adevărul al FSN-ului. Ulterior, pe "arena" presei libere au apărut ziarele de
partid. Dimineaţa şi Azi, plus multe gazete locale s-au aliniat în spatele puterii. În favoarea
"opoziţiei" s-au situat Dreptatea organ de presă al PNŢ-CD, plus Liberalul şi Viitorul care
promovau doctrina PNL.
Marile "invenţii", ajunse rapid în "topul" preferinţelor, au fost revistele săptămânale. Care s-
au numit Zig-Zag, Expres, "22" , Phoenix, Contrapunct, Oblio, Baricada, Tinerama, dar şi
Naţiunea, Europa ori România Mare. Plus multe altele, acum de mult uitate.
DĂ PUBLICULUI CE-ŞI DOREŞTE!
Scăpat brusc de rigida şi plicticoasa propagandă comunistă, consumatorul român de presă a
început să pretindă informaţii cât mai interesante. Dorinţă satisfăcuta din plin atât de presa
cotidiană, cât şi de pleiada revistelor "săptămânale". La sfârşitul lui '89, "tirul încrucişat"
declanşat de Adevărul şi România liberă s-a concentrat asupra vieţii de huzur a familiei
Ceauşescu. Atunci au fost puse în circulaţie poveştile despre "robineţii de aur din Palatul
Primăverii" ori cele despre cântarul, tot din aur, cu care Zoia le drămuia câinilor hrana.

Nişte fantasmagorii pe care publicul le-a crezut doar pentru că "a scris la ziar despre asta".
Apoi, tot pentru a capta atenţia publicului, Adevărul a început să publice în serial celebrele
"Orizonturi roşii" ale generalului Pacepa. Au urmat dezvăluirile privitoare la organizarea şi
activitatea Securităţii, dar şi a serviciilor secrete de pe alte meridiane. Iar de aici până la
subiecte legate de "teoria conspiraţiei", tainele Masoneriei naţionale şi mondiale ori relatarea
unor episoade neştiute ale istoriei recente nu a mai fost decât un pas. Un pas care, odată făcut,
a adus succesul de public al "săptămânalelor".
EXPERIENŢE RATATE
"Explozia" titlurilor de publicaţii a fost susţinută de tiraje la care ziarele de acum nici nu mai
pot visa. Adevărul şi România liberă tipăreau zilnic 1,5 milioane de exemplare. Este drept că
imensul tiraj al Adevărului s-a bazat pe abonamentele la Scînteia comunistă, care fuseseră
deja încheiate în ultimele săptămâni ale regimului comunist. La fel au stat lucrurile şi în cazul
României libere. Ceva mai modeste, Tineretul liber, Dimineaţa, Universul, Dreptatea, Azi
aveau un tiraj de "numai" 700.000 de exemplare. Iar nou apărutele săptămânale Expres şi Zig-
Zag au ajuns rapid la 600.000.
Iar pe atunci, chiar şi presa culturală, reprezentată de România literară sau 22 se lăfăia în tiraje
medii de peste 100.000 de exemplare. Dar asta nu înseamnă ca nu au existat şi "experienţe"
ratate, de fapt nişte ciudăţenii publicistice care au supravieţuit foarte puţin. Una dintre ele s-a
chemat Bîzdîgania, care afirma că "dacă o să mai apară încă un număr, o să fie altă
bîzdîganie". N-a mai apărut, iar acel prim număr a fost şi unica sa apariţie.
Un alt procedeu de captare a atenţiei publicului au fost subiectele legate de sex. Primele
încercări de acest fel au fost povestioarele cu tentă erotică publicate de revista Oblio. Deşi
aceasta a fost, pe ansamblu, o publicaţie destul de interesantă, ea nu a reuşit să reziste prea
mult pe o "piaţă" care devenise deosebit de dinamică. Ceva mai târziu, dar tot în 1990, a
existat şi tentativa de a lansa o revistă centrată pe subiecte de natură strict sexuală, o revistă
care s-a numiti Buci şi ţîţe.
În mod cu totul neaşteptat şi în ciuda titlului explicit, nici aceasta nu a reuşit să
supravieţuiască decât câteva numere. Ei, vremea tabloidelor cu "fata de la pagina..." nu sosise
încă.
"VOCILE" TRANZIŢIEI
Cine erau cei care au scris în ziarele nou apărute? Cum cine? Ziariştii! Aceiaşi care cu doar
câteva săptămâni inainte scriau în presa comunistă. Ziarişti care, răspândiţi uniform prin
noile-vechi redacţii, se vor bucura în scurt timp de un mare succes. Cornel Nistorescu, Ion
Cristoiu, Dumitru Tinu, Sorin Roşca Stănescu, Horia Alexandrescu sunt doar câţiva dintre
ziariştii proveniţi din fosta presă comunistă, condeie de incontestabilă valoare, care s-au lansat
cu succes în presa democratică.
"Reşapaţi" astfel, cei mai talentaţi dintre ei îşi vor asuma şi ulterior vor pretinde să li se
recunoască rolul de "formatori de opinie". Dar şi pe cel de ghizi pe căile întortocheate ale
democraţiei. În scurt timp, lor li se vor alătura mulţi alţii care, veniţi din alte meserii, şi-au
descoperit vocaţia de ziarişti. Şi, dintre aceştia, câţiva s-au impus şi au devenit nişte "voci"
puternice, care se fac auzite chiar şi acum.
O prezenţă cu totul inedită a fost atunci o serie de foşti angajaţi ai Securităţii care au ieşit
discret în public semnând sub nume de împrumut. Ei au fost autorii unor articole, foarte
apreciate de publicul cititor, privitoare la activitatea Securităţii, la organizarea ei internă şi alte
detalii pe care românii le aflau atunci pentru prima dată. În timp, aceşti "ziarişti în misiune"
au predat ştafeta şi, înainte de a dispărea în anonimat, şi-au lăsat în urmă "ucenici" mai tineri.
Fapt care, în timp, a lansat suspiciunea, nici acum clarificată, că serviciile secrete ar avea
agenţi de influenţă, "acoperiţi" sub calitatea oficială de "jurnalişti de investigaţii". Fapt care
mult mai târziu, prin 1995-'96, l-a făcut pe Ion Cristoiu să anunţe pe un afiş expus în redacţie
că: "M-am săturat de agenţii secreţi analfabeţi de la Evenimentul zilei". Iar acum vreo câţiva
ani, tot el a recunoscut că a fost rugat de "servicii" să angajeze anumiţi ziarişti.
O AFACERE NUMITĂ "PRESA"
De fapt, în cele două decenii care au trecut de la gloriosul an 1990, majoritatea ziarelor şi
revistelor care s-au bucurat atunci de succes a dispărut de pe piaţă. Unele dintre ele, rapid,
după doar câteva apariţii. Altele, după câteva luni sau chiar ani. Iar ele au lăsat locul altor
publicaţii mai mult sau mai puţin politizate. În anii care au urmat, afacerea "Ziarele", devenită
din ce în ce mai profitabilă, s-a concentrat în câteva "trusturi de presă".
Acum, la două decenii de la acel început glorios, presa românească, sugrumată de ghearele
"crizei economice", se zbate din greu să supravieţuiască. Ehei, unde or fi tirajele de altădată?
http://jurnalul.ro/special-jurnalul/1990-ziare-ziare-ziareee-538325.html
În România postdecembristă
Peste evenimentele petrecute în Decembrie 1989, ca şi peste cele din primii ani ai ultimului
deceniu din veacul trecut – din mileniul trecut! – nu s-a aşternut încă nici liniştea, nici uitarea,
iar punctele de vedere asupra lor diferă, până la a fi chiar opuse. Din fericire, colecţiile
principalelor ziare de atunci, în biblioteci, în case particulare, mărturii de primă sursă despre
presa vremii, pot fi răsfoite de cei interesaţi, mai ales că ele reflectă şi situaţia politică, social-
economică şi culturală a României postdecembriste. Scripta manent!
Cum am scris în episodul precedent, din primele zile ale Revoluţiei, ziarul ”România liberă” a
dat tonul unei orientări democratice ferme, echipa redacţională dovedind un curaj excepţional,
dar şi un desăvârşit profesionalism, ziarul ajungând în anul 1990 la un tiraj de 1.500.000 de
exemplare. Din primele zile, s-au întors în redacţia din care fuseseră excluşi de partid şi de
Securitate, ziariştii ce plătiseră scump atacurile asupra regimului Ceauşescu - Petre Mihai
Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu, Tia Şerbănescu şi Ştefan Niculescu Maier – alături de
ei venind să uceniceasă şi să se afirme noi ziarişti, care nu fuseseră nici ei intoxicaţi de
propaganda comunistă de până în 1989.
Ani întregi, ”România liberă” a fost ca un ghimpe în coastele lui Ion Iliescu şi ale acoliţilor
săi. În tulburea iarnă de la începutul anului 1990, când cei ce puseseră mâna pe puterea
politică au hotărât să transforme Frontul Salvării Naţionale (FSN) în partid, au avut loc
numeroase proteste ale celor care nu doreau ca ţara să se mai întoarcă la comunism. Imediat,
Ion Iliescu şi mâna lui dreaptă, Petre Roman, au recurs la mijloace folosite la comunizarea
României, în anul 1945, şi a organizat o contramanifestaţie. Au fost aduşi mii de muncitori,
”care să apere democraţia”. Cu ajutorul instigatorilor, au izbucnit incidente violente.
În dimineaţa zilei de 29 ianuarie, 5.000 de mineri din Valea Jiului au fost chemaţi la
Bucureşti. Lor li s-au adăugat alte mii de muncitori, aduşi de pe platformele industriale din
Bucureşti. Opozanţii lui Iliescu au fost agresaţi psihic şi chiar fizic. Tot atunci, sediul
”României libere” a fost devastat, iar minerii i-au împiedicat pe tipografi să tipărească ziarul
care era cea mai puternică voce prin care se putea exprima Opoziţia democratică. Aşa-zisele
”mineriade”, organizate de disperatul Iliescu, din eşalonul doi al conducerii Partidului
Comunist Român (PCR), erau abia la început.
Din primele zile ale Revoluţiei din Decembrie, ziarul ”Scânteia”, oficiosul PCR şi-a schimbat
denumirea mai întâi în ”Scânteia poporului”, iar apoi în ”Adevărul”, comitetul redacţional
rămânând iniţial acelaşi. În afară de sloganele şi articolele împotriva ”odiosului dictator” şi a
”sinistrei sale soţii”, cum le spunea toată lumea atunci, politica editorială a ”Adevărului” a
continuat principial linia ”Scânteii”, ziarul adoptând puncte de vedere critice în raport cu
Opoziţia anticomunistă din România.
Ziariştii de la ”Adevărul”, unii deveniţi între timp mari analişti politici şi predicatori ai
moralei !), preamăreau politica lui Iliescu, înfierându-i cu mânie proletară pe toţi cei care nu-l
agreau pe acesta. Cum era de aşteptat, şi ”Fenomenul Piaţa Universităţii” a iscat în redacţia
ziarului reacţii furibunde, scrise într-un limbaj suburban, de multe ori de extrema stângă,
exact ca predecesorii lor de la ”Scânteia”.
Bineînţeles că ”Adevărul” era pe atunci antimonarhist, terfelindu-l pe regele Mihai I, ca la uşa
cortului, cu minciuni abjecte, ori de câte ori acei ziarişti de modă veche aveau prilejul. Un
exemplu de reacţie bolnavă a celor de la ex-”Scânteia” este articolul, semnat de Sergiu
Andon, cu titlul ”Fir-ai al naibii, Majestate!”. Acest Andon avea să devină deputat al
Partidului Conservator şi avocat al lui Dan Voiculescu în procesul în care acesta a fost acuzat
că a fost colaborator al Securităţii, sub numele conspirativ ”Felix”. Cine se aseamănă se
adună, nu?
Tot în primele zile de după Revoluţia din Decembrie, ziarul ”Scânteia tineretului” şi-a
schimbat denumirea în ”Tineretul liber”, iar ”Informaţia Bucureştiului” – în ”Libertatea”. Au
apărut atunci foarte multe publicaţii noi, pe care foarte mulţi cititori, dornici să mai citească şi
altceva decât până în 1989, le aşteptau cu nerăbdare dimineaţa şi le cumpărau pe toate!
Din nefericire, în anul 1990, la 8 iunie, cu aprobarea lui Petre Roman, a apărut şi cea mai
abjectă revistă din epocă, ”România Mare”, sub conducerea lui Corneliu Vadim Tudor, care a
întemeiat şi un partid omonim cu publicaţia sa. Vadim fusese unul dintre cei mai zeloşi poeţi
de curte ai Ceauşeştilor, precum şi mâna dreaptă a lui Eugen Barbu la revista ”Săptămâna”,
din a cărei redacţie au fost izgoniţi amândoi de ceilalţi angajaţi, în zilele Revoluţiei.
Furios şi speriat de schimbările petrecute în societatea românească, cu voia sau fără voia lui
Ion Iliescu, Vadim Tudor s-a repezit asupra opozanţilor noii puteri, şi mai ales asupra foştilor
dizidenţi şi deţinuţi politici, aruncând asupra lor cele mai absurde învinuiri, cele mai josnice
minciuni despre viaţa lor personală, de cele mai multe ori într-un limbaj obscen, pentru care
nu a plătit nici până acum. În schimb, el aprecia Securitatea, după cum se vede şi dintr-o
declaraţie publică, pe care a făcut-o în calitate de senator, consemnată în ”Obiectiv de
Suceava”, septembrie 2006: ”După 1965, momentul la care au fost eliberaţi din temniţă
deţinuţii politici, Securitatea a fost cea mai patriotică instituţie din România. Mă gândesc
serios să o reînfiinţez. Când voi ajunge la putere, am să o reînfiinţez”.
”România liberă”, pe care Vadim şi alţii ca el o urau de moarte şi căreia Iliescu îi spunea ”o
anumită parte a presei”, a rămas ani de zile cel mai important ziar democratic, având de luptat
nu doar cu neo-comuniştii de la putere, nu numai cu ziarele aservite aceleiaşi puteri, dar şi cu
alte mijloace de comunicare în masă, cea mai veninoasă dintre acestea fiind Televiziunea
Română.
Văzându-se nepedepsiţi pentru proslăvirea Ceauşeştilor şi pentru seriile de minciuni servite
zilnic populaţiei până la Revoluţie, şefii şi ceilalţi angajaţi ai TVR s-au pus necondiţionat în
slujba echipei Iliescu, având un impact deosebit asupra românilor, mai ales că programul 1
acoperea tot teritoriul ţării.
Criticând zi şi noapte opozanţii, transmiţând din Piaţa Universităţii numai imagini trucate în
studio, ca pe vremea foştilor lor stăpâni, şi lăudându-i până la greaţă pe Iliescu şi acoliţii lui,
redactorii şi crainicii Televiziunii naţionale, de la începutul anilor ’90, poartă într-o foarte
mare măsură vina, de neiertat vreodată, pentru rămânerea în urmă a României faţă de celelalte
ţări ex-comuniste, pentru promovarea ideologiei neo-comuniste, şi pentru prelungirea la
nesfârşit a perioadei de tranziţie, o tranziţie la umbra căreia eşalonul doi al PCR şi foştii
securişti şi-au întărit puterea politică şi, prin jaf, cea economică, în dauna marii majorităţi a
populaţiei.
Concurenţa pentru TVR a apărut totuşi, în câţiva ani, odată cu primul post de televiziune
particular, Pro TV, urmat şi de altele, care au reuşit să ducă la un echilibru, încă fragil, între
presa democratică şi cea care se opune progresului societăţii româneşti. Cum acest
documentar nu şi-a propus şi nici n-ar fi putut să fie exhaustiv, istoria presei rămâne în
continuare de discutat şi de scris, iar cititorii, contemporani cu presa de astăzi, o pot judeca şi
selecţiona ei înşişi.
http://epochtimes-romania.com/news/istoria-presei-ix---183070