INFRASTRUCTURI VERZI

O ABORDARE GEOGRAFICĂ
 MIHAI RĂZVAN NIȚĂ

INFRASTRUCTURI VERZI
O ABORDARE GEOGRAFICĂ

EDITURA ETNOLOGICĂ
BUCUREȘTI, 2016
Editura Etnologică
www.etnologica.ro

Colecţia de Geografie
Editor: Lucian David

Editura Etnologică este acreditată CNCS, categoria B,

domeniul Istorie şi studii culturale

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NIŢĂ, MIHAI RĂZVAN
Infrastructuri verzi : o abordare geografică / Niţă Mihai Răzvan. -
Bucureşti : Editura Etnologică, 2016
Conţine bibliografie
ISBN 978-973-8920-97-2

9
Cuprins

Prefață ........................................................................................................................... 1
Introducere .................................................................................................................... 5
I. Elemente conceptuale ................................................................................................ 9
1.1. Evoluția conceptului de infrastructuri verzi ...................................................... 9
1.2. Principii ale infrastructurilor verzi .................................................................. 13
1.3. Concepte centrale ale infrastructurilor verzi.................................................... 17
1.3.1. Conectivitatea ........................................................................................... 18
1.3.2. Multifuncționalitatea ................................................................................ 19
II. Tipologii de infrastructuri verzi ............................................................................. 24
2.1. Tipologii de infrastructuri verzi ....................................................................... 24
2.2. Clasificarea funcțională a infrastructurilor verzi ............................................. 28
2.3. Tipologii de infrastructuri verzi după poziția lor în cadrul rețelei ecologice .. 34
2.4. Clasificarea infrastructurilor verzi după scară ................................................. 40
III. Tehnici de management al componentelor infrastructurilor verzi ........................ 44
3.1. Tehnici de management pentru gestionarea resurselor de apă ........................ 45
3.2. Tehnici de management al calității aerului și microclimatului ........................ 56
3.3. Tehnici de management al solului ................................................................... 62
3.4. Tehnici pentru managementul biodiversității .................................................. 64
3.5. Tehnici complexe ............................................................................................ 69
IV. Beneficiile infrastructurilor verzi ......................................................................... 75
4.1. Funcțiile infrastructurilor verzi ........................................................................ 76
4.2. Cuantificarea beneficiilor infrastructurilor verzi ............................................. 79
4.2.1. Beneficiile economice .............................................................................. 79
4.2.2. Beneficiile sociale..................................................................................... 82
4.2.3. Beneficiile ecologice ................................................................................ 84
 4.2.4. Cuantificarea beneficiilor ......................................................................... 87
4.3. Evaluarea infrastructurilor verzi ...................................................................... 89
V. Durabilitatea infrastructurilor verzi ..................................................................... 101
5.1. Politici și planuri pentru infrastructuri verzi .................................................. 102
5.2. Oportunități și provocări ................................................................................ 117
5.3. Dezvoltarea infrastructurilor verzi................................................................. 125
Perspective ................................................................................................................ 132
Bibliografie ............................................................................................................... 133
Prefață

Componente structurale ale peisajelor geografice, infrastructurile verzi nu au constituit

până în prezent, în România, decât secvențial un motiv de reflexie al cercetătorilor și
formatorilor în domeniu. Nu-i vorbă că nici pe plan mondial ele nu au fost un subiect
predilect, de la abordările lui Gilbert (1980), în contextul ecologiei habitatului urban, până
la Clergeau (2007), care introducea biodiversitatea urbană ca un obiectiv al evaluării
infrastructurilor verzi urbane a trecut mai bine de un sfert de secol.
Abia în ultimul deceniu infrastructurile verzi au atras atenția cercetătorilor, având în
vedere necesitatea integrării sistemelor naturale cu cele sociale în planificarea teritorială a
mediului și peisajului. Este meritul incontestabil al D-nului lect. univ. dr. Mihai Răzvan
NIȚĂ de a aduce în centrul atenției publice și lumii academice din România complexitatea
problematicii infrastructurilor verzi, procesele transdisciplinare de care se impune a se
ține seama în planificarea mediului și teritoriului, necesitatea profesionalizării în acest
domeniu.
Comunitățile locale, cetățeanul, decidentul administrativ, politicianul, toți au cunoștințe
sumare despre funcționalitatea, conectivitatea și beneficiile infrastructurilor verzi în
general și a celor urbane în special. Definițiile infrastructurilor verzi au variat de la un
autor la altul și chiar de la un organism internațional la altul, dar toate au avut un element
coagulant și anume sinergismul pe care îl exprimă acestea în raport cu calitatea locuirii
umane, păstrarea biodiversității și ameliorarea sanogenezei mediului.
Nu este deloc simplu să structurezi o lucrare destinată studenților din domeniul științelor
vieții și pământului, masteranzilor, doctoranzilor, decidenților, agenților economici,
planificatorilor teritoriali și de mediu, amenajiștilor, urbaniștilor, cercetătorilor, prin care
să le transmiți un mesaj clar în legătură cu dinamica conceptului de infrastructură verde,
diverselor tipologii ale acestora, multitudinii de beneficii economice, sociale, ecologice
ale acestora și tehnicilor verzi utilizabile în dezvoltarea și managementul lor.
Lucrarea Infrastructuri verzi – o abordare geografică, elaborată de D-nul lect. univ. dr.
Mihai Răzvan NIȚĂ, nu numai că răspunde acestor deziderate, ea aduce un plus de
cunoaștere a problematicii din domeniu, contribuie la modernizarea și uniformizarea
pentru toți utilizatorii a unui vocabular științific și în același timp percutant în mediile
politice și a celor care implementează politici publice în domeniu. Serviciile
infrastructurilor verzi sunt multiple, inducând astfel impacturi pozitive stării mediului,
sanogenezei umane, gestionării durabile a resurselor de către comunitățile locale ori
regionale.

1
Publicarea volumului Infrastructuri verzi – o abordare geografică considerăm că oferă un
mijloc metodologic util analizei și evaluării infrastructurilor verzi existente, dar și
elaborării politicilor de dezvoltare și management al lor. De asemenea, prin conținutul și
structura sa, volumul contribuie la formarea a zeci de profesioniști capabili nu numai să
dezvolte infrastructurile verzi, ci și să selecteze căile cele mai bune de sensibilizare a
locuitorilor și agenților economici în modificarea comportamentului în raport cu
infrastructurile verzi, ori a dezvolta proiecte de colaborare între așezările urbane pentru
amplificarea conectivităților acestora.
Autorul a încercat să sintetizeze cunoștințele la nivel internațional asupra infrastructurilor
verzi de o manieră cât mai clar posibilă, astfel încât fiecare utilizator să poată beneficia
corect de cât mai multe informații. Din dorința de a oferi o imagine dinamică a abordării
problematicii infrastructurilor verzi în plan internațional, autorul selectează în capitolul
Elemente conceptuale unele dintre cele mai permisive definiții ale acestei componente a
peisajului geografic. Sinteza realizată prin formularea unui punct de vedere personal va
suporta cu siguranță modificări pe măsură ce vor fi efectuate cercetări și analize la nivel
local și regional pe teritoriul României.
Tipologia infrastructurilor verzi se impunea a fi explicată cu claritate, având în vedere
spectrul foarte larg al prezumtivilor utilizatori ai acestui manual. Autorul explică în
capitolul intitulat Tipologii de infrastructuri verzi categoriile utilizate în general la nivel
european și se oprește în detaliu numai asupra particularităților funcționale și
diferențierilor induse de scara de identificare, lăsând, nu întâmplător, de o parte tipologiile
după structură. Cel puțin până în prezent, tocmai din lipsa unor investigații științifice
corecte, nici un autor nu a încercat să elaboreze o tipologie a infrastructurilor verzi după
structura lor și nici după dinamica lor structurală și funcțională în timp, deși personal
considerăm că asemenea particularități există.
Beneficiile infrastructurilor verzi, chiar în literatura științifică internațională sunt discutate
disparat, uneori confundându-se cu serviciile ecosistemice, fără, după părerea noastră, a
se sublinia complementaritatea și condiționalitatea dintre acestea. Este meritului D-nului
lect. univ. dr. Mihai Răzvan NIȚĂ că a sintetizat, sperăm noi spre o înțelegere și percepție
mai rapidă, cele trei paliere fundamentale în care se proiectează beneficiile
infrastructurilor verzi și anume economic, social și ecologic. Cuantificarea beneficiilor
infrastructurilor verzi este obligatorie căci așa conștientizăm nevoia investițiilor în
dezvoltarea și întreținerea lor. Monetizarea beneficiilor infrastructurilor verzi trebuie să
preocupe în continuare atât științificul cât și pe cel ce implementează politicile publice în
domeniu.
Autorul dedică un capitol aparte tehnicilor verzi aplicabile în managementul principalelor
componente ale mediului. Limitarea impermeabilizării substratului în orașe, dezvoltarea
acoperișurilor și pereților verzi, gestionarea biodiversității urbane, amenajarea peisajeră

2
durabilă, toate se bazează pe tehnici verzi concret selectate și implementate. Aici s-ar fi
impus cel puțin invocarea Declarațiilor de la Curitiba (Brazilia, 2007) și Erfurt
(Germania, 2008) pentru a demonstra că în România, rețeaua „urban biodiversity and
design‖ rămâne încă o necunoscută ca și obligativitatea elaborării indexului biodiversității
urbane ca premisă a ameliorării calității serviciilor și componentelor infrastructurilor
verzi, cel puțin la nivelul orașelor mari.
Abordarea problematicii evaluării tehnicilor dezvoltării și managementului
infrastructurilor verzi este secvențială, dar autorul ne lasă să înțelegem că în viitor va
adăuga completări substanțiale prezentei sinteze, găsind un auditoriu și utilizatori mult
mai avizați în domeniu și decidenți capabili să elaboreze politici publice locale prin care
terenurile virane sau abandonate să-și găsească o utilizare durabilă.
În capitolul Durabilitatea tehnicilor și infrastructurilor verzi autorul atrage atenția asupra
politicilor, dar mai ales a conținuturilor planurilor și programelor generatoare de
infrastructuri verzi. Prezentarea obiectivelor principalelor politici și strategii europene de
mediu în care regăsim printre rânduri după părerea noastră, recomandări aplicabile și în
cazul infrastructurilor verzi, nu este doar teoretică în manualul elaborat de D-nul lect.
univ. dr. Mihai Răzvan NIȚĂ. Autorul încearcă, cu o deosebită abilitate, să modeleze
percepția utilizatorului, mai mult, să îl facă să accepte că infrastructurile verzi sunt o
necesitate economică, socială și ecologică.
Considerăm că mesajul, neformulat cu majuscule ci lăsat a fi descifrat, al acestui manual
este că în România, dezvoltarea infrastructurilor verzi trebuie ridicată la rang de politică
locală, regională și națională, că strategiile de implementare se impun a fi conforme cu
cele europene și cu nevoile comunităților urbane și rurale. Educarea cetățeanului, a
decidentului, în direcția managementului durabil al infrastructurilor verzi și inovării în
dezvoltarea lor nu este doar un atribut al școlii, ci se impune a fi un obiectiv al politicilor
publice.
În ansamblul ei lucrarea Infrastructuri verzi – o abordare geografică, elaborată de D-nul
lect. univ. dr. Mihai Răzvan NIȚĂ deschide un câmp amplu de investigare științifică a
infrastructurilor verzi și mai mult, atrage atenția asupra nevoii de profesionalizare a
lucrătorilor în domeniul implementării politicilor de dezvoltare durabilă. Autorul merită
numai cuvinte de laudă în ceea ce privește dorința de a aduce în atenția tuturor
problematica infrastructurilor verzi, a conectivității lor, a interdisciplinarității abordării, a
direcțiilor de formulare a politicilor și strategiilor de dezvoltare a acestora.

Prof. univ. emerit Maria Pătroescu

Universitatea din București

3
4
Introducere

Lucrarea ―Infrastructuri verzi – o abordare geografică‖ a pornit de la idea de a oferi

studenților de la profilul Geografia Mediului și a celor ce se profesionalizează prin
masterul Evaluarea Integrată a Stării Mediului (EISM) din Facultatea de Geografie a
Universității din București un suport pentru cursul intitulat ―Tehnici și infrastructuri
verzi‖, însă ca orice demers creativ, a înregistrat pe parcursul celor aproape doi ani de
geneză o serie întreagă de transformări și transmutări, ajungând în anul 2016 la forma
actuală, care admitem că este una perfectibilă și nici pe departe nu răspunde tuturor
exigențelor de abordare.
Prin urmare, lucrarea se adresează nu doar studenților de la diferitele specializări
specifice științelor mediului sau profesorilor și cercetătorilor din domeniu, ci încearcă
prin limbajul folosit și exemplificările simple să atragă un public mai larg, fiind
accesibilă tuturor analiștilor și evaluatorilor de mediu indiferent de nivelul de
pregătire profesională al acestora.
O parte a dificultăților provin din caracterul relativ recent al domeniului în sine, deși
abordări secvențiale există în literatura științifică națională și internațională din
diferite domenii de cercetare, ceea ce determină ca o serie de termeni și noțiuni
specifice domeniului infrastructurilor verzi să fie dificil de tradus sau echivalat în
limba română, de aceea cititorul va mai întâlni pe parcursul lucrării și o serie de
exemple și termeni preluați direct din limba engleză, fără a avea pretenția să-i
introducem ca neologisme în cercetările noastre viitoare.
Lipsa unei definiții clare și unanim acceptate în domeniul infrastructurilor verzi poate
determina inconsistențe în aplicarea și înțelegerea lor, motiv pentru care uneori se pot
întâlni în cuprinsul lucrării repetiții sau omisiuni. Caracterul linear al acestei cărți, ca
de altfel a oricărui material scris, aduce provocări în reprezentarea aspectelor de
conectivitate și multifuncționalitate, caracteristice infrastructurilor verzi.
Lucrarea este structurată în cinci capitole după cum urmează: prezentarea
principalelor elemente conceptuale folosite în domeniul infrastructurilor verzi,
identificarea tipologiilor de infrastructuri verzi după diferite clasificări, prezentarea
tehnicilor verzi folosite pentru componente specifice de mediu, evaluarea beneficiilor
infrastructurilor verzi și modul în care acestea pot fi integrate la nivelul politicilor și
strategiilor de dezvoltare durabilă, planificare a mediului și amenajare a teritoriului la
diferite scări.

5
Pe lângă structurarea lucrării în capitole și subcapitole, pentru o mai bună identitate
vizuală, pe parcursul lucrării s-a folosit un cod de culori, după cum urmează:
conceptele centrale ale lucrării sunt subliniate cu culoarea albastră, exemplificările și
materialele grafice prezentate sunt pe un fundal verde, iar suportul didactic
concretizat prin întrebări și teme relaționate cu subcapitolele respective cu portocaliu.

C. 01 Conceptele centrale ale lucrării

Ex. 01 Materiale grafice sau cartografice

Exemplificări ale noțiunilor teoretice prezentate reprezentative

T. 01 Problematizări și teme

Mulțumiri speciale adresăm pe această cale autorilor studiilor de caz prezentate pe

parcursul materialului sub forma unor casete: Lect. univ. Mioara Clius (un sugestiv
exemplu de program dezvoltat pe principiile educației ecologice), Lect. univ. Gabriel
Ovidiu Vânău (prezentarea unei zone protejate la nivel urban), Asist. univ. Iulian
Mihăiță Niculae (rolul educațional al unui spațiu recreațional activ – grădina botanică,
precum și o serie de imagini și materiale grafice), Asist. univ. Diana Onose (analiza
insulei de căldură urbană la nivelul municipiului București și o serie de alte materiale
grafice), Dr. Gabriel Minea (abordarea hidrologiei urbane) și Asist. cercet. Dr.
Cristiana Maria Ciocănea (restaurarea ecologică a unor habitate din Parcul Natural
Porțile de Fier și designul grafic al coperților).
La aceștia se adaugă studenții masterului Evaluarea Integrată a Stării Mediului –
Cîrstea Amalia Carmen, Miu Alexandra Cristina și Popescu Alexandru Mihail care
mi-au oferit suportul lor voluntar în identificarea unor tipologii de infrastructuri verzi
în România, Șuțan Oana care a realizat ilustrațiile (poate ușor controversate) și
colegele Simona Grădinaru (îmbogățirea bibliografiei, materiale grafice) și Denisa
Badiu (materiale grafice).
Nu în ultimul rând, vreau să adresez mulțumirile mele speciale colegilor de la Centrul
de Cercetare a Mediului și Efectuare a Studiilor de Impact (Universitatea din
București) condus de Prof. univ. Laurențiu Rozylowicz – cel de la care am învățat ce
înseamnă seriozitatea în cercetarea științifică. Mulțumiri și colegului CS Dr.
Athanasios Alexandru Gavrilidis pentru tot suportul logistic asigurat și pentru că îmi
oferă posibilitatea de a vedea în el o versiune mai tânără și haotică a mea.

6
Nu puteam încheia fără să îi menționez în mod deosebit pe Prof. univ. Cristian Iojă –
cel care, dincolo de modul său de organizare al activităților și orele târzii de lucru,
este un exemplu de profesionalism și colegialitate, dar și Prof. emerit Maria Pătroescu
– cea care mi-a îndrumat primii pași în devenirea profesională și științifică, și care
reprezintă nu doar un specialist recunoscut în domeniul mediului, dar și un model de
comportament uman și verticalitate.

Autorul

7
8
I. Elemente conceptuale

1.1. Evoluția conceptului de infrastructuri verzi

Încă din fazele incipiente ale dezvoltării societății umane, imediat după dezvoltarea
primelor așezări de dimensiuni semnificative, oamenii au încercat să readucă natura
în mijlocul lor, fie din motivații estetice sau religioase, fie pentru că au observat prin
metode empirice că fenomenele naturale au anumite caracteristici ce ajută la un mai
bun management al activităților lor.
În accepțiunea actuală, infrastructurile verzi reprezintă un concept relativ recent ca și
terminologie, dar nu și ca principii (Sussams et al., 2015), ce își găsește originile în
eforturile de planificare teritorială și conservare ce au caracterizat Statele Unite ale
Americii în secolul al XIX-lea, când se urmăreau două direcții principale:
- conectarea parcurilor și altor zone verzi urbane pentru beneficiul populației;
- conservarea și conectarea ariilor naturale pentru biodiversitate.

Termenul de infrastructură, în înțelesul său din construcții, reprezintă

C.
ansamblul elementelor care susțin partea principală a unei construcții, care o
01
fixează de teren și care transmit acestuia forțele (DEX, 2012).

Există o serie întreagă de termeni ce au fost folosiți până la acceptarea termenului de

infrastructuri verzi, și al căror înțeles este uneori asimilat: spații verzi, suprafețe verzi,
sisteme verzi, rețele verzi, rețele de biotopuri, coridoare, rețele ecologice, centuri
verzi, etc. (Young & McPherson, 2013).
O definiție recentă consideră infrastructurile verzi drept rețele de suprafețe naturale și
semi-naturale, din mediul rural sau urban, terestru, ape dulci, de coastă sau marine,
care prin funcționarea lor îmbunătățesc sănătatea și reziliența ecosistemelor,
contribuie la conservarea biodiversității și conservă serviciile ecosistemelor (IEEP,
2011b).
O altă definiție privește infrastructurile verzi ca o rețea planificată strategic, alcătuită
din zone naturale și seminaturale, precum și din alte elemente de mediu, concepută și
gestionată pentru a oferi o gamă largă de servicii ecosistemice, integrând ecosisteme
forestiere, pajiști, zone umede și alte elemente fizice ale zonelor terestre (inclusiv de
coastă) și ale celor marine (EEA, 2011).

9
Alte abordări mai simple le privesc ca rețele interconectate de suprafețe
multifuncționale și predominant neconstruite, ce suportă activități și procese sociale și
ecologice (Schäffler & Swilling, 2013), sau prin contrast cu infrastructurile construite
(drumuri, canalizări, spitale, școli, alte facilități publice) (Vandermeulen et al., 2011),
reprezentând un sistem natural de suport alcătuit din ape, zone umede, păduri,
habitate naturale, parcuri, forme de conservare, ferme, zone sălbatice și alte spații
deschise (Chang et al., 2012).
De altfel, contrastul cu infrastructurile construite face ca infrastructurile verzi urbane
să reprezinte componenta cea mai vizibilă și cunoscută a infrastructurilor verzi.
După cum se poate observa conceptul de infrastructură verde este unul destul de
complex (European Commision, 2012), iar multitudinea definițiilor existente (tabelul
1) face dificilă acoperirea tuturor aspectelor legate de infrastructurile verzi.
În accepție geografică, infrastructurile verzi reprezintă o abordare a distribuției
spațiale a unor elemente naturale, seminaturale sau antropice ce să maximizeze
serviciile ecosistemice pe care acestea le aduc societății umane. Abordarea geografică
trebuie să insiste puternic pe distribuția infrastructurilor verzi la nivel spațial și pe
modalitățile de identificare și evaluare a structurii și funcționalității rețelei acestora.
Definițiile infrastructurilor verzi tind să urmărească câteva elemente esențiale. Dintre
acestea se remarcă în special faptul că infrastructurile verzi sunt văzute mai degrabă
ca o abordare sau un concept, și nu o știință în sine sau un domeniu științific. Se
adaugă faptul că elementele infrastructurilor verzi sunt dominate de funcții, elemente
sau procese naturale, sau asemănătoare celor naturale, precum și caracterul de rețea
înregistrat deseori la nivelul infrastructurilor verzi.
La acestea se adaugă o serie de alte caracteristici prezente la o frecvență mai mare sau
mai mică (Naumann et al., 2011):
- beneficii – definițiile tind să sublinieze beneficiile și serviciile pe care aceste tipuri
de infrastructuri le aduc populației sau serviciilor ecosistemice în general;
- multifuncționalitate – infrastructurile verzi servesc unei varietăți de funcții atât
pentru populație, activități economice, cât și pentru anumite elemente naturale;
- antiteza infrastructurilor gri – termenul infrastructură reprezintă o componentă de
capital ce necesită investiții și întreținere pentru a livra serviciile dorite societății,
având potențialul de a înlocui funcții deservite de infrastructurile tradiționale –
precum controlul inundațiilor, epurarea apelor și controlul poluanților;

10
 Tabelul 1 – Accepțiuni ale termenului infrastructuri verzi

Detaliere Sursa
O rețea interconectată de suprafețe naturale și alte spații deschise ce (Benedict &
conservă valorile și funcțiile ecosistemelor naturale și asigură o gamă McMahon,
largă de beneficii pentru oameni și alte specii. 2006)
O abordare către managementul apelor ce se bazează pe tipul de sol și (Kloss, 2008)
vegetație pentru a utiliza, îmbogăți sau reproduce circuitul hidrologic
natural și procesele de infiltrare, evapotranspirație și reutilizare.
Rețea interconectată de spații verzi ce conservă structura și funcțiile (Schilling &
ecosistemelor naturale și asigură beneficii diverse populațiilor umane. Logan, 2008)
Rețea de spații și sisteme naturale din interiorul, proximitatea și zona (Commission
de influență a ariilor urbane. Ea include arbori, parcuri, grădini, for
cimitire, păduri, coridoare verzi, râuri și zone umede. Architecture
and the Built
Environment,
2009)
O abordare a utilizării terenurilor subliniată de conceptul de servicii (Landscape
ecosistemice. Spații precum parcurile, zonele costiere sau splaiurile Institute,
râurilor au fost în general gândite în perspectiva unei singure funcții – 2009)
infrastructurile verzi sunt abordarea ce recunoaște gama lor largă de
funcții și interconectivitatea.
Rețea planificată strategic și administrată activ de spații verzi și alte (Natural
elemente de mediu vitale pentru durabilitatea oricărei așezări umane. England,
2009b)
Structura combinată, poziția, conectivitatea și tipologiile de spații verzi (Forest
ce împreună contribuie la asigurarea unor beneficii multiple sub formă Research,
de bunuri și servicii. 2010)
Conexiunile dintre siturile Natura 2000. Spații verzi urbane, poduri (EEA, 2011)
către spații naturale, coridoare ecologice și zone în care habitatele sunt
în contact.
Rețea de spații naturale și semi-naturale, elemente și spații verzi din (Naumann et
mediile urbane și rurale, din zonele terestre, ripariene, costiere sau al., 2011)
marine.
O abordare strategică la nivelul peisajului pentru conservarea unor (Firehock,
suprafețe, prin care comunitățile locale, proprietarii și organizațiile 2012)
lucrează împreună pentru identificarea, proiectarea și conservarea unei
rețele de terenuri esențiale pentru păstrarea funcțiilor ecologice.
11
 Plecând de la definițiile prezentate în tabel identificați conceptele sau cuvintele
T. cheie ce au o frecvență mare de apariție în cadrul acestora. Pe baza cuvintelor
01 cheie construiți o definiție a infrastructurilor verzi cu aplicabilitate în domeniul
Geografiei.

- masa critică – suficient de mari încât să conteze la anumită scară. Chiar dacă un
arbore poate reprezenta o componentă a unei infrastructuri verzi, în general este
considerat ca atare atunci când face parte dintr-o componentă mai mare (aliniament
stradal, parc, pădure urbană) în cadrul căreia furnizează servicii diverse;
- intervenție coordonată – dependența de activitățile umane care urmăresc să
carteze, protejeze, dezvolte sau mențină elementele infrastructurilor verzi.
O diferențiere importantă semnalată este că literatura americană se concentrează pe
componenta de mediu a infrastructurilor verzi, pe când literatura britanică are drept
elemente centrale funcțiile și beneficiile socio-economice (Newell et al., 2013).

Infrastructurile verzi nu au o definiție unanim acceptată, existând diferențieri ale

C. abordărilor în domeniile conservării sau planificării, totuși majoritatea
02 definițiilor subliniază elementele de conectivitate, multifuncționalitate și
conservare (EEA, 2011).

Deși termenul de infrastructuri verzi este destul de recent, și s-a dezvoltat îndeosebi în
secolul al XXI-lea ca urmare a expansiunii urbane fără precedent înregistrată în
această perioadă (Firehock, 2012), conceptele din care derivă pot fi identificate la
începuturile unor domenii diverse precum conservarea naturii, protecția mediului,
arhitectura peisageră ori planificarea teritoriului și urbanism (Sussams et al., 2015),
chiar dacă inițial scara de abordare era una destul de mare și privea rețele de suprafețe
acvatice și zone umede (Buzea, 2011), sau păduri și alte habitate menite să mențină
diversitatea proceselor ecologice.
Mai mult, nu există o știință specifică și proprie infrastructurilor verzi; ele bazându-se
pe noțiuni, teorii și practici din numeroase științe și discipline, precum conservarea
diversității biologice, biologie, ecologia peisajelor, planificarea teritorială, urbanism,
geografie, planificarea mediului, sisteme informatice sau economie (European
Commision, 2012). De altfel, diferiți specialiști și grupuri de interese îi conferă

12
semnificații din cele mai diverse (Newell et al., 2013), în funcție de specificul
domeniului în care l-au utilizat.

1.2. Principii ale infrastructurilor verzi

Infrastructurile prin definiție reprezintă sisteme suport esențiale pentru o comunitate
umană, fiind proiectate având în vedere o singură funcție, fără a fi puse în legătură cu
contextul larg de mediu, social sau economic (European Commision, 2012). Cu toate
acestea, eficiența infrastructurilor tradiționale, precum cele de transport, canalizare
sau utilități reprezintă un element central al durabilității așezărilor umane (Schäffler
& Swilling, 2013).
Între infrastructurile tradiționale (gri) și infrastructurile verzi diferențierile nu sunt
întotdeauna ireconciliabile. De altfel, deși infrastructurile verzi pot folosi sau imita
procese naturale, ele includ frecvent în cadrul lor și elemente ale infrastructurilor
tradiționale (de exemplu structuri de beton sau stații de tratare)(Baptiste et al., 2015),
iar unele dintre cele mai comune abordări în dezvoltarea infrastructurilor verzi susțin
folosirea ca suport a infrastructurilor tradiționale existente. Cu toate acestea, tehnicile
folosite în construcția lor tind în general să folosească materiale neregenerabile
(Bianchini & Hewage, 2012), determinând diferențe de costuri între infrastructurile
verzi și cele gri, sau mai recent – a infrastructurilor albastre.

C. Termenul infrastructură albastră se referă la habitatele costiere și asociate

ecosistemelor acvatice ce oferă matricea fizică pentru anumite funcții, servicii și
03
beneficii ecologice (Edwards et al., 2013).

Infrastructurile verzi pot fi folosite pentru a evita dependența de infrastructuri gri

(tradiționale) cu costuri de construcție ridicate, mai ales acolo unde natura poate oferi
soluții mai accesibile atât din punct de vedere al costurilor, cât și al eficienței
(European Commision, 2013). Un procent important al costurilor de dezvoltare a
infrastructurilor este deținut de lucrările de pregătire, precum achiziționarea
terenurilor, despăgubirea proprietarilor, obținerea permiselor și autorizațiilor legale
sau pregătirea efectivă a suprafețelor (dărâmarea clădirilor existente ori curățarea
terenurilor) (HM Treasury, 2011).
Termenul de ―verde‖ asociat infrastructurilor nu este întotdeauna indicativ al
naturalității acestor elemente. De altfel, în multe cazuri elementele infrastructurilor
verzi au un grad mare de artificializare, iar în mediile urbane mari pot fi chiar
13
elemente antropice. El vine însă să sublinieze, că modul de planificare, proiectare,
construcție și funcționare al acestora, este unul care replică funcționalitatea unor
procese naturale.
În ceea ce privește dezvoltarea activităților umane, ultimele secole au fost
caracterizate prin abordări antagonice ale relației dintre nevoile ecosistemice și cele
ale populației (Faehnle et al., 2014), natura fiind considerată în principal, o resursă
subordonată scopului de satisfacere a cerințelor umane. Astfel, presiunea exercitată
asupra elementelor ecologice a crescut (Mell et al., 2013), uneori chiar dincolo de
capacitatea de suport a mediului.
În contextul urbanizării accentuate, în ultimele decenii s-a constatat o orientare către
paradigme de tipul creșterii eco- (sau verde) care să modeleze așezările umane într-o
formă durabilă în contextul mediului suport (Bianchini & Hewage, 2012) și să
răspundă nevoilor de asigurare a spațiilor de locuit, a serviciilor medicale, de a se
adapta la schimbările climatice, asigurând conservarea speciilor și habitatelor, dar și
de a avea o anumită flexibilitate ce să le permită încorporarea ușoară a inovațiilor
tehnologice (James et al., 2009).
Infrastructurile verzi au apărut ca un răspuns natural al conștientizării că sistemele
economice și calitatea vieții oamenilor sunt la fel de importante ca celelalte specii și
structura și funcționalitatea ecosistemelor (Hostetler et al., 2011). În așezările umane,
pot fi diferențiate două categorii mari de utilizare a terenurilor: suprafețe construite
(clădirile) și suprafețe neconstruite (Brandon et al., 1997), dominate de spații verzi și
deschise (James et al., 2009; Newell et al., 2013). În ambele cazuri se pot suprapune
infrastructuri verzi, însă acestea au o incidență mai mare îndeosebi în cazul spațiilor
deschise și verzi (Mansor et al., 2012).
În acest context general, infrastructurile verzi se constituie într-un instrument popular
pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare (M’Ikiugu et al., 2012), și deși
infrastructurile verzi prezintă încă un nivel ambiguu de interpretare și implementare,
beneficiile lor ecologice, sociale și de mediu sunt incontestabile (Tzoulas & James,
2010), iar integrarea elementelor naturale în viața de zi cu zi are potențialul de a trezi
un interes pentru protecția mediului indiferent de scara spațială (Church, 2015).
Elementele de planificare urbană și amenajare a teritoriului, țin însă din ce în ce mai
des cont de valoarea serviciilor ecosistemice pentru calitatea vieții (Kabisch, 2015;
Nae, 2009), mai ales în noile condiții ale spațiului urban: complexitate ridicată,
fragmentare accentuată și lipsa structurării concentrice, amestec funcțional (Neacșu,
2010) și folosesc infrastructurile verzi, sau tehnici caracteristice acestora, drept un

14
instrument de armonizare a legăturii dintre comunitățile umane și mediul în care
trăiesc (Wickham et al., 2010).

Amenajarea teritoriului are drept obiective dezvoltarea economică și socială

echilibrată a regiunilor și zonelor, cu respectarea specificului acestora;
C.
îmbunătățirea calității vieții oamenilor și colectivităților umane; gestionarea
04
responsabilă a resurselor naturale și protecția mediului; utilizarea rațională a
teritoriului.

Comentați diferența dintre infrastructurile gri și infrastructurile verzi. Puteți găsi

T.
exemple prin care doar să ―înverzim‖ infrastructurile tradiționale, dar ele să se
02
afle pe același amplasament și să îndeplinească aceeași funcție de bază?

Majoritatea abordărilor tratează infrastructurile verzi dintr-o perspectivă

multifuncțională (Cameron et al., 2012), considerându-le produse, tehnologii și
practici care folosesc sisteme naturale sau sisteme antropice care copiază anumite
procese naturale (M’Ikiugu et al., 2012). În condițiile în care relațiile dintre
ecosisteme și așezările umane sunt complexe și interacțiunile dintre elemente
frecvente, abordările infrastructurilor verzi se concentrează pe: definirea tipologiilor
acestora, evaluarea valorii economice și ecologice a infrastructurilor verzi și definirea
criteriilor pentru planificarea și implementarea acestora (La Rosa & Privitera, 2013).
15
Principii generale

Elementul central ce se regăsește în majoritatea definițiilor infrastructurilor verzi este

acela că ele reprezintă un concept sau o abordare. De aceea este destul de dificil să
avansăm noțiuni precum știința sau domeniul infrastructurilor verzi, mai ales având în
vedere că principiile ce stau la baza fundamentării infrastructurilor verzi provin în
majoritatea cazurilor din alte domenii (Firehock, 2012).
Infrastructurile verzi sunt în foarte puține cazuri rezultanta evoluției naturale a
sistemelor ecologice sau socio-culturale, ele reprezintă mai mult un răspuns planificat
al acestora pentru atingerea unor obiective economice, ecologice ori sociale.
Abordarea infrastructurilor verzi drept o componentă strategică la nivelul activităților
antropice le poziționează pe acestea drept instrumente voluntare, pe care comunitățile
umane și le-au asumat.
Caracterul sistemic este bine reprezentat în cadrul infrastructurilor verzi, majoritatea
elementelor fiind integrate pe diferite paliere ierarhice în macro-sisteme ecologice sau
societale, la rândul lor conținând micro-sisteme ce vor fi prezentate pe larg prin
abordarea tehnicilor verzi de management al diferitelor componente de mediu.
Principiul sistemic este bine integrat cu caracterul de rețea al infrastructurilor verzi.
Minimizarea efectelor negative ale infrastructurilor tradiționale este un obiectiv
important ce își propune direcționarea acțiunilor către protejarea componentelor
semnificative ale rețelei de presiunea negativă și frecvent ireversibilă a dezvoltărilor
urbane (McWilliam et al., 2014). Infrastructurile verzi încearcă în acest fel să
contracareze efecte negative rezultate din caracterul liniar al infrastructurilor
tradiționale sau din exploatarea acestora, precum pierderea habitatelor, eliminarea
barierelor fizice și comportamentale, reducerea surselor de perturbare a mediului (la
diferite niveluri, fonic, luminos, etc.), minimizarea accidentelor și a efectelor
ecologice secundare.
În aceleași timp, se dorește maximizarea efectelor pozitive ale infrastructurilor
verzi, exprimate prin îmbunătățirea calității aerului, apei și solului, reducerea
amplitudinii unor parametri și fenomene de mediu, conservarea biodiversității sau
menținerea proceselor naturale la o structură și funcționalitate adecvate pentru
asigurarea durabilității mediului.
Alte principii ce sunt implementate parțial ori integral în managementul
infrastructurilor verzi includ abordarea integrată a utilizării terenurilor, îmbunătățirea
conectivității între zonele naturale existente, accentuarea permeabilității peisajului și
identificarea zonelor multifuncționale, folosirea celor mai bune tehnici disponibile,
16
eficiența economică dovedită a dezvoltărilor și informarea corectă și coerentă a
utilizatorilor sau populației în general.

1.3. Concepte centrale ale infrastructurilor verzi

Conceptele centrale ale infrastructurilor verzi pot fi urmărite în teoriile și practicile ce
au apărut în planificarea teritoriului în ultimul secol și jumătate (Newell et al., 2013),
dar și preluate din domenii diverse precum ecologie, biologie, ecologia peisajului ori
economia mediului.
Unul din elementele centrale ce reiese din definițiile prezentate anterior, este că
infrastructurile verzi se regăsesc sub forma unor reţele de spaţii interconectate.
Caracterul de rețea ecologică determină alcătuirea din zone centrale, huburi și
coridoare ce le conectează pe acestea, chiar dacă expresia lor spațială este evidentă
sub formă de rețea, îndeosebi la scară regională, națională sau continentală, și mai
puțin la scara așezărilor umane ori cea locală.
Elementele unei rețele ecologice sunt reprezentate de suprafața totală a rețelei,
densitate, calitatea și permeabilitatea matricei (Opdam et al., 2006), fiind create
pentru a interconecta așezările umane și suprafețele forestiere sau naturale (Zhang &
Wang, 2006), servind drept legătură fizică între fragmentele de habitat (Kuttner et al.,
2013). Definiția Agenției de Protecția a Mediului din Statele Unite merge mai departe
de rețelele ecologice și include în cadrul infrastructurilor verzi, tehnologiile și
practicile dezvoltate pentru a folosi sau imita procese naturale, a crește calitatea
mediului și asigura servicii utile societății (Young et al., 2014).
Eforturile de a oferi infrastructurilor verzi un caracter de rețea ecologică presupun
multiple implicații la nivelul planificării teritoriului și urbanism. De exemplu, Legea
conservării naturii din Germania a fost modificată în 2002, pentru a permite
înființarea unei rețele ecologice care să ocupe cel puțin 10 % din teritoriul țării.
Rețeaua a fost dezvoltată pe baza unui sistem de criterii comune, acceptate de către
landurile federale germane (EEA, 2011).
La nivel european termenul s-a transformat într-o oarecare măsură în conceptul de
infrastructură ecologică, definită ca o rețea planificată strategic, alcătuită din zone
naturale și seminaturale, precum și din alte elemente de mediu, care este concepută și
gestionată pentru a oferi o gamă largă de servicii ecosistemice. Ea integrează spații
verzi sau acvatice, în cazul ecosistemelor de acest tip și alte elemente fizice ale
zonelor terestre (inclusiv de coastă) și ale celor marine (European Commision, 2013).

17
Infrastructurile verzi conțin în majoritatea cazurilor o structură alcătuită din elemente
naturale și antropice aflate în interdependență, reprezentată prin bunuri și servicii
valoroase de mediu. Această structură și funcționalitate a elementelor infrastructurilor
verzi determină în cadrul ecosistemelor specifice, o creștere a serviciilor de mediu pe
care le aduc, păstrarea coerenței ecologice dar și o adaptabilitate crescută.

Adaptabilitatea reprezintă capacitatea infrastructurilor ecologice de a răspunde la

C.
schimbările apărute, fie că ele sunt la nivel ecologic, economic sau social.
05
Practic, infrastructurile verzi trebuie să fie caracterizate de un echilibru dinamic.

În condițiile în care afirmăm că nu există o știință a infrastructurilor verzi cum

T.
credeți că putem pregăti personal specializat pentru planificarea, proiectarea,
03
construcția și întreținerea acestora?

1.3.1. Conectivitatea
Conectivitatea este unul din conceptele centrale ale infrastructurilor verzi, ce derivă
din caracterul lor de rețea ecologică, ca un răspuns al acestora în principal la
procesele de fragmentare a habitatelor, ca urmare a dezvoltării așezărilor umane.
Atingerea conectivității nu este un obiectiv simplu, el necesitând de cele mai multe
ori regândirea valorii, utilității și configurației spațiale a elementelor (Mell et al.,
2013).
La nivel regional infrastructura de transport este considerată elementul cel mai
important în reducerea conectivității (Penone et al., 2012), iar planificatorii și
managerii trebuie să găsească configurații care să îmbunătățească semnificativ
conectivitatea fragmentelor (Kong et al., 2010), fie prin utilizarea unor elemente
naturale – de multe ori coridoarele ripariene și văile râurilor sunt singurele modalități
de deplasare ale vieții sălbatice (Firehock, 2012) – fie prin dezvoltarea unor structuri
artificiale care să păstreze conectivitatea.
În schimb, la nivelul așezărilor urbane mari lipsa conectivității între elementele verzi
este un fenomen des întâlnit (Mansor et al., 2012), pentru că rețelele verzi sunt spații
cu vegetație naturală sau întreținută antropic, situate în interiorul unor suprafețe
construite (Moughtin & Shirley, 2005), industriale sau agricole, iar de multe ori, nu
există o coerență în dezvoltarea acestora. La această scară, infrastructura de transport
poate avea efecte pozitive prin asigurarea conectivității structurale prin elementele de
vegetație conexă, în special în cazul infrastructurii feroviare (Penone et al., 2012).
18
Tipologiile de conectivitate sunt diverse, dar cel mai frecvent ele prezintă două
categorii principale: conectivitatea spațială și conectivitatea funcțională (Bergsten et
al., 2013; Fitzsimons & Wescott, 2008; Huber et al., 2012).
Alți autori identifică trei dimensiuni: conectivitatea structurală (privitoare la
distribuția spațială a fragmentelor), conectivitatea potențială (ce ține cont de
capacitatea organismelor de a se dispersa în teritoriu) și conectivitatea funcțională
(înregistrează mișcările organismelor și preferințele acestora pentru anumite tipuri de
mediu sau moduri de mișcare) (Iojă et al., 2014).
Conectivitatea poate fi vizuală sau teoretică (psihologică după unele variante), dar
conectivitatea fizică are impactul cel mai important (EEA, 2011; Landscape Institute,
2009).

1.3.2. Multifuncționalitatea
Multifuncționalitatea reprezintă capacitatea infrastructurilor verzi de a avea funcții
diferite și a asigura beneficii diverse pe o singură suprafață din punct de vedere
spațial (European Commision, 2012). În practică, există puține cazuri în care o
infrastructură verde să fie direcționată exclusiv pe componenta ecologică, și frecvent
beneficiile sunt economice și sociale în același timp.
19
 Ex. 01
Măsurarea conectivității nu este întotdeauna un demers simplu, mai ales atunci când
trebuie să cuantificăm și preferințele ecologice ale unor specii. În exemplul acesta este
ilustrată evaluarea conectivității ariilor protejate din regiunea biogeografică alpină
pentru mamiferele mari (Niță et al., 2015) care evidențiază prezența unor arii naturale
protejate cu o conectivitate redusă, reprezentând puncte slabe ale rețelei de arii
protejate la nivel național. Valorile indicelui Harary sunt definite prin relația
topologică existentă între fiecare două fragmente de habitat.

T. Comentați diferențierile existente la nivelul regiunii biogeografice alpine din

04 România în conectivitatea ariilor protejate pentru mamifere mari.

Chiar dacă conceptul de rețea ecologică subliniază existența unei coerențe a rețelei
bazată pe procese ecologice în mod principal (Opdam et al., 2006), el poate fi

20
direcționat spre mai multe obiective menite a crea legături între suprafețe actualmente
fragmentate (Cape COD Commision, 2013).
Multifuncționalitatea răspunde și la diversitatea de obiective urmărite de
infrastructurile verzi. De altfel o caracteristică definitorie a rețelelor ecologice este că
pot avea configurații diferite, dar servi în continuare aceluiași scop.
Multifuncționalitatea este o caracteristică utilizată frecvent pentru a combate
conflictele rezultate din presiunea unor utilizări diverse a terenurilor (Landscape
Institute, 2009). Practic, infrastructurile verzi încearcă să răspundă la întrebările
legate de impactul pe termen lung al utilizării tehnicilor și infrastructurilor verzi în
comparație cu impactul formelor tradiționale de dezvoltare (Hostetler et al., 2011).
Serviciile ecosistemice
Serviciile ecosistemice reprezintă beneficiile pe care societatea umană le obține din
cadrul ecosistemelor (MEA, 2005). Clasificările serviciilor ecosistemice sunt
multiple, dar cel mai frecvent ele includ drept categorii principale (Landscape
Institute, 2009): servicii ecosistemice de suport (necesare pentru toate celelalte
servicii ecosistemice, precum fotosinteza ori formarea solului), de furnizare a
resurselor materiale (combustibili, hrană, fibre), de regularizare (calitatea aerului,
moderare climatică, controlul eroziunii) și servicii ecosistemice culturale (beneficii
imateriale pentru oameni, calitate estetică, experiențe recreaționale).
Evaluarea serviciilor ecosistemice are multiple utilități practice, printre acestea, rețin
atenția facilitarea interacțiunilor dintre structura ecosistemelor și procesele care susțin
capacitatea unui ecosistem de a asigura bunuri și servicii (Tiwary & Kumar, 2014),
sau susținerea comportamentului rezilient și durabilitatea orașelor (Iojă et al., 2014).
În același timp, nu toate evaluările sunt la fel de corecte, anumite tipologii fiind mai
accesibile – de exemplu, valorile economice sunt mai ușor de identificat și cuantificat
decât cele ecologice (Mell et al., 2013) iar serviciile culturale sunt extrem de dificil de
evaluat și cuantificat (La Rosa & Privitera, 2013).
O anumită categorie de funcții și structuri ecosistemice pot fi considerate deservicii
ale ecosistemelor din cauza impactului lor negativ: precum vectori de transmitere a
unor agenți patogeni (Dobbs et al., 2011), sau insecuritatea specifică unor categorii de
spații. Diferențierea între bunuri, servicii și deservicii ecosistemice, este realizată doar
prin prisma preferințelor utilizatorilor și contextului socio-economic (Dobbs et al.,
2011).

21
 Serviciile ecosistemice de suport includ elemente precum formarea solului prin
procesul de pedogeneză, funcționalitatea circuitelor biogeochimice care să asigure
vehicularea nutrienților sau a apei între diferitele rezervoare sau asigurarea de habitate
specifice pentru elemente valoroase de biodiversitate.
 Serviciile ecosistemice de furnizare a resurselor materiale sunt reprezentate de
totalitatea bunurilor obținute direct din mediu de către activitățile antropice, cum ar fi
resursele extrase dintr-o suprafață forestieră (fructe de pădure, ciuperci, material
lemnos) sau una agricolă (alimente, biocombustibili).
 Serviciile ecosistemice de reglare includ prevenirea poluării apei, aerului și
solului, managementul calitativ și cantitativ al resurselor hidrologice, sechestrarea
Carbonului, prevenirea efectelor climatice negative sau protecția resurselor de sol.
 Servicii ecosistemice culturale se referă la specificul cultural al fiecărei zone și
includ pe lângă promovarea activităților culturale și elemente de ordin social, precum
sănătatea populației, recreerea, asigurarea coeziunii sociale.
Serviciile ecosistemice în așezările umane sunt legate direct de modul de utilizare și
acoperire al terenurilor (Gill et al., 2008), chiar dacă suprafețele agricole și
infrastructurile verzi, produc servicii ecosistemice într-o măsură mai mare decât
suprafețele urbane (La Rosa & Privitera, 2013). Procesele și modelele ecologice în
ecosistemele așezărilor umane sunt în esență similare celor din ecosistemele naturale,

22
cu diferențieri majore doar în importanța și incidența anumitor forme de perturbare
(Dobbs et al., 2011).
Serviciile ecosistemice asigurate de infrastructurile verzi urbane la nivelul așezărilor
umane (Pǎtroescu et al., 2012), sunt exemplificate pe cele patru categorii astfel:
suport (asigurarea habitatului favorabil pentru unele specii, asigurarea circuitului apei
și al nutrienților în mediul urban, asigurarea succesiunii naturale, asigurarea
producției primare), aprovizionare (hrană, apă, biomasă, etc.), regularizare
(ameliorarea climatului, reducerea concentrațiilor de poluanți în aer, apă și sol,
reducerea nivelului zgomotului, adaptarea la schimbările climatice, controlul
infiltrării apei, managementul deșeurilor) și culturale (recreere și agrement,
educațional, cultural, estetic și spiritual) (MEA, 2005). La nivel urban, aprovizionarea
și varietatea acestor servicii depinde de calitatea componentelor infrastructurilor
verzi, evaluată în termeni de conectivitate, naturalitate, biodiversitate, variabilitate,
mărime, formă și distribuție spațială.

T. Ce servicii ecosistemice de suport, de furnizare a resurselor, de regularizare și

05 culturale putem identifica pentru lacul Herăstrău din București?

23
II. Tipologii de infrastructuri verzi

Complexitatea conceptelor asociate cu infrastructurile verzi urbane reclamă pentru

acestea o serie întreagă de tipologii determinate de nivelul de analiză sau scara
spațială de abordare, de poziția lor în cadrul rețelei ecologice, de funcționalitatea și
structura acestora ori de concepția unor politici și programe de mediu cu aplicabilitate
la nivelul infrastructurilor.
Diferitele tipologii de infrastructuri verzi urbane permit, chiar și pe baza unor criterii
simple, cunoașterea detaliată a aspectelor relevante pentru planificarea, construcția și
întreținerea acestora, oferind instrumente planificatorilor teritoriali și urbaniștilor,
administrațiilor publice sau locale și chiar publicului larg.

2.1. Tipologii de infrastructuri verzi

Uniunea Europeană, în special prin Directoratul General Mediu, a dezvoltat o
clasificare a infrastructurilor verzi menită să includă toate tipologiile potențiale cu
aplicabilitate la nivelul statelor europene, clasificare ce cuprinde printre altele (EEA,
2011): zonele protejate, ecosistemele și zonele valoroase din punct de vedere natural,
caracteristicile naturale ale peisajului, fâșii restaurate de habitat, elemente urbane,
caracteristici artificiale, zone multifuncționale de utilizare a terenurilor și elemente
naturale care contribuie la adaptarea ecosistemelor la schimbările climatice.
Zonele protejate, sunt reprezentate de suprafețe cu valori mari ale biodiversității
situate în arii protejate dintr-o rețea coerentă, precum rețeaua Natura 2000 și zonele ei
tampon. Siturile Natura 2000 nu exclud activitățile antropice, ci încearcă să găsească
un echilibru între conservarea diversității biologice, exploatarea tradițională a
resurselor și promovarea dezvoltării durabile.
Ecosisteme sănătoase și zone valoroase din punct de vedere natural sunt situate în
afara zonelor protejate, precum zonele de luncă și alte zone umede, pajiști naturale,
zone costiere sau ecosisteme forestiere. Aceste spații au pe lângă valori ridicate ale
biodiversității, funcții ecologice multiple și o anumită fragilitate la nivelul capacității
maxime de suport a intervențiilor antropice, motiv pentru care exploatarea lor a
dezvoltat în timp o serie de practici tradiționale ce asigură păstrarea structurii și
funcționalității ecosistemelor respective.

24
 Tipologiile reprezintă clasificări ale elementelor infrastructurilor verzi după
C. anumite trăsături tipice. Pentru că abordările sunt diferite în funcție de
06 domeniu, scară ori elemente luate în calcul, există mai multe tipologii ale
infrastructurilor verzi.

Ex. 02
La nivelul Zonei Metropolitane a municipiului București există o diversitate de arii
protejate de interes național (parc natural sau rezervații naturale) ori de interes
comunitar (arii de protecție specială avifaunistică și situri de importanță
comunitară). După cum se observă poziția lor este oarecum periferică la nivelul
zonei metropolitane, iar administrarea lor efectivă cel puțin discutabilă, mai ales în
cazul celor din zona de nord care se suprapun pe un areal cu puternică presiune
pentru dezvoltare a suprafețelor construite (CCMESI, 2011b).

Caracteristicile naturale ale peisajului care pot acţiona în calitate de coridoare

ecologice sau refugii pentru faună, sunt reprezentate de trăsături naturale ale
peisajului, mici cursuri de apă, fragmente de pădure, garduri vii și alte elemente ce
pot acționa ca eco-coridoare. În general, aceste elemente ale infrastructurilor verzi au
dimensiuni reduse la scara peisajului și sunt folosite pentru a separa moduri de
utilizare a terenurilor (în special agricole), dar sunt extrem de importante în a asigura
25
o anumită permeabilitate a peisajului, îndeosebi pentru indivizii unor specii
faunistice. Fragmentele de pădure și gardurile vii, păstrează caracteristici diverse ale
ecosistemelor inițiale, asigurând habitate suport esențiale pentru anumite specii.

Coridoarele ecologice reprezintă suprafețe de teren situate între ariile protejate

C.
ce permit plantelor și animalelor să disperseze de la o arie protejată la alta,
07
facilitând fluxul de gene (Primack et al., 2008).

Fâșiile restaurate de habitat sunt create având în vedere preferințele ecologice ale
unor specii, dar pornind în special, de la habitate aflate într-un anumit grad de
deteriorare. Îndeosebi activitățile istorice de exploatare intensivă a unor resurse, au
dus la modificarea habitatelor naturale inițiale, iar societățile care au ajuns la un nivel
de dezvoltare economică suficient de înalt încearcă să readucă aceste spații la
funcționalitatea lor inițială.
Elemente urbane, precum parcuri, soluri, pereți și acoperișuri verzi, promovează
biodiversitatea și permit funcționarea normală a ecosistemelor. Elementele de
dimensiune mare, precum parcurile urbane, pot păstra elemente de naturalitate
caracteristice ecosistemelor inițiale, dar majoritatea elementelor urbane sunt dominate
de un grad mare de artificializare.
Clasificările lor sunt diverse, existând diferențieri importante între clasificările din
actele legislative (bazate îndeosebi pe regim de proprietate și accesibilitate) și
clasificările din literatura științifică (concentrate pe componentele de mediu adresate
și funcțiile acestora).
Caracteristicile artificiale precum ecoductele sau pasajele ecologice (ecopoduri),
solurile permeabile, reprezintă structuri dezvoltate în special pentru a asigura
elementele de conectivitate a infrastructurilor verzi, ca răspuns îndeosebi la
infrastructurile liniare și alte tipuri de activități antropice ce reduc permeabilitatea
peisajelor.
Zonele multifuncţionale de utilizare a terenurilor reprezintă spații în care utilizările
terenului ce mențin sau îmbunătățesc starea ecosistemelor, sunt promovate în
detrimentul activităților incompatibile. Ele includ un mozaic de utilizări și acoperiri
ale terenurilor, dezvoltate pe principiul unui management comun al resursei de spațiu.

26
Ex. 03
La nivelul orașelor din România există o diversitate de elemente încadrate conform
Legislației în categoria spațiilor verzi, incluzând spații verzi cu acces nelimitat pentru
vizitatori (parcuri, grădini publice, scuaruri), spații verzi cu folosință specializată
(grădini botanice, zoologice, grădini private, muzee în aer liber, spații verzi din jurul
instituțiilor, cimitire, baze sportive) și alte categorii de spații verzi (pentru protecția
cursurilor de apă sau a infrastructurilor tehnice, păduri de agrement). Harta prezintă o
distribuție a unora dintre tipologiile de spații verzi la nivelul municipiului București.

Având în vedere diversitatea tipurilor de spații verzi (așa cum sunt ele prezentate
T. în exemplul pentru municipiul București), și pe cea a instituțiilor responsabile de
06 gestionarea diferitelor tipologii de infrastructuri verzi, ce mijloace avem pentru a
ajunge la o dezvoltare integrată și logică a acestora la nivelul așezărilor urbane?

27
Elementele naturale care contribuie la adaptarea la schimbările climatice și la
reducerea acestora, reprezintă o altă categorie de infrastructuri verzi, chiar dacă poate
categoria cu vizibilitatea cea mai redusă. În această categorie cel mai uzitat exemplu
este cel al turbăriilor, spații ce au un rol deosebit de important în stocarea pe termen
lung a Carbonului.

Schimbările climatice reprezintă ansamblul modificărilor survenite la nivelul

C. parametrilor climatici în timp istoric, ca efect al activităților antropice și evoluției
08 mediului natural. Printre acestea se pot menționa încălzirea globală, reducerea
stratului de ozon sau efectul de seră.

2.2. Clasificarea funcțională a infrastructurilor verzi

Clasificarea funcțională a infrastructurilor verzi cuprinde următoarele categorii
principale (EPA, 2010; The National League of Cities, 2012):
 Spații de recreere active și pasive
 Resurse de habitat și de mediu
 Peisaje funcționale
 Resurse istorice și funcționale
Spațiile recreaționale active și pasive sunt caracteristice îndeosebi așezărilor umane,
frecvența lor fiind mai ridicată în orașele mari, acolo unde există un disponibil de
populație care să le poată accesa.
Printre cele mai frecvent întâlnite astfel de spații sunt cele cu acces nelimitat pentru
vizitatori, precum parcurile sau grădinile publice. Conform legislației românești
(Legea 313/2009 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele
urbane), parcul reprezintă un spațiu verde, cu suprafața de minim 1 hectar, format
dintr-un cadru vegetal specific și din zone construite, cuprinzând dotări și echipări
destinate activităților cultural-educative, sportive sau recreative pentru populație iar
grădina publică un teren cultivat cu flori, copaci și arbuști ornamentali care este
folosit pentru agrement și recreere, fiind deschis publicului. Se remarcă în ambele
definiții aspectul recreativ pentru populație caracteristic unor astfel de spații.
O altă categorie de spații recreaționale active, este reprezentată de spațiile verzi cu
folosință specializată, în cadrul cărora accesul este condiționat (fie prin plata unor
taxe de acces sau de existența unei legitimități pentru accesarea lor). Legislația

28
românească (Parlamentul României, 2009) exemplifică aici cu grădina botanică
definită ca un spațiu în care sunt prezentate colecții de plante vii cultivate în condiții
naturale ori de seră, în vederea studierii acestora, sau doar pentru curiozitățile pe care
le prezintă. Alte abordări consideră grădinile botanice drept suprafețe formale ce
conțin o varietate de plante în scopuri științifice, educaționale sau ornamentale (The
National League of Cities, 2012).
Grădina zoologică reprezintă o colecție de animale vii, menținute într-un
amplasament administrat și deschis publicului, în scopul promovării conservării
biodiversității și pentru a furniza mijloace de educație, informare și petrecere a
timpului liber, în relație cu prezentarea și conservarea vieții sălbatice. După cum se
observă și din definiția lor, aceste tipuri de spații recreaționale au și o puternică
componentă activă educațională (caseta 1).
Spațiile recreaționale pasive includ diferite forme de poteci, coridoare verzi sau
coridoare de trecere, spații în general ce fac legătura dintre alte funcțiuni urbane și
care au menirea de a oferi utilizatorilor o experiență plăcută de recreere (Bryant,
2006).
Potecile de exemplu sunt considerate coridoare liniare folosite deseori pentru recreere
sau transport alternativ, putând include în structura lor suprafețe tari sau moi pe care
populația să se deplaseze. Prin comparație, coridoarele de trecere sunt spații deschise
care însoțesc rețelele de utilități sau transport, precum și spațiile de protecție necesare
pentru râuri și lacuri (The National League of Cities, 2012).
Resursele de habitat și de mediu reprezintă o categorie funcțională de infrastructuri
verzi al căror scop principal este reprezentat nu de populație (ca în cazul spațiilor
recreaționale), ci de un element de mediu, fie că acesta este apa (suprafețe pentru
reîncărcarea apelor subterane, suprafețe de protecție a resurselor de apă, suprafețe
ripariene) sau biodiversitatea (habitatelor unor specii protejate, zone umede și lunci).
Spațiile verzi pentru protecția cursurilor de apă și a lacurilor reprezintă plantații
realizate în lungul cursurilor de apă sau împrejurul lacurilor, al căror rol principal este
de protecție a acestora (Parlamentul României, 2009). La acestea se adaugă
suprafețele pentru reîncărcarea apelor subterane, spații special desemnate în amonte
de zonele în care se exploatează apele freatice, și în care utilizarea terenurilor este
limitată la moduri ce permit infiltrarea apele pluviale într-un procent apreciabil în
pânza freatică (MacDonald et al., 2010).

29
 Caseta 1
Dimensiunea educațională a Grădinii Botanice Dimitrie Brândză a
Universității din București
Asist. Mihăiță Iulian Niculae
Conform Legii privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul
localităților (cu modificările ulterioare), grădinile botanice reprezintă spații verzi
publice de folosință specializată. Acestea sunt parte integrantă a rețelei de infrastructuri
verzi, îndeplinind rolul de instituție de învățământ și de cercetare științifică, precum și
de educare a comunităților. Conform legii, grădinile botanice sunt reprezentate de
acele grădini în care sunt prezentate colecții de plante cultivate în condiții naturale sau
în sere, în vederea studierii lor, precum și pentru curiozitățile pe care acestea le
prezintă.
Grădina Botanică din București a luat ființă în anul 1860 ca urmare a Decretului de
înființare semnat de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Începând cu anul 1874,
Grădina Botanică a trecut în subordonarea Universității din București, funcționând pe
lângă Facultatea de Științe (Sârbu, 2010). De-a lungul timpului a suportat o serie de
modificări ale amplasamentului și de organizare. Cel care a organizat grădina botanică
pe actualul amplasament a fost profesorul dr. Dimitrie Brândză. Începând cu anul 1994,
în memoria marelui botanist și profesor, Grădina Botanică a primit numele său actual -
Grădina Botanică DIMITRIE BRÂNDZĂ a Universității din București (Sârbu, 2010).
Grădina Botanică reprezintă un laborator complet oferind numeroase informații cu
privire la distribuția spațială a reprezentanților regnului vegetal și nevoile lor ecologice.
Având la bază aceste aspecte, spațiul Grădinii Botanice asigură condiții optime pentru
desfășurarea practicii și orelor de lucrări practice aferente disciplinei Biogeografie,
fiind utilizat de către studenții Facultății de Geografie - Universitatea din București.
În cadrul orelor de lucrări practice la disciplina Biogeografie, studenții au ca sarcină
realizarea observațiilor fenologice pentru o serie de arbori selectați din spațiul grădinii.
Aceste activități se materializează prin completarea fișelor de observație care cuprind
mai multe secțiuni și anume: aspecte legate de genul, specia și denumirea populară a
arborilor, precum și localizarea în cadrul grădinii botanice; descrierea stării aparatului
foliar în diferite momente ale anului (culoare, grad de îngălbenire a frunzelor în cadrul
coronamentului, o apreciere procentuală a gradului de pierdere a aparatului foliar și a
fructelor, etc.). Aceste fișe vor fi însoțite de o hartă sugestivă cu localizarea spațială a
exemplarelor respective, precum și un set de fotografii realizate de către studenți pentru
a verifica și valida datele înregistrate în fișele de observații.
Activitățile de practică se desfășoară pe parcursul a două zile, atât în cadrul spațiului
deschis al grădinii, cât și în muzeu și în sere, sub supravegherea cadrelor didactice în
momentul efectuării fiecărei observații și a personalului angajat al Grădinii Botanice.

30
Pe lângă cele 13 sectoare ale grădinii organizate în aer liber, studenții au acces la încă
două sectoare: complexul de sere și Muzeul botanic.
Principala activitate este de a identifica și de a caracteriza speciile de plante
caracteristice fiecărui sector în parte, menționând marile biomuri continentale, zonele
sau etajele de vegetație din care acestea fac parte (Călinescu et al., 1972). De asemenea,
studenții trebuie să diferențieze categoriile de plante și adaptările acestora funcție de
principalii factori de mediu (temperatură, lumină, caracteristici fizico-chimice ale
solului, umiditate etc.).
Completarea fișelor biogeografice reprezintă o activitate practică utilă în fixarea
cunoștințelor teoretice acumulate în timpul orelor de lucrări practice. Grupați în echipe
de lucru, studenții primesc ca sarcină să completeze aceste fișe pe diferite suprafețe de
probă, reușind să surprindă caracteristici diferite ale modelului arhitectural al unei
formații vegetale, (prezența/absența straturilor, abundența/dominanța pe specii,
abundența/dominanța pe strat etc.). Fișele biogeografice vor fi însoțite de piramidele de
vegetație construite pe baza informațiilor existente în cadrul acestora.

Completarea fișei biogeografice pe teren

Complexul de sere, prin numeroasele sale compartimente (Palmariul, compartimentul
orhideelor, al plantelor suculente și al cactaceelor, etc.) se constituie într-un mijloc
formativ și informativ deosebit de util pentru studenți. Pe baza observațiilor personale
efectuate și a informațiilor transmise de către profesori și personalul autorizat, pot fi
identificate și analizate caracteristicile potențialului ecologic și ale speciilor de plante
ce populează marile biomuri continentale.

31
 Realizarea observațiilor în cadrul Complexului de Sere
În urma desfășurării acestor activități practice se poate afirma că dimensiunea
educațională a Grădinii Botanice este pe deplin valorificată de către studenții geografi,
având un rol important în profesionalizarea acestora.

Exemplificați alte categorii de elemente ale infrastructurilor verzi care pot să

T. prezinte o puternică componentă educațională. Puteți identifica situații în care
07 anumite componente ale acestora să reprezinte suport pentru forme de educație
informală?

Culoarele de protecție față de infrastructura tehnică sunt alcătuite din plantații

realizate în lungul căilor de circulație sau în jurul unor instalații cu potențial ridicat de
poluare, în vederea ameliorării calității mediului și protejării infrastructurii aferente
(Parlamentul României, 2009). În această categorie intră plantațiile pentru protecția
infrastructurilor rutiere și a localităților împotriva fenomenului de viscol din zonele
estice ale Câmpiei Române sau plantațiile din jurul marilor intreprinderi poluatoare
sau al platformelor industriale.
La acestea se adaugă elementele care sunt în corelație directă cu resursa hidrologică a
mediului, precum zonele umede și luncile râurilor, ce au rol în asigurarea unor funcții
ecologice, filtrarea poluanților, prevenirea fenomenelor hidrologice și meteorologice
extreme sau contribuie la reîncărcarea freaticului ca sursă de alimentare a populației.
O categorie specială este reprezentată de zonele de protecție ripariană – suprafețe
adiacente râurilor care protejează calitatea apelor prin prevenirea infiltrării poluanților
în apă (The National League of Cities, 2012). Tot în categoria resurselor intră și
32
habitatele unor specii protejate, care au rol fundamental în asigurarea unui mediu de
viață propice elementelor de interes conservativ.
Peisajele funcționale sunt o categorie aparte de infrastructuri verzi, la scară îndeosebi
regională, bazate pe interacțiunea în timp dintre activitățile antropice de exploatare a
resurselor și prezența unor elemente de mediu valoroase. Peisajul reprezintă o
porţiune dintr-un spaţiu percepută de populaţie, al cărui aspect rezultă din
interacţiunea în timp dintre mediul fizic iniţial, exploatarea biologică şi factorii
antropici (Niculae, 2012).
Atrage atenția în definiția peisajului, componenta legată de exploatarea biologică de
către factorul antropic a potențialului natural, de aceea printre cele mai frecvente
categorii de peisaje funcționale se numără fermele și terenurilor agricole. Trebuie
menționate în acest caz, diferențele între exploatațiile agricole intensive, de multe ori
cu creștere a plantelor în sistem de monocultură pe suprafețe extinse, și o exploatație
tradițională, cu un profund caracter extensiv, o diversitate a culturilor și un mozaic al
fragmentelor de peisaj.
O formă care ia tot mai mult amploare este reprezentată de Community Supported
Agriculture - Agricultura suportată de comunitate, reprezentată prin organizații sau
rețele care permit consumatorilor să cumpere produse agricole direct de la fermieri, în
mod tipic prin acțiuni sau subscripții, oferind astfel o accesibilitate mai ridicată
consumatorilor către produse proaspete și un venit garantat producătorilor, indiferent
de anotimp (The National League of Cities, 2012).
Alte categorii de peisaje funcționale includ pajiștile și pășunile, folosite în creșterea
animalelor. Chiar dacă aceste asociații vegetale au deseori un caracter secundar, ele
au dezvoltat în multe cazuri o biodiversitate bogată, dependentă însă de continuarea
practicilor tradiționale de exploatare. Și suprafețele forestiere pot fi incluse în
categoria peisajelor funcționale.
Resursele istorice si culturale. Caracteristicile acestor elemente converg mai degrabă
către dimensiunea socială și culturală a infrastructurilor verzi, chiar dacă unele dintre
ele includ și principii de exploatare durabilă a resurselor naturale în timp istoric.
Resursele istorice sunt reprezentate în mod tipic de clădiri, structuri sau peisaje care
au în general o vârstă mare și sunt asociate cu un personaj sau eveniment istoric, ori
reprezintă o arhitectură specifică (The National League of Cities, 2012).
Peisajele culturale conțin elemente cu valoare deosebită, precum situri arheologice,
monumente religioase, monumente istorice, case memoriale, elemente de etnografie
şi folclor, elementele micului patrimoniu (Niculae, 2012).

33
 Ex. 03

Practici de agricultură
susținută de comunitate,
precum Asociația pentru
Susținerea Agriculturii
Țărănești (ASAT
disponibil la
http://asatromania.ro),
urmăresc creșterea
nivelului de încredere
directă între producători
și consumatori.
(Sursa: http://asat.ecosapiens.ro cu permisiunea autorilor)

2.3. Tipologii de infrastructuri verzi după poziția lor în cadrul rețelei ecologice
Tipologia infrastructurilor verzi la nivel european este una destul de diversificată
(IEEP, 2011b) dar Uniunea Europeană a încercat să își realizeze și o analiză a stării și
tendințelor în cantitatea și calitatea infrastructurilor verzi (DG Environment, 2012;
IEEP, 2011a), analiză realizată pe subcomponente ale acestora și în funcție de poziția
lor în cadrul rețelei ecologice:
- zone centrale (suprafețe cu biodiversitate ridicată, inclusiv suprafețe mari cu
ecosisteme funcționale și suprafețe mai mici care necesită un management activ –
situri Natura 2000 și alte categorii de arii protejate IUCN I, II și IV). Aceste zone
centrale deși ocupă aproximativ 17,9% din suprafața terestră a Uniunii Europene au o
calitate slabă (65% din habitate și 52% din speciile de interes comunitar aflându-se
într-o stare de conservare nefavorabilă).

Rețeaua Natura 2000 reprezintă rețeaua de arii protejate a Uniunii Europene, ce

își găsește originile în prevederile Directivelor Habitate (CEE, 1992) și Păsări
C. (CEE, 1979). Natura 2000 este cea mai mare rețea ecologică la nivel mondial
09 construită pe o bază științifică și legală comună (Popescu et al., 2014), și pe
lângă conservarea biodiversității își propune și utilizarea durabilă a resurselor
naturale și creșterea calității vieții.

34
- zone de restaurare (zone reîmpădurite, noi habitate pentru anumite specii sau
ecosisteme refăcute pentru serviciile lor), sunt dificil de evaluat și cuantificat, deși în
ultimii ani există dovezi clare ale creșterii acestui tip de activități (în principal prin
acțiuni finanțate prin programele LIFE și PAC – vezi caseta 2).

Caseta 2
Restaurarea habitatelor zonelor umede din Parcul Natural Porțile de Fier,
România
Dr. Cristiana Maria CIOCĂNEA
Aria de protecție Specială Avifaunistică ROSPA0026 Cursul Dunării – Baziaș - Porțile de
Fier este localizată în partea de sud-vest a României, în județele Caraș-Severin și Mehedinți
acoperind o suprafață de 10120 ha. Principalele zone umede ale sitului Natura 2000
ROSPA0026 sunt: Balta Nera-Dunăre, Zona umedă Insula Calinovăț, Divici –Pojejena,
Zona umedă Liborajdea, zona umedă Ostrov Moldova Veche.
Importanța zonelor umede de aici este oferită de controlul inundațiilor (prin stocarea
temporară a apei în exces, reducând astfel impactul viiturilor și protejând terenurile din aval
de eventuale distrugeri), reducerea eroziunii malurilor (vegetația de mal și ripicolă
diminuează viteza curenților apei, absoarbe energia produsă de valuri și favorizează
depunerea sedimentelor), asigurarea habitatelor (pentru o mare varietate de plante, păsări,
amfibieni, reptile și nevertebrate), asigurarea resurselor de hrană, oferirea unui cadru
favorabil pentru practicarea activităților sportive și de recreere sau purificarea apei prin
filtrarea sedimentelor și a poluanților.
Principalele amenințări la adresa biodiversității zonelor umede din cadrul Parcului Natural
Porțile de Fier sunt reprezentate de încărcarea cu biomasă a zonelor umede în care apele
Dunării au viteze mici de curgere, încărcarea apei cu nutrienți și substanțe poluante,
abandonarea plaselor de pescuit, pătrunderea în habitatele acvatice și ripariene a speciilor
invazive cu potențial de înlocuire a unor specii și habitate de interes comunitar (plante
acvatice: Elodeea nuttallii, Elodeea canadensis, Vallisneria spiralis, Eichhornia crassipes;
nevertebrate: Orconectus limosus, Katamysis warpachowskyi, Corbicula fulminea, Dreissena
polymorpha; pești: Ameirus nebulosus, Carrasius auratus gibelio, Lepomis gibossus) sau
prezența speciilor de arbori invazivi (Amorpha fruticosa, Robinia pseudoaccacia, Alianthus
altissima, Rhus hirta), care elimină speciile de arbori ce formează comunități vegetale cu
salcie (Salix alba).
Acțiunile pentru reconstrucția ecologică a zonelor umede, au vizat:
• Crearea de platforme de uscare pentru cormorani. În vederea creşterii prezenţei
cormoranului mic (Phalacrocorax pygmeus) în zonă, s-au instalat 100 de platforme de
uscare pe cursul Dunării, în special în arealele Gura Nerei, Calinovăţ, Moldova-Nouă, Cozla,

35
Liborajdea. Acestea au fost amplasate în august 2013, şi pot adăposti între 7-12 cormorani
per platformă. Pentru a stimula utilizarea zonelor umede de către cormoranii mici,
platformele de uscare au fost utilate cu modele de cormorani.
• Eliminarea speciei Neovison vison, din arealul de hrănire şi uscare a cormoranului mic prin
instalarea și operarea de capcane tip cușcă (live traps).
• Urmărirea deplasărilor a 10 cormorani prin sisteme PTT Argos. Pentru prima dată în
această zonă, mișcările cormoranilor mici sunt urmărite şi analizate. Astfel se obţin date
despre ruta utilizată de către aceştia, utilizarea habitatului, ameninţări, etc.
• Recoltarea plantelor acvatice în exces este o metodă eficientă de eliminare a speciilor
invazive, reprezentând singura măsură certificată care asigură o reducere a efectivului
speciilor care concurează cu speciile protejate, fără a introduce în mediu compuşi chimici
(ierbicide), a draga sau a drena zonele umede. Prin recoltarea plantelor acvatice în exces,
cantitatea de biomasă a speciilor invazive şi a celor aflate în competiţie cu speciile protejate,
este redusă sub valoarea critică. De asemenea, cantitatea de materie organică se reduce, iar
rata de colmatare scade. În acest fel, habitatele protejate ce compun zonele umede sunt
menţinute pentru o lungă perioadă de timp, fiind eliminate ameninţările induse de eutrofizare
şi specii acvatice invazive.

Echipament flotabil pentru recoltat macrofite Berky 6520 utilizat în eliminarea

macrofitelor invazive și a plantelor acvatice în exces din zonele adiacente Dunării
Pentru realizarea acțiunii de recoltare a plantelor acvatice în exces, anterior s-a realizat
delimitarea zonei de siguranță prin cartarea batimetrică a zonelor umede și stabilirea
caracteristicilor hidrologice (limite, adâncimi, structura fundului apei). Sesiunile de recoltare
se desfășoară în afara perioadelor de critice ale speciilor protejate (cuibărit, germinare, etc.),
astfel încât să nu pună în pericol speciile protejate. Implementarea acţiunii asigură habitate
favorabile pentru iernare şi hrănire pentru mai mult de 500 de cormorani mici şi habitate
pentru alte 12 specii protejate (ex. Aythya nyroca). Acestea s-au desfășurat în arealele
Calinovăţ, Divici, Pojejena, Şuşca, Moldova Nouă, Liborajdea.

36
Replicarea metodei în cadrul altor arii protejate va fi realizată prin diseminarea planului de
acţiune către toţi administratorii de SPA-uri conţinând zone umede şi către administratorii de
bazine hidrografice şi prin organizarea a două ieşiri în teren având ca şi scop recoltarea de
plante acvatice în exces. Echipamentul necesar recoltării de plante acvatice în exces
cuprinde: utilaj de recoltare funcţional pe apă (aquatractor), GPS şi unitate sonar, remorcă,
transportor, maşină de teren, echipament de siguranţă. Materialul vegetal rezultat este
depozitat și prelucrat prin compostare, iar compostul este analizat din punct de vedere fizico-
chimic, iar ulterior în cazul în care corespunde normelor sanitare este distribuit pentru a fi
utilizat în agricultură în localitățile riverane.
• De asemenea, pentru un management durabil al invaziilor acvatice s-a dezvoltat Sistemul
de avertizare rapidă a invaziilor speciilor acvatice (IAS – Invasive aquatic species) ce
cuprinde: evaluarea IAS (specii, fenologie, magnitudinea invaziei, căi de invazie), instruirea
administratorilor ariei protejate, managerilor de fonduri de pescuit şi vânătoare, pescarilor
profesionişti, în vederea detectării speciilor invazive, ghid pentru identificarea speciilor
invazive și platformă web pentru raportarea speciilor.
• Eliminarea speciilor de arbori invazivi (Amorpha fruticosa, Robinia pseudoaccacia, Rhus
hirta şi Alianthus altissima) s-a realizat prin identificarea zonelor în care aceştia s-au
dezvoltat, marcarea, tratarea chimică, tăierea şi transportul acestora în spaţii de depozitare.
Frunzele şi semințele sunt incendiate pentru reducerea dispersiei arborilor, iar lemnul rezultat
este donat pentru încălzirea pe timp de iarnă a școlilor din zonă.
• Mărirea suprafeţei habitatelor ripariene (91E0* - Păduri aluviale de Alnus glutinosa și
Fraxinus excelsior şi 92A0 – Zăvoaie cu Salix alba și Populus alba). În vederea măririi
suprafeţei habitatelor de interes comunitar, în zonele Gura Nerei, Calinovăț, Moldova-Nouă,
Divici-Pojejena, Liborajdea s-au plantat 55 ha cu Salix alba. Plantarea s-a efectuat după
eliminarea speciilor invazive, respectând o schemă de plantare dezvoltată de beneficiar, în 3
etape de plantare (plantare an 1, completare an 2, completare an 3).

Plantație Salix alba în perimetrul Socol-Baziaș

Toate aceste acțiuni pentru reconstrucția ecologică a zonelor umede din Parcul Natural
37
Porțile de Fier sunt susținute de Sistemul geoinformatic de management și de campanii de
informare a comunităților locale. Utilizarea tehnologiei GIS permite realizarea unei baze de
date cu actualizare continuă a zonelor umede (litologie, parametrii hidrologici, planuri
cadastrale, distribuția speciilor, date referitoare la ecotoxicitate, părțile interesate, areale de
conflict între populația locală și speciile țintă, zonele de hrănire, etc. ), elaborarea de hărți
complexe menite a pune în evidență problemele de mediu cu care se confruntă zona umedă
Porțile de Fier, dar și hărți destinate părților interesate (zone de pescuit, planuri de dezvoltare
propuse, îmbunătățirea infrastructurii, disponibilitatea resurselor de hrană, scenarii și măsuri
de conservare necesare, etc.).
În vederea unei mai bune înțelegeri a importanței zonelor umede de către comunitățile locale
se organizează o serie de activități cu caracter educațional, distribuire de materiale
informative și acțiuni de voluntariat ce presupun campanii de eradicare a speciilor invazive și
campanii de igienizare a malurilor Dunării. Mai multe informații legate de restaurarea
habitatelor zonelor umede din Parcul Natural Porțile de Fier găsiți pe pagina web a
Proiectului LIFE10 NAT/RO/740 – Îmbunătățirea statutului de conservare a speciilor și
habitatelor prioritare din zona umedă Porțile de Fier - http://cormoran.portiledefier.ro/

Proiectele ce vizează restaurarea unor habitate precum cele prezentate în cazul

Parcului Natural Porțile de Fier sunt de cele mai multe ori proiecte
T.
demonstrative, care datorită fondurilor limitate nu pot acoperi suprafețe foarte
08
mari sau aborda o diversitate de habitate. În aceste condiții, ce actori ar trebui să
se implice mai mult în acțiuni de acest tip, și ce instrumente pot fi folosite?

- zone de utilizare durabilă (suprafețe ce sunt administrate durabil în scop economic

în timp ce păstrează sănătatea ecosistemelor și asigură o serie de servicii ale
ecosistemelor – de exemplu păduri sau ferme tradiționale – păstrând permeabilitatea
peisajelor).
- zone verzi urbane și periurbane (parcuri, grădini, aliniamente stradale, acoperișuri
verzi). Nu dispunem de date centralizate la nivelul UE, dar există dovezi clare că în
anumite state suprafața acestora scade, îndeosebi ca efect al transformării în suprafețe
construite sau infrastructuri de transport. Infrastructurile verzi urbane sunt rețele
conectate, de spații multifuncționale, predominant neconstruite, care suportă
deopotrivă activități și procese ecologice și sociale. Infrastructurile verzi urbane
includ toate componentele verzi, care sunt interconectate și a căror valorificare poate
fi individuală și colectivă. Modul lor de valorificare și conectare este încă ambiguu.

38
Ex. 05
Cunoscut în perioada interbelică drept ―orașul grădinilor‖, Bucureștiul a înregistrat în
ultimele decenii scăderi semnificative la nivelul suprafețelor ocupate de spațiile verzi
urbane și periurbane, cu cele mai importante reduceri semnalate în Sudul orașului
(sectoarele 4 și 5), acolo unde exista deja un deficit de spații verzi. Din suprafața
totală a spațiilor verzi, parcurile și grădinile publice ocupă un procent de aproximativ
30% (Iojă et al., 2008) fiind unele dintre cele mai vizibile reprezentări ale zonelor
verzi urbane. Parcurile pot avea diferite atractivități în funcție de dimensiunea și
nivelul dotărilor lor, accesibilitate sau evenimentele găzduite. Harta prezintă
proveniența vizitatorilor unor parcuri din București: Parcul Obor (cu albastru) și
Parcul Plumbuita (cu roșu).

39
- elemente de conectivitate naturală (coridoare ecologice – garduri verzi, vegetație
ripariană și alte fragmente de habitat ce permit speciilor să se deplaseze între zonele
centrale), dificil de definit și cuantificat.
- elemente de conectivitate artificială (elemente care sunt proiectate special pentru a
ajuta la deplasarea speciilor – poduri verzi, tuneluri, etc.). Majoritatea proiectelor noi
de infrastructură solicită existența unor astfel de elemente, dar pentru cele vechi
prezența și eficiența lor este una redusă (IEEP, 2011b).

2.4. Clasificarea infrastructurilor verzi după scară

O abordare frecventă a componentelor este reprezentată de clasificarea lor în funcție
de scara spațială la care se găsesc (Mell, 2014). Deși proiectele vizând infrastructurile
verzi tind în general să aibă un caracter local sau regional (Wickham et al., 2010) este
recunoscut că interesul pentru cunoașterea mediului a trecut de la nivel singular, de
forma specie – biotop, la nivel general, adică populație – mediu și de la nivel local la
nivel regional sau global (Mac, 2003).
În mod tradițional, infrastructurile verzi au fost gândite la o scară mare, rețeaua de
elemente fiind alcătuită din zone centrale având o serie de nuclee in centru și care
sunt conectate între ele prin intermediul unor coridoare ecologice (Archer, 2012).
Zonele centrale sunt cele mai extinse ca suprafață, și pot cuprinde terenuri publice sau
private.
Există diferențieri între scările de abordare și privitor la beneficiile și obiectivele
infrastructurilor verzi. Definițiile infrastructurilor verzi la nivel european tind să
sublinieze rolul acestora în asigurarea serviciilor ecosistemelor și atingerea
obiectivelor de mediu, iar la scară locală și regională sunt frecvent menționate în
contextul sublinierii impactului social al acestora și beneficiilor pe care le aduc
comunităților locale (EEA, 2011).
La nivel European strategia Uniunii Europene privind infrastructura verde consideră
infrastructurile verzi un instrument de atingere a obiectivelor de conservare
materializate prin rețeaua Natura 2000. De asemenea, o prioritate este integrarea
elementelor referitoare la infrastructurile verzi în diferitele programe de finanțare ale
UE (European Commision, 2013).
La nivel național sau regional există o serie de elemente ce favorizează
implementarea infrastructurilor verzi precum planurile de management bazinal,
conservarea pădurilor, parcurile regionale de activități, ariile naturale protejate sau
centurile galben-verzi.
40
Un astfel de instrument la nivel regional este reprezentat de planurile de management
bazinal, elemente prevăzute prin Directiva cadru Apă. Planurile de management
bazinal ar trebui printre altele să urmărească și conectarea habitatelor naturale la
nivelul bazinului hidrografic (Firehock, 2012). O importanță deosebită trebuie
acordată la această scară zonelor fragile ecologic, precum zonele umede și costiere,
păduri sau zonele cu riscuri geomorfologice și edafice (Grecu, 2009).
Parcurile regionale de activităţi reprezintă un element nou în domeniul planificării şi
organizării teritoriale din România, care trebuie luat în seamă dacă se doreşte o
dezvoltare echilibrată a teritoriului, menită a ține cont atât de elementele naturale cât
şi de cele socio-economice.
Criteriile de delimitare includ printre altele: posibilităţile şi disponibilitatea de
asociere intercomunală, relativa omogenitate a activităţilor economice, a utilizării
terenurilor şi a calificării resurselor umane, accesibilitatea la infrastructura de
transport şi servicii, nevoi comune de dezvoltare umană şi a calităţii vieţii,
armonizarea intereselor în gestionarea durabilă a zonelor şi ariilor protejate și
potenţialul turistic relativ omogen sau în complementaritate (Patroescu et al., 2007).
Centurile galben-verzi reprezintă un concept des folosit în organizarea și amenajarea
teritoriului, reprezentând spații din proximitatea așezărilor urbane mari fiind alcătuite
preponderent din suprafețe agricole și forestiere și au rol în asigurarea unor beneficii
ecologice pentru localitatea urbană centrală (Boentje & Blinnikov, 2007).
Pe lângă rolul lor tradițional, centurile galben-verzi pot avea si o serie de funcții
complementare între care rețin atenția: asigurarea oportunităților pentru populația
urbană de a accesa un mediu eminamente rural; asigurarea de facilității pentru
practicarea sportului și recreerii în aer liber; menținerea sau îmbunătățirea
atractivității peisajului; atingerea obiectivelor de conservare a naturii; păstrarea
modului tradițional de utilizare a terenului (agricol, pădure, etc.) (CCMESI, 2011b).
Nivelul urban sau metropolitan este reprezentat de prezența unor elemente ale
infrastructurilor verzi precum parcurile municipale, pădurile urbane, piațete, lacuri și
suprafețe acvatice, râuri și lunci, suprafețe aflate în reconversie funcțională, terenuri
agricole sau alte forme.
Aceste elemente sunt reprezentate diferit ca și frecvență și utilitate pe un gradient care
trece din mediul urban către zonele cu un profund caracter rural (Daniels, 1999) și
arealele fragile din punct de vedere ecologic (tabelul 2). Diferențierile existente între
nivelul urban și cel rural sunt deseori insesizabile, mai ales având în vedere că ambele
reprezintă fațete ale nivelului local, frecvent elementele de infrastructuri verzi fiind
regăsite în ambele tipuri de medii.
41
 Parcul regional de activităţi reprezintă un spaţiu intercomunal cu o anumită
coeziune teritorială, atractiv datorită patrimoniului natural, patrimoniului
C.
cultural, resurselor naturale şi umane, în care se poate produce o dezvoltare
10
durabilă pe baza potenţialului existent şi a relaţiilor de cooperare voluntară între
unităţile administrativ teritoriale (Patroescu et al., 2007).

Tabelul 2 - Tipuri de infrastructuri verzi și gri după nivelul de planificare și utilizarea

terenurilor (Brady et al., 2001)
Habitate Aliniamente
protejate stradale
INFRASTRUCTURĂ

Zone umede Râuri

Păduri Pajiști Aliniamente
Râuri administrate stradale
VERDE

Lacuri Zone Grădini Râuri

Pajiști umede private Parcuri
Pante abrupte Păduri Spații urbane
Zone costiere Râuri Păduri deschise Grădini
Reîncărcare Lacuri Râuri libere urbane
acvifer Soluri Lacuri Trasee de Trasee de
Soluri Garduri vii Pajiște bicicletă bicicletă

Franjă
NIVEL

Areale fragile
Rural rur- Suburban Urban
ecologic
urbană

Drumuri Drumuri Drumuri Drumuri Drumuri

Utilități Utilități Utilități colectoare multimodale
INFRASTRUCTURĂ

Sisteme Sisteme Sisteme Tratarea Sisteme

septice septice septice apelor uzate septice
Tratarea Stații de Tratarea
GRI

apelor epurare apelor uzate

uzate Țevi Țevi
subterane subterane
Izolări Streșini
fonice Trotuare
Transport Transport
rulant ușor rulant greu

Franja rur-urbană reprezintă aria situată între mediul urban și cel rural, cu un
C. mod specific de utilizare a terenurilor și o structură a funcțiilor ce are
11 caracteristici reprezentative ambelor medii. Delimitarea spațială exactă a unui
astfel de spațiu este foarte dificilă (Avram, 2011).
42
Nivelul local necesită dezvoltarea unui echilibru între componentele de mediu,
sociale și economice, care să determine pentru infrastructurile verzi capacitatea de a
atinge obiectivele stabilite. Infrastructuri verzi la nivel local includ parcuri urbane,
locuri de joacă, spații de recreere, grădini comunitare și private, poteci, coridoare
verzi și albastre, aliniamente stradale, arbori stradali, acoperișuri verzi, păduri urbane,
acoperișuri și pereți verzi, scuaruri, cimitire sau grădini în jurul rezidențialului
colectiv. La acestea se adaugă infrastructurile verzi tradiționale periferice: suprafețe
forestiere, habitate pentru conservarea vieții sălbatice, parcuri, suprafețe agricole
active, lunci și zone umede (Schilling & Logan, 2008).
Diferențele între abordările la diferite scări sunt generate de specificul proiectelor de
dezvoltare existente, de actorii cu interese sau atribuții diverse, de modalitățile de
promovare a infrastructurilor verzi, și vor fi abordate pe larg în capitolul referior la
durabilitatea infrastructurilor verzi. La nivel local un accent major este pus pe
respectarea reglementărilor de urbanism în vigoare, iar mijloacele de atingere a
obiectivelor de dezvoltare, sunt materializate uneori prin oferirea de subvenții
proprietarilor sau prin negocieri.
Pentru realizarea infrastructurilor verzi la scară regională, instrumentele anterioare
legate de finanțarea elementelor (subvenții și taxe) trebuie susținute de proiecte pilot
demonstrative, bazate pe aplicarea celor mai bune tehnici disponibile, dar și activități
educative. La nivel național trebuie găsit un echilibru între nivelul investițiilor
publice și al celor private, instrumentele de realizare a obiectivelor fiind legate de
master-planuri sectoriale, zonări și un regim specific de management al terenurilor.

BAT (best available techniques) – cele mai bune tehnici disponibile reprezintă
„stadiul de dezvoltare cel mai eficient şi avansat înregistrat în dezvoltarea unei
activităţi şi a modurilor de exploatare, care demonstrează posibilitatea practică a
C.
tehnicilor specifice de a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor-limită de
12
emisie şi a altor condiţii de autorizare, în scopul prevenirii poluării, iar, în cazul
în care nu este posibil, pentru a reduce, în ansamblu, emisiile şi impactul asupra
mediului în întregul său‖ – Art. 2 (Parlamentul României, 2005)

43
III. Tehnici de management al componentelor infrastructurilor verzi

Orice domeniu de activitate sau de interes are nevoie de o serie de tehnici (proprii sau
preluate din domenii conexe) care să îi asigure transpunerea corectă și coerentă a
principiilor în realitățile fizice. Infrastructurile verzi nu fac excepție, planificarea,
construcția și gestionarea lor bazându-se pe o serie de tehnici specifice.

Tehnicile se referă la ansamblul de procedee și deprinderi folosite într-un anumit

domeniu sau sector. În cadrul infrastructurilor verzi, tehnicile verzi reprezintă
procedeele cele mai frecvente care sunt folosite pentru a atinge principiile
C.
domeniului sau pentru a implementa tipologii specifice de infrastructuri verzi,
13
chiar dacă nu întotdeauna tehnicile sunt unele specifice domeniului, putând fi
preluate și din hidrologie, biologie, pedologie, meteorologie sau alte științe
conexe.

În cazul infrastructurilor verzi, tehnicile reprezintă mai degrabă o modalitate

operațională de creștere a conectivității și multifuncționalității elementelor prin
sublinierea serviciilor oferite de către acestea sau îndepărtarea unor obstacole în
atingerea dezideratelor propuse.
Deși recunoaștem prezența frecventă a elementului de multifuncționalitate ce
caracterizează tehnicile specifice infrastructurilor, verzi le-am structurat pe acestea în
funcție de principala componentă de mediu cărora li se adresează. Astfel, vom
prezenta în continuare tehnici verzi specifice managementului diferitelor componente
ale parametrilor de mediu (apă, aer, sol, biodiversitate), la care se adaugă o serie de
tehnici complexe pentru care nu există neapărat o componentă de mediu dominantă.
În acest capitol vom încerca doar în foarte mică măsură să apelăm la exemplificări
folosind elemente de nivel spectaculos dezvoltate prin proiecte punctuale, ci mai
degrabă reliefăm elemente cu aplicabilitate pe scară largă. Chiar dacă aceste
„construcții verzi‖ folosesc o serie de tehnici specifice infrastructurilor verzi
materializate prin managementul apelor pluviale, eficiența energetică, ventilarea și
iluminarea pasivă, în cazul acestora lipsește pe de o parte elementul de conectivitate
la nivelul localității (Firehock, 2010), iar pe de altă parte considerăm că o astfel de
abordare poate distorsiona percepția unor tehnici caracteristice infrastructurilor verzi
(Balram & Dragicevic, 2005).

44
3.1. Tehnici de management pentru gestionarea resurselor de apă
Apa reprezintă una din resursele de bază ale dezvoltării comunităților umane, iar
odată cu dezvoltarea așezărilor urbane și rurale managementul apelor a început să
devină o componentă de interes crescut, societatea căutând instrumente prin care să
valorifice resursele de apă atât la nivel cantitativ cât și calitativ (Ghervase et al.,
2010). La nivel european, odată cu promovarea Directivei Cadru Apă au apărut
cerințe specifice privitoare îndeosebi la existența unei stări ecologice favorabile a
corpurilor de apă din Uniunea Europeană (Hedelin & Lindh, 2008; Junier & Mostert,
2014; Parlamentul European, 2000).
Un registru al apelor întrebuințate în cadrul activităților umane indică utilizări și
tipologii de o diversitate ridicată (Ghervase et al., 2012), de la apa potabilă și de
îmbăiere utilizată în spațiile rezidențiale, la apele poluate menajere produse de
acestea, apele pluviale sau diferitele folosințe și întreținere a infrastructurilor publice
ori dotărilor edilitare, și chiar la mai puțin doritele ―black water‖ – apele din
canalizare sau „grey water‖ – apele uzate netratate (Kloss, 2008).
Prin proiectarea și funcționarea lor, suprafețele urbane conțin un procent ridicat de
suprafețe impermeabile (Lukes & Kloss, 2008) drumurile, trotuarele și parcările
ocupă aproximativ două treimi din suprafața impermeabilă a așezărilor umane. În
majoritatea cazurilor abordarea managementului apei este una tradițională, ce
folosește instrumente ale infrastructurilor gri, precum canale de scurgere și locuri de
colectare (Archer, 2012).
Fiecare utilizare a apelor necesită respectarea unor reglementări specifice stabilite
prin prevederi legislative sau mecanisme de piață, fiind necesară identificarea pentru
fiecare folosință a standardelor de calitate și a măsurilor specifice de gestionare a
acestora. Strategiile sustenabile de management a apelor pluviale trebuie să respecte
reglementările în vigoare (City of Neosho, 2013) și să fie bazate pe un sistem de taxe
ce pot fi integrate în alte costuri (facturi, impozite) sau ca și elemente dedicate
(Water Infrastructure Capacity Building Team, 2012).
Există astfel tehnici direcționate către asigurarea unui echilibru la nivelul bilanțului
hidric la nivelul așezărilor umane, între cantitățile infiltrate și cele scurse, o
problematică specifică mediilor construite cu procent de impermeabilizare mare. La
acestea se adaugă elementele calitative care țin de filtrarea poluanților, monitorizarea
resurselor de apă, reducerea eroziunii sau sporirea stocurilor de apă. Un principiu de
bază al infrastructurilor verzi vizează reducerea și tratarea apelor pluviale aproape de
sursă (Lukes & Kloss, 2008)

45
 40%
30%
Evapotranspirație
Evapotranspirație

10% 55%
Scurgere Scurgere

Suprafețe Așezări umane

naturale mari

25% 10%
Infiltrare de 25% Infiltrare de 5%
suprafață Infiltrare de suprafață Infiltrare de
adâncime adâncime

Ex. 06
Relația între procentul ocupat de suprafețele impermeabile și bilanțul apei la nivel local.
Comparație între suprafețele naturale (cu aproape 0% suprafețe impermeabile și o așezare
urbană mare cu peste 75% suprafețe impermeabile) (FISRWG, 1998). Se observă clar
cantitățile mari transferate în cadrul așezărilor umane mari din procesele de infiltrare de
adâncime și de suprafață către cele de scurgere.

Observăm din conținutul schemei că există o diferență la nivelul

T.
evapotranspirației între suprafețele naturale și cele din așezările umane mari?
09
Care ar fi principalele cauze ale acestei diferențe? Dar eventualele efecte?

Zone umede antropice

Zonele umede antropice reprezintă spații special desemnate la nivelul așezărilor
umane pentru a simula funcțiile naturale, și îndeosebi pentru a permite colectarea
apelor pluviale de pe anumite suprafețe caracterizate printr-un grad mai mic sau mai
mare de impermeabilizare.
Definiția Agenției de Mediu din SUA le consideră sisteme antropice ce au fost
planificate și construite pentru a utiliza procesele naturale caracteristice zonelor
umede pentru a trata o varietate de ape uzate (EPA, 2011) care în condițiile potrivite
pot asigura îmbunătățirea calității apei, circuitul nutrienților și altor substanțe,
reducerea încărcării cu poluanți, habitat pentru anumite specii, recreere pasivă. Zonele
46
umede construite au de asemenea și utilizări industriale: pentru a epura apele
reziduale de la rafinăriile petroliere, compostul şi levigatul de la depozitele de
deşeuri, deversările de la fermele piscicole, etc. (Mincu & Tociu, 2011).
Zonele umede pot fi clasificate după vizibilitatea lor în peisaj în zone umede
subterane și zone umede deschise, sau după formațiunea vegetală dominantă în
sisteme ce conțin specii plutitoare ori macrofite emergente și submergente.
Substraturile folosite pentru a construi zonele umede includ tipuri de sol, nisip,
pietriș, pietre și materiale organice precum compostul.
Zonele umede construite necesită un spațiu relativ mare și o sursă de apă pentru
alimentarea acestora (EPA, 2011) de aceea utilizarea lor poate avea aplicabilitate
redusă într-un mediu puternic urbanizat, acolo unde disponibilul de spațiu este limitat
(Eisner et al., 1992). De asemenea, zonele umede construite deschise au o eficiență
redusă în climatele aride și semiaride unde este dificil să se păstreze luciul de apă din
cauza evaporației puternice (EPA, 2011).
Printre avantajele zonelor umede construite se numără costurile lor scăzute de
întreținere, simplitatea proceselor pe care le desfășoară sau capacitatea de a răspunde
la diferite niveluri de încărcări ale apelor, dezavantajele fiind reprezentate de
suprafețele mari pe care le necesită dezvoltarea lor, de posibilitatea ca aceste spații să
atragă unele organisme nedorite sau de condiționările legate de sezonalitatea și
fenologia speciilor constituente (Mincu & Tociu, 2011).

Grădinile de ploaie
Una din cele mai frecvente forme de zone umede construite este reprezentată de
―grădinile de ploaie‖ (rain gardens) reprezentând forme de relief negative construite
de om în scopul de a colecta și înmagazina volume mici de ape pluviale (EPA, 2011).
Incidența lor este mai mare în cadrul unor țesuturi rezidențiale cu densitate medie sau
ridicată, dar ele pot fi amplasate și în cadrul spațiilor urbane comerciale ori de
servicii.
Grădinile de ploaie asigură infiltrarea naturală direcționând apele pluviale către
reîncărcarea apelor subterane, iar printre beneficiile asociate se numără tratarea
poluanților, reîncărcarea apelor subterane, crearea unor micro-habitate de zone
umede, îmbunătățiri estetice și accentuarea evapotranspirație prin vegetația plantată.
Datorită pantelor specifice și posibilității de a permite apelor să se acumuleze într-un
strat de câțiva centimetri, grădinile de ploaie sunt mai eficiente decât formele plane
permeabile în privința cantităților de apă infiltrate în sol.

47
Printre caracteristicile tehnice care trebuie respectate în crearea acestor grădini sunt
cele care se referă la structura substratului – se recomandă nisipuri într-un procent de
circa 50% din totalul cantității (EPA, 2011) – sau la compoziția specifică a vegetației
folosită în cadrul acestora - eficiența grădinilor de ploaie fiind strict legată de speciile
de plante al căror rol este de a stabiliza suprafața generală, a asigura infiltrarea apei
provenită din precipitații și prelua anumite categorii de poluanți. Dacă la nivel
individual beneficiile pot fi considerate neglijabile, totuși prin efect cumulativ la
nivelul unei comunități umane astfel de infrastructuri verzi pot determina beneficii
semnificative. Cele mai importante limitări țin de planificarea acestora, grădinile de
ploaie având nevoie de pante reduse și uneori de amendamente în funcție de tipul
genetic de sol (EPA, 2011).

Ex. 07
Pe lângă rolul lor
hidrologic și de suport
pentru biodiversitate,
zonele umede
construite pot fi
folosite și în scop
estetic sau de
îmbunătățire a
mediului de lucru. În
imagine o zonă umedă
construită la o clădire a
Universității Humboldt
din Adlershof - Berlin.

Agenția de Protecția Mediului din Statele Unite a dezvoltat o aplicație denumită

National Stormwater Calculator (disponibilă pentru descărcare gratis la linkul
http://www.epa.gov/water-research/national-stormwater-calculator) folosită
pentru a estima cantitățile anuale de precipitații și scurgere/infiltrarea pentru
orice locație din Statele Unite. Estimările sunt bazate pe înregistrările istorice ale
T.
precipitațiilor, condițiile locale pedologice și utilizarea terenurilor. Calculatorul
10
oferă posibilitatea alegerii unui tip de infrastructură verde (colectarea apelor
provenite din precipitații, grădinile pluviale, acoperișuri verzi, pavaje
permeabile, ș.a.m.d.) și calculează modificările înregistrate prin implementarea
acestora. Comentați utilitatea practică a unui astfel de calculator și cine ar putea
fi potențialii beneficiari ai serviciilor oferite de acesta.

48
Canalele înierbate (swales)
Reprezintă structuri dezvoltate în special în cadrul așezărilor umane, sub forma unor
artificializări topografice negative, având rolul de a prelua o parte din cantitățile de
ape pluviale în perioadele cu precipitații. Ele sunt materializate sub forma unor canale
deschise acoperite de vegetație, cu triplu rol la nivel hidrologic: direcționarea
scurgerii, favorizarea infiltrării și filtrării apelor pluviale.
Pe lângă beneficiile ecologice legate în principal de managementul apelor, canalele au
și avantajul de a fi o prezență discretă în cadrul mediului, neinfluențând astfel prea
mult valoarea estetică a zonei (EPA, 2011) și pot fi asociate frecvent cu alte forme de
gestionare a apelor (precum drenuri subterane, sisteme de bioretenție sau forme de
amendare a acestora).
Sunt construite drept canale largi sau înguste, trapezoidale sau parabolice ce sunt
deseori acoperite cu vegetație rezistentă la cantități mari de apă și la poluanți diferiți
(EPA, 2011) și cu o pantă longitudinală cât mai redusă, în general sub 4 la sută, care
să permită doar o scurgere lentă a apelor. Canalele trebuie proiectate să dreneze doar
o suprafață redusă, astfel încât volumul scurgerilor să nu depășească în anumite
perioade capacitatea lor de infiltrare și filtrare.
Există o serie întreagă de norme tehnice pentru buna dezvoltare a canalelor înierbate
(EPA, 2011) ce prevăd printre altele, că substratul permeabil ar trebui să aibă o rată
minimă de infiltrare de 10 mm pe oră și să conțină materie organică în procente
ridicate pentru a crește potențialul de reținere a poluanților sau recomandarea de
amplasare a unui mic bazinet la începutul canalului pentru a permite acumularea apei
și reținerea sedimentelor.
Sub o formă de bază ele pot fi întâlnite îndeosebi în mediul rural din România, cu
denumiri regionale diferite. Dezvoltarea localităților a permis administrațiilor să
dezvolte programe de refacere a infrastructurilor, iar unele dintre abordări au vizat
impermeabilizarea acestor structuri (îndeosebi prin utilizarea unor componente de
beton), eliminând astfel funcția lor istorică de infiltrare și filtrare a apelor, și
direcționând tot volumul de apă către scurgere, fapt ce a dus chiar la distrugerea unora
dintre amenajări atunci când s-a depășit capacitatea de suport a acestora.
Din tehnicile prezentate se observă că un interes special este acordat elementelor
legate de colectarea apelor pluviale la nivelul așezărilor umane, prin dezvoltarea unor
sisteme inteligente de drenaj, care să atenueze cantitatea de ape pluviale scurse
(Landscape Institute, 2009), prin colectarea apelor pluviale la cădere, și promovarea
infiltrării și evaporării, reducând pe cât posibil pierderile (Spatari et al., 2011), ce ar
suprasolicita sistemele de canalizare (Liu et al., 2014).
49
 Ex. 08
Canalele înierbate sunt
folosite pentru colectarea
apelor meteorice, de-a
lungul drumurilor si
șoselelor. Cele create de
om au fost realizate
deseori pentru scurgerea
apelor pluviale, cu
scopul de a filtra
poluanții si a crește
infiltrarea apei. În
imagine, o astfel de
construcție din Ljubljana,
capitala Sloveniei.

Ce instrumente avem pentru a implementa tehnici precum canalele înierbate în

T.
medii puternic antropizate precum orașele mari, unde disponibilul de spațiu și
11
procentul de spații deschise este redus?

Astfel, domeniul hidrologiei urbane este chemat să asigure un suport dincolo de

simpli parametri hidrologici caracteristici unui anumit areal, prin modelarea unor noi
interacțiuni specifice mediului urban (caseta 3). De asemenea, elementele de
hidrologie urbană sunt importante odată cu schimbările climatice ce duc la
intensificarea fenomenelor extreme (Bălteanu & Șerban, 2005), și creșterea frecvenței
evenimentelor cu precipitații bogate pe durată scurtă de timp (Liu et al., 2014).

Caseta 3
Aspecte privind interacţiunea om-apă în mediul urban
Dr. Gabriel MINEA
Gestionarea durabilă a resurselor de apă din mediul urban prezintă interes ştiinţific
deosebit atât în vederea asigurării necesarului de apă pentru anumite folosinţe şi
evacuării apelor uzate în condiţii normale, cât şi a protejării mediului şi a comunităţilor
umane de fenomenele hidrice extreme (inundaţii şi secete). În acest context, hidrologia
urbană este răspunsul hidrologiei continentale la provocările satisfacerii nevoilor
crescânde ale societăţii contemporane.
50
Interacţiunea activităţilor umane cu elementele de suport (naturale, antropizate și
antropice), în vederea satisfacerii confortul urban, încă din antichitate s-a exercitat prin
diverse forme de presiuni asupra mediului acvatic. La nivelul anului 2010, peste
jumătate din populaţia Terrei era concentrată în areale urbanizate, iar pentru anul 2030 se
estimează că va crește până la 82,1% (Revi et al., 2014). Apa în aglomerările urbane
îndeplinește diverse funcţii: socio-economică, recreativă și ecologică.
Cele mai semnificative forme de presiune asupra mediului urban au fost artificializarea
elementelor topografice, hidraulice și hidrologice. Intervenţia antropică în circuitul
terestru al apei, în funcţie de fazele regimului hidrologic al râurilor (de ex. ape mari de
primăvară/ape mici cu modificarea formei şi poziţiei în timp a unei unde de viitură
tranzitată prin reţeaua hidrografică); interes socio-economic (derivaţii interbazinale şi
alimentări cu apă; menţinerea unui nivel ridicat în lacuri; asigurarea debitelor salubre și
ecologice), reprezintă expresia hidrologică cantitativă a artificializărilor hidrologice.
Opus acestor forme de îmbunătăţire a confortului urban sunt efectele hidrologice ale
modificărilor climatice. Modificările apărute în bilanţul termic şi radiativ al perimetrelor
urbane - caracterizate prin mari suprafeţe impermeabilizate - amplifică cantităţile de
precipitaţii şi gradul de torenţialitate (Stănescu, 1995). Un impact major, prin
amplificarea severităţii episoadelor cu ploi de tip aversă (> 20-25 mm/oră), îl au
inundaţiile urbane, a căror ocurenţă a crescut în ultima perioadă (Revi et al., 2014).
Comunităţile umane ale aglomerărilor urbane resimt vulnerabilităţi ridicate faţă de
manifestările tot mai violente ale consecințelor asociate modificărilor climatice.
Cauzele producerii și amplificării efectelor inundaţiilor urbane sunt complexe.
Producerea inundaţiilor are la bază excesul hidric, acesta apare atunci când apa nu este
absorbită în sol - infiltrată sau drenată în mod corespunzător către reţeaua de canalizare.
Factorii determinanţi sunt hazardurile naturale (pluvial, nival, fluvial, costal, ape
subterane) și tehnice (avarieri ale unor magistrale de transport a apei și colmatarea unor
colectoare pluviale), care produc diverse forme de inundaţii: băltiri, depășirea capacităţii
de transport a unor albii, tsunami (cutremure), ridicarea nivelului piezometric. De
asemenea, efectele inundaţiilor urbane sunt amplificate de următorii factorii:
a) geomorfologici - reducerea valorilor densităţii (km/km2) reţelei de drenaj a apei
meteorice;
b) demografici - creşterea exponenţială a numărului şi densităţii populației umane
urbane expuse riscului hidric;
c) tehnici - creşterea suprafeţelor impermeabile (amploarea spaţiilor aferente
construcţiilor rezidenţiale, comerciale şi industriale, căilor de transport, aeroporturi) şi
scăderea ratelor infiltraţie apei în sol şi evapotranspiraţiei; subdimensionarea şi/sau
neîntreţinerea corespunzătoare a rigolelor şi a canalelor pluviale colectoare.
Consecinţele hidrologice ale artificializărilor hidraulice și hidrologice, în mediul urban
sunt următoarele:
a) reducerea infiltraţiei apei în sol și alimentarea apelor subterane, prin colectarea,
transportul şi concentrarea unor volume însemnate de apă, respectiv amplificarea vitezei
51
 de scurgere a apelor pluviale în reţeaua de canalizare;
b) creșterea evaporaţiei și a evapotranspiraţiei; alterarea conectivităţii biologice
longitudinale a avifaunei şi a calităţii apei (deversarea necorespunzătoare a apelor
reziduale de la instalaţiile de epurare);
c) modificarea parametrilor hidrologici ai scurgerii superficiale și anume: reducerea
timpului de concentrare şi de răspuns, amplificarea volumului şi a debitelor lichide
maxime ale viiturilor râurilor, creşterea coeficientului de scurgere.

Hidrograful unei unde de viitură într-un bazin hidrografic natural și unul urbanizat
Metode de diminuare a vulnerabilităţilor induse de inundaţiile urbane:
 structurale (hidrotehnice): sisteme de drenaj colectare şi transport a apelor pluviale
bine dimensionate; reducerea suprafeţelor pietonale impermeabilizate şi înlocuirea cu
pavaje poroase;
De exemplu, în municipiul Bucureşti, în vederea diminuării consecinţelor negative,
produse de fenomenele hidrologice extreme (viituri, inundaţii), încă din 1775, curgerea
apei prin reţeaua hidrografică se realizează prin derivaţii, lucrări de rectificare a albiilor
minore îndiguite (râul Colentina) şi/sau încasetate (sectorul râului Dâmboviţa), şi prin
acumulări frontale (cele mai multe pe râul Colentina). Totodată, în prezent evacuarea
apelor pluviale și uzate se face printr-o reţea de canalizare a cărei lungime este de
aproximativ 2250 km, din care aproximativ 250 km colectoare principale (Apanova,
2015).
 non-structurale: infrastructura verde; întreţinerea reţelei de colectare și transport a
apelor pluviale; educaţie (modele hidrologice matematice de evaluare a inundabilităţii),
adaptabilitate, asigurări de debite, etc.

52
 În condițiile particularităților existente în ceea ce privește parametrii hidrologici
T. ai mediilor urbane, așa cum sunt ei prezentați în caseta de mai sus, cum putem
12 adapta planurile de management bazinal sau strategiile de gestionare la nivelul
municipalităților pentru a lua în considerare și aceste aspecte?

Bioretenție
Bioretenția este o tehnică simplă folosită pentru managementul apelor, de cele mai
multe ori în combinație cu una din tehnicile prezentate anterior permițând acumularea
sau concentrarea apelor pluviale pe o anumită suprafață. Ea presupune folosirea
zonelor umede cu tipuri de vegetație specifică pentru a filtra sau concentra poluanții
din apă (Landscape Institute, 2009).
Bioretenția și tehnicile ce promovează infiltrarea activă au potențialul de a crește
nivelul de reîncărcare al apelor subterane dirijând apele pluviale către substrat mai
degrabă decât către conductele care să le transfere către ape de suprafață (Center for
Neighborhood Technology, 2009). Tehnicile de bioretenție sunt des folosite în
așezările urbane mari și chiar în spațiile industriale și comerciale, unde apele pluviale
spală suprafețele impermeabile, încărcându-se cu sedimente, nutrienți, poluanți
chimici și microbieni (Archer, 2012).
Anumite studii (Boanca et al., 2014) au demonstrat că și la nivelul României
construcțiile bazate pe principiul bioretenției au capacitatea de a captura procente de
până la 80% din suspensiile aflate în apă. La acestea se adaugă reținerea substanțelor
dizolvate, în procente ce variază în funcție de speciile de plante alese și compoziția
specifică a apelor poluate.

Pavajul permeabil
Una dintre cele mai simple tehnici de reducere a suprafețelor impermeabile este
reprezentată de înlocuirea pavajelor clasice cu structuri permeabile, care să reducă
scurgerea apelor pluviale și să permită infiltrarea acesteia în substrat.
Pavajele permeabile sunt construite din materiale ce permit infiltrarea apelor pluviale
deși arată similar cu pavajele convenționale. Pavajele poroase sunt construite dintr-o
suprafață permeabilă (în general beton sau asfalt) și au trei elemente principale –
suprafața, spațiul de depozitare și prea-plinul care să împiedice în perioadele cu
precipitații abundente, ca nivelul apei să se ridice până la suprafață (EPA, 2011).

53
Ele pot fi prezente sub forma betonului permeabil sau poros, asfaltului poros, dalelor
sau pavelelor conectabile permeabile (Center for Neighborhood Technology, 2009) și
pot fi bazate pe brazde de gazon, module de beton interconectate sau pavele de
cărămidă (EPA, 2011).
Dalele mai sunt numite și pavaje-pavele verzi datorită avantajelor asupra mediului, iar
pe lângă protejarea apei, multe pavaje verzi sunt produse din materiale reciclabile, dar
în comparație cu pavajele permeabile, ele nu necesită aceeași complexitate în
construcție și în general, nu sunt prevăzute cu rezervoare subterane.
Pavajele permeabile sunt și elemente de siguranță rutieră, având în vedere că reduc
semnificativ la nivelul infrastructurilor de transport rutier, apariția fenomenului de
acvaplanare, sau că și-au demonstrat rolul în întârzierea formării poleiului la suprafața
pavajului, îndeosebi în zonele climatice cu sezoane reci (Center for Neighborhood
Technology, 2009), semnificative, combătând astfel necesitatea folosirii sării sau altor
materiale antiderapante (astfel se produc economii în cheltuielile administrației dar și
reducerea poluării cauzate de spălarea acestor substanțe).
Pavajele permeabile au început să fie tot mai folosite ca soluții în cazul drumurilor cu
trafic redus, a spațiilor de parcare sau a trotuarelor (EPA, 2011), în amenajarea aleilor
din spațiile rezidențiale unifamiliale, piațetelor sau curților interioare.

54
Sisteme de colectare a apelor
Folosirea acestei tehnici pornește de la tratarea apelor pluviale ca o resursă, mai
degrabă decât un inconvenient. Sistemul presupune în general colectarea apei de
ploaie de pe un acoperiș, depozitarea într-un recipient, tratarea și filtrarea înainte de a
fi folosită în diverse activități menajere (Kloss, 2008).
Tehnologiile folosite pot fi combinate cu forme de eliminare a poluanților din apele
pluviale și cele uzate (Cape COD Commision, 2013), dar cele mai frecvente forme
sunt simplele recipiente și cisterne de ploaie - sisteme in-situ pentru colectarea apelor
pluviale îndeosebi de pe suprafața acoperișurilor (EPA, 2011). În general butoaiele
sunt folosite în cadrul spațiilor rezidențiale unifamiliale, iar cisternele - pentru spații
industriale și comerciale (EPA, 2011).
Componentele de bază sunt reprezentate printr-o conexiune superioară către
jgheaburile acoperișului, containerul propriu-zis de colectare a apelor, filtru pentru
suspensii și insecte, supapă de preaplin, mufă de conectare a furtunurilor pentru
folosințele ulterioare sau un sistem de extracție a apei (robinet sau pompă).
Proiectarea infrastructurilor pentru colectarea și folosirea apelor trebuie să țină cont
de regimul și caracteristicile climatice ale zonei respective în relație cu folosințele
potențiale ale utilizatorilor. Astfel, dacă precipitațiile dominante sunt în perioada de
iarnă s-ar putea ca utilizarea acestora pentru udarea gazonului să nu fie o idee tocmai
bună (Center for Neighborhood Technology, 2009).
În timpul episoadelor cu precipitații abundente sau a celor de topire a zăpezilor,
volumul crește, depășind capacitatea de suport a sistemului, forțând în cele mai multe
cazuri descărcarea lor directă în organismele hidrografice (Archer, 2012).
Colectarea apelor vine în același timp ca un răspuns la faptul că la nivelul multor
așezări umane folosințele exterioare ale apei (îndeosebi pentru irigarea spațiilor verzi)
reprezintă un procent însemnat din cantitatea folosită la nivelul spațiilor rezidențiale
(Bănuță (Iojă), 2010).
De exemplu, folosințele de apă zilnice per locuitor (Kloss, 2008) la nivelul Statelor
Unite cuprind: utilizare în exterior (58%), utilizare în interior – nepotabilă (20,3% din
care mașini de spălat 9,1%, toaletă 11,2%) și utilizare în interior – potabilă (21,7%
din care dușuri 7,0%, spălat vase 0,6%, baie 0,8%, chiuvetă 6,6%, alte folosințe și
pierderi 6,7%). Se observă că o serie din aceste utilizări pot fi acoperite și de apele
colectate prin intermediul acestor sisteme.

55
 Ex. 09

Colectarea apelor pluviale se poate

face fie cu instalații simple, fie cu
instalații moderne pentru scopuri finale
diferite (apă pentru irigații, apă pentru
activități menajere). Spre exemplu,
într-o gospodărie din sectorul 5,
București, un simplu butoi de un
anumit volum așezat sub burlanul
acoperișului, poate recolta apele
provenite din precipitații, adunate în
prealabil prin sistemul de jgheaburi.
Trebuie să se țină cont de materialul de
construcție al acoperișului, care trebuie
să fie din țiglă (arsă, de ciment,
metalică).

Departamentul de Ecologie al Statului American Washington a creat Rainwater

Harvesting Calculator (http://www.ecy.wa.gov/programs/wr/hq/rwh.html), un
calculator simplu ce estimează în funcție de locația geografică și parametrii
T. climatici specifici acesteia, cantitățile de ape pluviale ce pot fi colectate în
13 diferite scenarii (variații ale mărimii și structurii acoperișului, dimensiunea
recipientelor de colectare, utilizarea apei în interiorul și exteriorul locuinței).
Cum credeți că un astfel de calculator ar putea fi adaptat la particularitățile
României și ce potențiali utilizatori ai acestuia puteți identifica?

3.2. Tehnici de management al calității aerului și microclimatului

Poluarea aerului reprezintă una din principalele probleme de mediu identificate de
către populație, în special în cazul mediilor urbane mari (Frontczak et al., 2012;
Nowak et al., 2006; Pătroescu et al., 2010).
Diversitatea surselor antropice de degradare a calității aerului, suprafețele reduse de
contracarare a efectelor negative sau modificarea caracteristicilor suprafeței active,
sunt câțiva dintre factorii care influențează calitatea aerului. Înlocuirea vegetației
inițiale cu suprafețe construite determină modificări în schimburile de energie, reduce
evapotranspirația și crește masa termică (Gill et al., 2008).

56
Există o multitudine de studii asupra beneficiilor climatice ale infrastructurilor verzi,
îndeosebi în orașele din zona mediteraneană, acolo unde temperaturile ridicate,
insolația prelungită și nivelul umidității atmosferice, pun probleme de mediu (Norton
et al., 2015), dar aduc și dovezi clare că spațiile verzi caracteristice multor
infrastructuri verzi urbane ,acționează ca absorbanți ai poluanților atmosferici
(Tiwary & Kumar, 2014).
Printre cele mai folosite tehnici pentru controlul unor parametri climatici se numără
acoperișurile și pereții verzi, ce umbresc și izolează clădirile de variațiile extreme ale
temperaturii, reducând cantitatea de energie necesară pentru climatizare (Bitting &
Kloss, 2008).
În același timp, categorii precum aliniamentele stradale sunt considerate de către unii
actori un obstacol în calea maselor de aer ce determină apariția unor spații publice
slab ventilate în proximitatea străzilor (Tiwary & Kumar, 2014). La acestea se adaugă
deservicii legate de deteriorarea structurii clădirilor în cazul acoperișurilor și pereților
verzi dezvoltați necorespunzător sau promovarea prin intermediul acestora a unor
organisme nedorite.
Unul dintre fenomenele specifice la nivelul orașelor mari este insula de căldură
urbană, astfel de creșteri generale ale temperaturii și episoadele de caniculă, putând
genera probleme pentru starea de sanogeneză a populației (European Commision,
2012) dar și creșterea costurilor de mediu.
Diferențele de temperatură dintre orașul central și suprafețele exterioare sunt generate
în principal de procentul mare ocupat de suprafețele construite ce absorb radiația
solară și o eliberează drept căldură (City of Neosho, 2013). În acest sens,
infrastructurile verzi urbane pot avea un efect pozitiv, coronamentul arborilor și alte
suprafețe acoperite de vegetație putând reduce semnificativ efectul insulei de căldură
urbană prin creșterea evapotranspirației și umbrire (Landscape Institute, 2009).
Rolul infrastructurilor verzi în răspunsul la schimbările climatice globale este
reprezentat în principal de creșterea rezilienței așezărilor umane și deci a posibilității
de adaptare la modificarea nivelului unor parametri climatici (Govindarajulu, 2014).
În contextul în care majoritatea abordărilor privind schimbările climatice se adresează
intervențiilor ușoare, care necesită costuri reduse, mai puține schimbări instituționale
și normative, ce pot fi aplicate rapid și mai ușor este evident că pe termen lung aceste
intervenții sunt insuficiente, ele reprezentând o contribuție mică la reducerea emisiilor
de carbon (Giordano, 2012).

57
 Calculatorul de Carbon pentru Construcții disponibil online la adresa
T. http://buildcarbonneutral.org/ este un instrument ce ajută planificatorii și
14 dezvoltatorii să estimeze amprenta de carbon a unui proiect specific. Cum
comentați parametrii luați în calcul de către model? Puteți adaugă și alții?

Insula de căldură urbană este un fenomen ce exprimă realitatea că oraşele sunt

în general mai calde decât mediul rural sau mai puţin urbanizat care le înconjoară
ca urmare a modului artificial de utilizare a terenului şi a căldurii rezultate din
C.
activităţile antropice. Diferenţe se înregistrează şi în ceea ce priveşte
14
nebulozitatea, cantitatea de precipitaţii, radiaţia solară şi viteza vântului, iar
fenomenul este accentuat de schimbările climatice globale şi modificarea
modului de utilizare a terenului (CCMESI, 2011a; Onose, 2013).

Oraș Cartier Cvartal Stradă

Prioritizarea Prioritizare în funcție Evaluare a Identificarea

arealelor cu de elementele distribuției reale și infrastructurilor
favorabilități și existente potențiale specifice
restrictivități

Ex. 10
Pentru optimizarea beneficiilor aduse în relație cu fenomenul de insulă de căldură
urbană (Norton et al., 2015) infrastructurile verzi urbane trebuie prioritizate în funcție
de scara de abordare. Dacă la scara orașului se pot folosi mijloace de teledetecție
pentru a identifica arealele expuse, la scara de cvartal sau stradă este nevoie de
realizarea unui inventar detaliat al infrastructurilor existente și de o evaluare a
favorabilității și restrictivităților pentru dezvoltarea unor tipologii specifice de
infrastructuri verzi urbane.

58
Infrastructurile verzi, prin caracteristica lor de multifuncționalitate și multiplele
beneficii ecologice pot reprezenta un instrument de contracarare a efectelor negative:
de exemplu, schimbarea procentului ocupat de suprafețele impermeabile permite un
răspuns mai adecvat la episoadele cu cantități ridicate de precipitații (European
Commision, 2012), iar vegetația poate aduce elemente de umbrire atât de necesare în
timpul episoadelor cu temperaturi extreme (Beniston & Diaz, 2004).

Caseta 4
Evaluarea insulei de căldură urbană în municipiul București
Asist. univ. Diana Onose
Fenomenul „insulă de căldură urbană‖ a fost semnalat de către Luke Howard (Howard,
1833) în secolul al XIX-lea în cadrul analizelor realizate la nivelul Londrei, dar termenul a
fost introdus în literatură abia în 1958 de către Gordon Manley (Manley, 1958).
Fenomenul se referă la faptul că oraşele sunt mai calde decât zonele din proximitate
(Beranová & Huth, 2005; Kassomenos & Katsoulis, 2006) ca urmare a modului artificial
de utilizare a terenului şi a căldurii rezultate din activităţile umane (Hirano & Fujita,
2011).
Diferenţe se înregistrează şi în ceea ce priveşte nebulozitatea, cantitatea de precipitaţii,
radiaţia solară şi viteza vântului (Kleerekoper et al., 2012). Insula de căldură
caracterizează toate oraşele, având intensităţi diferite și a suferit o accentuare importantă
pe fondul schimbărilor climatice globale şi a modificării modului de utilizare a terenului.
În funcție de metodele utilizate se pot studia două tipuri de insulă de căldură – de
suprafață (se referă la temperatura înregistrată la nivelul suprafeței active și este mai
accentuată ziua) și insula de căldură atmosferică (la nivelul temperaturii aerului, se
accentuează în timpul nopții ca urmare a eliberării lente a căldurii de către structurile
urbane).
Studiile în domeniu au stabilit o corelaţie directă între creşterea suprafeţelor spaţiilor verzi
şi reducerea temperaturii locale (Jauregui, 1990; Takebayashi & Moriyama, 2007).
Spaţiile verzi pot contribui diferit la diminuarea efectelor insulei de căldură în funcţie de
caracteristici. Spaţiile cu arbori creează un efect de răcire prin umbra coroanelor lor şi, în
plus, intervin în mişcarea aerului şi schimbul de căldură, în timp ce spaţiile deschise
acoperite cu iarbă (ex. bazele sportive) pot contribui la fenomenul de răcire prin convecţie
(Bowler et al., 2010).
Municipiul București, caracterizat de o populație de aproximativ 1,86 milioane locuitori în
anul 2014, un procent al suprafeței construite de aproximativ 60%, un parc auto de 1,4
milioane autovehicule și o cantitate medie de energie consumată de 535 kW/locuitor/an,
reprezintă cel mai mare centru urban al României și orașul cu cea mai mare magnitudine a
fenomenului insulei de căldură din țară. Insula de căldură urbană din Municipiul Bucureşti

59
 este accentuată de dinamica modului de utilizare a terenului la periferia şi în proximitatea
oraşului. Teritoriul administrativ al orașului este reprezentat în proporție de 20% de
suprafețe oxigenante, din care 4,5% sunt suprafețe acvatice și 15,5% spații verzi, inclusiv
spațiile verzi rezidențiale și aliniamentele stradale (3,5% parcuri urbane).
Insula de căldură urbană din Municipiul București a început să fie studiată în anii ’80 pe
baza datelor oferite de cele două stații meteorologice din oraș - Filaret și Băneasa.
Conform (Posea & Ștefănescu, 1984), intensitatea insulei de căldură atingea valorile
maxime în luna august când diferenţele între centru şi periferie depăşeau 1°C, iar
diferenţele din interiorul oraşului, înregistrate între suprafeţele împădurite şi acvatice şi
zonele construite ajungeau la 2°C. Studii legate de distribuţia spaţială a fenomenului
realizate de către Centrul de Cercetare a Mediului şi Efectuare a Studiilor de Impact au
evidențiat o intensitate medie a insulei de căldură de aproximativ 3°C și o zonă critică din
punct de vedere a temperaturii în arealul Universitate - Calea Moșilor (CCMESI, 2008).
În anul 2014 Centrul de Cercetare a Mediului şi Efectuare a Studiilor de Impact –
Universitatea din București, a reluat cercetările în parteneriat cu Agenția Națională de
Meteorologie asupra insulei de căldură urbană și au realizat, în colaborare, un studiu
detaliat al distribuției spațiale a fenomenului insulei de căldură urbană în Municipiul
București. A fost utilizată o rețea de 30 de senzori de monitorizare a temperaturii, dintre
care 26 situați în cadrul teritoriului administrativ al orașului și 4 în zona din proximitate.
Toți senzorii au fost instalați la 1,5 – 2 metri înălțime față de suprafața topografică, în
zone umbrite în cadrul unor spații verzi, dar din cauza lipsei uniformității infrastructurii
verzi urbane la nivelul capitalei, caracteristicile acestor spații au fost variate. Astfel, 8
dintre puncte au fost situate în cadrul unor parcuri urbane (Herăstrău, Bazilescu,
Tineretului, Carol, Politehnica, Morarilor, Drumul Taberei), unul în Pădurea Băneasa, iar
restul în grădinile unor instituții, cimitire, spații verzi rezidențiale și grădini private.
Măsurătorile au evidențiat faptul că insula de căldură urbană își păstrează caracteristicile
spațiale de-a lungul anului, dar magnitudinea acesteia variază înregistrând valori maxime
vara (aproximativ 4°C în luna august) și minime iarna. Măsurătorile au evidențiat faptul
că cele mai ridicate valori ale temperaturii aerului s-au înregistrat în zona centrală a
orașului (Piața Universității) și în centrul cartierului Berceni (unul dintre cele mai mari
cartiere de locuințe colective din oraș). Ambele zone sunt caracterizate printr-un deficit de
spațiu verde și o densitate ridicată a spațiului construit. Se poate observa o scădere a
temperaturii de-a lungul lacurilor de pe râul Colentina (însoțite de suprafețe importante de
spații verzi), care traversează orașul în partea de nord și localizarea celei mai reci zone din
oraș la nord de acest râu, în zona Pădurii Băneasa, care funcționează ca moderator termic.
Este de asemenea vizibil rolul moderator al parcurilor cu suprafețe importante, Parcurile
Tineretului și Carol creând un coridor cu temperaturi mai scăzute între cele două zone cu
intensitate maximă a insulei de căldură. S-au realizat de asemenea observații axate direct
pe rolul parcurilor în diminuarea efectului insulei de căldură prin montarea a 4 senzori în
Parcul Herăstrău, la distanțe diferite față de limita exterioară a parcului.

60
 Distanță față de Distanța față Temperatură (°C)
Zona amplasare
limita parcului de lac (m)
punct septembrie octom rie
(m)
Ecluză 35 90 16,982 13,858
Statuie Darwin 85 250 17,419 14,174
Piața Presei Libere 105 85 16,771 13,608
Piața Ch. de Gaulle 370 140 16,102 13,171

Intensitatea fenomenului insula de căldură urbană în Municipiul București – august 2014

După observarea evoluției temperaturilor în Parcul Herăstrău de-a lungul celor

T. două 2 luni prezentate în tabelul din casetă, puteți evidenția o relația între
15 distanța față de limita parcului și temperaturile înregistrate de senzori? Cum ar
putea fi aceste valori influențate de caracteristicile parcului Herăstrău?

61
În plus, infrastructurile verzi pot aduce beneficii și în ceea ce privește calitatea
aerului interior. Vegetația poate avea rol de filtrare a pulberilor și poluanților, care
altfel ar intra în sistemul respirator și ar cauza probleme de sănătate (City of Neosho,
2013) locuitorilor. La nivelul României, studii anterioare (Iojă et al., 2011a), au
demonstrat că problemele legate de calitatea aerului interior sunt complexe, mai ales
în cadrul orașelor mari unde un procent însemnat din locuințe este reprezentat de cele
colective.

Pereții verzi
Pereții verzi reprezintă o alternativă la izolarea termică clasică, cu o frecvență tot mai
mare, ce presupune utilizarea unor pături de vegetație specifică pe suprafețele
pereților (în general la exterior, dar există și forme de pereți verzi de interior). O astfel
de tehnică are toate avantajele termice ale unui sistem de izolare clasică, la care se
adaugă permeabilitate mai bună cu exteriorul (prevenind apariția unor fenomene
nedorite). Directiva Performanței Energetice a Clădirilor din 2006, reglementează
standardele referitoare la construcțiile noi și la refacerea fațadelor clădirilor prin
folosirea unor sisteme de încălzire, ventilație și iluminat care să consume cât mai
puțină energie.

Ex. 11
Pereții verzi au fost
promovați în special pentru
beneficiile pe care le aduc la
nivelul parametrilor
climatici, precum efectele
de izolator termic sau de
filtrare a poluanților și
pulberilor. Dezvoltarea unei
astfel de structuri la clădirea
Departamentului de Fizică
din cadrul Universității
Humboldt – Adlershof.

3.3. Tehnici de management al solului

Solurile reprezintă o componentă de mediu importantă dar deseori neglijată din cauza
lipsei de vizibilitate în comparație cu fenomenele atmosferice sau a celor hidrologice.
62
Cu toate acestea, el se confruntă cu o serie de probleme precum încărcarea cu
substanțe poluante (Kasassi et al., 2008), pierderea fertilității sau a stabilității
structurale (Daraghmeh et al., 2009), schimbarea structurii orizonturilor și fenomene
de decopertare, sau în cazul mediilor urbane, compactarea solului și lipsa apei și
aerului către rădăcinile arborilor, ce determină probleme legate de calitatea vegetației
(Lukes & Kloss, 2008).
Cuantificarea proceselor specifice circuitelor biogeochimice care se desfășoară parțial
în cadrul solului care are rol de suport al infrastructurilor verzi ar putea îmbunătății
înțelegerea serviciilor și deserviciilor acestora, iar în acest sens, există reglementări
specifice pentru adâncimea optimă a substratului corespunzătoare diferitelor categorii
de plante, materiale folosite, dimensiunea particulelor, pH-ul sau permeabilitatea
substratului (European Commision, 2012).
Fitoremedierea
Tehnica fitoremedierii presupune folosirea unor comunități specifice de plante pentru
acumularea, procesarea și modificarea poluanților conținuți în orizontul biologic activ
al solului. Deși tehnica se folosește cu succes în special în ceea ce privește
decontaminarea terenurilor poluate cu produse petroliere, eficiența ei este discutabilă
și condiționată de o selectare corectă a speciilor pentru poluanții aflați în sol.
Totodată, un element deosebit de interesant este reprezentat de adâncimea până la
care se pot infiltra poluanți în sol.
Bariere permeabile reactive
În cazul de față, elementul de interes este reținerea și filtrarea poluanților aflați în
apele subterane, prin folosirea unor construcții antropice speciale. Acestea folosesc în
general un biofiltru stratificat pentru a reține poluanții prin procedee fizice sau
chimice. Poziționarea barierelor permeabile active este extrem de importantă, ea
trebuind să considere în primul rând parametrii ce caracterizează pânza freatică. Deși
poate determina rezultate impresionante, tehnica barierelor permeabile reactive este
mai puțin utilizată în special din cauza costurilor mari, dar și implicațiilor tehnice în
construcția, cu un caracter invaziv pentru sol, al acestor elemente aflate uneori la
adâncimi destul de mari.
Managementul fertilizatorilor și pesticidelor
O gestionare corectă a fertilizatorilor și pesticidelor folosite în activitățile agricole
reprezintă mai degrabă o strategie generală de abordat. Ea presupune pe cât posibil
minimizarea utilizării unor astfel de substanțe, sau acolo unde acest lucru nu este

63
posibil, ori au fost utilizate deja, reducerea efectelor negative resimțite la nivelul
solului.

Cum am putea explica faptul că tehnicile verzi folosite în cazul solului au o

T.
frecvență de distribuție mai redusă decât cele pentru apă sau aer, fiind
16
caracteristice în special activităților industriale și de exploatare a resurselor?

3.4. Tehnici pentru managementul biodiversității

Biodiversitatea este unul dintre elementele cu rezultatele cele mai spectaculoase în
ceea ce privește evaluarea impactului activităților antropice asupra structurii și
funcționalității acesteia, mai ales având în vedere că biodiversitatea este în general
fixată la nivel spațial și temporal, și spre deosebire de alte utilizări ale terenurilor, nu
poate fi transferată către alte locații (Bekessy et al., 2012).
În peisajele modificate antropic, fragmentarea ecosistemelor naturale (Clergeau,
2007; Penone et al., 2012), a ajuns la un asemenea nivel încât mare parte a habitatelor
nu mai pot suporta populații viabile din punct de vedere ecologic (Opdam et al.,
2006), iar ponderea mare a infrastructurilor liniare ce caracterizează ecosistemul
așezărilor uman,e face dificilă integrarea unor coridoare propice pentru viața sălbatică
în cadrul acestora (Huber et al., 2012; Kong et al., 2010).

Biodiversitatea sau diversitatea biologică reprezintă totalitatea speciilor, variației

C. genetice din cadrul speciilor și comunităților biologice, dar și relațiile ce se
15 stabilesc la nivelul ecosistemelor. Într-o accepțiune mai simplă ea reprezintă
abundența entităților vii (Primack et al., 2008).

Folosirea unor tehnici specifice infrastructurilor verzi are o serie de efecte pozitive
asupra biodiversității. Dintre acestea, se remarcă creșterea efectivelor populaționale
ale unor specii ce prezintă interes conservativ sau economic, precum și creșterea sau
ameliorarea calitativă a unor habitate specifice.
Prin caracterul său de rețea ecologică și proprietatea de a asigura conectivitate la
nivelul acestora, infrastructurile verzi contribuie la creșterea posibilităților de
deplasare pentru indivizii anumitor specii.

64
În același timp, tehnicile verzi centrate pe elementele de biodiversitate, pot avea și o
serie de efecte negative, de exemplu, putând reprezenta un vector de transmitere a
bolilor și dăunătorilor afectând atât alte specii cât și starea de sănătate a populației. De
asemenea, acestea ar contribui la creșterea costurilor de locuire și întreținere a unor
spații (Derer, 1985).
Mai ales la nivelul așezărilor umane, elementele de vegetație pot duce la perturbarea
sistemelor de colectare a deșeurilor sau a apelor uzate (mai ales în perioada de
încheiere a sezonului de vegetație), iar în cazul infrastructurilor de transport rutier pot
perturba vizibilitatea sau chiar duce la coliziuni.
Totodată, la nivel local speciile care utilizează infrastructurile verzi dezvoltate pot
avea activități cu impact negativ precum defecarea în spații utilizate de populație,
săparea ce afectează infrastructurile tehnice sau dezvoltarea unor comportamente
agresive.

Suprafețe cu biodiversitate ridicată

Cel puțin la nivel european biodiversitatea rămâne în centrul infrastructurilor verzi
(European Commision, 2012), mai ales atunci când vorbim despre scările regionale
sau naționale. Suprafețele cu biodiversitate ridicată beneficiază în acest sens de un
regim de protecție special, care să asigure prin măsuri de management specifice
atingerea obiectivelor conservative pentru speciile și habitatele de interes.
Acest lucru se realizează preponderent prin sistemul de arii protejate, dar există și alte
suprafețe, raportat la contextul local sau regional, ce pot fi considerate cu
biodiversitate ridicată. Nu toate aceste suprafețe cu biodiversitate ridicată sunt
accesibile în permanență publicului (Clius et al., 2012), ele putând include și areale la
care să nu existe un acces general, precum grădinile private (Moughtin & Shirley,
2005), sau suprafețe cu acces special, precum rezervațiile științifice.
Un ecosistem este sănătos, atunci când este neafectat sau rezilient la forme de stres și
degradare, și când își menține organizarea, productivitatea și autonomia în timp
(Tzoulas et al., 2007). Softuri specializate pot evalua dacă rețeaua ariilor protejate
îndeplinește țintele de conservare, și în același timp să minimizeze alte constrângeri,
precum costurile economice sau sociale (Gordon et al., 2009).
Infrastructurile verzi și eforturile de conservare a biodiversității au un numitor comun
în considerarea caracterului de rețea ecologică drept o condiție fundamentală a
asigurării unei funcționalități corespunzătoare a acestora.

65
Astfel, elementele infrastructurilor verzi vin ca suport pentru sistemul de arii
protejate, atât prin atenția acordată unor suprafețe cu biodiversitate ridicată, dar și
prin tehnicile și structurile pentru asigurarea conectivității (precum ecoducte sau
ecopoduri), care joacă un rol important în viabilitatea populației, prin menținerea
fluxului de gene și facilitarea migrației, dispersiei și recolonizării (Kong et al., 2010).

Elemente de suport pentru biodiversitatea urbană

În contextul procentului tot mai mare al populației ce locuiește în mediile urbane, dar
și al dezvoltării fără precedent al acestor tipuri de așezări umane la dimensiuni și
funcționalități fără precedent, existența unor elemente de biodiversitate în cadrul
acestora reprezintă o provocare continuă (Adams, 1994).
Programele de planificare durabilă a localităților își propun în continuare păstrarea
sau îmbunătățirea biodiversității urbane. Motivațiile sunt diverse, printre ele putându-
se număra elementele de conservare a unor specii de interes sau cu valoare simbolică,
protejarea unor habitate specifice pentru acestea, asigurarea unei mobilități a speciilor
la nivelul așezărilor umane.
Pe lângă obiectivele conservaționiste, biodiversitatea urbană își găsește forme de
promovare și pentru că reprezintă în multe spații și anumite grupuri sociale singura
modalitate de a păstra o anumită interacțiune între elementele naturale și populație. În
același timp, elementele de biodiversitate urbană reprezintă un instrument util în
promovarea unor activități educaționale direcționate în special către generațiile tinere.

Păduri urbane
Pădurile urbane reprezintă o categorie de spații la nivelul așezărilor umane mari care
prin structura și funcționalitea lor, permit foarte bine îmbinarea obiectivelor de
conservare a biodiversității cu obiectivele sociale sau culturale ale societății, având în
același timp, o întreagă paletă de alte servicii ecosistemice fiind însă influențate de
structura generală a ecosistemului, morfologia urbană și criteriile socio-economice
(Dobbs et al., 2011).

66
Din aceste considerente, dezvoltarea pădurilor urbane nu este condiționată doar de
elementele ecologice și climatice menite a favoriza sau restricționa creșterea și
supraviețuirea arborilor, ele fiind dependente și de elementele de planificare urbană,
politice sau culturale care asigură existența lor în contrapondere cu interesele de
dezvoltare a suprafețelor construite.
Din această perspectivă, managementul arborilor urbani se confruntă cu numeroase
provocări legate de regimul de proprietate, prevederile legislative în domeniul
politicilor publice, cărora li se adaugă o gamă largă de limitări ecologice (Young &
McPherson, 2013).

Tree boxes
Arborii au numeroase beneficii pentru biodiversitatea urbană și induc beneficii și la
nivel individual, nu doar în forma pădurilor urbane. La nivelul tramei stradale,
prezența aliniamentelor cu arbori reprezintă un element caracteristic infrastructurilor
verzi urbane. Frecvent, prezența acestor arbori este însoțită de aplicarea unor tehnici
specifice destinate a asigura durabilitatea acestora.
Pentru a limita efectele de spălare a solurilor, sau contracara efectele negative
determinate de lipsa arborilor la nivelul unor suprafețe urbane, apare soluția
amplasării elementelor de vegetație în diferite construcții de tip ghiveci, de
67
dimensiuni variabile în funcție de speciile folosite și confecționate din materiale
diverse.
Acolo unde arborii sunt plantați direct în substrat se pot folosi sisteme de tip Silva
Cell, alcătuite din schelete metalice îngropate care nu permit tasarea solului, sau din
sisteme de pavaje suspendate, care utilizează masa de sol pentru a sprijini creșterea
arborilor și pentru o gestionare adecvată a apelor pluviale prin absorbție,
evapotranspirație și interceptare.

Ex. 12
Un exemplu de tree boxes este
reprezentat de amplasarea arborilor
în interiorul unor amplasamente
metalice sau din lemn. Acestea
reprezintă o metodă de atenuare a
efectelor apelor pluviale
implementata cu scopul de a filtra
sedimentele și poluanții din apa
meteorică sau de a protejat solul
necesar plantelor. Aceste ―cutii‖
atenuează efectele negative ale
insulei de căldură și adăugă o
valoare estetică peisajului urban.
De obicei, in aceste structuri, sunt
plantați arbori sau arbuști, dar se
poate utiliza si vegetație floricolă
cu colorit viu în perioada estivală.
În imagine, un astfel de sistem
amplasat în București.

National Tree Benefit Calculator este un instrument simplu ce permite în mod

gratuit utilizatorilor (http://www.treebenefits.com/calculator/) să evalueze
T. beneficiile aduse de arborii aparținând diferitelor specii în ceea ce privește
17 calitatea aerului, climat, valoarea imobiliară, energie. Modelul este dezvoltat
doar pentru Statele Unite ale Americii, calculând beneficiile pe baza
caracteristicilor zonelor climatice prezente.

68
 Pachetul gratuit de Softuri i-Tree (disponibil online la adresa
https://www.itreetools.org/) este un instrument folosit în analiza și evaluarea
beneficiilor arborilor din mediile urbane, evaluând efectele acestora în ameliorarea
nivelului poluării, reducerea cantităților de ape pluviale scurse și cantitățile de
T. Carbon sechestrate de către vegetație. Pachetul are module dedicate
18 componentelor ecologice, hidrologice, peisagistice, de proiectare, stradale ș.a.m.d.
Instalați aplicația i-Tree Eco și dezvoltați un proiect de analiză pentru o localitate
din România (Atenție! Pentru aceasta trebuie să creați un Proiect Internațional și
nu să folosiți parametrii specifici cu aplicabilitate doar la nivelul SUA).
Interpretați rezultatele obținute și comentați metodologia de lucru.

3.5. Tehnici complexe

Tehnicile verzi prezentate anterior au fost centrate pe o anumită componentă, chiar
dacă prin multifuncționalitatea lor beneficiile se extind și dincolo de aceasta. Există
însă o serie de instrumente care sunt special proiectate și dezvoltate pentru a încuraja
contactul dintre elementele de mediu, efectele lor fiind o rezultantă mai degrabă a
interacțiunilor dintre acestea.
Ele vizează în același timp componenta aer (prin controlul poluanților atmosferici sau
îmbunătățirea parametrilor climatici), apă (controlul apelor pluviale sau limitarea
transportului substanțelor către sistemele de colectare), sau biodiversitate (habitat
pentru anumite specii, creșterea conectivității).

Acoperișurile verzi
Reprezintă unele dintre cele mai studiate forme ale infrastructurilor verzi, proiectarea
lor având în vedere beneficii multiple și pe componente de mediu diversificate.
Distribuția lor este asociată în multe cazuri și cu prezența unor alte forme de
infrastructuri, precum pereții verzi.
În funcție de adâncimea substratului necesar dezvoltării plantelor, acoperișurile verzi
pot fi extensive (cu adâncimi de 5-15 cm) sau intensive (adâncime de peste 15 cm)
(Center for Neighborhood Technology, 2009). Acoperișurile verzi intensive sunt
frecvent asociate cu grădinile de acoperiș, necesitând o grosime considerabilă a
solului și întreținere constantă (Bianchini & Hewage, 2012), iar acoperișurile verzi
extensive au în general un strat mai subțire de sol, fiind proiectate pentru a se auto-
susține, cu o minimă intervenție umană.

69
Un acoperiș verde este parțial sau complet acoperit cu un strat de vegetație, având în
substrat o membrană impermeabilă. Majoritatea acoperișurilor verzi au mai multe
straturi: un strat impermeabil sau o membrană, un strat ușor de drenaj alcătuit din
materiale poroase, capabile să rețină apă, un strat geotextil pentru a preveni
particulele fine de sol să înfunde stratul de drenaj și respectiv substratul propriu zis
(EPA, 2011).
În privința managementului apelor, prioritatea lor este să administreze apele pluviale
prin intercepție, evaporație, absorbție și transpirație a precipitațiilor, reducând astfel
cantitatea de apă ce ajunge în sistemul public de colectare (European Commision,
2012), prin abilitatea lor de a reține cantități importante de precipitații reducând
degradarea clădirilor dar și costurile de mentenanță a lor. Acoperișurile verzi
îmbunătățesc calitatea aerului prin sechestrarea poluanților atmosferici și a pulberilor
în suspensie, iar efectul de răcire combate formarea smogului prin încetinirea ratelor
de reacție a oxizilor de azot și compușilor organici volatili (Center for Neighborhood
Technology, 2009). Totodată, acoperișurile verzi cresc performanța termică a
clădirilor, vara oferind umbrire și răcorind clădirea prin evapotranspirație și
schimbarea albedoului clădirilor, în timp ce iarna, acoperișul acționează ca un izolator
(European Commision, 2012). În privința biodiversității acoperișurile verzi oferă
habitat pentru numeroase specii de insecte și păsări. Selectarea unui acoperiș verde
pentru o clădire trebuie realizată atât în funcție de așteptările utilizatorilor cât și de
condițiile meteorologice (Bianchini & Hewage, 2012), având în vedere dacă structura
și tipul construcției poate suporta greutatea unui anumit tip de acoperiș (EPA, 2011).
În ciuda faptului că durata de viață este de două sau de trei ori mai lungă decât a unui
acoperiș tradițional, că au costuri reduse de înlocuire și că se amortizează în circa 20
de ani, mulți proprietari sunt ezitanți în a avansa costurile necesare dezvoltării
acestora (EPA, 2011). Folosirea straturilor de plastic îmbunătățește performanța
acoperișurilor verzi, dar în același timp ele prezintă un cost socio-economic
apreciabil, iar pentru amortizarea impactului asupra mediului determinat de
producerea produselor artificiale folosite, e nevoie de o perioadă de timp destul de
mare (Bianchini & Hewage, 2012), ele reprezentând o provocare tehnologică în
continuare.

Străzi verzi
La nivelul calității aerului, aliniamentele stradale ajută la moderarea temperaturilor
ridicate și combat vitezele mari ale vântului dezvoltate de-a lungul bulevardelor de tip
canion (City of Neosho, 2013), parametru care în special în zonele cu ierni aspre are
70
un impact semnificativ asupra energiei necesare pentru încălzire (Center for
Neighborhood Technology, 2009).

Ex. 13
Pe lângă multitudinea
de beneficii ecologice
și economice,
acoperișurile verzi pot
avea și un puternic
impact estetic. În
imagine, diversitatea
acoperișurilor verzi și
grădinilor în Monaco.

GreenSave Calculator permite compararea performanțelor energetice ale unei

clădiri în funcție de tipul de acoperiș (alb, închis sau acoperiș verde).
T. Instrumentul este disponibil gratuit atât pentru construcții noi cât și pentru cele
19 existente (http://greenbuilding.pdx.edu/GR_CALC_v2/grcalc_v2.php#retain),
cuantificând costurile de construcție, operare sau întreținere, precum și
beneficiile energetice ale fiecărei soluții adoptate.

Ex. 14
Străzile verzi
reprezintă elemente ce
cresc valoarea
percepută a unui țesut
urban, prin puternica
lor componentă
estetică, dar și prin
beneficiile ecologice și
economice pe care le
aduc. O astfel de
stradă verde din Tivoli,
Ljubljana - Slovenia.

71
În același timp, aliniamentele stradale absorb poluanții atmosferici (dioxid de azot,
dioxid de sulf și ozon) și pulberile în suspensie, oferind habitate pentru o serie de
specii și ajută la fixarea solurilor urbane, iar coronamentul arborilor diminuează
impactul picăturilor de ploaie asupra suprafețelor dezgolite de vegetație (Center for
Neighborhood Technology, 2009).
Beneficiile lor pot fi uneori exprimate și prin corelații discutabile, ca de exemplu, cea
între prezența aliniamentelor stradale și rata mai redusă a criminalității sau cea dintre
timpul de recuperare al pacienților din spitale și aliniamentele stradale care ar putea fi
observate de la fereastra salonului în care sunt internați (Brady et al., 2001).
Un element caracteristic străzilor verzi este proiectarea lor neliniară. Astfel, prezența
unor curbe și bretele în traseul străzilor duce la scăderea vitezei vehiculelor, dar și
evidențiază mai bine locurile de traversare (City of Neosho, 2013).
O astfel de proiectare a străzilor verzi, poate fi în contexte diferite atât un serviciu cât
și un deserviciu. Spre exemplu, o stradă cu un aliniament de arbori bine dezvoltat
poate reprezenta un serviciu pentru pietoni (adăpost, plăcere de a merge) și în același
timp, un deserviciu pentru șoferi (căderi de frunze, obstrucționarea vizibilității) sau
pentru rezidenții din proximitate (European Commision, 2012).

Grădina urbană
Grădinile urbane pot fi definite drept suprafețe din proximitatea unei locuințe în care
locatarul/proprietarul are drept de decizie (Cameron et al., 2012). Grădinile
rezidențiale sunt menționate deseori drept componente importante ale infrastructurilor
verzi, dar contribuția lor specifică este rareori analizată, iar rezidenții au în general
autonomie în luarea deciziilor privitoare la acestea, chiar dacă uneori deleagă
responsabilitatea unor specialiști (arhitecți peisagiști, amenajiști, grădinari, etc.)
(Cameron et al., 2012).
La acestea se adaugă și alte forme de grădini planificate, precum grădinile lotizate
(allotment gardens) folosite în multe țări pentru a asigura accesibilitatea unor surse de
hrană sănătoasă, a oferi oportunități educaționale și reconectarea populației cu mediul
natural (Landscape Institute, 2009), sau grădinile comunitare – suprafețe ce sunt
desemnate oficial sau informal pentru cultivarea fructelor proaspete și vegetalelor de
către membrii comunităților (The National League of Cities, 2012), sau neplanificate
precum grădinile de gherilă - suprafețe publice ce au fost plantate în mod ilegal de
către anumiți indivizi (Cameron et al., 2012).

72
 Low Impact Development Rapid Assessment Tool este un instrument
disponibil gratuit (http://www.lidratool.org/) ce permite evaluarea diferențelor
în ciclul de viață al infrastructurilor verzi în comparație cu infrastructurile
T. tradiționale, fiind concentrat pe practicile de management a apelor pluviale.
20 Pentru a rula modelul utilizatorii trebuie introduse date privitoare la:
caracteristici fizice (suprafețe, procent permeabil sau impermeabil), tipurile
de infrastructuri verzi ce se dorește a fi analizate (acoperișuri verzi, pavaje
permeabile, etc.) și caracteristicile infrastructurii rutiere.

Ex. 15
Nu întotdeauna grădinile
agricole au suprafețe mari
care să asigure producerea
unor cantități
semnificative de produse
agricole. În unele cazuri,
ele au rolul principal de a
asigura o modalitate de
petrecere a timpului liber.
În imagine, o grădină din
Ljubljana, Slovenia.

Ex. 16
În anumite tipuri de
climate, cum este cel
mediteranean,
existența grădinilor
asociate spațiilor
rezidențiale s-a impus
ca o trăsătură
arhitecturală
dominantă. În
imagine o grădină din
Alhambra, Granada –
Spania.

73
Caracterul grădinilor urbane este în legătură directă cu densitatea țesuturilor urbane
din care fac parte (Crăciun, 2008). Urbanizarea duce la scăderea procentului ocupat
de grădini, fie prin transformarea lor în spații construite, fie prin construcția noilor
spații rezidențiale care în general, au grădini mai mici (în principal pentru a reduce
costurile totale). În general, există o corelație puternică între vechimea spațiilor
rezidențiale și suprafața grădinilor, dar și între nivelul de educație și de venituri al
populației și aceasta (Cameron et al., 2012).
Forma, funcțiile și managementul grădinilor urbane pot influența serviciile
ecosistemice deservite de acestea, dar în general, ele au o eterogenitate a formei și
funcțiilor. Impactul vizual este în general mai mare pentru grădinile aflate în fața
locuinței (în raport cu axul drumului – chiar dacă caracterul estetic al acestora a
început să se piardă îndeosebi datorită locurilor de parcare), în timp ce cele situate în
spatele ei au deseori și o puternică componentă funcțională (Cameron et al., 2012).
Astfel de grădini urbane există și în multe spații din România, având localizări și
structuri diferențiate în funcție de tipul de rezidențial pe care îl deservesc sau în
funcție de cartierul sau zona așezării în care se concentrează. Periferiile multor orașe
sunt dominate de grădini urbane cu multiple funcții, adiacente îndeosebi
rezidențialului de tip individual unifamilial.
Grădinile au rol de regulator climatic, putând contribui la reducerea consumului de
energie în interiorul locuinței, asigurând habitat pentru anumite specii faunistice sau
reducând volumul apelor pluviale. În același timp, întreținerea lor poate duce la
consum de resurse (în principal apă), emisii suplimentare de poluanți, sau pot reclama
folosirea unor pesticide, fertilizatori ori alte substanțe chimice. Poate principalul
beneficiu al grădinilor urbane este cel legat de îmbunătățirea calității fizice și psihice
ale locuitorilor.

74
IV. Beneficiile infrastructurilor verzi
O discuție despre beneficiile infrastructurilor verzi este întotdeauna utilă pentru a
demonstra potențialul acestora în îmbunătățirea calității mediului, a sănătății
populației și calității vieții, dar încercările de delimitare clară a tipologiilor de
beneficii sunt dificile, în principal, datorită caracterului de multifuncționalitate
specific infrastructurilor verzi. Parte din beneficiile infrastructurilor verzi sunt
interconectate și corelate, și astfel apare riscul de a cuantifica un anumit beneficiu de
mai multe ori (Center for Neighborhood Technology, 2009).
Astfel, evaluarea beneficiilor infrastructurilor verzi trebuie să cuprindă abordări
integratoare care să analizeze beneficiile pe diferite niveluri (Demuzere et al., 2014),
gradual, în faza de planificare, de construcție și de operare (Flynn & Traver, 2013).
Beneficiile includ valoarea lor istorică și spirituală, beneficiile aduse peisajului,
conservării naturii și calității aerului și apei (Moughtin & Shirley, 2005), dar trebuie
întotdeauna analizate din perspectiva relației cu costurile lor economice și sociale,
inclusiv privitoare la costurile ascunse din punct de vedere economic.

•Acoperirea Funcții Beneficii • Disponibilitatea

terenurilor •Produse de plată
•Biomasă •Sănătatea • Evitare riscuri
•Producția •Protecție populației
primară •Reglare
•Siguranță
Structuri Valoare
Servicii
biofizice economică

Ex. 17
Există o legătură cauzală între structura și funcționalitatea infrastructurilor verzi și
serviciile și beneficiile aduse de ele. Modelul demonstrează relațiile care conduc de la
structurile biofizice până la valoarea economică a infrastructurilor verzi (European
Commision, 2012).

Comunitățile de multe ori nu conștientizează beneficiile asigurate de infrastructurile

verzi sau cred că ele sunt mai scumpe ori mai dificil de implementat decât
75
infrastructurile gri clasice (European Commision, 2012). Dificultățile în demonstrarea
beneficiilor și cuantificarea costurilor și performanțelor (Baptiste et al., 2015), trebuie
depășite prin asigurarea că beneficiile infrastructurilor verzi la nivel economic, sunt
cunoscute și apreciate de către oamenii de afaceri dar și de către decidenții la nivel
local și regional (Natural England, 2009a).

4.1. Funcțiile infrastructurilor verzi

Funcțiile infrastructurilor verzi sunt în proporție mare interdependente (European
Commision, 2012), răspunzând atât cerințelor sistemelor naturale, cât și cerințelor
sistemelor socio-economice. Există o diversitate de clasificări ale funcțiilor
infrastructurilor verzi, printre cele mai întâlnite în literatura internațională (M’Ikiugu
et al., 2012) putând fi enumerate:
Conservarea naturii. Infrastructurile verzi prin modul lor de dezvoltare asigură
păstrarea funcțiilor ecosistemelor - reprezentate de procese fizice, chimice și
biologice ce au loc în cadrul acestora, fiind necesare pentru existența lor și rezultatele
din interacțiunile dintre componentele biotice și abiotice ale unui ecosistem (Dobbs et
al., 2011). Infrastructurile verzi promovează în special conservarea diversității
biologice, reprezentând un habitat vital pentru o multitudine de specii și favorizând
dispersia organismelor sau menținerea speciilor native (Adams, 1994).
La nivelul parametrilor abiotici ai mediului, tehnicile verzi sunt instrumente de
menținere a funcționării circuitelor biogeochimice, încercând să minimizeze
perturbările antropice, având rolul de filtrare a poluanților din diferite medii sau de
regularizare a parametrilor hidrologici și climatici, la nivel local ori regional.
Planificarea teritoriului și urbanism. Găsirea unui echilibru între obiectivele
economice, sociale și cele de protecție a mediului, este un proces complex ce impune
consens între actorii la diferite niveluri dar și o viziune de ansamblu în privința
dezvoltării teritoriale echilibrate (Brooks, 2002). Elementele infrastructurilor verzi
sunt în acest sens, un instrument util planificatorilor teritoriali, amenajiștilor și
urbaniștilor în dezvoltarea unor spații echilibrate și durabile la diferite scări spațiale.
Social. Funcția socială a infrastructurilor verzi este evidentă prin promovarea în
cadrul acestora a activităților comunității și participării lor la programele de
socializare (M’Ikiugu et al., 2012). În special în mediile urbane mari, existența unor
elemente precum parcurile sau grădinile urbane, străzile verzi, încurajează practicarea
exercițiilor fizice, dar și a altor activități de recreere. La acestea se adaugă elementele

76
de reducere a stresului și îmbunătățirea stării mentale, toate concurând în efecte cu
proiecție în sanogeneza populației (Bărbulescu, 2007; Barnea & Calciu, 1980).

Sanogeneza încearcă să exprime relațiile existente între starea de sănătate a

C. populației și factorii de natură fizică (zgomotul, vibrațiile, parametrii climatici),
16 chimică (aerul, apa, solul) sau biologică (între care se încadrează și distribuția
spațiilor verzi) ce o influențează (Bărbulescu, 2007).

Ex. 18
Planificarea infrastructurilor verzi este un proces ce necesită coordonarea și
suprapunerea eforturilor provenite de la nivel organizațional (materializate prin
implicarea instituțiilor publice și a altor actori interesați, precum și de dezvoltarea
unor strategii și programe coerente) cu cele de la nivelul sectorial (al domeniilor
diferitelor politici publice) și teritorial (în special consens între unități administrativ
teritoriale distincte și de tipuri diferite).

77
Educație. Una din funcțiile importante ale infrastructurilor verzi este de a permite
oamenilor să acumuleze cunoștințele, aptitudinile și atitudinile, care să asigure un
mod de viață mai sustenabil. Astfel, cunoașterea proceselor naturale și a impactului
activităților antropice asupra acestora, pot reprezenta oportunități de conștientizare
chiar a efectului asupra mediului la nivel individual.
Elementele infrastructurilor pot reprezenta spații suport pentru activități de cercetare
științifică sau activități extra-școlare menite să asigure oportunități pentru dezvoltarea
cognitivă a generațiilor tinere.
Economie. Majoritatea elementelor infrastructurilor verzi pot avea și servicii
ecosistemice aducătoare de bunuri (materii prime, hrană, produse piscicole), recreere
sau alte servicii ce pot fi incluse în circuitul economic. La nivelul așezărilor umane,
prin rolul lor în privința eficienței energetice, în special în cazul clădirilor de locuit,
ele pot duce la reducerea folosinței, cererii și costurilor energie.
Un alt palier pe care se remarcă funcția economică a infrastructurilor verzi este
reprezentat de rolul acestora în evitarea unor costuri de mediu, dar și prin creșterea
disponibilității publicului de a plăti pentru protecția mediului.
Prevenirea dezastrelor. Infrastructurile verzi sunt elemente ce permit creșterea
rezilienței sistemelor socio-umane la incidența unor fenomene nedorite determinate
de cauze naturale, antropice sau sinergice. În situații specifice ele pot avea funcție de
protecție împotriva inundațiilor și furtunilor, controla alunecările de teren și reduce
efectele unor fenomene precum incendiile sau seceta.
Climatic. În special în așezările umane elementele infrastructurilor verzi au funcții
climatice importante, având efecte de moderare a parametrilor climatici, de combatere
a efectului de insulă de căldură urbană, favorizarea unei circulații bune a aerului,
reglarea umidității și a regimului vântului, reducerea zgomotului, a concentrației
gazelor cu efect de seră și stocarea poluanților.
Identitate culturală și istorică. Așa cum se observă din clasificarea funcțională a
infrastructurilor verzi, dar și din abordarea europeană a acestora, există tipologii de
infrastructuri verzi a căror funcție principală, este aceea de conservare și promovare a
valorilor de patrimoniu, a elementelor etnografice și folclorice, a celor arhitecturale,
artistice, istorice.
Mai mult, anumite elemente sunt dependente de continuarea unor practici tradiționale
de exploatare a capitalului natural. De exemplu, numeroase suprafețe de fânețe cu o
biodiversitate floristică impresionantă sunt dependente de activitățile de cosit realizate
cu instrumente tradiționale nemotorizate.

78
 Patrimoniul reprezintă ansamblul elementelor materiale și imateriale care atestă
C.
relațiile speciale pe care o comunitate umană le-a stabilit de-a lungul istoriei cu
17
teritoriul și peisajul inițial (Niculae, 2012).

Puteți găsi și alte exemple în care elemente cu valoare ridicată pentru

T.
infrastructurile verzi sunt degradate ca urmare nu a activităților antropice, ci mai
21
degrabă a lipsei acestora activități de care erau dependente?

4.2. Cuantificarea beneficiilor infrastructurilor verzi

Beneficiile infrastructurilor verzi sunt diverse, însă frecvent ele sunt exprimate doar
calitativ (Flynn & Traver, 2013), o problemă deosebită fiind legată de dificultățile de
cuantificare a acestora (Bianchini & Hewage, 2012; DG Environment, 2012). Una
dintre cele mai frecvente metode pentru cuantificarea beneficiilor este analiza ciclului
de viață, ce constă în identificarea și cuantificarea inputurilor și outputurilor ce apar
pe întreaga perioadă de viață a unei practici specifice (Flynn & Traver, 2013).

4.2.1. Beneficiile economice

Beneficiile economice ale infrastructurilor verzi includ elemente de favorizare a
creșterii economice și a investițiilor, creșterea valorii monetare a terenurilor (Edwards
et al., 2013), dar și a valorii lor estetice (DG Environment, 2012; EEA, 2011).
Folosirea unor tehnici verzi poate determina reducerea costurilor de construcție și
administrare a infrastructurilor. În același timp, există diferențe majore între opinia
autorităților și cea a publicului larg în privința valorii infrastructurilor verzi (Baptiste
et al., 2015), chiar dacă se recunoaște că elementele verzi reduc costurile asociate cu
efectele negative ale dezvoltării. Valoarae de investiție se referă la costurile asociate
achiziționării terenurilor, planificării și construirii, dar și la veniturile rezultate din
exploatarea infrastructurii verzi (Vandermeulen et al., 2011).
Valorile monetare sunt totodată ușor de comunicat publicului și altor factori
interesați, putând fi cu ușurință preluate în procesul de luare a deciziei (European
Commision, 2012), cu toate acestea, există încă valori asupra cărora este dificil de
pus o valoare monetară (îndeosebi valorile culturale și estetice), ce trebuie analizată
prin perspectiva specificului local (Faehnle et al., 2014). În România, de exemplu,
elementele infrastructurilor verzi și în special spațiile verzi urbane, sunt considerate

79
drept spații în care administrația publică „pierde bani‖ îndeosebi pentru că nu sunt
cuantificate și monetizate toate beneficiile lor.
Folosirea unor tehnici verzi are potențialul de a crește durata de utilizare a
infrastructurilor și de îmbunătăți rezultatele acestora în ceea ce privește evaluarea
ciclului lor de viață și impactul la nivel economic și al mediului. Este adevărat că o
evaluare eficientă a ciclului de viață pentru infrastructurile verzi reprezintă o
provocare, în special datorită calității datelor și a disponibilității seriilor în timp
(Flynn & Traver, 2013).

LCA – Evaluarea ciclului de viață reprezintă o metodologie standardizată la

C. nivel internațional (ISO 14040, 2006) ce ajută la cuantificarea presiunilor asupra
18 mediului generate de producerea bunurilor și serviciilor, beneficiile și direcțiile
de urmat pentru îmbunătățirea impactului total asupra mediului.

Ex. 19

O strategie ―verde‖ de
amenajare urbană poate
genera elemente ale
infrastructurii verzi ce se
integrează mai mult sau mai
puțin în peisajul urban,
separând diferite
funcționalități sau
îndeplinind un rol
primordial economic.
În imagine, un perete verde
/ grădină verticală
dezvoltat(ă) în Madrid,
Spania cu rol în reducerea
costurilor energetice.

80
Un alt beneficiu economic este reprezentat de reducerea consumului și costurilor
energetice, îndeosebi în așezările umane, acolo unde elemente precum pereții și
acoperișurile verzi asigură o izolare termică mai bună a locuinței și implicit costuri
mai mici de încălzire iarna și de răcire vara. Cheltuielile de utilizare a aerului
condiţionat pot scădea ca rezultat al umbririi clădirilor de către arbori, astfel evitând
poluanţii aerului şi gazele cu efect de seră asociate cu producerea acestei energii.
Infrastructurile verzi au la nivel urban și un rol important la nivel imobiliar. Astfel,
valoarea de piață a proprietăților crește în proximitatea unor astfel de spații verzi
(Bitting & Kloss, 2008; Jim & Chen, 2010; Netusil et al., 2014). Acest lucru
determină o atractivitate mai ridicată pentru spațiul rezidențial, fapt ce poate genera o
creștere a nivelului de impozitare, populația având în general disponibilitatea de a
plăti pentru existența unor elemente verzi.
O analiză realizată la nivelul Bucureștiului a evidențiat corelația existentă între prețul
locuințelor și zonele din proximitatea tuturor parcurilor importante, și în special a
celor situate în zona de nord (Onose, 2013).
Pe lângă beneficiile economice aduse de infrastructură în sine, specialiștii discută și
de beneficiile indirecte legate de dezvoltarea economiei locale (Vandermeulen et al.,
2011), prin produse specifice sau activități turistice, prin investiții și crearea unor
locuri de muncă (direct în procesul de dezvoltare și întreținere a elementelor verzi sau
indirect prin activitățile asociate acestora). Prezența unor elemente de infrastructură
verde reprezintă un determinant important în stabilirea atractivității pentru
dezvoltarea diferitelor zone ale așezărilor umane (Qureshi et al., 2010).
Dificultatea principală legată de beneficiile economice ale infrastructurilor verzi este
dată de modul în care valorile pot fi incluse în analizele cost-beneficiu. Pe lângă
valorile de folosință directă (produse, valori recreaționale sau de experiență) un
procent însemnat al beneficiilor economice sunt reprezentate de valori indirecte
(funcțiile mediului, efectul asupra condițiilor de locuit și sănătății umane, evitarea
diferitelor riscuri), valori opționale (provin din efectele asupra biodiversității sau
schimbări climatice (Vandermeulen et al., 2011), și valorile neutilizabile (existențiale,
patrimoniale sau altruiste).

81
4.2.2. Beneficiile sociale
Beneficiile sociale ale infrastructurilor verzi se referă la îmbunătățirea sănătății
populației și promovarea activităților fizice, ameliorarea sănătății mentale, facilitarea
interacțiunilor sociale și a coeziunii comunităților (IEEP, 2011b). Pe de altă parte,
există cazuri când infrastructurile verzi se constituie în bariere ce determină
segregarea socială (Hostetler et al., 2011). În mediile urbane oamenii își petrec
majoritatea timpului în interiorul clădirilor (Wang et al., 2014), iar infrastructurile
verzi, sunt instrumente prin care oamenii sunt direcționați către spații publice.
Beneficiile sociale ale infrastructurilor verzi vizează printre altele: îmbunătățirea
participării la activități fizice și a stării generale de sănătate a populației, promovarea
sănătății fiziologice și mentale sau facilitarea interacțiunilor sociale, a incluziunii și
coeziunii comunității (Forest Research, 2010).
Facilitatea interacțiunilor sociale reprezintă unul din principalele beneficii la nivel
social, elementele infrastructurilor precum străzile verzi și spațiile din proximitatea
locuințelor cresc contactul între rezidenți, ajutând la creșterea participării cetățenești
și formarea unei identități a comunității locale (Mansor et al., 2012). De altfel, la

82
nivel European se recomandă ca oamenii să aibă acces la un spațiu verde la maxim 15
minute de mers pe jos de la domiciliu (La Rosa & Privitera, 2013).
Parcurile și grădinile urbane reprezintă locuri de adunare pentru evenimente sociale
ale comunității la nivel mare, dar au și spații unde categorii sociale distincte pot face
schimb de experiențe, precum locurile de joacă pentru copii sau spațiile de plimbare
pentru câini (Iojă et al., 2011c). În același timp, interacțiunile sociale sunt favorizate
de contactul cu mediul, studii de psihologia și sociologia mediului evidențiind
beneficiile fizice, fiziologice și sociale ale contactului dintre oameni și elementele
naturale (Mansor et al., 2012).
Îmbunătățirea stării de sănătate a populației în special prin activitățile desfășurate în
spații verzi, ce aduc beneficii la nivel fizic și la nivel mintal, spre deosebire de cele
desfășurate în spații închise sau construite (Forest Research, 2010). Existența unor
categorii de infrastructuri verzi crește intervalul de timp petrecut de populație în afara
clădirilor, cu efecte benefice asupra stării de sănătate a acesteia, exprimată și prin
indicatori obiectivi precum creșterea longevității pentru categoriile vârstnice,
diminuarea bolilor cardiovasculare, reducerea obezității sau reducerea indicelui de
masă corporală (European Commision, 2012; Koren & Bisesi, 2002).
O infrastructură verde dezvoltată și funcțională reprezintă un element pozitiv pentru
sănătatea locuitorilor (Qureshi et al., 2010), și în ceea ce privește mediul interior, a
cărui calitate este influențată pozitiv. Astfel, climatul este influențat de umbrirea
clădirilor, reducerea vitezei vânturilor și incidența proceselor de evapotranspirație,
calitatea aerului este îmbunătățită prin sechestrarea poluanților și procesul de formare
a smogului, reducerea nivelului zgomotului (Pătroescu et al., 2011) și acoperirea
acestuia de sunetele plăcute generate prin coronamentul arborilor (Wang et al., 2014).
Educarea publicului se poate realiza în cadrul infrastructurilor verzi atât formal în
privința conceptelor de durabilitate sau evaluare a impactului antropic asupra
mediului, dar și prin experiențe pasive sau active, ce pot induce procese complexe în
cadrul utilizatorilor, precum răspunsuri emoționale pozitive, reducerea stresului,
îmbunătățirea echilibrului mental (Mansor et al., 2012).
Anumite specii sau grupări de organisme pot avea o valoare emoțională sau să
permită populației prin exemplul lor, să înțeleagă anumite procese naturale (Singh,
2006). Totodată, locurile de joacă pot fi transformate în spații de învățare activă,
asigurând astfel copiilor oportunități pentru dezvoltarea abilităților creative și sociale
(Mansor et al., 2012).

83
 Într-un studiu privind evaluarea locurilor de joacă din parcurile municipiului
București s-au obținut următoarele rezultate. Cum le putem interpreta în relație
cu obiectivele și caracteristicile infrastructurilor verzi?
Motivele vizitării parcului: Proximitate – 52%, Dotări – 20%, Accesibilitate –
14%, Siguranță – 9%, Alte motive – 5%.
T. Motivele vizitării locului de joacă: Proximitate – 36%, Dotări – 21%, Adaptate la
22 vârsta copilului – 24%, Siguranță – 8%, Preferința copilului – 7%, Altele – 4%.
Aspecte pozitive ale locului de joacă: Accesibilitate – 18%, Curățenie – 19%,
Dotări – 26%, Liniște – 16%, Vegetație – 19%, Prieteni – 2%.
Problemele locului de joacă: Câini comunitari – 25%, Lipsă dotări – 11%,
Murdărie – 12%, Dimensiune redusă – 13%, Insecuritate – 8%, Lipsă umbrire –
16%, Zgomot – 6%, Locație nepotrivită – 2%, Aglomerație – 7%.

4.2.3. Beneficiile ecologice

Beneficiile de mediu includ printre altele, îmbunătățirea calității aerului,
eficientizarea sistemelor de drenaj a apelor pluviale, ameliorarea efectului insulei de
căldură, îmbunătățirea calității estetice (EEA, 2011). O componentă importantă este
reprezentată de combaterea efectului de insulă de căldură prin evapotranspirația
rezultată din activitatea biologică a elementelor componente ale infrastructurilor
verzi, dar și de creșterea rezilienței ecosistemelor la schimbările climatice prin
sechestrarea carbonului (Strohbach et al., 2012), reducerea cantității de energie
consumată și asigurarea de spațiu pentru surse regenerabile de producere a acesteia
(Schäffler & Swilling, 2013). Infrastructurile verzi pot avea și rolul de a reduce
poluarea sonoră caracteristică traficului din mediile urbane mari (Marinescu, 2006).
O componentă importantă este reprezentată de beneficiile ecologice, efectele directe
și indirecte ale infrastructurilor verzi asupra ecosistemelor (IEEP, 2011b), privitoare
la îmbunătățirea calității aerului, eficientizarea sistemelor de drenaj a apelor pluviale,
ameliorarea efectului insulei de căldură, îmbunătățirea calității estetice (EEA, 2011),
protecția și îmbogățirea resurselor de apă.
Arborii îmbogăţesc calitatea aerului, reduc poluanţii aerului ca ozonul, dioxidul de
azot, dioxidul de sulf, pulberile în suspensie mai mici de 10 microni (PM10), prin
absorbţia gazelor şi retenţia particulelor; reduc emisia de substanţe volatile de către
asfalt şi maşinile parcate prin dezvoltarea aparatului foliar și determină creşterea
timpului de viaţă al pavajelor prin umbrire; stochează dioxidul de carbon, gazul cel
mai important cu efect de seră; interceptează precipitaţiile şi reduc cantitatea apelor
84
de suprafaţă scăzând costul refacerii infrastructurii după inundaţii; cresc valoarea
pieţei imobiliare dată fiind îmbunătățirea esteticii peisajului şi efectului asupra
microclimatului. Vegetația caracteristică infrastructurilor verzi urbane are un rol
important în sechestrarea Carbonului și combaterea insulei de căldură urbană prin
înlocuirea suprafețelor betonate și asfaltate cu suprafețe ce absorb căldura, creează
umbră și emit vapori de apă (Bitting & Kloss, 2008).
În plus, infrastructurile verzi urbane tind să aibă un rol din ce în ce mai important în
menținerea unor specii de plante și animale sălbatice, sporind astfel valoarea
biodiversității urbane (Clergeau, 2007). Astfel, de o importanţă particulară devine
înţelegerea relaţiei dintre biodiversitate și funcţionarea ecosistemelor într-un mediu în
schimbare, având în vedere că în viitorul apropiat oamenii vor depinde de structura și
funcționalitatea acelor ecosisteme.

Facilitarea fluxurilor de energie, materie, nutrienţi, specii şi persoane, sunt elemente

cheie în conectarea componentelor infrastructurilor verzi la infrastructurile urbane.
Interconectarea macrostructurilor și microstructurilor prezintă importanță pentru
scăderea expunerii acestora la degradare, amplificarea beneficiilor asociate (Chiesura,
2004), și diminuarea problemelor generate.
Beneficiile hidrologice se referă la impactul asupra ciclului hidrologic, moderarea
efectelor de inundare, îmbunătățirea calității apelor (Edwards et al., 2013; EEA,

85
2011). Prezența infrastructurilor verzi atenuează cantitatea de apă scursă în sistemele
de canalizare (Flynn & Traver, 2013), favorizând infiltrarea acesteia în sol,
concomitent cu reținerea unei părți din poluanții conținuți. Totodată, se creează astfel
habitate favorabile pentru mai multe specii de plante și animale.
Un beneficiu important al infrastructurilor verzi este reprezentat de faptul că ele ajută
comunitățile umane, administrațiile publice locale și regionale, precum și companiile
private, să respecte legislația de mediu și standardele de mediu existente.

Standardele de mediu sunt instrumente prin care se monitorizează performanța

C. de mediu a unor activități antropice. Respectarea lor presupune că nu se aduc
19 deservicii structurii și funcționalității mediului dincolo de capacitatea de suport
al acestuia, și că starea de sănătate a populației nu este afectată (UNDP, 2014).

Beneficiile infrastructurilor verzi pot fi grupate și în funcție de principalele categorii

de servicii ecosistemice:
- suport, în special pentru elementele de biodiversitate (habitat pentru specii,
conectarea unor habitate sau o permeabilitate crescută a speciilor migratoare);
- furnizare a resurselor materiale în domeniul producției și siguranței alimentare
(producția directă de alimente, asigurarea circulației nutrienților, prevenirea eroziunii
solului și păstrarea fertilității) sau a managementului apelor (asigurarea drenajului
corespunzător și a infiltrării, îndepărtarea poluanților);
- regularizare în privința adaptărilor la schimbările climatice (contracararea
efectelor insulei de căldură urbană, creșterea rezilienței ecosistemelor la schimbările
climatice) sau prevenirea apariției unor astfel de efecte (sechestrarea Carbonului,
creșterea eficienței energetice);
- culturale, prin activitățile de recreere și agrement, îmbunătățirea stării de sănătate a
populației și a bunăstării acesteia, creșterea valorii imobiliare a terenurilor,
oportunități de educație și interacțiuni sociale, activități turistice.

National Green Values™ Calculator este un instrument ce compară costurile,

performanța și unele dintre beneficiile elementelor infrastructurilor verzi cu cele
ale practicilor convenționale de management al apelor pluviale. Sistemul
T. calculează modificările în suprafețele impermeabile și cantitățile de apă,
23 estimând costurile de construcție și mentenanță, precum și beneficiile monetare.
Comentați, pe baza informațiilor disponibile la adresa de internet:
http://greenvalues.cnt.org/calculator/calculator.php parametrii ce sunt luați în
calcul în cadrul modelului și aplicabilitatea lui în cazul României.

86
4.2.4. Cuantificarea beneficiilor
Dacă identificarea beneficiilor infrastructurilor verzi reprezintă un demers îndelungat,
dar posibil la o abordare atentă, cuantificarea acestora este o provocare atât la nivel
științific cât și pentru planificatorii de mediu, amenajiști sau urbaniști. Cuantificările
vizează beneficii ce sunt măsurate prin performanța de mediu (Tabelul 3), încercări de
transpunere a serviciilor asigurate în unități diferite sau termeni monetari, chiar și
efectele economice ale infrastructurilor verzi.

Tabelul 3- Cadrul general pentru evaluarea beneficiilor proiectelor de infrastructuri verzi și

exemple de cuantificări a acestora (Naumann et al., 2011)
Tipul de Descriere Exemplu
beneficiu
Suprafața habitatelor create/restaurate
Beneficii ce sunt Lungimea coridoarelor asigurate
Prevederi ale
măsurate strict prin Suprafața restaurată
infrastructurilor
performanța de Suprafață de spații verzi asigurată
verzi
mediu Număr de arbori plantați
Număr de acoperișuri verzi
Număr de utilizatori ai spațiilor verzi
Număr de persoane ce beneficiază de o calitate
Serviciile pe care
a aerului mai bună
infrastructurile
Volum de carbon sechestrat
verzi le asigură
Serviciile Procentul de suprafețe care nu mai sunt supuse
oamenilor,
ecosistemice riscurilor
cuantificate și
Îmbunătățirea calității apei
măsurate în unități
Reducerea pierderilor de sol prin eroziune
diferite
Număr de oameni a căror sănătate s-a
îmbunătățit
Valoarea
Valoarea daunelor evitate
serviciilor și
Reducerea costurilor
Beneficii socio- beneficiilor pentru
Valoarea de piață a bunurilor și serviciilor
economice oameni, măsurate
Veniturile din activități recreaționale
în termeni
Costurile pentru întreținere și îmbunătățiri
monetari
Impacturi temporare și continue (locuri de
Efectul muncă, taxe)
Impact socio- infrastructurilor Impacturi indirecte și induse, rezultate din
economic verzi asupra cheltuielile altor distribuitori și angajați
economiei Impacturi asupra unor ramuri economice
(turism, investiții)

87
Există diferențieri clare între cuantificarea beneficiilor ecologice, economice și
sociale, dar și dificultăți în monetizarea acestor beneficii. Serviciile asociate
infrastructurilor verzi sunt diverse, însă frecvent ele sunt exprimate doar calitativ
(Flynn & Traver, 2013), o problemă deosebită fiind legată de dificultățile de
cuantificare a acestora (Bianchini & Hewage, 2012; DG Environment, 2012).
Cuantificarea corectă a valorii economice a infrastructurilor verzi este un proces pe
cât de dificil, pe atât de important pentru susținerea implementării diferitelor proiecte
de menținere sau construcție a infrastructurilor verzi (Forest Research, 2010).
Cuantificarea beneficiilor pentru resursele naturale se poate face prin măsurarea
capacității infrastructurilor verzi de a genera o diversitate de produse (fie că e vorba
de produse forestiere sau agricole), exprimată prin producția obținută (în tone, m3 sau
hectare), numărul de specii sau indivizi utilizați, numărul de persoane angajate în
domeniu. Menținerea fertilității solului prin cuantificarea pedologică a productivității
acestuia, controlul biologic al ecosistemelor prin inventarul diversității biologice a
speciilor.
Pentru gestionarea resurselor de apă se poate cuantifica numărul populației ce
beneficiază de acces la aceste resurse de apă, ori direct - cantitățile de apă consumate,
iar pentru rolul de epurare al tehnicilor verzi parametrii legați de sedimente, nutrienți
sau indicatori biologici. Beneficiul de regularizare a scurgerii (în special în legătură
cu apele pluviale), poate fi măsurat prin capacitatea de infiltrare și scurgere, dar și
capacitatea de reținere a zonelor umede, sau exprimată prin parametri precum
numărul de gospodării supuse riscului de inundație (Armaș, 2008) și costurile
asociate acestora, cantitățile de apă din bilanțul hidrologic scurse și infiltrate.
Beneficiile legate de climat pot fi cuantificate prin controlul temperaturii aerului, în
special în cadrul mediilor urbane mari (schimbări ale ratelor evapotranspirației, efecte
de umbrire, modificarea albedoului și efectele de regularizare climatică), sau prin
controlul efectelor negative ale episoadelor extreme, prin atenuarea potențialelor
efecte negative ale vitezei mari a vântului ori a cantității precipitațiilor excedentare.
Stocarea Carbonului poate fi evidențiată de capacitatea de stocare sau îndepărtare per
unitatea de suprafață sau de volumul biodiversității, cu diferențieri în funcție de
speciile folosite.
Cuantificarea beneficiilor asupra sănătății și bunăstării populației se face de cele mai
multe ori indirect, prin efecte asupra calității aerului (îndepărtarea poluanților),
accesibilitatea activităților, fie că vorbim de activități fizice sau doar de recreere, ce
reduc nivelurile de stres și îmbunătățesc sănătatea mentală a populației pe lângă
sănătatea fizică, putând fi monetizate prin costurile mai reduse asociate unor boli
precum obezitatea sau bolile cardiovasculare.
88
La nivel educațional beneficiile infrastructurilor verzi pot fi cuantificate prin numărul
de vizite al căror scop este legat de motive educaționale, numărul de materiale (cărți,
pliante, programe radio sau de televiziune), în care sunt prezentate elemente ale
infrastructurilor verzi.
Beneficiile asupra investițiilor și locurilor de muncă se pot cuantifica prin crearea de
locuri de muncă atât temporare pentru perioada de dezvoltare a infrastructurilor verzi
cât și permanente pentru întreținerea acestora. În plus, se pot lua în calcul și creșterea
productivității muncii prin existența unor elemente ale infrastructurilor verzi la locul
de muncă și reducerea absenteismului pe termen scurt de la servicii.
În activitățile de turism și recreere beneficiile sunt exprimate prin locurile de muncă
create în industria turismului și serviciile de recreere dar și atractivitatea mai ridicată
a unor obiective turistice specifice.

4.3. Evaluarea infrastructurilor verzi

O evaluarea a infrastructurilor verzi la intervale regulate este necesară nu doar pentru
estimarea cantitativă și calitativă a performanțelor acestora, dar și pentru a se asigura
atingerea țintelor propuse, și că acestea sunt încă de actualitate la nivelul comunității
(Brady et al., 2001). Unul din elementele de bază în evaluare se referă la utilitatea și
fezabilitatea infrastructurilor verzi. Utilitatea este un criteriu antropocentric și
subiectiv, bazat mai mult pe suportul politic sau administrativ pentru anumite
elemente ale infrastructurii, iar fezabilitatea măsoară posibilitatea de realizare a
infrastructurilor, având o dinamică destul de accelerată în funcție de schimbările
administrative sau politice (Cogălniceanu, 2007).
Monitorizarea performanțelor în relație cu funcții specifice, poate fi realizată prin
vizite ale reprezentanților autorităților publice locale sau prin monitorizarea opiniei
vizitatorilor acestora (Natural England, 2009b). Totodată, acordarea unei valori
monetare pentru funcțiile îndeplinite de infrastructurile verzi, reprezintă o modalitate
de a evalua contribuția lor (European Commision, 2012).

Analiza cost-beneficiu în evaluările de mediu transformă tot ce duce la

C.
bunăstarea individului în beneficii, iar aspectele ce scad această bunăstare sunt
20
considerate costuri (Rojanschi et al., 2004).

89
O altă abordare de evaluare se referă la importanța infrastructurilor verzi urbane la
nivelul așezărilor umane, și gradul în care acestea sunt esențiale pentru desfășurarea
activităților sociale și economice. Criteriile pentru definirea infrastructurilor critice
includ complexitatea acestora și posibilitatea de a se cupla la infrastructuri deja
existente, structura organizațională, importanță atestată la nivelul unor documente
oficiale, severitatea impactului asupra funcționării mediului urban, modalitatea în care
anticipează neașteptatul (Popescu & Simion, 2012).
De asemenea, trebuie evidențiat că evaluarea trebuie să diferențieze între elementele
special desemnate ca infrastructuri verzi și alte categorii de spații deschise existente la
nivelul localităților. Diferențele principale sunt legate de intervenția coordonată în
cazul infrastructurilor verzi pentru înlocuirea infrastructurilor tradiționale, de
beneficiile către populație, la care se adaugă elementele de multifuncționalitate și
conectivitate.
Evaluarea eficienței infrastructurilor verzi trebuie să țină cont de
multifuncționalitatea acestora, și de atingerea obiectivelor ecologice, economice și
sociale, chiar dacă aceste paliere pot fi prioritizate în funcție de elementul urmărit
(DG Environment, 2012). În general, la nivel european, abordarea eficienței lor este
una multicriterială (Beinat & Nijkamp, 1998), chiar dacă din perspectivă economică
se folosesc frecvent analize sectoriale de tip cost-beneficiu, care acordă
infrastructurilor o valoare monetară (Vandermeulen et al., 2011).
Evaluarea funcționalității infrastructurilor verzi presupune în primul rând
identificarea aspectelor de multifuncționalitate și prioritizarea scopurilor pentru care
elementele respective au fost dezvoltate. Astfel, se poate identifica funcționarea lor
corectă prin păstrarea funcțiilor proiectate, dar și identificarea co-beneficiilor
asociate. Evaluarea corectă a funcționalități are multiple proiecții, la nivel social,
economic și chiar administrativ.
Monitorizarea include trei categorii principale de măsuri: identificarea și cartarea
elementelor de infrastructuri verzi și a cerințelor lor, monitorizarea elementelor
acestora (privitoare la cantitate, calitate și impacturi) și analiza beneficiilor
infrastructurilor verzi pentru integrare în procesul de luare a deciziei și de planificare
spațială (DG Environment, 2012; IEEP, 2011b). Există o serie de indicatori cheie ai
serviciilor ecosistemice oferite de infrastructurile verzi (IEEP, 2011b), ce includ
indicatori cu senzitivitatea scăzută (încărcarea apelor subterane, timpul de rezidență al
apelor), medie (cantitatea totală de carbon sechestrat, asigurarea contra inundațiilor,
rata de eroziune a solului, bogăția în specii) sau necunoscută (capacitatea de
purificare a atmosferei, reținerea/eliminarea azotului) (Newell et al., 2013).

90
Ex. 20
Evaluările spațiale sunt unele dintre cele mai simple modalități de cuantificare a
infrastructurilor verzi. Ele nu țin neapărat cont de funcționalitatea și structura
elementelor infrastructurilor, și se concentrează pe evaluarea distribuției spațiale a
acestora în raport cu alte elemente de interes. Harta prezintă distribuția indicelui de
verde urban la nivelul localității Reșița (Badiu et al., 2014), reliefând distribuția
parcurilor urbane și a grădinilor publice, preponderent în centru localității.

91
Exemple de indicatori de evaluare a eficienței infrastructurilor verzi: reducerea
scurgerii pluviale prin intermediul acoperișurilor verzi (raport între cantitatea de apă
reținută și precipitațiile anuale), reținerea apei prin plantarea de arbori (cu rate diferite
de preluare a precipitațiilor, în funcție de caracteristicile ecologice ale speciei –
înălțime, coronament, sistem radicular), folosirea pavajelor permeabile pentru a
permite infiltrarea apei în sol, cantitatea de energie economisită prin folosirea de
acoperișuri verzi și plantarea de arbori destinați reținerii unor poluanți atmosferici.
Pentru evaluarea serviciilor ecosistemice se folosesc indicatori cu senzitivitatea
scăzută (încărcarea apelor subterane, timpul de rezidență al apelor), medie (cantitatea
totală de carbon sechestrat, asigurarea contra inundațiilor, rata de eroziune a solului,
bogăția în specii), sau estimată (capacitatea de purificare a atmosferei,
reținerea/eliminarea azotului) (Newell et al., 2013). Cei mai utilizaţi indicatori în
analiza spaţiilor verzi urbane, sunt procentul de spaţiu verde raportat la unitatea de
suprafaţă (nu ia în calcul distribuţia spaţială) şi suprafaţa de spaţiu verde pe locuitor
(utilizare limitată de mărimea suprafeţelor pentru care se poate calcula numărul de
locuitori).
Pentru a evalua protecția resurselor naturale în cazul infrastructurilor verzi se
compară reglementările existente prin planificarea acestora cu impactul asupra unor
componente de mediu specifice. De exemplu, pentru protecția resurselor de apă se
evaluează măsurile de limitare a suprafețelor impermeabile la nivelul așezărilor
umane, existența zonelor de protecție a corpurilor de apă și a planurilor de
management la nivel bazinal sau gradul în care sunt folosite cele mai bune tehnici
disponibile.
Evaluarea amprentei ecologice a infrastructurilor verzi urbane reprezintă un
instrument de cuantificare a impactului acestora dincolo de poziția lor spațială la
nivelul așezărilor umane. Evaluarea amprentei ecologice este un instrument care
permite estimarea consumului de spaţiu pentru utilizarea resurselor naturale şi
prelucrarea deşeurilor rezultate din activităţile umane (Wackernagel & Rees, 1995)
permiţând evaluarea costurilor de reabilitare a mediului şi ale reconstrucţiei ecologice
(Pătroescu et al., 2009).
Metoda presupune analiza atât a amprentei spațiale (diferențiate pe principalele
categorii de utilizare a terenurilor), și a amprentei energetice, ce necesită folosirea
unor factori de echivalență care să transforme utilizarea terenurilor în unități
standardizate (Niță, 2008). Premizele de bază în calculul amprentei ecologice, sunt că
majoritatea resurselor consumate şi a deşeurilor generate de oameni, pot fi identificate
şi cuantificate, fluxurile de resurse și deșeuri pot fi transformate în suprafețe

92
productive, iar acestea din urmă, pot fi convertite în aceeași unitate de măsură
(Cogălniceanu, 2007).
Pentru evaluarea morfologiei componentelor infrastructurilor verzi se folosesc
indicatori derivaţi direct din analiza imaginilor satelitare (Normalized Difference
Vegetation Index (NDVI), Enhanced Vegetation Index (EVI), Soil Adjusted
Vegetation Index (SAVI), Modified Soil Adjusted Vegetation Index (MSAVI),
Atmospherically Resistant Vegetation Index (ARVI)), indicatori peisagistici (numărul
de parcele, dimensiunea medie a parcelelor, indicele de complexitate a formei,
densitatea parcelelor, indicele de scindare, indicele de conectivitate, etc.) şi
dimensiunea fractală (pentru calcularea uniformităţii distribuţiei spaţiale).
Structura organizațională și instituțională reprezintă un element important în
evaluarea infrastructurilor verzi. Astfel, importanța lor trebuie atestată de documente
oficiale la diferite scări de analiză spațială, iar instituțiile administrative trebuie să își
asume proiectarea, construcția și întreținerea acestora, inclusiv prin angajarea de
personal calificat în acest scop. O componentă importantă în evaluare, este generată
de nivelul de implicare al comunității în procesul de planificare, de numărul de
activități de voluntariat pentru infrastructuri verzi la care publicul participă, sau chiar
de programele educaționale dezvoltate pentru a promova principiile verzi.

Caseta 5
Natura este în curtea școlii
Lect. Mioara Clius
Scopul proiectului "Natura e în curtea școlii" a fost reabilitarea curții Școlii Gimnaziale
"Geo Bogza" din Bălan, Județul Harghita. Un spațiu lipsit de utilitate, fără personalitate,
pe care se acumula apă în perioadele cu precipitații, a fost transformat într-unul cu
valențe educative și terapeutice.
Pentru amenajarea acestuia s-a folosit finanțarea oferită de Fundația pentru Parteneriat.
S-au achiziționat doar materiale naturale (sol, lemn, piatră naturală, nisip aluvial), iar
timp de două luni spațiul de 1 275 m2 a fost complet remodelat. Principalul obiectiv al
proiectului a vizat activitățile de amenajare pentru care am primit sprijinul celor doi
parteneri – Școala gimnazială și Primăria Bălan, al cadrelor didactice, părinților și
copiilor ce învață la Școala Gimnazială "Geo Bogza", dar și al membrilor comunității
locale a orașului Bălan. Azi curtea școlii este un spațiu deschis, atractiv și cu un imens
potențial pentru creativitatea utilizatorilor săi.

93
 La activitățile de amenajare au participat și elevi
Aici se vor desfășura activități de educație pentru mediu, educație non-formală și lecții
clasice într-un mediu non-formal, competiții, momente artistice, etc. Dat fiind faptul că
începând cu anul școlar 2014 – 2015 Școala Gimnazială "Geo Bogza" se va comasa cu
Școala nr. 1 din orașul Bălan (prima va fi instituție coordonatoare), numărul elevilor care
vor beneficia de activități în acest spațiu va depăși 500. Practic toți elevii din ciclul
primar și gimnazial, care trăiesc în orașul Bălan vor beneficia de amenajările efectuate
dar și de materialele auxiliare (portofolii de lecții de educație pentru mediu și de
activități non-formale).
La toate acestea adăugăm și buna colaborare pe care Școala Gimnazială "Geo Bogza" o
are cu cele două grădinițe din Bălan, copiii fiind frecvent invitați să utilizeze spațiul
școlii pentru diverse activități. Se estimează că peste 600 de copii cu vârste cuprinse între
3 și 14 ani vor desfășura activități în spațiul recent amenajat.
Lecțiile pot avea un tipar non-formal și pot viza discipline dintre cele mai diverse:
geografie, biologie, matematică, educație pentru mediu, educație ecologică, dar și
pictură, limbi moderne, limba română, istorie, etc. Diversitatea temelor abordate ține
doar de disponibilitatea cadrelor didactice pentru a imagina și pune în practică proiecte
de lecție care să fie atractive și în conformitate cu trunchiul comun sau extins al
curriculum-ului școlar. Pentru început, cadrele didactice au primit din partea Asociației
noastre două portofolii cu lecții de educație pentru mediu și lecții de educație ecologică
non-formală, care cuprind 10 proiecte didactice și 36 de planșe.
În spațiul recent amenajat există acum toate elementele care au fost propuse în proiectul
inițial: aleea terapeutică și senzorială, o "clasă" în aer liber, care are un panou de lemn
pe care se pot atașa diverse elemente cu caracter educațional (fotografii, foi de flipchart
pentru diverse informații), o "carte de lemn" (pe care se pot pune planșe), un postament,
un pupitru pentru profesor și scaun (toate realizate din lemn și tratate cu vopsea
ecologică pentru protecție împotriva intemperiilor), șapte bănci (au fost adăugate două

94
față de proiectul inițial prin sprijinul Asociației de Părinți din școală), care – pentru a le
spori atractivitatea – au primit numele zilelor săptămânii.
Restul spațiului a fost restructurat prin alocarea unor obiecte dedicate diverselor
discipline ce pot fi predate aici. Astfel colțul biologiei are drept piesă de rezistență un
panou care reproduce patru habitate reprezentative pentru insecte, numit de noi "hotelul
insectelor", două rădăcini cu sol care permit identificarea modului în care se dezvoltă
aparatul radicular la plante, vârsta arborilor, dar și mediul de viață pentru fauna din sol.
Colțul geografiei beneficiază de un ceas solar și de un adăpost meteorologic original, în
care vor fi amplasate termometre de măsurare a temperaturii aerului, iar în colțul
matematicii se află pietre colorate cu ajutorul cărora copii – mai ales cei de vârstă
preșcolară și din primele clase primare – vor putea face operații matematice simple sau
le pot aranja în forme geometrice, litere, etc.
Ecosistemele naturale au dedicate două secțiuni. Speciile din pădurile boreale se află în
partea de est, unde se află brazi, molizi și ienuperi, care stau pe substrat edafic puțin
structurat, iar speciile de zonă umedă, se află într-un colț umbrit al terenului, cu expoziție
nord-estică, acolo unde, in plus față de proiectul inițial, a fost amenajată o mică suprafață
lacustră, care va beneficia de alimentare permanentă din apa de ploaie, deasupra lui
aflându-se un burlan ce evacuează apa de pe acoperișul școlii. În afara acelui lac din
zona umedă (care are aproximativ 2 m2) au fost pregătite două îmbunătățiri față de
proiectul inițial: s-a asigurat drenajul terenului prin instalarea unei conducte îngropate la
aproximativ 10 – 15 cm (pe direcție vest-est) cu o lungime de peste 20 m și s-a realizat o
alee din piatră naturală de aproximativ 90 m2, menită a facilita accesul în școală.
Înaintea realizării proiectului accesul în școală se făcea prin fața clădirii, dar acum el se
va face prin acest spațiu reabilitat nemaiexistând terenul cu exces de umiditate. În acest
fel s-a reușit și o reabilitare a infrastructurii școlii prin asigurarea unei funcționalități
superioare a terenului. Alte elemente care au fost montate pe teren sunt: un suport de
biciclete și trei coșuri de gunoi, realizate din lemn. Biodiversitatea spațiului amenajat a
fost mărită prin plantarea a 10 brazi, 10 molizi, 19 sălcii (cu 16 mai multe decât în
proiectul inițial), 5 mesteceni, 2 scoruși de munte, 2 tulpini de cătină, 5 ienuperi, 120
tulpini de lemn câinesc, 10 ferigi, 15 exemplare de iarba mlaștinii, 10 de țipirig, 12 de
iarbă de apă și 100 fire specii perene, la care adăugăm peste 800 m2 de gazon.
Cea mai mare parte a materialelor de birotică achiziționate în proiect au fost cedate
Școlii Gimnaziale "Geo Bogza" pentru desfășurarea activităților didactice în viitor. După
amenajarea terenului, în luna iunie, în spațiul recent reamenajat s-au desfășurat 5 lecții
de educație non-formală pentru care s-au pregătit portofolii încă din luna mai 2014, toți
elevii școlii participând la cel puțin o activitate.

95
 O altfel de lecție
La activitățile proiectate au participat un număr total de 768 elevi, părinți și profesori,
membri sau voluntari. Mulți dintre aceștia au fost prezenți la mai mult de o activitate sau
în calitate de participanți, la unele și de voluntari la altele (mai ales elevi la activitățile de
amenajare). Cele două evenimente create pentru mediatizarea proiectului în comunitate
– festivitatea de deschidere și cea de închidere – la care au participat peste 140 de
persoane considerăm că reprezintă momente esențiale în vederea creării unei atitudini
pozitive față de spațiul nou amenajat.
Înainte de demararea proiectului de amenajare, spațiul din curtea școlii era adesea folosit
de localnici pentru relaxare sau chiar de animalele domestice ale acestora (cai, bovine,
păsări), care pătrundeau prin gardul insuficient întreținut. Pentru asigurarea integrității
elementelor instalate pe teren, administrația școlii a luat decizia de a restricționa și
securiza accesul în curte (repararea gardului, închiderea porților) și de a poziționa o
cameră de luat vederi spre teren (cameră oferită de Primăria orașului și verificată on-line
de Poliția locală). Toate obiectivele și activitățile asumate inițial în proiect au fost
îndeplinite și chiar depășite (asigurarea drenajului pe teren, instalarea a doua bănci în
plus, amplificarea dimensiunilor tuturor elementelor de lemn, 16 tulpini suplimentare de
salcie).

Mijloacele de educație informală sunt un element esențial în perioada actuală

când datorită dezvoltării și accesibilității tehnicii moderne de comunicare și
T. informare, modalitățile de educație clasică nu mai sunt atât de atractive pentru
24 elevi. Cum am putea să folosim astfel de mijloace și pentru educarea adulților
privitor la beneficiile aduse de infrastructurile verzi calității mediului și stării de
sănătate a populației?

96
La nivelul așezărilor umane evaluarea trebuie să analizeze în primul rând dacă există
o legătură între planificarea și implementarea unor proiecte și opinia publicului
(Young & McPherson, 2013). Politicile locale de dezvoltare trebuie să țină seamă atât
de complexitatea mare a spațiului așezărilor umane și de dominanța elementelor
artificializate (Mac, 2003), cât și de dinamica percepției asupra peisajului urban
(Pătru-Stupariu et al., 2011), pentru a fi viabile (Neacșu, 2010).
Așezările umane sunt sisteme socio-naturale a căror adaptabilitate instituțională la
variația condițiilor de mediu, reprezintă un determinant clasic al rezilienței lor
(Schäffler & Swilling, 2013), iar planificarea participativă poate schimba chiar
atitudini. Spre exemplu, proiectarea eficientă a spațiilor recreaționale active și pasive
poate determina oamenii să călătorească într-un mod mai durabil, încurajând mersul
pe bicicletă sau chiar deplasările pietonale (Landscape Institute, 2009).
Tabelul 4– Exemplu de strategii de dezvoltare a unor infrastructuri verzi specifice așezărilor
umane mari (Community Forests Northwest, 2011)
Sit 1. Sit 2.
Teren agricol din franja Parc urban înconjurat
urbană folosit pentru predominant de spații
călărie. În apropierea unor rezidențiale. Funcții multiple
Funcția sau beneficiul
drumuri și căi ferate din și câteva școli la distanță
infrastructurii verzi
apropierea părții mică de acesta. Arbori
comerciale a orașului. prezenți, acces deschis.
Arbori puțini, acces limitat.
Existent Potențial Existent Potențial
X Dezvoltarea economică X
X X Locuri de muncă X X
Coeziunea comunității X X
X X Sport X X
X Sănătatea populației X X
X Valoare imobiliară X X
X Schimbări climatice X
X Biodiversitate X X
Cultură X X
Crearea unei noi Conservarea ca și spațiu
infrastructuri cu accent pe verde și îmbunătățirea
funcțiile economice și de funcțiilor prin implicarea
mediu. Relaționarea cu Strategia pentru comunității locale și
funcțiile economice infrastructura verde promovarea inițiativelor
dominante și crearea de educaționale și culturale.
poteci și habitate noi
accesibile populației.

97
 T. 25 Comparați în mod critic cele două strategii de dezvoltare prezentate în tabel.

Ex. 21
Nu întotdeauna
trebuie să înlocuim o
funcție urbană pentru
a câștiga beneficii
ecologice. În
exemplu de față,
peste funcția de
transporturi s-a
suprapus aceea de
spațiu verde (Berlin
– Germania).

Infrastructurile verzi au potențialul de a contracara efectele negative la nivelul

așezărilor umane, precum fenomenul de topofobie - bazată pe o imagine negativă
cauzată de numeroși factori și elemente precum nivelul criminalității, prezența
populației marginalizate social, starea deficitară a infrastructurilor publice sau
probleme legate de poluarea sau degradarea mediului și să promoveze topofilia - o
imagine pozitivă indusă de proximitatea spațiilor verzi, creșterea accesibilității la
anumite servicii și inexistența unor probleme sociale (Cucu et al., 2011).
Mediile degradate. În urma activităților antropice de exploatare a resurselor, frecvent
apar suprafețe ce au un grad diferențiat de contaminare a componentelor de mediu cu
diferite substanțe poluante. Ca urmare, odată cu încheierea activităților economice se
pune problema reabilitării, restaurării sau remedierii lor, către o stare ecologică
favorabilă pentru dezvoltarea altor activități, având în vedere însă natura activităților
și abordarea integrată a costurilor.
Sunt frecvente exemplele când activitățile de extracție a resurselor minerale au
încetat, iar infrastructurile verzi au servit drept un instrument util de renaturare și
restaurare a unor ecosisteme viabile (European Commision, 2007), de transformare a
unor foste rampe de deșeuri în funcții precum habitate pentru viața sălbatică sau
parcuri de recreere (Landscape Institute, 2009), ori de restaurare a cursurilor de apă

98
degradate și păstrarea unui debit minim adaptat pentru cerințele cursului de apă
(European Commision, 2007).

Zonele destinate restructurării şi reabilitării ecologice sunt acele teritorii care au

fost degradate prin activităţi antropice şi în care se impune de urgenţă aplicarea
măsurilor de restructurare şi reabilitare ecologică (Pătroescu & Cenac-Mehedinţi,
1999). De exemplu, în Parcul Natural Porţile de Fier cea mai mare parte a
T. spaţiilor degradate au fost determinate de activităţile miniere extractive şi de
26 prelucrare primară a materiilor extrase. În urma acestor activităţi au rezultat
halde de steril, instalaţii industriale şi cariere abandonate în care nu s-au aplicat
măsuri de reabilitare a mediului ori de reconstrucţie ecologică, etc. De ce este
importantă promovarea unor măsuri urgente de renaturare și restructurare în
aceste spații?

Și la nivelul așezărilor umane apar astfel de spații, degradate la nivel structural (cum
sunt de exemplu brownfield-urile) sau funcțional (precum terenurile virane și
abandonate). Regenerarea brownfield-urilor către infrastructuri verzi reprezintă o
oportunitate de a transforma moștenirea socio-economică rezultată din declinul
industrial (Cepoiu, 2008) către ameliorarea riscului de mediu și sănătatea populației
(Gavrilidis et al., 2011; Mirea, 2012).

Brownfields – termen generic utilizat pentru a exprima spaţii ce au prezentat o

C. utilizare anterioară (industrială, comercială, administrativă, militară, etc.) şi sunt
21 în prezent neutilizate și afectate de poluare fizică, chimică sau biologică (Mirea,
2012).

Infrastructurile verzi ar trebui integrate preponderent pe terenurile virane sau

abandonate din interiorul țesutului urban, și nu pe suprafețele existente la periferia
localităților (Schilling & Logan, 2008). Chiar dacă este evident că acestea sunt mai
disponibile la costuri mai reduse, ele nu prezintă o accesibilitate atât de favorabilă
populației și nici posibilitatea de a îndeplini o multitudine de funcții sociale sau
culturale.
Principalele transformări ce vizează aceste spații sunt conversia lor odată cu
dezvoltarea localității (Niță et al., 2014), de multe ori ele nefiind compatibile cu
viziunea autorităților sau populației (Beinat & van Drunen, 1998), determinând

99
apariția unor externalități de mediu (Taleai et al., 2007) sau chiar a unor
incompatibilități funcționale (Hansen, 2008).

Ex. 22
La nivelul municipiului București distribuția terenurilor abandonate a înregistrat în
ultimele decenii o tendință ascendentă, cu o concentrare spațială semnificativă în
spațiile situate în periferiile urbane (Grădinaru et al., 2013). Aceste terenuri pot constitui
o resursă importantă pentru dezvoltarea unor infrastructuri verzi, chiar dacă acest proces
este momentan îngreunat de regimul juridic sau de proprietate problematic al acestora,
dar și de poziția acestora la nivelul administrativ al localității.

100
V. Durabilitatea infrastructurilor verzi
Sustenabilitatea infrastructurilor verzi este influențată de măsura în care ele reușesc să
imite procesele naturale din mediu, pentru a reduce impactul activităților antropice
(Cape COD Commision, 2013), dar și modul în care planificarea urbană, implică la
nivel participativ, locuitorii (Mac, 2003). Totodată, durabilitatea lor este influențată
de modul în care reușesc să se integreze în relație cu celelalte politici și programe.

Ex. 23
Relația infrastructurilor verzi cu alte domenii de interes ale UE este una cu un caracter
dual. În același timp se pot găsi elemente pozitive care să rezulte din această interacțiune,
dar și elemente negative în care obiectivele de interes devin concurențiale.

Analizați schema ce prezintă obiectivele pozitive și negative între infrastructurile

T.
verzi și alte politici de interes la nivelul Uniunii Europene. Ce mijloace există
27
pentru a reduce diferențele între aceste politici?

101
Asigurarea durabilității infrastructurilor verzi, poate fi realizată prin identificarea și
inventarierea elementelor naturale de suport, integrarea infrastructurilor verzi în
planurile de amenajare a teritoriului și politicile publice, prioritizarea terenurilor
sensibile și a resurselor naturale necesare pentru funcțiile infrastructurilor verzi,
integrarea infrastructurilor verzi cu elemente ale mediului construit, accesibilizarea
infrastructurilor verzi, monitorizarea și urmărirea performanței acestora, promovarea
cooperării interinstituționale și a parteneriatelor public – privat, derularea de
programe de educare și conștientizare, care să explice comunității valoarea
infrastructurilor verzi.

5.1. Politici și planuri pentru infrastructuri verzi

Distribuția inițiativelor privitoare la infrastructurile verzi, la nivelul Uniunii
Europene, este destul de eterogenă, cele mai frecvente obiective prezente în cadrul
proiectelor, fiind reprezentate de conservarea biodiversității, sănătatea și bunăstarea
populației, managementul durabil al terenurilor, managementul apei, prevenirea și
adaptările la schimbările climatice (Naumann et al., 2011).
Pe lângă proiectele specifice există o serie întreagă de politici de mediu și sectoriale
ale Uniunii Europene, aflate într-o relație specifică cu dezvoltarea infrastructurilor
verzi. Acestea includ domenii precum agricultura, conservarea naturii, schimbările
climatice globale, transporturile sau coeziunea teritorială. Politicile și strategiile de
mediu la nivel european (tabelul 5), în majoritatea cazurilor au obiective comune cu
politicile pentru dezvoltarea infrastructurilor verzi, dar pot apărea și cazuri în care
obiectivele să se afle pe poziții conflictuale.
Agricultura reprezintă una din politicile prioritare la nivel european. Politica agricolă
comună și-a stabilit obiective ce vizează promovarea unei agriculturi productive și
competitive, conservarea comunităților rurale tradiționale (Pătroescu & Niculae,
2010), îmbunătățirea calității vieții în mediile rurale, restructurarea și inovarea
activităților agricole și silvice.

Politica Agricolă Comună (PAC) exprimă regulile și normele ce reglementează

C. la nivelul Uniunii Europene activitățile agricole, acordând importanță egală
22 măsurilor pentru piața produselor agricole și măsurilor structurale pentru
dezvoltarea rurală.

102
 Tabelul 5 – Distribuția principalelor politici și strategii europene de mediu în relație cu
domeniile de interes pentru dezvoltarea infrastructurilor verzi (Naumann et al., 2011)
Obiectiv Definire / Exemplu
Include acțiuni de epurare a
Calitatea și apelor, regularizare a cursurilor,
resursele de îmbunătățirea vegetației
apă ripariene, restaurarea zonelor
umede
Creșterea rezilienței și
funcționalității ecosistemelor,
Prevenirea și
combaterea extremelor
adaptarea la
climatice, sechestrarea
schimbările
carbonului, managementul
climatice
inundațiilor, protecția zonelor
costiere
Combaterea pierderii
biodiversității, îmbunătățirea
Conservarea
ariilor de conservare, restaurarea
biodiversității
habitatelor, îmbunătățirea
conectivității
Împăduriri, practici durabile de
Protecția utilizare a solului, tehnici
solului agricole durabile, managementul
terenurilor
Arii pentru recreere,
Sănătatea microclimat, calitatea aerului,
populației și crearea de locuri de muncă,
calitatea vieții promovarea dezvoltării rurale și
regionale
Politica / Strategia UE relevantă
Directiva Cadru Apă
Directiva Inundații
Acțiunea UE pentru Combaterea
risipei de apă și a secetei
Carta alba a adaptării la schimbări
climatice
Strategia UE pentru adaptarea la
schimbările climatice
Ghidul pentru reducerea
carbonului 2050
Directiva Inundații
Acțiunea UE pentru Combaterea
risipei de apă și a secetei
Planul de acțiune pentru păduri
Strategia UE pentru Biodiversitate
2020
Directivele Habitate și Păsări
(rețeaua Natura 2000)
Regulamentele LIFE+
Carta verde a protecției pădurii
PAC - dezvoltarea rurală
Strategia tematică pentru Soluri
Strategia UE pentru Biodiversitate
2020
Carta verde a protecției pădurii
PAC - dezvoltarea rurală
Politica regională de coeziune
PAC - dezvoltarea rurală
Strategia UE 2020
Carta alba a adaptării la schimbări
climatice
Strategia europeană Mediu și
Sănătate

Deoarece competitivitatea poate fi atinsă și prin creșterea productivității terenurilor

folosind tehnici specifice agriculturii intensive, reducerea fragmentării exploatațiilor
agricole (Vijulie et al., 2012), sau inputuri mari de fertilizatori și apă, în același timp
reducând și multifuncționalitatea peisajelor agricole, PAC-ul conține un pilon
important dezvoltat pe principiile agro-mediului, ce se bazează pe un sistem de
constrângeri pentru limitarea practicilor agricole intensive, precum folosirea

103
pesticidelor și fertilizatorilor, în același timp, cu subvenții pentru practicile
―prietenoase cu mediul‖ sau compensarea fermierilor pentru terenurile necultivate și
diminuarea productivității.
Beneficiile economice, ecologice și sociale ale politicilor agricole, derivă și din
integrarea conectivității și coerenței ecologice în cadrul politicilor agricole comune, și
garantarea faptului că, finanțarea este direcționată și către nevoile de mediu
(European Commision, 2007). Activitățile agricole suportate de comunitate, asigură
de asemenea și beneficii de mediu prin producția obținută în general, cu mijloace
tradiționale, dar și prin reducerea distanțelor pe care alimentele le parcurg între
producători și consumatori (La Rosa & Privitera, 2013).
La acestea se adaugă, pilonul ce promovează o dezvoltare rurală echilibrată prin
conservarea și promovarea elementelor tradiționale valoroase, obiective ce sunt în
totală concordanță cu obiectivele infrastructurilor verzi. Fondul European de
Agricultură pentru Dezvoltare Rurală ca parte a Politicii Agricole Comune ,are o
contribuție indirectă prin intermediul măsurilor de agro-mediu și managementul silvic
(Naumann et al., 2011).
Politica pentru natură și biodiversitate este materializată prin strategia pentru
biodiversitate 2020 și viziunea pentru biodiversitate 2050, care își propune asigurarea
structurii și funcționalității ecosistemelor naturale, combaterea tendințelor
populaționale negative pentru anumite specii, controlul integrat al poluării ce
afectează biodiversitatea, dar și aspecte legate de managementul speciilor invazive.
Abordarea este în concordanță cu cea dezvoltată de Convenția Națiunilor Unite pentru
Diversitatea Biologică ce stabilește că: obiectivele de management ale resurselor
terestre, marine și vii sunt definite prin o alegere a societății; managementul ar trebui
descentralizat până la cel mai jos nivel potrivit; recunoașterea contextului economic
în managementul ecosistemelor; conservarea structurii și funcționalității pentru
menținerea serviciilor ecosistemice; schimbarea este inevitabilă, și o componentă
naturală a ecosistemelor și trebuie realizată o balanță între conservarea și utilizarea
diversității biologice (Scott et al., 2013).
Construcția existentă la nivel european – rețeaua Natura 2000 – este un element
central al rețelei de infrastructuri verzi la nivel european (European Commision,
2007) – care prin Directiva Habitate își propune un model integrat de conservare a
biodiversității, gestiune a resurselor naturale și dezvoltare echilibrată. Scopul
principal al rețelei este de asigura un statut de conservare favorabil pentru speciile și
habitatele de interes comunitar. Mai mult, ariile speciale de conservare sunt selectate
pe criterii biogeografice asemănătoare infrastructurilor verzi.
104
 Matricea de durabilitate a Evapotranspirația
utilizării terenurilor Mică Medie Mare
Gradul de Mică Parcuri urbane Parcuri agricole Parcuri naturale
fragmentare
Medie Suprafețe Agricultură Teren liber
recreaționale comunitară
informale
Mare Suprafețe Agricultură Teren liber
(proximitate recreaționale comunitară
redusă) informale
Mare Locuri de joacă Grădini lotizate Teren liber
(proximitate
ridicată)
Utilizarea actuală a Suprafețe Suprafețe Suprafețe
terenurilor forestiere și agricole agricole /
tufărișuri abandonate Parcuri și
grădini publice
Protecția mediului Agrement Spații verzi Agricultură urbană

Ex. 24
Un model simplu de matrice de utilizare agricolă a terenurilor în cadrul așezărilor urbane
(La Rosa & Privitera, 2013). Se observă relația dintre gradul de fragmentare la nivelul
localității și tipurile de utilizare actuală a terenurilor. Modelul promovează și anumite
tipologii slab reprezentate pe teritoriul României, precum suprafețele recreaționale
informale sau grădinile lotizate din cadrul orașelor.

Caracterul de rețea al Naturii 2000 necesită ca speciile să aibă oportunitatea de a

migra, a se dispersa și interacționa între siturile Natura 2000. În această privință,
articolul 10 al Directivei Habitate și articolul 3 al Directivei Păsări recunosc coerența
ecologică a rețelei Natura 2000 și subliniază că ea este esențială pentru supraviețuirea
pe termen lung a speciilor și habitatelor (European Commision, 2007).

Cum concordă obiectivele de conservare a biodiversității și management a

T.
siturilor Natura 2000 cu obiectivele altor categorii de arii protejate (de interes
28
internațional, național și local)?

105
Un element de interacțiune între politicile agricole și cele de conservare a
biodiversității este legat de procentul ridicat de abandon al terenurilor agricole în
cadrul siturilor Natura 2000 (în special prin transformarea pășunilor și fânețelor în
tufărișuri și păduri), dar și de conflictele dintre fermieri și administrații, ca urmare a
interdicțiilor și restricțiilor rezultate din regimul de protecție al acestora (Hiedanpaa,
2002; Iojă et al., 2011b).
LIFE+ reprezintă un instrument financiar pentru mediu ce nu a avut obiective
specifice privitoare la elementele unor infrastructuri verzi, dar pe lângă contribuția sa
la co-finanțarea implementării rețelei Natura 2000, a implicat proiecte pentru
îmbunătățirea conectivității unor specii și habitate, creșterea rezilienței ecosistemelor
și planificarea spațială integrată (Naumann et al., 2011; Pătroescu et al., 2007).

Caseta 6
“Delta” Văcărești – arie protejată urbană?
Lect. Gabriel Ovidiu Vânău
Zona lacului Văcărești este un foarte interesant exemplu de regenerare a unui habitat
natural într-un spațiu locuit. În 1988, s-a dispus eliminarea proprietăților (case și terenuri
agricole), situate între cursul canalizat al Dâmboviței și aliniamentul de blocuri ridicat
paralel cu Șoseaua Olteniței, inițiind un proiect de amenajare a unei acumulări acvatice cu
o suprafață de 180 de hectare, o capacitate de 15 milioane mc și o lungime a barajului de
pământ acoperit cu plăci de beton de 5,6 km (Badea & Marinescu, 1998).
Proiectul, poziționat între Calea Văcăreşti, Şoseaua Olteniţei, Şoseaua Vitan-Bârzeşti şi
Splaiul Unirii, a fost doar parțial finalizat, cea mai importantă structură construită fiind
barajul ce înconjoară incinta care ulterior ar fi trebuit alimentată cu apă printr-o aducțiune
din acumularea Mihăilești de pe Argeș.
Eliminarea locuințelor și activităților umane, izolarea prin baraj față de zonele construite
sau în curs de construcție din jur (cartierele Berceni, Vitan, Tineretului) și abandonarea
cvasi-totală pentru o perioadă de 25 de ani (încă în derulare), susținută de situația juridică
complicată, sunt premisele ce explică procesul de auto-renaturare care a determinat
caracteristicile de astăzi ale acestui spațiu.
În anul 2012, zona lacului Văcărești a intrat exploziv în atenția presei, a publicului și a
instituțiilor administrației, prin inițiativele ample de atribuire a unui statut de arie protejată.
Demersurile de investigare a spațiului până nu demult ignorat, deși se află la 2.5 km față
de Piața Unirii și este înconjurat de cartiere rezidențiale, au pus în evidență o serie de
caracteristici naturale extrem de interesante (Lascu, 2012).
Astfel, deși incinta nu a fost utilizată pentru scopul inițial niciodată, condițiile locale,

106
printre care substratul litologic, nivelul apei freatice, alimentarea cu apă din izvoare
subterane situate la baza cornișei Câmpului Berceni, precipitațiile, au permis formarea
unor suprafețe acvatice considerabile, ce ajung azi la circa 80 ha. Acestea constituie baza
pe care se structurează ecosistemul zonei, format din bălți, mlaștini, stufărișuri, zone cu
sălcii, spații inundabile cu vegetaţie palustră amestecată, predominant cu graminee,
leguminoase, asteracee şi lamiacee. Fără intervenție umană, numeroase specii de plante și
animale s-au fixat și dezvoltat în interiorul mărginit de baraj. Biodiversitatea prezentă este
remarcabilă, deși numărul precis și tipologia speciilor sunt încă disputate. Foarte
interesantă este coabitarea unor specii de mamifere, păsări, amfibieni, reptile, insecte, pești
valoroase din perspectivă conservaționistă cu specii invazive și oportuniste.
Arealul descris se află totuși în mijlocul unei arii puternic urbanizate, astfel încât
reprezintă atât un sanctuar pentru speciile rare, cât și pentru speciile oportuniste. În același
timp, poate fi considerată o zonă sursă pentru dispersie și către arealele din jur, cu
potențial de a afecta calitatea vieții rezidenților. Acest potențial este totuși redus, în
condițiile în care barajul reprezintă un obstacol important, există și alte elemente de
separație (de exemplu, cursul Dâmboviței, terenuri neutilizate, etc.), iar speciile prezente
nu sunt unele extrem de deranjante sau periculoase.

De la stânga la dreapta: spații rezidențiale colective, individuale, râul Dâmbovița și

incinta Văcărești. Pe fundal se observă coșurile CET Sud.
Proiectele de utilizare a zonei au fost dintre cele mai diverse, de la lacul de acumulare
proiectat în 1988, dar niciodată finalizat, până la complexul de agrement, care urma să
reunească un hipodrom, un teren de golf, un centru de conferințe, un centru expozițional,
un hotel, o zonă rezidențială și câteva cazinouri, propus în anul 2000. După 2012, energii
considerabile au fost investite în susținerea proiectului de transformare a arealului lacului
Văcărești în arie protejată. Suprafețele verzi și cele acvatice considerabile, caracterul
sălbatic al locurilor, biodiversitatea remarcabilă pentru un spațiu poziționat în interiorul
unui oraș mare cum este Bucureștiul, justifică acest ultim proiect.

107
 Dintre beneficiile oferite de existența în forma actuală, importante sunt cele ecologice,
legate de exemplu de ameliorarea calității aerului și temperarea efectului de insulă de
căldură urbană. Atribuirea unui regim de arie protejată, de tip parc natural urban, ar mai
adăuga și multiple beneficii sociale. În condițiile în care o parte importantă a terenurilor
incluse în perimetrul în discuție fac subiectul unor revendicări în justiție, iar regimul de
proprietate este incert, vulnerabilitatea caracteristicilor naturale specifice este una
importantă.
Dacă în prezent cele mai grave probleme sunt legate de depozitarea ilegală a deșeurilor,
exploatarea unor resurse (lemn, pește, etc.), locuirea în condiții primitive a câtorva familii
sau braconajul, la niveluri care au permis conservarea și dezvoltarea ecosistemului până la
forma actuală, eventualele retrocedări de terenuri ar fi urmate fără îndoială de dezvoltarea
imediată de proiecte imobiliare. Regimul de arie protejată ar asigura un cadru legal în baza
căruia autoritățile ar putea interzice proiectele care ar afecta caracterul natural și ar acorda
despăgubirile firești. De aceea trebuie subliniate importantele beneficii sociale care ar fi
generate și care ar justifica neutilizarea productivă a lacului Văcărești.

Zona Văcărești oferă oportunități educaționale importante

Dintre acestea, printre cele mai importante sunt cele de recreere și educaționale, de
anvergură locală majoră, posibil regională. Spațiul este unul extrem de accesibil, prin
mijloacele de transport public ale orașului (metrou, tramvai, autobuze). Barajul are
caracterul unei promenade care oferă perspectivă asupra întregului areal. Complexul
Asmita Gardens poate oferi o perspectivă deosebită, de la înălțime, de altfel aici fiind în
2014 amenajat într-unul dintre imobile, la ultimul etaj, un observator. Alte clădiri înalte
din jur pot avea același rol. În funcție de amploarea planurilor de introducere într-un
circuit de vizitare, costurile pot varia, însă sunt oricum extrem de reduse, comparativ cu
importanța proiectului pentru București.

108
 În contextul în care regimul de arie protejată implică costuri deosebite pentru
administrare, dar și un regim special de restrictivități și permisivități, sunteți de
T.
acord cu declararea spațiului prezentat drept arie protejată? Ce tip de arie
29
protejată (conform OUG 57/2007 cu modificările și completările ulterioare)
credeți că este cel ai adecvat?

Politica la nivel European în privința Pădurilor are la bază Planul UE de acțiune

pentru păduri, ce definește patru obiective principale, precum îmbunătăţirea
competitivităţii pe termen lung; îmbunătăţirea şi protecţia mediului înconjurător;
contribuţia la îmbunătăţirea calităţii vieţii; încurajarea comunicării şi coordonării
pentru a spori coerenţa şi cooperarea la diferite niveluri (Comisia Europeană, 2006).
Aceste obiective sunt transpuse prin programele naționale în activități concrete
menite să conserve structura și funcționalitatea ecosistemelor forestiere.
Politica în domeniul Apei își găsește principalele obiective în prevederile Directivei
Cadru Apă ce urmăresc conservarea și îmbunătățirea stării ecosistemelor acvatice, a
ecosistemelor terestre și a zonelor umede, care depind în mod direct de ecosistemele
acvatice; promovarea utilizării durabile a apei și asigurarea reducerii treptate a
poluării apelor subterane și prevenirea poluării ulterioare a acesteia (Parlamentul
European, 2000).

Ex. 25

Coridoarele acvatice
reprezintă un spațiu
deosebit de atractiv
pentru petrecerea
timpului liber în cazul
așezărilor urbane mari.
În exemplu, o după-
amiază de Duminică, în
Berlin – Germania.

Un exemplu de gestiune a resurselor de apă este ONG-ul Belgian Natuurpunt, prin

intermediul unui program LIFE a obținut finanțare pentru achiziționarea de terenuri
109
(în special ocupate de culturi de porumb și plopi) pe malurile râului Dijle din Leuve.
Aceste terenuri au fost scoase de sub protecția digurilor, tocmai pentru a permite
inundarea lor în perioadele cu ape mari, și astfel a evita inundarea localității. Soluția
aleasă a fost mult mai ieftină decât construirea unui dig care să protejeze localitatea
(EEA, 2011).
Politica de coeziune și dezvoltare își propune printre altele, creșterea atractivității
unor spații, dezvoltarea cunoașterii și inovării pentru creștere durabilă, asigurarea
unor locuri de muncă la standarde ridicate, cooperarea și diversificarea la nivel
teritorial. Politica de Coeziune a Uniunii Europene recunoaște că investițiile în
elementele naturale pot determina efecte asupra creșterii economice, nivelul locurilor
de muncă și beneficii sociale (Naumann et al., 2011).
Obiectivele de creștere și dezvoltare la nivel social și economic, pot fi în unele cazuri
limitate de prezența unor elemente ale infrastructurilor verzi, cum ar fi ariile fragile
ecologice sau arii naturale protejate cu regim restrictiv.
Caracterul de conectivitate al infrastructurilor verzi este inclus în elementele
principale ale coeziunii teritoriale ce vizează o dezvoltare armonioasă și durabilă,
trăsături moștenite ale spațiului (precum elementele naturale), concentrare (pentru
combaterea diferențelor de densitate), conectarea teritoriilor (prin întărirea
conexiunilor naturale pozitive) și cooperarea (EEA, 2011).
Pentru a sublinia aceste aspecte, Fondul European pentru Dezvoltare Regională
finanțează prin Programele Operaționale proiecte ce îmbunătățesc coerența ecologică
și conectivitatea în contextul dezvoltării regionale (Naumann et al., 2011).
În domeniul transporturilor obiectivele politicilor și programelor existente vizează
promovarea transportului public și cu impact redus asupra mediului, integrarea
sistemelor de transport și dezvoltarea de elemente multi-modale (Bruinsma et al.,
2007), planificarea pentru creșterea accesibilității și controlul fluxurilor, reducerea
riscurilor asociate cu infrastructura de transport. Dezvoltarea unor axe prioritare trans-
Europene pentru infrastructurile verzi (TEN-G), asemănătoare rețelelor din domeniul
infrastructurilor tradiționale (TEN-T), ar reprezenta un pas important în asigurarea
rezilienței și vitalității unora dintre ecosistemele importante la nivel comunitar.

110
Ex. 26
Ecopodurile sunt instrumente folosite pentru a contracara efectele negative ale
dezvoltării infrastructurii de transport. O astfel de construcție dezvoltată pe traseul
autostrăzii A1 în proximitatea localității Săcel (județul Sibiu). Prin astfel de spații
este redus efectul de fragmentare a habitatelor, permițând indivizilor din diferite
specii să depășească barierele caracteristice infrastructurilor liniare.
111
Schimbările climatice reprezintă un domeniu al politicilor europene care are drept
obiective reducerea gazelor cu efect de seră, creșterea procentului energiilor
regenerabile și reducerea consumului total de energie, creșterea rezilienței la
schimbări climatice (Downton, 2009). Sistemul încurajează dezvoltarea
parteneriatelor public-private în special, între agenții economici mari poluatori și
administrațiile publice. Dacă aceste obiective sunt în concordanță cu componenta
ecologică a infrastructurilor verzi, în același timp, promovarea unor activități de
sechestrare a Carbonului poate afecta în mod negativ biodiversitatea prin
simplificarea ecosistemelor și dezvoltarea de monoculturi.
Obiectivele de creștere a accesibilității și reducere a aglomerărilor pot determina,
necesitatea de construcție a unor noi infrastructuri, pe lângă cele existente deja, ce pot
fi cel mai mare contribuitor la procentul de suprafețe impermeabile din cadrul unei
comunități (EPA, 2010), aducând și alte deservicii și costuri mediului. Administrațiile
încearcă să echilibreze aceste costuri prin încorporarea practicilor și tehnicilor verzi în
proiectele de transport (EPA, 2010).

Tabelul 6– Alte obiective de interes din politicile de mediu ce pot fi corelate cu dezvoltarea
infrastructurilor verzi (Natural England, 2009b)
Inițiativă / Arie de interes
Planuri de acțiune pentru
biodiversitate
Rețeaua ecologică
Planuri de management
bazinal și inundabilitate
Strategii locale pentru
arborii ocrotiți
Dezvoltarea rezidențială și
mixtă
Strategii de mobilitate și
transport
Cum se relaționează cu infrastructurile verzi
Contribuție la atingerea țintelor planurilor de acțiune
Acces la natură
Eliberarea presiunii vizitatorilor asupra ariilor cheie prin
acces alternativ
Potențial de combatere a efectelor de fragmentare a
habitatului
Adaptarea la schimbările climatice a serviciilor
ecosistemice
Asigurarea unor suprafețe funcționale de luncă
Managementul inundațiilor
Acces la natură
Crearea facilităților de protecție
Sechestrarea Carbonului
Planificarea sustenabilă a dezvoltării
Reducerea efectelor negative
Eliminarea deficiențelor

112
În domeniul energiei politicile sunt direcționate către asigurarea unei securități
energetice la nivel european, reguli comune de acces pe piață, promovarea surselor
alternative și regenerabile de producere a energiei, creșterea eficienței energetice.
Înaintea dezvoltării ar trebui identificate, planificate și menținute principalele
elemente ale rețelei de infrastructuri verzi (Chang et al., 2012), mai ales având în
vedere că, asigurarea securității energetice reclamă construcția de infrastructuri de
transport cu caracter liniar ce pot avea efecte negative la nivel ecosistemic, iar
biocombustibilii ca sursă alternativă de energie pot duce la înlocuirea unor utilizări
anterioare ale terenurilor cu monoculturi.
Alte domenii de interes, în care politicile de mediu se pot relaționa cu obiectivele
infrastructurilor verzi, se referă la eficiența utilizării resurselor, inovare, creștere
verde sau mediu și sănătate.

Finanțarea infrastructurilor verzi

Obiectivele adresate în proiectele pentru infrastructuri verzi de tip LIFE+ sau ERDF
cu finanțare de la Uniunea Europeană vizează în special conservarea biodiversității,
managementul durabil al resurselor și îmbunătățirea stării de sănătate și bunăstare a
populației, cu frecvențe mai reduse fiind obiectivele de protecție a solurilor, apelor
sau adaptarea la schimbările climatice.
De altfel, protecția naturii este principalul sector de activitate pe care aceste proiecte
sunt direcționate. În același timp, în ceea ce privește proiectele de dezvoltare a unor
infrastructuri verzi din surse private, îmbunătățirea stării de sănătate și bunăstare a
populației alături de conservarea biodiversității, reprezintă principalele obiective ale
acestora.
Din această cauză, Instituțiile Europene au definit un obiectiv prioritar din
îmbunătățirea accesului la finanțare pentru proiecte de infrastructuri ecologice prin
instituirea împreună cu Banca Europeană de Investiții a unui mecanism de finanțare
care să susțină proiecte de infrastructuri ecologice (Comisia Europeană, 2013).
Uniunea Europeană și-a propus să acționeze pentru a transforma inițiativele
independente punctuale într-o rețea europeană, crescând astfel eficiența lor. În acest
scop, Uniunea Europeană a încercat să integreze principiile de planificare și
dezvoltare a infrastructurilor verzi, la nivelul principalelor domenii de politici și
strategii publice (European Commision, 2013).

113
 Conceptul UK USA Europ a Asia
Durabilitate
Multifuncționalitate
Accesibilitate
Conectivitate
Beneficii sociale
Beneficii ecologice
Beneficii economice
Servicii ecosistemice
Scară
Politică integrată
Abordare holistică
Manag ementu l
apelor
Inginerie
Schimbări climatice
Coordonare
Finanțare
Viziune pe termen lung
Urban
Rural
Politică guvernamentală
Politică locala
Lobby politic
Condusă prin lobby
Verde – foarte discutat și întâlnit, portocaliu – mediu, roșu – puțin întâlnit

Ex. 27
Frecvența prezenței unor concepte ale infrastructurilor verzi urbane în abordarea
infrastructurilor verzi în diferite locații geografice - după (Mell, 2014). Se observă
frecvența redusă a prezenței unor concepte oarecum „sensibile‖ (finanțarea
infrastructurilor verzi, existența unor politici guvernamentale), în contrapondere cu
prezența conceptelor centrale (conectivitate, multifuncționalitate, durabilitate).
Diferențierea abordării asiatice este evidentă față de abordarea europeană și cea
americană.

Cum comentați diferențele existente între abordarea infrastructurilor verzi

T.
în diferite spații geografice? Ce caracteristici ale spațiilor respective au
30
condus la prezentele abordări?

O serie de domenii ale politicilor europene comunitare conțin surse de finațare care
pot fi relaționate cu dezvoltarea infrastructurile verzi (IEEP, 2011a):
114
 în domeniul silviculturii, statele membre sunt încurajate să folosească fondurile
EAFRD pentru măsuri de împădurire, reîmpădurire;
 pentru biodiversitate și conservarea naturii, există în cadrul programului LIFE+
posibilitatea derulării de proiecte demonstrative, bazate pe infrastructurile verzi, dar
sunt încurajate și proiectele ce vizează conectivitatea siturilor Natura 2000;
 protecția apelor este încurajată prin proiecte EAFRD și din fondurile de coeziune
prin dezvoltarea de infrastructuri verzi, care să asigure tratarea/purificarea apelor, dar
și un management bazinal în concordanță cu prevederile Directivei Cadru Apă, iar
prin programele ERDF se încurajează proiectele de restaurare ecologică (DG
Environment, 2012);
 principiile infrastructurilor verzi sunt integrate și în programele de cercetare la
nivel european, spre exemplu, programul Orizont 2020 le consideră o prioritate de
cercetare, datorită transformărilor necesare către utilizarea eficientă a resurselor și o
economie verde (IEEP, 2011a).

Tabelul 7 - Integrarea infrastructurilor verzi în planificarea spațială a teritoriului la nivel

sectorial, teritorial și organizațional (Scott et al., 2013)
Integrarea diferitelor domenii ale politicilor publice dintr-un teritoriu
Sectorial
Integrarea activităților publice, private și voluntare
Integrarea diferitelor scări spațiale ale planificării
Teritorial Integrarea activităților de planificare spațială între unități învecinate
sau cu interese comune
Integrarea planificării spațiale cu alte strategii, programe și inițiative
Organizațional Integrarea planificării spațiale la nivelul instituțiilor responsabile
Integrarea diferitelor interese dintr-un teritoriu

Planificarea infrastructurilor verzi

Planificarea infrastructurilor verzi reprezintă o abordare strategică pentru conservare,
prin care comunitățile locale, proprietarii terenurilor și diferite organizații conlucrează
pentru a identifica, proiecta și conserva, acele suprafețe esențiale pentru menținerea
unor funcții ecologice viabile (Firehock, 2010). Ea este dependentă de amplasarea de
instrumente ecologice (Opdam et al., 2006; Young et al., 2014) și introducerea
obiectivelor de mediu (Natural England, 2009b), în cadrul procesului de planificare.
La nivel european, planificarea infrastructurilor verzi, presupune identificarea și
cartarea elementelor de infrastructuri verzi și definirea cerințelor lor; monitorizarea
parametrilor de definire ai acestora (cantitate, calitate și impacturi) și analiza

115
beneficiilor infrastructurilor verzi pentru integrare în procesul de luare a deciziei și de
planificare spațială (DG Environment, 2012; IEEP, 2011b).
În contextul planificării teritoriului, infrastructurile verzi sunt definite drept modalități
de a asigura durabilitatea mediilor urbane (Ahern et al., 2014), chiar dacă planificarea
a fost în multe spații, afectată negativ de eșecurile instituționale de a recunoaște
beneficiile lor multiple (Schäffler & Swilling, 2013). Printre cele mai frecvente
priorități în planificarea infrastructurilor verzi (tabelul 8), se numără aspectele ce
vizează recreerea și agrementul, productivitatea hranei, asigurarea unor habitate
specifice sau controlul parametrilor climatici și hidrologici.

Tabelul 8 - Priorități ale politicilor de dezvoltare a infrastructurilor verzi (Natural England,

2009b)
Economic Mediu Social
economică și locuri

Coeziune socială și
învățare continuă
Promovarea unui
transport durabil
geodiversității

biodiversității
îmbunătățirea
patrimoniului

Adaptarea la
Conservarea
peisajelor și

schimbările
Protecția și

Sănătate și
de muncă

bunăstare
climatice
Protecția
Creștere

Recreere și
X X X X X
agrement
Asigurarea de
habitate și
X X X X X X
acces la
natură
Context
general pentru X X X X X
dezvoltare
Producerea și
conservarea X X
energiei
Producerea
hranei și X X X X X X X
productivitate
Atenuarea
inundațiilor și
X X X X X
management
al apelor
Efect de
moderare X X X X
climatică

116
Obiectivele rețelei ecologice Europene, se referă la includerea spațiilor cu importanța
cea mai mare pentru conservarea diversității biologice și a peisajelor; garantarea
păstrării proceselor ecologice și a conectivității teritoriale, integrarea cu planificarea
teritoriului și promovarea dezvoltării durabile (Marulli & Mallarach, 2005).
Îndeplinirea acestor obiective se poate face doar prin procese de planificare repetate
(Zhang & Wang, 2006).
Dezvoltarea tehnicilor GIS și modelarea computerizată ușurează eforturile de
planificare spațială a infrastructurilor verzi la scară națională și regională, dar
aplicarea unei planificări spațiale, în mediile dominate antropic ridică provocări
importante (Maantay & Ziegler, 2006), legate de multitudinea obiectivelor care sunt
adresate și posibilitatea ca multe arii, să fie inaccesibile din considerente economice
sau administrative (Gordon et al., 2009).

5.2. Oportunități și provocări

Oportunitățile legate de dezvoltarea infrastructurilor verzi, sunt legate de elementele
de planificare strategică a mediului, de multifuncționalitatea lor, ce determină
impacturi asupra proiectării și planificării, modul de implicare a publicului în
procesul de luare a deciziilor, sau modul de evidențiere a beneficiilor.
Proiectele de infrastructuri verzi reprezintă o oportunitate pentru planificarea
strategică a mediului având în vedere că, funcționalitatea infrastructurilor verzi este
dependentă parțial și de modul în care spațiile rezidențiale, comerciale și industriale
din proximitate sunt planificate și administrate (Hostetler et al., 2011; Onose et al.,
2013). Elementele verzi pot reprezenta o strategie de răspuns la fenomenele de
dezvoltare cu care se confruntă așezările umane.
În plus, elementele caracteristice precum spațiile verzi reclamă în general mai puține
servicii publice și de întreținere decât alte categorii de funcții urbane. De exemplu, un
studiu din Statele Unite a estimat că autoritățile locale cheltuiesc aproximativ 36 de
cenți pentru întreținere și servicii din fiecare 1 dolar generat de spațiile verzi. În
contrast, spațiile rezidențiale necesită cheltuirea a 1,26 dolari (The National League of
Cities, 2012).
Multifuncționalitatea infrastructurilor verzi reprezintă o oportunitate pentru
proiectarea și planificarea acestora. Dezvoltarea elementelor verzi, poate fi realizată
astfel, pe multiple paliere menite a asigura un management pe termen lung al spațiilor
destinate, a păstra calitatea infrastructurilor verzi și beneficiile lor (Natural England,
2009a). Monitorizarea continuă și ajustarea în timp a performanțelor infrastructurilor

117
verzi, permite direcționarea acestora, către funcțiile care s-a observat că au eficiența
cea mai mare.
Uneori cea mai accesibilă soluție, este de a maximiza utilizarea eficientă a
elementelor deja existente (HM Treasury, 2011), și două teme sunt frecvente în
politicile de retehnologizare a infrastructurilor: îndepărtarea obstacolelor și asigurarea
de subvenții (Bitting & Kloss, 2008), iar multifuncționalitea permite elementelor
verzi, să se suprapună pe infrastructuri deja existente.
Implicarea publicului în procesul de luare a deciziilor reprezintă o trăsătură
fundamentală a infrastructurilor verzi eficiente. Această abordare participativă,
stabilită prin principiile de dezvoltare a infrastructurilor, permite crearea unei viziuni
care să primească suportul comunității locale, să dezvolte sentimente identitare în
cadrul așezărilor, sau să îmbunătățească calitatea mediului și a vieții.
Este important ca autoritățile guvernamentale de la diferite niveluri, dar și
organizațiile non-guvernamentale sau conservaționiste, să finanțeze și desfășoare
programe de educare a populației, care să crească nivelul de conștientizare a
elementelor infrastructurilor verzi și beneficiile lor pentru societate și mediu (Wilson,
2008).
Evidențierea beneficiilor și deficiențelor decidenților locali, regionali și naționali.
Dezvoltarea infrastructurii alternative, are potențialul să contribuie nu numai la
obiective economice pe termen scurt, precum crearea locurilor de muncă pentru
construcția lor, dar poate oferi de asemenea beneficii pe termen lung, prin locurile de
muncă necesare pentru întreținerea, valorizarea și accesibilizarea lor (Edwards et al.,
2013), și prezintă oportunități pentru atragerea de parteneri în cadrul programelor și
proiectelor ce vizează infrastructurile verzi (Natural England, 2009a).
Provocările în dezvoltarea infrastructurilor verzi urbane, se referă la instrumentele de
finanțare, viziunea politică rezultată din acestea, suportul pentru tehnicile verzi și
modul lor de integrare în alte sectoare de activitate, răspunsul public la dezvoltarea
proiectelor, expertiza în domeniu (Mell, 2014).

118
 În contextul viziunilor diverse ale grupurilor sociale sau de interese la nivelul
T.
așezărilor umane ce instrumente putem folosi pentru a stabili un consens în
31
privința proiectelor de dezvoltare a infrastructurilor verzi urbane?

119
Lipsa înțelegerii infrastructurilor verzi și a importanței planificării pentru
multifuncționalitatea și conectivitatea lor. Deși se bazează pe procese naturale în mare
parte, conceptul de infrastructuri verzi este unul relativ nou, iar natura tehnologiilor
folosite de acestea nu este întotdeauna înțeleasă de decidenții locali sau publicul larg,
mai ales că, urbanizarea accentuată a detașat omul de mediul natural – văzut acum
mai degrabă, drept loc de vizitare și nu parte a vieții cotidiene.

Planificarea teritoriul și urbanismul se bazează încă în proporție mare pe principiile

generale și barierele existente în legislație și reglementările de urbanism (precum
standardele de dimensiuni ale construcțiilor, normele de dezvoltare pentru clădiri sau
drumuri), dar planificarea infrastructurilor verzi necesită mai mult de atât.
Administrațiile locale au numeroase oportunități, de a reduce amprenta energetică a
infrastructurilor, prin schimbări în modul de construire și administrare al clădirilor,
remodelarea flotei de vehicule sau modalitatea de iluminare a străzilor (Rutherford,
2007), dar nu întotdeauna înțeleg motivația unor asemenea acțiuni. Standardele
privitoare la densitatea construcțiilor, cerințele de conectare la rețele de infrastructuri
tradiționale, numărul minim de locuri de parcare sau suprafața și structura drumurilor
de acces, pot fi elemente care să limiteze oportunitățile de dezvoltare ale
infrastructurilor verzi. Dificultățile acestea se suprapun la nivelul României, pe
caracteristicile sistemului de planificare – fără o forță și resurse deosebite.
În același mod în care ecologii caută să înțeleagă relațiile interspecifice și legăturile
cu habitatele specifice, trebuie înțelese și relațiile dintre diferitele sectoare de
activitate și interese la nivel orizontal, dar și relațiile dintre scările de abordare la
nivel vertical (Scott et al., 2013). De aceea, infrastructurile verzi sunt de cele mai
multe ori, eficiente financiar și practice atunci când sunt incluse în alte proiecte de
planificare sau arhitecturale (European Commision, 2012), de exemplu, dacă o nouă
infrastructură de transport este introdusă, ea reprezintă o oportunitate bună pentru
inserarea ecoductelor și ecopodurilor pentru a asigura mobilitatea speciilor faunistice.
În același timp, în anumite cazuri obiectivele infrastructurilor verzi, pot ajunge într-o
situație de conflict (tabelul 9) cu obiective ale unor alte politici sectoriale.
Lipsa personalului calificat în acest domeniu transdisciplinar, necesită regândirea
modului în care se realizează administrația publică la diferite scări spațiale (Niţă et
al., 2015). Este evident că la nivelul autorităților locale, există atât o slabă pregătire a
personalului, cât și o lipsă de coordonare între diferite departamente (Commission for
Architecture and the Built Environment, 2009).

120
 Tabelul 9 - Exemple de conflicte între anumite instrumente ale politicilor sectoriale UE și
infrastructurile verzi (EEA, 2011)
Sectorul Potențiale conflicte
Schimbări Fără conflicte în general. Măsurile de sechestrare a Carbonului pot
climatice afecta biodiversitatea.
Fără conflicte în general. Pot exista local conflicte potențiale legate de
Biodiversitate
speciile invazive și asigurarea conectivității.
Asigurarea necesarului energetic (conducte, centrale) poate influența
conectivitatea și reduce suprafața infrastructurilor verzi.
Energie Promovarea biocombustibililor poate duce la creșterea suprafeței cu
agricultură intensivă și reducerea altor suprafețe care ar asigura
multifuncționalitatea terenurilor.
Eforturile de eficientizare pot determina construcția de drumuri noi, ce
Transport
să reducă conectivitatea habitatelor și suprafața infrastructurilor verzi.
Eforturile de a crește competitivitatea agriculturii europene pot duce la
Agricultură mărirea productivității prin agricultura intensivă, dar și la probleme de
accesibilitate a resurselor de apă.
Accesibilizarea populației prin dezvoltarea infrastructurii de transport
este posibil să reducă conectivitatea habitatelor. Protecția anumitor
Coeziune
suprafețe poate însemna limitarea creșterii și dezvoltării economice în
proximitatea sa.

Dar chiar și atunci când personalul este specializat, prin educația lor și practicile
tradiționale cunoscute, planificatorii și inginerii sunt în general instruiți să vadă
traficul auto, cel pietonal și infrastructura de servicii, ca fiind activități conflictuale
mai degrabă decât integrate, și drept urmare, caută să le separe (Newell et al., 2013).
Responsabilitatea instituțională derivă din cultura ―gândirii pe termen scurt‖
aplicabilă la nivelul instituțiilor cu atribuții din România. Reglementările existente în
regulamentele de urbanism și amenajare a teritoriului pot fi uneori contrare, ambigue
sau să omită principiile de dezvoltare necesare infrastructurilor verzi (Water
Infrastructure Capacity Building Team, 2012), referitoare la instituțiile responsabile
pentru anumite componente ale acestora.
Dezvoltarea rezidențială și comercială excesivă ce caracterizează în special spațiile
metropolitane, este o tendință prezentă în societatea actuală (Ewing, 2008; Young &
McPherson, 2013). În Europa de vest, nivelul urbanizării (măsurat ca procent al
populației ce trăiește în zone urbane), a crescut cu 0,2% pe an și este așteptat să
crească până la 89,1% în 2050 comparativ cu 79,5% în 2010 (Vandermeulen et al.,
2011), iar în Europa de est, transformările au fost chiar mai profunde la nivel
structural (Andrusz et al., 1996; Mitrică et al., 2014). Această dezvoltare induce

121
schimbări în modul de utilizare și acoperire a terenurilor (Pătru-Stupariu, 2011),
influențând astfel disponibilul de spațiu pentru elementele infrastructurilor verzi.

Regimul de proprietate al terenurilor și procentul mare al elementelor verzi aflate pe

proprietăți private (Schäffler & Swilling, 2013), pot determina apariția unor conflicte
de mediu (Iojă et al., 2015; Tudor et al., 2014), care să împiedice dezvoltarea
infrastructurilor verzi. În plus, datorită deficitului de spațiu caracteristic mediilor
urbane mari (Ianoş, 2004), îndeosebi în cazul sistemelor de planificare ce nu au baze
solide, multe spații rezidențiale au fost dezvoltate în detrimentul spațiilor verzi. Spre
exemplu, în Regiunea de Dezvoltare București-Ilfov, deși suprafața spațiilor verzi a
crescut în județul Ilfov cu peste 200 de hectare prin declararea de noi orașe, la nivelul
regiunii aceasta a scăzut de la 4872 hectare în 1991, la 4367 hectare în 2007
(CCMESI, 2011a).

122
Ex. 28
La nivelul municipiului București există o relație evidentă între dezvoltarea
rezidențială și existența unor elemente de favorabilitate ale cadrului natural (Niță,
2012). Astfel se explică numărului mai mare și prețul mai ridicat al proiectelor ce
vizează dezvoltarea zonei de nord, spațiu caracterizat prin incidența mai mare a
suprafețelor forestiere și acvatice. Pe hartă se pot observa numărul și dimensiunea
proiectelor rezidențiale apărute la nivelul anului 2011 în interfața spațial –
funcțională dintre municipiul București și spațiul suport al acestuia (Vânău, 2011),
precum și relația acestora cu elementele cadrului natural.
123
Dificultatea cuantificării economice a beneficiilor și lipsa fondurilor pentru
întreținerea infrastructurilor și acoperirea costurilor, reprezintă o altă provocare a
acestora. Costurile unui proiect ce vizează infrastructurile verzi, pot fi separate în
(European Commision, 2012): costuri financiare și costuri de oportunitate.
Costurile financiare vizează resursele folosite în crearea, administrarea și dezvoltarea
infrastructurilor verzi (precum costul forței de muncă, al materialelor sau al energiei).
Ele pot fi la rândul lor, împărțite în costuri singulare (precum cel de achiziționare a
terenului sau compensațiile, proiectul pentru dezvoltarea infrastructurii, ș.a.) și costuri
continue (legate de întreținerea infrastructurilor verzi, de monitorizarea și evaluarea
lor sau activitățile de comunicare). Costurile de oportunitate reprezintă costurile
eventuale ale dezvoltării infrastructurilor verzi, precum limitarea dezvoltării,
restricționări ale utilizării terenului sau pierderi socio-economice.

Ex. 29
O dezvoltare durabilă a infrastructurilor verzi presupune nu doar implicare din partea
sectorului public (fie că e vorba de instituțiile Uniunii Europene, de administrația
publică centrală sau locală), dar și de o participare activă a sectorului privat ce poate
aduce pe lângă finanțare, elemente de expertiză tehnică sau promovarea acestor
infrastructuri în cadrul comunității.
124
Autoritățile pot încuraja infrastructurilor verzi, printr-un sistem de subvenții care să
premieze utilizatorii, care implementează proiecte ce conțin astfel de elemente clar
stipulate (Water Infrastructure Capacity Building Team, 2012). Aceste subvenții nu
trebuie întotdeauna să fie monetare, și se pot referi la condițiile în care se desfășoară
procedura de autorizare sau la anumite deduceri de la standardele stabilite prin
legislație.
Slaba implicare a actorilor privați în procesul de implementare a infrastructurilor
verzi. Autoritățile guvernamentale se află sub o presiune crescândă pentru a suporta
cerințele populațiilor într-o manieră financiar accesibilă, responsabilă pentru mediu și
social participativă (The National League of Cities, 2012), iar implicarea sectorului
privat, poate contracara aceste efecte negative.

5.3. Dezvoltarea infrastructurilor verzi

Dezvoltarea infrastructurilor verzi nu este un demers simplu, indiferent de scara de
abordare la care ne referim. În toate fazele acestui proces (planificare, construcție și
întreținere), trebuie să existe o raportare clară la cadrul legislativ sau reglementările
existente, un număr de actori implicați în proces și o structură logică a fazelor de
dezvoltare.
Planificarea infrastructurilor verzi presupune stabilirea unei viziuni a comunității
respective, acceptată la scară largă, evaluată prin analize de percepție (Chelcea,
2004), ținând cont de realitățile economice, sociale și de mediu. Doar după ce s-a
ajuns la un consens în ceea ce privește viziunea de dezvoltare se poate dezvolta o
propunere obligatoriu testată, pentru a se stabili dacă rezultatele așteptate sunt bune.
Obiectivele de dezvoltare a infrastructurilor verzi, trebuie ierarhizate în funcție de
disponibilitatea instrumentelor de finanțare, de capacitatea tehnică și resursa umană
necesară în construcția și operarea lor, dar și de corespondența cu necesitățile reale
ale populației ori a comunităților beneficiare.
Implicarea specialiștilor și populației reprezintă un element central în eficientizarea
dezvoltării infrastructurilor verzi, având în vedere că, pentru asigurarea succesului
unei anumite politici, ar trebui insistat pe acele beneficii ale infrastructurilor verzi,
care răspund nevoilor sau preocupărilor comunității locale (Bitting & Kloss, 2008).
Nu puține sunt exemplele în România, prin care elemente ale infrastructurilor verzi,
au fost dezvoltate doar pentru că s-a identificat o oportunitate de finanțare în acest
sens, deși caracteristicile socio-economice nu necesitau astfel de investiții (a se vedea
125
dezvoltarea de spații verzi în localități cu un profund caracter rural și cu un grad mare
de naturalitate a peisajelor existente).

Cadrul legislativ pornește de la nivel european, unde se presupune ca dezvoltarea

unei strategii europene pentru infrastructurile verzi, să includă o viziune comună și
obiective strategice pentru direcțiile viitoare de dezvoltare, iar stabilirea unei tipologii
clare a infrastructurilor verzi, să permită o oarecare flexibilitate în aplicarea ei în
cadrul statelor membre, definirea unor ținte clare măsurabile prin elemente cantitative
și calitative, și creșterea coerenței politicilor la nivelul Uniunii Europene (prin
integrarea infrastructurilor verzi între politicile relevante) (Naumann et al., 2011).
Și la nivel național, regional și local, este important să se adopte reglementări
specifice ce vor asigura atingerea țintelor dorite sau a obiectivelor extrase din
viziunea comunității. Aceste elemente pot fi reglementări speciale pentru dezvoltarea
infrastructurilor verzi, dar și principii ale tehnicilor verzi incluse în legislația și
reglementările la nivel sectorial din domenii conexe (a se vedea subcapitolul referitor
la politicile și planurile pentru infrastructuri verzi).
Măsurile nu vor fi eficiente dacă nu sunt însoțite de măsuri suport, precum definirea
corectă și concretă a instituțiilor responsabile, sau crearea unor astfel de instituții

126
acolo unde ele lipsesc din structura administrativă, definirea unor norme
metodologice clare și chiar precizarea expresă a surselor de finanțare.
Actorii implicați
Dezvoltarea infrastructurilor verzi presupune implicarea unei palete largi de actori
(tabelul 10), fiecare cu atribuțiile sale specifice stabilite prin regulamentele de
funcționare sau prevederile legale, dar și cu mijloace și canale de comunicare deseori
diferite. Diversitatea elementelor implicate poate duce uneori la conflicte între acești
actori (Iojă et al., 2015).
Având în vedere complexitatea rețelelor de infrastructuri verzi, administratorii trebuie
să fie eficienți în managementul resurselor existente, dar și să maximizeze eforturile
de a dezvolta și întreține parteneriate. Managerii infrastructurilor verzi trebuie să aibă
o pregătire pluridisciplinară, și să îmbine principiile și expertiza profesională din
domenii diverse, precum managementul spațiilor verzi sau al apelor, planificarea
sistemelor de transport sau a locurilor de joacă, conservarea biodiversității sau
producția locală de hrană (Commission for Architecture and the Built Environment,
2009).

Tabelul 10 – Principalele responsabilități ale actorilor implicați în procesul de dezvoltare a

infrastructurilor verzi – după (Naumann et al., 2011)
Nivel Responsabilități
Asigurarea de fonduri
Instituții UE Campanii de comunicare și activități de relații publice
Studii și cercetări pentru infrastructurile verzi
Asigurarea de fonduri
Crearea cadrului legal pentru anumite măsuri
Instituții naționale
Aplicarea pentru fonduri la nivel european
Supervizare, coordonare și managementul implementării
Asigurarea de fonduri
Supervizare, coordonare și managementul implementării
Autorități
Campanii de comunicare și activități de relații publice
regionale/locale
Întălniri de lucru cu actorii locali
Capacitarea comunității locale
Asigurarea de fonduri din donații și sponsorizări
Identificarea posibilităților de finanțare
Campanii de comunicare și activități de relații publice
Organizații non- Dezvoltarea de materiale educative și informative
guvernamentale Capacitarea comunității locale
Supervizare, coordonare și managementul implementării
Administrarea proiectului post-implementare
Activități de monitorizare
Companii private Asigurarea de fonduri prin donații și sponsorizări
127
 Identificați pe baza tabelului cu actori implicați în dezvoltarea
T. infrastructurilor verzi puncte în care responsabilitățile actorilor se suprapun și
32 ar putea determina apariția unor conflicte. Ce soluții pot fi formulate pentru a
preîntâmpina apariția conflictelor sau rezolvarea celor în derulare?

Faze de dezvoltare
Dezvoltarea infrastructurilor verzi se poate face prin scheme simple care să conțină
etape ce să asigure durabilitatea și eficiența elementelor dezvoltate.

Ex. 30
Dezvoltarea infrastructurilor verzi este un proces complex, ce necesită pe lângă
identificarea acestora ca o nevoie la diferite scări și o serie de alți factori declanșatori
precum existența unor politici publice sau a unor sisteme de planificare și amenajare a
teritoriului. Odată declanșat procesul, la nivelul României, apar o serie de bariere legate
de nivelul de implicare al actorilor locali, de instrumentele de finanțare existente sau de
lipsa unor indicatori cuantificabili și monetizabili pe termen scurt, care să demonstreze
beneficiile implementării și întreținerii unei rețele de infrastructuri verzi.

128
Una din cele mai simpliste abordări include doar trei faze (Schilling & Logan, 2008)
și apare o aplicabilitate mare în special la scară locală:
 Faza pregătitoare: evaluarea condițiilor existente, identificarea posibilităților de
dezvoltare, cuantificarea eventualelor bariere legale, prognozarea schimbărilor induse
la nivelul mediului, dar și al economiei, inventarierea și evaluarea impactului spațiilor
vizate asupra mediului;
 Faza de planificare și proiectare: dezvoltarea unor parteneriate cu publicul și
companiile, propunerea de soluții de proiectare pornind de la condițiile sociale,
economice și de mediu, identificarea zonelor de investiții strategice și dezvoltarea de
proiecte pilot;
 Faza de acțiune: implementarea programelor, oferirea de asistență, monitorizarea
progresului și efectelor, identificarea potențialilor parteneri, asigurarea finanțării
proiectelor.
O abordare a dezvoltării infrastructurilor verzi în pași mai detaliați (Winters et al.,
2012), este îndeosebi aplicabilă la scară regională și națională, prin fazele de:
 Reglementare. Adaptarea regulamentelor de urbanism și construcții la scara
așezărilor umane, dar și a planurilor de amenajare a teritoriului la scară regională și
națională în vederea integrării tehnicilor și principiilor verzi în cadrul acestora.
Integrarea aceasta ar trebui să vină ca un răspuns al presiunii publice în acest sens și
nu doar pe baza unei abordări top to bottom. Reglementările trebuie însoțite de
standarde de performanță care să evalueze succesul lor, și în același timp să fie
suficient de flexibile pentru a permite adaptabilitatea acestora.
 Modernizare. Pornind de la raportul existent între infrastructurile vechi și cele nou
construite autoritățile publice locale și centrale pot dezvolta programe publice prin
care să asigure subvenții populației și agenților economici ce doresc să implementeze
tehnice verzi. La acestea se adaugă și granturile private, ambele instrumente
reprezentând metode de monetizare a dezvoltării infrastructurilor verzi.
 Scalare. Eficiența proiectelor de dezvoltare crește atunci când aplicabilitatea lor
este la scară largă. În același timp, sistemele descentralizate sunt mai greu de
monitorizat în privința succesului lor și asigurarea respectării standardelor stabilite
anterior.
 Impozitare. Corelat cu pasul de modernizare, trebuie delimitat clar cine sunt
responsabilii pentru întreținerea spațiilor verzi publice și care sunt diferențierile între
costurile la nivel public și privat. Acest lucru se poate realiza prin analize economice
de tip cost-beneficiu, pe baza cărora, pot fi dimensionate taxele pentru folosirea unor
infrastructuri și subvenționată folosirea celor mai bune practici disponibile.

129
 Capitalizarea presupune integrarea infrastructurilor verzi în mecanismele de piață
și imobiliare, prin compensarea pierderii altor funcții sau dezvoltarea de credite
specifice, pentru elementele ce încorporează practicile verzi dorite.
 Întoarcerea. Faza aceasta presupune conștientizarea faptului că infrastructurile
tradiționale gri au un singur scop, sau un scop dominant principal (le lipsește
multifuncționalitate), și costuri ridicate, de aceea, trebuie dezvoltate scheme care să
evite folosirea lor pentru dezvoltările ulterioare.
 Coordonarea puterilor și responsabilităților, reprezintă un pas important în
consolidarea elementelor de infrastructuri verzi. Jurisdicția unor elemente de mediu
(de exemplu cine se ocupă de managementul apelor potabile, apelor uzate și apelor
pluviale), necesită fie stabilirea clară a structurilor administrative responsabile, fie
dezvoltarea unor parteneriate instituționale.
 Extinderea teritorială a proiectelor de infrastructuri verzi, pleacă de la realitatea că
granițele administrative nu corespund întotdeauna limitelor elementelor naturale. Sunt
frecvente cazurile în care comunități umane similare, pot avea politici diferite
privitoare la împărțirea unor infrastructuri comune, iar acolo unde cooperarea dintre
entități nu este eficientă sau dorită apare necesitatea unei coordonări la nivel regional.
 Puterea exemplului necesită folosirea unor instrumente de promovare, care să
încurajeze inovarea în domeniului infrastructurilor verzi și să contracareze inerția,
uneori supărătoare, a administrațiilor publice locale și regionale. Proiectele pilot sau
cele de succes, pot reprezenta modele promovate cu ajutorul instrumentelor mass-
media sau chiar prin implicarea sistemului educațional.
La scară continentală sau Europeană, schemele de dezvoltare a infrastructurilor
verzi trebuie adaptate către următoarele faze (Naumann et al., 2011), asumate de către
instituțiile europene:
 Îmbunătățirea conștientizării și facilitarea transferului de cunoștințe între statele
membre prin derularea de campanii direcționate către actorii locali, pentru a înțelege
și accepta inițiativele privitoare la infrastructurile verzi, sublinierea exemplelor de
bune-practici și demonstrarea beneficiilor implementării unor astfel de proiecte în
statele Uniunii Europene, încurajarea dezvoltării de instrumente pentru măsurarea
beneficiilor sau costurilor într-o manieră standardizată;
 Îmbunătățirea eficienței finanțării la nivelul Uniunii Europene, prin identificarea
necesităților financiare a infrastructurilor verzi la nivel european, disponibilizarea și
accesibilizarea fondurilor în relație cu obiectivele, beneficiarii și rezultatele așteptate,
dar și promovarea parteneriatelor public-privat și a altor forme inovative de finanțare;
 Crearea unui cadru de suport la nivel național, realizat prin dezvoltarea de
strategii naționale pentru infrastructurile verzi, adaptarea legislației și instrumentelor
130
pentru planificarea spațială și stabilirea unor ținte concrete pentru crearea sau
întreținerea unor elemente specifice;
 Promovarea monitoringului și cercetării prin încurajarea unor rețele la nivel
național, promovarea schimburilor de bune practici și reprezentarea cartografică a
distribuției elementelor infrastructurilor verzi la nivel național.

Ce diferențieri putem sesiza între cele trei scheme de dezvoltare a

infrastructurilor verzi prezentate la scară locală, regională și națională,
T.
europeană? Sunt aceste diferențe determinate numai de scara de aplicare sau sunt
33
și alți factori ce influențează abordările diferențiate? Prioritizați acești factori
pentru fiecare nivel de dezvoltare a infrastructurilor verzi.

131
Perspective

Chiar dacă am ajuns la sfârșitul fizic al materialului scris, un demers științific rareori
poate să afirme că a ajuns la final, în special în cazul unui subiect atât de dinamic atât
ca transformări conceptuale și teoretice, dar și ca aplicabilitate practică și proiecție în
cadrul politicilor de dezvoltare la diferite scări spațiale.

Încercarea noastră de a familiariza cititorul cu noțiunile infrastructurilor verzi,

indiferent dacă el este un tânăr specialist în formare sau un decident administrativ ori
politic, reprezintă doar un prim pas pe care îl facem în abordarea unui subiect atât de
complex.

Prin intermediul proiectului de cercetare Tinere Echipe, pe care îl coordonăm sub

titlul Dezvoltarea unui model de evaluare a potențialului infrastructurilor verzi pentru
planificarea urbana durabilă, ne propunem să direcționăm cercetările viitoare de la
componenta teoretică și fundamentală caracteristică poate prezentului material, către
o abordare concretă și cu finalitate practică deosebită în dezvoltarea unor așezări
umane durabile.

Speranța noastră este că această abordare geografică a infrastructurilor verzi, a reușit

să suscite interes pentru cercetări viitoare în domeniu. Ne exprimăm pe această cale,
disponibilitatea de a susține sau colabora în orice astfel de demers privitor la tematica
generală a infrastructurilor verzi.

Mihai Răzvan Niță

E-mail: mihairazvan.nita@g.unibuc.ro

132
Bibliografie

Adams, L. W. (1994). Urban Wildlife Habitats: A Landscape. Perspective. Mineapolis: University of

Minnesota Press.
Ahern, J., Cilliers, S., & Niemelä, J. (2014). The concept of ecosystem services in adaptive urban
planning and design: A framework for supporting innovation. Landscape and Urban Planning, 125,
254-259.
Andrusz, G., Harloe, M., & Szelenyi, I. (1996). Cities after Socialism. New York: Blackwell Publishing.
Apanova. (2015). Reteaua de colectare si transport. htt p://ww w.apanovabucuresti.ro/servicii/serviciul-
public-de-canalizare/colectarea-si-transportul-apelor-uzate-si-apelor-meteorice/re-eaua-de-colectare-
i-transport-2013/: Accesat la 23.VI.2015.
Archer, M. (2012). Green Infrastructure. Implementation Manual. Appendix C-4: Vermont League of
Cities andTowns, with support from the Vermont Agency of Natural Resources Green Infrastructure
Initiative,The Department of Environmental Conservation Watershed Management Division and the
Department of Forests, Parks and Recreation.
Armaș, I. (2008). Percepția riscurilor naturale: cutremure, inundații, alunecări. București: Ed.
Universității din București.
Avram, S. (2011). Extinderea franjei rur-urbane a orașului Craiova și impactul asupra mediului. Teza
de doctorat, Universitatea din București.
Badea, I., & Marinescu, P. (1998). Rememorări din epopeea Dâmboviței. București: Editura Viitorul
Românesc.
Badiu, D. L., Chincea, I., Iojă, C. I., Niculae, M. I., Niță, M. R., Pătroescu, M., & Vânău, G. (2014). The
diversity of urban green infrastructures in a former industrial city in Romania. Case study – Reșița.
International Multidisciplinary Scientific Geoconferences, Conference Proceedings, 2, 703-710.
Balram, S., & Dragicevic, S. (2005). Attitudes toward urban green spaces: integrating questionnaire
survey and collaborative GIS techniques to improve attitude measurements. Landscape and Urban
Planning, 71(2-4), 147-162.
Bălteanu, D., & Șerban, M. (2005). Modificarile globale ale mediului. București: Editura CNI Coresi.
Bănuță (Iojă), A. D. (2010). Calitatea mediului în spațiile rezidențiale din municipiul Bucuresti. Teza de
doctorat, Universitatea din Bucuresti.
Baptiste, A. K., Foley, C., & Smardon, R. (2015). Understanding urban neighborhood differences in
willingness to implement green infrastructure measures: a case study of Syracuse, NY. Landscape
and Urban Planning, 136, 1-12.
Bărbulescu, A. (2007). Metode şi mijloace de conştientizare a stării de sanogeneză a unui ecosistem
urban. Doctorat, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti.
Barnea, M., & Calciu, M. (1980). Ecologie umană. Bucureşti: Editura Medicală.
Beinat, E., & Nijkamp, P. (Eds.). (1998). Multicriteria Analysis for Land-Use Management. Dordrecht:
Kluwer Academic Publishers.
Beinat, E., & van Drunen, M. (1998). Spatial conflicts in transport policies: an exploration of the
perspectives of regional and local actors. In E. B. a. P. Nijkamp (Ed.), Multicriteria Analysis for
Land-Use Management. Dordrecht, The Netherlands: Kluwer Academic Publishers.
Bekessy, S. A., White, M., Gordon, A., Moilanen, A., McCarthy, M. A., & Wintle, B. A. (2012).
Transparent planning for biodiversity and development in the urban fringe. Landscape and Urban
Planning, 108(2-4), 140-149.
Benedict, M. A., & McMahon, E. T. (2006). Green Infrastructure. Linking landscapes and communities:
Island Press.
Beniston, M., & Diaz, H. F. (2004). The 2003 heat wave as an example of summers in a greenhouse
climate? Observations and climate model simulations for Basel, Switzerland. Global and Planetary
Change, 44(1–4), 73-81.
Beranová, R., & Huth, R. (2005). Long-term changes in the heat island of Prague under different
synoptic conditions. Theoretical and Applied Climatology, 82(1-2), 113-118.

133
Bergsten, A., Bodin, Ö., & Ecke, F. (2013). Protected areas in a landscape dominated by logging – A
connectivity analysis that integrates varying protection levels with competition–colonization
tradeoffs. Biological Conservation, 160, 279-288.
Bianchini, F., & Hewage, K. (2012). Probabilistic social cost-benefit analysis for green roofs: A lifecycle
approach. Building and Environment, 58, 152-162.
Bitting, J., & Kloss, C. (2008). Managing Wet Weather with Green Infrastructure. Municipal Handbook.
Green Infrastructure Retrofit Policies
Boanca, P. I., Luca, E., Dumitras, A. F., Dirja, M., Luca, L., Vasiu, R., & Burduhos, G. M. (2014).
Hydrological Assessment in Order to Implement the Bioretention Systems in Areas Different in
Terms of Land Use of Cluj-Napoca. Agricultura – Ştiinţă şi practică, 89(1-2), 128-136.
Boentje, J. P., & Blinnikov, M. S. (2007). Post-Soviet forest fragmentation and loss in the Green Belt
around Moscow, Russia (1991–2001): a remote sensing perspective. Landscape and Urban
Planning, 82(4), 208-221.
Bowler, D. E., Buyung-Ali, L., Knight, T. M., & Pullin, A. S. (2010). Urban greening to cool towns and
cities: A systematic review of the empirical evidence. Landscape and Urban Planning, 97(3), 147-
155.
Brady, A. B., Brake, D. R., & Starks, C. W. (2001). The Green Infrastructure Guide. Planning for a
Healthy Urban and Community Forest. Princeton: The Regional Planning Partnership.
Brandon, P. S., Lombardi, P. L., & Bentivegna, V. (1997). Evaluation of the Built Environment for
Sustainability. Londra: Taylor and Francis.
Brooks, M. P. (2002). Planning Theory for Practitioners. Chicago and Washington, D. C.: Planners
Press, American Planning Association.
Bruinsma, F., Pels, E., Priemus, H., Rietveld, P., & van Wee, B. (2007). Railway Development. Impacts
on Urban Dynamics: Physica-Verlag Heidelberg.
Bryant, M. M. (2006). Urban landscape conservation and the role of ecological greenways at local and
metropolitan scales. Landscape and Urban Planning, 76(1-4), 23-44.
Buzea, E. (2011). Flooded areas and their importance in maintaining biodiverity. Meadow Lower
Danube. Wetlands Biodiversity, 1, 23-46.
Călinescu, R., Bunescu, A., & Pătroescu, M. (1972). Biogeografie: Editura Didactică şi Pedagogică.
Cameron, R. W. F., Blanuša, T., Taylor, J. E., Salisbury, A., Halstead, A. J., Henricot, B., & Thompson,
K. (2012). The domestic garden – Its contribution to urban green infrastructure. Urban Forestry &
Urban Greening, 11(2), 129-137.
Cape COD Commision. (2013). Regional Wastewater Management Plan Technology Assessment –
Green Infrastructure & Alternative Approaches.
CCMESI. (2008). Organizarea si testarea unei retele de monitorizare a insulelor de caldura si efectele lor
in mediile urbane mari. Studiu de caz: Bucuresti, UB-Idei Bucureşti: Centrul de Cercetare a Mediului
şi Efectuare a Studiilor de Impact.
CCMESI. (2011a). Managementul mediului în spaţiile rezidenţiale urbane în contextul schimbărilor
climatice actuale, PN II – Parteneriate. Bucureşti: Centrul de Cercetare a Mediului şi Efectuare a
Studiilor de Impact.
CCMESI. (2011b). Metodologia evaluării integrate a calităţii mediului în spaţiile rezidenţiale din zonele
metropolitane. In Programul IDEI (Ed.), (Vol. Raport final).
CEE, Directiva 79/409/CEE „Directiva Păsări‖ (1979).
CEE, Directiva 92/43/CEE - Privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră
sălbatică (1992).
Center for Neighborhood Technology. (2009). National Green Values™ Calculator Methodology
Cepoiu, A. L. (2008). The dynamics of the industrial units within the Bucharest metropolitan area.
Human Geographies 2(1).
Chang, Q., Li, X., Huang, X., & Wu, J. (2012). A GIS-based Green Infrastructure Planning for
Sustainable Urban Land Use and Spatial Development. Procedia Environmental Sciences, 12, 491-
498.
Chelcea, S. (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative. Bucureşti:
Editura Economică.

134
Chiesura, A. (2004). The role of urban parks for the sustainable city. Landscape and Urban Planning,
68(1), 129-138.
Church, S. P. (2015). Exploring Green Streets and rain gardens as instances of small scale nature and
environmental learning tools. Landscape and Urban Planning, 134, 229-240.
City of Neosho. (2013). Green Infrastructure Design Handbook. A handbook for the integration of green
infrastructure into sustainable urban design.
Clergeau, P. (2007). Une ecologie du paysage urbaine. Rennes: Editions Apogée.
Clius, M., Teleucă, A., David, O., & Moroşanu, A. (2012). Trail Accessibility as a Tool for Sustainable
Management of Protected Areas: Case Study Ceahlău National Park, Romania. Procedia
Environmental Sciences, 14, 267-278.
Cogălniceanu, D. (2007). Ecologie şi Protecţia Mediului.
Comisia Europeană, Comunicare a Comisiei către Consiliu şi Parlamentul European din 15 iunie 2006
privind un plan de acţiune al Uniunii Europene pentru păduri (2006).
Comisia Europeană. (2013). Investițiile în infrastructuri ecologice vor aduce beneficii multiple pentru
natură, societate și oameni IP/13/404
Commission for Architecture and the Built Environment. (2009). From grey to green.
Community Forests Northwest. (2011). Green Infrastructure to Combat Climate Change. A Framework
for Action in Cheshire, Cumbria, Greater Manchester, Lancashire, and Merseyside.
Crăciun, C. (2008). Metabolismul Urban. O abordare Neconventionala a Organismului Urban.
Bucureşti: Editura Universitara ―Ion Mincu‖.
Cucu, A., Ciocănea, C. M., & Onose, D. A. (2011). Distribution of Urban Green Spaces - an indicator of
topophobia - topophilia of urban residential neighborhoods. Case Study of 5th District of Bucharest,
Romania. Forum geografic. Studii şi cercetări de geografie şi protecţia mediului 10(2), 276 – 286.
Daniels, P. (1999). When City and Country Collide. Managing Growth in the Metropolitan Fringe.
Washington D.C.: Island Press.
Daraghmeh, O. A., Jensen, J. R., & Petersen, C. T. (2009). Soil structure stability under conventional and
reduced tillage in a sandy loam. Geoderma, 150(1-2), 64-71.
Demuzere, M., Orru, K., Heidrich, O., Olazabal, E., Geneletti, D., Orru, H., Bhave, A. G., Mittal, N.,
Feliu, E., & Faehnle, M. (2014). Mitigating and adapting to climate change: multi-functional and
multi-scale assessment of green urban infrastructure. J Environ Manage, 146, 107-115.
Derer, P. (1985). Locuirea urbană. Bucureşti: Editura Tehnică.
DEX. (2012). Dictionarul explicativ al limbii romane: Academia Romana.
DG Environment. (2012). The Multifunctionality of Green Infrastructure Science for Environment
Policy.
Dobbs, C., Escobedo, F. J., & Zipperer, W. C. (2011). A framework for developing urban forest
ecosystem services and goods indicators. Landscape and Urban Planning, 99(3-4), 196-206.
Downton, P. F. (2009). Ecopolis: Arhitectura and cities for a changing climate. Dordrecht: Springer.
Edwards, P. E. T., Sutton-Grier, A. E., & Coyle, G. E. (2013). Investing in nature: Restoring coastal
habitat blue infrastructure and green job creation. Marine Policy, 38, 65-71.
EEA. (2011). Green infrastructure and territorial cohesion. The concept of green infrastructure and its
integration into policies using monitoring systems. In E. E. Agency (Ed.), EEA Technical report.
Eisner, S., Gallion, A., & Eisner, S. (1992). The Urban Pattern. New York: John Willey.
EPA. (2010). Green Infrastructure Case studies. Municipal Policies for Managing Stormwater with
Green Infrastructure: EPA Office of Wetlands, Oceans and Watersheds.
EPA. (2011). Green Long-Term Control Plan-EZ Template: A Planning Tool for Combined Sewer
Overflow Control in Small Communities (EPA-833-R-09-001). Washington, DC.
European Commision. (2007). Towards a green infrastructure for Europe. Developing new concepts for
integration of Natura 2000 network into a broader countryside.
European Commision. (2012). The Multifunctionality of Green Infrastructure. Bruxelles.
European Commision, Infrastructurile ecologice — Valorificarea capitalului natural al Europei,
Comunicare a Comisiei către Parlamanetul European, COnsiliu, Comitetul economic și social
European și Comitetul Regiunilor (2013).

135
Ewing, R. H. (2008). Characteristics, Causes, and Effects of Sprawl: A Literature Review. In J. M.
Marzluff, E. Shulenberger, W. Endlicher, M. Alberti, G. Bradley, C. Ryan, U. Simon & C.
ZumBrunnen (Eds.), (pp. 519-535): Springer US.
Faehnle, M., Bäcklund, P., Tyrväinen, L., Niemelä, J., & Yli-Pelkonen, V. (2014). How can residents’
experiences inform planning of urban green infrastructure? Case Finland. Landscape and Urban
Planning, 130, 171-183.
Firehock, K. E. (2010). A Short History of theTerm Green Infrastructure and Selected Literature.
Firehock, K. E. (2012). Green Infrastructure Planning. College Curriculum Guide: Virginia Department
of Forestry.
FISRWG. (1998). Stream Corridor Restoration: Principles, Processes, and Practices Federal Interagency
Stream Restoration Working Group.
Fitzsimons, J. A., & Wescott, G. (2008). The role of multi-tenure reserve networks in improving reserve
design and connectivity. Landscape and Urban Planning, 85(3-4), 163-173.
Flynn, K. M., & Traver, R. G. (2013). Green infrastructure life cycle assessment: A bio-infiltration case
study. Ecological Engineering, 55, 9-22.
Forest Research. (2010). Benefits of green infrastructure. Report to Defra and CLG. Farnham: Forest
Research.
Frontczak, M., Andersen, R. V., & Wargocki, P. (2012). Questionnaire survey on factors influencing
comfort with indoor environmental quality in Danish housing. Building and Environment, 50, 56-64.
Gavrilidis, A. A., Iojă, I. C., & Saghin, I. (2011). Urban Regeneration through Industrial Restructuring
of Brownfields in the Local Economies of Post Communist Countries. Case Study:Romania. Paper
presented at the 47th ISOCARP Congress 2011, Wuhan.
Ghervase, L., Ioja, C., Carstea, E. M., & Savastru, D. (2012). Human Daily Activities Reflected by the
Ecological State of Natural Water Resources. Environmental Engineering and Management Journal,
11(3), 567-571.
Ghervase, L., Iojă, I. C., Cârstea, E., Savastru, D., Pavelescu, G., Niță, M. R., & Niculiță, L. (2010).
Spectroscopic and physico-chemical evaluation of lentic ecosystems from Bucharest City.
Environmental Problems and Development.
Gill, S. E., Handley, J. F., Ennos, A. R., Pauleit, S., Theuray, N., & Lindley, S. J. (2008). Characterising
the urban environment of UK cities and towns: A template for landscape planning. Landscape and
Urban Planning, 87(3), 210-222.
Giordano, T. (2012). Adaptive planning for climate resilient long-lived infrastructures. Utilities Policy,
23, 80-89.
Gordon, A., Simondson, D., White, M., Moilanen, A., & Bekessy, S. A. (2009). Integrating conservation
planning and landuse planning in urban landscapes. Landscape and Urban Planning, 91(4), 183-194.
Govindarajulu, D. (2014). Urban green space planning for climate adaptation in Indian cities. Urban
Climate, 10, 35-41.
Grădinaru, S. R., Iojă, I. C., Pătru-Stupariu, I., Niţă, M. R., Gavrilidis, A. A., & Cârstea, E. M. (2013).
Land Abandonment Changes between 2005 and 2008 in Bucharest City. Procedia Technology, 8,
536-539.
Grecu, F. (2009). Hazarde şi riscuri naturale: Edit.Universitară.
Hansen, H. (2008). Quantifying and Analysing Neighbourhood Characteristics Supporting Urban Land-
Use Modelling Lecture Notes in Geoinformation and Cartography, 293-299.
Hedelin, B., & Lindh, M. (2008). Implementing the EU Water Framework Directive – Prospects for
Sustainable Water Planning in Sweden. European Environment, 18, 327–344.
Hiedanpaa, J. (2002). European-wide conservation versus local well-being: the reception of the Natura
2000 Reserve Network in Karvia, SW-Finland. Landscape and Urban Planning(61), 113-123.
Hirano, Y., & Fujita, T. (2011). Evaluation of the impact of the urban heat island on residential and
commercial energy consumption in Tokyo. Energy, 37(1), 371-383.
HM Treasury. (2011). Valuing infrastructure spend: supplementary guidance to the Green Book.
Hostetler, M., Allen, W., & Meurk, C. (2011). Conserving urban biodiversity? Creating green
infrastructure is only the first step. Landscape and Urban Planning, 100(4), 369-371.
Howard, L. (1833). The climate of London. Londra.

136
Huber, P. R., Shilling, F., Thorne, J. H., & Greco, S. E. (2012). Municipal and regional habitat
connectivity planning. Landscape and Urban Planning, 105(1-2), 15-26.
Ianoş, I. (2004). Dinamica urbană. Aplicatii la oraşul şi sistemul urban românesc. Bucureşti: Editura
Tehnică.
IEEP. (2011a). Green infrastructure implementation and efficency. Annex VI: Detailed Policy Area
Specific Changes Institute for European Environmental Policy (Vol. ENV.B.2/SER/2010/0059).
IEEP. (2011b). Green infrastructure implementation and efficiency. Final report Institute for European
Environmental Policy.
Iojă, A. D., Iojă, I. C., Niţă, M. R., & Onose, D. A. (2011a). Factori de influenţă ai calităţii mediului
interior în municipiul Bucureşti. Comunicări de Geografie, 15(1), 323-328.
Iojă, C., Rozylowicz, L., Patroescu, M., Nita, M., & Onose, D. (2011b). Agriculture and Conservation in
the Natura 2000 Network: A Sustainable Development Approach of the European Union.
Agricultural and Environmental Informatics, Governance and Management: Emerging Research
Applications, 339-358.
Iojă, C. I., Grădinaru, S. R., Onose, D. A., Vânău, G. O., & Tudor, A. C. (2014). The potential of school
green areas to improve urban green connectivity and multifunctionality. Urban Forestry & Urban
Greening, 13(4), 704-713.
Iojă, I. C., Niță, M. R., Vânău, G. O., Onose, D. A., Gavrilidis, A. A., & Hossu, C. A. (2015).
Managementul conflictelor de mediu București: Ed. Universității din București.
Iojă, I. C., Pătroescu, M., Niculiță, L., Pavelescu, G., Niță, M. R., & Iojă, A. D. (2008). Residential areas
with deficient access to urban parks in Bucharest - priority areas for urban rehabilitation.
Environmental Problems and Development, 71-74.
Iojă, I. C., Rozylowicz, L., Pătroescu, M., Niță, M. R., & Vânău, G. O. (2011c). Dog walkers' vs. other
park visitors' perceptions: The importance of planning sustainable urban parks in Bucharest,
Romania. Landscape and Urban Planning, 103(1), 74-82.
ISO 14040. (2006). Environmental management. Life cycle assessmen. Principles and framework: ISO.
James, P., Tzoulas, K., Adams, M. D., Barber, A., Box, J., Breuste, J., Elmqvist, T., Frith, M., Gordon,
C., Greening, K. L., Handley, J., Haworth, S., Kazmierczak, A. E., Johnston, M., Korpela, K.,
Moretti, M., Niemelä, J., Pauleit, S., Roe, M. H., Sadler, J. P., & Ward Thompson, C. (2009).
Towards an integrated understanding of green space in the European built environment. Urban
Forestry & Urban Greening, 8(2), 65-75.
Jauregui, E. (1990). Influence of a large urban park on temperature and convective precipitation in a
tropical city. Energy and Buildings, 15-16, 45-63.
Jim, C. Y., & Chen, W. Y. (2010). External effects of neighbourhood parks and landscape elements on
high-rise residential value. Land Use Policy, 27(2), 662-670.
Junier, S., & Mostert, E. (2014). A decision support system for the implementation of the Water
Framework Directive in the Netherlands: Process, validity and useful information. Environmental
Science & Policy, 40, 49-56.
Kabisch, N. (2015). Ecosystem service implementation and governance challenges in urban green space
planning—The case of Berlin, Germany. Land Use Policy, 42, 557-567.
Kasassi, A., Rakimbei, P., Karagiannidis, A., Zabaniotou, A., Tsiouvaras, K., Nastis, A., &
Tzafeiropoulou, K. (2008). Soil contamination by heavy metals: Measurements from a closed
unlined landfill. Bioresource Technology, 99(18), 8578-8584.
Kassomenos, P. A., & Katsoulis, B. D. (2006). Mesoscale and macroscale aspects of the morning urban
heat island around Athens, Greece. Meteorology and Atmosperic Psysics, 94(1-4), 209-218.
Kleerekoper, L., van Esch, M., & Salcedo, T. B. (2012). How to make a city climate-proof, addressing
the urban heat island effect. Resources, Conservation and Recycling, 64(0), 30-38.
Kloss, C. (2008). Managing Wet Weather with Green Infrastructure. Municipal Handbook. Rainwater
Harvesting Policies: EPA.
Kong, F., Yin, H., Nakagoshi, N., & Zong, Y. (2010). Urban green space network development for
biodiversity conservation: Identification based on graph theory and gravity modeling. Landscape and
Urban Planning, 95(1-2), 16-27.
Koren, H., & Bisesi, M. (2002). Handbook of Environmental Health. Nerw York: Lewis Publishers.

137
Kuttner, M., Hainz-Renetzeder, C., Hermann, A., & Wrbka, T. (2013). Borders without barriers –
Structural functionality and green infrastructure in the Austrian–Hungarian transboundary region of
Lake Neusiedl. Ecological Indicators, 31, 59-72.
La Rosa, D., & Privitera, R. (2013). Characterization of non-urbanized areas for land-use planning of
agricultural and green infrastructure in urban contexts. Landscape and Urban Planning, 109(1), 94-
106.
Landscape Institute. (2009). Green infrastructure: connected and multifunctional landscapes. London,
U.K.
Lascu, C. (2012). Delta dintre blocuri. National Geografic România (5).
Liu, W., Chen, W., & Peng, C. (2014). Assessing the effectiveness of green infrastructures on urban
flooding reduction: A community scale study. Ecological Modelling, 291, 6-14.
Lukes, R., & Kloss, C. (2008). Managing Wet Weather with Green Infrastructure. Municipal Handbook.
Green Streets: EPA.
M’Ikiugu, M. M., QianNa, W., & Kinoshita, I. (2012). Green Infrastructure Gauge: A Tool for
Evaluating Green Infrastructure Inclusion in Existing and Future Urban Areas. Procedia - Social and
Behavioral Sciences, 68, 815-825.
Maantay, J., & Ziegler, J. (2006). GIS for the Urban Environment. Redlands, California: ESRI Press.
Mac, I. (2003). Știința mediului. Cluj-Napoca.
MacDonald, D. H., Crossman, N. D., Mahmoudi, P., Taylor, L. O., Summers, D. M., & Boxall, P. C.
(2010). The value of public and private green spaces under water restrictions. Landscape and Urban
Planning, 95(4), 192–200.
Manley, G. (1958). On the frequency of snowfall in Metropolitan England. Quarterly Journal of the
Royal Meteorological Society, 84, 70-72.
Mansor, M., Said, I., & Mohamad, I. (2012). Experiential Contacts with Green Infrastructure's Diversity
and Well-being of Urban Community. Procedia - Social and Behavioral Sciences, 49, 257-267.
Marinescu, I. (2006). Disfuncționalitățile mediului urban al municipiului Craiova. Craiova: Editura
Universității din Craiova.
Marulli, J., & Mallarach, J. M. (2005). A GIS methodology for assessing ecological connectivity:
application to the Barcelona Metropolitan Area. Landscape and Urban Planning, 71(2-4), 243-262.
McWilliam, W., Brown, R., Eagles, P., & Seasons, M. (2014). Barriers to the effective planning and
management of residential encroachment within urban forest edges: A Southern Ontario, Canada
case study. Urban Forestry & Urban Greening, 13(1), 48-62.
MEA. (2005). Ecosystems and Human Well-Being: Scenarios. Washington D.C.: Island Press.
Mell, I. C. (2014). Aligning fragmented planning structures through a green infrastructure approach to
urban development in the UK and USA. Urban Forestry & Urban Greening, 13(4), 612-620.
Mell, I. C., Henneberry, J., Hehl-Lange, S., & Keskin, B. (2013). Promoting urban greening: Valuing the
development of green infrastructure investments in the urban core of Manchester, UK. Urban
Forestry & Urban Greening, 12(3), 296-306.
Mincu, M., & Tociu, C. (2011). Epurarea naturală a apelor uzate rezultate de la localitățile mici (sub
2000 L.E.). Ecoterra(26), 73-77.
Mirea, D. A. (2012). Metode de evaluare a efectelor reconversiei peisajului industrial în starea mediului
municipiului Bucureşti. Teza de doctorat, Universitatea din București.
Mitrică, B., Săgeată, R., & Grigorescu, I. (2014). The Romanian urban system – an overview of the post-
communist period. Forum geografic, XIII(2), 230-241.
Moughtin, C., & Shirley, P. (2005). Urban Design: Green dimensions, Second edition: Elsevier.
Nae, M. M. (2009). Geografia calităţii vieţii urbane. Metode de analiză. Bucureşti: Editura Universitară.
Natural England. (2009a). Green Growth for Green Communities. A selection of regional case studies
ParkCity Conference 2009.
Natural England. (2009b). Green Infrastructure Guidance.
Naumann, S., McKenna, D., Kaphengst, T., Pieterse, M., & Rayment, M. (2011). Design,
implementation and cost elements of Green Infrastructure projects. Final report to the European
Commission, DG Environment, Contract no. 070307/2010/577182/ETU/F.1, : Ecologic institute
and GHK Consulting. .

138
Neacșu, M. (2010). Orașul sub lupă. Concepte urbane. Abordare geografică. București: Ed. Pro
Universitaria.
Netusil, N. R., Levin, Z., Shandas, V., & Hart, T. (2014). Valuing green infrastructure in Portland,
Oregon. Landscape and Urban Planning, 124, 14-21.
Newell, J. P., Seymour, M., Yee, T., Renteria, J., Longcore, T., Wolch, J. R., & Shishkovsky, A. (2013).
Green Alley Programs: Planning for a sustainable urban infrastructure? Cities, 31, 144-155.
Niculae, I. M. (2012). Evoluția spațială și temporală a peisajlor rurale in Subcarpații cuprinși între
Buzău și Râmnicu Sărat. București: Ed. Universității din București.
Niță, M. R. (2008). Analyze model for the ecological footprint of new residential spaces in the Bucharest
Metropolitan Area. Forum Geografic(7), 8.
Niță, M. R. (2012). Dinamica rezidențialului în Zona Metropolitană a Municipiului București și
proiecția ei în starea mediului. București: Ed. Universității din București.
Niţă, M. R., Bălaş, V. G., Bîndar, M. G., Cîrdei, G. A., Mocanu, E., Nedelea, M., Pânzaru, M. D. R., &
Tobolcea, T. (2015). Mapping the differences in online public information by local administrative
units in Romania. Forum geografic, XIV(2), 199-210.
Niță, M. R., Iojă, I. C., Rozylowicz, L., Onose, D. A., & Tudor, A. C. (2014). Land use consequences of
the evolution of cemeteries in the Bucharest Metropolitan Area. Journal of Environmental Planning
and Management, 57(7), 1066-1082.
Niță, M. R., Niculae, M. I., & Vânău, G. O. (2015). Integrating Spatial Planning of Protected Areas and
Transportation Infrastructures. In E. V. Ocalir-Akunal (Ed.), Using Decision Support Systems for
Transportation Planning Efficiency: IGI Global Press.
Norton, B. A., Coutts, A. M., Livesley, S. J., Harris, R. J., Hunter, A. M., & Williams, N. S. G. (2015).
Planning for cooler cities: A framework to prioritise green infrastructure to mitigate high
temperatures in urban landscapes. Landscape and Urban Planning, 134, 127-138.
Nowak, D. J., Crane, D. E., & Stevens, J. C. (2006). Air pollution removal by urban trees and shrubs in
the United States. Urban Forestry & Urban Greening, 4(3–4), 115-123.
Onose, D. A. (2013). Modelarea interdependențelor dintre componentele structurale, funcțiile urbane și
calitatea mediului din Municipiul București în vederea planificării durabile a teritoriului. Teză de
doctorat, Universitatea din București.
Onose, D. A., Ioja, I. C., Vânău, G. O., Niță, M. R., Ciocănea, C. M., & Mirea, D. A. (2013). Spatial and
temporal dynamics of residential areas affected by the industrial function in a post-communist city.
Case study Bucharest. Real Corp 2013 Planning Times, 821-830.
Opdam, P., Steingröver, E., & Rooij, S. v. (2006). Ecological networks: A spatial concept for multi-actor
planning of sustainable landscapes. Landscape and Urban Planning, 75(3-4), 322-332.
Parlamentul European, Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23
octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei (2000).
Parlamentul României. (2005). Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
152/2005 privind prevenirea şi controlul integrat al poluării.
Parlamentul României, Legea 313/2009 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele
urbane (2009).
Pătroescu, M., & Cenac-Mehedinţi, M. (1999). Scenarii de restructurare ecologică urbană specifice ariei
urbane şi metropolitane a Bucureştiului. Analele Universităţii Spiru Haret, Seria Geografie, 2(1), 43-
48.
Pătroescu, M., Chincea, I., Rozylowicz, L., & Sorescu, C. (2007). Pădurile cu pin negru de Banat – sit
NATURA 2000. Timişoara: Ed. Brumar.
Patroescu, M., Dragomirescu, Ș., Iojă, I. C., & Niță, M. R. (2007). Regional activities parks –
partenership opportunities in environmental protection. Present environment and Sustainable
Development, I, 71-81
Pătroescu, M., Iojă, I. C., Onose, D. A., Vânău, G. O., Cucu, L. A., Cărcale, R., & Ciocănea, C. M.
(2011). Noise and air quality assessment in an urban tissue. Case study Stefan cel Mare urban tissue.
Studia Geographia, 7(1), 29-37.
Pătroescu, M., Iojă, I. C., Rozylowicz, L., Niță, M. R., Vânău, G. O., Iojă, A. D., & Onose, D. A. (2010).
Indoor Air Quality in Bucharest Housings in the Framework of Present Environmental Changes.
Forum Geografic(9).
139
Pǎtroescu, M., Iojǎ, I. C., Rozylowicz, L., Vȃnǎu, G. O., Niţǎ, M. R., Pǎtroescu Klotz, I., & Iojǎ, A.
(2012). Evaluarea integratǎ a calitǎţii mediului în spaţii rezidenţiale. Bucureşti: Ed. Academiei
Romȃne.
Pătroescu, M., & Niculae, M. I. (2010). The rurality between the Ramnicu Sarat and the Buzau valleys-
definitive component of the Subcarpathian landscape dynamics. Forum Geografic. Studii si cercetari
de geografie si protectia mediului(9), 107-114.
Pătroescu, M., Niță, M. R., Iojă, I. C., & Vânău, G. O. (2009). The ecological footprint-indicator for
analysing the environmental impact of residential surfaces in metropolitan areas. Case study:
Bucharest Metropolitan Area. Strategies, Concepts and Technologies For Planning the Urban
Future Conference, CITIES 3.0
Pătru-Stupariu, I. (2011). Peisaj și gestiunea durabilă a teritoriului. Aplicaţii la Culoarul transcarpatic
Bran–Rucăr–Dragoslavele. București: Ed. Universității din București.
Pătru-Stupariu, I., Stupariu, M.-S., Cuculici, R., & Huzui, A. (2011). Understanding landscape change
using historical maps. Case study Sinaia, Romania. Journal of Maps, 7(1), 206-220.
Penone, C., Machon, N., Julliard, R., & Le Viol, I. (2012). Do railway edges provide functional
connectivity for plant communities in an urban context? Biological Conservation, 148(1), 126-133.
Popescu, C.-A., & Simion, C. P. (2012). A method for defining critical infrastructures. Energy, 42(1),
32-34.
Popescu, V. D., Rozylowicz, L., Niculae, I. M., Cucu, A. L., & Hartel, T. (2014). Species, Habitats,
Society: An Evaluation of Research Supporting EU's Natura 2000 Network. PLoS ONE, 9(11),
e113648.
Posea, G., & Ștefănescu, I. (1984). Municipiul București și Sectorul Agricol Ilfov. București: Ed.
Academiei Republicii Socialiste România.
Primack, R., Pătroescu, M., Rozylowicz, L., & Iojă, I. C. (2008). Fundamentele conservării diversităţii
biologice. Bucureşti: Editura AGIR.
Qureshi, S., Hasan Kazmi, S. J., & Breuste, J. H. (2010). Ecological disturbances due to high cutback in
the green infrastructure of Karachi: Analyses of public perception about associated health problems.
Urban Forestry & Urban Greening, 9(3), 187-198.
Revi, A., Satterthwaite, D. E., & et al. (2014). Urban areas. In C. B. Field, V. R. Barros, D. J. Dokken &
et al. (Eds.), Climate Change 2014: Impacts, Adaptation, and Vulnerability. Part A: Global and
Sectoral Aspects. Contribution of Working Group II to the Fifth Assessment Report of the
Intergovernmental Panel on Climate Change. Cambridge, United Kingdom Cambridge University
Press.
Rojanschi, V., Bran, F., & Grigore, F. (2004). Elemente de economia și managementul mediului.
București: Editura Economică.
Rutherford, S. (2007). The Green Infrastructure Guide: Issues, Implementation Strategies and Success
Stories. West Coast Environmental Law Research Foundation.
Schäffler, A., & Swilling, M. (2013). Valuing green infrastructure in an urban environment under
pressure — The Johannesburg case. Ecological Economics, 86, 246-257.
Schilling, J., & Logan, J. (2008). Greening the Rust Belt: A Green Infrastructure Model for Right Sizing
America's Shrinking Cities. Journal of the American Planning Association, 74(4), 451-466.
Scott, A. J., Carter, C., Reed, M. R., Larkham, P., Adams, D., Morton, N., Waters, R., Collier, D., Crean,
C., Curzon, R., Forster, R., Gibbs, P., Grayson, N., Hardman, M., Hearle, A., Jarvis, D., Kennet, M.,
Leach, K., Middleton, M., Schiessel, N., Stonyer, B., & Coles, R. (2013). Disintegrated development
at the rural–urban fringe: Re-connecting spatial planning theory and practice. Progress in Planning,
83, 1-52.
Singh, Y. K. (2006). Environmental Science: New Age International.
Spatari, S., Yu, Z., & Montalto, F. A. (2011). Life cycle implications of urban green infrastructure.
Environmental Pollution, 159(8-9), 2174-2179.
Stănescu, V. A. (1995). Hidrologie urbană. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
Strohbach, M. W., Arnold, E., & Haase, D. (2012). The carbon footprint of urban green space—A life
cycle approach. Landscape and Urban Planning, 104(2), 220-229.

140
Sussams, L. W., Sheate, W. R., & Eales, R. P. (2015). Green infrastructure as a climate change
adaptation policy intervention: Muddying the waters or clearing a path to a more secure future? J
Environ Manage, 147, 184-193.
Takebayashi, H., & Moriyama, M. (2007). Surface heat budget on green roof and high reflection roof for
mitigation of urban heat island. Building and envionment, 42(8), 1971-2979.
Taleai, M., Sharifi, A., Sliuzas, R., & Mesgari, M. (2007). Evaluating the compatibility of multi-
functional and intensive urban land uses. International Journal of Applied Earth Observations and
Geoinformation, 9, 375-391.
The National League of Cities. (2012). Green Infrastructure: Overview.
Tiwary, A., & Kumar, P. (2014). Impact evaluation of green-grey infrastructure interaction on built-
space integrity: an emerging perspective to urban ecosystem service. Sci Total Environ, 487, 350-
360.
Tudor, C. A., Iojă, I. C., Pǎtru-Stupariu, I., Nită, M. R., & Hersperger, A. M. (2014). How successful is
the resolution of land-use conflicts? A comparison of cases from Switzerland and Romania. Applied
Geography, 47(0), 125-136.
Tzoulas, K., & James, P. (2010). Peoples’ use of, and concerns about, green space networks: A case
study of Birchwood, Warrington New Town, UK. Urban Forestry & Urban Greening, 9(2), 121-
128.
Tzoulas, K., Korpela, K., Venn, S., Yli-Pelkonen, V., Kaźmierczak, A., Niemela, J., & James, P. (2007).
Promoting ecosystem and human health in urban areas using Green Infrastructure: A literature
review. Landscape and Urban Planning, 81(3), 167-178.
UNDP. (2014). Social and Environmental Standards. In U. N. D. Programme (Ed.).
Vânău, G. O. (2011). Interfaţa spaţial-funcţională dintre Municipiul Bucureşti şi teritoriul suport al
acestuia. Bucureşti: Editura Universitară.
Vandermeulen, V., Verspecht, A., Vermeire, B., Van Huylenbroeck, G., & Gellynck, X. (2011). The use
of economic valuation to create public support for green infrastructure investments in urban areas.
Landscape and Urban Planning, 103(2), 198-206.
Vijulie, I., Matei, E., Manea, G., Cocoş, O., & Cuculici, R. (2012). Assessment of Agricultural Land
Fragmentation in Romania, A Case Study: Izvoarele Commune, Olt County. Acta geographica
Slovenica, 52(2), 403-430.
Wackernagel, M., & Rees, W. (1995). Our Ecological Footprint: Reducing Human Impact on the Earth.
Philadelphia, PA: New Society Publishers
Wang, Y., Bakker, F., de Groot, R., & Wörtche, H. (2014). Effect of ecosystem services provided by
urban green infrastructure on indoor environment: A literature review. Building and Environment,
77, 88-100.
Water Infrastructure Capacity Building Team. (2012). Promoting Green Infrastructure: Strategies, Case
Studies, and Resources: Prepared for Pioneer Valley Planning Commission. HUD Capacity Building
for Sustainable Communities Program.
Wickham, J. D., Riitters, K. H., Wade, T. G., & Vogt, P. (2010). A national assessment of green
infrastructure and change for the conterminous United States using morphological image processing.
Landscape and Urban Planning, 94(3-4), 186-195.
Wilson, S. J. (2008). Ontario’s Wealth, Canada’s Future: Appreciating the Value of the Greenbelt’s Eco-
Services. Vancouver: David Suzuki Foundation.
Winters, P., Piasecki, C., & Pirani, R. (2012). 9 Ways to Make Green Infrastructure Work. In R. P.
Association (Ed.).
Young, R., Zanders, J., Lieberknecht, K., & Fassman-Beck, E. (2014). A comprehensive typology for
mainstreaming urban green infrastructure. Journal of Hydrology, 519, 2571-2583.
Young, R. F., & McPherson, E. G. (2013). Governing metropolitan green infrastructure in the United
States. Landscape and Urban Planning, 109(1), 67-75.
Zhang, L., & Wang, H. (2006). Planning an ecological network of Xiamen Island (China) using
landscape metrics and network analysis. Landscape and Urban Planning, 78(4), 449-456.

141