I scurt se află la sfârşitul cuvântului, are în faţă o consoană (în afară de c, g, ch, gh) sau nu este

vocală. Despărţim: bi-chini, a-ce-laşi, brazi, ori-ca-re. În alte variante nu este i scurt în: co-dri,
Cris-ti (vocală), meci, blugi, dragi (lit. ajut.).

Se scriu cu doi n cuvintele care au prefixul în + cuvânt de bază care începe cu n. În

variantele a şi c nu sunt scrise corect: înnegri, înnegura, înnoi).

Sufixele moţionale se întâlnesc în cuvintele care îşi formează femininul de la masculin sau
invers. În varianta b nu există sufixe moţionale: mamă.

Compunerea este mijlocul de îmbogăţire a vocabularului prin care din două sau mai multe
cuvinte se formează un cuvânt nou. Compunerea se realizează prin: sudare (contopire) –
cuvintele se scriu împreunat; alăturare – cu cratimă (Târgu-Jiu) sau fără cratimă (Baia
Mare); prin abreviere (prescurtare): C.F.R., Tarom, UNESCO etc.

Audiţie = ascultarea muzicii;

audienţă = întrevedere cu o persoană oficială

ascendenţă = origine, obârşie;

ascensiune = urcuş

Familia lexicală cuprinde totalitatea cuvintelor formate prin derivare, compunere sau
conversiune de la un cuvânt de bază, care sunt înrudite ca sens. În
varianta a., floretă = sabie pentru scrimă; în varianta b., oportunism = abdicarea de la anumite
principii, nu are legătură ca sens cu cuvântul opus. De multe ori, cuvinte cu aceeaşi rădăcină nu
fac parte din aceeaşi familie lexicală pentru că nu sunt legate ca sens: a procura –
procuratură, procuror.

Cu ajutorul sufixelor augmentative rezultă obiecte mai mari: copilandru, băieţoi, lădoi, căsoi.
Nu toate cuvintele care se termină în oi conţin sufixe augmentative. În variantele a.şi b. sunt
greşite: butoi, amândoi, strigoi.
De reţinut: Ca să facă parte din aceeaşi familie lexicală, cuvintele cu aceeaşi rădăcină trebuie să
fie legate prin înţeles. Nu sunt din aceeaşi familie variantele a. şi c.: a
luci, elucida, lucifer; gol, golan, golf etc.

impozant = măreţ, grandios;

impozabil = care poate fi impozitat

Conversiunea(schimb. val. gram.)este trecerea unui cuv. la altă parte de vorbire.

De reţinut:

 prin articularea cu articol hotărât sau nehotărât orice cuvânt devine substantiv: bătrân –
bătrânul, un bătrân; doi – doilul, un doi; nimic – nimicul – un nimic; eu– eul; sine –
sinea; bine – binele – un bine; hop – hopul – un hop etc.;
 prin aşezarea între ghilimele, orice cuvânt devine substantiv: „O” este vocală.
 adjectivele, numeralele şi verbele la participiu, precedate de articolele demonstrativ-
adjectivale (cel, cea, cei, cele) capătă valoare substantivală (se substantivizează); cel
harnic, cei doi etc.;
 cuvintele care denumesc anotimpuri, zilele săptămânii sau momente ale zilei sunt:
o
 substantive – când au funcţia de subiect;
 adverbe – când îndeplinesc funcţia de complement de timp;
 substantive – când au funcţia de complement circumstanţial de timp, dar
au atribute sau sunt precedate de prepoziţii: iarna viitoare, searatrecută,
la vară etc.;
 verbele la participiu aşezate lângă substantive devin adjective cu funcţia sintactică de
atribut adjectival: cartea trimisă;
 adjectivele care determină verbe devin adverbe: merge frumos;
 adv.: aşa, asemenea, astfel, care determină subst. devin adj.: aşa băieţi etc.;
 unele substantive devin adverbe: stă covrig, doarme tun etc.

×
Omonimele sunt cuvinte cu aceeaşi formă şi înţeles total diferit. În varianta a.: capră(animal şi
de tăiat lemne), cocoş (pasăre şi trăgaciul de la armă), lac (baltă şi vopsea
lucioasă), cutare (pron. nehot. şi a cuta un material). În variantele b. şi c. nu au omonime
cuvintele: absolut, vilă, pompă, umezeală.
Sufixele de agent formează un cuvânt care arată meseria

glacial - rece, distant