Alegere si destin

Între libertatea de a dispune de sine şi neputinţa de a te împotrivi

implacabilului pe care nu-l poţi controla, adevărul este undeva pe la
mijloc. Tema este veche de când lumea iar confuzia va dura până la
sfârşitul lumii. Aşa că merită să dăm o tură prin istorie şi dicţionare
pentru a lămuri lucrurile înainte ca ele să devină ireparabile. Biblia va
avea ultimul cuvânt pentru că slova ei continuă să ne lumineze într-o
dilemă ca aceasta, şi merită să fie ascultată cu încredere şi dispoziţie
de acţiune în favoarea propriului bine imediat şi veşnic.
Ca întotdeauna, oamenii s-au aliniat când de o parte, când de cealaltă,
îngroşând fără deosebire rândurile celor disperaţi şi falimentari, pentru
că aici ca oriunde, extremele conduc la neînţelegere, confuzie şi eşec.
Ori, nu există durere mai mare decât să-ţi ratezi propriul destin din
lipsă de cunoştinţă, pricepere, înţelepciune şi bunăvoinţă.
Dar înainte de a porni în sejur prin această istorie, să lămurim mai
întâi cele două noţiuni. În contextul acestui capitol, destinul este
cuvântul care exprimă convingerea că parcursul unei vieţi este dinainte
stabilit iar finalitatea ei nu poate fi modificată sub nici o forma.
Alegerea este expresia libertăţii cuiva de a-şi stabili singur şi suveran
pe sine, drumul pe care vrea să meargă, cu asumarea tuturor
responsabilităţilor care decurg din această decizie personală. Definite
astfel, cele două noţiuni se exclud reciproc. Acest capitol încearcă
totuşi să negocieze o poziţie intermediară unde este loc şi pentru
datus-ul implacabil şi pentru alegerea personală. Ori, aşa stând
lucrurile, în final, cele două vor fuziona dând o nouă semnificaţie
noţiunii de destin.

Babilonieni, greci şi romani

După cum spune poemul epic al creaţiunii: Enuma elish, babilonienii
credeau că Marduc este zeul luminii şi al vieţii, el a făcut lumea şi
oamenii şi el stabileşte cursul fiecărei vieţi cu tot ceea ce cuprinde ea,
fie bun sau rău. Nimeni nu se poate abate de la ceea ce îi este scris.
Faima acestui zeu a ajuns aşa de mare încît pentru a-l venera,
închinătorii săi i-au atribuit nu mai puţin de 50 de nume diferite, după
care s-au oprit la unul singur: Bel, adică: Domnul.
La vechii greci, forţa destinului era reprezentată de o zeitate tainică
binară care stabilea încărcătura de bine sau rău a vieţii fiecărei fiinţe
inclusiv acea a zeilor în frunte cu Zeus însuşi. Se pare că deşi Zeus
conducea toate afacerile lumii oamenilor şi a zeilor, Moisa şi Moira erau
mai puternice decât el, stabilindu-i destinul.
În reprezentările picturale ale vremii, ursitoarele erau reprezentate
prin două urzitoare, Clotho care deapănă firul vieţii de pe fusul magic,

1
şi Lachesis cea care deţine şi distribuie sorţii fiecărei vieţi. Ele sunt
ajutate de Atropos, Cel Neînduplecat şi inexorabil care mânuieşte
foarfeca cea aprigă gata să taie firul existenţei exact în momentul
hotărât.
Când romanii au cucerit Grecia iar cultura greacă i-a cucerit pe romani,
Zeus a fost rebotezat ca Jupiter iar Moira, ursitoarea cea rea, a fost
adoptată ca Fatum.
Se pare că cei din vechime considerau demersul lucrurilor ca fiind
prescris iar prezentul nu era altceva decât momentul de timp în care
destinul se relizează fără putinţă de împotrivire, intervenţii sau
modificări.
De-a lungul istoriei gândirii umane, noţiunea de destin a avut de-a
face mai întâi cu religia, apoi cu filosofia iar în cele din urmă cu
gândirea ştiinţifică pozitivă.

Apoi, vremea filozofilor

Aristotel consideră destinul ca o forţă oarbă care mişcă lumea într-o
direcţie prestabilită şi iniţiată de impulsul primar. Seneca merge mai
departe şi afirmă că în spatele fiecărei cauze este o altă cauză care o
precede şi că o ordine universală determină mersul tuturor lucrurilor,
atât publice cât şi private.
Stoicii sunt primii care îndrăznesc să afirme că în această determinare
implacabilă există totuşi unele detalii care depind de voinţa omului, dar
aceasta nu are valoare efectivă decât numai la nivelul trăirilor
subiective, şi nici acolo, nici chiar propriile mădulare nu ascultă de
această voinţă personală care ar îndrăzni să se opună mişcării
destinului.
Pe această bază aşează Descartes noţiunea de Fatum atunci când
afirmă că mersul lucrurilor este determinat de legi matematice. Cu
această ocazie termenul de destin capătă un sens ştiinţific pozitiv.
Aceasta este gândirea carteziană care stă la baza ideilor filozofice şi
ştiinţifice moderne. Potrivit acestui model, acţiunile prezente sunt
rezultatul unor cauze şi condiţii furnizate de trecut. Astfel s-a născut şi
dictonul că „nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, totul se
transformă”. Altfel spus, determinismul modern nu este altceva decât
destinul antic rebotezat, adică altă Mărie cu aceiaşi pălărie.
Dar lucrurile încă nu s-au oprit aici. Claude Bernard, face un pas şi mai
departe şi dezvoltă conceptul de determinism mecanicist propunând
termenul de determinism finalist pentru a explica de ce sensul
lucrurilor şi a întregii noastre existenţe tinde spre o anumită finalitate.
Cu alte cuvinte, este lesne de înţeles că viaţa trebuie să aibă un scop
şi un rost fără de care nu ai nici un motiv să trăieşti, singura
alternativă rămâne suicidul. Mulţi au şi făcut-o iar alţii se pregătesc să
le urmeze exemplul.

2
Cum este cu Predestinaţia?
Care Predestinaţie? (răspundem noi) Simplă sau Dublă? În teologia
creştină se vorbeşte despre predestinaţie ca despre hotărârea
predeterminată a lui Dumnezeu prin care destinul vieţii oamenilor este
stabilit în mod implacabil şi fără putinţă de revizuire. Cei mai mulţi
susţinători ai acestei învăţături nu resping ideea liberului arbitru. Ei
afirmă că numai destinul veşnic al oamenilor este deja stabilit,
acţiunile personale ale individului sunt liber alese, dar ele nu modifică
absolut cu nimic hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu. În mod
obişnuit, teologii predestinaţiei adoptă una din cele două variante ale
doctrinei ei: Predestinaţia Simplă sau Predestinaţia Dublă.
Invăţătura Predestinaţiei Simple afirmă că toţi oamenii sunt aleşi
pentru mântuire fara ca ceva anume din viaţa oamenilor să-L
influenţeze pe Dumnezeu când face o asemenea alegere. In acest sens
este citat textul din Romani 8,29-30 şi cel din Efeseni 1,4 unde se
afirmă că Dumnezeu ne-a ales la mântuire, înainte de întemeierea
lumii.
Jean Calvin a fost cel care face observaţia că în ciuda acestei alegeri,
unii se vor pierde şi pentru a face lumină (credea el) în aceasta
chestiune el afirmă că şi cei pierduţi se vor afla de fapt în iad tot
datorita predestinării divine. El credea că atât mântuirea cât şi
pierderea veşnică se realizează numai şi numai datorită hotărârii divine
luate înainte de întemeierea lumii. Preluând ideia lui Augustin din
secolul V, el stipulează în Institutiones, 3.21.5 după cum urmează:
„Noi numim predestinaţie hotărârea veşnică a lui Dumnezeu prin care
El determină în Sine Insuşi, ceea ce vrea El să devină fiecare fiinţă
umană. Pentru că oamenii nu sunt creaţi să fie la fel: unii sunt daţi
nimicirii veşnice fără drept de apel iar alţii sunt aleşi implacabil pentru
viaţă veşnică.”
Prin secolul XVII, teologul protestant olandez, Arminius îl critică
vehement pe Calvin pentru varianta predestinaţiei la nimicire, aducând
in mod serios în discuţie rolul liberului arbitru, sau a alegerii personale.
In general, teologii protestanţi care au urmat, nu au dat prea mare
importanţă teologiei dublei predestinaţii a lui Calvin. Este meritul lui
Karl Barth, teolog elveţian ca şi Jean Calvin, să facă ordine în această
privinţă, în plin secol XX. El afirmă că Dumnezeu a ales prin Isus
Hristos întreaga omenire să fie mântuită. Astfel toţi oamenii sunt
predestinaţi pentru mântuire.

Dilema continuă
Dacă este să dăm crezare spuselor lui Karl Barth, şi nu avem motive
să punem la îndoială învăţăturile lui, atunci de ce vorbeşte Scriptura
despre aşa de mulţi oameni care merg pe calea cea largă şi vor fi în
mod iremediabil şi inevitabil pierduţi? Ce sens mai are învăţătura

3
despre judecată potrivit căreia destinul veşnic este stabilit în funcţie de
faptele şi sau cuvintele noastre, dacă Dumnezeu a stabilit deja de mult
pe cine să mântuiască? De ce să mai lupte cineva lupta cea bună dacă
izbânda a fost deja stabilită? Pentru ce să mai jertfeşti şi să mai
renunţi pentru credinţă când ceea ce faci nu mai poate influenţa
sfârşitul lucrurilor?
Pentru a aduce lumină în aceasta permanentă dilemă trebuie să ne
întoarcem şi să acordăm spaţiu corespunzător şi conceptului de voinţă
liberă sau liber arbitru.

Hai să auzim şi despre liberul arbitru!

Mai întâi, să ne aducem aminte că ideea de voinţă liberă presupune
capacitatea cuiva de a lua decizii fără să fie constrâns ori restricţionat
nici de condiţii preexistente şi nici de decizii divine prealabile. In
consecinţă, actul voinţei libere devine el însuşi o cauză şi nu un efect a
unei alte cauze. Ea eludează legea cauzei şi efectului. Această poziţie
extremă mai este cunoscută şi ca doctrina libertăţii absolute. Ea este
la modă în filozofie, etică şi teologie. De cealaltă parte stă
determinismul care presupune că deciziile noastre nu sunt chiar aşa de
libere precum am dori sau am crede. Ele sunt influenţate serios de
pasiuni, dorinţe, condiţia fizică sau starea sufletească de moment,
precum şi de cauze externe pe care nu le putem controla şi ele nu se
subordonează nici chiar previziunii noastre, darămite voinţei noastre.

Filosofii spun
Reprezentanţii metafizicii au simţit nevoia să clarifice natura cauzei
ultime şi relaţia omului cu natura şi întreg universul. Unii s-au şi grăbit
deja să afirme că din moment ce lumea este guvernată de realităţi
supuse legilor şi raţiunii matematice, ar trebui să admitem că la
capătul seriei de cauze şi efecte trebuie să fie o Cauză Primară pe care
unii o numesc Dumnezeu, iar alţii Ii spun Sublimul, pur şi simplu.
In acest context, ideea extremă de liber arbitru a făcut să apară o
dilemă foarte serioasă. Dacă voinţa liberă nu se supune legii cauzei şi
efectului, atunci ea distruge ordinea matematică a universului. Nici
până acum această neconcordanţă nu a fost rezolvată în mod
satisfăcător. Intre teologi şi filozofii creştini a început să circule
faimoasa poveste a „măgarului lui Buridan”. Se spune că un măgar a
murit de foame între două căpiţe de fân pentru că nu a reuşit să se
hotărască pentru niciuna dintre ele întrucât ambele erau absolut egale
din toate punctele de vedere. Morala acestei pilde vrea să spună că
încercarea de a sta la echidistanţă faţă de două teorii care se exclud
reciproc este mortală.
Pe de altă parte, gânditorii filozofiei etice au avut probleme serioase cu
exerciţiul voinţei libere şi astfel s-au împotmolit în stabilirea noţiunii de

4
bine şi rău precum şi a judecăţii morale. Din punctul lor de vedere,
dacă cineva nu este liber să aleagă, atunci care mai este valoarea
morală a alegerii sale? Ori o alegere fără valoare morală îl face pe
subiect iresponsabil. Incercând să iasă la lumină aceşti filozofi au
adoptat o multitudine de poziţii intre cele două extreme: libertate
absolută şi determinism total.

Teologii cred
Pentru teologi apare o sursă suplimentară de stres prin acceptarea
omniscienţei şi omnipotenţei divine. Acest aspect pare să-i împingă
chiar mai mult ca pe filozofi, în braţele doctrinei predestinaţiei. Dar
lucrurile se complică şi mai mult atunci când teologii introduc în
discuţie datoria şi responsabilitatea personală a credinciosului de a se
păzi neîntinat de păcat şi a se lupta pentru dreptate şi adevăr şi de a
face fapte bune.
Augustin şi predecesorii săi spirituali cred în predestinaţie chiar în
predestinaţia dublă. Dar vine Pelagius, un călugăr englez din secolele
IV-V care incearcă să rezolve dilema mântuirii aducând în discuţie
libertatea fiecărui individ de a primi sau respinge calea rânduită de
Dumnezeu pentru salvarea sa din păcat. Augustin crezuse că libertatea
este un dar al harului divin. Teologii catolici care au urmat, au încercat
să explice lucrurile vorbind despre harul anticipat sau preventiv pentru
a lămuri dilema voinţei libere. Potrivit acestui mod de gândire,
Dumnezeu acordă tuturor oamenilor harul prealabil care îi face să
aleagă să rămână în harul Său mântuitor.
Reformaţiunea timpurie redeschide dosarul predestinaţiei situându-se
clar în favoarea ei şi împotriva voinţei libere. Catolicii consideră
această vedere ca fiind culmea ereziei, astfel că la Conciliul din Trent
din secolul VI, sunt condamnaţi toţi cei care neagă învăţătura voinţei
libere. Dar mai târziu, înşişi catolicii francezi încearcă o nouă soluţie
prin Bossuet care spune că precunoaşterea divină şi voinţa liberă sunt
două adevăruri divine care trebuie acceptate împreună, chiar dacă ele
nu se pot lega prea bine din punct de vedere logic.

Cum se gândeşte astăzi?

Filozofilor raţionalişti din secolele XVII-XVIII, care erau un fel de
psihologi încă nedeclaraţi, le venea greu să recunoască stiinţific
existenţa şi exerciţiul voinţei libere. Măsurătorile şi evaluările lor îi
conduceau mai degrabă la determinism. Cu timpul însă, lucrurile s-au
schimbat când cercetători existenţialişti în frunte cu Abraham Maslow
au pus în evidenţă faptul că mintea omului este în măsură să nască
idei absolut impredictibile pe baza legilor stiinţifice generale. Foarte
bine, au spus ei. Aceasta este voinţa liberă despre care se tot vorbeşte
atât. Această spontaneitate recunoscută a creierului uman a condus pe

5
cercetători să inventeze o nouă teorie şi anume aceea a
autodeterminării. Pe acestă bază se acceptă faptul că fiinţa umană
este conştientă de faptul că ea are capacitatea de a hotărî responsabil
şi de a face judecăţi morale pertinente.

Dar Fatalismul ce mai este?

Ideea de bază a fatalistilor vine de la începuturile omenirii şi se
concentrează în jurul ideii de Fatum, adică finalitate fatală. Fatalismul
este altceva decât determinismul, şi este mai mult decât atât (?)
predestinaţia. Fatalismul consideră cursul actual al lucrurilor ca fiind
prestabilit de o instanţă tainică care nu se supune nici măcar legii
cauzei şi efectului, aşa cum cred determiniştii. Orientul în general, şi
lumea musulmană în special este marcată de un fatalism avansat şi
paralizant. În ciuda oricăror aşteptări, acest spirit cuprinde din ce în ce
mai mult lumea aşa-zis modernă şi post modernă. Interesul pentru
mersul astrelor şi toate formele de prezicere încearcă să pătrundă în
lumea fatidică şi ascunsă aflată în spatele realităţii. Teama de
necunoscut, nesiguranţa şi imprevizibilul asaltează sufletul omenesc
producând disperare şi eşec.

Ce zice Dumnezeu la toate acestea?

Este foarte interesant că toate aceste teorii despre care am vorbit nu
sunt altceva decât încercări de a lămuri lucrurile lăsând pe Dumnezeu
deoparte. Dumnezeu continuă să le poarte de grijă tuturor indiferent
de modul lor de gândire, nădăjduind că vestea cea bună a Evangheliei
va fi acceptată într-o zi.
Dacă deschidem Scriptura în Apocalipsa capitolul 5 începând cu primul
verset vedem pe Dumnezeu care şade pe scaunul de domnie şi are în
mână o carte purtând şapte sigilii. Un neavizat ar spune: Aceasta este
cartea destinelor oamenilor şi a destinului omenirii. Şi ar avea
dreptate. Aceasta este cartea destinului tragic al neamului omenesc.
Dar lucrurile nu se opresc aici, chiar dacă Ioan este disperat de moarte
văzând toate acestea. Vine un bâtrân din cei 24 care sunt de faţă şi-i
spune marea veste: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda,
Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi
ale ei”. (Apoc. 5,5)
Acum scena se umple de bucurie şi neţărmurită laudă. Motivul este că
Mielul lui Dumnezeu care a fost junghiat a reuşit să rupă chiotorile
marasmului fatidic în care neamul omenesc era cufundat şi să dea un
viitor şi o speranţă neamului omenesc.
La întemeierea lumii, Dumnezeu ştia deja cum o să decurgă istoria
umană. El ştia deja cine vor fi cei scrişi pentru mântuire. Ceea ce este
absolut original în teologia mântuirii este că numele din Cartea Vieţii
nu sunt scrise fără acordul celor în cauză. Numai pe baza propriei lor

6
decizii, deci a voinţei lor libere, se săvârşeşte acest lucru.
Vom introduce în acest moment al demersului nostru, termenul de
providenţă. Providenţa este întreaga purtare de grijă care crează o
infinitate de ocazii şi situaţii pe care voinţa noastră liberă să o poată
fructifica. Faptul că Dumnezeu ştie mai dinainte deciziile noastre nu ne
împiedică şi nici nu ne influenţează în acest proces care este destul de
complicat, în ultima instanţă.

Şi atunci ce mai este destinul?

În acest context nou, destinul este rezultatul prevederii divine potrivit
căruia, toţi oamenii au fost rânduiţi pentru mântuire combinat cu
voinţa noastră liberă prin care acceptăm această prevedere plină de
har şi hotărâm şi reafirmăm hotărârea noastră de a fi de partea lui
Dumnezeu şi a cauzei Sale. Pentru cei ce se învrednicesc la un
asemenea act de responsabilitate, Dumnezeu face posibilă parcurgerea
întregii căi până la finalul glorios în împărăţia slavei. Meritele nu vor fi
niciodată ale omului mântuit ci ale lui Dumnezeu care lucrează această
mântuire. Dar ale noastre vor fi luptele, disperările şi binecuvântările
care decurg din exercitarea voinţei noastre libere.
Tot destin este şi rezultatul alegerilor noastre greşite în ciuda luminii
primite, atât cât a fost ea. Destin este şi revolta noastră pe faţă sau
subtilă faţă de voinţa lui Dumnezeu făcută nouă cunoscută în felurite
chipuri şi în nenumărate ocazii.
Cu alte cuvinte, destinul este ceea ce hotărâm noi. Dumnezeu va
respecta şi va asigura tot ceea ce trebuie pentru ca decizia noastră să
se realizeze. Sacrificiul suprem al Mielului lui Dumnezeu este preţul
nespus de mare pe care Tatăl l-a achitat deja în vederea iertării,
refacerii şi transformării noastre din nişte condamnaţi la ruină la fiinţe
libere şi desăvârşite în împărăţia iubirii Fiului Său.
În caz de pierdere, şi aceasta nu poate fi decât tot aşa de veşnică
precum veşnică este mântuirea, Dumnezeu va fi îndreptăţit în întreaga
Sa procedură cu fiecare pentru că El a sigurat condiţii dar care au fost
refuzate şi nesocotite. În acest context ne întrebăm împreună cu
apostolul: „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o
mântuire aşa de mare”. (Evrei 2,3)
În ultimă instanţă, întreaga suflare se va prosterne în faţa scaunului de
domnie al lui Dumnezeu excamând: „Mari şi minunate sunt lucrările
Tale, Doamne, Dumnezeule, Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt
căile Tale, Împărate al Neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi
cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt, şi toate
Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile
Tale au fost arătate!” (Apocalipsa 15,3.4)

7
În loc de concluzie
„Dumnezeu a oferit un loc în marele Său plan fiecărei naţiuni şi fiecărui
om. Corectitudinea oamenilor şi a naţiunilor este măsurată după firul
cu plumb aflat în mâna Celui care nu grşeşte niciodată.Toţi îşi hotărăsc
destinul prin propria alegere, iar Dumnezeu domneşte peste toţi
pentru împlinirea scopurilor Sale.” - Educaţie, p.141,142, ed 2001.

Bibliografie:
La Grande Encyclopedie, Paris, ---
Microsoft Encarta Reference Library 2003