CUPRINS CURS

Capitolul 1 – Poluarea si protectia mediului.

1.1. Notiuni generale
1.2. Biodiversitatea
1.3. Ecosistemele antropizate
1.4. Gestiunea deseurilor
1.5. Responsabilul cu protectia mediului

Capitolul 2 – Supravegherea calitatii mediului

2.1. Apele naturale
2.2. Apele potabile
2.3. Apele uzate
2.4. Aerul
2.5. Solul

Capitolul 3 – Legislatie de mediu nationala si internationala

 Capitolul 1. POLUAREA SI PROTECTIA MEDIULUI

1.1 NOTIUNI GENERALE

Mediul reprezinta natura inconjuratoare, mai exact un ansamblu de conditii

si elemente naturale – aer, apa, sol, subsol, fiintele vii, care formeaza un sistem
complex, cu capacitate de autoreglare, in care comunitatile omenesti au un rol
activ.
Poluarea, termen de origine latina (polluaere=a murdari) reprezinta
introducerea directa sau indirecta a unui poluant care poate aduce
prejudicii sanatatii umane si calitatii mediului, dauna bunurilor materiale ori
poate cauza o deteriorare sau impiedicare a utilizarii in scop recreativ sau in alte
scopuri legitime.
Conform Legii 265/2006 pentru aprobarea OUG 195/2005 privind protectia
mediului, prejudiciu reprezinta efectul cuantificabil in cost al daunelor asupra
sanatatii oamenilor, bunurilor, mediului provocat prin poluanti, activitati
daunatoare ori dezastre.
In temeiul aceluiasi act normativ, poluant este orice substanta, preparat
sub forma lichida, solida, gazoasa sau sub forma de vapori ori radiatie
electromagnetica, ionizanta, termica, fonica sau vibratii care, introdusa in
mediu, modifica echilibrul constituientilor acestuia si al organismelor,
aduce daune bunurilor materiale.

Tipuri de poluare

a) Dupa factorii care o genereaza, deosebim :

poluarea naturala
poluarea artificiala.

Poluarea naturala apare sub influenta factorilor naturali, fiind de obicei

rara si adesea in cantitati reduse. Surse de poluare naturala sunt:
vulcanii, prin emisii de particule solide si gaze (SO2) pana la 30-50 km in
atmosfera
cutremurele, prin perturbatii atmosferice si mari cantitati de impuritati din
sol si din constructii degradate, etc.
cometele si meteoritii, care formeaza praful cosmic de 1000tone pe intreg
globul, deci o densitate foarte mica pe unitatea de suprafata
erodarea solului, datorata actiunii vantului si ploilor; provoaca degradarea
solului in special in zonele de panta si cu retea hidrografica bogata. Caracteristica
acestor zone erodate este scurgerea rapida a precipitatiilor, nerealizandu-se
infiltrarea apei in sol. Drept urmare, se reduce umiditatea in sol, saracirea
vegetatiei, desertificarea.
focul, respectiv incendiile spontane datorate temperaturilor ridicate si
uscarii vegetatiei, degradeaza calitativ si cantitativ ecosistemele, degaja mari
cantitatide fum, bioxid de carbon.
Poluarea artificiala (antropica) este asociata asezarilor umane, cresterii
demografice, dezvoltarii industriei care determina diversificarea si inmultirea
poluantilor, a deseurilor.
b) Dupa natura poluantului, deosebim:
poluarea fizica produsa de zgomot, substante radioacive, apa calda, praf
 poluarea chimica produsa de gaze emise din industrie, metale, pesticide,
detergenti
poluarea biologica ca urmare a infestarii cu agenti patogeni, germeni din
fermentatie, etc.
c) Dupa factorul de mediu in care actioneaza poluantii, deosebim:
poluarea aerului
poluarea solului
poluarea apei

Poluanti si surse de poluare

Poluantul Activitatea careia ii este
caracteristic poluantul
Aer
Bioxid de carbon, bioxid de sulf, Centrale termoelectrice, transporturi
hidrocarburi
Particule metalice Metalurgie, industrie extractiva
Compusi chimici, compusi halogenatiIndustrie chimica, frigorifica, spumanti
Sol
Deseuri Gospodarie orasaneasca si comunala,
industrie , zootehnie etc
Cenusa, zgura, compusi chimici Industria energetica, metalurgica,
chimica
Metale Industria metalurgica,chimica
Radionuclizi Centrale atomo-electrice, militara
Apa
Temperatura Industria energetica
Radionuclizi Centrale atomo-electrice, militara
Saruri minerale, substante chimice Industria chimica, textila
(coloranti, fenoli, etc.)
Substante biogene, pesticide Gospodaria orasaneasca,agricultura
Ioni metalici Industria extractiva, de constructii de
masini

PROTECTIA ATMOSFEREI
Surse de poluare a atmosferei

Poluarea este procesul de modificare a factorilor biotici şi abiotici prin

introducerea în mediu a poluanţilor de tipul deşeurilor rezultate din activităţile
umane.
Poluarea naturală reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa
factorilor naturali, devenită însă un fenomen secundar ca importanţă, fiind rară şi
cu cantităţi reduse de poluanţi (pulberi, gaze şi vapori).

Sursele de poluare naturală sunt:

Vulcanii, erupţiile vulcanice elimină în cantităţi foarte mari (de ordinul
tonelor) particule solide, gaze şi vapori, până la 30 – 50 km în stratosferă, care
sunt purtate de curenţi până la depărtări mari de locul emiterii;
cutremurele: produc perturbaţii atmosferice şi mari cantităţi de impurităţi
provenite din sol şi din construcţiile care se degradează, care sunt deplasate la
mari distanţe de curenţii de aer formaţi odată cu ele;
 cometele şi meteoriţii, formează o pulbere cosmică de circa 1000 tone pe
întreg globul, ceea ce reprezintă o densitate extrem de mică pe unitatea -de
suprafaţă. Acest praf cosmic prezintă importanţă pentru zborurile cosmice, fiind
tot mai mult cercetat în ultimii ani; el are o acţiune redusă asupra organismului,
excepţie făcând praful cosmic contaminat radioactiv.
erodarea solului, ca formă de degradare a rocilor, se datorează acţiunii
vântului (eroziunea eoliană) şi a ploilor. Această erodare este cu atât mai intensă
cu cât solul este mai golaş, lipsit de vegetaţie, cu expunere în pantă sau cu o
reţea hidrografică mai bogată. La nivelul zonelor erodate precipitaţiile atmosferice
nu se infiltrează în sol, ci se scurg repede la suprafaţă sau se evaporă. Ca şi
consecinţă apare o reducere a umidităţii din straturile superioare ale solului,
determinând sărăcirea vegetaţiei. Prin erodarea eoliană se elimină în atmosferă
cantităţi variabile de pulberi de praf sau rocă sfărâmată, care produce o
impurificare locală, fiind purtată de vânt, uragane, cicloane, la mii de kilometri.
reziduurile vegetale şi animale, sub forma frunzelor moarte, resturilor
alimentare, dejecţiilor animale şi umane, cadavrelor, degajă în urma
descompunerii lor o serie de substanţe gazoase care impurifică aerul. Granulele de
polen şi sporii unor plante reprezintă o categorie de aerosoli de origine naturală
care, ajunşi în atmosferă, influenţează negativ sănătatea populaţiei, constituindu-
se în agenţi infestanţi şi alergizanţi;
focul, reprezintă o primă cauză a deteriorării ecosistemelor, folosit încă din
vechime de om, astăzi fiind mai des întâlnit în anii secetoşi pe continentul african
şi în America tropicală, unde distruge o mare parte a ecosistemelor naturale.

Poluarea artificală a apărut odată cu dezvoltarea aşezărilor urbane, sub

influenţa factorului antropic. Iniţial, produsele poluante erau puţine, având natură
organică şi fiind uşor degradabile de către microorganismele mediului (bacterii şi
ciuperci).
Pe măsura dezvoltării industriei, a creşterii demografice şi a modernizării tehnicii,
poluarea s-a extins, poluanţii s-au înmulţit şi au apărut deşeuri greu
biodegradabile de tipul detergenţilor, pesticidelor de sinteză, deşeurilor
radioactive. Când cantitatea de poluanţi depăşeşte capacitatea de neutralizare a
mediului, ecosistemele suferă un proces de alterare şi distrugere a lor, rezultând
zone total lipsite de viaţă.
În funcţie de natura poluantului, poluarea poate fi:
fizică – produsă de zgomot (poluarea sonoră), de substanţe radioactive
(poluare radioactivă) sau de apa caldă, praf, particule de cărbune;
chimică – produsă de compuşii gazoşi din industrie (ionii unor metale grele,
pesticidele folosite în agricultură, detergenţii);
biologică – rezultată din infestarea mediului cu agenţi patogeni şi germeni
proveniţi din fermentaţii, eutrofizarea apelor.

În procesul poluării aerului se pot distinge trei etape:

- emisia diferitelor substanţe poluante,
- transmiterea materialelor poluante emanate, prin curenţii de aer, în
diferite direcţii;
- concentrarea materialelor poluante aflate permanent sau temporar în
apropierea solului, indiferet de starea fizică a poluanţilor respectivi.
În cadrul şi în urma acestui proces consecinţele nefaste apar nu numai în privinţa
omului, animalelor şi plantelor, ci şi asupra clădirilor, a construcţiilor în general,
materialul tehnic creat de om fiind supus şi el acestui fenomen care îi accentuează
uzura.

Sursele de poluare se clasifica si dupa urmatoarele criterii :

- origine
- forma
- mobilitate
- inaltime
- regim de functionare
- tip de activitate

Dupa origine , sursele de poluare si poluantii specifici sunt :

 omul si animalele – prin procesele fiziologice evacuiaza CO2, virusi etc
 plantele – prin fungi , polen , substante organice
 descarcari electrice - prin ozon
 radioactivitatea terestra si cosmica –prin radionucliziemisi
 orice activitate umana care conduce la evacuarea in atmosfera a diversilor
poluanti
Dupa forma , sursele de poluare sunt :
 surse punctuale – eliminarea gazelor in atmosfera se realizeaza printr-un
sistem de dirijare (o conducta sau un cos )
 surse liniare ( de exemplu o artera de circulatie cu trafic intens )
Dupa inaltime , sursele de poluare sunt:
 surse la sol ,
 surse joase ( sub 50 m )
 surse medii ( intre 50 si 150 m )
 surse inalte ( peste 150 m )
Dupa mobilitate , sursele de poluare sunt:
 surse fixe sau stationare
 surse mobile – transporturile rutiere , feroviare , navale si aeriene .
Dupa regimul de functionare , sursele de poluare sunt:
 surse continue – functionare cu emisii constante pe o perioada medie sau
lunga de timp
 surse intermitente – functionare cu intreruperi semnificative ca durata cu
emisii constante sau variabile
 surse instantanee – emisii intr-un interval foarte scurt de timp (de ordinul
minutelor ) dupa care acestea inceteeaza
Dupa tipul de activitate , sursele de poluare sunt activitatile antropice .
Principalele tipuri de activitati si poluantii lor caracteristici sunt :
 arderea combustibililor fosili ( carbune , gaze naturale , produse petroliere )
in surse fixe produce emisii de : CO2, CO, SO2 , NOx
 traficul produce emisii de : CO, NO2, pulberi , compusi organici volatili ,
plumb , Sox
 chimia organica si anorganica produce o gama larga de poluanti specifici
fiecarui profil de productie .
 metalurgie primara feroasa – emisii de pulberi cu continut de Fe , Sox,
NO2,COV
 metalurgie neferoasa – emisii de pulberi cu continut de metale grele (plumb,
cadmiu , arsen , zinc)
 industria petroliera – emisii de hidrocarburi
 agricultura – emisii de amoniac , metan , pesticide

Efectele poluarii atmosferei

Poluarea aerului poate afecta mediul inconjurator in mod :
- direct si
- indirect.

Efectele directe sunt reprezentate de modificarile care apar in starea de

sanatate a populatiei , ca urmare a expunerii la agenti poluanti . Aceste modificari
se pot traduce in ordinea gravitatii prin :
- cresterea mortalitatii
- cresterea morbiditatii
- aparitia unor simptome sau modificarii fizio-patologice
- aparitia unor modificari fiziologice discrete si/sau incarcarea organismului cu
agentii poluanti.
Efectele directe ale poluarii aerului asupra sanatatii pot fi clasificate in :
- efecte imediate si
- efecte de lunga durata
Efectele imediate - sunt modificari ale mortalitatii populatiei ca urmare a
cresterii nivelului de poluare a aerului . Poluantii acumulati in atmosfera , datorita
conditiilor meteo nefavorabile duc la cresterea mortalitatii .Poluantii principali pot
fi pulberile si gazele iritante in special de SO2 si NOx . Efectele directe apar de
obicei in vecinatatea surselor de emisie.
Tot intre efectele imediate sunt incluse si fenomenele iritative oculare si
respiratorii produse de poluarea fotochimica oxidanta rezultata din interactiunea
razelor solare cu NOx si hidrocarburi , fenomen observat in localitati intens
populate unde emisiile de gaze de esapament sunt intense.
Efecte de lunga durata – sunt caracterizate prin aparitia unor fenomene
patologice in urma expunerii prelungite la poluantii atmosferici. Aceste efecte pot
fi rezultatul acumularii poluantilor in organism , in situatia poluantilor cumulativi
( plumb , fluor , etc ) pana cand incarcarea atinge pragul toxic .
Efectele indirecte sunt reprezentate de modificarile produse de poluarea aerului
asupra mediului . Astfel. Pot fi alterate flora si fauna , rezultand pagube
economice , precum si grave dezechilibre ecologice . Actiunea asupra plantelor si
animalelor poate constitui un indicator al nocivitatii potentiale directe asupra
omului .
Poluarea aerului reduce radiatia solara care ajunge la sol , scade luminozitatea si
favorizeaza aparitia cetii , constituind factori de disconfort cu efect deprimant
asupra omului .

Principalii poluanti ai aerului

Dioxid de sulf SO2

Dioxidul de sulf este un gaz incolor, amarui, neinflamabil, cu un miros patrunzator
care irita ochii si caile respiratorii.
Surse naturale: eruptiile vulcanice, fitoplanctonul marin, fermentatia bacteriana
in zonele mlastinoase, oxidarea gazului cu continut de sulf rezultat din
descompunerea biomasei.
Surse antropice: (datorate activitatilor umane): sistemele de incalzire a
populatiei care nu utilizeaza gaz metan, centralele termoelectrice, procesele
industriale (siderurgie, rafinarie, producerea acidului sulfuric), industria celulozei
si hartiei si, in masura mai mica, emisiile provenite de la motoarele diesel.
Efecte asupra sanatatii populatiei - in functie de concentratie si perioada de
expunere dioxidul de sulf are diferite efecte asupra sanatatii umane. Expunerea la
o concentratie mare de dioxid de sulf, pe o perioada scurta de timp, poate provoca
dificultati respiratorii severe. Sunt afectate in special persoanele cu astm, copiii,
varstnicii si persoanele cu boli cronice ale cailor respiratorii. Expunerea la o
concentratie redusa de dioxid de sulf, pe termen lung poate avea ca efect infectii
ale tractului respirator. Dioxidul de sulf poate potenta efectele periculoase ale
ozonului.
Efecte asupra plantelor - Dioxidul de sulf afecteaza vizibil multe specii de
plante, efectul negativ asupra structurii si tesuturilor acestora fiind sesizabil cu
ochiul liber.
Unele dintre cele mai sensibile plante sunt: pinul, legumele , ghindele rosii si
negre, frasinul alb , lucerna , murele.
Efecte asupra mediului - In atmosfera, contribuie la acidifierea precipitatiilor, cu
efecte toxice asupra vegetatiei si solului. Cresterea concentratiei de dioxid de sulf
accelereaza coroziunea metalelor, din cauza formarii acizilor. Oxizii de sulf pot
eroda: piatra , zidaria, vopselurile , fibrele, hartia , pielea si componentele
electrice.
Oxizi de azot NOx (NO / NO2)
Oxizii de azot sunt un grup de gaze foarte reactive, care contin azot si oxigen in
cantitati variabile. Majoritatea oxizilor de azot sunt gaze fara culoare sau miros.
Principalii oxizi de azot sunt:
- monoxidul de azot (NO) care este un gaz este incolor si inodor;
- dioxidul de azot (NO2) care este un gaz de culoare brun-roscat cu un miros
puternic, inecacios.
Dioxidul de azot in combinatie cu particule din aer poate forma un strat brun-
roscat. In prezenta luminii solare, oxizii de azot pot reactiona si cu hidrocarburile
formand oxidanti fotochimici. Oxizii de azot sunt responsabili pentru ploile acide
care afecteaza atat suprafata terestra cat si ecosistemul acvatic.
Surse antropice - oxizii de azot se formeaza in procesul de combustie atunci
cand combustibilii sunt arsi la temperaturi inalte, dar cel mai adesea ei sunt
rezultatul traficului rutier, activitatilor industriale, producerii energiei electrice.
Oxizii de azot sunt responsabili pentru formarea smogului, a ploilor acide,
deteriorarea calitatii apei, efectului de sera, reducerea vizibilitatii in zonele urbane
.
Efecte asupra sanatatii populatiei - Dioxidul de azot este cunoscut ca fiind un
gaz foarte toxic atat pentru oameni cat si pentru animale (gradul de toxicitate al
dioxidului de azot este de 4 ori mai mare decat cel al monoxidului de azot).
Expunerea la concentratii ridicate poate fi fatala, iar la concentratii reduse
afecteaza tesutul pulmonar. Populatia expusa la acest tip de poluanti poate avea
dificultati respiratorii, iritatii ale cailor respiratorii, disfunctii ale plamanilor.
Expunerea pe termen lung la o concentratie redusa poate distruge tesuturile
pulmonare ducand la emfizem pulmonar. Persoanele cele mai afectate de
expunerea la acest poluant sunt copiii.
Efecte asupra plantelor si animalelor - Expunerea la acest poluant produce
vatamarea serioasa a vegetatiei prin albirea sau moartea tesuturilor plantelor,
reducerea ritmului de crestere a acestora. Expunerea la oxizii de azot poate
provoca boli pulmonare animalelor, care seamana cu emfizemul pulmonal, iar
expunerea la dioxidul de azot poate reduce imunitatea animalelor provocand boli
precum pneumonia si gripa.
Alte efecte: Oxizii de azot contribuie la formarea ploilor acide si favorizeaza
acumularea nitratilor la nivelul solului care pot provoca alterarea echilibrului
ecologic ambiental. De asemenea, poate provoca deteriorarea tesaturilor si
decolorarea vopselurilor, degradarea metalelor.
Ozon O3
Gaz foarte oxidant, foarte reactiv, cu miros inecacios. Se concentreaza in
stratosfera si asigura protectia impotriva radiatiei UV daunatoare vietii. Ozonul
prezent la nivelul solului se comporta ca o componenta a "smogului fotochimic".
Se formeaza prin intermediul unei reactii care implica in particular oxizi de azot si
compusi organici volatili.
Efecte asupra sanatatii - concentratia de ozon la nivelul solului provoaca
iritarea traiectului respirator si iritarea ochilor. Concentratii mari de ozon pot
provoca reducerea functiei respiratorii.
Efecte asupra mediului - este responsabil de daune produse vegetatiei prin
atrofierea unor specii de arbori din zonele urbane.

Monoxid de carbon CO

La temperatura mediului ambiental, monoxidul de carbon este un gaz incolor,

inodor, insipid, de origine atat naturala cat si antropica. Monoxidul de carbon se
formeaza in principal prin arderea incompleta a combustibililor fosili.
Surse naturale:- arderea padurilor, emisiile vulcanice si descarcarile electrice.
Surse antropice: se formeaza in principal prin arderea incompleta a
combustibililor fosili. Alte surse antropice: producerea otelului si a fontei, rafinarea
petrolului, traficul rutier , aerian si feroviar. Monoxidul de carbon se poate
acumula la un nivel periculos in special in perioada de calm atmosferic din timpul
iernii si primaverii (acesta fiind mult mai stabil din punct de vedere chimic la
temperaturi scazute), cand arderea combustibililor fosili atinge un maxim.
Monoxidul de carbon produs din surse naturale este foarte repede dispersat pe o
suprafata intinsa, nepunand in pericol sanatatea umana.
Efecte asupra sanatatii populatiei - este un gaz toxic, in concentratii mari fiind
letal (la concentratii de aproximativ 100 mg/m3) prin reducerea capacitatii de
transport a oxigenului in sange, cu consecinte asupra sistemului respirator si a
sistemului cardiovascular.
La concentratii relativ scazute:
- afecteza sistemul nervos central;
- slabeste pulsul inimii, micsorand astfel volumul de sange distribuit in
organism;
- reduce acuitatea vizuala si capacitatea fizica;
- expunerea pe o perioada scurta poate cauza oboseala acuta;
- poate cauza dificultati respiratorii si dureri in piept persoanelor cu boli
cardiovasculare;
- determina iritabilitate, migrene, respiratie rapida, lipsa de coordonare,
greata, ameteala, confuzie, reduce capacitatea de concentrare.
Segmentul de populatie cea mai afectata de expunerea la monoxid de carbon o
reprezinta: copiii, varstnicii, persoanele cu boli respiratorii si cardiovasculare,
persoanele anemice, fumatorii.
Efecte asupra plantelor -la concentratii monitorizate in mod obisnuit in
atmosfera nu are efecte asupra plantelor, animalelor sau mediului.
Pulberile in suspensie
Pulberile in suspensie reprezinta un amestec complex de particule foarte mici si
picaturi de lichid.
Surse naturale:- eruptii vulcanice, eroziunea rocilor furtuni de nisip si dispersia
polenului.
Surse antropice: activitatea industriala, sistemul de incalzire a populatiei,
centralele termoelectrice. Traficul rutier contribuie la poluarea cu pulberi produsa
de pneurile masinilor atat la oprirea acestora cat si datorita arderilor incomplete.
Efecte asupra sanatatii populatiei- Dimensiunea particulelor este direct legata
de potentialul de a cauza efecte. O problema importanta o reprezinta particulele
cu diametrul aerodinamic mai mic de 10 micrometri, care trec prin nas si gat si
patrund in alveolele pulmonare provocand inflamatii si intoxicari.Sunt afectate in
special persoanele cu boli cardiovasculare si respiratorii, copiii, varstnicii si
astmaticii.
Copiii cu varsta mai mica de 15 ani inhaleaza mai mult aer, si in consecinta mai
multi poluanti. Ei respira mai repede decat adultii si tind sa respire mai mult pe
gura, ocolind practic filtrul natural din nas. Sunt in mod special vulnerabili ,
deoarece plamanii lor nu sunt dezvoltati, iar tesutul pulmonar care se dezvolta in
copilarie este mai sensibil.
Poluarea cu pulberi inrautateste simptomele astmului, respectiv tuse, dureri in
piept si dificultati respiratorii. Expunerea pe termen lung la o concentratie scazuta
de pulberi poate cauza cancer si moartea prematura.

Plumb si alte metale toxice Pb, Cd, As, Ni si Hg

Metalele toxice provin din combustia carbunilor, carburantilor, deseurilor
menajere, etc. si din anumite procedee industriale. Se gasesc in general sub
forma de particule (cu exceptia mercurului care este gazos). Metalele se
acumuleaza in organism si provoaca efecte toxice de scurta si/sau lunga durata.
In cazul expunerii la concentratii ridicate ele pot afecta sistemul nervos, functiile
renale, hepatice, respiratorii.

Hidrocarburi aromatice policiclice

Hidrocarburile aromatice polinucleare HAP sunt compusi formati din 4 pana la 7
nuclee benzenice. Acesti compusi rezulta din combustia materiilor fosile
( motoarele diesel) sub forma gazoasa sau de particule.Cea mai studiata este
benzo(a)pirenul. Hidrocarburile aromatice polinucleare sunt cunoscute drept
cancerigene pentru om.

Metode si utilaje de retinere a suspensiilor solide din gazele de ardere

Functie de locul de amplasare fata de sursele de emisie a dioxidului de sulf si

oxizilor de azot , pot fi alese urmatoarele tipuri de aparate :
- Camere de linistire gravitationale – trecerea gazelor printr-o camera cu
sectiune foarte mare cu o viteza scazuta , unde sub influienta gravitatiei ,
particulele cu dimensiuni mari se separa gravitational .
- Cicloane - intrarea gazelor in ciclon se realizeaza tangential si cu viteza forte
mare , acestea capata miscarea elicoidala , iar particulele sub efectul fortei
centrifuge sunt separate langa pereti si cad la partea inferioara de unde sunt
eliminate .
- Baterii de cicloane cu inalta eficienta – pentru marirea eficientei depoluarii
se utilizeaza baterii de cicloane formate din mai multe cicloane legate in paralel
sau in serie.
- Filtre din materiale semipermeabile – din materialele filtrante sunt
confectionati saci , montati in baterii de filtre .
- Scrubere - particulele sunt retinute prin spalarea cu un lichid , apoi acestea
sunt separate prin decantare sau centrifugare .
- Filtre electrostatice – gazele trec printr-un camp electric intens creat intre
electrozi de polaritati opuse , electrozii de descarcare incarca particulele cu
sarcina negativa care apoi sunt atrase de electrozii de colectare .

Legislatia in domeniul protectiei atmosferei

Legea nr. 104/15.06.2011 privind calitatea aerului înconjurător are ca

scop protejarea sănătăţii umane şi a mediului ca întreg prin reglementarea
măsurilor destinate menţinerii calităţii aerului înconjurător acolo unde aceasta
corespunde obiectivelor pentru calitatea aerului înconjurător stabilite prin prezenta
lege şi îmbunătăţirea acesteia în celelalte cazuri.
Aceasta lege crează cadrul legal pentru reglementarea măsurilor destinate
menţinerii şi îmbunătăţirii calităţii aerului, pe baza obiectivelor pentru calitatea
aerului stabilite, asigurând alinierea legislaţiei naţionale la standardele europene
în domeniu şi îndeplinirea obligaţiilor României ca stat membru al Uniunii
Europene.
Totodată se crează cadrul organizatoric, instituţional şi legal de cooperare între
autorităţile şi instituţiile publice, cu competenţe în domeniu, în scopul evaluării şi
gestionării calităţii aerului, în mod unitar, pe întreg teritoriul României, precum şi
pentru informarea populaţiei şi a organismelor europene şi internaţionale privind
calitatea aerului.

Prezenta lege asigură transpunerea:

- Directivei 2008/50/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai
2008 privind calitatea aerului înconjurător şi un aer mai curat pentru Europa .
- Directivei 2004/107/CE a Parlamentului European si a Consiliului privind
arsenul, cadmiul, mercurul, nichelul şi hidrocarburile aromatice policiclice în
aerul înconjurător .

PROTECTIA CALITATII APELOR

Repartitia cantitatilor de apa in lume este impartita in mod inegal. Lipsa de apa
reprezinta un paradox pe planeta noastra, a carei suprafata este acoperita in
proportie de 2/3 de oceane si mari. Dar si aceasta sursa vitala de existenta este
amenintata de activitatea cotidiana a oamenilor.
Apa ca resursa
Apele reprezinta o sursa naturala regenerabila, vulnerabila si limitata,
element indispensabil pentru viata si pentru societate, materie prima pentru
activitati productive, sursa de energie si cale de transport, factor determinant in
mentinerea echilibrului ecologic.
Fiecare aspect al vietii noastre este legat de apa. Pe langa aer si lumina Soarelui,
apa este un element esential al existentei oricarei fiinte. Un adult are nevoie zilnic
de 2 litri de apa pentru a-si mentine functiile biologice nealterate. Apa este
folosita in aproape toate procesele industriale sau activitatile casnice cotidiene.
In conditii naturale apa nu se gaseste niciodata in stare pura . In apa se gaseste
totdeauna o oarecare cantitate de substante chimice dizolvate sau in suspensie .
Diversitatea si multitudinea substantelor care intra in compozitia naturala a apei a
necesitat clasificarea acestor substante in mai multe grupe :
- Gaze dizolvate , din care cele mai frecvente sunt oxigenul , dioxidul de carbon
si hidrogenul sulfurat .Oxigenul , care se gaseste sub forma dizolvata , este
necesar respiratiei organismelor acvatice prin intermediul carora se petrec
neincetat o serie de procese chimice aerobe ( in absenta oxigenului pot avea
loc procese aerobe )
- Ionii de hidrogen care apar si in apa chimic pura , ca urmare a procesului de
disociere partiala .Concentratia ionilor de hidrogen determina pHul apei ,in
functie de care se petrec procese chimice ( dizolvarea unor substante chimice)
procese biochimice si fiziologice .In mod obisnuit pHul apei naturale este
cuprins intre 6,5 – 8,5 , avand in general tendinta spre alcalinitate .
- Substantele minerale din apa sunt elemente deosebit de importante in
caracterizarea unei ape . Elementele cele mai frecvente sunt reprezentate de
calciu , magneziu , sodiu, potasiu la care se mai pot adauga in concentratii
mult mai mici mangan , cadmiu , nichel, cobalt , litiu , bariu etc. Cantitatea
totala de saruri minerale prezente in apa determina gradul de mineralizare a
acesteia. Sarurile minerale ajung in apa din rocile si solurile cu care vine in
contact sau pe care le strabate . Din aceasta cauza , apele subterane sunt mai
mineralizate decat cele de suprafata .
- Substantele biogene sunt substante care rezulta din descompunerea
substantelor organice sub actiunea enzimatica a microorganismelor .Cele mai
frecvente sunt amoniacul , azotitii , azotatii , si fosfatii .Aceste substante un rol
important in procesele naturale care se petrec in apa .
- Substantele organice se pot gasi in stare dizolvata , coloidala sau in
suspensie si provin cel mai adesea din distrugerea organismelor acvatice
animale si vegetale si descompunerea acestora .

În scopul folosirii raţionale şi protejării calităţii resurselor de apă, utilizatorii de

apă au următoarele obligaţii:
a) să adopte tehnologii de producţie cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin
poluante, să economisească apa prin recirculare sau folosire repetată, să elimine
risipa şi să diminueze pierderile de apă, să reducă poluanţii evacuaţi o dată cu
apele uzate şi să recupereze substanţele utile conţinute în apele uzate şi în
nămoluri;
b) să asigure realizarea, întreţinerea şi exploatarea staţiilor şi instalaţiilor de
prelucrare a calităţii apelor la capacitatea autorizată, să urmărească eficienţa
acestora prin analize de laborator şi să intervină operativ pentru încadrarea
indicatorilor de emisie în limitele admise pentru evacuarea apelor uzate, limite
prevăzute prin autorizaţia de gospodărire a apelor;
c) să respecte cu stricteţe disciplina şi normele tehnologice în activităţile de
producţie care folosesc apa şi evacuează ape uzate, precum şi în staţiile şi
instalaţiile de prelucrare a calităţii apelor;
d) să urmărească, prin foraje de observaţii şi control, starea calităţii apelor
subterane din zona de influenţă a depozitelor de reziduuri de orice fel.

Surse de poluare a apei

Sursele de poluare a apei se pot imparti in doua categorii :

- surse organizate care produc ape uzate in urma evacuarii unor substante
poluante in apa ( canalizarea oraseneasca , diversele industrii , zootehnia ,
etc)
 - surse neorganizate care produc poluarea apelor prin patrunderea
necontrolata a unor substante in ape ( localitati fara canalizare , accidente
etc)

Dupa actiunea lor in timp , sursele de poluare se pot grupa , astfel :

- surse de poluare permanente
- surse de poluare nepermanente
- surse de poluare accidentale
Substantele care conduc la poluarea apelor , sunt :
- compusi anorganici
- compusi organici biogeni cu degradare biologica rapida
- compusi organici refractari , cu degradare foarte lenta

Apele uzate
Principala sursa de poluare permanenta o constituie evacuarile de ape dupa
utilizarea lor de catre folosinte . Dupa provenienta acestora , se disting
urmatoarele categorii de ape uzate :
- ape uzate menajere – rezultate din gospodariile populatiei .Toate apele
provenite din sistemele de canalizare, atat cele tratate cat si cele netratate,
sunt deversate in rauri si mari. In rauri este eliberata in genere apa tratata,
dar in cazul unor ploi torentiale, se poate depasi capacitatea statiilor de
tratare a apelor uzate, in apele raurilor putand ajunge astfel si substante
netratate si deseuri
- ape uzate publice – rezultate din satisfacerea nevoilor publice ale centrelor
populate
- ape uzate industriale - rezultate din diverse tipuri de industrie ,
constructii , transporturi , etc . Industria este responsabila pentru un
procent mai mare de 38% din totalul activitatilor ce polueaza mediul
acvatic. Aproape toate ramurile industriale produc deseuri, care pe diferite
cai, ajung in rauri si in mari. De exemplu, cadmiul reprezinta un deseu al
procesului de fabricare al detergentilor cu fosfati. Fiind deversat din fabricile
ce produc astfel de detergenti, el ajunge sa atace orice sistem viu cu care
vine in contact, chiar si atunci cand se gaseste in concentratii reduse.
- ape uzate de la unitati agro-zootehice – rezultate din cresterea
animalelor , prelucrarea produselor agricole sau animale , etc.
Ingrasamintele anorganice sunt folosite in mod curent in agricultura pentru
realizarea unor recolte mai mari. Majoritatea ingrasamintelor sunt compuse
din trei elemente: azot, fosfor si potasiu. Cele mai folosite sunt
ingrasamintele ce contin azot si nitrati. Acest azot este absorbit de catre
plante, el fiind un nutrient foarte important. Dar plantele nu pot consuma tot
azotul imprastiat pe camp, astfel o mare parte este spalata de ploi,
ajungand in lacuri, rauri sau canale unde provoaca fenomenul de eutrofizare
(a se vedea mai jos). O alta cantitate de azot patrunde in pamant, fiind
antrenat in subsol de apa provenita de la ploaie sau de la irigatii.ape
meteorice poluate – rezultate in urma antrenarii unor poluanti in apele de
precipitatie

O sursa importanta de impurificare a apelor o constituie depozitele de deseuri sau

diferitele reziduuri solide , asezate pe sol , sub cerul liber , in halde nerational
amplasate si neorganizate .Impurificarea provenita de la aceste depozite poate fi
produsa prin antrenarea directa a reziduurilor in apele curgatoare de catre apele
din precipitatii sau de catre apele care se scurg prin infiltratie in sol .
Deosebit de periculoase pot fi cazurile de impurificare provocate de haldele de
deseuri amplasate in albiile majore ale raurilor care pot fi antrenate de viiturile
acestora .
Epurarea apelor uzate

Epurarea apelor uzate constituie un ansamblu de masuri si procedee prin care

impuritatile de natura minerala, organica si bacteriolagica continute sunt eliminate
sau reduse la anumite limite, astfel incat aceste ape sa nu afecteze caracteristicile
calitative ale receptorului in care se evacuiaza .

Apele uzate se pot clasifica, functie de provenienta in :

- ape uzate menajere
- ape uzate industriale
In tehnologia epurarii se utilizeaza mai multe procedee avand la baza , functie de
provenienta si implicit incarcatura, procese fizice, chimice si bilogice .

Principale procedee de epurare, sunt :

- procedee mecanice ( fizice )
- procedee chimice
- procedee biologice

Procedeele de epurare mecanica asigura retinerea , prin procese fizice a

substantelor poluante sedimentabile din apele uzate , folosind in acest scop ,
constructii si instalatii a caror alcatuire difera dupa marimea suspensiilor retinute .
Astfel , pentru :
- separarea corpurilor si suspensiilor mari – se utilizeaza gratare si site
- separarea grasimilor prin flotare sau gravitational – se utilizeaza
separatoare de grasimi
- sedimentare sau decantare materii solide – se utilizeaza deznisipatoare ,
decantoare, fose septice etc

Procedeele de epurare mecano-chimica se aplica apelor uzate in compozitia

carora predomina materii solide in suspensie, coloidale si dizolvate care nu pot fi
retinute decat prin tratare acestor ape cu reactivi chimici de coalgulare .
Pentru ca procesul de epurare sa fie eficient , apele uzate sunt supuse in prealabil
epurarii mecanice . Din acest motiv , acest procedeu de epurare poarta denumirea
de epurare mecano-chimica .Epurarea mecano-chimica constituie treapta primara
de epurare .

Procedeele de epurare mecano – biologica se bazeaza pe actiunea comuna a

proceselor mecanice, chimice si biologice si pot avea loc in conditii naturale
( campuri de irigare, infiltrare, iazuri biologice ) , sau in conditii artificiale prin
filtrare biologica (filtre biologice , filtre turn , aerofiltre , bazine de aerae cu namol
activ ).
Constructiile si instalatiile in care se realizeaza procesele biochimice de epurare
biologica , alcatuiesc treapta secundara de epurare .

Epurarea tertiara este epurarea de finisare care se aplica dupa cele doua trepte
ale procedeului clasic de epurare in scopul eliminarii din apele uzate a anumitor
substante (denumite si rezistente sau refractare ) .In acest scop se utilizeaza
procedee avansate de epurare care pot fi :
- procese fizico-chimice – adsorbtia , coagularea , schimbul ionic , evaporarea
electrodializa , osmoza inversa , etc
 - procese biochimice – irigarea , iazuri biologice , bazine de
nitrificare/denitrificare, plante macrofite

Tratarea namolurilor rezultate din epurarea apelor uzate in cele trei trepte de
epurare consta in fermentarea si deshidratarea lor . Se utilizeaza fermentarea
aeroba, anaeroba, deshidratarea naturala sau artificiala.
Namolurile stabilizate si deshidratate se pot valorifica sub forma de ingrasamant
organic in agricultura .

1.2 BIODIVERSITATEA

Biodiversitatea este un concept definit ca fiind varietatea formelor de viata, rolul

ecologic pe care il indeplinesc si diversitatea genetica pe care o contin .
Biodiversitatea cuprinde varietatea genelor, a speciilor şi a ecosistemelor care
constituie viaţa pe pământ.
Conventia asupra biodiversitatii stabilita la conferinta Natiunilor Unite pentru
Mediu si Dezvoltare, Rio de Janeiro 1992, defineste diversitatea biologica drept
“variabilitatea intre organismele vii din toate sursele, incluzand , ecosisteme si
complexe ecologice terestre, marine si altele acvatice care sunt parte, acestea
include diversitatea din interiorul speciilor, dintre specii si ecosisteme.
Romania a ratificat Conventia asupra biodiversitatii prin Legea 58/1994 pentru
ratificarea Conventiei privind diversitatea biologica, semnata la Rio de
Janeiro la 5 iunie 1992.

Diversitatea biologica inseamna variabilitatea organismelor vii din toate

sursele, inclusiv, printre altele, a ecosistemelor terestre, marine si a altor
ecosisteme acvatice si a complexelor ecologice din care acestea fac parte;
aceasta include diversitatea in cadrul speciilor, dintre specii si a
ecosistemelor.
Biodiversitatea este majora atat pentru mediul ambiant, cat si pentru om, de unde
rezulta necesitatea conservarii ei. Speciile, luate individual constituie surse de
materii prime pentru hrana, medicamente, imbracaminte, energie si multe altele;
reprezinta totodata obtiuni pentru posibile viitoare necesitati umane, inestimabile
beneficii mai subtile sub forma unui evantai larg de servicii ecologice.
În prezent, suntem martorii unei pierderi constante a biodiversităţii cu consecinţe
profunde pentru lumea naturală şi pentru bunăstarea oamenilor. Cauzele
principale sunt schimbările care se produc în habitatul natural. Acestea au loc
datorită sistemelor de producţie agricolă intensivă, construcţiilor, exploatării
carierelor, exploatării excesive a pădurilor, oceanelor, râurilor, lacurilor şi solurilor,
invaziilor de specii străine, poluării şi - tot mai mult - datorită schimbărilor
climatice la nivel global.
Europa a stabilit un obiectiv pentru a stopa pierderea biodiversităţii până în 2012.
Studiile recente ale Agentiei Europene de Mediu arată că, fără eforturi politice
suplimentare semnificative , este puţin probabil ca obiectivul să fie atins.
Umanitatea este ea însăşi o parte a biodiversităţii şi existenţa noastră în lume ar fi
imposibilă fără aceasta. Calitatea vieţii, competitivitatea economică, forţa de
muncă şi securitatea, toate se bazează pe acest capital natural.
Biodiversitatea este esenţială pentru „serviciile ecosistemelor”, adică serviciile pe
care le oferă natura:
- reglarea climei,
- apa şi aerul,
- fertilitatea solului şi producţia de alimente,
 - combustibilii,
- fibrele şi medicamentele .
Aceasta este esenţială pentru menţinerea viabilităţii pe termen lung a agriculturii
şi a pescuitului şi stă la baza multor procese industriale şi a producţiei de
medicamente noi.
Diminuarea biodiversităţii
Este un fapt incontestabil, dispărând anual zeci de specii de plante şi animale.
Procesul nu este o noutate pentru viaţa de pe Terra, căci în decursul istoriei
geologice dispariţiile de forme de viaţă au fost continui ele fiind o consecinţă
inevitabilă a mecanismului evoluţiei.
Scăderea diversităţii genetice - poate lua aspecte grave, având repercusiuni
asupra economiei şi societăţii. Varietatea genetică arată în ce măsură o specie se
poate adapta unor condiţii schimbate de viaţă. Lipsa acestei variabilităţi genetice
poate duce la dispariţia speciei.
Scăderea diversităţii speciilor – este cea mai pregnantă prin aspectele ei
dramatice. Se consideră că anual dispar pe cale naturală, fără impactul omului, 1-
10 specii de animale. Datorită omului, între 1900 - 1987 au fost distruse cca 50
specii de mamifere. În ceea ce priveşte plantele, în ultimii 60 de ani, în Europa, au
dispărut 50% din speciile de fungi (ciuperci) în climatul de tip mediteraneean, cca
10% din totalul de plante sunt în pericol să dispară, în Bangladesh mai există doar
6% din vegetaţia originară.
Scăderea diversităţii ecosistemelor
- In ecosistemul de apă dulce –trăiesc peşti, amfibieni, nevertebrate,
microorganisme şi plante acvatice. Schimbările de habitat, introducerea de
elemente exotice, poluarea chimică şi termică duc la reducerea drastică a
biodiversităţii, fără a mai vorbi despre reducerea numărului de exemplare
ale unei specii.
- Zonele umede – reprezintă un alt grup de ecosisteme care au fost supuse
unei accentuate distrugeri. Este vorba despre bălţi, lacuri puţin adânci,
terenuri inundabile, turbării.În SUA din 1 milion kmp de terenuri umede
54% au fost secate. În Europa distrugerea lor a fost de 60 –90%. În
economia Terrei, ca factor natural şi antropic, zonele umede sunt importante
din multe puncte de vedere. Ele au rolul de a echilibra inundaţiile, de a
stabiliza pâmza freatică şi viiturile, de a reţine impurităţile şi acţionează ca
un depoluator natural şi protejează liniile de ţărm. Sunt importante
economic deoarece în perioadele în care nu sunt inundate oferă bune
terenuri de păşune sau teren agricol; din ele se extrage stuf, papirus, turbă.
Unul din cele mai importante roluri pe care le au zonele umede se referă la
biodiversitate. Aici îşi depun icrele numeroase specii de peşti şi se află locul
de cuibărit pentru specii de păsări stabile sau de pasaj.
- Pierderea diversităţii culturale – poate fi o consecinţă a diminuării varietăţii
genetice, a speciilor sau ecosistemelor. Culturile tradiţionale sunt legate de
anumite tipuri de funcţii economice: agricultură, pescuit, creşterea vitelor.
Modificarea ecosistemelor, de exemplu, de la pădure la păşune, de înlocuire
a unui anumit tip de cereale cu altul de import, poate determina alterarea,
dacă nu chiar dispariţia unor culturi sau populaţii. În Brazilia, începând din
1900, în fiecare an a dispărut un trib de indieni, aborigenii din Noua
Zeelandă aproape au pierit, iar cei din Australia sunt şi ei în pericol, nu prin
exterminare războinică, ci prin neadaptarea la invadatoarea civilizaţie
europeană.

Cauzele diminuării biodiversităţii

Diminuarea biodiversităţii este de ordin natural şi antropic; cele naturale
datorându-se unor cauze fizice (modificări ale biotopului) sau unora de ordin
biologic (modificări în biocenoză).
Diminuarea de ordin antropic:
- Creşterea populaţiei şi a consumării resurselor – în fiecare decadă viitoare
populaţia va creşte cu câte un miliard de oameni. Creşterea populaţiei va
face să fie depăşită capacitatea de suport de către Pământ a acestui sistem
care va fi condamnat la diminuare şi dispariţie. Ca atare, va trebui găsită o
strategie care să facă faţă creşterii populaţiei fără să pericliteze capacitatea
de suport a planetei.
- Îngustarea continuă a spectrului produselor comercializate în domeniul
alimentar – ameninţă diversitatea genetică şi a speciilor ce stau la baza
agriculturii, zootehniei şi pisciculturii.
- Evaluarea greşită a mediului şi a resurselor sale – duce la disfuncţionalităţi
grave, mai ales în timpul procesului de modificare a habitatelor. Astfel,
transformarea unei zone umede în teren agricol este ineficientă economic şi
biologic, exemplul cel mai concludent oferindu-l Delta Dunării. Aici, cele
60.000 ha transformate din stufăriş în teren agricol în incinta Pardina a dus
la distrugerea unui habitat foarte bogat şi la transformarea lui într-o zonă în
curs de aridizare, deoarece agricultura a dat rezultate tot mai proaste.
- Inechitatea în distribuţia beneficiilor din protejarea şi utilizarea resurselor
naturale – determină o scădere a interesului pentru creşterea resurselor, pe
de-o parte din partea celor care au contingenţă directă cu ele, locuitorii de
la ţară, care au în mână producţia directă, dar beneficiază prea puţin de pe
urma ei, pe de altă parte din partea investitorilor de la oraş, care nu cunosc
situaţiile reale de pe teren, dar investesc pentru a trage foloase mari,
indiferent de ce lasă în urmă.
- Defecienţe în cunoaşterea ştiinţifică şi economică – duc la o greşită
percepţie a importanţei biodiversităţii. Ignoranţa a dus la distrugerea unor
culturi umane ce posedau o înţelegere tradiţională a naturii, la dispariţia
unor habitate de mare diversitate şi bogăţie şi la dispariţia a numeroase
specii.
- Lipsa unui sistem instituţional şi legislativ bazat pe dezvoltarea durabilă - a
dus la distrugerea habitatelor ţi a scăderii biodiversităţii. În numeroase ţări
conceptul de dezvoltare durabilă nu a fost înţeles ca un nivel superior de
integrare intersectorială al dezvoltării economice în limitele capacităţii de
suport al teritoriului luat în considerare, fapt care a dus la planificări şi
exploatări greşite.

Biodiversitatea este în curs de transformare datorită intervenţiei omului. El face

să dispară într-un ritm rapid specii şi gene şi este artizanul uneia dintre cele mai
mari extincţii biologice pe care a cunoscut-o globul în istoria sa geologică. El
transformă ecosistemele, în general sărăcindu-le prin perturbarea biotopurilor (a
reliefului, climei, hidrografiei) şi dezechilibrarea biocenozelor, dar şi prin
modificarea funcţiei lor. Ştim în acelaşi timp importanţa pe care o are
biodiversitatea pentru glob în ansamblu (relief, peisaj, echilibru geochimic),
pentru om (factor de sănătate şi sursă de medicamente) şi pentru sistemul său
socio-economic (ca resursă).
Sărăcirea biosferei în gene, specii şi ecosisteme poate deveni lipsa de hrană şi
supraindustrializarea prin cele două componente majore, sărăcirea resurselor şi
creşterea poluării.

1.3. ECOSISTEMELE ANTROPIZATE

 Noţiuni generale de ecologie

Protecţia mediului trebuie abordată în strânsă legătură cu ecologia , care are

ca obiect de studiu relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu, dintre
sistemele alcătuite de plante şi animale.
Mai concret, ecologia pune în evidenţă mecanismele intime ale vieţii pe Terra, ale
proceselor naturale de transformare-conservare de substanţă, energie şi
informaţie în care se angajează materia vie organizată sub formă de sisteme.
Prin ecologie înţelegem ansamblul ştiinţei relaţiilor organismelor cu mediul lor,
cuprinzând, în sens larg, toate condiţiile de existenţă.
Prin sintagma “toate condiţiile de existenţă” ecologia capătă o deschidere foarte
largă, făcând trimitere nu numai la raportul obiectiv al organismelor cu mediul, ci
şi la cel al organismelor între ele, adică la tot ce face posibilă existenţa fiinţelor vii.
Această disciplină nu este una biologică statică, un inventar al lumii organice, ci
una dinamică, care analizează interacţiunile dintre componentele biosferei.
Prin cele trei concepte fundamentale biotop, biocenoză şi ecosistem – s-a
conturat şi dezvoltat ştiinţa ecologică, o disciplină pur biologică.
Biotopul este constituit din totalitatea factorilor abiotici la nivel local precum si de
interactiunile dintre acestia. (
Biocenoză – componenta vie a unui ecosistem , reprezentând o comunitate
unitară şi complexă de plante şi animale;
Ecosistem – complex dinamic de comunităţi de plante, animale, organisme şi
mediul lor lipsit de viaţă, care interacţionează într-o unitate funcţională;
Pentru ecologie contează lanţul de sisteme în care intră materia vie împreună
cu materia nevie din mediul natural, aceste sisteme cuprind în ordinea
complexităţii lor, populaţia, biocenoza, ecosistemul şi biosfera.
Ecologia ne dă o imagine unitară a naturii vii cu diversele sale aspecte ale luptei
pentru existenţă, pe baza unei tratări integratoare şi interdisciplinare.
În “spiritul” termenilor definiţi anterior putem denumi mediu – în sens larg –
ansamblul forţelor fizice şi biotice care influenţează o unitate vitală (sistem viu).
Factorii de mediu sunt numai abiogeni sau biogeni, adică dependenţi de
componentul abiotic sau biotic. Nici un factor de mediu însă nu poate fi exclusiv
biogen sau abiogen: fiecare factor biogen suferă influenţa factorilor abiogeni.
Prin activitatea sa economică, omul pătrunde în procesele complexe din
ecosisteme preluând o parte din această materie organică pentru interesele sale şi
ale societăţii. El va folosi multe plante şi animale, de aceea în activitatea sa
economică va trebui să ştie ce se petrece în lumea plantelor şi a animalelor, ce
factori contribuie la amplificarea biocenozei.
Un component important al sistemelor în care intră substanţa vie este
reprezentat de partea nevie. Toate fiinţele vii au nevoie de substanţe nutritive,
adăpost, căldură, oxigen. În sens ecologic, toate aceste elemente constituie
conceptul de mediu.
De aceea, ecologia va lua în studiu atât comportamentul materiei vii, cât şi
condiţionările multiple ale plantelor şi animalelor din partea mediului neviu, de pe
Terra şi din Cosmos. Complexitatea fenomenului ecologic presupune utilizarea
unor metode , procedee şi instrumente tot atât de complexe.

Forme de deteriorare a ecosistemelor

Natura se află – în mod evident, în faţa unui declin ecologic, determinat în

principal de factorul antropic, care – acţionând prin mijloace directe ori indirecte,
apropiate sau depărtate, multiple şi complexe însă – a produs deteriorarea
ecosistemelor prin:
a) eroziune;
b)supraexploatarea resurselor biologice (defrişarea pădurilor,
suprapăşunatul, supraexploatarea faunei terestre, supraexploatarea
resurselor oceanice);
c) introducerea de noi specii în ecosistem;
d) construirea de baraje şi canale;
e) poluare.

Deteriorarea ecosistemelor prin eroziune

Eroziunea – ca formă de degradare a solului sau a rocilor, se datorează acţiunii
ploilor, vântului şi omului care – prin lucrările agricole – a distrus textura solului,
l-a dezgolit în faţa radiaţiilor solare şi l-a sărăcit de asociaţiile vegetale naturale.
Prin folosirea abuzivă a pământului de către om s-a ajuns la o micşorare a
capacităţii de reţinere a apei în sol. Aceasta s-a evaporat sau s-a scurs rapid la
suprafaţă, provocând dese inundaţii, în lipsa stratului cu vegetaţie arborescentă
care trebuia să “amortizeze” efectele precipitaţiilor abundente. Eroziunea se
datorează şi poluării cu pesticide şi îngrăşăminte chimice, ploilor acide, tăierilor
masive de păduri, lucrărilor necorespunzătoare ale solului care, în timp, au
degradat textura acestuia.
Ca măsuri de evitarea eroziunii, omul a folosit cultivarea în terase limitate de
şanţuri care reţin apa, aratul în brazde care urmează curbele de nivel, acoperirea
în permanenţă a solului cu un strat de resturi vegetale sau de culturi care să
restabilească echilibrul chimic în sol.

Deteriorarea prin supraexploatarea resurselor biologice

Intervenţia abuzivă a omului în biosferă a dus la sărăcirea diversităţii speciilor şi la

creşterea instabilităţii biocenozelor, cu dereglarea echilibrelor naturale.
Defrişarea pădurilor a contribuit la degradarea solurilor, la creşterea aridităţii
climatului, intensificarea vânturilor şi apariţia inundaţiilor. Pădurile reprezintă
factorul determinant în menţinerea echilibrului ecologic, climatic şi hidric,
reprezentând ecosistemul cu o capacitate de regenerare de 3 – 5 ori mai mare
decât oricare alt ecosistem natural.
Despăduririle masive făcute în scopul valorificării lemnului constituie o cauză
esenţială a degradării solului prin eroziune, mai ales a terenurilor în pantă.
Datorită acestui fapt, prin intervenţia distructivă a omului, care a utilizat lemnul ca
şi combustibil, ca şi material în construcţii şi industrie sau pentru eliberarea
terenurilor în scopul redării lor exploatării agricole, există ţări care şi-au redus
suprafaţa împădurită cu până la 20 %.
Acestor fenomene li se alătură şi incendiile din ultimii ani, care au determinat
dispariţia unor suprafeţe uriaşe de pădure, atât în Europa, cât şi în alte
continente.
Suprapăşunatul (procesul de păşunare intensivă) a dus la distrugerea covorului
vegetal din ecosisteme. Dacă limitele stabilite sunt depăşite, în cadrul populaţiilor
de animale sălbatice apare autoreglarea, adică se intensifică activitatea
prădătorilor, creşte frecvenţa bolilor şi paraziţilor (deoarece populaţiile de insecte
fitofage se găsesc în echilibru relativ cu mediul, suferind oscilaţii în funcţie de
fluctuaţiile acestuia).
În cazul animalelor domestice, care rămân în afara factorilor ecologici şi se supun
factorului antropic (voinţei omului) apare suprapopularea păşunilor şi o dezgolire
accentuată a biotopului, care îşi pierde capacităţile de regenerare. Animalele
domestice ţinute pe suprafeţe limitate, prin călcarea solului, duc la tasarea
acestuia şi strivirea învelişului vegetal, putând să se ajungă la dispariţia
progresivă a vegetaţiei de pe anumite suprafeţe, care apoi sunt supuse treptat
eroziunii şi degradării.
Supraexploatarea faunei terestre.
Omul – ca parte constituentă a biosferei – a acţionat asupra componentelor
acesteia atât în mod direct, prin vânătoare, pescuit, combaterea unor dăunători şi
paraziţi, cât şi indirect, producând dezechilibre ecologice cu efecte întârziate
asupra florei şi faunei. Acţiunile necontrolate, abuzive ale omului în natură, mai
ales în ultimele secole, au redus simţitor potenţialul genetic al biosferei, ceea a
dus la dispariţia unor specii de plante şi anumale şi reducerea numărului de
indivizi ai unui taxon.
Măsurile, iniţiate şi aplicate, s-au concretizat în înfiinţarea de parcuri naţionale şi
rezervaţii ştiinţifice, concomitent cu acţiuni de repopulare a munţilor, multe specii
fiind astfel salvate de la dispariţie.

Supraexploatarea resurselor oceanice.

Biocenozele marine sunt foarte complexe, cu un număr mare de lanţuri trofice, de
la plante şi animale planctonice, peşti, până la mamifere acvatice. Deşi mediul
acvatic pare o sursă inepuizabilă, cu ecosisteme de înaltă productivitate,
exploatarea lui în mod intensiv, mai ales în apropierea ţărmurilor, a dus la
dezechilibre grave. Pescuitul abuziv al mamiferelor uriaşe a dus la dispariţia unor
specii (balene, broaşte ţestoase de mare, delfini etc.).
Cunoaşterea precisă a ecologiei populaţiilor de interes piscicol va da posibilitatea
de a evalua pe termen lung cantitatea anuală de biomasă exploatabilă, fără a
compromite viitorul speciilor acvatice. Creşterea în bazine amenajate a unui
număr mare de animale marine de interes economic reprezintă un alt mijloc
eficace de diminuare a presiunii factorului uman asupra populaţiilor acvatice.
Înfiinţarea în apropierea ţărmurilor a unor parcuri şi rezervaţii ştiinţifice acvatice
contribuie la păstrarea echilibrului biocenotic al hidrosferei.

Deteriorarea prin introducerea de noi specii în ecosistem

În ecosistemele naturale realizarea echilibrului dinamic este posibilă datorită

legilor obiective care acţionează la nivelul lor. În intervenţiile sale asupra naturii,
omul s-a condus după ideea avantajelor imediate, modificând biocenoza prin
transportul şi introducerea unor specii noi exogene în anumite ecosisteme.
În cazul speciilor lemnoase, pădurile au suferit profund prin selecţia artificială a
esenţelor autohtone şi introducerea de esenţe exogene în scopul reîmpăduririlor
sau a aclimatizării unor specii din alte zone geografice. Numai prin îmbinarea
armonioasă între ecosistemele naturale şi cele antropizate se va putea asigura
stabilitatea ecosferei, dat fiind faptul că unele specii exogene, introduse voit sau
involuntar de către om în ecosistemele naturale au produs adevărate catastrofe
ecologice.

Deteriorarea prin construcţii de baraje şi canale

Pentru asigurarea de apă potabilă, irigaţii, căi de comunicaţii, producerea de

energie electrică, omul a intervenit în ecosistemele acvatice prin construcţia de
canale şi baraje. Aceste construcţii duc la inundarea unor terenuri aluvionare şi
schimbă componenţa cantitativă şi calitativă a florei şi faunei locale. În unele
cazuri, noile lacuri constituie surse de boli prin dezvoltarea unui mare număr de
paraziţi . Marile baraje au şi o pierdere imensă de apă prin evaporare, mai ales în
zonele calde şi aride, fapt care determină reţinerea sedimentelor şi aluviunilor în
amonte, a căror prezenţă a determinat înregistrarea unei scăderi bruşte a
producţiei piscicole maritime ajungându-se la situaţia ca, la numai un an de la
terminarea barajului, pescuitul să înceteze. Construirea unui baraj modifică total
caracteristicile unui curs de apă curgătoare, oxigenarea apei fiind diminuată – pe
măsura apariţiei unei stratificări termice – şi apărând riscul eutrofizării întregului
bazin.

Deteriorarea ecosistemelor prin poluare

Omul a înţeles că progresul societăţii umane s-a transformat – treptat – într-un

instrument de distrugere, cu efecte inverse asupra sa şi asupra naturii.
Odată cu apariţia primelor civilizaţii urbane s-a făcut simţită şi intervenţia brutală
a omului în mediu prin exploatarea neraţională a terenurilor şi a alterării mediului
prin poluanţi – de origine menajeră, agricolă şi industrială – rezultaţi în urma
desfăşurării unor activităţi umane. Efectul de seră, distrugerea stratului de ozon
protector şi poluarea mediului în general au devenit probleme prioritare ale
ecologiştilor.
Poluarea este procesul de modificare a factorilor biotici şi abiotici prin
introducerea în mediu a poluanţilor de tipul deşeurilor rezultate din activităţile
umane.
Poluarea naturală reprezintă o impurificare a mediului sub influenţa factorilor
naturali, devenită însă un fenomen secundar ca importanţă, fiind rară şi cu
cantităţi reduse de poluanţi (pulberi, gaze şi vapori).
Poluarea artificală a apărut odată cu dezvoltarea aşezărilor urbane, sub
influenţa factorului antropic. Iniţial, produsele poluante erau puţine, având natură
organică şi fiind uşor degradabile de către microorganismele mediului (bacterii şi
ciuperci).
Pe măsura dezvoltării industriei, a creşterii demografice şi a modernizării tehnicii,
poluarea s-a extins, poluanţii s-au înmulţit şi au apărut deşeuri greu
biodegradabile de tipul detergenţilor, pesticidelor de sinteză, deşeurilor
radioactive. Când cantitatea de poluanţi depăşeşte capacitatea de neutralizare a
mediului, ecosistemele suferă un proces de alterare şi distrugere a lor, rezultând
zone total lipsite de viaţă.

IMPACTUL ECOLOGIC

Principiile si elementele strategice care stau la baza protectiei mediului,

asa cum prevede Legea 265/2006 pentru aprobarea OUG 195/2005 privind
protecia mediului sunt:
a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale;"
b) principiul precautiei în luarea deciziei;
c) principiul actiunii preventive;
d) principiul retinerii poluantilor la sursa;
e) principiul "poluatorul plateste";
f) principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
g) utilizarea durabila a resurselor naturale;
h) informarea si participarea publicului la luarea deciziilor, precum si accesul
la justitie în probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborarii internationale pentru protectia mediului.
 Printre modalitatile de implementare a acestor principii si elemente
strategice se numara :
- efectuarea evaluarii de mediu inaintea aprobarii planurilor si
programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului,
- evaluarea impactului asupra mediului in faza initiala a proiectelor cu
impact semnificativ asupra mediului,
- incurajarea implementarii sistemelor de management si audit de
mediu.

Definitii:

Evaluarea de mediu - elaborarea raportului de mediu, consultarea

publicului si a autoritatilor publice interesate de efectele implementarii
planurilor si programenlor, luarea in consideratie a raportului de mediu si
a rezultatelor acestor consultari in procesul decizional;

Evaluarea impactului asupra mediului (EIA)– proces menit sa identifice , sa

descrie si sa stabileasca , in functie de caz si in conformitate cu legislatia in
vigoare, efectele directe si indirecte, sinergice, cumulative, principale si secundare
ale unui proiect asupra sanatatii umane si a mediului;

Audit de mediu – instrument managerial de evaluare sistematica,

documentata, periodica si obiectiva a performantei organizatiei, a
sistemului de management de mediu, cu
scopul :
a) de a facilita controlul managementului practicilor cu posibil impact
de mediu
b) de a evalua respectarea politicii de mediu, inclusiv realizarea
obiectivelor si tintelor de mediu;

1. EVALUAREA DE MEDIU ( Evaluarea strategica de mediu ; SEA )

Evaluarea de mediu are ca scop integrarea obiectivelor si cerintelor de

protectie a mediului in pregatirea si adoptarea planurilor si programelor care pot
avea efecte semnificative asupra mediului.
Aprobarea planurilor si programelor, este conditionata de existenta avizului de
mediu pentru respectivul plan sau program .
Evaluarea de mediu si raportul de mediu stau la baza emiterii avizului de
mediu, conditie obligatorie pentru adoptarea planurilor si programelor cu impact
semnificativ, din agricultura, pescuit, acvacultura, energie, transport, gestiunea
deseurilor, amenajarea teritoriului si urbanism, gospodaria apelor, etc sau care
afecteaza arii de protectie speciala, arii protejate.
Nu se aplica planurilor si programelor destinate apararii nationale, protectiei civile,
a celor financiar-bancare, a celor de sprijin pentru dezvoltare rurala.
Avizul de mediu pentru planuri şi programe reprezinta actul
tehnico-juridic scris, emis de către autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia
mediului în planul sau în programul supus adoptării;
Avizul de mediu are aceeasi valabilitate ca si planul\programul pentru care se
emite, cu exceptia cazului in care intervin modificari ale acestuia.

Competente de emitere:
 Ministerul Mediului si Padurilor pentru planuri\programe nationale si
regionale
 Agentiile Regionale pentru Protectia Mediului pentru planurile\programele
care urmeaza sa se implementeze in doua si mai multe judete din aceeasi
regiune.
 Agentiile Judetene pentru Protectia Mediului pentru planurile\programele
locale

Procedura de reglementare şi competenţele de emitere a avizului de mediu

pentru planuri şi programe sunt date prin HG 1076/2004 privind stabilirea
procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe.

HG 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu

pentru planuri şi programe reprezintă transpunerea Directivei 2001/42/CE privind
evaluarea efectelor anumitor planuri şi programe asupra mediului (SEA) şi este
implementată prin următoarele acte normative:
 Ordin nr. 995/2006pentru aprobarea listei planurilor şi programelor care
intră sub incidenţa Hotărârii Guvernului nr.1076/2004 privind stabilirea
procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe
 Ordin nr. 117/2006 pentru aprobarea Manualului privind aplicarea
procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi programe

Etapele procedurii de evaluare de mediu:

 incadrarea planului \programului in procedura de evaluare de mediu
 etapa de definitivare a proiectului de plan\program si de realizarea
raportuluide mediu
 etapa de analiza a calitatii raportului de mediu si luarea deciziei .

In conformitate cu prevederile Legii 49/2011 privind regimul ariilor protejate ,

orice plan sau proiect care nu are o legatura directa cu ori nu este necesar pentru
managementul ariei naturale protejate de interes comunitar, dar care ar putea
afecta in mod semnificativ aria, singur sau in combinatie cu alte planuri ori
proiecte, este supus unei evaluari adecvate a efectelor potentiale asupra ariei
naturale protejate de interes comunitar, avand in vedere obiectivele de conservare
a acesteia.
Etapele procedurale ce trebuie parcurse în vederea evaluării adecvate sunt
stabilite conform OM 19/2010 pentru aprobarea Ghidului metodologic privind
evaluarea adecvată a efectelor potenţiale ale planurilor sau proiectelor asupra
ariilor naturale protejate de interes comunitar
Raportul de mediu este parte a documentatiei planurilor si programelor, care
identifica, descrie si evalueaza efectele posibile semnificative asupra mediului, ale
aplicarii lor si alternativele lor rationale. Raportul de mediu va integra concluziile
evaluarii adecvate .
Un alt tip de aviz de mediu este cel pentru stabilirea obligatiilor de mediu, cu
valabilitate pana la indeplinirea scopului pentru care a fost emis.
Solicitarea si obtinerea acestui aviz este obligatorie pentru titularii de activitati cu
posibil impact semnificativ care urmeaza sa deruleze una din procedurile: vanzare
de active, a pachetului majoritar de actiuni, fuziune, divizare, concesiune,
lichidare, faliment, incetarea activitatii , in alte cazuri cand implica schimbarea
titularului.

2. EVALUAREA IMPACTULUI ASUPRA MEDIULUI (EIA)

Printre mijloacele juridice, folosite in vederea asigurarii protectiei mediului si

conservarii naturii, se numara si procedura studiului de evaluare a impactului in
vederea emiterii acordului de mediu .
Procedura EIA este cerută de Directiva Consiliului 85/337/EEC privind evaluarea
efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului, amendată de
Directiva Consiliului 97/11/EC şi de Directiva Parlamentului European si a
Consiliului 2003/35/CE de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor
planuri şi programe privind mediul si de modificare a Directivelor Consiliului
85/337/CEE si 96/61/CE în ceea ce priveşte participarea publicului şi accesul la
justiţie, aşa numită Directivă EIA.
Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru
proiecte publice ori private sau pentru modificarea ori extinderea activităţilor
existente, care pot avea impact semnificativ asupra mediului.
ACORDUL DE MEDIU - este actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile si, după caz, măsurile
pentru protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect;
Procesul de Evaluare a Impactului asupra Mediului (EIM) este legat de
reglementarea activitatilor cu impact semnificativ asupra mediului si se realizeaza
in baza legislatiei nationale de mediu care transpune prevederile legislatiei
comunitare in domeniu.

Procedura de evaluare a impactului asupra mediului (EIA) constă în:

 parcurgerea etapelor ce au ca obiect stabilirea necesităţii supunerii unui
proiect evaluării impactului asupra mediului;
 evaluarea impactului asupra mediului;
 consultarea publicului si a autorităţilor publice cu responsabilităţi în
domeniul protecţiei mediului;
 luarea în considerare a raportului evaluării impactului asupra mediului şi a
rezultatelor acestor consultări în procesul decizional;
 luarea deciziei de emitere/respingere a acordului de mediu;
 asigurarea informării asupra deciziei luate.

Acordul de mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată perioada punerii în

aplicare a proiectului.
În cazul în care intervin elemente noi, necunoscute la data emiterii acordului de
mediu sau se modifică condiţiile care au stat la baza emiterii, autoritatea
competentă decide, după caz, pe baza notificării titularului, menţinerea
acordului de mediu sau necesitatea revizuirii acestuia, informând titularul cu
privire la această decizie.
Până la adoptarea unei decizii de către autoritatea competentă, este interzisă
desfăşurarea oricărei activităţi sau realizarea proiectului care ar rezulta în urma
modificărilor care fac obiectul notificării.
 Procedura de reglementare şi competenţele de emitere a acordului de
mediu sunt prevăzute în HG 445/2009 privind evaluarea impactului
anumitor proiecte publice şi private asupra mediului şi Ordinul 135/2010
privind aprobarea Metodologiei de aplicare a evaluării impactului asupra
mediului pentru proiecte publice şi private.

Etapele procedurale ce trebuie parcurse în vederea evaluării adecvate

sunt stabilite conform Ordinul 19/2010 pentru aprobarea Ghidului
metodologic privind evaluarea adecvată a efectelor potenţiale ale
planurilor sau proiectelor asupra ariilor naturale protejate de interes
comunitar.

Etapele din procedura EIA se desfăşoară conform Ordinului nr.863/2002

privind aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile etapelor procedurii-
cadru de evaluare a impactului asupra mediului.
În cazul în care proiectele supuse evaluării impactului asupra mediului au impact
transfrontier se aplică prevederile Convenţiei Espoo ratificată prin Legea nr.
22/2001 pentru ratificarea Convenţiei privind evaluarea impactului asupra
mediului în context transfrontieră adoptată la Espoo la 25 februarie 1991 şi
procedura de reglementare se desfăşoară conform prevederilor Ordinului nr.864/
2002 pentru aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului în
context transfrontieră şi de participare a publicului la luarea deciziei în cazul
proiectelor cu impact transfrontieră.

Actele necesare la depunerea solicitării:

 cerere pentru eliberarea acordului de mediu
 certificat de urbanism (copie)
 plan de situaţie anexa la certificatul de urbanism (copie)
 plan de încadrare în zonă (copie)
 dovada plăţii tarifului pentru evaluarea iniţială a solicitării conform
Ordinului 1108/2007 privind aprobarea Nomenclatorului lucrărilor şi
serviciilor care se prestează de către autorităţile publice pentru protecţia
mediului în regim de tarifare şi cuantumul tarifelor aferente acestora cu
modificările ulterioare
Din punct de vedere al impactului asupra mediului, activitatile se clasifica in trei
categorii:
 cu impact nesemnificativ,
 cu impact redus si
 cu impact semnificativ.
Activitatile cu impact nesemnificativ sunt relativ usor de identificat.
Sunt incluse in aceasta categorie: activitatile rezidentiale desfasurate in
gospodarii individuale sau in dependinte ale acestora care sunt destinate
exclusiv satisfacerii necesitaţilor locuintei si/sau gospodăriei proprii, cu
conditia ca acestea sa nu fie amplasate in zone cu regim special de
protectie, cum sunt zonele de protectie sanitara sau zonele din reteaua
ecologica Natura 2000.

Unele activitati care se includ fie in categoria celor cu impact

redus fie in categoria celor cu impact semnificativ sunt de asemenea usor
de identificat. Astfel, se includ in categoria celor cu impact redus, in primul
rand acele activitati care, nu se regasesc pe cele doua Anexe ale Ordinului
MMP 135/2010 .
 In schimb, se includ in categoria activitatilor si/sau instalatiilor
cu impact semnificativ asupra mediului, activitatile care au asemenea
caracteristici incat se considera ca genereaza un impact semnificativ
asupra mediului indiferent de amplasamentul lor. Aceste activitati sunt
cele mentionate in Anexa nr.1 la Ordinul 135/2010. De asemenea, in
aceasta categorie se includ toate proiectele pentru investitii ce urmeaza a
se realiza pe amplasamente situate in zonele din reteaua ecologica
Natura 2000. Ultima categorie de activitati sunt cele mentionate in
Anexa 2 la Ordinul 135/2010. Proiectele aferente activitatilor din aceasta
categorie, pot sa aiba un impact semnificativ sau un impact redus asupra
mediului in functie atat de caracteristicile lor cat si de amplasament.
Proiectul aferent unei asemenea activitati va fi inclus in categoria
activitatilor cu impact semnificativ sau in categoria celor cu impact redus
de catre autoritatea competenta numai in urma unei analize efectuate
pentru fiecare caz in parte.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului se realizează în
etape, după cum urmează:

a) etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului

asupra mediului;
b) etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului
privind impactul asupra mediului;
c) etapa de analiză a calităţii raportului privind impactul asupra mediului.

Procedura prevăzută mai sus este precedată de o evaluare iniţială a

proiectului realizată de către autorităţile publice pentru protecţia mediului în care
este identificată localizarea proiectului în raport cu ariile naturale protejate de
interes comunitar .
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului este condusă de către
autorităţile publice centrale sau teritoriale pentru protecţia mediului, cu
participarea autorităţilor publice centrale sau locale, după caz, care au atribuţii şi
răspunderi specifice în domeniul protecţiei mediului.
Participarea autorităţilor prevăzute mai sus se realizează în cadrul unei comisii de
analiză tehnică, constituită la nivel central prin ordin al conducătorului autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului, la nivelul fiecărui judeţ şi al
municipiului Bucureşti, prin ordin emis de prefect .
Autorităţile exprimă puncte de vedere în cadrul comisiei de analiză tehnică cu
privire la solicitarea acordului de mediu şi a aprobării de dezvoltare, precum şi
asupra informaţiilor prezentate de titularul proiectului în cadrul evaluării
impactului asupra mediului.
Pentru orice proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru
managementul ariei naturale protejate de interes comunitar, dar care poate afecta
în mod semnificativ aria, singur sau în combinaţie cu alte proiecte şi care face
obiectul evaluării impactului asupra mediului, raportul privind impactul asupra
mediului include concluziile studiului privind evaluarea adecvată potrivit
prevederilor Legii 49/2011 privind regimul ariilor naturale protejate,
conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, cu
modificările şi completările ulterioare.

Autorităţile publice pentru protecţia mediului aduc la cunoştinţa publicului, din

timp şi cel mai târziu imediat ce informaţia poate fi furnizată în mod rezonabil,
prin anunţ public sau prin afişare pe pagina de internet, următoarele aspecte:
 orice solicitare de acord de mediu;
  proiectul face obiectul evaluării impactului asupra mediului si/sau a
evaluarii adecvate ;
 datele de contact ale autorităţilor publice pentru protecţia mediului, ale
autorităţilor de la care pot fi obţinute informaţii relevante, ale autorităţilor
unde se pot înainta comentarii sau adresa întrebări, precum şi termenul
pentru transmiterea acestora;
 tipul deciziilor posibile sau, în cazul în care există, proiectul deciziei
respective;
 locul, orarul şi mijloacele prin care informaţiile relevante sunt puse la
dispoziţia publicului;
 modalităţile de participare a publicului,

Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează, în mod

corespunzător şi pentru fiecare caz, în conformitate cu prevederile prezentei
hotărâri, efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori:
a) fiinţe umane, faună şi floră;
b) sol, apă, aer, climă şi peisaj;
c) bunuri materiale şi patrimoniu cultural;
d) interacţiunea dintre factorii prevăzuţi la lit. a), b) şi c).

Evaluarea impactului asupra mediului urmăreşte stabilirea măsurilor de reducere

sau de evitare a impactului negativ al proiectului asupra factorilor enumeraţi şi
determină decizia de realizare sau de nerealizare a proiectului pe amplasamentul
ales.
Deci, evaluarea impactului ecologic este un mecanism care ofera autoritatilor
competente posibilitatea sa adopte o decizie determinata de informatii asupra
repercursiunilor ecologice ale activitatii, astfel se imbunatateste rezolutia finala.
Raportul de mediu, raportul privind impactul asupra mediului, bilanţul de mediu,
raportul de amplasament, raportul de securitate, studiul de evaluare adecvată se
realizează de către persoane fizice şi juridice inscrise in Registrul national al
elaboratorilor de studii pentru protectia mediului .
Conditiile de inscriere in Registrul national al elaboratorilor de studii pentru
protectia mediului sunt stabilite prin Ordinul MMP 1026/2009 privind
aprobarea conditiilor de elaborare a raportului de mediu , raportului privind
impactul asupra mediului , bilantului de mediu , raportului de securitate si
studiului de evaluare adecvata .
Cheltuielile pentru elaborarea RM , EIM , BM , RA , RS , EA revin titularului
planului, programului, proiectului sau activităţii.
Răspunderea pentru corectitudinea informaţiilor puse la dispoziţia autorităţilor
competente pentru protecţia mediului şi a publicului revine titularului planului,
programului, proiectului sau al activităţii, iar răspunderea pentru corectitudinea
lucrărilor privind impactul asupra mediului revine autorului acestora.

3. EVALUAREA ADECVATA

Procedura de evaluare adecvata este parte componenta a procedurilor SEA

si EIA in cazul in care planurile /programele respectiv proiectele urmeaza sa se
implementeze in arii protejate de interes comunitar .
Procedura de evaluare adecvata se realizeaza in conformitate cu prevederile
Ordinului MMP nr. 19/ 2010 pentru aprobarea Ghidului metodologic privind
evaluarea adecvata a efectelor potentiale ale planurilor sau proiectelor asupra
ariilor naturale protejate de interes comunitar
Aceasta evaluare este obligatorie pentru orice plan sau proiect care poate afecta
in mod semnificativ aria naturala protejata de interes comunitar, singur sau in
combinatie cu alte planuri sau proiecte, care se afla in procedura de reglementare
sau sunt prevazute in strategii de dezvoltare.

Metodologia este destinata:

a) autoritatilor competente pentru protectia;
b) membrilor Comisiei de analiza tehnica (CAT);
c) titularilor de proiecte/planuri;
d) elaboratorilor studiilor EA/EIA/SEA;
e) ONG-urilor.

Etapele procedurii de evaluare adecvata , sunt:

 etapa de incadrare;
 etapa studiului de evaluare adecvata;
 etapa solutiilor alternative;
 etapa masurilor compensatorii, atunci cand nu exista solutii alternative si
cand impactul negativ persista.

La finalul parcurgerii fiecarei etape, autoritatea competenta pentru protectia

mediului decide daca trebuie parcursa etapa urmatoare sau nu.
In descrierea unui plan sau proiect este necesar sa se identifice toate elementele
acestuia, singur sau in combinatie cu alte planuri sau proiecte, care pot avea
efecte semnificative asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar.
Documentatia solicitata in ghid pentru fiecare etapa este documentatie-
cadru, atat pentru planuri, cat si pentru proiecte, dar autoritatea competenta
pentru protectia mediului stabileste gradul de detaliere a informatiilor necesare a
fi furnizate in cazul planurilor si proiectelor.
In cadrul studiului de evaluare adecvata este evaluat in mod corespunzator
impactul asupra fiecarei specii si fiecarui habitat de interes comunitar din fiecare
arie naturala protejata de interes comunitar posibil afectata de implementarea
planuri sau proiectului, astfel incat sa se asigure obiectivele de conservare a
acesteia si integritatea retelei Natura 2000.
In cadrul studiului de evaluare adecvata se fac identificarea si evaluarea
tuturor tipurilor de impact negativ al planurilor si proiectelor susceptibile sa
afecteze in mod semnificativ aria naturala protejata de interes comunitar.
In cadrul studiului vor fi identificate urmatoarele tipuri de impact:
 direct si indirect;
 pe termen scurt sau lung;
 din faza de constructie, de operare si de dezafectare;
 rezidual;
 cumulativ.
Se va face o prognoza privind amploarea/marimea impactului cumulativ identificat
si semnificatia acestuia. Analiza si evaluarea diverselor tipuri de impact se vor face
in raport cu integritatea ariei naturale protejate de interes comunitar, tinandu-se
cont de structura, functiile ecologice si vulnerabilitatea acestora la modificari
(zgomotul, diminuarea resurselor de apa, emisiile de substante chimice etc.),
precum si fata de obiectivele de conservare a acesteia.
Interpretarea corecta a semnificatiei impactului reprezinta cea mai importanta
parte a intregului proces, putand fi considerata cruciala pentru intreaga evaluare.
Semnificatia impactului trebuie sa fie evaluata la nivelul fiecarei arii naturale
protejate de interes comunitar, luandu-se in considerare statutul de conservare a
speciilor si habitatelor la nivelul regiunii biogeografice.
Masurile de reducere a impactului sunt stabilite in functie de impactul negativ
posibil al planului sau proiectului. In cadrul studiului se stabilesc masurile de
reducere a impactului negativ asupra ariei naturale protejate de interes
comunitar.

Masurile de reducere a impactului trebuie:

1. sa fie parte integranta din planul/proiectul propus;
2. sa se adreseze direct impactului;
3. sa fie functionale la momentul producerii impactului negativ;
4. sa aiba la baza cele mai recente date stiintifice din teren.

Studiul trebuie sa cuprinda si evidentierea clara a cuantumului financiar necesar

prin care masurile de reducere pot fi asigurate pe termen scurt, mediu si lung.
Titularul planului/proiectului este responsabil de monitorizarea implementarii
masurilor de reducere pana in momentul cand acestea devin functionale si de
transmiterea unui raport privind implementarea si functionarea acestor masuri
autoritatii competente pentru protectia mediului.
De asemenea, studiul trebuie sa cuprinda si un plan al masurilor de reducere a
impactului in ceea ce priveste calendarul de implementare si persoana juridica sau
fizica responsabila de monitorizarea si implementarea masurilor de reducere a
impactului. In cazul in care in cadrul activitatii de monitorizare a implementarii
masurilor de reducere a impactului apar elemente noi care nu au fost luate in
calcul initial, vor fi intreprinse actiuni care sa remedieze aceste aspecte.

Studiul de evaluare adecvata depus la autoritatea competenta pentru protectia

mediului este insotit de lista organizatiilor/institutiilor/specialistilor implicati in
furnizarea informatiilor privind speciile si habitatele de interes comunitar afectate
de implementarea planului/proiectului, cu detalii despre acestia (experienta,
activitatea in domeniu, CV-urile persoanelor implicate etc.).
Autoritatea competenta pentru protectia mediului completeaza sectiunile
aferente etapei de analiza a calitatii studiului de evaluare adecvata din lista de
control si decide:
 emiterea avizului Natura 2000, daca se constata ca prin masurile de
reducere propuse se reduce semnificativ sau se elimina impactul asupra
speciilor si habitatelor de interes comunitar (pentru planurile/proiectele care
nu fac subiectul SEA sau EIA);
 trecerea la etapa solutiilor alternative, daca se constata ca impactul
semnificativ persista;
 aplicarea, dupa caz, a procedurilor SEA sau EIA pentru pentru
planurile/proiectele care s-a constatat ca intra sub incidenta Hotararii
Guvernului nr. 1.076/2004, respectiv a Hotararii Guvernului nr. 445/2009.

4. AUTORIZATIA DE MEDIU

Legea 265/2006 privind protectia mediului , cu modificarile si

completarile ulterioare , prevede ca desfasurarea activitatilor existente , precum si
a celor noi cu impact semnificativ de mediu se realizeaza numai in baza
autorizatiei \autorizatiei integrate de mediu.
Autorizaţia de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de
funcţionare ai unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil impact
semnificativ asupra mediului, obligatoriu la punerea în funcţiune. Autorizaţia de
mediu este valabila 10 ani.
Autorizaţia se emite de către autoritatea publică teritorială pentru protecţia
mediului în a cărei rază se află amplasamentul. În cazul în care activitatea se
desfăşoară pe teritoriul a două sau mai multe judeţe, competenţa de emitere a
autorizaţiei de mediu este a ARPM.
Procedura de autorizare a activitatilor cu impact semnificativ asupra
mediului si lista activitatilor supuse acestei proceduri sunt stabilite prin Ordinul
nr. 1798 /2007 pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizatiei de
mediu, cu completarile si modificarile ulterioare .
Pentru obtinerea autorizatiei de mediu, activitatile existente, care nu sunt
conforme cu normele si reglementarile de mediu în vigoare, sunt supuse bilantului
de mediu, la decizia autoritatii competente pentru protectia mediului.
La solicitarea unei autorizaţii de mediu sau cu minimum 45 de zile înainte de
expirarea unei autorizaţii de mediu existente, titularul activităţii este obligat să
depună la APM următoarele:
a) cererea pentru eliberarea autorizaţiei de mediu;
b) fişa de prezentare şi declaraţia;
c) dovada că a făcut publică solicitarea;
d) planul de situaţie şi planul de încadrare în zonă a obiectivului;
e) procesul-verbal de constatare pentru verificarea respectării tuturor
condiţiilor impuse prin acordul de mediu
APM verifică amplasamentul, analizează documentele, stabileşte dacă sunt
necesare informaţii, acte sau documente suplimentare şi le solicită în scris
titularului activităţii.
Pentru activităţi noi pentru care a fost emis acordul de mediu, APM, face publică
decizia sa de emitere a autorizaţiei de mediu prin afişare la sediul propriu şi pe
pagina proprie de internet.

Procedura de realizare a bilanturilor de mmediu este reglementata de

Ordinul 184/1997, care defineste trei tipuri de BM, nivel 0, I, II, care nu se exclud
reciproc si pot fi efectuate consecutiv sau concomitent .
Bilanţul de mediu reprezintă lucrarea elaborată de persoane fizice sau juridice
atestate conform legii, care conţine elementele analizei tehnice prin care se obţin
informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative cumulate, anterioare,
prezente şi anticipate, în scopul cuantificării impactului de mediu efectiv de pe un
amplasament; în cazul în care bilanţul de mediu identifică un impact de mediu
semnificativ, acesta va fi completat cu un studiu de evaluare a riscului. Raportul
cu concluziile bilanţului de mediu este supus dezbaterii publice .
După realizarea dezbaterii publice şi analizarea rezultatelor acesteia, APM
împreună cu titularul activităţii şi cu colectivul de analiză tehnică stabileşte dacă
emite autorizaţia de mediu, cu sau fără un program de conformare.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului stabileşte cu titularul activităţii
programul pentru conformare, pe baza concluziilor şi recomandărilor bilanţului de
mediu.
Este obligatorie îndeplinirea masurilor cuprinse în programul pentru conformare la
termenele stabilite. Autorizatiile de mediu emise cu program pentru conformare
sunt valabile pe toată perioada derulării programului, dar nu mai mult de 60 de
zile de la data scadentă de realizare a ultimei măsuri din programul respectiv.
Activitatile desfasurate de structurile componente ale sistemului de aparare,
ordine publica si securitate nationala sunt exceptate de la obtinerea autorizatiei de
mediu.
 Autorizaţia integrată de mediu- actul administrativ emis de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, care acordă dreptul de a exploata în
totalitate sau în parte o instalaţie, în anumite condiţii, care să garanteze că
instalaţia corespunde prevederilor privind prevenirea şi controlul integrat al
poluării; autorizaţia poate fi emisă pentru una sau mai multe instalaţii ori părţi ale
acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de acelaşi operator.
Procedura de reglementare este stabilită prin Ordinul 818/2003 modificat şi
completat cu Ordinul 1158/2005, competenţa de emitere a autorizaţiei integrate
de mediu revenind agenţiilor regionale pentru protecţia mediului
Lista activităţilor care intră sub incidenţa Directivei 96/61/CE privind controlul
integrat al poluării ( IPPC ) şi pentru funcţionarea cărora este necesară obţinerea
autorizaţiei integrate de mediu este dată în Anexa 1 a OUG 152/2005 aprobată cu
modificări prin Legea 84/2006.
Ghidul tehnic general pentru aplicarea procedurii de emitere a autorizaţiei
integrate de mediu este aprobat prin Ordinul 36/2004.

5. ANALIZA DE RISC INDUSTRIAL SI URGENTA DE MEDIU

O serie de accidente majore în industria chimică au avut loc în întreaga lume. În

Europa, accidentul Seveso în 1976 a determinat adoptarea unei legislaţii care
vizează prevenirea şi controlul acestor accidente. În 1982 a fost adoptată prima
Directiva UE 82/501/CEE - aşa-numita Directiva Seveso. La 9 decembrie 1996,
Directiva Seveso a fost înlocuită de Directiva 96/82/CE a Consiliului, aşa-numita
Directiva Seveso II. Această directivă a fost extinsă prin Directiva 2003/105/CE.
Directiva Seveso III se aplică la câteva mii de unităţi industriale în care sunt
prezente substanţe periculoase în cantităţi care depăşesc pragurile din directivă.

Scopul Directivei Seveso II este dublu. În primul rând, directiva are drept scop
prevenirea riscurilor de accidente majore care implică substanţe periculoase. În al
doilea rând, deoarece accidentele continuă să se producă, directiva are ca scop
limitarea consecinţelor unor astfel de accidente nu numai pentru om (aspectele de
securitate şi sănătate), dar şi pentru mediu (aspectul de mediu). Ambele obiective
trebuiesc urmate în vederea asigurării unor niveluri înalte de protecţie pe întreg
teritoriul Comunităţii, într-o manieră consecventă şi eficientă.

Autorităţile responsabile cu punerea în aplicare a Directivei Seveso II sunt:

 la nivel naţional: Ministerul Mediului şi Pădurilor, Agenţia Naţională pentru
Protecţia Mediului, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi Garda
Naţională de Mediu

 la nivel regional: Agenţiile Regionale pentru Protecţia Mediului şi

Comisariatele Regionale ale Gărzii Naţionale de Mediu
 la nivel local: Agenţiile pentru Protecţia Mediului, Inspectoratele Judeţene
pentru Situaţii de Urgenţă şi Comisariatele Judeţene ale Gărzii Naţionale de
Mediu

Transpunerea Directivei SEVESO II în România, s-a realizat prin

urmatoarele acte normative :
 HG 804 din 2007 privind controlul asupra pericolelor de accident major în
care sunt implicate substanţe periculoase ;
  Legea 92 / 2003 pentru aderarea Romaniei la Conventia privind efectele
transfrontiere ale accidentelor industriale, adoptata la Helsink la 17 martiei
1992
 Ordinul 520 / 2006 privind aprobarea Procedurii de investigare a
accidentelor majore în care sunt implicate substanţe periculoasee
 Ordinul 647 / 2005 pentru aprobarea normelor metodologice privind
elaborarea planurilor de urgenţă ă în caz de accidente n în care sunt
implicate n substanţele periculoase.ele
 Ordinul 251 / 2005 pentru organizarea şi funci funcţionarea
secretariatelor de risc privind controlul activitătilor care prezintă pericole de
accidente majore în care sunt implicate substante substanţe periculoase;
 Ordinul 142 / 2004 pentru aprobarea procedurii de evaluare a raportului
de securitate privind activită activităţile care prezintă pericole de producere
a accidentelor majore în care sunt implicate substann substanţţle
periculoase;

In conformitate cu prevederile HG 804/2007 privind controlul activitatilor

care prezinta pericole de accidente majore , cu modificarile si completarile
ulterioare , in care sunt implicate substante periculoase, titularul activitatii in care
sunt implicate substante periculoase in cantitati egale sau mai mari decat limita
superioara prevazuta in anexa 2 este obligat sa elaboreze si sa transmita
autoritatilor teritoriale pentru protectia mediului un raport de securitate în scopul:
 de a demonstra că a implementat politica de prevenire a accidentelor
majore, precum şi planul de management al securităţii pentru aplicarea
acestei politici,
 de a demonstra că a identificat pericolele potenţiale de accidente majore şi
au fost luate măsurile necesare pentru prevenirea unor astfel de accidente şi
limitarea consecinţelor acestora asupra sănătăţii populaţiei şi mediului;
 de a demonstra că au fost incluse măsuri adecvate de siguranţă în
proiectarea, construcţia, exploatarea şi întreţinerea instalaţiilor, unităţilor de
stocare, echipamentului şi infrastructurii din interiorul amplasamentului,
care prezintă riscuri de accidente majore;
 de a demonstra că planul de urgenţă internă a fost elaborat, iar informaţiile
necesare pentru elaborarea planului de urgenţă externă au fost furnizate
ISU, în vederea luării măsurilor necesare în cazul producerii unui accident
major;
 de a asigura informaţiile necesare autorităţilor publice competente la nivel
regional şi judeţean şi autorităţilor publice locale responsabile cu planificarea
amenajării teritoriului, pentru a permite luarea deciziilor cu privire la
amplasarea de noi activităţi sau dezvoltarea ulterioară în jurul
amplasamentelor existente.
 intocmirea ccorespunzatoare a planurilor de urgenta interna, cu includerea
informatiilor necesare intocmirii planurilor de urgenta externa
 furnizarea informatiilor necesare catre autoritatile competente, necesare in
luarea deciziei.

Raportul de securitate se revizuieşte periodic şi dacă este necesar se

actualizează astfel:
a) o dată la 5 ani;
b) la iniţiativa operatorului sau la cererea autorităţilor competente, dacă se
justifică prin apariţia unor noi circumstanţe în funcţionarea amplasamentului sau
ţinând seama de noile tehnologii din domeniul securităţii rezultate
 Titularii tuturor activitatilor care sunt sub incidenta HG 804/2007 au obligatia
de a prezenta odata cu documentatiile pentru obtinerea acordului de mediu, a
autorizatiei de mediu si/sau a avizului de protectie civila, transmise autoritatii
teritoriale pentru protectia mediului, respectiv autoritatii pentru situatii de
urgenta, o notificare, care va cuprinde:
- informatii pentru identificarea substantelor periculoase
- modul de stocare a acestor substante
- cantitatea si starea fizica a substantelor periculoase
- activitatea existenta sau propusa pentru instalatia sau unitatea de stocare
- informatiile despre elementele susceptibilede a provoca accidente majore.

Planurile de urgenta interna si externa se stabilesc avandu-se in vedere :

- limitarea si controlul incidentelor astfel incat sa se reduca la minimum si sa
se limiteze efectele asupra sanatatii populatiei, asupra mediului
- aplicarea masurilor necesare pentru protectia mediului si sanatatea
populatiei impotriva efectelor accidentelor majore
- comunicarea informatiilor necesare catre public si serviciile/autoritatile
implicate in zona respectiva
- asigurarea refacerii ecologice a zonei afectate in urma unui accident major.

1.4. GESTIONAREA DESEURILOR

1. INTRODUCERE

In concordanţă cu definiţiile date de Directiva 2008/98/CE a Parlamentului

European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile - „ deşeurile ”
înseamnă orice substanță sau obiect pe care deținătorul le aruncă sau are intenția
sau obligația să le arunce.
Gestionarea deşeurilor cuprinde toate activităţile de :
- colectare,
- transport,
- tratare,
- valorificare şi
- eliminare a deşeurilor, inclusiv monitorizarea acestor operaţii şi
monitorizarea depozitelor de deşeuri după închiderea lor.
Gestionarea deşeurilor devine din ce în ce mai complicată datorită creşterii
continuue a cantităţii şi diversităţii acestora.

Obiectivele prioritare ale gestionării deşeurilor sunt prevenirea şi reducerea

producerii de deşeuri şi a gradului de periculozitate al acestora prin:
- dezvoltarea de tehnologii curate, cu consum redus de resurse
naturale;
- dezvoltarea tehnologilor şi comercializarea de produse care prin
modul de fabricare, utilizare sau eliminare nu au impact sau au cel mai
mic impact posibil asupra creşterii volumului sau periculozităţii
deşeurilor, ori asupra riscului de poluare;
- dezvoltarea de tehnologii adecvate pentru eliminarea finală a
substanţelor periculoase din deşeurile destinate valorificării;
 - valorificarea materială şi energetică a deşeurilor, cu transformarea
acestora în materii prime secundare, ori utilizarea deşeurilor ca sursă
de energie.

Astfel se asigură protejarea resursele naturale prin folosirea materiilor

prime secundare din deşeuri şi se reduce poluarea mediului cauzată de
eliminarea lor.
Documentele strategice naţionale care reglementează gestionarea
deşeurilor cuprind două componente principale:
1. Strategia Naţională de Gestionare a Deşeurilor şi
2. Planul Naţional de Gestionare a Deşeurilor
Acestea , constituie instrumentele de bază prin care se asigură implementarea în
România a politicii Uniunii Europene în domeniul deşeurilor.
Toate tipurile de deşeuri generate pe teritoriul ţării sunt clasificate, în mod formal,
în:
- deşeuri municipale şi asimilabile: totalitatea deşeurilor generate, în
mediul urban şi în mediul rural, din gospodării, instituţii, unităţi comerciale
şi prestatoare de servicii (deşeuri menajere), deşeuri stradale colectate din
spaţii publice, străzi, parcuri, spaţii verzi, deşeuri din construcţii şi demolări,
nămoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti;
- deşeuri de producţie: totalitatea deşeurilor generate din activităţile
industriale; pot fi deşeuri de productie nepericuloase şi deşeuri de
productie periculoase;
- deşeuri generate din activităţi medicale: sunt deşeurile generate în
spitale, policlinici, cabinete medicale si se impart in doua categorii: deseuri
medicale periculoase care sunt cele infecţioase, înţepătoare-tăietoare,
organe anatomo-patologice, deşeurile provenite de la secţiile de boli
infecţioase, etc. şi alte deşeuri exclusiv cele menţionate mai sus, care intră
în categoria deşeuri asimilabile.

Principiile care stau la baza activităţilor de gestionare a deşeurilor sunt enunţate

în cele ce urmează.

- principiul protecţiei resurselor primare – stabileşte necesitatea de a

minimiza şi eficientiza utilizarea resurselor primare, în special a celor
neregenerabile, punând accentul pe utilizarea materiilor prime secundare.
- principiul măsurilor preliminare, corelat cu principiul utilizării celor mai
bune tehnici disponibile – stabileşte că, pentru orice activitate trebuie să se
ţină cont de : stadiul curent al dezvoltării tehnologiilor, cerinţele pentru
protecţia mediului, alegerea şi aplicarea acelor măsuri fezabile din punct de
vedere economic.

- principiul prevenirii – stabileşte ierarhizarea activităţilor de gestionare a

deşeurilor, în ordinea descrescătoare a importanţei care trebuie acordată:
evitarea apariţiei, minimizarea cantităţilor, tratarea în scopul recuperării,
tratarea şi eliminarea în condiţii de siguranţă pentru mediu.

- principiul poluatorul plăteşte, corelat cu principiul responsabilităţii

producătorului şi cel al responsabilităţii utilizatorului – stabileşte
necesitatea creării unui cadru legislativ şi economic corespunzător, astfel
încât costurile pentru gestionarea deşeurilor să fie suportate de generatorul
acestora.
 - principiul substituţiei – stabileşte necesitatea înlocuirii materiilor prime
periculoase cu materii prime nepericuloase, evitându-se astfel apariţia
deşeurilor periculoase.

- principiul proximităţii – stabileşte că deşeurile trebuie să fie tratate şi

eliminate cât mai aproape de sursa de generare; în plus, exportul deşeurilor
periculoase este posibil numai către acele ţări care dispun de tehnologii
adecvate de eliminare şi numai în condiţiile respectării cerinţelor pentru
comerţul internaţional cu deşeuri.

- principiul subsidiarităţii – stabileşte acordarea competenţelor astfel încât

deciziile în domeniul gestionării deşeurilor să fie luate la cel mai scăzut nivel
administrativ faţă de sursa de generare, dar pe baza unor criterii uniforme
la nivel regional şi naţional.

- principiul integrării – stabileşte că activităţile de gestionare a deşeurilor fac

parte integrantă din activităţile social-economice care le generează.
Ierarhia deseurilor se aplica in functie de ordinea prioritatilor in cadrul
legislatiei si al politicii in materie de prevenire a generarii si de gestionare a
deseurilor, dupa cum urmeaza:
a) prevenirea;
b) pregatirea pentru reutilizare;
c) reciclarea;
d) alte operatiuni de valorificare, de exemplu valorificarea energetica;
e) eliminarea.
Obiectivul general al Strategiei Naţionale de Gestionare a Deşeurilor este
dezvoltarea unui sistem integrat de gestionare a deşeurilor eficient din punct de
vedere economic şi care să asigure protecţia sănătăţii populaţiei şi a mediului.

2 . CADRUL LEGISLATIV

Armonizarea legislativă în domeniul deşeurilor

Directiva Transpunere si Implementare
Directiva 1999/31/CE  HG 349/ 2005 privind depozitarea deşeurilor;
privind depozitarea  Ordinul MMGA 95/2005 privind stabilirea criteriilor
deşeurilor de acceptare şi procedurilor preliminare de
Decizia 2003/33/CE acceptare a deşeurilor în fiecare clasă de depozit.
privind stabilirea  Ordinul MMGA 757/2004, pentru aprobarea
criteriilor şi procedurilor Normativului tehnic privind depozitarea deşeurilor
pentru acceptarea
deşeurilor la depozite ca
urmare a art. 16 si
anexei II la Directiva
1999/31/CE
DIRECTIVA 2008/98/CE  Legea 211 din 15 noiembrie 2011 privind regimul
A PARLAMENTULUI deseurilor
EUROPEAN ȘI A  HG. 856/2002 privind evidenţa gestiunii
CONSILIULUI deşeurilor şi aprobarea listei cuprinzând deşeurile,
din 19 noiembrie 2008 inclusiv deşeurile periculoase
privind deșeurile și de  HG1470/2004 privind aprobarea Strategiei
abrogare a anumitor naţionale de gestionare a deşeurilor şi a Planului
directive naţional de gestionare a deşeurilor;
 HG170/2004 privind gestionarea anvelopelor
uzate;
 HG 2.293/2004 privind gestionarea deşeurilor
rezultate în urma procesului de obţinere a
materialelor lemnoase.
 Ordin 1182/1270/2005 al MMGA/ MAPDR privind
aprobarea Codului bunelor practici agricole
pentru protecţia apelor impotriva poluarii cu
nitraţi din surse agricole
Directiva Parlamentului  HG 621/2005 privind gestionarea ambalajelor şi a
European şi Consiliului deşeurilor de ambalaje, cu modificarile si
94/62/CE privind completarile ulterioare
ambalajele şi deşeurile  Ordinul MMGA 927/2005 privind procedura de
de ambalaje modificată raportare a datelor referitoare la ambalaje si
de Directiva deşeuri de ambalaje
Parlamentului European
 ORDIN 1.281 / 2005 privind stabilirea
şi a Consiliului
modalităţilor de identificare a containerelor
2004/12/CE
pentru diferite tipuri de materiale in scopul
aplicării colectării selective
Directiva Parlamentului  HG128/2002 privind incinerarea deşeurilor, cu
European şi Consiliului completarile ulterioare
2000/76/CE privind  Ordinul MMGA 756/2004 pentru aprobarea
incinerarea deşeurilor Normativului tehnic privind incinerarea deşeurilor
Directiva Consiliului  Ordin comun nr. 344/708/2004 al MMGA şi al
86/278/CEE privind MAPDR pentru aprobarea normelor tehnice privind
protecţia mediului şi în protecţia mediului în special a solurilor, când se
particular a solurilor
utilizează nămoluri de epurare în agricultură,
când se utilizează
modificat şi completat de Ordinul 27/2007
nămoluri provenite din
epurare în agricultură
 HG 788/2007 privind stabilirea unor măsuri
Regulamentul
pentru aplicarea Regulamentului European şi al
Consiliului (CEE) nr.
Consiliului (CE) nr. 1013/2006 privind transferul
259/93 privind de deşeuri
supravegherea şi  HG 895/2006 pentru aplicarea la data aderării
controlul transportului României la UE a Regulamentului Consiliului nr.
deşeurilor în, dinspre şi 259/931 CEE privind supravegherea şi controlul
înspre Comunitatea transporturilor de deşeuri în, înspre şi dinspre
Europeană Comunitatea Europeană adoptat la 1 februarie
1993
 HG 1061/2008 privind transportul deşeurilor
periculoase şi nepericuloase pe teritoriul
României
  Legea 211 din 15 noiembrie 2011 privind regimul
Directiva Consiliului deseurilor
91/689/CEE privind  HG 856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor
deşeurile periculoase şi aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv
(modificată prin deşeurile periculoase
Directiva Consiliului  HG 1470/2004 privind aprobarea Strategiei
94/31/CE) naţionale de gestionare a deşeurilor şi a Planului
naţional de gestionare a deşeurilor
Directiva Consiliului  HG nr.173/2000 pentru reglementarea regimului
96/59/CE privind special privind gestiunea şi controlul bifenililor
eliminarea bifenililor şi policloruraţi şi a altor compuşi similari, cu
trifenililor policloruraţi modificarile si completarile ulterioare
(PCB şi PCT)
Directiva Parlamentului  HG 2406/2004 privind gestionarea vehiculelor
European şi Consiliului scoase din uz, cu modificarile si completarile
2000/53/CE privind ulterioare
autovehiculele uzate  Ordinul 87/527/411/2005 al MMGA/ MAI / MTCT
privind aprobarea modelului şi a condiţiilor de
emitere a certificatului de distrugere la preluarea
vehiculelor scoase din uz;
 Hotărârea de Guvern nr. 1037/2010 privind
Directiva Consiliului nr.
deşeurile de echipamente electrice şi electronice
2002/96/CE privind
 Ordin 901/2005 privind aprobarea masurilor
deşeurile de specifice pentru colectarea deşeurilor de
echipamente electrice şi echipamente electrice şi electronice care prezintă
electronice riscuri prin contaminare pentru securitatea şi
sănătatea personalului din punctele de colectare.
 ORDIN 556 / 2006 privind marcajul specific
aplicat echipamentelor electrice şi electronice
introduse pe piaţă după data de 31 decembrie
2006
Directiva Consiliului  HG 235/07.03.2007 privind gestionarea uleiurilor
75/439/CEE privind uzate
eliminarea uleiurilor
uzate (modificată de
Directiva Consiliului
87/101/CEE)
Directiva Consiliului  HG1132/2008 privind regimul bateriilor şi
91/157/CEE privind acumulatorilor şi al deşeurilor de baterii şi
bateriile şi acumulatorii acumulatori
care conţin anumite  ORDIN 1399/2032 din 26 octombrie 2009
substanţe periculoase şi pentru aprobarea Procedurii privind modul de
Directiva Comisiei evidenŃă si raportare a datelor referitoare la
93/86/CE privind baterii si acumulatori si la deşeurile de baterii şi
etichetarea bateriilor acumulatori
 ORDIN 669/1304/2009 privind procedura de
înregistrare a producatorilor de baterii si
acumulatori
Directiva Consiliului  HG 124/2003 privind prevenirea, reducerea şi
87/217/CEE privind controlul poluării mediului cu azbest
prevenirea şi reducerea  Ordinul MMGA 108/2005 privind metodele de
poluării mediului cauzată prelevare a probelor şi de determinare a
de azbest cantităţilor de azbest în mediu

DIRECTIVA  HG 856/2008 privind gestionarea deşeurilor din

2006/21/CE A industriile extractive.
PARLAMENTULUI  ORDIN Nr. 2042/2934/180 din 22 noiembrie
EUROPEAN A 2010 privind aprobarea Procedurii pentru
CONSILIULUI din aprobarea planului de gestionare a deşeurilor din
15 martie 2006 industriile extractive şi a normativului de
conţinut al acestuia

Autoritatea competenta careia îi revin atributii si responsabilitati pentru

gestionarea deseurilor este Ministerul Mediului si Padurilor .
Alte autoritati publice cu atributii în domeniul gestionarii deseurilor sunt:Ministerul
Sanatatii, Ministerul Economiei si Comertului, Ministerul Transporturilor,
Constructiilor si Turismului, Ministerul Administratiei si Internelor, Ministerul
Apararii Nationale.

3. DATE GENERALE PRIVIND GESTIONAREA DESEURILOR

Gestionarea deşeurilor cuprinde toate activităţile de colectare, transport, tratare,

valorificare şi eliminare a deşeurilor.
Responsabilitatea pentru activităţile de gestionare a deşeurilor revine
generatorilor acestora în conformitate cu principiul “poluatorul plăteşte”
sau după caz, producătorilor în conformitate cu principiul
“responsabilitatea producătorului”.

Organizarea activităţilor de colectare, transport şi eliminare a

deşeurilor municipale este una dintre obligaţiile administraţiilor publice
locale.
Organizarea activităţii de gestionare a deşeurilor de producţie este obligaţia
generatorului. Unităţile economice realizează aceste activităţi cu mijloace proprii
sau contractează serviciile unor firme specializate.
Cantităţile de deşeuri generate înregistrate au variat semnificativ de la un
an la altul, din motive cum ar fi:
- modificările survenite în activităţile companiilor industriale şi de prestări
servicii;
- înregistrarea sau neînregistrarea ca deşeu a sterilului de la excavarea
minereurilor;
- modul de evaluare a cantităţii de către fiecare generator (cântărire sau
estimare);
- conştientizarea diferită de către generatorii de deşeuri a importanţei
activităţii de colectare şi raportare a datelor;
- controlul diferit, din partea autorităţilor de mediu locale, privind
îndeplinirea obligaţiilor legale de colectare şi raportare a datelor de către
generatorii de deşeuri;
 - modificarea periodica a chestionarelor de anchetă

TIPURI DE DESEURI

Deseuri menajere (municipale )

Categoria deşeurilor municipale include:

- deşeuri menajere generate în gospodăriile populaţiei;
- deşeuri de tip menajer generate în unităţi economico-sociale;
- deşeuri din comerţ;
- deşeuri stradale;
- deşeuri din parcuri şi grădini;
- nămoluri de la epurarea apelor uzate orăşeneşti;
- deşeuri din construcţii şi demolări.

Compoziţia medie a deşeurilor menajere generate este următoarea:

- hârtie şi carton: 11 %
- sticlă: 5 %
- metale: 5 %
- plastic: 10 %
- textile: 5 %
- deşeuri organice biodegradabile: 51 %
- alte deşeuri: 13 %.

In mediul urban, gestionarea deşeurilor municipale este realizată în mod

organizat, prin intermediul serviciilor specializate ale primăriilor sau al firmelor de
salubritate. Acestea lucrează pe bază de contract cu generatorii individuali, dar
acest sistem acoperă numai 95 % din totalul generatorilor de deşeuri municipale
din mediul urban.
In mediul rural, in mare parte există servicii pentru gestionarea deşeurilor si
transportul la depozitarea finala catre depozitele autorizate.
Precolectarea deşeurilor municipale şi asimilabile rezultate de la populaţie şi
agenţii economici se realizează în recipienţi de capacităţi diferite (europubele de
240l/buc. şi eurocontainere de 1,1mc. ) amplasaţi în spaţii special amenajate
pentru depozitarea temporară a deşeurilor. Operatorii de salubritate colectează
deşeurile municipale şi le transportă spre depozitarea finală cu mijloace specifice
(autogunoiere compactoare, autotransportoare de container, etc.).
Deşeurile stradale sunt colectate cu utilaje specifice de tipul automăturători,
aspiratoare şi mături pentru carosabil. În prezent, colectarea selectivă a deşeurilor
municipale se realizează într-o mică măsură( în special pentru deşeurile reciclabile
de tipul hârtie-carton, materiale plastice, PET), fapt care determină eliminarea
deşeurilor de acest tip prin depozitare împreună cu deşeurile municipale. În
vederea reducerii cantităţii de deşeuri municipale eliminate prin depozitare,
măsură impusă şi de Directiva 1999/31/CE privind depozitare, societatile de
salubritate au extins sistemul de colectare selectivă a deşeurilor de la populaţie,
organizand puncte pentru colectarea selectivă a deşeurilor de hârtie-carton,
plastic , PET .

Deşeuri biodegradabile

Această categorie de deşeuri cuprinde :

- deşeuri biodegradabile din gospodării şi unităţi de alimentaţie publică
 - deşeuri vegetale din parcuri şi grădini,
- deşeuri biodegradabile din pieţe,
- componenta biodegradabilă din deşeurile stradale.

HG 349/2005 privind depozitatea deşeurilor, care transpune Directiva

1999/31/CE, prevede necesitatea reducerii cantităţii de deşeuri biodegradabile din
deşeurile municipale şi asimilabile depozitate. Soluţiile de recuperare/reciclare a
deşeurilor biodegradabile în vederea reducerii cantităţii de deşeuri eliminate prin
depozitare sunt compostarea şi degradarea anaerobă cu producerea şi colectarea
de gaz, soluţii pentru reuşita cărora trebuie realizată colectarea separată a
deşeurilor organice din deşeurile municipale şi asimilabile.
În prezent, nu se realizează o colectare separată a deşeurilor organice din
deşeurile municipale generate, ponderea cea mai mare în material biodegradabil
fiind deţinută de cantităţile de deşeuri colectate în mediul rural.
Pentru deşeurile biodegradabile, ar trebui sa existe staţii de compost prin
care să se proceseze deşeurile colectate şi apoi să se realizeze o valorificare a
compostului obţinut. Pentru reducerea cantităţii de deşeu biodegradabil în vederea
respectării măsurilor Directivei 1999/31/CE, sunt necesare investiţii in staţii de
compostare de sine statatoare sau integrate în cadrul staţiilor de transfer.
Se consideră oportun ca procesul de compostare sa fie organizat :
- în propriile gospodării;
- la nivelul comunităţii;
- în cadrul staţiilor de transfer;
- într-un centru zonal.
Compostarea în propriile gospodării se poate organiza în cazul generării
cantităţilor mici si foarte mici de deşeuri biodegradabile, prin achiziţionarea unor
echipamente foarte simple şi necostisitoare. Rezultatul compostării va fi folosit la
fertilizarea terenurilor din propria gradină. Se recomandă această variantă pentru
localităţile aflate la distanţe mai mari de centrul comunal şi/sau in cazul
gospodăriilor dispersate pe o suprafaţă mai mare .

Deşeuri de ambalaje

Produsele şi mărfurile ambalate fac parte integrantă din lumea în care trăim
şi,care ne fac viaţa mai uşoară. Din nefericire însă, volumul de deşeuri de
ambalaje a crescut dramatic în ultima vreme. Această creştere a determinat
Comisia Europeană să elaboreze şi să adopte Directiva 94/62/CE menită să
contribuie la reducerea deşeurilor de ambalaje. In legislatia romaneasca prezenta
directiva a fost transpusa prin HG 621 / 2005 privind gestionarea
ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje cu modificarile ulterioare .
Prin transpunerea în legislaţia noastră, responsabilitatea implementării
prevederilor acestei directive revine operatorilor economici care produc, introduc
pe piaţă şi distribuie ambalaje şi produse ambalate.

Principiile specifice activităţii de gestionare a deşeurilor de ambalaje

sunt:
- prevenirea producerii de deşeuri de ambalaje;
- reutilizarea ambalajelor;
- reciclarea deşeurilor de ambalaje;
- alte forme de valorificare a deşeurilor de ambalaje care să conducă la
reducerea cantităţilor eliminate prin depozitare finală.
Pentru realizarea obiectivelor naţionale, operatorii economici au responsabilitatea
atingerii obiectivelor de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu
recuperare de energie şi, respectiv, reciclare anuale, după cum urmează:
- operatorii economici care introduc pe piaţă produse ambalate sunt
responsabili pentru ambalajele primare, secundare şi terţiare folosite la
ambalarea produselor lor;
- operatorii economici care ambalează produse ambalate sunt responsabili
pentru ambalajele secundare şi terţiare pe care le introduc pe piaţă;
- operatorii economici care introduc pe piaţă ambalaje de desfacere sunt
responsabili pentru ambalajele respective introduse pe piaţă.

Obiectivele anuale de valorificare, respectiv de reciclare, a deşeurilor de ambalaje

se pot realiza:
a)individual, de către operatorii economici , prin gestionarea deşeurilor de
ambalaje generate şi a propriilor ambalaje preluate/colectate de pe piaţă;
b)prin transferarea responsabilităţii către un operator economic autorizat de
Ministerul Mediului şi Padurilor.

Deoarece este puţin probabil ca în condiţiile economice concrete existente în

România, fiecare companie în parte să poată îndeplini condiţiile impuse în privinţa
reciclării şi valorificării, au fost înfiinţate organizaţii colective cu rolul de a prelua
responsabilităţile companiilor care acceptă să participe la o schemă colectivă de
colectare şi reciclare/valorificare a deşeurilor de ambalaje.

Instituţiile publice, asociaţiile, fundaţiile şi persoanele fizice deţinătoare de deşeuri

de ambalaje au următoarele obligaţii:
a. să depună selectiv deşeurile de ambalaje în containere diferite,
inscripţionate corespunzător, amplasate special de autorităţile administraţiei
publice locale;
b. să predea deşeurile de ambalaje la operatorii economici specializaţi să
colecteze şi/sau să valorifice deşeuri.

Operatorii economici deţinători de deşeuri de ambalaje au următoarele obligaţii:

- să asigure valorificarea şi, respectiv, reciclarea deşeurilor de ambalaje prin
mijloace proprii sau prin predare către operatorii economici autorizaţi;
- să raporteze, la solicitarea autorităţii locale pentru protecţia mediului,
cantităţile de deşeuri de ambalaje gestionate în conformitate cu prevederile
legale în vigoare.

Deşeuri din construcţii şi demolări

Ele provin din activităţi precum construcţia de clădiri şi obiective de

infrastructură, demolarea totală sau parţială a clădirilor sau a obiectivelor de
infrastructură, construcţia şi întreţinerea căilor rutiere.
Compoziţia deşeurilor din construcţii şi demolări depinde de lucrările de
construcţii, dacă este vorba despre construcţia unei clădiri noi sau
renovarea/modificarea unei construcţii mai vechi. Din lucrările de
renovare/modificare rezultă mai multe deşeuri decât din lucrările de construcţie a
unei clădiri noi. În tara noastra în prezent, nu sunt disponibile capacitati de
depozitare pentru deşeuri din construcţii şi demolări.
 Acest tip de deşeuri poate fi o resursă pentru reciclare şi refolosire în
industrial construcţiilor, fiind identificat ca flux de deşeuri prioritar de către
Uniunea Europeană. Datorită cantităţilor foarte mari de deşeuri din construcţii şi
demolări, ele pot ocupa spaţii valoroase în încinta depozitelor de deşeuri. De
asemenea, dacă nu sunt separate la sursă, ele pot conţine urme de deşeuri
periculoase. Totuşi, ele pot contitui o resursă preţioasă iar tehnologia separării şi
recuperării deşeurilor din construcţii şi demolări este bine pusă la punct, uşor
accesibilă şi în general necostisitoare. Cel mai important, există o piaţă pentru
folosirea pietrişului rezultat din deşeurile de construcţii şi demolări la construcţia
căilor rutiere, sistemelor de drenaj şi alte proiecte de construcţii.
Pana in prezent in Romania , nu exista o legislatie specifica care sa
reglementeze gestiunea deseurilor provenite din constructii si demolari .

Deşeuri de baterii şi acumulatori

Gestionarea deşeurilor de baterii şi acumulatori este reglementată în

legislaţia europeană prin Directiva 2006/66/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului din 2006 privind bateriile şi acumulatorii şi deşeurile de baterii şi
acumulatori şi transpusă in legislaţia românească prin HG 1132/18.09.2008
privind regimul bateriilor şi acumulatorilor şi al deşeurilor de baterii şi
acumulatori ; Ordin 669/1304/2009 privind aprobarea Procedurii de înregistrare a
producătorilor de baterii şi acumulatori.

Producătorii trebuie să informeze utilizatorii finali, în special prin campanii de

informare, informaţii complete privind:
- efectele potenţiale ale substanţelor utilizate în baterii şi acumulatori asupra
mediului şi sănătăţii umane;
- interesul de a nu se elimina deşeurile de baterii şi acumulatori ca deşeuri
municipale nesortate şi posibilitatea de participare la colectarea lor separată,
astfel încât să se faciliteze tratarea şi recilclarea;
- rolul pe care trebuie să îl aibă în reciclarea deşeurilor de baterii şi
acumulatori;
- semnificaţia simbolului pubelei cu roţi, barată cu două linii în formă de X şi a
simbolurilor chimice Hg, Cd şi Pb.

Producătorii existenţi pe piaţă sunt obligaţi să se înregistreze la Agenţia Naţională

pentru Protecţia Mediului în registrul national .

Distribuitorii de baterii şi acumulatori auto au următoarele obligaţii:

- să colecteze bateriile şi acumulatorii auto de la utilizatorii finali;
- să aplice sistemul “depozit” asupra preţului de vânzare al bateriilor şi
acumulatorilor auto;
- să depoziteze în spaţii special amenajate, împrejmuite şi asigurate pentru
prevenirea scurgerilor necontrolate,bateriile şi acumulatorii auto primiti în
schimbul celor vânduti;
- să predea bateriile şi acumulatorii auto porducătorilor sau unui operator
economic care este autorizat să execute colectarea în numele
producătorului;
- să afişeze la loc vizibil anunţul cu următorul conţinut:” Predaţi bateriile şi
acumulatorii auto în vederea valorificării”;
 - să afişeze în mod vizibil preţul pentru o baterie sau un acumulator auto şi
valoarea depozitului corespunzător;
- să emită cumpărătorului, la vânzarea bateriei sau acumulatorului auto, o
chitanţă pe care să se specifice valoarea depozitului.

Deşeuri generate din activităţi medicale

Ordinul MSF 219/2002 pentru aprobarea Normelor tehnice privind

gestionarea deşeurilor rezultate din activităţile medicale şi a Metodologiei de
culegere a datelor pentru baza naţională de date privind deşeurile rezultate din
activităţile medicale, cu modificarile şi completarile ulterioare , reglementează
modul în care se colectează, se ambalează, se depozitează temporar, se
transportă şi se elimină deşeurile generate de activităţile medicale.
Normele tehnice sunt aplicate de către toate unităţile sanitare, indiferent de
forma de organizare, care aplică planul propriu de gestionare a deşeurilor
rezultate din activităţile medicale, în concordanţă cu regulamentele interne şi
reglementările legale în vigoare, atenţie deosebită acordându-se deşeurilor
periculoase pentru a preveni contaminarea mediului şi afectarea stării de sănătate
a populaţiei.

Colectarea si separarea deseurilor pe categorii sunt primele etape in gestionarea

deseurilor periculoase rezultate din activitatea medicala. In situatia in care nu se
realizeaza separarea deseurilor pe categorii, intreaga cantitate de deseuri se
trateaza ca deseuri periculoase.
Ambalajul in care se face colectarea si care vine in contact direct cu deseurile
periculoase rezultate din activitatea medicala este de unica folosinta si se elimina
o data cu continutul.

Codurile de culori ale ambalajelor in care se colecteaza deseurile din unitatile

sanitare sunt:
- galben - pentru deseurile periculoase (infectioase, taietoare-intepatoare,
chimice si farmaceutice);
- negru - pentru deseurile nepericuloase (deseurile asimilabile celor
menajere).

Pentru deseurile infectioase si taietoare-intepatoare se foloseste pictograma

"Pericol biologic". Pentru deseurile chimice si farmaceutice se folosesc
pictogramele adecvate pericolului: "Inflamabil", "Corosiv", "Toxic" etc.
Pentru deseurile infectioase care nu sunt taietoare-intepatoare se folosesc
cutii din carton prevazute in interior cu saci din polietilena galbeni ori marcati cu
galben. Atat cutiile prevazute in interior cu saci din polietilena, cat si sacii sunt
marcati cu pictograma "Pericol biologic".
Al doilea ambalaj in care se depun sacii si cutiile pentru deseurile periculoase este
reprezentat de containere mobile cu pereti rigizi, aflate in spatiul de depozitare
temporara. Containerele pentru deseuri infectioase si intepatoare-taietoare au
marcaj galben, sunt inscriptionate "Deseuri medicale" si poarta pictograma
"Pericol biologic". Containerele trebuie confectionate din materiale rezistente la
actiunile mecanice, usor lavabile si rezistente la actiunea solutiilor dezinfectante.
Containerul trebuie sa fie etans si prevazut cu un sistem de prindere adaptat
sistemului automat de preluare din vehiculul de transport sau adaptat sistemului
de golire in incinerator.
Partile anatomice destinate incinerarii sunt colectate in mod obligatoriu in
cutii din carton rigid, prevazute in interior cu sac din polietilena de inalta
densitate, sau in saci din polietilena cu marcaj galben, special destinati acestei
categorii de deseuri. Sacii trebuie sa fie perfect etansi pentru a nu permite
scurgeri de lichide biologice

Transportul deseurilor periculoase in incinta unitatii sanitare se face pe un

circuit separat de cel al pacientilor si vizitatorilor. Deseurile sunt transportate cu
ajutorul unor carucioare speciale sau cu ajutorul containerelor mobile.
Carucioarele si containerele mobile se spala si se dezinfecteaza dupa fiecare
utilizare, in locul unde sunt descarcate.
Metodele folosite pentru eliminarea finala a deseurilor rezultate din activitatea
medicala sunt:
a) incinerarea - incineratoarele trebuie sa respecte normele si standardele in
vigoare privind emisiile de gaze in atmosfera si pe cele privitoare la
produsele secundare rezultate din procesul de incinerare;
b) depozitarea in depozitul de deseuri - la nivelul unitatii sanitare deseurile
periculoase pot fi supuse tratamentelor de neutralizare, cum ar fi:
autoclavare, dezinfectie chimica, dezinfectie cu microunde, incapsulare,
iradiere, inainte de a fi eliminate final prin depozitare in depozitul de
deseuri.

Nămoluri

Nămolurile provin de la staţiile de tratare a apelor uzate orăşeneşti, industriale

precum şi de la potabilizarea apei.
Conform noilor reglementări, deţinătorii staţiilor de epurare trebuie să
retehnologizeze instalaţiile, astfel încât să amelioreze calitatea nămolului şi să
asigure gestionarea corespunzătoare a acestuia. Având în vedere prevederile HG
349/2005 privind depozitarea deşeurilor, referitoare la obiectivele de reducere a
deşeurilor biodegradabile nu este permisă depozitarea nămolurilor de epurare
nestabilizate pe depozitele de deşeuri .

Gestionarea namolurilor se realizeaza in conformitate cu prevederile Ordinului 344

din 16 august 2004 pentru aprobarea Normelor tehnice privind protecţia mediului
şi în special a solurilor, când se utilizează nămolurile de epurare în agricultură.
Aceste norme tehnice au ca scop valorificarea potenţialului agrochimie al
nămolurilor de epurare, prevenirea şi reducerea efectelor nocive asupra solurilor,
apelor, vegetaţiei, animalelor şi omului, astfel încât să se asigure utilizarea corectă
a acestor nămoluri.

Nămolurile provenite de la staţiile de epurare a apelor uzate din localităţi şi din

alte staţii de epurare a apelor uzate cu o compoziţie asemănătoare apelor uzate
orăşeneşti pot fi utilizate în agricultură numai dacă sunt în conformitate cu
prevederile normelor precizate mai sus.

Producătorul de nămol are următoarele obligaţii:

- să anunţe autoritatea teritorială de mediu şi utilizatorii de nămol despre
eventualii poluanţi existenţi în nămol;
- să identifice utilizatorul de nămol şi suprafeţele agricole (inclusiv pe cele
sensibile) care întrunesc condiţiile necesare utilizării nămolului, pe baza
studiilor pedologice întocmite, la cererea poducătorului, de către oficiile
teritoriale de studii pedologice şi agrochimice;
- să contacteze utilizatorul de nămol şi să evalueze posibilităţile de utilizare a
nămolului.

Pentru a obţine permisul de aplicare în baza autorizaţiei de funcţionare a staţiei de

epurare, producătorul de nămol trebuie să trimită autorităţii teritoriale
competente, cu cel puţin o lună înainte de perioada de împrăştiere, date cu privire
la:
o cantităţile de nămoluri generate şi cantităţile de nămoluri furnizate
pentru utilizarea în agricultură;
o compoziţia şi caracteristicile nămolurilor, conform indicatorilor de
caracterizare a nămolurilor din prezentul ordin;
o tipul de tratament efectuat asupra nămolului;
o datele de identificare a utilizatorilor de nămoluri
  datele despre localizarea suprafeţei agricole pe care urmează să
se aplice nămol;
 perioada probabilă de împrăştiere;
 tipul culturii;
 să realizeze studiul agrochimie special de control şi monitoring al
solului pe care s-a aplicat nămolulProducătorul este responsabil
de nămol pentru tot ceea ce înseamnă calitatea cantitatea ,
transportul împrăştierea nămolului pe suprafeţele agricole ,
precum şi pentru efectele acestuia asupra mediului şi sănătăţii
omului după utilizare.

Deşeuri de echipamente electrice şi electronice

Gestionarea deşeurilor de echipamente electrice şi electronice

intră sub incidenţa a două directive: Directiva 2002/96/CE privind DEEE
şi Directiva 2002/95/CE privind restricţiile de folosire a anumitor
substanţe periculoase în echipamentele electrice şi electronice.
Deşeurile de echipamente electrice şi electronice sau DEEE sunt
echipamentele electrice şi electronice care constituie deşeuri, inclusiv
toate componentele, subansamblurile şi produsele consumabile, parte
integrantă a echipamentelor în momentul în care acestea devin deşeuri.
HG 1037 din 13 octombrie 2010 privind deşeurile de
echipamente electrice şi electronice are ca obiectiv prevenirea
producerii deşeurilor de echipamente electrice şi electronice, denumite
în continuare DEEE, precum şi reutilizarea, reciclarea şi alte forme de
valorificare a acestora, astfel încât să se reducă volumul de deşeuri
eliminate.
Prevederile acestui act normativ se aplică echipamentelor electrice şi
electronice aparţinând categoriilor prevăzute în continuare , cu condiţia
ca acestea să nu fie parte componentă a unui alt tip de echipament
care nu intră sub incidenţa prezentei hotărâri.

CATEGORII de echipamente electrice şi electronice

reglementate de hotărâre
 Aparate de uz casnic de mari dimensiuni
 Aparate de uz casnic de mici dimensiuni
 Echipamente informatice şi de telecomunicaţii
 Echipamente de larg consum
 Echipamente de iluminat
 Unelte electrice şi electronice (cu excepţia uneltelor industriale
fixe de mari dimensiuni)
 Jucării, echipamente sportive şi de agrement
 Dispozitive medicale (cu excepţia tuturor produselor implantate şi
infectate)
 Instrumente de supraveghere şi control
  Distribuitoare automate

În vederea colectării selective a DEEE provenite de la gospodăriile

particulare, autorităţile executive ale unităţilor administrativ-teritoriale
au următoarele obligaţii:
- de a organiza, de a gestiona şi de a coordona colectarea separată a
deşeurilor de echipamente electrice şi electronice de la gospodăriile
particulare, inclusiv a celor care nu conţin componentele esenţiale
sau a celor care conţin alte deşeuri decât DEEE, şi transportul
acestora la punctele de colectare prin intermediul serviciului public
de salubrizare,
- de a stabili modalitatea şi frecvenţa de colectare a DEEE de la
gospodăriile particulare, prin intermediul operatorului de salubritate
sau prin intermediul unui alt operator economic autorizat pentru
colectarea de DEEE . Frecvenţa de colectare trebuie să fie de cel
puţin o dată pe trimestru;
- de a preda DEEE colectate către producătorii sau organizaţiile
colective ale acestora în vederea realizării tratării/reciclării DEEE
colectate .
- de a asigura existenţa şi funcţionarea cel puţin a unui punct de
colectare selectivă a DEEE provenite de la gospodăriile particulare,

Se interzice eliminarea prin depozitare finală a DEEE.

Punctele de colectare au obligaţia de a prelua, cel puţin gratuit,

deşeurile de echipamente electrice şi electronice de la deţinători şi
distribuitori.

În vederea realizării unei rate medii de colectare selectivă la nivel

naţional de cel puţin 4 kg/locuitor/an, producătorii de EEE şi
organizaţiile colective care acţionează în numele producătorilor vor
asigura, anual, colectarea unei cantităţi de DEEE reprezentând rata
procentuală anuală de colectare selectivă de DEEE pe cap de locuitor
provenite de la gospodăriile particulare, aplicată cantităţii de EEE
introduse pe piaţa naţională în anul respectiv.

Producătorii de echipamente electrice si electronice (EEE)au obligaţia să

asigure finanţarea colectării, tratării, valorificării şi eliminării nepoluante
a DEEE generate în gospodăriile particulare şi depozitate la punctele de
colectare .

Vehicule scoase din uz (VSU )

 Directiva 2000/53/CE stabileşte măsurile care vizează în primul
rând prevenirea producerii deşeurilor de la vehicule şi, pe de altă parte,
reutilizarea, reciclarea şi alte forme de valorificare a vehiculelor scoase
din uz şi a componentelor lor în vederea reducerii cantităţii de deşeuri
destinate eliminării precum şi îmbunătăţirea eficienţei cu privire la
mediul înconjurător, a operatorilor economici care intervin în ciclul de
viaţă al vehiculelor şi in particular a acelora care intervin direct în
tratarea vehiculelor scoase din uz.
Directiva 2000/53/CE este transpusă în legislaţia românească prin HG
2406/2004 privind gestionarea vehiculelor scoase din uz cu modificările
şi completările ulterioare. Aceasta reglementează măsurile de prevenire
a producerii de deşeuri provenite de la vehiculele scoase din uz şi
reutilizarea, reciclarea, precum şi alte forme de valorificare a VSU şi a
componentelor acestora, în vederea reducerii cantităţii de deşeuri
destinate eliminării.

Persoanele fizice sau persoanele juridice deţinătoare de vehicule scoase

din uz au următoarele obligaţii:
a) să nu abandoneze vehiculele scoase din uz ori componentele
solide şi/sau lichide ale acestora, pe sol, în apele de suprafaţă şi
ale mării teritoriale;
b) să predea vehiculele scoase din uz operatorilor economici
autorizaţi să desfăşoare activităţi de colectare şi/sau tratare a
vehiculelor scoase din uz.

Predarea vehiculului scos din uz la punctele de colectare autorizate se

face fără nicio cheltuială a deţinătorului care îl predă.

Colectarea vehiculelor scoase din uz se va face numai în baza

prezentării operatorului economic care efectuează colectarea şi/sau
dezmembrarea a următoarelor documente:
 cartea de identitate a vehiculului (original şi o copie care va fi
predată operatorului economic care efectuează colectarea şi/sau
dezmembrarea);
 pentru persoane fizice, documentul de identitate al ultimului
proprietar,
 pentru persoane juridice, documentul de identitate al persoanei
delegate de societatea deţinătoare a vehiculului scos din uz să
efectueze predarea vehiculului şi delegaţia din partea societăţii
deţinătoare a vehiculului scos din uz pentru persoana care va
efectua predarea vehiculului.

Operatorii economici autorizaţi pentru colectarea vehiculelor scoase din

uz au obligaţia de a emite ultimului deţinător al vehiculului scos din uz
un certificat de distrugere, la preluarea vehiculului scos din uz.
Operatorii economici care desfăşoară activităţi de dezmembrare şi/sau
tratare a vehiculelor scoase din uz au obligaţia de a ţine evidenţa
tuturor categoriilor de deşeuri şi a componentelor reutilizabile.

Uleiuri uzate

Directiva 75/439/CEE privind eliminarea uleiurilor uzate

(modificată de Directiva Consiliului 87/101/CEE) a fost transpusă în
legislaţia românească prin HG 235/07.03.2007 privind gestionarea
uleiurilor uzate .
Se interzice persoanelor fizice si operatorilor economici:
 deversarea uleiurilor uzate în apele de suprafata, apele
subterane, apele marii teritoriale si în sistemele de canalizare;
 evacuarea pe sol sau depozitarea în condiţii necorespunzãtoare a
uleiurilor uzate, precum si abandonarea reziduurilor rezultate din
valorificarea si incinerarea acestora;
 valorificarea si incinerarea uleiurilor uzate prin metode care
genereazã poluare peste valorile limita admise de legislaţia în
vigoare;
 amestecarea diferitelor categorii de uleiuri uzate cu alte tipuri de
uleiuri conţinând bifenili policlorurati ori alţi compusi similari
si/sau cu alte tipuri de substanţe si preparate chimice
periculoase;
 amestecarea uleiurilor uzate cu motorina, ulei de piroliza, ulei
nerafinat tip P3, solventi, combustibil tip P si reziduuri petroliere
si utilizarea acestui amestec drept carburant;
 amestecarea uleiurilor uzate cu alte substanţe care impurifica
uleiurile;
 incinerarea uleiurilor uzate în alte instalaţii decât cele prevãzute
în HG 128/2002 privind incinerarea deseurilor, cu modificãrile si
completãrile ulterioare;
 gestionarea uleiurilor uzate de cãtre persoane neautorizate;
 utilizarea uleiurilor uzate ca agent de impregnare a materialelor.

Generatorii de uleiuri uzate au urmãtoarele obligaţii:

 sa asigure colectarea separatã a întregii cantitãţi de uleiuri uzate
generate si sa stocheze corespunzãtor pana la predare;
 sa asigure valorificarea întregii cantitãţi de uleiuri uzate sau
eliminarea acelora care nu mai pot fi valorificate prin mijloace
proprii, dacã sunt autorizaţi în acest sens, sau sa predea uleiurile
uzate operatorilor economici autorizaţi sa desfãsoare activitãţi de
colectare, valorificare si/sau de eliminare;
 sa livreze uleiurile uzate însoţite de declaraţii pe propria
rãspundere, operatorilor economici autorizaţi sa desfãsoare
 activitãţi de colectare, valorificare si/sau de eliminare a uleiurilor
uzate;
 sa pãstreze evidenta privind uleiul proaspãt consumat, precum si
cantitatea, calitatea, provenienta, localizarea si înregistrarea
stocãrii si predãrii uleiurilor uzate,
Valorificarea uleiurilor uzate se realizeazã cu prioritate prin regenerare,
în cazul în care uleiurile uzate se preteaza acestei operaţii.
În cazul în care condiţiile tehnice si economice fac neviabila
regenerarea, valorificarea uleiurilor uzate se realizeazã prin
coincinerare si prin alte operaţii de valorificare .În cazul în care
procedeele prevãzute mai sus nu sunt aplicabile, se realizeazã
eliminarea prin incinerare, cu respectarea valorilor limita de emisie
prevãzute în Directiva privind incinerarea deseurilor periculoase .

Producãtorii si importatorii de uleiuri si lubrifianţi sunt obligaţi sa

informeze publicul asupra necesitãţii colectãrii, valorificãrii si/sau
eliminãrii adecvate a uleiurilor
uzate. Orice tip de reclama referitoare la aceste aspecte trebuie
amplasat în locuri vizibile la toate punctele de comercializare si trebuie
sa conţinã urmãtorul text:
"Acest ulei trebuie predat unui colector autorizat dupã
utilizare!"

Uleiurile de motor si de transmisie destinate comercializãrii trebuie sa

aibã inscripţionat pe ambalaj urmãtorul text:
"Acest ulei trebuie predat unui colector autorizat dupã utilizare!
Este interzisã amestecarea acestui ulei cu solventi, lichid de
frana si lichid de rãcire. Este interzisã utilizarea acestuia drept
carburant în amestec cu motorina.
Acest produs dupã utilizare are codul ............................,
conform HG 856/2002 privind evidenta gestiunii deseurilor si
pentru aprobarea listei cuprinzând
deseurile, inclusiv deseurile periculoase, si se încadreazã în
categoria de colectare
................................... ."

Deseuri de productie

Deşeurile industriei producătoare includ multe fluxuri diferite de

deşeuri ce provin dintr-o gamă largă de procese industriale, în special
din: producţia de metale de bază, alimente, băuturi şi produse din
tutun, lemn şi produse din lemn, precum şi produsele din hârtie.
Producatorii si detinatorii de deseuri persoane juridice sunt obligati sa
incadreze fiecare tip de deseu generat din propria activitate in lista
deseurilor prevazuta prin HG 856 / 2002 privind evidenţa gestiunii
deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile,
inclusiv deşeurile periculoase.

Industria producătoare joacă un rol cheie în prevenirea şi

reducerea generării deşeurilor, căci producţia de astăzi se va
transforma în deşeurile de mâine. Producătorii pot obţine acest lucru
prin:
 Analizarea din etapa de proiectare a impactului produselor lor
de-a lungul perioadei de utilizare;
 Folosind procese de producţie care minimizează folosirea
materiilor prime şi consumul de energie;
 Eliminând sau reducând acolo unde este posibil folosirea
substanţelor sau materialelor periculoase pentru sănptate
sau mediu; şi
 Fabricând produse astfel încât ele să dureze mai mult şi să
fie reciclabile sau reutilizabile la sfârşitul duratei de viaţă.

Producatorii de deseuri si detinatorii de deseuri au obligatia sa supuna

deseurile care nu au fost valorificate unei operatiuni de eliminare in
conditii de siguranta, care indeplinesc cerintele :
 fara a genera riscuri pentru aer, apa, sol, fauna sau flora;
 fara a crea disconfort din cauza zgomotului sau a
mirosurilor;
 fara a afecta negativ peisajul sau zonele de interes special.

In conformitate cu principiul „poluatorul plateste”, costurile

operatiunilor de gestionare a deseurilor se suporta de catre
producatorul de deseuri sau, dupa caz, de detinatorul actual ori anterior
al deseurilor.

Politicile UE şi ale guvernelor statelor membre exercită o presiune

crescândă asupra sectorului industrial să ia în considerare aceste
recomadări.
Activităţile economice mari generatoare de deşeuri sunt următoarele:
- industria extractivă
- producerea energiei
- metalurgie
- rafinarea ţiţeiului
- industria chimică
- industria de maşini,
 - produse metalice
- agricultură,
- zootehnie
- industria alimentară
O categorie aparte de deşeuri industriale este reprezentată de
deşeurile periculoase.

Deseuri periculoase

Deşeurile periculoase provin de la o gamă largă de surse diferite

precum gospodăriile, activităţi comerciale sau industriale. Exemplele
tipice sunt bateriile, medicamentele, uleiurile minerale, vopselele,
răşinile şi adezivii.
Principalele căi de eliminare sunt depozitarea in depozitul de deşeuri
periculoase , incinerarea şi tratarea fizică sau chimică. Cât priveşte
recuperarea, o mare parte a deşeurilor periculoase este reciclată sau
incinerată pe post de combustibil.
Deşi deşeurile periculoase reprezintă doar aproximativ 1% din toate
deşeurile generate în Europa, ele pot prezenta risc potenţial atât pentru
sănătatea umană cât şi pentru mediu. Deşeurile periculoase fac în
genere obiectului unor legi speciale şi implică o gestiune specială
pentru a ne asigura că alementele periculoase sunt separate şi tratate
diferit faţă de cele nepericuloase.

Producatorii/Detinatorii de deseuri periculoase, precum si operatorii

economici autorizati din punctul de vedere al protectiei mediului sa
desfasoare activitati de colectare, transport, stocare, tratare sau
valorificare a deseurilor periculoase sunt obligati sa colecteze, sa
transporte si sa stocheze separat diferitele categorii de deseuri
periculoase, in functie :
- de proprietatile fizico-chimice,
- de compatibilitati si
- de natura substantelor de stingere care pot fi utilizate pentru
fiecare categorie de deseuri in caz de incendiu,
astfel incat , sa se poata asigura un grad ridicat de protectie a mediului
si a sanatatii populatiei, incluzand asigurarea trasabilitatii de la locul de
generare la destinatia finala .

Producatorii si detinatorii de deseuri periculoase, inclusiv comerciantii si

brokerii care pot intra fizic in posesia deseurilor au obligatia sa nu
amestece diferitele categorii de deseuri periculoase cu alte categorii de
deseuri periculoase sau cu alte deseuri, substante ori materiale.

Proprietatile deseurilor care fac ca acestea sa fie periculoase ,

sunt :
H 1 - "Explozive": substante si preparate care pot exploda sub efectul
unei scantei sau care sunt mai sensibile la socuri ori frecare decat
dinitrobenzenul;
H 2 - "Oxidante": substante si preparate care produc reactii puternic
exoterme in contact cu alte substante, mai ales cu substante
inflamabile;
H 3-A - "Foarte inflamabile": substante si preparate lichide care au
punctul de aprindere sub 21▫C (inclusiv lichide extrem de inflamabile);
sau substante si preparate care se pot incalzi pana la aprindere in
contact cu aerul la temperatura ambianta, fara aport de energie; sau
substante si preparate in stare solida care se pot aprinde cu usurinta
dupa un contact scurt cu o sursa de aprindere si care continua sa arda
ori sa se consume si dupa indepartarea sursei de aprindere; sau
substante si preparate gazoase care se inflameaza in aer la presiune
normala; sau substante si preparate care, in contact cu apa sau cu
aerul umed, produc gaze foarte inflamabile in cantitati periculoase.
H 3-B - "Inflamabile": substante si preparate lichide care au punctul
de aprindere egal sau mai mare de 21▫C si mai mic sau egal cu 55▫C;
H 4 - "Iritante": substantele si preparatele necorozive care, prin
contact imediat, prelungit sau repetat cu pielea ori cu mucoasa, pot
provoca inflamatii;
H 5 - "Nocive": substante si preparate care, in cazul in care sunt
inhalate sau ingerate ori patrund prin piele, pot constitui riscuri limitate
pentru sanatate;
H 6 - "Toxice": substante si preparate (inclusiv substante si preparate
foarte toxice) care, in cazul in care sunt inhalate sau ingerate ori
patrund prin piele, pot produce vatamari serioase, acute sau cronice
pentru sanatate si pot fi chiar letale;
H 7 - "Cancerigene": substante si preparate care, in cazul in care
sunt inhalate sau ingerate ori patrund prin piele, pot induce cancer sau
cresterea incidentei lui;
H 8 - "Corozive": substante si preparate care pot distruge tesuturile
vii la contactul cu acestea;
H 9 - "Infectioase": substante /preparate cu continut de
microorganisme sau toxine ale acestora care sunt cunoscute ca
producand boli la om ori la alte organisme vii;
H 10 - "Toxice pentru reproducere": substante si preparate care, in
cazul in care sunt inhalate sau ingerate ori patrund prin piele, pot
induce malformatii congenitale neereditare sau cresterea incidentei
acestora;
H 11 - "Mutagene": substante si preparate care, in cazul in care sunt
inhalate sau ingerate ori patrund prin piele, pot produce defecte
genetice ereditare sau cresterea incidentei acestora;
H 12 - deseuri care emit gaze toxice /foarte toxice in contact cu apa,
aerul ori un acid;
H 13 - "Sensibilizante": substante si preparate care, in cazul in care
sunt inhalate sau patrund prin piele, pot cauza o reactie de
hipersensibilizare, astfel incat expunerea ulterioara la substanta sau
preparatul respectiv poate produce efecte nefaste caracteristice;
H 14 - "Ecotoxice": deseuri care prezinta sau pot prezenta riscuri
imediate ori intarziate pentru unul sau mai multe sectoare ale mediului
inconjurator;
H15 - deseuri capabile prin orice mijloace, dupa eliminare, sa produca
alta substanta, de exemplu, levigat, care poseda oricare din
caracteristicile prezentate mai sus.

Principalele tipuri de deşeuri periculoase generate sunt :

- deşeuri de sodă calcinată (leşii caustice);
- fosfogips;
- deşeuri petroliere;
- zguri din metalurgia neferoasă (a plumbului);
- deşeuri halogenate din chimia organică;
- nămoluri cianurate cu metale grele;
- baterii uzate cu plumb;
- deşeuri de la epurarea gazelor;
- amestecuri de grăsimi şi uleiuri de la separarea grăsimilor din
apele uzate.

Cea mai mare cantitate de deşeuri periculoase se genereaza în cadrul

industriei chimice
Metalurgia este o altă activitate industrială care produce cantităţi mari
de deşeuri periculoase, cu preponderenţă zguri din metalurgia
aluminiului şi altor metale neferoase .
În cadrul industriei de prelucrare a ţiţeiului, deşeurile periculoase sunt
constituite din nămoluri de petrol .
Industria de echipamente electrice şi optice a produs în special
nămoluri cu crom, nămoluri cianurate şi uleiuri uzate neclorurate.
Industria mijloacelor de transport a generat deşeuri periculoase ca
uleiuri uzate, emulsii, hidroxizi, solvenţi etc.

ELIMINAREA DESEURILOR
In conformitate cu prevederile Legii 211 / 2011 privind regimul
deseurilor , producatorii de deseuri si detinatorii de deseuri au
obligatia sa supuna deseurile care nu au fost valorificate unei operatiuni
de eliminare in conditii de siguranta .

Operatorii economici autorizati din punctul de vedere al protectiei

mediului pentru activitatea de eliminare a deseurilor au urmatoarele
obligatii:
a) sa asigure eliminarea in totalitate a deseurilor care le sunt
incredintate;
 b) sa foloseasca cele mai bune tehnici disponibile si care nu implica
costuri excesive pentru eliminarea deseurilor;
c) sa amplaseze si sa amenajeze instalatia de eliminare a deseurilor
intr-un spatiu si in conditii stabilite de autoritatile teritoriale pentru
protectia mediului competente;
d) sa introduca in instalatia de eliminare numai deseurile mentionate
in autorizatia emisa de autoritatile competente si sa respecte
tehnologia de eliminare aprobata de acestea.

Operatiunile de eliminare sunt codificate astfel :

D 1 - depozitarea in sau pe sol, de exemplu, depozite de deseuri si
altele asemenea;
D 2 - tratarea solului, de exemplu, biodegradarea deseurilor lichide sau
a namolurilor in sol si altele asemenea;
D 3 - injectarea in adancime, de exemplu, injectarea deseurilor care
pot fi pompate in puturi, saline sau depozite geologice naturale si altele
asemenea;
D 4 - acumulare la suprafata, de exemplu, depunerea de deseuri lichide
sau a namolurilor in bazine, iazuri sau lagune si altele asemenea;
D 5 - depozite special construite, de exemplu, depunerea in
compartimente separate etanse, care sunt acoperite si izolate unele
fata de celelalte si fata de mediul inconjurator si altele asemenea;
D 6 - evacuarea intr-o masa de apa, cu exceptia marilor/oceanelor;
D 7 - evacuarea in mari/oceane, inclusiv eliminarea in subsolul marin;
D 8 - tratarea biologica neprevazuta in alta parte in prezenta anexa,
care genereaza compusi sau mixturi finale eliminate prin intermediul
uneia dintre operatiunile numerotate de la D 1 la D 12;
D 9 - tratarea fizico-chimica neprevazuta in alta parte in prezenta
anexa, care genereaza compusi sau mixturi finale eliminate prin
intermediul uneia dintre operatiunile numerotate de la D 1 la D 12, de
exemplu, evaporare, uscare, calcinare si altele asemenea;
D 10 - incinerarea pe sol;
D 11 - incinerarea pe mare. Aceasta operatiune este interzisa de
legislatia Uniunii Europene si de conventii internationale;
D 12 - stocarea permanenta, de exemplu, plasarea de recipiente intr-o
mina si altele asemenea;
D 13 - amestecarea anterioara oricarei operatiuni numerotate de la D 1
la D 12. In cazul in care nu exista niciun alt cod D corespunzator,
aceasta include operatiunile preliminare inainte de eliminare, inclusiv
preprocesarea, cum ar fi, printre altele, sortarea, sfaramarea,
compactarea, granularea, uscarea, maruntirea uscata, conditionarea
sau separarea inainte de supunerea la oricare dintre operatiunile
numerotate de la D1 la D12;
D 14 - reambalarea anterioara oricarei operatiuni numerotate de la D 1
la D 13;
D 15 - stocarea inaintea oricarei operatiuni numerotate de la D1 la
D14, excluzand stocarea temporara, inaintea colectarii, in zona de
generare a deseurilor.

DEPOZITAREA DESEURILOR
Implementarea Directivei Consiliului 99/31/CEE privind depozitarea
deseurilor si Deciziei Consiliului 2003/33/CE privind stabilirea criteriilor si
procedurilor pentru acceptarea deşeurilor la depozite ,s-a realizat prin
transpunerea in legislatia nationala prin :
- HG 349/2005 privind depozitarea deseurilor
- Ordinul MMGA.757/2004 pentru aprobarea Normativului tehnic
privind depozitarea deşeurilor
- Ordinul MMGA 95/2005 privind stabilirea criteriilor de acceptare si
procedurilor preliminare de acceptare a deseurilor la depozitare si
lista nationala de deseuri acceptate in fiecare clasa de depozit de
deseuri

Depozitele de deseuri se clasifică în funcţie de natura deşeurilor

depozitate, astfel:
a) depozite pentru deşeuri periculoase;
b) depozite pentru deşeuri nepericuloase;
c) depozite pentru deşeuri inerte.

Deşeurile care nu se acceptă la depozitare într-un depozit sunt:

a) deşeuri lichide;
b)deşeuri explozive, corozive, oxidante, foarte inflamabile sau
inflamabile,
c)deşeuri periculoase medicale sau alte deşeuri clinice periculoase de la
unităţi medicale sau veterinare cu proprietatea H9-infectioase ,
d) toate tipurile de anvelope uzate, întregi sau tăiate, excluzând
anvelopele folosite ca materiale în construcţii într-un depozit;
e) orice alt tip de deşeu care nu satisface criteriile de acceptare

În depozitele de deşeuri periculoase ( tip a ) este permisă numai

depozitarea deşeurilor periculoase .
În depozitele de deşeuri nepericuloase ( tip b ) este permisă
depozitarea următoarelor deşeuri:
- deşeuri municipale;
- deşeuri nepericuloase de orice altă origine, care satisfac criteriile
de acceptare a deşeurilor la depozitul pentru deşeuri
nepericuloase
- deşeuri periculoase stabile, nereactive, cum sunt cele solidificate,
vitrificate, care la levigare au o comportare echivalentă cu a celor
prevăzute la lit. b) şi care satisfac criteriile relevante de acceptare
În depozitele de deşeuri inerte ( tip c ) este permisă numai
depozitarea deşeurilor inerte.
Se interzice amestecarea deşeurilor în scopul de a satisface criteriile de
acceptare la o anumită clasă de depozite.
Criteriile care trebuie îndeplinite de deşeuri pentru a fi acceptate la
depozitare pe fiecare clasă de depozit şi lista naţională de deşeuri
acceptate pentru fiecare clasă de depozit sunt stabilite prin Ordinul
MMGA nr. 95/2005 şi se revizuiesc în funcţie de modificarea condiţiilor
tehnico-economice.

Cerinţele şi măsurile operaţionale şi tehnice pentru depozitarea

deşeurilor în scopul prevenirii sau reducerii cât de mult posibil a
efectelor negative asupra mediului şi sănătăţii umane, generate de
depozitarea deşeurilor, pe toată durata de exploatare a unui depozit,
sunt cuprinse în Normativul tehnic privind depozitarea deşeurilor,
aprobat prin Ordinul MMGA nr. 757/2004.Prevederile normativului
tehnic se aplică depozitelor de deşeuri inerte, nepericuloase şi
periculoase pentru toate etapele de proiectare, construcţie, exploatare,
închidere şi monitorizare postînchidere a unui depozit de deşeuri.

Se interzice amplasarea depozitelor de deşeuri în următoarele zone:

- zone carstice sau zone cu roci fisurate, foarte permeabile pentru
apă; excepţiile sunt posibile doar pentru depozite de tip c, dacă
din verificările în fiecare caz rezultă că amplasamentul este
corespunzător;
- zone inundabile sau zone supuse viiturilor;
- zone ce se constituie în arii naturale protejate şi zone de protecţie
a elementelor patrimoniului natural şi cultural;
- zone de protecţie a surselor de apă potabilă sau zone izolate
temporar, prevăzute în acest scop de autorităţile competente,
zone cu izvoare de apă minerală sau termală cu scop terapeutic;
- în excavaţii din care nu este posibilă evacuarea levigatului prin
cădere liberă în conductele de evacuare plasate în afara zonei de
depozitare;
- zone portuare, zone libere.

VALORIFICAREA DESEURILOR

In conformitate cu prevederile Legii 211 / 2011 privind regimul

deseurilor , producatorii de deseuri si detinatorii de deseuri au
obligatia valorificarii acestora . Pentru asigurarea unui grad inalt de
valorificare, producatorii de deseuri si detinatorii de deseuri sunt
obligati sa colecteze separat cel putin urmatoarele categorii de deseuri:
hartie, metal, plastic si sticla.
Unitatile care valorifica deseurile au urmatoarele obligatii:
a) sa detina spatii special amenajate pentru stocarea deseurilor in
conditii care sa garanteze reducerea riscului pentru sanatatea
umana si deteriorarii calitatii mediului;
b) sa evite formarea de stocuri de deseuri care urmeaza sa fie
valorificate, precum si de produse rezultate in urma valorificarii
care ar putea genera fenomene de poluare a mediului sau care sa
prezinte riscuri asupra sanatatii populatiei;
c) sa adopte cele mai bune tehnici disponibile in domeniul valorificarii
deseurilor, in momentul achizitiei.
Operatorii economici care desfasoara operatiuni de valorificare a
deseurilor, se inscriu la Ministerul Economiei, Comertului si Mediului de
Afaceri.

Operatiuni de valorificare

R 1 - intrebuintarea in principal drept combustibil sau ca alta sursa de

energie*);
R 2 - valorificarea/regenerarea solventilor;
R 3 - reciclarea/valorificarea substantelor organice care nu sunt
utilizate ca solventi (inclusiv compostarea si alte procese de
transformare biologica). Aceasta include si gazeificarea si piroliza care
folosesc componentele ca produse chimice;
R 4 - reciclarea/valorificarea metalelor si compusilor metalici;
R 5 - reciclarea/valorificarea altor materiale anorganice. Aceasta
include si tehnologiile de curatire a solului care au ca rezultat operatiuni
de valorificare a solului si de reciclare a materialelor de constructie
anorganice;
R 6 - regenerarea acizilor sau a bazelor;
R 7 - valorificarea componentilor utilizati pentru reducerea poluarii;
R 8 - valorificarea componentelor catalizatorilor;
R 9 - rerafinarea petrolului sau alte reutilizari ale petrolului;
R 10 - tratarea terenurilor avand drept rezultat beneficii pentru
agricultura sau pentru imbunatatirea ecologica;
R 11 - utilizarea deseurilor obtinute din oricare dintre operatiunile
numerotate de la R 1 la R 10;
R 12 - schimbul de deseuri in vederea expunerii la oricare dintre
operatiunile numerotate de la R 1 la R 11. In cazul in care nu exista
niciun alt cod R corespunzator, aceasta include operatiunile preliminare
inainte de valorificare, inclusiv preprocesarea, cum ar fi, printre altele,
demontarea, sortarea, sfaramarea, compactarea, granularea,
maruntirea uscata, conditionarea, reambalarea, separarea si
amestecarea inainte de supunerea la oricare dintre operatiunile
numerotate de la R1 la R11;
R 13 - stocarea deseurilor inaintea oricarei operatiuni numerotate de la
R 1 la R 12 (excluzand stocarea temporara inaintea colectarii, la situl
unde a fost generat deseul).

TRANSPORTUL DESEURILOR
Procedura de reglementare şi control al transportului deşeurilor
periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României este reglementata
prin HG 1061 / 2008 privind transportul deşeurilor periculoase
şi nepericuloase pe teritoriul României .
Acesta procedura se aplica tuturor operatiunilor de transport deseuri
generate pe teritoriul Romaniei si care sunt:
a) destinate eliminarii/valorificarii finale in instalatii autorizate
din Romania
b) destinate tratarii (inclusiv eliminare intermediara –
operatiunile de eliminare D13-D15 si recuperare
intermediara-operatiunile de recuperare R12-R13)
c) destinate colectarii/stocarii temporare (atat pentru cele
destinate eliminarii/ valorificarii ulterioare in instalatii
autorizate din Romania ).

Fiecare transport de deşeuri periculoase care sunt generate într-o

cantitate mai mare de 1 t/an din aceeaşi categorie de deşeuri
periculoase trebuie să fie însoţit de formularul de expediţie/transport
deşeuri periculoase şi de formularul pentru aprobarea transportului
deşeurilor periculoase .

Operatiunea de transport al deseurilor periculoase poate incepe dupa

obtinerea acordului tuturor partilor implicate prin semnarea si
stampilarea Formularului pentru aprobarea transportului deseurilor
periculoase (modelul prevazut in HG 1061/2008).

Responsabilitatea completarii si a obtinerii aprobarii

transportului deseurilor periculoase revine
generatorului/detinatorului/expeditorului .
Rutele de transport (principala si secundara) sunt stabilite de expeditor
si de transportator, tinand seama de doua conditii obligatorii : ocolirea
ariilor naturale protejate si a Siturilor Natura 2000 si ocolirea pe cat
posibil a oraselor.

Formularul pentru aprobarea transportului deseurilor periculoase,

semnat si stampilat in 6 exemplare de catre expeditor
(generator/detinator) si destinatar (pentru operatiuni de
colectare/stocare temporara/tratare , valorificare , eliminare
intermediara/tratare , valorificare , eliminare finala) este transmis la
agentia judeteana pentru protectia mediului in a carei raza teritoriala se
afla instalatia autorizata a destinatarului pentru a obtine aprobarea
pentru efectuarea transportului.

Formularul pentru aprobarea transportului deseurilor periculoase,

semnat si stampilat de catre agentia judeteana pentru protectia
mediului în a carei raza teritoriala se afla instalatia de
colectare/tratare,valorificare,eliminare intermediara/tratare,
valorificare, eliminare finala este transmis prin grija expeditorului la
inspectoratul pentru situatii de urgenta al judetului în a carui raza
teritoriala se afla expeditorul pentru autorizarea rutei transportului
deseurilor periculoase.
Formularul pentru aprobarea transportului deseurilor periculoase se
întocmeste în 6 exemplare originale si se pastreaza dupa cum urmeaza:
- un exemplar la expeditor;
- un exemplar la destinatar;
- un exemplar la transportator;
- un exemplar la agentia judeteana pentru protectia mediului care
a dat aprobarea pentru efectuarea transportului deseurilor
periculoase;
- exemplar la inspectoratul pentru situatii de urgenta al judetului în
a carui raza teritoriala se afla expeditorul deseurilor periculoase;
- un exemplar la agentia judeteana pentru protectia mediului în a
carei raza teritoriala se afla expeditorul deseurilor periculoase.

Deseurile rezultate din activitatile medicale se gestioneaza conform

prevederilor Ordinului 219/2002 pentru aprobarea Normelor tehnice
privind gestionarea deşeurilor rezultate din activităţile medicale şi a
Metodologiei de culegere a datelor pentru baza naţională de date
privind deşeurile rezultate din activităţile medicale, fiind excluse
deseurile de chimicale si medicamentele expirate.

Aprobarea pentru efectuarea transportului deşeurilor periculoase poate

fi o aprobare dată pentru o anumită categorie de deşeuri periculoase şi
un singur transport sau poate fi o aprobare dată pentru o anumită
categorie de deşeuri periculoase şi mai multe transporturi, caz în care
valabilitatea aprobării este de 2 ani de la data acordării acesteia.

Pentru deşeurile periculoase generate în cantitate mai mică de 1 t/an,

formularul de expediţie/transport deşeuri periculoase, nu trebuie să
conţină aprobarea agenţiei pentru protecţia mediului în raza căreia se
află destinatarul deşeurilor periculoase.
Capitolul 2. SUPRAVEGHEREA CALITATII MEDIULUI

2.1 APELE NATURALE

In natura, apa se gaseste in hidrosfera, in atmosfera si in

litosfera. Din punct de vedere al raspandirii, se pot regasi urmatoarele
categorii de ape:
 meteorice,
 subterane si
 de suprafata.

Apa meteorica provine din evaporarea apelor de pe suprafata

Pamantului si condensarea lor in parutile inalte ale atmosferei sub
forma de ploi si zapezi. Teoretic, apa meteorica este cea mai pura, dar
in drum spre pamant absoarbe nu numai oxigen, bioxid de carbon, ci si
hidrogen sulfurat, oxizi de sulf, oxizi de azot, substante organice. De
asemenea , poate antrena suspensii precum polen, spori, argila, silice,
bacterii, etc.
Apa subterana provine din infiltrarea apelor meteorice prin straturile
permeabile ale pamantului, acumulandu-se in bazine sau rauri
subterane. Compozitia acestor ape este foarte variabila, fiind legata de
compozitia rocilor minerale, a solului prin care a trecut.
Apele subterane se clasifica dupa mai multe criterii:
Dupa mineralizare:
- ape subterane dulci
- ape subterane minerale;
Dupa compozitia chimica:
- ape bicarbonatate si carbonatate
- ape sulfatate
- ape clorurate;
Dupa pozitia stratului de apa:
- ape din panza freatica
- ape din panza de medie adancime
- ape din panza de mare adancime.
Apele de izvor se incadreaza tot in categoria apelor subterane,
deoarece iesirea lor la suprafata se datoreaza unor conditii geologice
locale. In general ele prezinta calitati satisfacatoare unor ape potabile.
Apele de suprafata sunt constituite din : raurile, fluviile, lacurile si
baltile, marile si oceanele.Compozitia acestor ape se caracterizeaza
printr-o mare diversitate, depinzand de anotimp, de natura solului , de
conditiile climatice, etc. Apele lacurilor au o compozitie aproape
constanta, care este modificata de aportul afluentilor, al ploilor, de
cresterea temperaturii, de agitarea de suprafata, de dezvoltarea uneori
a allgelor verzi, care absorb bioxidul de carbon si degaja oxigen. Apa
marilor si oceanelor contine o mare cantitate de saruri, comparativ cu
celelalte ape de suprafata.Contin cantitati apreciabile de cloruri de
sodiu si potasiu, sulfati si , in cantitati foarte mici, aproape toate
elementele.

APELE NATURALE

Apele reprezinta o sursa naturala regenerabila, vulnerabila si limitata,

element indispensabil pentru viata si pentru societate, materie prima
pentru activitati productive, sursa de energie si cale de transport, factor
determinant in mentinerea echilibrului ecologic.
In conditii naturale apa nu se gaseste niciodata in stare pura . In apa
se gaseste totdeauna o oarecare cantitate de substante chimice
dizolvate sau in suspensie . Diversitatea si multitudinea substantelor
care intra in compozitia naturala a apei a necesitat clasificarea acestor
substante in mai multe grupe :
- Gaze dizolvate , din care cele mai frecvente sunt oxigenul ,
dioxidul de carbon si hidrogenul sulfurat .Oxigenul , care se gaseste
sub forma dizolvata , este necesar respiratiei organismelor acvatice
prin intermediul carora se petrec neincetat o serie de procese
chimice aerobe ( in absenta oxigenului pot avea loc procese aerobe )
- Ionii de hidrogen care apar si in apa chimic pura , ca urmare a
procesului de disociere partiala .Concentratia ionilor de hidrogen
determina pHul apei ,in functie de care se petrec procese chimice
( dizolvarea unor substante chimice ) procese biochimice si
 fiziologice .In mod obisnuit pHul apei naturale este cuprins intre 6,5
– 8,5 , avand in general tendinta spre alcalinitate .
- Substantele minerale din apa sunt elemente deosebit de
importante in caracterizarea unei ape . Elementele cele mai
frecvente sunt reprezentate de calciu , magneziu , sodiu, potasiu la
care se mai pot adauga in concentratii mult mai mici mangan ,
cadmiu , nichel, cobalt , litiu , bariu etc. Cantitatea totala de saruri
minerale prezente in apa determina gradul de mineralizare a
acesteia. Sarurile minerale ajung in apa din rocile si solurile cu care
vine in contact sau pe care le strabate . Din aceasta cauza , apele
subterane sunt mai mineralizate decat cele de suprafata .
- Substantele biogene sunt substante care rezulta din
descompunerea substantelor organice sub actiunea enzimatica a
microorganismelor .Cele mai frecvente sunt amoniacul , azotitii ,
azotatii , si fosfatii .Aceste substante un rol important in procesele
naturale care se petrec in apa .
- Substantele organice se pot gasi in stare dizolvata , coloidala sau
in suspensie si provin cel mai adesea din distrugerea organismelor
acvatice animale si vegetale si descompunerea acestora .

Printre problemele ecologice ale mediului acvatic, un loc important il

ocupa fenomenul de inflorire a bazinelor inchise si a apelor marine
litorale datorita diferitelor tipuri de alge.Fenomenul apare datorita
poluarii mediului acvatic cu substante biogene si reprezinta o poluare
biologica. Eutrofizarea (cresterea biomasei totale a organismelor
acvatice) reprezinta un proces natural de evolutie a bazinului acvatic.
Din momentul aparitiei, bazinul acvatic trece in conditii naturale prin
diverse stadii de dezvoltare: oligotrofic, mezotrofic, eutrofic,
hipereutrofic – imbatranirea si pieirea bazinului, transformarea lui in
mlastina. Sub actiunea aportului excesiv de elemente biogene din
exterior, are loc autoaccelerarea eutrofizarii, urmata de explozia
“infloririi” algale si aparitia deficitului de oxigen(participant in procelele
metabolice).
In aceste conditii degradarea ecosistemului bazinului acvativ capata
caracter progresiv si se produce in cateva zeci de ani. Prin procesul de
eutrofizare se inrautateste starea sanitara a apelor :
- se inmultesc speciile de organisme parazitare, microflora
patogena, virusii, asfixia pestilor,
- apar cazuri de imbolnavire a pasarilor inotatoare, a animalelor si
chiar a oamenilor prin intermediul apei(se declanseaza boli ca
holera , hepatita, dizenteria, meningita, alergiile, etc.).

Un pericol foarte mare il reprezinta inflorirea apei cu alge albastru-

verzui si cu alte specii de alge toxice. Asadar, “inflorirea” apare in urma
incalcarii echilibrului ecochimic al apei si datorita proceselor de
autoreglare din ecosistemele acvatice ca urmare a actiunilor
antropogene, cauzele principale ale aparitiei acesteia fiind:
- schimbarea regimului hidrologic al raurilor, a vitezei de curgere,
formarea zonelor stationare datorate digurilor
- regimul termic: algele diatomee sunt iubitoare de frig si apar
primavara si toamna, iar algele albastre-verzui sunt iubitoare de
caldura, dezvoltandu-se in sectoarele putin adanci si stationare
- suprasaturarea bazinului acvatic cu compusi de azot si fosfor

CONTROLUL CALITATII APELOR NATURALE

Controlul calitatii apelor de suprafata se realizeaza prin analize

de laborator effectuate periodic . Analiza apelor de
suprafata se efectuiaza prin recoltarea probelor de 2-4 ori
pe an , in perioadele cele mai critice ( la debite minine si
maxime , la temperaturi extreme , dupa ploi torentiale sau
topirea zapezilor etc )
Pentru apele subterane analizele se efectuiaza prin recoltarea apei de
1-2 ori pe an in perioadele de stabilitate si/sau dupa precipitatii
puternice .
Detreminarile de calitate ale apelor naturale constau in analiza
urmatorilor parametri :
Apele de suprafata se clasifica, in functie de valorile limita, in 3
categorii: A1, A2 si A3. Fiecarei categorii ii corespund o tehnologie
standard adecvata de tratare, prezentata in anexa nr. 1a), si
caracteristicile fizice, chimice si microbiologice, prezentate in anexa nr.
1b) ale HG 100/2002 cu modificarile si completarile ulterioare.
Temperatura apelor naturale depinde de provenienta acestora. Cele
subterane se caracterizeaza printr-o temperatura relativ constanta, fata
de cele de suprafata care prezinta variatii mari functie de anotimp.

Culoarea
Apa pura, in straturi nu prea joase, este incolora. Apele naturale pot
prezenta diferite nuante de culori, determinate atat de compozitia lor,
dar si de conditiile de sol.
Culoarea verde a lacurilor se datoreaza solurilor calcaroase, iar
culoarea galbena indica prezenta fierului coloidal sau a substantei
humice.Intensitatea culorii apelor naturale se masoara in grade, in
scara platin-cobalt sau bicromat-cobalt. In cazul apei potabile, limita
admisa este 15 grade.
Proprietati organoleptice
Apa pura este lipsita de gust si miros, dar apele naturale prezinta
adesea gust si miros specific, care depinde de: compozitia chimica a
apei, temperatura, prezenta substantelor volatile. Cauzele aparitiei si
dezvoltarii gustului si mirosului pot fi: activitatea microorganismelor,
prezenta microorganismelor moarte, a gazelor dizolvate, a substantelor
organice si minerale, a compusilor de fier si mangan, a carbonatilor si
sulfatilor, a produselor petroliere, etc. Temperatura inflenteaza
concentratia gazelor dizolvate.
Turbiditate si suspensii
Turbiditatea se datoreste prezentei substantelor solide in suspensii fin
divizate (argila, namol, nisip, substante organice, etc.) si reprezinta
gradul de opacitate al apei. Turbiditatea se masoara in grade de silice :
un grad de turbiditate reprezinta opacitatea produsa de 1mg SiO2 intr-
un litru de apa distilata.
O apa tulbure nu se poate utiliza nici ca apa potabila, nici in scop
industrial, datorita atat aspectului necorespunzator, dar si pericolului de
infectare (pentru apa potabila) si perturbarii functionarii aparaturii.
Turbiditatea apei potabile, precum si a celei industriale trebuie sa fie, in
general, 5 grade.
pH-ul, aciditatea si alcalinitatea
PH – ul reprezinta un indicator foarte important, care determina
caracteristicile organoleptice ale apei, capacitatea de reactivitate la
diverse tratamente, capacitatea de a constitui mediu de dezvoltare
pentru organisme biologice. Pentru desfasurarea normala a proceselor
biochimice este necesar ca pH sa fie cuprins in domeniul 6,5-8,5. Apele
cu pH acid au efect coroziv asupra materialelor cu care vin in contact,
iar apele alcaline produc o spumare intensa.
Aciditatea apei se datoreste prezentei in ape a dioxidului de carbon
liber, a acizilor minerali, a sarurilor acizilor tari cu baze slabe.
Alcalinitatea apei este conditionata de prezenta ionilor bicarbonat,
carbonat, hidroxid, mai rar silicat si fosfat.De fapt alcalinitatea totala
este egala cu duritatea temporara si este data de bicarbonatii de calciu
si magneziu.
Dioxidul de carbon in cea mai mare parte este dizolvat in apa
fizic, numai 0,7% se afla sub forma de acid carbonic, in echilibru cu
carbonati (CO2 legat), bicarbonati (CO2 semilegat ). Dioxidul de carbon
liber nu dauneaza calitatilor organoleptice ale apei, dar este nedorit in
apa de alimentare a cazanelor.
Duritatea apei este conferita de totalitatea sarurilor solubile de
calciu si magneziu.In domeniu apei, se utilizeaza mai multe tipuri de
duritate:
-duritatea temporara - suma bicarbonatilor de calciu si magneziu din
apa.La incalzire acestia se descompun , precipitand carbonati;
-duritatea permanenta - celelalte saruri de calciu si magneziu solubile
in apa, in special cloruri si sulfati
-duritatea totala - duritatea temporara si duritatea permanenta la un
loc (suma tuturor sarurilor solubile de calciu si magneziu)
Unitatea de masura pentru duritate este gradul de duritate.Un grad de
duritate reprezinta duritatea unui litru de apa care contine 10g CaO.
 Oxigenul si substantele organice
Oxigenul in apa poate proveni din: aerul atmosferic, prin solubilizare,
din asimilatia florei acvatice. Gradul de oxigenare al apei este influentat
de miscarea apei, de temperatura, de presiune. Existenta in apa a
impuritatilor oxidabile modifica continutul de oxigen, scazandu-l sub
limita de saturatie.
Reducerea cantitatii de oxigen dizolvat , ca urmare a unor procese
biochimice , se numeste consum biochimic de oxigen (CBO),
reprezentand cantitatea de oxigen necesara pentru mineralizarea
biochimica a substantelor organice dintr-un litru de apa, la 20 C.
Fenomenul este un proces de descompunere aerob.
In afara CBO, exista si un consum chimic de oxigen (CCO), consum in
care oxidoreducerile sunt de natura chimica.

Conditiile tehnice de calitate pentru apele de suprafata , claseaza

indicatorii chimici in doua categorii:
 indicatori chimici generali ,
 indicatori chimici specifici,
 indicatori microbiologici

Indicatorii chimici generali includ, alaturi de CBO5, CCO, reziduu fix,

oxigen, dioxidul de carbon si urmatorii indicatori: amoniac , azotati,
azotiti, cloruri, calciu, fenoli, fier total, fosfor, sulfuri si hidrogen
sulfurat, magneziu, mangan, produse petroliere sulfati.

Indicatorii chimici specifici sunt : ionii argint, bariu, cadmiu, crom,

cupru, mercur, nichel, plumb, zinc, precum si detergenti, pesticide,
hidrocarburi aromatice.

Inicatorii microbiologici sunt bacteriile coliforme totale ,coliformi

fecali si salmonela.

Metodele de referinta de detreminare pentru principalii indicatori de

calitate sunt:
 culoare - metoda fotometrica , utilizand scara cobalto-platina;
 materii in suspensie - metoda gravimetrica (filtrare, uscare la
105C, centrifugare, cantarire )
 azotati - spectrofotometrie de absorbtie moleculara
 fluoruri – spectrofotonetrie de absorbtie moleculara dupa distilare
 detergenti – spectrofotometrie de absorbtie moleculara
 hidrocarburi – spectrometrie in infrarosu si extractie cu
tetraclorura de carbon
 pesticide – cromatografie
 CCO – metoda dicromat de potasiu
 CBO5 – determinarea oxigenului dizolvat inainte si dupa 5 zile,
adaugarea de inhibitor de nitrificare
  Coliformi totali – metoda dilutiei cu fermentare pe substrat lichid
 Coliormi fecali – metoda dilutiei intr-un mediu de azida de sodiu
 Salmonela – concentrare prin filtrare

Masurarea radioactivitatii se realizeaza in conformitate cu

reglementatile in vigoare. Continutul radioactiv al apei se determina
prin masurarea activitatii alfa si beta globala a probei. In cazul in care
valoarea de referinta este depasita, este necesara determinarea
activitatii specifice a radionuclizilor naturali si artificiali(Ra-226, Ra-228,
Cs-137, Sr-90)

Prevederi legislative :

LEGE nr. 265/ 2006 pentru aprobarea OUG nr. 195/2005 privind
protecţia mediului cu modificarile si completarile ulterioare .

Art. 55 (1) Protectia apelor de suprafata si subterane si a

ecosistemelor acvatice are ca obiect mentinerea si îmbunatatirea
calitatii si productivitatii biologice ale acestora, în scopul evitarii unor
efecte negative asupra mediului, sanatatii umane si bunurilor materiale.
(2) Conservarea, protectia si îmbunatatirea calitatii apelor costiere si
maritime urmareste reducerea progresiva a evacuarilor, emisiilor sau
pierderilor de substante prioritare/prioritar periculoase în scopul
atingerii obiectivelor de calitate stipulate în Conventia privind protectia
Marii Negre împotriva poluarii, semnata la Bucuresti la 21 aprilie 1992,
ratificata prin Legea nr. 98/1992.

Art. 58.Persoanele fizice si juridice au urmatoarele obligatii:

a) sa execute toate lucrarile de refacere a resurselor naturale, de
asigurare a migrarii faunei acvatice si de ameliorare a calitatii apei,
prevazute cu termen în avizul sau autorizatia de gospodarire a apelor,
precum si în autorizatia de mediu, si sa monitorizeze zona de impact;
f) sa nu deverseze în apele de suprafata, subterane si maritime ape
uzate, fecaloid menajere, substante petroliere, substante
prioritare/prioritar periculoase
g) sa nu arunce si sa nu depoziteze pe maluri, în albiile râurilor si în
zonele umede si de coasta deseuri de orice fel si sa nu introduca în ape
substante explozive, tensiune electrica, narcotice, substante
prioritare/prioritar periculoase.

 DIRECTIVA /2000/EC privind stabilirea unui cadru de actiune

comunitar in domeniul politicii apei (Directiva cadru apa )
 LEGE 107/1996 – legea apelor cu modificarile si
completarile ulterioare
 DIRECTIVA CONSILIULUI din 16 iunie 1975 privind cerinţele
calitative pentru apa de suprafaţă destinată preparării apei potabile în
statele membre (75/440/CEE)
 HG 100 din 7 februarie 2002 pentru aprobarea Normelor de
calitate pe care trebuie sa le indeplineasca apele de suprafata
utilizate pentru potabilizare si a Normativului privind metodele
de masurare si frecventa de prelevare si analiza a probelor din
apele de suprafata destinate producerii de apa potabila , cu
modificarile si completarile ulterioare
 HG 201/2002 – Norme tehnice privind calitatea apelor pentru
moluste, care se aplica apelor marine si salmastre desemnate de catre
autoritatea centrala de protectia mediului si gospodarirea apelor si care
necesita conditii de ameliorare in scopul sustinerii vietii si dezvoltarii
speciilor de moluste bivalve si gasteropode;
 HG 202/2002 – Norme tehnice privind calitatea apelor de
suprafata care necesita protectia si ameliorarea in scopul
sustinerii vietii piscicole care prevede indicatorii de calitate,
metodele de analiza si frecventa minima de prelevare aplicabile apelor
salmonicole(crestere pastrav) si ciprinicole(crestere crap);

2.2 APELE POTABILE

Influienta apelor asupra sanatatii este legata de diferitele sale utilizari .

Desigur ca cea mai importanta utilizare este apa de baut . In lume
s-au stabilit o serie de conditii pe care trebuie sa le indeplineasca
apa pentru a fi buna de baut , denumite si conditii de potabilitate
Prin apa potabila se intelege apa destinata consumului uman, dupa cum
urmeaza:
a) orice tip de apa in stare naturala sau dupa tratare, folosita
pentru baut, la prepararea hranei ori pentru alte scopuri casnice,
indiferent de originea ei si indiferent daca este furnizata prin retea de
distributie, din rezervor sau este distribuita in sticle ori in alte
recipiente;
b) toate tipurile de apa folosita ca sursa in industria alimentara
pentru fabricarea, procesarea, conservarea sau comercializarea
produselor ori substantelor destinate consumului uman,
Ca sursa de apa potabila se foloseste apa din lacuri sau rauri si ape
subterane.Calitatea acestei ape, trebuie sa fie lipsita de orice
microorganisme sau substante care, prin numar sau concentratii,
constituie un pericol potential pentru sanatatea umana .
Calitatea apei potabile , are ca obiectiv protectia sanatatii oamenilor
impotriva efectelor oricarui tip de contaminare a apei potabile prin
asigurarea calitatii ei de apa curata si sanogena.
Sistem public de alimentare cu apă potabilă

Ansamblul construcţiilor şi terenurilor, instalaţiilor tehnologice,

echipamentelor funcţionale şi dotărilor specifice, prin care se realizează
serviciul public de alimentare cu apa potabila. Sistemul public de
alimentare cu apa potabila cuprinde de regulă următoarele
componente:
- captări;
- aducţiuni;
- staţii de tratare a apei brute;
- staţii de pompare, cu sau fără hidrofor;
- rezervoare pentru înmagazinarea apei potabile;
- reţele de distributie;
- branşamente până la punctul de alimitare

Tratarea apelor in vederea potabilizarii

Pentru a deveni potabile, aceste ape naturale sunt supuse unui proces
de purificare, de tratare in vederea eliminarii suspensiilor, deferizarii,
demagnetizarii, sterilizarii si dezinfectiei, asa incat sa sa fie sanogena si
curata, in conformitate cu standardele de calitate in vigoare
Suspensiile prezente in apa pot fi clasificate in trei categorii:
- gravitationale, separabile prin simpla sedimentare
- fine, neincarcate electric, nesedimentabile sau decantabile cu
viteze extrem de reduse
- coloidale, practic nesedimentabile.
- Eliminarea suspensiilor se realizeaza cu ajutorul operatiunilor de
desnisipare, decantare, filtrare, coagulare, care se aplica
independent sau combinat.
Deznisiparea este prima treapta in procesul de limpezire a apei si se
aplica in cazul continutului mare de nisip sau substante minerale
grele. Desnisipatoarele sunt plasate inaintea decantoarelor si,
dupa directia de curgere a apei, pot fi orizontale sau verticale, iar
dupa modul de indepartare a depunerilor, pot fi cu curatare
continua sau discontinua. In general se folosesc desnisipatoarele
orizontale.

Decantarea reprezinta principala operatie de eliminare a suspensiilor

din apa. Utilajele se numesc decantoare si in ele apa circula cu viteza
extrem de redusa sau stationeaza in vederea decantarii.Prin aceasta
operatie se realizeaza indepartarea suspensiilor gravitationale,
namolurile si suspensiile coagulate.Cele mai utilizate sunt decantoarele
statice orizontale.Viteza apei este de 1-5mm/s, iar timpul de stationare
este de 1,5-2ore.
Pentru debite foarte mari se folosesc decantoare radiale, cu diametre
de 15-60 m, adancime in partea centrala de 3-5m, iar la periferie de
1,5-3m.Eficienta eliminarii suspensiilor este de 80-90%
Filtrarea este trecerea apei printr-un strat poros cu compozitie
granulometrica adecvata in scopul retinerii particulelor aflate in
suspensie. Ca material filtrant se foloseste adesea nisip cuartos, mai
rar carbunele activ, kieselgurul, etc. Compozitia granulometrica si
grosimea stratului filtrant se conditioneaza reciproc: cu cat acesta este
mai fin, cu atat grosimea de strat este mai redusa.O problema a
acestor utilaje o reprezinta colmatarea filtrului.
Filtrele sunt lente(2,5-3mc/h) sau rapide(5-10mc/h).Acestea din urma
sunt utilizate in proportie mai mare si pentru ca ocupa un spatiu mult
mai redus decat cele lente.

Coagularea reprezinta utilizarea unor reactivi de coagulare care

determina flocularea dispersiilor coloidale. Coagulantii sunt saruri ale
unor metale polivalente(Al, Fe) care prin hidroliza pun in libertate ioni
metalici., producand coagularea fazei disperse si sedimentarea
rapida.In ultimii ani se folosesc coagulanti polielectrolitici(poliacetat de
vinil, poliacrilamida).

Eliminarea fierului si manganulei

Procedeele de deferizare constau in oxidarea cu aer , urmata de
limpezire, oxidarea cu reactivi chimici(lapte de var, clor, ozon,
permanganat de potasiu) si eliminarea prin schimb ionic.Eliminarea
manganului se realizeaza prin precipitare sub forma de hidroxid , in
urma tratarii cu ozon, dioxid de clor, cationiti de sodiu.

Sterilizarea apei are ca scop corectarea proprietatilor bacteriologice,

eliminarea microorganismelor si a germenilor patogeni din apa. Se
aplica dupa sedimentare cu sau fara coagulant, filtrare si numai in
cazuri exceptionale apelor netratate prealabil.
Procedeele de dezinfectie pot fi fizice (fierberea) sau chimice(tratare cu
clor, ozon, etc).
La scara industriala se utilizeraza clorul, dar si ozonul..

Monitorizarea calitatii apei potabile

Monitorizarea calitatii apei potabile, se asigura de catre

producator, distribuitor si de autoritatea de sanatate publica judeteana.
Ministerul Sanatatii asigura supravegherea si controlul monitorizarii
apei potabile, elaboreaza norme de supraveghere, inspectie sanitara si
monitorizare a calitatii apei potabile, iar procedurile pentru monitorizare
efectuata de catre producatori, distribuitori, utilizatori se stabilesc in
conformitate cu aceste norme, programele de monitorizare vor fi
avizate de catre autoritatea judeteana de sanatate publica.
Metodele de analiza sunt prevazute de asemenea de Legea 458/2002
cu modificari si completari , putand fi folosite si alte metode daca se
demonstreaza ca rezultatele obtinute sunt comparabile.Ministerul
Sanatatii, prin Institutul de Sanatate Bucuresti intocmeste si publica o
data la 3 ani Raportul national asupra calitatii apei potabile.

Lista parametrilor monitorizati pana in prezent , focalizata in special

pe riscurile bacteriologice cu semnificatie importanta in contextul
sanatatii publice, a inclus urmatorii parametri:
1. Coliformi totali
2. Coliformi fecali
3. Streptococi fecali
4. Clorul liber rezidual
5. Gust
6. Culoare
7. Miros
8. Turbiditate
9. Duritate totala
10. Oxidabilitate
11. Amoniac
12. Nitriti
13. Nitrati
14. Fier
15. Hidrogen sulfurat acolo unde aceste substante se gasesc in sursa
16. Aluminiu (acolo unde se foloseste in procesul de tratare)
si limitat ca teritoriu si frecventa:
 Plumb ;pesticide ; trihalometani

Legislatia relevanta in domeniul apei potabile :

 DIRECTIVA 98/83/CE privind calitatea apei destinate

consumului uman
 LEGE nr. 458 din 8 iulie 2002 privind calitatea apei potabile
 LEGE nr. 311 din 28 iunie 2004 pentru modificarea si
completarea Legii nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile

2.3. APELE UZATE

Surse de poluare a apei

Sursele de poluare a apei se pot imparti in doua categorii :

 - surse organizate care produc ape uzate in urma evacuarii unor
substante poluante in apa ( canalizarea oraseneasca , diversele
industrii , zootehnia , etc)
- surse neorganizate care produc poluarea apelor prin
patrunderea necontrolata a unor substante in ape ( localitati fara
canalizare , accidente etc)

Dupa actiunea lor in timp , sursele de poluare se pot grupa , astfel :

- surse de poluare permanente
- surse de poluare nepermanente
- surse de poluare accidentale

Substantele care conduc la poluarea apelor , sunt :

- compusi anorganici
- compusi organici biogeni cu degradare biologica rapida
- compusi organici refractari , cu degradare foarte lenta

Apele uzate
Principala sursa de poluare permanenta o constituie evacuarile de ape
dupa utilizarea lor de catre folosinte . Dupa provenienta acestora , se
disting urmatoarele categorii de ape uzate :
- ape uzate menajere – rezultate din gospodariile populatiei
- ape uzate publice – rezultate din satisfacerea nevoilor publice ale
centrelor populate
- ape uzate industriale - rezultate din diverse tipuri de industrie ,
constructii , transporturi , etc
- ape uzate de la unitati agrozootehice – rezultate din cresterea
animalelor , prelucrarea produselor agricole sau animale , etc
- ape meteorice poluate – rezultate in urma antrenarii unor
poluanti in apele de precipitatie
O sursa importanta de impurificare a apelor o constituie depozitele de
deseuri sau diferitele reziduuri solide , asezate pe sol , sub cerul liber ,
in halde nerational amplasate si neorganizate .Impurificarea provenita
de la aceste depozite poate fi produsa prin antrenarea directa a
reziduurilor in apele curgatoare de catre apele din precipitatii sau de
catre apele care se scurg prin infiltratie in sol .
Deosebit de periculoase pot fi cazurile de impurificare provocate de
haldele de deseuri amplasate in albiile majore ale raurilor care pot fi
antrenate de viiturile acestora .

Epurarea apelor uzate

Directiva privind epurarea apelor uzate orasenesti, are drept obiectiv
protectia mediului impotriva efectelor negative ale evacuarilor de ape
uzate orasenesti si de ape uzate din anumite sectoare industriale.
Directiva Consiliului 91/271/CEE privind epurarea apelor uzate
urbane a fost transpusa in legislatia romaneasca prin HG 188/2002
pentru aprobarea unor norme privind conditiile de descarcare in
mediul acvatic a apelor uzate modificata si completata de HG
352/2005.

Directiva are urmatoarele cerinte :

- colectarea, epurarea si evacuarea apelor uzate din
aglomerari precum si a celor biodegradabile provenite de la
anumite sectoare industriale;
- termenele limita pentru implementarea Directivei in functie
de marimea aglomerarilor umane si de caracteristicile
receptorilor naturali , care variaza in functie de marimea
aglomerarilor umane si de caracteristicile receptorilor naturali.
- asigurarea cu sisteme de colectare a apelor uzate orasenesti
pentru toate aglomerarile cu peste 2000 locuitori echivalenti
(l.e.) ;
- asigurarea ca toate aglomerarile cu peste 2000 locuitori
echivalenti (l.e.) sa se fie echipate cu statii de epurare, la un
nivel de epurare specific :
- tratare secundara pentru aglomerari mai mici de 10.000 l.e.
- tratare tertiara pentru aglomerari cu peste 10.000 l.e.

Tinand cont de aspectele privind protectia mediului,de asezarea

sa geografica in bazinul Dunarii si Marii Negre, Romania a
declarat intregul sau teritoriu drept arie sensibila, acest aspect
presupunand obligatia ca toate aglomerarile umane cu mai mult
de 10.000 locuitori echivalenti sa fie prevazute cu statii de
epurare cu grad avansat de epurare, respectiv treapta tertiara.
Aceasta decizie importanta a impus luarea in considerare a unei
perioade de tranzitie de 12 ani, de la data aderarii la UE .

Motivatia solicitarii acestor perioadelor de tranzitie este

determinata de urmatoarele aspecte:
- Situatia existenta a infrastructurii din domeniul colectarii si
epurarii apelor uzate orasenesti, in special in mediul rural,
necesita un mare volum de lucrari edilitare;
- Costurile de implementare sunt foarte mari;
 - Capacitatea Romaniei de a asigura finantarea acestor lucrari este
limitata, ceea ce va face imposibila realizarea acestor lucrari intr-
un termen scurt;este necesara o esalonare in timp a investitiilor
care va corespunde cu perioadele de tranzitie obtinute la
negocierile cu Comisia Uniunii europene;
- Comunitatile mici nu au in prezent o capacitate de proiectare,
finantare si executare a unor proiecte mari de investitii.

Perioadele de tranzitie obtinute:

1. Pentru colectarea apelor uzate :

- Pana la 31 decembrie 2013, pentru aglomerari cu mai mult de
10000 l.e. (locuitori echivalenti), reprezentand 69 % din
incarcarea biodegradabila totala;
- Pana la 31 decembrie 2018, pentru aglomerari cu mai putin
de 10000 l.e. (locuitori echivalenti), reprezentand 31 % din
incarcarea biodegradabila totala.

2. Pentru epurarea apelor uzate:

- Pana la 31 decembrie 2015, pentru aglomerari cu mai mult de
10000 l.e. (locuitori echivalenti), reprezentand 77 % din
incarcarea biodegradabila totala;
- Pana la 31 decembrie 2018, pentru aglomerari cu mai putin
de 10000 l.e. (locuitori echivalenti), reprezentand 23 % din
incarcarea biodegradabila totala.

Epurarea apelor uzate

Epurarea apelor uzate constituie un ansamblu de masuri si procedee

prin care impuritatile de natura minerala, organica si bacteriolagica
continute sunt eliminate sau reduse la anumite limite, astfel incat
aceste ape sa nu afecteze caracteristicile calitative ale receptorului in
care se evacuiaza .

Apele uzate se pot clasifica, functie de provenienta in :

- ape uzate menajere
- ape uzate industriale
In tehnologia epurarii se utilizeaza mai multe procedee avand la baza ,
functie de provenienta si implicit incarcatura, procese fizice, chimice si
bilogice .

Principale procedee de epurare, sunt :

- procedee mecanice ( fizice )
- procedee chimice
- procedee biologice
Procedeele de epurare mecanica asigura retinerea , prin procese
fizice a substantelor poluante sedimentabile din apele uzate , folosind in
acest scop , constructii si instalatii a caror alcatuire difera dupa
marimea suspensiilor retinute .
Astfel , pentru :
- separarea corpurilor si suspensiilor mari – se utilizeaza gratare
si site
- separarea grasimilor prin flotare sau gravitational – se utilizeaza
separatoare de grasimi
- sedimentare sau decantare materii solide – se utilizeaza
deznisipatoare , decantoare, fose septice etc

Procedeele de epurare mecano-chimica se aplica apelor uzate in

compozitia carora predomina materii solide in suspensie, coloidale si
dizolvate care nu pot fi retinute decat prin tratare acestor ape cu
reactivi chimici de coalgulare .
Pentru ca procesul de epurare sa fie eficient , apele uzate sunt supuse
in prealabil epurarii mecanice . Din acest motiv , acest procedeu de
epurare poarta denumirea de epurare mecano-chimica .Epurarea
mecano-chimica constituie treapta primara de epurare .

Procedeele de epurare mecano – biologica se bazeaza pe actiunea

comuna a proceselor mecanice, chimice si biologice si pot avea loc in
conditii naturale ( campuri de irigare, infiltrare, iazuri biologice ) , sau
in conditii artificiale prin filtrare biologica (filtre biologice , filtre turn ,
aerofiltre , bazine de aerae cu namol activ ).
Constructiile si instalatiile in care se realizeaza procesele biochimice de
epurare biologica , alcatuiesc treapta secundara de epurare .

Epurarea tertiara este epurarea de finisare care se aplica dupa cele

doua trepte ale procedeului clasic de epurare in scopul eliminarii din
apele uzate a anumitor substante (denumite si rezistente sau
refractare). In acest scop se utilizeaza procedee avansate de
epurare care pot fi :
- procese fizico-chimice – adsorbtia , coagularea , schimbul ionic ,
evaporarea , electrodializa , osmoza inversa , etc
- procese biochimice – irigarea , iazuri biologice , bazine de
nitrificare/denitrificare, plante macrofite

Tratarea namolurilor rezultate din epurarea apelor uzate in cele trei

trepte de epurare consta in fermentarea si deshidratarea lor . Se
utilizeaza fermentarea aeroba, anaeroba, deshidratarea naturala sau
artificiala.
Namolurile stabilizate si deshidratate se pot valorifica sub forma de
ingrasamant organic in agricultura .
 Schema tehnologica generala de epurare a apelor uzate

Efluent

Epurare preliminara
Gratare (site) Separator
grasimi

Namol

Epurare primara Decantare Flotatie Coagulare

Primara

N
amol

Namol activ
Epurare secundara Aerare
Filtrare biologica (iazuri, campuri
irigatii)
Oxidare chimica

Epurare tertiara Coagulare chimica

Namol
Filtrare,adsorbtie,electroliza
Schimb ionic,evaporare,osmoza
 Tratare termica
Fermentare aeroba sau anaeroba
Tratare namol
Ingrosator de namol
Centrifugare, filtre presa, filtre vacum
Valorificare in agricultura, biogaz

2.4. AERUL

În conformitate cu prevederile Legii nr. 104/2011 privind

calitatea aerului înconjurător responsabilitatea privind
monitorizarea calităţii aerului înconjurător în România revine
autorităţilor pentru protecţia mediului.

În cazul aglomerarilor urbane, staţiile de prelevare se amplasează

astfel încât să se evite măsurarea unor micromedii din imediata
vecinătate. De regulă, o staţie de prelevare se amplasează astfel încât
să fie reprezentativă pentru calitatea aerului într-o arie înconjurătoare
de cel puţin 200 mp, în cazul staţiilor orientate pe trafic, şi de mai mulţi
kilometri pătraţi în cazul staţiilor de fond urban.
Staţiile de prelevare trebuie, de asemenea, să fie reprezentative, ori de
câte ori este posibil, pentru puncte asemănătoare care nu se află în
imediata lor vecinătate.
Foarte important in efectuarea masuratorilor este factorul meteorologic,
in care scop simultan cu recoltarea probelor propriu zise se masoara:
a) direcţia vântului;
b) viteza vântului;
c) temperatura aerului;
d) umiditatea relativă;
e) presiunea atmosferică;
f) radiaţia solară globală;
g) gradientul vertical de temperatură;
Pentru calcularea dispersiei poluantilor se apeleaza la modelarea
matematica a rezultatelor.

Poluanţii monitorizaţi, metodele de măsurare, valorile limită, pragurile

de alertă şi de informare şi criteriile de amplasare a punctelor de
monitorizare sunt stabilite de legislaţia naţională privind protecţia
atmosferei şi sunt conforme cerinţelor prevăzute de reglementările
europene. În prezent Reteaua Nationala de Monitorizare a Calitatii
Aerului efectuează măsurători continue de :
- dioxid de sulf (SO2),
- oxizi de azot (NOx),
- monoxid de carbon (CO),
- ozon (O3),
- particule în suspensie (PM10 şi PM2.5),
- benzen (C6H6),
- plumb (Pb).
Calitatea aerului în fiecare staţie este reprezentată prin indici de
calitate sugestivi, stabiliţi pe baza valorilor concentraţiilor principalilor
poluanţi atmosferici măsuraţi.
În prezent în România sunt amplasate 142 staţii de monitorizare
continuă a calităţii aerului, dotate cu echipamente automate pentru
măsurarea concentraţiilor principalilor poluanţi atmosferici. Reteaua
Nationala de Monitorizare a Calitatii Aerului cuprinde 41 de centre
locale, care colectează şi transmit panourilor de informare a publicului
datele furnizate de staţii, iar după validarea primară le transmit spre
certificare Laboratorului Naţional de Referinţă pentru Calitatea Aerului
(LNRCA) din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului.

Monitorizarea calitatii aerului se poate face direct la sursa de poluare

prin masurarea concentratiilor impurificatorilor emisi sau in marile
aglomerari urbane

2.5 SOLUL

Solul reprezintă stratul superior şi afânat al scoarţei pământului

în/pe care se dezvoltă viaţa vegetală şi care acoperă subsolul. Solul
constituie cel mai important element component al terenurilor agricole
şi silvice, precum şi al terenurilor cu alte destinaţii (construcţii, căi de
comunicaţii etc.)
Solul este limitat ca întindere şi odată distrus el nu mai poate fi adus la
starea iniţială, naturală decât într-un timp foarte îndelungat: pentru
formarea unui strat de sol gros de 3 cm este nevoie de 300 – 1000 ani,
iar geneza unui strat de sol de 20 cm durează între 2000 – 7000 ani.
Prin urmare, este de la sine înţeles că solului trebie să-i fie asigurată o
protecţie deosebită.
Solul, prin poziţia, natura şi rolul său este un component al biosferei şi
un produs al interacţiunii dintre mediul biotic şi abiotic, reprezentând
un organism viu, în care se desfăşoară o viaţă intensă şi în care s-a
stabilit un anumit echilibru ecologic.
Solurile determină producţia agricolă şi starea pădurilor, condiţionează
învelişul vegetal, ca şi calitatea apei, în special a râurilor, a lacurilor şi a
apelor subterane, reglează scurgerea lichidă şi solidă în bazinele
hidrografice şi acţionează ca o geomembrană pentru diminuarea
poluării aerului şi a apei prin reţinerea, reciclarea şi neutralizarea
poluanţilor, cum sunt substanţele chimice folosite în agricultură,
deşeurile şi reziduurile organice şi alte substanţe chimice.
Solurile, prin proprietăţile lor de a întreţine şi a dezvolta viaţa, de a se
regenera, filtrează poluanţii, îi absorb şi îi transformă. Formarea
solurilor este un proces complex, după cum complexe sunt constituţia
şi funcţiile lor, şi reflectă efectul factorilor pedogenetici, atât naturali
cât şi antropici.Solul este alcătuit din material mineral provenit din
dezagregarea şi alterarea rocilor, material organic provenit din
transformarea resturilor vegetale, apa provenită din precipitaţiile
atmosferice sau irigaţii şi din aer. Proporţia în care aceste componente
se găsesc în sol determină gradul de fertilitate al solului.
Pentru protejarea şi conservarea acestei importante resurse naturală
sunt necesare acţiuni susţinute pentru prevenirea, stoparea sau
reducerea tuturor factorilor care influenţează negativ buna gestionare şi
exploatare a fondului funciar existent.

Supravegherea si controlul calitatii solului

Protectia solului, a subsolului si a ecosistemelor terestre, prin masuri
adecvate de gospodarire, conservare, organizare si amenajare a
teritoriului, este obligatorie pentru toti detinatorii, cu titlu sau fara titlu.
(OUG 195/2005, art. 65, cu modificarile ulterioare).
Principalele proprietati ale solurilor sunt: structura, textura,
continutul de humus si acizi humici, gradul de fertilitate, etc.

Diversitatea condiţiilor naturale şi antropice determină o variabilitate

ridicată a pretabilităţii solurilor pentru agricultură. Calitatea terenurilor
agricole cuprinde atât fertilitatea solului, cât şi modul de manifestare al
celorlalţi factori de mediu faţă de plante.
Din acest punct de vedere, terenurile agricole se grupează în 5 clase de
calitate , diferenţiate după nota de bonitare (clasa I; 81-100 puncte,
clasa V-a ;1-20 puncte) .
Clasele de calitate stabilesc pretabilitatea acestora pentru folosinţe
agricole. Inventarierea solurilor functie de gradul de fertilitate poarta
numele de bonitare ( clase de bonitare: I, II, III, IV; clasa superioara
este clasa I).
Ultimile actiuni de bonitare a solurilor realizate la noi in tara,
comparativ cu cea din 1972 evidentiaza o degradare a solurilor, in
sensul ca suprafete mari de soluri din clasele de bonitare superioare s-
au transformat in soluri din clasele III si chiar IV de bonitare. Pentru
aceste deprecieri ale solurilor sunt raspunzatoare metodele de utilizare
a solurilor, de lucrari agricole excesive (aparitia hartpanului), utilizarea
excesiva a ingrasamintelor chimice, a irigatiilor, a substantelor pentru
protectie fitosanitara, neutilizarea unui asolament corect, eroziunea
solului de catre apa si vant, alunecari, prabusiri , excesului de
umiditate,poluari cu substante periculoase, etc.

Sunt considerate terenuri degradate terenurile care prin eroziune,

poluare sau prin actiunea altor factori antropici si-au pierdut total sau
partial capacitatea de productie, si anume:
- terenuri cu eroziune de suprafata foarte puternica si excesiva,
indiferent de folosinta;
- terenuri cu eroziune in adancime ( ogase, ravene, torenti);
- terenuri afectate de alunecari active, prabusiri, surpari si curgeri
noroioase;
- terenuri nisipoase expuse erodarii de catre vant, ape;
- terenuri cu aglomerari de pietris, bolovanis, grohotis, stancarii si
depozite de aluviuni torentiale;
- terenuri cu exces permanent de umiditate si mlastini;
- terenuri saraturate si acide;
- terenuri poluate cu substante chimice, petroliere sau noxe;
- terenuri ocupate cu halde miniere, deseuri industriale si/sau
menajere, gropi de imprumut
- tereniri neproductive;
- terenuri cu biocenoze afectate sau distruse.

Aprovizionarea solurilor in elemente nutritive : NO2 : P2O5 : K2O

intr-un raport echilibrat confera acestora atributul de fertilitate.
Mentinerea echilibrului N:P:K se realizeaza prin fertilizari rationale, in
special cu ingrasaminte organice (renuntarea la cele chimice!) ,
folosirea plantelor bune premergatoare, a rotatiei culturilor.
In lupta impotriva bolilor si a daunatorilor se utilizeaza pesticidele, din
ce in ce mai toxice, ceea ce produce o otravire progresiva a solurilor, a
produselor agricole; in acest fel este pusa in pericol sanatatea
umana(exempul arhicunoscut al insecticidului DDT, fiind interzisa
fabricarea si utilizarea sa pe plan mondial si la noi in tara)
Legislatia romaneasca de mediu, OUG 195/2005, cu modificarile
ulterioare, evidentiaza obligativitatea tuturor detinatorilor , cu titlu sau
fara titlu, de a proteja solul, subsolul si a ecosistemelor terestre, prin
masuri adecvate de gospodarire, conservare, organizare si amenajare a
teritoriului;
Detinatorii , cu orice titlu, precum si orice persoana fizica sau juridica
care desfasoara o activitate pe un teren, fara a avea un titlu juridic,
are obligatia :
- sa previna, pe baza reglementarilor in domeniu, deteriorarea calitatii
mediului geologic;
- sa salubrizeze terenurile neocupate productive sau functional, in
special a celor situate de-a lungul cailor de comunicatii rutiere,
feroviare si de navigatie;
- sa respecte orice alte obligatii prevazute de reglementarile legale in
domeniu.

In zonele cu surse de radioactivitate, solurile pot fi contaminate

radioactiv, vegetatia iradiata si consumata de animale si de om poate
pune in pericol sanatatea umana. In aceste zone se fac determinari ale
iradierii cu aparatura de specialitate.

Capitolul 3. LEGISLATIE DE MEDIU NATIONALA SI

INTERNATIONALA

Protejarea biodiversitatii la nivel local, zonal,national

Legislatia nationala
In tara noastra , in afara de legislatia de mediu specifica
-OUG 195/2005, cu modificarile ulterioare, exista si legislatie care
reglementeaza regimul ariilor protejate, conservarea habitatelor
naturale, a florei si faunei salbatice:
-OG 236/2000, modificata cu L 462/2001, reactualizata
prin L 345/2006
-Directiva 92/43/EEC (Directia Habitate) si Directiva
79/409/EEC (Directiva Pasari) sunt transpuse in legislatia romaneasca
prin L 345/2006.
In plan national, autoritatea centrala pentru protectia
mediului a stabilit lista siturilor de interes comunitar si a ariilor de
protectie speciala avifaunistica, transmisa Comisiei Europene, la data
aderarii , impreuna cu Formularele standard NATURA 2000, completate
pentru fiecare sit in parte.
Reteaua NATURA 2000 este instrumentul principal al Uniunii
Europene pentru conservarea naturii, fiind o retea de zone desemnate
de pe teritoriul UE in care specii vulnerabile de plante, animale si
habitate importante trebuie protejate.
Scopul retelei NATURA 2000 este de a proteja biodiversitatea
Europei si de a promova activitatile economice favorabile biodiversitatii.
Desemnarea unei zone ca sit NATURA 2000 inseamna
recunoasterea importantei zonei la nivel european – o sursa de mandrie
pentru localnici si, in acelasi timp , sansa a unor oportunitati economice
semnificative.
Prin desemnarea zonelor NATURA 2000 locuitorilor le revin
anumite obligatii. Activitatile economice pot continua in zona , dar
trebuie evitate orice activitati care ar putea afecta speciile sau
habitatele pentru care a fost desemnata zona.
Desemnarea siturilor NATURA 2000 ofera multe oportunitati de
dezvoltare. Imagina de marca(brand) a unei zone NATURA 2000 este
foarte atragatoare si creaza piete mai bune de desfacere a produselor si
serviciilor locale , precum si oportunitati de accesare a fondurilor UE.
O etapa importanta din procesul NATURA 2000 vor fi consultatiile
cu toate partile interesate din zona , pentru adoptarea unor solutii de
management practice si eficiente ,acceptabile pentru localnici .
Acest proces va duce la creerea unei strategii de dezvoltare
pentru fiecare comuna.
Europa se dezvolta tot mai intens economic, iar acest lucru
atrage avantaje, dar si riscuri, cum ar fi distrugerea unor importante
parti din natura. Programul NATURA 2000 este solutia prin care UE
asigura continuitatea diversitatii din natura si a practicilor ce nu
dauneaza biodiversitatii. Prin NATURA 2000 se creaza o retea a locurilor
din Europa in care exista specii valoroase de plante si animale de care
dorim sa se bucure si generatiile viitoare. In cele 25 de state membre
exista peste 1,5 milioane de astfel de locuri denumite situri NATURA
2000. Romania a propus aproximativ 15% din teritoriul tarii pentru
aceasta retea. Decizia finala in alegerea siturilor apartine Comisiei
Europene.
NATURA 2000 aduce avantaje atat naturii cat si oamenilor :
- statutul de sit NATURA 2000 inseamna un castig de imagine :
recunoastere europeana;
- turismul si vanzarea de produse locale se dezvolta mai bine. Se
pot creea marci locale de produse ecologice care au o mare
cautare in UE, dar si pe piata interna. In Romania acest lucru
este deja probat in zone ca Biertan (Sibiu) si Sighisoara –
Tarnava Mare (Mures);
- proprietarii de terenuri din siturile NATURA 2000 vor fi scutiti de
plata impozitelor.
Dezvoltarea economica care dispretuieste regulilor naturii nu este
o dezvoltare durabila pentru ca, mai devreme sau mai tarziu se
intoarce impotriva oamenilor. Suntem la fel de sanatosi precum este
aerul pe care il respiram si alimentele cu care ne hranim.
In ultimii 20 de ani, hrana, apa si aerul nostru contin tot mai
multe substante nocive la care suntem expusi de dragul unei economii
mai rentabile, dar ele otravesc natura si oamenii deopotriva. In siturile
NATURA 2000 se vor permite doar acele practici ce nu aduc prejudicii
naturii si care vor fi specificate intr-un plan de management ce va fi
realizat prin consultare cu comunitatea locala si aprobat de autoritatile
de mediu.
NATURA 2000 reuseste sa impace 2 nevoi ale oamenilor, ambele
vitale: nevoia de a castiga venituri si nevoia de a pastra natura vie.Este
posibil sa le avem pe amandoua daca suntem suficient de intelepti . In
multe din locurile cu biodiversitate bogata exista si asezari umane in
care locuitorii acestora traiesc din ceea ce le ofera natura.
 NATURA 2000 nu exclude oamenii si ocupatiile prin care ei isi
castiga existenta, atata vreme cat activitatile lor nu afecteaza negativ
valorile naturale importante.
De fapt NATURA 2000 este o sansa pentru dezvoltarea durabila tocmai
pentru ca se bazeaza pe parteneriatul dintre om si natura.
Programul NATURA 2000 incurajeaza practicile agricole
traditionale favorabile biodiversitatii. Aceste practici pot deveni mult
mai rentabile in siturile NATURA 2000 pentru ca cei care lucreaza astfel
pamantul vor putea obtine fonduri europene in sprijinul lor . De
exemplu , localnicii din zona Sighisoara, Tarnava Mare au obtinut deja
fonduri nerambursabile prin Programul SAPARD, pentru intretinerea
pasunilor. In plus pentru a obtine certificarea produselor ecologice, ca
potentiala sursa de venituri, sunt necesare tocmai astfel de practici
traditionale.

Protejarea biodiversitatii la nivel mondial

Declansarea crizei ecologice si amplificarea efectelor sale,
intensificarea si diversificarea poluarii, degradarea de o maniera
generala a starii factorilor de mediu au impus, alaturi de actiunile
desfasurate la nivel national, concentrarea bi- si multilaterala a
activitatii statelor in directia solutionarii acestor probleme. Cooperarea
internationala si reglementarea interstatala in domeniul protectiei
mediului au fost astfel determinate de internationalizarea crescanda a
problematicii ocrotirii patrimoniului natural mondial. La aceasta au
contribuit atat factorii fizici , cat si cei de natura economica, tehnico-
stiintifica, politica, etc.
Un prim factor care a actionat intr-o asemenea directie a fost ,
fara indoiala, caracterul “ transfrontier” al numeroaselor forme de
poluare.
In mod semnificativ, unul dintre primele documente
internationale relative la mediu, respectiv Cartea europeana a apei,
proclamata de Consiliul Europei in mai 1968, a formulat un principiu,
devenit fundamental, potrivit caruia apa nu cunoaste frontiere. Treptat,
ideea ca nici unul dintre elementele componente ale mediului nu cunosc
frontiere, nici marile , nici atmosfera, nici fauna si flora salbatica, nici
macar solurile, s-au generalizat. Activitatile desfasurate pe teritoriul
unui anumit stat pot sa produca efecte poluatoare asupra unei regiuni
mai apropiate sau indepartate.Asa, de exemplu, accidentul de la
Cernobil, din Ucraina, din 26.aprilie 1986 a afectat, prin consecintele
sale, o mare parte din tarile continentului european. Practic, orice
impact mai important asupra mediului poate produce efecte in afara
cadrului unui stat: poluarea atmosferica pe lunga distanta, mareele
negre, masacrele la care au fost supuse speciile migratoare etc. sunt
exemple elocvente. Prevenirea si/sau combaterea unor asemenea
efecte presupun, cu necesitate, actiuni de cooperare intre state.
 In acelasi context, se poate observa ca nu numai consecintele
poluarilor, dar si situatia anumitor factori de mediu pot reclama o
conlucrare interesanta. Astfel, protectia apelor unui fluviu international
sau de frontiera, al unui lac divizat intre mai multe tari, a resurselor
naturale partajate etc. necesita o coordonare intre aceste state, care
poate sa priveasca elaborarea unor reglementari adecvate, controlul in
comun al aplicarii si respectarii dispozitiilor acestora ori realizarea unor
lucrari concrete in domeniu , s.a.
Mai mult decat atat, se poate vorbi astazi chiar de mondializarea
anumitor probleme ecologice, odata cu aparitia si afirmarea unor
fenomene care privesc intreaga omenire precum: diminuarea stratului
de ozon, efectul de sera, desertificarea, saracirea patrimoniului genetic
mondial etc. Toate acestea presupun, la randul lor, solutii globale, cu
participarea egala si directa a tuturor statelor si popoarelor lumii.
In acelasi timp, cooperarea internationala in materie este ceruta
si de nevoia protejarii si conservarii elementelor de mediu care sunt
supuse jurisdictiei nationale a
unui stat si formeaza asa-numitul “patrimoniu comun al umanitatii”,
cum sunt fundaturile marilor si oceanelor situate dincolo de zonele
nationale, spatiul extraatmosferic s.a.
Internationalizarea problemelor poluarii si degradarii mediului si a
cailor lor de solutionare este determinata si de “solidaritatea” naturala
ce uneste diferitele componente ale medilui: asa,de exemplu, o parte a
poluarii marine este de origine telurica, alta este adusa de fluvii ori
provine din atmosfera, in timp ce poluarea altor factori de mediu
inglobeaza elemente “imprumutate” din alte zone ale naturii, impactul
oricaror deteriorari ale mediului asupra faunei si a florei salbatice etc.
Aceasta realitate si-a gasit expresia juridica intr-o serie de documente
internationale, precum Conventia ONU privind dreptul marii din 10
decembrie 1982 care stabileste obligatia de a evita deplasarea
prejudiciului ori riscurilor privind mediul de la un sector catre altul si de
a inlocui un tip cu altul (art. 195).
In aceasta perioada, un rol mai important in internationalizarea
problemelor protectiei mediului il joaca factorii economici. Este de
domeniul evidentei, in acest sens, faptul ca statul care adopta masuri
corespunzatoare pentru ocrotirea mediului sufera o serie de consecinte
din punct de vedere economic. Desigur, pe termen lung, investitiile
vizand eliminarea surselor de poluare sunt rentabile, iar refacerea
resurselor naturale deteriorate ori saracite este deosebit de costisitoare
ori chiar imposibila. Dar, pe moment, statul care adopta masuri de
protejare a elementelor naturale poate fi “penalizat”, in cadrul
concurentei economice internationale, de distorsionarile care se
formeaza in defavoarea sa, mai ales in conditiile unei economii
mondiale bazate pe libertatea cvasiabsoluta a schimburilor. Tot in acest
cadru general se inscrie si asa-numitul “export” de poluare in cadrul
relatiilor economice intertari, sub forma “dirijarii” spre tarile mai putin
dezvoltate, in primul rand datorita preturilor mult mai reduse, a
produselor agroalimentare poluate care, datorita substantelor nocive
inmagazinate in ele ca urmare a excesului de ierbicide, ingrasaminte
chimice etc., nu pot fi valorificate pe pietele statelor dezvoltate,
intrucat concentratiile de substante poluante depasesc standardele
admise tot mai ridicate. Este cazul, de pilda, a numeroase
medicamente, produse chimice etc. care nu sunt admise de
consumatorii interni datorita noilor norme ecologice instituite de
autoritati. Un alt aspect al problemei vizeaza exportul de echipament si
tehnologie poluanta, a carei folosire fiind interzisa in tarile dezvoltate
acestea sunt acceptate totusi in tarile in curs de dezvoltare datorita
conditiilor mai lesnicioase de achizitionare.
Sub impactul normelor si standardelor economice tot mai severe
adoptate de statele dezvoltate, se manifesta tendinta transferarii
ramurilor economice, subramurilor sau unitatilor industriale poluante pe
teritoriul tarilor din zonele defavorizate ale lumii, beneficiindu-se in
acest mod nu numai de forta de munca ieftina, dar si de tranferul
costurilor poluarii asupra acestora. Folosindu-se de slabiciunea
legislatiei in materie ori de controlul necorespunzator al aplicarii
acesteia in tarile sarace, se expedieaza catre ele produse interzise in
tarile industrializate , se depoziteaza deseuri toxice ori periculoase sau
se implanteaza activitati mai putin oneroase. Accidentul unei uzine
chimice apartinand unui grup american, dar construite in India, la
Bhopal, a cauzat moartea a circa 2500 de oameni in decembrie 1984, a
fost o ilustrare elocventa a pericolului pe care il comporta asemenea
operatii.
Dar fenomenul cel mai evident il constituie, intr-o asemenea
perspectiva,
folosirea normelor si standardelor comerciale ecologice ca factor de
influentare a concurentei comerciale pe piata mondiala, aceasta putand
constitui adevarate bariere comerciale netarifare.
Frecvent, promovarea unor norme vizand protectia mediului,
severe si diversificate, serveste ca mijloc de inlocuire si coordonare, din
diverse ratiuni, a barierelor vamale cu altele de natura ecologica sau de
“cordon sanitar”. Este posibil, de asemenea, ca un stat care, in anumite
ramuri, a realizat un avans tehnologic in domeniul productiei pe seama
protectiei mediului, sa exagereze apoi standardele ecologice in scopul
nedeclarat de a frana importul si, pe baza utilizarii psihologiei creeate
de considerentele mediului, sa-si largeasca piata externa pentru
propriile produse, afectand astfel concurentii efectivi sau potentiali.
In acest sens, protectia mediului se contureaza si afirma tot mai
mult nu ca o simpla problema “tehnica” a raportului dintre om
(societate) si natura, ci, mai ales, ca o problema economica dintre cele
mai complexe si cu vaste implicatii in relatiile economico-comerciale
internationale.
 Toate aceste fenomene constituie factori de “internationalizare” a
problemelor mediului care impun cooperarea intre state si adoptarea de
reguli comune.
Mai mult decat atat, combaterea efectelor sale (produse mai ales
datorita caracterului mai
permisiv al unor reglementari nationale) reclama armonizarea
legislatiilor nationale pe calea unor norme si standarde ecologice
ridicate si uniforme.
Asemenea evolutii au condus la aparitia si dezvoltarea unui
corpus tot mai amplu si mai divers de reguli si norme juridice
internationale consacrate prevenirii degradarii si conservarii mediului.
Intr-adevar, ca orice sistem normativ, dreptul international se
bazeaza pe anumite valori , recunoscute ca fundamentale de catre
comunitatea internationala si spre realizarea carora tinde in mod
natural. Din acest punct de vedere, constientizarea pericolului
degradarii si distrugerii elementelor mediului a incris, atat la nivel
national, cat si mondial, protectia si conservarea naturii printre
prioritatile umanitatii. Ca atare, cooperarii internationale privind
apararea pacii, securitatii ori drepturilor fundamentale ale omului li s-au
adaugat o dimensiune noua , cea privind protectia mediului. Interesul
comun al umanitatii de a apara si conserva conditiile naturale de
existenta a omului (societatii) a fost recunoscut ca atare in toate
planurile sociale. In acelasi timp, comunitatea internationala a incetat
sa mai fie considerata ca un sistem bazat exclusiv pe suveranitatea
statelor , ci este privita ca unul structurat pe multiple relatii interne,
inclusiv de ordin natural si cu un dinamism propriu.
“Reactiile” dreptului international la problematica protectiei
mediului au debutat in termen traditionali, prin abordarea “conflictului
intre suveranitati”, intre dreptul statului de a folosi teritoriul sau,
inclusiv de a autoriza activitatile care ar putea cauza pagube mediului
statului vecin si dreptul acestuia din urma ca teritoriu si mediul sau sa
fie respectat. Dar o asemenea viziune, caracterizata prin preocuparea
concentrata exclusiv pe poluarile transfrontaliere, nu poutea sa ajunga
decat la solutii partiale. In plan teoretic, interdictia poluarii
transfrontaliere a fost justificata prin abuzul de drept si
responsabilitatea autorului pentru pagubele aduse mediului altuia.
Treptat insa, particularitatile domeniului supus reglementarii si-au
spus cuvantul. Astfel, faptul ca in materie de mediu “a preveni este
mai bine decat a
combate”, ori dificultatile stabilirii raportului de cauzalitate in privinta
raspunderii au nascut principii si reguli specifice: informarea prealabila,
consultarea, aplicarea legislatiei nationale fara discriminare fata de
toate activitatile potential pagubitoare etc. depasirea stadiului si
cadrului bilateral care caracterizeaza poluarile transfrontaliere a condus
la afirmare deplina a dreptului international a mediului, mai ales in
sensul reglementarilor multilaterale ale problemelor privind regiuni ori
chiar intreaga planeta.
Caracterul, prin excelenta interdisciplinar, al problemelor
ecologice, se reflecta si asupra continutului si realizarii actiunii juridice
in domeniu. Creearea de norme de drept si stabilirea de institutii
corespunzatoare impun juristului apelul constant la un minimum de
cunostinte ecologice, biologice, din domeniul fizicii, chimiei, sociologiei
si altele.
Nu mai putin dificila apare si delimitarea sferei normative de
compunere a dreptului international al mediului. Totusi, in ciuda marii
diversitati a reglemetarilor existente distingem din acest punct de
vedere doua mari categorii.
Din prima fac parte norme care au ca obiectiv determinat alte
domenii dar care intr-o anumita masura vizeaza si protectia unor
elemente de mediu. Asa, de pilda, numeroasele conventii internationale
in materii de pescuit, au un scop principal
economic, dar prin masurile privind gestiunea si exploatarea rationala
si durabila a acestei resurse naturale acvatice contribuie si la
conservarea sa. Alte reglementari pot avea un efect indirect, pe cale
de consecinta in sensul protectiei naturii. Se incriu in aceasta categorie,
de exemplu, normele tehnice referitoare la omologarea motoarelor si
stabilirea unui nivel scazut de zgomot ori reducerea poluarii prin gazele
de esapament, regulile de navigatie si securitate in constructia navelor
etc.
A doua categorie, cea mai importanta o reprezinta reglemetarile
internationale referitoare la protectia si conservarea preopriu-zisa a
mediului, aflata in plin proces de diversificare si sporire a gradului sau
de angajare; se contureaza deja un fascicul de norme si principii cu
caracter general, care confera substanta specifica dreptului
international al mediului si stimuleaza reglementarile sectoriale. In
prezent exista cu mult peste 300 de tratate multilaterale care se refera
la protectia mediului, fara a lua in calcul numeroasele texte provenite
de la organizatiile internationale (rezolutii, declaratii de principii,
directive si regulamente comunitare etc).
Nascut si desprins din dreptul international traditional, dreptul
international al mediului isi crioeste tot mai ferm un drum preopriu in
cadrul dreptului pozitiv si al disciplinelor stiintifice. Este un drept
major al prezentului si, mai ales, al viitorului.