Документ Microsoft Word

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
Departament Drept Public
REFERAT
,, RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ’’
A elaborat:
Irina Ropot
an. IV. gr. 404
Conducător științific:
Rodica Nichita
magistru în drept, lect. universitar
Chișinău - 2015
CUPRINS:
INTRODUCERE.................................................................................................3
1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1.1. Noţiunea şi trăsăturile răspunderii juridice...................................................10
1.2. Principiile răspunderii juridice.....................................................................13
2. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

2.1. Forme de răspundere juridică în drept public...............................................24
2.2. Forme de răspundere juridică în drept privat...............................................29
2.3. Condiţiile generale ale răspunderii juridice.................................................38
2.4. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs......................73
CONCLUZII.....................................................................................................86
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................89
INTRODUCERE
Actualitatea temei, motivarea alegerii ei: Respectarea legislației în vigoare trebuie să
devină un principiu de bază a fiecărei persoane.
Orice tentativă de abatere de la lege, indiferent de motiv, nu poate fi acceptată, și este
sancționată de către organele competente ale statului conform legislației în vigoare.
Instituția răspunderii și responsabilității juridice este extrem de vastă și constituie cea mai
fascinantă parte a științei dreptului.
Răspunderea și responsabilitatea juridică sunt inerente existenței Statului și Dreptului atît
la nivel național și internațional.
Problema răspunderii juridice și a responsabilității juridice a fost, este și va fi mereu în
atenția tuturor și va constitui obiect de preocupare a minților iluminate ale juriștilor, sociologilor
dar și a întregii societății.
Tema tezei de licență este o temă actuală, deoarece răspunderea juridică și
responsabilitatea juridică, a fost și este o temă cercetată dar în același timp importantă atât pentru
doctrină cît și pentru legislație.
Răspunderea juridică este o instituție funcțională, de neînlocuit, în sistemul de
reglementare și ocrotire a dreptului. De eficiența funcționării mecanismului de reglementare a
răspunderii juridice în mare parte depinde starea legalității și ordinii de drept în societate. Deși
în ultimii ani în domeniul instituției răspunderii juridice, ca fenomen complicat legat de norma
juridică, de ramura de drept, de încălcările dispozițiilor legale, de realizarea și aplicarea
dreptului, de legalitate, a fost acumulată o experiență considerabilă, pînă în prezent n-a fost
elaborată o interpretare unică a acesteia, n-au fost cercetate în profunzime nici problemele
responsabilității juridice.
Noile procese apărute în raporturile juridice de stat necesită reexaminarea mai multor
reprezentări de drept cu privire la răspunderea și responsabilitatea juridică. Luînd în considerație
că abordarea științifică a problemei asigură funcționarea ei mult mai eficace în practică, este
necesară nu doar formularea unei definiții, nu doar delimitarea semnelor caracteristice
fundamentale, ci și elaborarea criteriilor de constituire a unui sistem de răspundere și
responsabilitate juridică.
Acest obiectiv ar fi realizabil în condițiile cercetării răspunderii și responsabilității
juridice în sistemul de drept național și a desemnării rolului ei în reglementarea juridică a
relațiilor sociale.
Actualitatea temei se justifică de asemenea prin faptul că schimbările radicale și
procesele ce au loc în sfera reglementărilor juridice ne obligă să reevaluăm multe dintre
principiile teoretice de bază legate de răspunderea juridică. În știința dreptului lipsește unitatea
de opinii în privința definiției, esenței, conținutului, temeiurilor, principiilor răspunderii și
responsabilității juridice. Tratarea teoretică multiaspectuală și argumentată a acestor probleme
determină în foarte multe cazuri activitatea legislatorului, aplicarea dreptului și comportamentul
subiecților de drept.
În perioada actuală, datorită afirmării valorilor general umane, edificării statului de drept
și constituirii societății civile în Republica Moldova, capătă o importanță tot mai mare problema
responsabilității juridice.
Examinarea tradițională a răspunderii juridice ca obligație a delincventului de a suporta
consecințele cu caracter negativ stabilite de sancțiunea juridică, pînă nu demult, a fost asociată cu
o funcție tipică a dreptului, în această concepție, răspunderea juridică era identificată cu
pedeapsa.
Apariția normelor juridice a reprezentat o etapă de cristalizare și clarificare a modului de
organizare și conducere a societății, căci aceste norme au dat naștere răspunderii juridice care
reprezintă o treaptă de integrare a subiectului de drept în societate.
Caracterul ilicit al comportamentului este stipulat în norma juridică și nu este lăsat la
aprecierea subiectivă a unei persoane sau a alteia.
Norma juridică obligă subiecții de drept la o anumită conduită, la un anumit
comportament, iar cînd subiectul încalcă această obligație, se poate aplica sancțiunea prevăzută
de norma respectivă.
În sistemul statului de drept răspunderea juridică cuprinde atît sfera publică, cît și cea
privată, din societate, avînd drept forme: răspunderea juridică de drept public ( răspunderea
administrativă, contravențională, constituțională și penală) și răspunderea juridică de drept privat
(răspunderea disciplinară, materială, civilă contractuală și delictuală).
Răspunderea juridică este reglementată prin normele juridice ale codului penal, civil,
contravențional etc.
Aplicarea răspunderii juridice este mai eficientă în practică deoarece rolul ei este de a
pedepsi pentru atentarea la drepturile și libertățile legitime ale persoanei, proprietății, ordinii
publice și a altor valori ocrotite de lege. De aici rezultă că pentru protejarea acestor valori,
trebuie să fie sancționate orice încălcare a legii. Aplicarea răspunderii juridice este un proces real
și practic.
În Republica Moldova în ultimii ani au avut loc transformări care au atras după sine
afirmarea în societate a valorilor general umane care au impus necesitatea de a înțelege altfel un
șir de categorii statornicite, printre care și instituția răspunderii și responsabilității juridice.
Răspunderea juridică este examinată ca una dintre garanțiile legalității în domeniul
contraacarării tendințelor criminale și în acest sens se manifestă în calitate de instrument al
constrângerii de stat prin intermediul căreia se asigură realizarea dispozițiilor legale cu caracter
public.
Pentru Republica Moldova problema asigurării ordinii de drept rămâne una actuală,
deoarece că criminalitatea este în creștere.
În aceste condiții, utilitatea și actualitatea răspunderii juridice ca formă a răspunderii
sociale se manifestă și mai pregnant, aceasta fiind una dintre principalele metode de constrângere
statală în domeniul combaterii contravențiilor, infracțiunilor etc.
Motivul alegerii acestei teme derivă din dorința de documentare cu privire la
problematica deosebit de complexă a răspunderii juridice și responsabilității juridice.
Alegerea acestei teme este reprezentată de actualitatea subiectului propus spre
examinare. De asemenea nu trebuie de trecut cu vederea provocările cu care se confruntă
instituția răspunderii juridice. Nu în ultimul rînd, multitudinea de opinii privind subiectul dat
impune o analiză minuțioasă și oferirea unor răspunsuri cît mai elocvente care să ducă la
propuneri de lege ferenda.
Un alt factor, ce a determinat alegerea temei date, a fost și aspectul practic al răspunderii
juridice.
Răspunderea juridică își atinge scopul său atunci cînd fapta ilicită va fi cunoscută de stat,
mai exact statul va epuiza toate metodele disponibile și va recunoaște sau nu va recunoaște faptul
săvârșirii faptei ilicite.
Scopul și obiectivele propuse în lucrare: Prezenta lucrare are drept scop analiza
răspunderii juridice și a responsabilității juridice, condițiilor generale ale răspunderii juridice,
analiza multaspectuală a formelor de răspundere juridică în drept public și drept privat.
Pentru realizarea scopului propus au fost trasate următoarele obiective:
- a oferi o definiție a răspunderii juridice și responsabilității juridice;
- a evidenția caracteristicile fundamentale ale răspunderii juridice în
general;
- a elucida felul în care condițiile răspunderii juridice determină apariția
acesteia;
- a evidenția modul în care una din condițiile răspunderii juridice și anume
fapta ilicită se manifestă și produce efecte juridice;
- a prezenta prejudiciul ca o condiție de atragere a răspunderii juridice;
- a cerceta vinovăția ca o condiție de atragere a răspunderii juridice;
- a prezenta și cerceta legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și
prejudiciu;
- a cerceta formele de răspundere juridică în drept public și drept privat;
- a identifica cauzele ce exclud și înlătură fapta ilicită și răspunderea
juridică;
- a cerceta noțiunea de principii ale răspunderii juridice.
Prezentarea structurii lucrării și conținutul rezumativ: Structura lucrării este
prezentată în corespundere cu obiectivele preconizate și ordinea realizării cercetărilor științifice.
Lucrarea constă din trei capitole, fiecare capitol la rândul său este structurat în paragrafe,
iar la sfârșitul acestor capitole este expusă concluzia și bibliografia.
Astfel, în introducere este prezentată actualitatea temei, motivarea alegerii temei, scopul
și obiectivele propuse în lucrare, contribuția personală a studentului în elucidarea problemei
abordate, elemente noi la investigarea și tratarea problemei respective, prezentarea structurii
lucrării și conținutul rezumativ, analiza succintă a surselor, literaturii și materialelor folosite în
lucrare, reflectarea problemei abordate în literatura de specialitate, metodele și procedeele de
pregătire și realizare a lucrării (efectuarea experimentului, utilizarea metodelor statistice,
comparative etc.).
1. Considerații generale privind răspunderea juridică:
- am analizat noțiunea de răspundere juridică și trăsăturile caracteristice;
- sunt prezentate principiile răspunderii juridice.
2. Formelor răspunderii juridice:
- am analizat răspunderea juridică în drept public și drept privat;
- condițiile generale ale răspunderii juridice;
- am analizat cauzele care exclud fapta ilicită și răspunderea juridică,
circumstanțele atenuante și agravante;
- am analizat raportul (legătura) de cauzalitate între fapta (conduita) ilicită
și rezultatul produs.
Analiza succintă a surselor, literaturii și materialelor folosite în lucrare: Printre cele
mai însemnate surse bibliografice la elaborarea lucrării de față se numără monografii și diverse
articole din revistele publicate în ultimul deceniu în Republica Moldova, în care este tratată
răspunderea juridică și responsabilitatea juridică.
În procesul de investigare a fost studiată de asemenea și legislația ce ține de răspunderea
juridică, formele de răspundere juridică în drept public și drept privat, printre care le menționez:
Constituția Republicii Moldova, Codul Penal, Codul Muncii, Codul civil, Codul Contravențional
și Legea nr.780 din 27.12.2001 privind actele legislative.
Reflectarea problemei abordate în literatura de specialitate:
În literatura juridică de specialitate s-a format un număr destul de mare de modalități de
interpretare a noțiunii de răspundere și responsabilitate juridică.
Potrivit opiniei lui Gh. Avornic, răspunderea juridică este o măsură de constrîngere
aplicată de către stat pentru comiterea unei fapte ilicite și exprimată prin aplicarea unor sancțiuni
cu caracter material, organizațional sau de ordin personal.
Baltag D, definește răspunderea juridică ca o categorie prin care este desemnată obligația
subiectului de drept responsabil de a suporta consecințele nerespectării unei norme juridice în
vigoare în vederea restabilirii ordinii de drept în societate.
Profesorul V. Guțuleac menționează că răspunderea juridică reprezintă reacția statului
(societății ) la depășirea responsabilității juridice (transformarea raportului juridic de conformare
în cel de conflict) prin aplicarea față de autor de către organul împuternicit, în modul stabilit de
lege, a uneia dintre formele juridice de constrângere statală, potrivit faptei ilicite comise cu
vinovăție.
După I. Creangă, răspunderea juridică apare ca un complex de drepturi și obligații
stabilite de lege, având drept consecință aplicarea sancțiunii de către organele de stat ce veghează
la respectarea dreptului, în scopul restabilirii ordinii de drept și prevenirii încălcării normelor
juridice în viitor.
Bloșenco M., definește răspunderea juridică ca un raport de constrângere, al cărui
conținut constă în dreptul statului de a trage la răspundere pe cel care a încălcat norma de drept,
aplicând sancțiunea prevăzută de norma încălcată și în obligația persoanei vinovate de a
răspunde pentru fapta și de a se supune sancțiunii aplicate pe baza normei juridice.
Boboș Gh., reprezentant al doctrinei române, definește răspunderea juridică ca fiind un
raport juridic de constrângere ce are ca obiect sancțiunea juridică.
Barac L., menționează că răspunderea juridică ar putea fi definită ca fiind instituția ce
cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturile ce apar în sfera activității
desfășurate de autoritățile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau
ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării și promovării ordinii juridice și a binelui
public.
Iovănaș I, înțelege răspunderea juridică ca pe o expresie a condamnării de către stat a
unei conduite ilicite, care constă într-o obligația de a suporta o privațiune.
Potrivit opiniei lui Craiovan I, răspunderea juridică este un raport juridic între stat
(organele sale reprezentative) și persoana care a săvârșit o încălcare de lege, care este obligată să
suporte aplicarea față de ea a măsurilor statale de limitare, prevăzute de sancțiunea normei
juridice, în scopul asigurării raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul
respectării ordinii de drept.
Metodele și procedeele de pregătire și realizare a lucrării: În această lucrare au fost
utilizate mai multe metode de analiză care au permis structurarea informației, dar și formularea
concluziilor în domeniu.
Printre ele, metoda de analiză care au permis structurarea informației, dar și formularea
concluziilor în domeniu.
Prin utilizarea metodei comparatiste ne permite relevarea cercetărilor jurisprudențiale
naționale și europene, precum și a experienței legislative europene în vederea formulării
propunerilor de lege ferenda.
Metoda comprehensivă, a permis interpretarea raționamentelor specialiștilor din
domeniu, precum și în mod obligatoriu a reglementărilor legale, nemijlocit cele cuprinse în
Codul contravențional, Codul civil, Codul penal, Codul Muncii, Codul fiscal și Legea nr.780 din
27.12.2001 privind actele legislative.
Metoda deductivă, a fost utilizată pentru stabilirea locului răspunderii juridice.
Metoda problematică, nea permis colectarea informațiilor și studierea documentelor din
bibliotecă.
Metoda cantitativă, care facilitează sistematizarea și reliefarea legislației și a informației
juridice științifice.
Metoda transcendentală, a fost utilizată pentru elaborarea formei și conținutului
prezentului studiu.
Metoda sistemică, care a determinat generalizarea informației acumulate și încadrarea ei
într-un conținut logic și coerent, oferind posibilitatea formulării concluziilor la fiecare etapă de
cercetare.
Metoda bibliografică, a fost bazată pe culegerea și studiul documentației existente și
disponibile, care a implicat o atentă informare asupra surselor și studierea acestora, în baza unei
bibliografii juridice de specialitate, națională și internațională, lucrări ale autorilor moldoveni și
străini, resurse Internet etc.
1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
1.1. Noțiunea și trăsăturile răspunderii juridice
Organizarea vieții în societate presupune respectarea de către toți membrii ei a unor

norme de conduită, a căror încălcare atrage după sine răspunderea a celui vinovat.1
Răspunderea, la rândul său, nu este altceva decât o condamnare din partea statului, a
organizației obștești sau a colectivului față de fapta săvârșită. Aceasta este o reacție a societății la
încălcarea intereselor normelor stabilite și presupune aplicarea de sancțiuni pe care autorul faptei
trebuie să le suporte.2
Răspunderea constituie elementul esențial al oricărei norme de conduită socială; acțiunea
omului are drept consecință un rezultat, iar rostul instituției răspunderii este să ghideze și să
1 Zaharia Gh.A,Budeanu-Zaharia O,Budeanu T.Drept administrativ.Iași,2002.p.354.
2 Orlov M,Belecciu Șt.Drept administrativ.Chișinău,2005.p.132.
determine comportamentul în conformitate cu o regulă de conduită. Existența unor reguli de
conduită și asigurarea respectării lor reprezintă o necesitate vitală pentru societate și de aceea,
acțiunile și inacțiunile membrilor societății sunt generatoare de răspundere.3
Răspunderea este legată de tot ce este organizat, ea este specifică diferitelor domenii ale
vieții sociale.4
Orice societate evaluează comportamentul membrilor săi din punct de vedere al
conformării acestuia față de normele și valorile recunoscute și acceptate de majoritatea
indivizilor, nerespectarea acestor norme și valori atrăgând o reacție a mediului social. Această
reacție se concretizează într-o serie de sancțiuni pe care societatea le exercită împotriva
conduitelor neconformiste sau deviante, obligându-l astfel pe individ să se încadreze în limitele
normativității sociale.5
Noțiunea de răspundere este folosită în toate domeniile vieții sociale, nefiind specific în
exclusivitate dreptului, vom întâlni sintagma de răspundere politică, răspundere morală,
răspundere religioasă (spirituală), răspunderea culturală. Toate aceste forme de răspundere fac
parte din categoria răspunderii sociale.6
O parte componentă a răspunderii sociale este și răspunderea juridică, care are drept scop
final reglarea sistemului social, condamnarea faptei ilicite prin realizarea constrângerii statale și
dezvoltarea atitudinii de responsabilitate juridică a membrilor societății.7
În comparație cu formele răspunderii sociale (morală, politică, religioasă etc.), specificul
răspunderii juridice constă în faptul că ea se referă la obligația de a răspunde pentru încălcarea
normei juridice. De aceea, încălcarea normelor juridice prevăzute de legislație atrage după sine
răspunderea juridică stabilită de ele și servește drept temei al acesteia. Totodată, ea este strîns
legată de activitatea specifică a unor organe competente ale statului.8
Răspunderea juridică – în diversele sale forme de manifestare- constituie, fără îndoială
domeniul central al dreptului, iar asta deoarece îndeplinește rolul de garanție a realizării dreptului
și, sub aspect, reprezintă un important factor de eficiență a acestuia. 9
Pentru că funcționarea răspunderii juridice, ca instituție specifică dreptului, să poată fi
legată de scopurile generale ale sistemului juridic, este nevoie să existe credința că legea poate
crea în conștiința destinatarilor săi sentimentul responsabilității.
Reglementând relațiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are în vedere capacitatea
normei de a determina un anume comportament considerat socialmente util. Însă norma poate fi
înfrântă tot de destinatarii săi, printr-o conduită ilicită, prin manifestări multiple și având
motivații complexe.
Prin fapta sa, cel care încalcă legea aduce atingere ordinii de drept, tulbură normala
desfășurare a relațiilor sociale, afectează drepturi și interese legitime, pune în pericol
coexistența libertăților și echilibrul social. Pentru aceste motive, el trebuie să răspundă.
Temeiul declanșării răspunderii și stabilirea formei concrete a acesteia se află în lege –
răspunderea este totdeauna este legală; nimeni nu-și poate face singur dreptate; nimeni nu poate
3 Anghel I.M,Anghel V.I.Răspunderea în dreptul international.București,1998.p.7.

4 Flămânzeanu I.Răspunderea juridică.Teză de doctorat.București,2006.p.16.
5 Artene D.A.Temeiul și condițiile răspunderii juridice.Teză de doctor în drept.Chișinău,2014.p.19.
6 Sida A.Introducere în teoria generală a dreptului.Timișoara,1997.p.187.
7 Guțuleac V.Drept contravențional ca ramură distinctă a sistemului de drept.Chișinău,2011.p.55.
8 Avornic Gh.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2004.p.487.
9 Cojocaru M.C.Formele răspunderii juridice.Bacău.p.5.
fi judecător în propria cauză.10
Răspunderea juridică și-a stabilit relații complexe cu sancțiunea juridică, sancțiunea
juridică aparând ca o premisă a instituției răspunderii juridice, deoarece răspunderea juridică are
ca temei încălcarea normelor juridice dotate prin excelență cu sancțiuni juridice. În plus,
sancțiunea juridică constituie obiectul răspunderii juridice, ea aflîndu-se la capătul acesteia ca
scop, ca finalitate, deși nu singura, a răspunderii juridice.
Deci, din această perspectivă, răspunderea juridică apare ca un cadru juridic de realizare
și întruchipare a sancțiunii juridice. 11
Sancțiunile juridice constituie mijloacele de realizare a răspunderii juridice și sunt
stabilite în mod exhaustiv de normele ce formează instituția răspunderii juridice sub diversele ei
forme: penală, contravențională, civilă, disciplinară. 12
Răspunderea juridică se definește ca fiind forma răspunderii sociale stabilite de stat, ca
urmare a încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit, care determină obligația de a
suporta consecințe corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forței de
constrângere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept lezate.13
Trăsăturile caracteristice ale răspunderii juridice sunt următoarele :
- este un raport juridic de constrângere;
- obiectul răspunderii juridice este sancțiunea care se aplică de organul
specializat al statului;
- este o expresie a responsabilității juridice, potrivit căreia fiecare individ
trebuie să-și asume și să suporte consecințele faptelor sale ;
- întotdeauna răspunderea juridică este legală, adică intervine numai în baza
legii;
- declanșarea răspunderii juridice și stabilirea formei concrete a acesteia,
reprezintă prerogativa unor organe special abilitate a statului; 14
- are întotdeauna ca temei nerespectarea sau încălcarea unei norme de drept;
15
- reprezintă reacția organizată a autorității statale pe care o declanșează

săvârșirea unei fapte socialmente periculoase;16
- tragerea la răspunderea juridică și stabilirea formei concrete a acesteia
reprezintă prerogativa unor organe speciale abilitate ale statului;
- scopul răspunderii juridice este de a anula consecințe prejudiciante pentru
patrimoniul persoanei, de a obliga autorul faptei ilicite să suporte consecințele punitive
ale conduitei sale generatoare de pericol social; 17
- este stabilită normativ și constă în aplicarea și realizarea normelor de drept;
- este aplicată de către autoritatea statului împuternicită în acest sens;
- reprezintă acea formă, modalitate prin care societatea înlătură caracterul
social și anti-social al faptelor juridice ( licite și ilicite );
10 Popa N,Eremia M.C,Dragnea D.M.Teoria generală a dreptului ( sinteze pentru seminar ).București,2005.p.217.
11 Cojocaru M.C.Formele răspunderii juridice.Bacău.p.80.
13 Baltag D.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2010.p.425.
14 Trandafir C,Toader C,Harcan L,Florescu G,Constantinescu S,Gulie I,Moisescu A.Teoria generală a dreptului.Craiova,2003.p.252.
15 Sida A,Berlingher D.Teoria generală a dreptului.Arad,2006.p.202.
16 Ibidem,p.204.
17 Baltag D.Teoria răspunderii și responsabilității juridice.Chișinău,2007.p.120-121.
- este o modalitate de întărire a legalității;
- este un principiu al statului de drept;
- este un mijloc de ocrotire a ordinii de drept și un mod de realizare a puterii
de stat;
- este obligația de a suporta consecința juridică a faptei ilicite;
- această obligație revine unui subiect de drept responsabil;
- obligația apare ca urmare a constrângerii statale prin aplicarea sancțiunilor
juridice;
- aplicarea sancțiunilor juridice are drept scop afirmarea ordinii de drept și
resocializarea persoanei față de care ele sînt aplicate;18
- aplicarea sancțiunii se face în numele statului și are drept scop atît
restabilirea ordinii legale încălcate prin fapta ilicită, cît și întărirea legalității;
- în conținutul raportului juridic de constrângere intră asemenea drepturi și
obligații corelative, cum ar fi: obligația statului de a aplica numai sancțiuni prevăzute de
lege pentru fapta comisă și dreptul persoanei responsabile de a i se aplica numai această
sancțiune și nu alta etc;19
- consecințele răspunderii juridice sunt deosebit de grave în sensul că pot
antrena uneori chiar sancțiuni privative de libertate sau detențiunea pe viață.
1.2. Principiile răspunderii juridice
Principiile răspunderii juridice sunt acele idei călăuzitoare care își găsesc expresia în
totalitatea normelor de drept ce reglementează diferitele forme sub care se prezintă această
instituție juridică.20
Răspunderea juridică, are la bază următoarele principii:
- principiul legalității răspunderii juridice). Reprezintă un principiu esențial,
pentru că nu poate exista răspunderea juridică fără lege.
Principiul legalității reprezintă principalul mijloc de realizare și promovare a ordinii juridice,
de menținere a unor relații bazate pe lege, în general pe normele juridice. Legea nu acționează
retroactiv, iar orice faptă, indiferent de periculozitatea ei, nu poate constitui o faptă ilicită și, pe
cale de consecință, o persoană nu poate fi judecată, condamnată, dacă fapta respectivă nu era
prevăzută de lege. Legea determină temeiul, nașterea răspunderii juridice, formele și întinderea
ei.21
Principiul legalității a fost formulat de ideologii Revoluției franceze, fiind înscris în
Declarația drepturilor omului și cetățeanului.
În art.3 al Declarației se subliniază că nimeni nu poate fi pedepsit pentru faptele care nu
sînt prevăzute de dreptul în vigoare.
Conform art.15 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice,
nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau inacțiuni care nu constituie un act delictuos,
potrivit dreptului național sau internațional, în momentul în care au fost săvârșite. De asemenea,
nu se va aplica nici o pedeapsă mai severă decît aceea care era aplicabilă în momentul comiterii
18 Guțuleac V.Drept administrativ.Chișinău,2013.p.431.
19 Negru B,Negru A.Teoria generală a dreptului și statului.Chișinău,2006.p.468.
20 Trandafir C,Toader D,Harcan L,Florescu G,Constantinescu S,Gulie I.Moisescu A.Teoria generală a dreptului.Craiova,2005.p.215-216.
21 Mazilu D.Teoria generală a dreptului.București,1999.p.123.
infracțiunii. Dacă ulterior comiterii infracțiunii, legea prevede aplicarea unei pedepse mai ușoare,
delicventul trebuie să beneficieze de aceasta. Nimic din prezentul articol nu se opune judecării
sau condamnării oricărui individ din pricina unor acțiuni sau omisiuni care atunci cînd au fost
săvârșite erau considerate ca fapte criminale, potrivit principiilor generale de drept recunoscute
de toate națiunile.22
Acest principiu este valabil pentru toate formele răspunderii juridice deoarece în orice
ramură de drept și în cadrul oricăreia dintre formele răspunderii juridice se pot aplica sancțiuni
juridice numai pentru fapte ilicite, indiferent dacă este vorba de infracțiune, ilicit civil,
contravenție, abatere disciplinară.
În domeniul răspunderii juridice, pe lîngă cerințele generale, acest principiu conține și
unele cerințe particulare, proprii categoriilor de norme juridice prin care se reglementează
diferitele forme ale răspunderii. Cercetarea acestor particularități implică în mod necesar o
distincție între activitatea de reglementare a răspunderii juridice prin acte normative emise de
către organele de ocrotire a normelor de drept și activitatea practică de aplicare a acestor norme,
adică de tragere la răspundere a subiectelor de drept pentru încălcarea ordinii de drept. Acțiunea
practică de aplicare prezintă numeroase cerințe ale principiului legalității.
Ca formă de manifestare a constrângerii de stat, răspunderea juridică implică aplicarea de
sancțiuni juridice față de persoanele care nu au respectat ordinea de drept, scopul ei principal
fiind restabilirea integrității acestei ordini.
De aceea se poate concepe că restabilirea ordinii de drept să aibă loc în afara cerințelor
legale, deci cu încălcarea principiilor legalității.
O cerință fundamentală a principiului legalității impune că răspunderea juridică să
opereze numai contra celor persoane care au săvârșit fapte ilicite și, totodată, ca natura
răspunderii să corespundă naturii faptelor ilicite.
Principiul legalității pretinde, de asemenea, ca tragerea la răspundere să vizeze numai
acele persoane care au săvârșit fapte ilicite cu vinovăție.23
Nu va fi legală tragerea la răspundere a unor persoane cărora nu li s-a dovedit vinovăția
sau atunci cînd-în cazul dat operează una dintre cauzele legale ce înlătură fie caracterul ilicit al
faptei săvârșite, fie vinovăția autorului faptei.
De asemenea, nu va corespunde principiului legalității nici nesocotirea situațiilor în care
operează cauza de acțiune a răspunderii.
O cerință la fel de importantă a principiului legalității se referă la stricta respectare a
formelor procesuale după care se desfășoară activitatea tuturor acestor organe. 24
O altă cerință a principiului legalității în materie de răspundere impune ca organele ce
aplică constrângerea de stat prin sancțiuni juridice să vegheze cu strictețe ca sancțiunea aplicată
să fie prevăzută de lege, iar cuantumul ei să se înscrie în limitele legii. Toate aceste cerințe ale
principiului legalității au fost prescrise inițial în materia răspunderii penale.25
În domeniul răspunderii penale, principiul legalității presupune că apariția, desfășurarea
și soluționarea răspunderii penale are loc pe baza legii și în stricta conformitate cu aceasta.26
22 Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16.12.1966, intrat în vigoare la 23.03.1967, în vigoare pentru RM din
26.04.1993,art.15.
23 Baltag B.Teoria răspunderii și responsabilității juridice.Chișinău,2007.p.186.
24 Baltag B.Teoria răspunderii și responsabilității juridice.Chișinău,2007.p.187.
25 Ibidem,p.189.
26 Dobrinoiu V,Pascu I,Molnar I,Nistoreanu Gh,Boroi A,Lazăr V.Drept penal ( partea generală).București,1999.p.391.
Legalitatea răspunderii penale este realizată, în primul rând, prin legalitatea incriminării,
care presupune prevederea în lege a tuturor condițiilor în care o faptă constituie infracțiune.
Nerealizarea acestor condiții duce la inexistența infracțiunii și, prin urmare, la inexistența
temeiului real al răspunderii penale.
În al doilea rând, legalitatea răspunderii penale se realizează prin legalitatea sancțiunilor
de drept penal, care presupune prevederea în lege a categoriilor și cuantumului pedepsei penale,
a măsurilor de siguranță, precum și a condițiilor de stabilire și aplicare a acestora în cadrul
fiecărui raport juridic de răspundere penală.
Așadar, realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal are loc pe baza legii și în
strictă conformitate cu aceasta, limitând posibilitatea unor abuzuri în activitatea de aplicare a
legii penale.27
În Republica Moldova, principiul legalității este prevăzut de Codul penal al RM și Codul
contravențional al RM.
Conform art.3 CP al RM și art.5 Codul contravențional al RM, nimeni nu poate fi declarat
vinovat de săvîrșirea unei infracțiuni nici supus unei pedepse penale, decît în baza unei hotărîri a
instanței de judecată și în strictă conformitate cu legea penală. Interpretarea extensivă
defavorabilă și aplicarea prin analogie a legii penale sînt interzise.28
Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrșirea unei contravenții, nici supus sancțiunii
contravenționale decît în conformitate cu legea contravențională. Interpretarea extensivă
defavorabilă și aplicarea prin analogie a legii contravenționale sînt interzise. Legea
contravențională nu urmărește cauzarea de suferințe fizice sau lezarea demnității omului. Nimeni
nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante.29
- Principiul răspunderii personale (orice persoană răspunde pentru fapta
proprie) presupune răspunderea strictă a persoanei care a săvârșit fapta ilicită.
Este adevărat că există situații în care răspunderea poate fi atrasă și de fapta altuia ori în
mod solidar cu altul, în general, răspunderea se stabilește numai pentru fapta săvârșită de autor și
în limitele faptei sale, luîndu-se în considerare toate împrejurările obiective și subiective ale
autorului faptei ilicite, atît în momentul comiterii faptei, cît și în momentul stabilirii sancțiunii.
În cadrul principiului răspunderii personale întîlnim și regula exprimată prin adagiul non
bis in idem, care înseamnă că cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere, deci
de a i se aplica sancțiunea juridică numai o singură dată pentru aceeași faptă. Unei singure violări
a normei juridice îi corespunde o singură sancțiune juridică.
Desigur, acest lucru nu exclude cumulul a diferite forme de răspundere juridică față de
aceeași persoană și cu privire la aceeași faptă atunci cînd printr-o faptă unică se violează
simultan norme juridice de natură diferită: civilă, penală etc.30
Principiul caracterului personal al răspunderii penale apare ca o garanție a libertății
persoanei și de aceea este considerat un principiu fundamental, constituind, în același timp, și un
principiu al răspunderii penale.31
În dreptul penal răspunderea nu poate fi decât pentru fapta proprie,spre deosebire de alte
ramuri de drept, unde o persoană poate purta răspundere și pentru fapta altuia, de exemplu, în
dreptul civil există răspunderea părintelui, tutorelui, curatorului pentru fapta săvîrșită de
27 Botnaru St,Șavga A,Grosu Vl,Grama M.Drept penal (partea generală) .Chișinău,2005.p.232.

28 Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002,art.3.
29 Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008.art.5.
31 Botnaru St,Șavga A,Grosu Vl,Grama M.Drept penal (partea generală) .Chișinău,2005.p.21.
copilul minor, în dreptul muncii există răspunderea colectivă a unui grup de persoane pentru
fapta uneia sau a unor persoane din acel grup ș.a.
Principiul răspunderii contravenționale personale presupune că, în dreptul
contravențional, răspunderea trebuie să fie diferențiată în funcție de gravitatea contravenției,
periculozitatea contravenientului și împrejurările în care fapta a fost comisă, pentru a se realiza
prevenirea contravențiilor și reeducarea celor care le-au comis.Evaluarea corectă a datelor cauzei
va conduce la aplicarea unei sancțiuni corespunzătoare. Și, dimpotrivă, o evaluare incompletă
sau incorectă a realității speței va conduce la aplicarea unei sancțiuni neconforme nevoilor
apărării sociale, constituind un eșec lamentabil pe planul scopului dreptului contravențional și
scopului sancțiunilor contravenționale.32
Principiul răspunderii contravenționale personale prevede că atît obligația ce decurge
dintr-o normă juridică de a avea o anumită conduită, cît și răspunderea ce decurge din
nesocotirea acestei obligații revin numai persoanei care nu și-a respectat obligația și a săvârșit o
faptă interzisă de lege.
În dreptul contravențional, ca și în dreptul penal, nu se poate antrena răspunderea juridică
pentru fapta săvârșită de altă persoană.33
Acest principiu este prevăzut de art.6 Codul penal al RM și art.8 Codul contravențional al
RM: persoana este supusă răspunderii penale și pedepsei penale numai pentru fapte săvîrșite cu
vinovăție. Răspunderii penale și pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvîrșit cu
intenție sau din imprudență o faptă prevăzută de legea penală. 34
Persoana este supusă răspunderii contravenționale numai fapte săvîrșite cu vinovăție. Este
supusă răspunderii contravenționale numai persoana care a săvîrșit cu intenție sau din
imprudență o faptă prevăzută de legea contravențională. 35
- Principiul răspunderii pentru fapta săvîrșită cu vinovăție, stă la baza întregii
răspunderi juridice, în toate formele ei.
Acest principiu cere că orice subiect de drept să fie sancționat numai atunci cînd el este
vinovat și numai în limitele vinovăției sale.
Răspunderea juridică intervine pentru că un subiect de drept nu a respectat conduita
prescrisă de normele de drept și pentru că din mai multe conduite posibile a ales-o tocmai pe
aceea care încalcă interesele sociale ocrotite prin aceste norme.36
Prin intermediul dreptului societatea îi condamnă pe acei membri ai săi care au o
conduită contrară intereselor ei, iar făptuitorii își dau seama că prin comportamentul lor
contravin acestor interese.37
Pentru ca o persoană să răspundă pentru faptele sale și astfel să îi fie atribuită
răspunderea, indiferent de formele sale: penală, civilă, contravențională etc., ea trebuie să aibă
capacitatea de a răspunde, care îi dă posibilitatea să prevadă consecințele negative ale conduitei
sale periculoase pentru societate, astfel cum se arată în literatura de specialitate.
Aplicarea unei sancțiuni atunci cînd subiectul este vinovat va avea asupra acestuia o
înrîurire educativă, el evitând pe viitor să mai săvîrșească asemenea fapte.38
32 Hotca M.A.Drept contravențional.București,2003.p.307.

33 Drăghici C.Drept contravențional.București,2003.p.16.
35 Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008.art.8.
36 Baltag D.Teoria răspunderii și responsabilității juridice.Chișinău,2007.p.190.
37 Mihai Gh.Fundamentele dreptului .București,2006.p.243.
Aplicarea principiului răspunderii pentru fapte săvîrșite din culpă (vinovăție) are o mare
importanță și pentru realizarea efectului educativ, atît pentru cel tras la răspundere,cît și pentru
ceilalți membri ai colectivității.
Pentru stabilirea răspunderii juridice se urmărește îndreptarea în viitor, a autorului faptei
ilicite. De aceea, cel care după executarea pedepsei dovedește că s-a îndreptat, în condițiile
prevăzute de lege, poate fi reabilitat.39
Efectul educativ al răspunderii ar fi de neconceput dacă o persoană ar fi sancționată și
atunci cînd nu i s-ar putea imputa nimic.
- Principiul operativității (celerității) răspunderii juridice. Esența acestui
principiu este de asigura realizarea scopurilor răspunderii juridice. Dacă aplicarea sancțiunilor,
realizată prin forța de constrîngere a statului la faptele ilicite nu intervine cu promptitudine,
atunci nu se mai obțin efectele dorite nici în raport cu persoana ce a încălcat legea, nici cu
societatea.40
Acest principiu cere ca tragerea la răspundere a persoanelor care încalcă normele juridice
să se facă la timpul potrivit, cât mai aproape de data săvîrșirii faptei. Nu este indiferent din
punctul de vedere al răspunderii juridice, al eficienței ei cînd are loc tragerea la răspundere a
persoanei vinovate de săvîrșirea unor fapte ilicite.
Aplicarea de sancțiuni, reprezentînd reacția societății prin forța coercitivă a statului
determinată de faptele ilicite, trebuie să urmeze cît mai rapid săvîrșirii faptelor respective, pentru
a putea produce efectele dorite atît față de făptuitor, cît și față de societate.41
Aplicarea lor după o lungă perioadă de timp de la comiterea faptei, scade eficiența
sancțiunii și poate genera un sentiment de insecuritate și de neîncredere în activitatea
autorităților publice chemate să asigure respectarea ordinii de drept.
Neexercitarea dreptului la acțiune, în termenul stabilit de lege, are ca efect prescripția
răspunderii juridice, respectiv pierderea de către titularul dreptului a posibilității de a-l valorifica
în justiție și, respectiv, a posibilității aplicării unei sancțiuni autorului unei fapte ilicite.42
- Principiul non bis in idem (nu de două ori pentru aceeași faptă), care este o
expresie a răspunderii personale, constă în faptul că cel ce prin conduita sa a nesocotit regula de
drept și a comis o încălcare a legii răspunde o singură dată pentru fapta săvârșită și va suporta o
singură sancțiune juridică.
Principiul non bis in idem exprimă deopotrivă umanismul și democratismul dreptului.43
Acest principiu nu exclude aplicarea unor sancțiuni cumulative în cadrul aceleiași forme
a răspunderii juridice penale se aplică în mod frecvent sancțiuni cumulative constînd din
îmbinarea mai multor feluri de pedepse care se aplică pentru aceeași faptă: închisoare și lipsirea
de dreptul de a exercita o anumită activitate; amendă și retragerea unui titlu special etc. Acest
lucru nu exclude cumulul a diferite forme de răspundere juridică față de aceeași persoană și cu
privire la aceeași faptă atunci cînd printr-o faptă unică se violează simultan norme juridice de
natură diferită: civilă, penală etc.44
39 Vonica R.P.Introducere generală în drept.București,2000.p.539.

41 Baltag D. Teoria răspunderii și responsabilității juridice.Chișinău,2007.p.202.
44Avornic Gh.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2004.p.494.
Principiul non bis in idem nu exclude posibilitatea intervenției simultane a mai multor
forme de răspundere juridică față de aceeași persoană cînd prin fapta ilicită se încalcă mai multe
norme juridice de natură diferită.
Spre exemplu conform art.186 din CP al RM, sustragerea pe ascuns a bunurilor altei
persoane constituie infracțiunea de furt și este sancționată conform legii, intervenind răspunderea
penală, iar pe de altă parte, prin legea civilă, care ocrotește dreptul de proprietate, titularului se
dă dreptul la restituirea bunului și la repararea prejudiciului cauzat care constituie o sancțiune
civilă.
Deci, încălcîndu-se prin aceeași faptă ilicită și o normă de drept penal, și o normă de
drept civil, sancțiunile aferente fiecărei ramuri de drept ale cărei norme s-au nesocotit se
cumulează, pe această cale cumulîndu-se și formele răspunderii juridice.
Față de autorul faptei ilicite operează în egală măsură și răspunderea disciplinară, și
penală, căci sancționarea lui disciplinară nu este de regulă să excludă aplicarea sancțiunilor
penale corespunzătoare faptei respective, după cum nici intervenția răspunderii penale nu
anulează incidența răspunderii disciplinare.
Cu toate acestea, principiul non bis in idem nu este înfrînt, deoarece, la fel ca și în ipoteza
cumulului răspunderii penale cu răspunderea civilă, și în acest caz se cumulează două răspunderi
de natură diferită, ceea ce presupune aplicarea unor sancțiuni de natură diferită.
Acest principiu exclude însă două sau mai multe sancțiuni identice fie penale, fie civile,
fie contravenționale, fie administrative etc. pentru una și aceeași faptă ilicită, deoarece
restabilirea ordinii de drept încălcate reclamă pentru fiecare violare a unei norme juridice
încălcate aplicarea unei singure sancțiuni, a cărei natură depinde în exclusivitate de natura
normei de drept încălcate.45
Atunci cînd se produce o multiplă încălcare a ordinii de drept, care vizează norme de
drept de natură diferită și nu are loc suprapunerea a două sau a mai multe sancțiuni juridice de
aceeași natură, care s-ar aplica aceleiași persoane pentru o singură faptă ilicită, nu se încalcă
principiul aplicării unei singure sancțiuni pentru o singură faptă ilicită. În cazul în care o
persoană săvîrșește o faptă care este calificată drept infracțiune, nu va putea fi trasă la răspundere
și pe cale contravențională pentru aceeași faptă, deoarece o faptă nu poate să constituie în același
timp și infracțiune, și contravenție.
De asemeni, nu o încalcă nici aplicarea sancțiunilor cumulative în cadrul aceleași forme
de răspundere juridică (de exemplu: închisoarea și amenda, amenda sau închisoarea și
confiscarea averii, reprezintă sancțiuni cumulative care se aplică în cadrul răspunderii juridice
penale).
- Principiul prezumției nevinovăției în stabilirea răspunderii juridice.Acest
principiu stabilește că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni are dreptul să fie
presupusă nevinovată pînă cînd vinovăția ei va fi stabilită în cursul unui proces public, în cadrul
căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale.
Prezumția nevinovăției cuprinde cîteva reguli respectate de organele de drept în timpul
urmăririi penale și examinării cauzei în instanța de judecată, cum ar fi:
 vinovatul nu este obligat să dovedească nevinovăția sa;
 presupune posesia tuturor drepturilor civile pînă la întrarea în vigoare a sentinței;
 toate dubiile sînt în favoarea bănuitului;
 nimeni nu este obligat să facă declarații împotriva sa;

 justiția se înfăptuiește numai de către instanța de judecată.
În raport cu aceste reglementări, persoana împotriva căreia s-a declanșat procesul penal
este prezumată nevinovată pînă la rămînerea definitivă a hotărîrilor judecătorești, oferindu-i-se,
totodată, posibilitatea apărării împotriva învinuirii ce i se aduce.46
Acest principiu este prevăzut de actele internaționale: Declarația Drepturilor Omului și
Cetățeanului (art.9), Declarația Universală a Drepturilor Omului (art.11), Convenția
Europeană a Drepturilor Omului (art.6, alin.2), Pactul internațional cu privire la drepturile
civile și politice ( art.14,alin.2).
Conform art.11 al Declarației Universale a Drepturilor omului, orice persoană acuzată
de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată pînă cînd
vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate
toate garanțiile necesare apărării sale. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni
care nu constituiau, în momentul cînd au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului
internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decît aceea
care era aplicabilă în momentul cînd au fost săvîrșit actul cu caracter penal.47
Potrivit art.6 alin.2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană
acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată pînă ce vinovăția sa va fi legal stabilită.48
În dreptul Republicii Moldova regula prezumției nevinovăției este o regulă fundamentală
de rang constituțional.
Acest principiu este prevăzut de Constituția Republicii Moldova ( art.21), Codul de
procedură penală ( art.8 ), Codul contravențional al RM ( art.375 ).
În conformitate cu prevederile art.21 CRM, orice persoană acuzată de un delict este
prezumată nevinovată pînă cînd vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces
judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale.49
Potrivit art.8 din CPP al RM, persoana acuzată de săvîrșirea unei infracțiuni este
prezumată nevinovată, atîta timp cît vinovăția sa nu-i va fi dovedită, în modul prevăzut de CPP,
într-un proces judiciar public, în cadrul căruia îi vor fi asigurate toate garanțiile necesare apărării
sale, și nu va fi constatată printr-o hotărîre judecătorească de condamnare definitivă. Nimeni nu
este obligat să dovedească nevinovăția sa. Concluziile despre vinovăția persoanei de săvîrșirea
infracțiunii nu pot fi întemeiate pe presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi
înlăturate, în condițiile CPP, se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului, inculpatului.50
Art.375 din Codul contravențional al RM prevede persoana acuzată de săvîrșirea unei
contravenții se consideră nevinovată atîta timp cît vinovăția sa nu este dovedită în modul
prevăzut de Codul contravențional. Nimeni nu este obligat să dovedească nevinovăția sa.
Concluziile despre vinovăția persoanei în săvîrșirea contravenției nu pot fi întemeiate pe
presupuneri. Toate dubiile în probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate în condițiile Codului
46 Orîndaș V.Procedură penală.Chișinău,2001.p.19.

47 Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10.12.1948,RM a aderat prin Hotărârea Parlamentului RM nr.217-XII din
28.07.1990,art.11.
48 Convenția Europeană a Drepturilor Omului,04 noiembrie 1950,RM a semnat Convenția la 13 iulie 1995.Ea a intrat în vigoare pentru RM la
12.09.1997,art.6 alin.2.
49 Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 publicat:18.08.1994 în Monitorul Oficial Nr.1 art Nr.1,data intrării în
vigoare:27.08.1994,art.21.
50 Codul de procedură penală al Republicii Moldova,nr.122-XV,14.03.2003,publicat în Monitorul Oficial Nr.104-110 art.Nr.447,data intrării în
vigoare:12.06.2003,art.8.
contravențional se interpretează în favoarea persoanei în a cărei privință a fost pornit procesul
contravențional.51
O cauză la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Republicii Moldova privind
încălcarea art.6 alin.2 a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale este a lui Popovici.
Reclamantul a susținut că declarația dlui Gurbulea, pentru că el era conducătorul unei
organizații criminale, făcută înainte că el să fie condamnat, a constituit o încălcare a dreptului
său de a fi prezumat nevinovat.52
Potrivit Guvernului, declarația dlui Gurbulea nu putea fi interpretată ca acuzându-l pe
reclamant de faptul că el era conducătorul unei organizații criminale, deoarece numele Micu a
fost utilizat ca nume al organizației criminale și nu ca nume al reclamantului.
Dacă dl.Gurbulea a fi dorit să facă referire la reclamant el ar fi folosit numele Petru
Popovici.
Guvernul a parafrazat dlui Gurbulea în felul următor: ,,reprezentanții celei mai mari
organizații criminale – MICU- au întreprins încercări foarte energice de a-l elibera pe Petru
Popovici din detenție.’’ El a susținut că aceasta era sensul corect al declarației contestate.
Curtea reamintește că prezumția nevinovăției garantată de articolul 6 paragraful 2 al
Convenției este unul dintre elementele unui proces echitabil prevăzut de articolul 6 paragraful 1.
Aceasta a fi încălcată dacă o declarație a unui funcționar public cu privire la o persoană
acuzată de o infracțiune ar reflecta opinia că ea este vinovată înainte că acest lucru să fie legal
stabilit.
Este suficient, chiar și în lipsa unei constatări formale, existența unui context care să
sugereze că funcționarul consideră persoana acuzată vinovată.
În această privință, Curtea subliniază importanța alegerii cerințelor de către funcționarii
publici în declarațiile lor înainte ca o persoană să fie judecată și găsită vinovată de comiterea
unei infracțiuni.
Curtea notează că părțile nu contestă faptul că reclamantul era cunoscut de public sub
numele de Micu. După examinarea atentă a declarației originale dlui Gurbulea și a traducerii ei
în limba engleză. Curtea conchide că ambele sugerează, în mod clar, că dl.Gurbulea îl
considera pe reclamant ca fiind vinovat de faptul că el era conducătorul unei organizații
criminale.
Totuși, chiar presupunând faptul că numele Micu a fost folosit ca denumirea organizației
criminale și nu ca nume al reclamantului, după cum a sugerat Guvernul, rezultatul rămâne
același.
O declarație că o organizație criminală poartă numele cuiva constituie o acuzație
implicită că purtatorul inițial al numelui (persoana) este într-un fel implicat în organizație. În
caz contrar, pentru organizație pur și simplu nu ar exista motive de a-i purta numele. Prin
declarația dlui Gurbulea a fost, în mod clar, o declarație cu privire la vinovăția reclamantului,
care mai întâi de toate, a încurajat publicul să-l considere pe acesta vinovat și, în al doilea rînd,
a prejudecat aprecierea faptelor de către autoritatea judiciară competentă.
Prin urmare a avut loc o violare a articolului 6 paragraful 2 al Convenției.53
51 Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008,Monitorul Oficial nr.3-6/15 din 16.01.2009.art.375.
52 http://www.justice.gov.md/public/files/cedo/judgements/POPOVICI_ro.pdf, accesat la data de 25.04.2015.
53 http://www.justice.gov.md/public/files/cedo/judgements/POPOVICI_ro.pdf, accesat la data de 25.04.2015.
2. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE
2.1.Forme de răspundere juridică în drept public
Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice, specifică dreptului

administrativ, care se declanșează în principal în situația încălcării unei norme de drept
administrativ.54
Răspunderea administrativă ca instituție a dreptului administrativ, spre deosebire de
răspunderea civilă și cea penală, consacrată în anumite forme încă din antichitate, este relativ
tânără.55 Această opinie este susținută și de autorii 56 din RM ., care menționează că
răspunderea administrativă are aproximativ două secole de când a fost instituită în urma
revoluției burgheze din Franța, ca răspundere a administrației pentru daunele aduse particularilor
prin activitate ilicită. Multă vreme, răspunderea specifică dreptului administrativ era interpretată
tradițional prin referire la noțiuni și instituții specifice dreptului civil, sau după caz, dreptului
penal.57
54Baltaga D.Teoria răspunderii juridice:aspecte doctrinare,metodologice și practice.Autoreferat al tezei de doctor habilitat în

drept.Chișinău,2008.p.33.
55 Prisăcaru V.I.Tratat de drept administrativ român- partea generală.București,1996.p.416.
57 Botomei V.Răspunderea administrativ aspecte practico-științifice în plan comparat.Bacău,2013.p.58.
Răspunderea juridică administrativă prin conținutul său impune aceleași condiții de
constrângere statală ca și celelalte forme de răspundere juridică (răspunderea penală, răspunderea
contravențională, răspunderea civilă etc.):
- existența normei juridice de drept administrativ;
- fapta juridică administrativă (acțiune și inacțiune de administrare ale subiecților
dreptului administrativ în procesul de organizare, funcționare a autorităților publice centrale și
independente și executarea și asigurarea executării legii );
- subiecții dreptului administrativ (individuali și colectivi);
- circumstanțele ce influențează la aplicarea răspunderii administrative
(circumstanțe atenuante, circumstanțe agravante, cauzele care înlătură caracterul ilicit).
Răspunderea contravențională este o formă a răspunderii juridice, care prevede
aplicarea sancțiunilor contravenționale de către autoritatea competentă, inclusiv instanța de
judecată față de persoana fizică sau juridică care a comis o contravenție.58
Această formă de răspundere juridică este reglementată de prevederile Codului
contravențional al Republicii Moldova, nr.218 – XVI din 24 octombrie 2008.
Răspunderea contravențională are următoarele trăsături :
- instituție fundamentală a dreptului contravențional, adică ansamblul normelor
juridice care reglementează realizarea dreptului contravențional prin constrângere;
- raport juridic de constrângere, adică forma răspunderii juridice identificată cu
raportul juridic contravențional de constrângere, stabilit între stat și contravenient, al cărui
conținut îl constituie dreptului statului de a aplica măsuri de asigurare și sancțiuni vinovatului de
comiterea contravenției și obligația corelativă a acestuia de a suporta măsurile respective;
- latura pasivă a raportului contravențional de constrângere,adică acea formă de
răspundere juridică care constă în obligația vinovatului de comiterea contravenției de a suporta
măsurile de asigurare a procedurii contravenționale și sancțiunea contravențională;
- conținutul raportului de constrângere, adică identificarea drepturilor și obligațiilor
corelative ale subiectelor raportului contravențional de constrângere cu efectele raportului juridic
contravențional de conflict (conținutul raportului contravențional de represiune );59
- subiecții răspunderii contravenționale, sînt atît persoane fizice cît și persoane
juridice;
- este prevăzută în normele dreptului contravențional, care conțin categoriile
contravențiilor, sancțiunile contravenționale și organelor, împuternicite să urmărească și să
decidă în chestiuni de ilicit contravențional;
- normele răspunderii contravenționale sunt codificate, adică organizate în sistem;
- temeiul răspunderii contravenționale servește contravenția;
- contravențiile sînt mai puțin prejudiciabile, decît infracțiunile, iar sancțiunile
contravenționale sînt mai atenuante, în comparație cu cele penale;60
- pentru comiterea contravenției, sunt prevăzute sancțiuni contravenționale.
Sancțiunile contravenționale sunt aplicate de un cerc de agenți constatatori,
- autorități publice împuternicite sau persoane cu funcții de răspundere, inclusiv de
către instanțele de judecată;
- spre deosebire de alte forme de răspundere juridică, cum ar fi de exemplu cea
disciplinară, răspunderea contravențională se aplică de către autoritățile publice și persoanele cu
58 Cobăneanu S,Bobeica E,Rusu V.Drept administrativ ( note de curs ).Chișinău,2012.p.191.
59 Furdui S.Drept contravențional.Chișinău,2005.p. 104.
60 Gvidiani A.Elemente de drept.Chișinău,2009.p.183.
funcții de răspundere care nu se află în raporturi de subordonare ierarhică cu persoanele care au
comis contravenția;
- măsurile răspunderii contravenționale se aplică conform normelor ce
reglementează procesul contravențional.61
Răspunderea contravențională va fi considerată legitimă numai atunci cînd vor fi
respectate integral următoarele condiții:
- existența conținutului constitutiv al contravenției (obiectul, latura obiectivă, latura
subiectivă, subiectul) ;
- examinarea cazului și emiterea deciziei privind aplicarea sancțiunii
contravenționale numai de către organul (persoanele cu funcție de răspundere) împuternicit
(art.393 din CC al RM) ;
- aplicarea doar a sancțiunilor contravenționale prevăzute de lege
(art.32 din al RM) ;
- respectarea termenelor de aplicare a sancțiunilor contravenționale (art.30 din CC
al RM );
- aplicarea pedepsei numai în limitele sancțiunii prevăzute de norma materială
încălcată (contravenției comise) ;
- respectarea regulilor de aplicare a sancțiunilor contravenționale stabilite de lege
(art.33 – 46 din CC al RM ).62
Răspunderea constituțională este mijlocul principal de influență legală a statului asupra
subiecților de drept care nu respectă cerințele legislației în vigoare, atentând astfel la ordinea de
drept stabilită în societate.
Specificul răspunderii în dreptul constituțional constă, în primul rînd, în faptul că
răspunderea constituțională se referă la obligația de a da socoteală pentru încălcarea normelor
Constituției și apoi a celorlalte norme de comportament social.63
La etapa actuală nu s-a conturat o concepție unică referitoare la noțiunea și esența
răspunderii în dreptul constituțional. Această situație este determinată, în primul rând, de faptul
că ideea de răspundere în dreptul constituțional se fundamentează pe conceptul general teoretic
al răspunderii juridice care suscită controverse între cercetători.
Răspunderea constituțională posedă următoarele particularități specifice:
- reprezintă o instituție juridică complexă, care se deosebește de celelalte forme ale
răspunderii juridice prin temeiul apariției și componența delictului constituțional. Recunoașterea
constituțională a fenomenului ca ilicit orientează legislația de ramură spre instituirea propriilor
mecanisme de răspundere juridică, care la rândul său, urmează să contribuie la executarea mai
eficientă a principiilor constituționale;
- are un caracter politic bine conturat. În calitate de formă independentă de
răspundere trebuie să o diferențiem de alte forme de răspundere socială, inclusiv de cea politică,
dar și juridică din alte ramuri.
- asemănarea (dar nu coincidența) componentelor faptelor ilicite de natură
constituțională cu componentele altor tipuri de ilicități;
- izvoarele răspunderii constituționale trebuie să fie reprezentate exclusiv, de
Constituția Republicii Moldova 64
61 Cobăneanu S,Bobeica E,Rusu V.Drept administrativ ( note de curs ).Chișinău,2012.p.191.
62 Guțuleac V.Drept administrativ.Chișinău,2013.p.556.
63 Negru A,Negru B.Teoria generală a dreptului și statului.Chișinău,2006.p.476.
64 Baltaga D.Teoria răspunderii juridice:aspecte doctrinare,metodologice și practice.Autoreferat al tezei de doctor în drept.Chișinău,2008.p.23.
Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice și reprezintă consecința
nesocotirii dispoziției normei juridice penale. 65
De regulă, realizarea ordinii de drept penal are loc prin conformare, adică prin respectarea
și executarea de bună voie a conduitei pretinse destinatarilor lor de normele dreptului.
Există însă întotdeauna un anumit număr de persoane care nu se conformează exigențelor legii
penale și săvârșesc infracțiuni. În această situație, realizarea ordinii de drept penal este posibilă
numai prin constrângere, adică prin aplicarea sancțiunilor prevăzute de normele încălcate față de cei
care au săvârșit fapte interzise.66
Răspunderea penală, apare din momentul săvârșirii infracțiunii, dar se realizează
numai dacă este stabilită vinovăția persoanei, adică din momentul intrării sentinței în vigoare.67
Răspunderea penală este o instituție fundamentală fără de care nu poate fi conceput
dreptul penal, alături de instituția infracțiunii și cea a sancțiunilor de drept penal.
Ca instituție, răspunderea penală cuprinde un ansamblu de dispoziții privitoare la
realizarea prin constrângere a ordinii juridice penale, dispoziții care se referă la condițiile în care
ia naștere raportul juridic penal de conflict, la conținutul și la modul de soluționare al acestui
raport, la cauzele care fac ca răspunderea penală să fie înlocuită cu altă formă de răspundere
juridică.68
Instituția răspunderii penale reprezintă una dintre cele trei instituții fundamentale
(infracțiunea, răspunderea penală și pedeapsa penală) a oricărui sistem de drept penal.
Reglementările din cadrul ei se răsfrîng asupra tuturor normelor incriminatoare din sistemul
dreptului penal.69
Realizarea răspunderii penale începe, deci, odată cu executarea pedepsei sau liberarea
persoanei de la executarea pedepsei. Astfel, pedeapsa nu este identificată cu răspunderea penală,
deoarece aceasta este elementul de constrângere prin care se realizează răspunderea penală. Fără
răspunderea penală pedeapsa nu poate fi executată, iar fără executarea pedepsei răspunderea rămâne
nerealizată.70
Conform art.50 CP al RM, se consideră răspundere penală condamnarea publică, în
numele legii, a faptelor infracționale și a persoanelor care le-au săvârșit, condamnare ce poate fi
precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege. 71
Răspunderea penală reprezintă chiar consecința nerespectării dispoziției normei juridice
penale, respectiv raportul penal de constrângere născut între stat și făptuitor, raport complex al
cărui conținut e format din dreptul și obligația statului de a trage la răspundere pe făptuitor,
respectiv obligația făptuitorului de a răspunde pentru faptele sale.72
Particularitățile răspunderii penale:
- răspunderea penală poate fi angajată doar prin fapte ilicite declarate
prin lege infracțiuni,adică fapte care prezintă o anumită doză de pericol social;
- temeiul obiectiv al răspunderii juridice penale este conduita ilicită
definită prin lege ca infracțiune;
65 Boroi Al.Drept penal ( partea generală ).București,2010.p.335.

66 Gladchii Gh,Glavan B. Noțiunea și conținutul răspunderii penale.Revista Națională de Drept. Chișinău,2010.p.19.
67 Barbăneagră Al,Berliba V,Gurschi C,Holban Vl,Popovici T,Ulianovschi Gh,Ulianovschi X.Codul penal ( comentat și adnotat ).
Chișinău,2005.p.95 ,96.
68 Simion L. Răspunderea penală ca instituție fundamental a dreptului penal.Legea și viața.Chișinău,2010.p.47.
69 Borodac Al,Gherman M.Răspunderea penală.Legea și viața.Chișinău,2005.p.4.
70 Borodac Al,Gherman M.Răspunderea penală.Legea și viața.Chișinău,2005. p.26.
72 Cojocaru M.C.Formele răspunderii juridice.Bacău,2012.p.50.
- acțiunea penală se promovează din oficiu și nu poate fi stinsă, de
regulă, prin convenția părților, ceea ce înseamnă că sustragerea de la
răspunderea penală se realizează nu din inițiativa părților, ci din inițiativa
autorităților publice, astfel că satisfacerea intereselor victimei prejudiciate nu-l
absolvă pe infractor de pedeapsa prevăzută de lege;
- sancțiunea penală are ca obiectiv fundamental prevenția-arest-
generală și specială, asigurată prin lege care reglementează cazurile și condițiile de
aplicare a pedepsei și stabilește modalitățile și posibilitățile de individualizare a
pedepsei;
- pentru a interveni răspunderea penală este suficientă încălcarea
normelor de drept obiectiv în condițiile în care legea stabilește consecințele, nefiind
necesar ca prin fapta infracțională să se violeze concomitent și un drept
subiectiv al unei persoane (de exemplu, conducerea în starea de ebrietate, portul
ilegal de arme de foc etc.);
- răspunderea penală se întemeiază totdeauna pe vinovăția autorului
faptei ilicite, ceea ce înseamnă că are un caracter subiectiv, în consecință, nu este
suficient să se fi produs o faptă în mod obiectiv, ci fapta trebuie să fi fost
săvârșită cu vinovăție, iar vinovăția constituie criteriul principal de stabilire și
individualizare a pedepsei;
- răspunderea penală este personală și limitată în sensul că vizează numai
persoana autorului infracțiunii și se referă în exclusivitate la fapta comisă, numai
autorul infracțiunii va putea fi obligat să suporte pedeapsa și să o execute, legea
neadmițând substituirea celui condamnat în executarea pedepsei cu o altă persoană (de
aceea moartea inculpatului împiedică continuarea procesului penal și moartea
condamnatului întrerupe executarea pedepsei);73
- obiectivul fundamental al sancțiunii penale este prevenția
generală și specială;
- în ceea ce privește dovada vinovăției, în domeniul răspunderii penale
operează prezumția relativă a vinovăției, prezumția legală care nu poate fi răsturnată
decât pe baza probelor contrarii ce cad în sarcina acuzării.74
2.2. Forme de răspundere juridică în drept privat
 Răspunderea disciplinară constituie o formă a răspunderii juridice.75

Răspunderea disciplinară se definește ca ,, o instituție specifică dreptului muncii și constă într-un
ansamblu de norme legale privind sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către orice
persoană încadrată, indiferent de funcție sau de postul pe care îl ocupă, a obligațiilor asumate
prin contractul de muncă.’’76
În literatura de specialitate, răspunderea disciplinară a fost definită în felul următor:
- ,,acea formă a răspunderii juridice,specifică dreptului muncii, ce constă în
sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către salariat a normelor legale, regulamentului
73Guțuleac V.Drept contravențional ca ramură distinctă a sistemului de drept.Chișinău,2011.p.200.
74Baltag D.Teoria răspunderii juridice:aspecte doctrinare,metodologice și practice.Autoreferat al tezei de doctor habilitat în
drept.Chișinău,2008.p.24-25.
75 Mîrzac ( Mititelu ) D.Răspunderea disciplinară și patrimonială a salariaților.Revista Națională de Drept.Chișinău,2007.p.77.
76 Cojocaru M.C.Formele răspunderii juridice.Bacău,2012.p.81.
intern,contractului individual și/sau colectiv de muncă, ordinelor și dispozițiilor legale ale
conducătorilor ierarhici ’’77;
- ,, ansamblul normelor legale care definesc abaterile disciplinare, stabilesc
sancțiunile disciplinare și reglementează condițiile de fond și procedurale pentru aplicarea lor.’’78
Răspunderea disciplinară are următoarele elemente:
- calitatea de salariat;
- existența unei fapte ilicite ( adică a unei abateri disciplinare );
- săvârșirea faptei cu vinovăție ;
- un rezultat dăunător și legătura de cauzalitate între faptă și rezultat.79
Trăsăturile răspunderii disciplinare sunt următoarele:
- este o situație juridică, un complex de drepturi și obligații corelative, care
formează conținutul unui raport juridic sancționator fără caracter contravențional;
- subiectul activ al răspunderii disciplinare este o persoană juridică ce trebuie să
sancționeze fapta ilicită săvârșită de o persoană fizică;
- sancțiunile disciplinare nu sunt privative de libertate spre deosebire, de exemplu,
de sancțiunile contravenționale, penale care pot avea și caracter privativ de libertate;
- are o natură contractuală. Această concluzie se întemeiază pe faptul că, după
încheierea contractului individual de muncă, între părțile contractante
(salariat și angajator) se formează o relație de subordonare ierarhică (o relație de autoritate).
- anume acest tip de relație și constituie un temei juridic suficient pentru abilitarea
organelor de conducere ale unității cu dreptul de aplicare a sancțiunilor disciplinare.
- are un caracter personal, nefiind de conceput o răspundere pentru fapta altuia sau
o transmitere a ei asupra succesorilor;
- se transpune într-o constrângere de ordin moral,legislația muncii interzicînd
expres aplicarea sancțiunilor pecuniare pentru abaterile disciplinare comise;
- exercită nu numai o funcție de sancționare, ci și una de prevenție și educativă,
întrucît apară și restabilește ordinea interioară din unitate atunci cînd aceasta a fost încălcată. Mai
mult, existența acestei forme a răspunderii juridice îl determină pe salariat de a nu mai comite
vreo abatere disciplinară.80
Abaterea disciplinară este încălcarea cu vinovăție de către salariat a obligațiilor sale de
81
muncă.
Abaterea disciplinară este așadar, condiția necesară și suficientă, unicul temei pentru
declanșarea răspunderii disciplinare, care se exprimă prin aplicarea sancțiunilor disciplinare.82
Pentru a răspunde disciplinar, trebuie să fie întrunite următoarele elemente constitutive
ale abaterii disciplinare:
- obiectul (relațiile sociale de muncă, ordinea și disciplina la locul de muncă);
- latura obiectivă (fapta – acțiunea sau inacțiunea salariatului);
- latura subiectivă (vinovăția);
- subiectul (întotdeauna un salariat).83
77 Țiclea Al.Dreptul muncii.București,2004.p.392.

78 Ștefănescu I.T.Tratat teoretic și practic de drept al muncii.București,2003.p.641.
79 Romandaș N,Boișteanu Ed.Dreptul muncii.Chișinău,2007.p.346.
80 Boișteanu Ed,Romandaș N.Dreptul muncii.Chișinău,2015.p.646.
81 Ibidem, p.650.
82 Uța L,Rotaru F,Cristescu S.Dreptul muncii .Răspunderea disciplinară.București,2009.p.136.
83 Mîrzac ( Mititelu ) D.Răspunderea disciplinară și patrimonială a salariaților.Revista Națională de Drept.Chișinău,2007.p.78.
Sancțiunile disciplinare constituie mijloace de constrîngere, prevăzute de lege și aplicate
de către organele împuternicite față de salariați care au comis abateri disciplinare.84
Drept criteriu de bază pentru clasificarea sancțiunilor disciplinare îi servește categoria de
salariați cărora li se aplică. Așadar, sancțiunile disciplinare pot fi grupate în : a) sancțiuni
generale, care sunt prevăzute în CM al RM și în regulamentele interne ale unităților; b) sancțiuni
speciale, care sunt prevăzute în statutele și regulamentele disciplinare aplicabile unor ramuri ale
economiei naționale, ținîndu-se seama de condițiile specifice executării îndatoririlor de
serviciu.85
În conformitate cu prevederile art.206 din CM al RM, pentru încălcarea disciplinei
muncii administrația unității aplică următoarele sancțiuni disciplinare: avertismentul; mustrarea;
mustrarea aspră, concedierea (în temeiurile art.86 alin.(1) lit.g,r CM al RM). Legislația în
vigoare poate prevedea pentru unele categorii de salariați și alte sancțiuni disciplinare. Se
interzice aplicarea amenzilor și altor sancțiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinei de muncă.
Pentru aceeași abatare disciplinară nu se poate aplica decît o singură sancțiune. La aplicarea
sancțiunii disciplinare, angajatorul trebuie să țină cont de gravitatea abaterii disciplinare comise
și de alte circumstanțe obiective.
În art.207 CM al RM se prevede că, sancțiunea disciplinară se aplică de organul căruia i
se atribuie dreptul de angajare (alegere, confirmare sau numire în funcție) a salariatului respectiv.
Salariaților care poartă răspundere disciplinară conform statutelor sau regulamentelor
disciplinare și altor acte normative li se pot aplica sancțiuni disciplinare și de organele ierarhic
superioare celor indicate la alin.(1). Salariații care dețin funcții elective pot fi concediați (art.206
alin.(1) lit.d) numai prin hotărârea organului de care au fost aleși și numai în temeiuri legale.
Conform art.208 CM al RM, pînă la aplicarea sancțiunii disciplinare, angajatorul este
obligat să ceară salariatului o explicație scrisă privind fapta comisă. Refuzul de a prezenta
explicația cerută se consemnează într-un proces verbal semnat de un reprezentant al
angajatorului și un reprezentant al salariaților. În funcție de gravitatea faptei comise de salariat,
angajatorul este în drept să organizeze și o anchetă de serviciu. În cadrul anchetei, salariatul are
dreptul să-și explice atitudinea și să prezinte persoanei abilitate cu efectuarea anchetei toate
probele și justificările pe care le consideră necesare.
Potrivit art.209 CM al RM, sancțiunea disciplinară se aplică, de regulă, imediat după
constatarea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de o lună din ziua constatării ei, fără a lua în
calcul timpul aflării salariatului în concediul anual de odihnă, în concediul de studii sau în
concediul medical. Sancțiunea disciplinară nu poate fi aplicată după expirarea a 6 luni din ziua
comiterii abaterii disciplinare, iar în urma reviziei sau a controlului activității economico-
financiare – după expirarea a 2 ani de la data comiterii. În termenele indicate nu se include
durata desfășurării procedurii penale. 86
 Răspunderea materială este o modalitate de răspundere juridică
reglementată de normele dreptului muncii pentru comiterea unui prejudiciu material cauzat prin
comportarea ilicită de către o parte a raportului juridic de muncă celeilalte părți în procesul de
muncă la îndreprinderi, instituții și organizații.87
Răspunderea materială în dreptul muncii, reprezintă una dintre formele răspunderii
juridice, care impune obligația uneia dintre părțile contractului individual de muncă (angajatorul
84 Avornic Gh.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2004.512.
86 Codul muncii al Republicii Moldova ,publicat:29.07.2003 în Monitorul Oficial Nr.159-162 art Nr:648,art.206-209.
sau salariatul) de a repara, în condițiile legii, prejudiciul cauzat celeilalte părți în legătură cu
exercitarea obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă.88
Răspunderea materială poate fi caracterizată prin următoarele trăsături:
- este o răspundere specială, condiționată de existența raportului juridic de
muncă. Art.327 alin.(3) din CM al RM prevede, încetarea raporturilor de muncă după cauzarea
prejudiciului material și/sau a celui moral nu presupune eliberarea părții contractului individual
de muncă de repararea prejudiciului prevăzută de CM al RM și de alte acte normative ;
- la baza răspunderii materiale stă vinovăția celui în cauză.
Așadar, răspunderea materială poate fi angajată numai dacă se constată săvârșirea cu
vinovăție a unei fapte ilicite păgubitoare;
- este reglementată prin normele legale imperative; modificarea ei prin
clauze ale contractului individual de muncă, derogatorii de la lege în defavoarea salariatului, este
inadmisibilă.89
Există două tipuri de răspundere materială în dreptul muncii:
a) Răspunderea materială a angajatorului față de salariat.
Răspunderea materială a angajatorului pentru prejudiciul material și cel moral cauzat
salariatului prezintă următoarele caracteristici:
- este contractuală, avînd izvorul în contractul individual de muncă;
- este reparatorie;
- prejudiciul cauzat are legătură fie cu neîndeplinirea de către angajator a
obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă, fie cu privarea ilegală a salariatului de
posibilitatea de a munci;
- este acea formă a răspunderii materiale ce presupune, în toate cazurile, repararea
integrală (fiind interzisă repararea parțială sau limitată) a prejudiciului material și a celui moral
cauzat salariatului.90
Condițiile necesare pentru existența răspunderii materiale a angajatorului sunt
următoarele:
- să existe fapta ilicită a angajatorului, atunci cînd acesta este persoana fizică
autorizată în modul prevăzut de lege, iar dacă angajatorul este persoană juridică, fapta ilicită
poate să fie săvârșită de către organele de conducere sau de oricare dintre salariații în calitate de
persoane prepuse;
- salariatul să fi suferit un prejudiciu material și (sau) moral în legătură cu prestarea
muncii;
- să existe o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat;
- să existe culpa angajatorului. Aceasta este în mod relativ prezumată, angajatorul
avînd posibilitatea să demonstreze existența unei împrejurări cu caracter de forță majoră, care nu
i se impută, conform normelor legale ( pct.2 alin.(2) din Hotărîrea Plenului CSJ nr.11/2005 ).
În mod general, obligația de reparare atît a prejudiciului material, cît și a celui moral,
cauzat salariatului de către angajator apare în cazurile: neîndeplinirii de către angajator a
obligațiilor asumate prin contractul individual de muncă; privării ilegale a salariatului de
posibilitatea de a munci.
b) Răspunderea materială a salariatului pentru prejudiciul cauzat

89 Țiclea A,Popescu A,Tufan C,Țichindelean M.Dreptul muncii.București,2004.p.691-692.
90 Boișteanu Ed,Romandaș N.Dreptul muncii.Chișinău,2015.p.662.
angajatorului reprezintă o formă de răspundere materială, în baza căreia salariatul este obligat a
repara, de regulă, în limitele salariatului mediu lunar, prejudiciul efectiv cauzat angajatorului său
în timpul exercitării obligațiilor sale de muncă printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, fără
caracter penal și în legătură cu munca sa. 91
Elementele constitutive ale răspunderii materiale a salariatului pentru prejudiciul cauzat
angajatorului:
- cel care a produs prejudiciul trebuie să aibă calitatea de salariat al unității
păgubite;
- fapta ilicită (fără caracter penal) și personală a salariatului săvîrșită în legătură cu
munca sa.
Dacă fapta este săvîrșită în timpul programului de muncă, dar nu este în legătură cu
munca, salariatul va răspunde conform normelor de drept civil
(răspunderea delictuală).
Potrivit art.333 alin.(3) din CM al RM, dacă prejudiciul material a fost cauzat
angajatorului printr-o faptă ce întrunește semnele componenței de infracțiune, răspunderea se
stabilește potrivit CP al RM, existența unui prejudiciu creat patrimoniului angajatorului, care
constă în diminuarea activului sau în creșterea pasivului patrimonial.92
Răspunderea civilă poate fi definită ca fiind o formă a constrângerii de stat care constă
în obligația oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută
de lege sau de contract.93
Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante manifestări concrete ale
răspunderii juridice, deoarece ea are drept scop asigurarea circuitului civil și a funcționării
normale a mecanismului relațiilor economice în societate.
Răspunderea juridică civilă are o importanță teoretică și practică, fiind bazată pe principii
de răspundere patrimonială a subiectelor care se află pe poziție de egalitate juridică și
contribuind efectiv la ocrotirea drepturilor subiective și intereselor legitime ale persoanelor
fizice și juridice.
Importanța răspunderii civile constă în normele sale cuprinzătoare, construcțiile teoretice
reușite care corelează cu răspunderea din alte ramuri de drept, corespund cerințelor de echitate
socială și de securitate juridică a oamenilor.94
Răspunderea civilă intervine, în principiu, doar atunci cînd prejudiciatul își manifestă
interesul, apelînd la forța de constrîngere a statului, astfel încît nu victima aplică sancțiunea, ci
calea ei legală este să se adreseze autorităților pentru a i se asigura tragerea la răspundere a
autorului faptei ilicite civile și a i se repara prejudiciul.95
Răspunderea civilă este un fenomen social care se materializează în reacția organizată a
societății în limitele prescrise de lege.
Aplicarea ei este o metodă prin care în conștiința oamenilor se insuflă respectarea legii,
regula prevăzută în art.9 CC și necesară în orice stat de drept. Funcționarea răspunderii civile ca
instituție a dreptului civil, corelația acestei instituții cu scopurile generale ale sistemului juridic
sunt strâns legate de credința că legea este dreaptă și impune oamenilor necesitatea de a acționa
91 Ibidem ,p.663.
92 Boișteanu Ed,Romandaș N.Dreptul muncii.Chișinău,2015.p.665
93 Ibidem,p.403.
94 Baieș S,Băieșu A,Cebotari V,Crețu I,Volcinschi V. Drept civil.Drepturile reale.Teoria generală a obligațiilor.Chișinău,2005.p.402.
95 Motica K,Mihai Gh.Elemente de teorie a dreptului.Timișoara,1998.p.105.
cu bună- credință, a nu prejudicia pe alții, a respecta drepturile și interesele altor persoane, ceea
ce în final duce la întărirea relațiilor economice în țară.96
Particularitățile răspunderii civile :
- răspunderea civilă intervine, în principiu, numai atunci cînd cel prejudiciat, își
manifestă interesul, apelând la forța de constrângere a statului. Prin urmare, victima nu aplică
singură sancțiunea, ci trebuie să stăruie pe lîngă autorități, pentru a asigura tragerea la răspundere
a autorului faptei ilicite;
- răspunderea civilă are caracter patrimonial, deoarece sancțiunea juridică aplicată
autorului faptei ilicite are efect asupra patrimoniului acestuia, asigurînd înlăturarea consecințelor
păgubitoare suferite de victimă.
- subiectele răspunderii civile pot fi atît persoane fizice, cît și colectivități de
persoane, cărora li s-a recunoscut prin lege personalitatea juridică, întrucît sancțiunile civile,
avînd caracter reparatoriu, pot fi aplicate și persoanelor juridice.
- întrucît regula generală este că răspunderea civilă are ca finalitate satisfacerea
intereselor celui prejudiciat prin fapta ilicită, ea devine operantă numai dacă, printr-o asemenea
faptă, s-a cauzat un prejudiciu material victimei.
- sancțiunea civilă aplicată autorului faptei ilicite constă în obligația reparării
prejudiciului cauzat și are ca scop satisfacerea intereselor personale ale victimei. Deci,
sancțiunea civilă are caracter complex, reprezentând un factor de prevenție și un factor
reparatoriu, întinderea răspunderii civile fiind proporțională cu întinderea material cauzat;
- răspunderea civilă, în special cea delictuală, intervine, de regulă, numai cînd fapta
ilicită constituie atât o încălcare a dreptului obiectiv cît și a unor drepturi subiective ale victimei
prejudiciate;
- gradul de vinovăție al făptuitorului nu are, în principiu, niciun rol în stabilirea
răspunderii civile, deoarece măsura răspunderii civile este dată de cuantumul prejudiciului
suferit de păgubitor și nu de condițiile personale ale făptuitorului;97
- răspunderea civilă este patrimonială, deoarece urmărește repararea prejudiciului,
recuperarea daunelor, plata clauzei penale;
- răspunderea civilă intervine doar în cazurile în care prejudiciatul își manifestă
interesul apelînd la forța de constrîngere a statului;
- sancțiunea civilă are o dublă semnificație: una de prevenție, alta de reparațiune;
- temeiul răspunderii juridice o constituie răspunderea delincventului în fața
pătimitului, cu care se află pe poziție de egalitate juridică.98
Condițiile survenirii răspunderii juridice civile sunt următoarele:
- fapta licită sau ilicită la delicte;
- existența unui prejudiciu;
- existența unui raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu;
- neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor
contractuale și prejudiciu;
- culpa sau vinovăția celuia care a cauzat prejudiciu.99
Răspunderea civilă, fiind instituția juridică de drept civil care cuprinde totalitatea
normelor ce reglementează condițiile în care o persoană răspunde pentru prejudiciul cauzat altei
96 Motica K,Mihai Gh.Elemente de teorie a dreptului.Timișoara,1998.p.410.
97 Baltag D.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2010.p.446
99 Cojocari E,Cojocari V.Drept civil ( partea generală și specială ).Chișinău,2004.p.150.
persoane și poate fi obligată să repare acest prejudiciu, există în două forme: contractuală și
delictuală.100
Răspunderea civilă contractuală este acea răspundere ce o poartă debitorul pentru ne
executare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale apărute prin
încheierea unui contract cu respectarea tuturor condițiilor de valabilitate prevăzute de lege.101
Această categorie de răspundere se definește și prin următoarele trăsături specifice care o
delimitează de răspunderea juridică civilă prin aceea că:
- până la survenirea răspunderii civile părțile trebuie să participe la relații
contractuale;
- temeiul principal pentru aplicarea răspunderii contractuale este
neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale;
- răspunderea contractuală poate surveni și pentru acțiunile terțelor
persoane (contractul de fidejusiune);
- cauzarea prejudiciului prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare
sau cu întârziere a obligațiilor contractuale;
- răspunderea civilă contractuală poate fi atât principală, cît și
complementară;
- răspunderea contractuală este patrimonială, dar poate fi morală;
- răspunderea juridică civilă contractuală poate fi aplicată și fără existența
prejudiciului dacă obligațiile nu sau executat, sau executat ne corespunzător sau cu întârziere, iar
în conținutul contractului a fost stabilită una din formele clauzei penale.102
Răspunderea civilă delictuală este o sancțiune specifică a dreptului civil care se aplică cu
scop reparator, în cadrul raportului juridic născut în virtutea legii prin săvârșirea unei fapte ilicite
și culpabile, cauzatoare de prejudicii.103
Răspunderea civilă delictuală,care intervine în cazul în care o persoană cauzează alteia un
prejudiciu prin fapta sa ilicită, fără că între autorul faptei și cel prejudiciat să existe vreo
convenție ori legătură contractuală. Această răspundere se întemeiază pe obligația fiecărei
persoane de a nu prejudicia altă persoană.
Răspunderea delictuală are ca scop repararea integrală a prejudiciului cauzat, indiferent
de persoana căruia i-a fost cauzat, de felul prejudiciului și de formele care urmează a fi utilizate
pentru reparare. Obligația de reparare a prejudiciului poate fi impusă nu numai delincventului, ci
și altor persoane prevăzute de lege (răspunderea comitentului pentru fapta prepusului,
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani).104
În art.1398 Codul civil al RM se conține o normă de drept comun în materia răspunderii
delictuale (obligațiilor delictuale), care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului
extracontractual. Sub incidența ei cad toate raporturile de reparare a prejudiciului delictual, dacă
nu există o normă specială menită să reglementeze anumite obligații delictuale, ținînd cont de
specificul lor.
Spre deosebire de răspunderea contractuală, care apare ca urmare a încălcării unei
obligații concrete, stabilită prin contract, cea delictuală se angajează în urma încălcării unei
101 Cojocari E. Drept civil. Răspunderea juridică civilă ( studiu teoretic,legislativ și comparativ de drept.Chișinău,2002.p.58.
102 Ibidem,p.59.
103 Țiclea A.Drept civil.București,1997.p.330.
obligații legale cu caracter general (născută dintr-un raport civil absolut), care revine tuturor- de
a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite.105
2.3. Condițiile generale ale răspunderii juridice
Condițiile răspunderii juridice reprezintă cumulul de factori esențiali ce necesită a fi

reuniți atât sub aspectul faptei ilicite, cît și a autorului ei în vederea creării cadrului necesar
obligării celui vinovat la suportarea consecințelor conduitei sale.106
Pentru survenirea oricărui tip de răspundere juridică sunt necesare următoarele condiții:
- Conduita ilicită este o faptă socialmente periculoasă săvârșită cu vinovăție
și pedepsită de lege, care atentează la orânduirea socială sau de stat, la sistemul economic, la
avuția proprietarului, la persoană, la drepturile politice, de muncă și patrimoniale ale cetățenilor,
precum și alte fapte care încalcă ordinea de drept și sunt prevăzute de lege.107
Modalitățile conduitei ilicite sunt:
- Acțiunea reprezintă modalitatea cea mai frecventă de realizare a conduitei ilicite.
Ea presupune întotdeauna încălcarea unei norme juridice care interzice ceva.108
- Inacțiunea este abținerea de la o acțiune pe care persoana este obligată prin lege
să o îndeplinească. Deci inacțiunea poate fi considerată ilicită numai atunci cînd această persoană
avea obligația juridică să acționeze într-un anumit fel și ea nu a acționat ca atare.109
Conduita ilicită îmbracă diferite forme, funcție de gradul prejudiciabil pe care îl prezintă,
iar în corespundere cu aceste forme se stabilesc și se aplică normele ce reglementează
răspunderea juridică.110
Formele conduitei ilicite sunt următoarele:
1) infracțiunea – atrage răspunderea penală.
2) contravenția – atrage răspunderea contravențională.
3) delictul – atrage răspunderea civilă;
4) abaterea disciplinară- atrage răspunderea în dreptul muncii.
105 Antohi L,Baieș S,Băieșu A,Bloșenco A,Bojoga A,Bostan G,Buruiană M,Buruiană O,Cebotari V,Cernat N,Chibac Gh,Cimil D,Cojocaru
V,Crețu I,Vasile C,Efrim O,Eșanu N,Gladei R,Golub S,Gribincea L,Guștiuc A,Mămăliga S,Mocanu E,Pascari A,Pascari C,Pascari V,Piatac
V,Roșca N,Rotari A,Tabuncic T,Țonova I,Trofimov I,Volcinschi V.Comentariul Codul civil al Republicii Moldova.Chișinău,2006.p.1066-1067.
(art.1398).
107 Cușmir L,Cușmir M,Dulschi I,Postu I.Teoria generală a statului și dreptului ( în întrebări și răspunsuri).Chișinău,2003.p.103.
108 Negru B,Negru A.Teoria generală a dreptului și statului.Chișinău,2006.p.470.
110 Mihai Gh,Motică R.Fundamentele dreptului.București,1998.p.147.
- Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător reprezintă consecința negativă,
patrimonială sau morală, suferită de către o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă
persoană sau, altfel spus, rezultatul prin care se vatămă ori periclitează valorile sociale ocrotite
prin normele juridice.
Deci, rezultatul socialmente dăunător este strîns legat de săvârșirea faptei ilicite cu care
se află într-un raport de cauzalitate.111
Rezultatul dăunător produs poate consta fie dintr-un prejudiciu de ordin material:
degradarea unor bunuri, sustragerea unor obiecte, decesul și vătămarea persoanei fizice), sau de
natură morală: atingerea adusă onoarei și demnității unei persoane, neîndeplinirea obligației de
supraveghere și educare a minorilor de către părinți, cauzarea unor suferințe și dureri fizice,
tulburarea normalei desfășurări a relațiilor sociale, spre exemplu, ultrajul contra bunelor
moravuri.
Rezultatul, mai ales în cazul faptelor materiale (licite, dar mai ales ilicite), are o
importanță deosebită, constituind elementul doveditor al producerii faptului ilicit, întrucât el este
cunoscut primul, iar apoi, pornindu-se de la el, se ajunge la stabilirea săvârșirii faptei.112
În dreptul penal sau în dreptul contravențional rezultatul dăunător produs doar
influențează alături de alți factori mărimea sancțiunii, iar în anumite cazuri legea stabilește
răspunderea juridică chiar dacă rezultatul socialmente dăunător nu s-a produs, dar s-a creat
pericolul producerii lui. Din această categorie face parte tentativa (încercarea de a comite o
infracțiune, fără a-și atinge finalitatea) (art.27 din CP al RM).113
- Vinovăția este una din caracteristicile esențiale cu ajutorul căreia se determină
fapta antisocială și periculozitatea ei.114
Vinovăția reprezintă atitudinea psihică a subiectului față de fapta săvârșită și de rezultatul
acesteia. Ea este expresia unei atitudini psihice conștient negative față de valorile juridice
ocrotite prin lege. Săvârșirea faptei ilicite este, de regulă, precedată de apariția ideii devenită
hotărâre sau rezoluție și transformată în manifestare de voință, ce impulsionează și declanșează
energia necesară săvârșirii faptei. Individul aflat în deplinătatea facultăților mintale poate
concepe și aprecia caracterul ilicit al faptei sale, cît și urmările negative aferente.
Pentru a putea răspunde sau a-și da seamă, individul trebuie să aibă în acel moment al săvârșirii,
o voință conștientă față de rezultatele faptei sale și liberă, neconstrânsă, putând hotărî nestânjenit
în deplină cunoștință de cauză în vederea atingerii unui scop.115
Formele vinovăției sînt :
 Intenția este una dintre formele în care se poate manifesta vinovăția ca element al
răspunderii juridice.116
Intenția, ca formă a vinovăției, se caracterizează printr-un complex de factori psihici
printre care un rol primordial îi revine cunoașterii caracterului antisocial al faptei și acceptării
urmărilor ei negative.117

112 Catrinici L.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2013.p.131-132.
113 Baltag D.Teoria răspunderii și responsabilității juridice.Chișinău,2007.p.154,
114 Artene D.Temeiul și condițiile răspunderii juridice.Teză de doctor în drept.Chișinău,2014.p.89.
115 Catrinici L.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2013.p.132-133.
117 Avornic Gh. Teoria generală a dreptului.Chișinău,2004.p..p.501.
De regulă, majoritatea infracțiunilor se comit cu intenție, și doar în mod exceptional, din
imprudență sau cu două forme de vinovăție.118
Conform art.17 CP al RM, se consideră că infracțiunea a fost săvârșită cu intenție dacă
persoana care a săvârșit-o își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii
sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conștient, survenirea
acestor urmări.119
Ca formă originară a vinovăției,intenția se caracterizează prin:
- cunoașterea de către subiectul de drept a prevederilor legii în vigoare;
- prevederea rezultatului faptei ilicite, ce l-a voit;
- libertatea de alegere;
- hotărârea de a acționa.120
Intenția poate fi de mai multe feluri:
 intenția directă are loc atunci, cînd persoana (subiectul,făptuitorul) își dă seama de
caracterul socialmente periculos al acțiunii sau al inacțiunii sale, a prevăzut survenirea
consecințelor negative ale acesteia și dorește săvârșirea acestei fapte cu survenirea anume a
acestor consecințe, acționînd anume în acest scop.121
 intenția indirectă presupune că subiectul prevede caracterul ilicit al faptei sale și al
urmărilor acesteia, că nu dorește, dar conștiincios admite și acceptă producerea faptei și a
urmărilor ei.122
 Culpa este o formă mai puțin gravă a vinovăției.123
Culpa există cînd subiectul de drept săvârșind o faptă ilicită a prevăzut rezultatul dăunător
al faptei sale, dar nu a urmărit și nu a acceptat posibilitatea producerii lui, însă a acționat,
socotind, în mod nejustificat, că acel rezultat nu se va produce sau nu a prevăzut rezultatul,deși
trebuia să-l prevadă.124
Culpa are următoarele forme:
- culpa prin imprudență (ușurință) este atunci cînd autorul faptei ilicite a prevăzut
rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat însă acest rezultat și nici nu l-a dorit, sperînd în
mod ușuratic că el nu se va produce;125
- culpa prin neglijență, cînd autorul nu prevede rezultatul faptei sale și deși trebuia
și putea să-l prevadă.126
Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei

Legislația Republicii Moldova, prevede următoarele cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei:
a) Legitima apărare. Ideea de legitimă apărare este în consens direct cu drepturile și
fundamentale ale omului prevăzute în Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția
Europeană a Drepturilor Omului.127
118 Botnaru S,Șavga A,Grosu Vl,Grama M.Drept penal ( partea generală ).Chișinău,2005.p.204.
120 Mihai Gh.C.Inevitabilul drept.București,2002.p.265.
121 Avornic Gh. Teoria generală a dreptului.Chișinău,2004.p.502.
122 Ibidem,p.502.
123 Bădescu M.Teoria generală a dreptului.București,2004.p.330.
124 Ibidem,p.266.
126 Catrinici L.Teoria generală a dreptului ( note de curs ).Chișinău,2013.p.133.
127 Barbăneagră Al,Berliba V,Gurschi C,Holban Vl,Popovici T,Ulianovschi Gh,Ulianovschi X.Codul penal (comentat și adnotat).
Chișinău,2005. p.73.
Prevederile art.24 alin.1 și art.26 alin.2 din Constituția Republicii Moldova acordă
fiecărei persoane dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, precum și dreptul de a reacționa
independent, prin mijloace legitime, la faptele de încălcare a drepturilor și libertăților sale.
Legitima apărare este o cauză ce înlătură caracterul ilicit al faptei, destul de des întîlnită
în practica judiciară.
Condițiile legitimii apărări sunt următoarele :
- să existe un atac, care să provină din partea unei persoane fizice responsabile;
- atacul să fie material, respectiv să se concretizeze în acte de violență fizică, sau
verbal susceptibile de a fi percepute pe cale senzorială;
- atacul să fie direct, adică să provină din partea celui împotriva căruia se îndreaptă
riposte persoanei în stare de legitimă apărare;
- atacul să fie imediat, adică în curs de dezlănțuire sau pe punctul de a se produce;
- să fie injust, respectiv să se realizeze printr-un fapt ilicit;
- atacul să fie îndreptat împotriva persoanei sau a drepturilor sale;
- riposta să fie necesară și proporțională cu atacul.128
Potrivit art.1401 Codul civil al RM, nu este pasibil de reparație prejudiciul cauzat de o persoană
în stare de legitimă apărare dacă nu a depășit limitele ei. Dacă în timpul apărării împotriva unui
atac injust s-a cauzat prejudiciu unui terț, prejudiciul urmează să fie reparat de atacator.129
În legislația civilă a Republicii Moldova nu există o definiție a legitimei apărări, dar o
găsim în Codul penal al RM.
Potrivit art.36 CP al RM, nu constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea penală,
săvârșită în stare de legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârșește
fapta pentru a respinge un atac direct, imediat, material și real, îndreptat împotriva sa, a altei
persoane sau împotriva unui interes public și care pune în pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat ori interesul public. Este în legitimă apărare și persoana care săvârșește fapta,
prevăzută la alin.(2), pentru a împiedica pătrunderea, însoțită de violență periculoasă pentru viața
sau sănătatea persoanei ori de amenințarea cu aplicarea unei asemenea violențe, într-un spațiu de
locuit sau într-o altă încăpere.130
Legitima apărare este o acțiune pe care o realizează o persoană săvârșind o faptă
prevăzută de legea penală pentru a înlătura efectele unui atac care periclitează valorile sociale
ocrotite de lege.131
Conform preverilor art.21 CC al RM, este în stare de legitimă apărare persoana care
săvârșește o faptă pentru a respinge un atac direct, imediat, material și real, îndreptat împotriva
sa, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui interes public.132
Pentru a fi în prezența legitimei apărări este necesară existența mai multor condiții și
anume:
- să fie iminent, adică amenință cu producerea sa, excluzând măsurile de
preîntâmpinare a acestora;
- să fie real și vădit, adică nu trebuie să fie o simplă bănuială sau impresie
subiectivă a făptuitorului că se va declanșa o amenințare efectivă;
128 Catrinici L.Teoria generală a dreptului ( note de curs ).Chișinău,2013.p.134.

129 Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002,art.1401.
131Barbăneagră Al,Berliba V,Gurschi C,Holban Vl,Popovici T,Ulianovschi Gh,Ulianovschi X.Codul penal ( comentat și adnotat ).
132 Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008 Monitorul Oficial nr.3-6/15 din 16.01.2009,art.21.
- să amenințe anumite valori sociale ocrotite de lege;
- să fie o faptă prevăzută de legea contravențională;
- să fie singurul mijloc de înlăturare a pericolului;
- actul de salvare sa nu producă urmări vădit mai grave decât valoarea salvată;
- în cazul unor urmări vădit mai grave produse prin actul de salvare, decât cele puse
în pericol, făptuitorul, în momentul comiterii contravenției, să nu-și fi dat seama că pricinuiește
urmări vădit mai grave.133
b) Starea de extremă necesitate – împrejurare, în care o persoană pentru a înlătura
un pericol care amenință ordinea de stat sau publică, proprietatea, drepturile și libertățile
cetățenilor etc., cauzează o daună altei persoane, dacă acel pericol nu a putut fi înlăturat prin alte
mijloace și dacă prejudiciul cauzat este mai mic decît cel evitat.134
Condițiile pentru care intervine extrema necesitate sunt:
- să se fi săvârșit o faptă prejudiciabilă;
- fapta să fi fost săvârșită în urma unui eveniment periculos;
- pericolul să fie grav, deci să fie vorba de punere în pericol a unor valori sociale
deosebit de importante: viața, sănătatea, anumite bunuri importante sau un interes public;135
- evitarea pericolului să se poată face numai prin săvârșirea unei fapte ilicite;
- cel amenințat să nu aibă obligația legală de a-l înfrunta;
- în cazul în care este vorba de salvarea bunurilor, se cere ca bunul ce se salvează,
cu prețul sacrificării altor bunuri,să aibă un caracter mai important decît bunul sacrificat.136
Art.1402 Codul civil al RM prevede, prejudiciul cauzat de o persoană în
caz de extremă necesitate urmează a fi reparat de ea. Luînd în considerare împrejurările în care a
fost cauzat prejudiciul, instanța de judecată poate oblige la repararea lui terțul în al cărui interes
a acționat autorul prejudiciului sau poate exonera de obligația de reparare, integral sau parțial,
atît autorul prejudiciului, cît și terța persoană.137
Conform art.38 CP al RM, nu constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea penală,
săvârșită în stare de extremă necesitate. Este în stare de extremă necesitate persoana care
săvârșește fapta pentru a salva viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori
un interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel. Nu este în stare de
extremă necesitate persoana care, în momentul săvârșirii faptei, își dă seama că provoacă urmări
vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.138
Conform prevederilor art.21 CC al RM, este în stare de extremă necesitate persoana care
săvârșește acțiuni pentru a salva viața, integritatea corporală ori sănătatea unei alte persoane, un
bun prețios al său ori al unei alte persoane, sau interesele publice de la un pericol grav iminent,
care nu poate fi înlăturat altfel.139
Pentru că starea de extremă necesitate să înlăture caracterul contravențional al faptei, este
necesară întrunirea unor condiții cumulative:
- să fie iminent, adică amenință cu producerea sa, excluzând măsurile de
preîntâmpinare a acestora;
133 Furdui S.Drept contravențional.Chișinău,2005.p.100.

136 Catrinici L.Teoria generală a dreptului ( note de curs ).Chișinău,2013. p.133-134.
137 Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002,art.1402.
- să fie real și vădit, adică nu trebuie să fie o simplă bănuială sau impresie
subiectivă a făptuitorului ce se va declanșa o amenințare efectivă;
- să amenințe anumite valori sociale ocrotite de lege;
- să fie o faptă prevăzută de legea contravențională;
- să fie singurul mijloc de înlăturare a pericolului;
- actul de salvare să nu producă urmări vădit mai grave decît valoarea salvată;
- în cazul unor urmări vădit mai grave produse prin actul de salvare, decît cele puse
în pericol, făptuitorul, în momentul comiterii contravenției,să nu-și fi dat seama că pricinuiește
urmări vădit mai grave.140
c) Constrîngerea fizică și/sau psihică (morală) survine în cazul, cînd subiectul
constrîns nu a putut să se opună acțiunii de constrângere și nu avea posibilitatea să-și dirijeze
acțiunile proprii.141
Condițiile constrîngerii fizice și/sau psihice (morale):
- să existe o acțiune de constrîngere asupra fizicului sau psihicului unei persoane;
- persoana supusă constrîngerii să nu poată opune rezistență eficace acțiunii de
constrîngere, adică în situația în care voința sa este efectiv și complet anihilată; nu poate să-și
controleze acțiunile;
- fapta ilicită să se săvîrșească sub presiunea constrîngerii fizice și/sau psihice.142
Conform art.39 CP al RM, nu constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea penală, care
a cauzat daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, dacă în
urma acestei constrîngeri persoana nu putea să-și dirijeze acțiunile. Răspunderea penală pentru
cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală prin constrîngere psihică sau fizică, în
urma căreia persoana menține posibilitatea de a-și dirija acțiunile, se stabilește în condițiile
art.38.143
Constrîngerea fizică este o presiune condiționată de o energie străină care îl pune pe
făptuitor în imposibilitatea de a-și dirija în mod liber voința și îl determină să săvârșească o faptă
prevăzută de legea penală.
Constrângerea psihică constă într-o amenințare asupra psihicului persoanei care, sub
imperiul acestei presiuni și ca urmare a ei, nu-și dirijează voința în mod liber și săvârșește o faptă
prevăzută de legea penală.
Condițiile constrângerii fizice și psihice, cu toate că nu sunt stipulate expres în lege, pot fi
deduse din conținutul legii. Acestea sunt:
- existența sau exercitarea asupra făptuitorului a unei acțiuni de
constrângere fizică sau psihică;
- constrângerea să fie de natură gravă, să pună în pericol viața, sănătatea,
integritatea corporală ori bunurile persoanei;
- pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea unei
fapte prevăzute de legea penală.144
Conform art.23 CC al RM, nu constituie contravenție fapta prevăzută de CC săvîrșită din
cauza unei constrîngeri fizice căreia persoana nu i-a putut rezista și care nu putea fi înlăturată în
140 Furdui S.Drept contravențional.Chișinău,2005.p.175.

144 Barbăneagră Al,Berliba V,Gurschi C,Holban Vl,Popovici T,Ulianovschi Gh,Ulianovschi X.Codul penal ( comentat și adnotat ).
alt mod. Nu constituie contravenție fapta, prevăzută de CC, săvîrșită din cauza unei constrîngeri
psihice exercitată prin amenințare cu un pericol iminent, pentru sine ori pentru o altă persoană,
care nu putea fi înlăturat în alt mod. 145
Pentru a fi vorba de constrîngere fizică, este necesar să fie întrunite următoarele condiții:
- constrîngerea fizică la care este supusă persoana să fie de așa natură încît aceasta
să nu-i poată rezista;
- fapta să fie prevăzută și sancționată drept contravenție de legea contravențională;
- constrîngerea fizică exercitată de o altă persoană să fie de natură a paraliza
libertatea de voință și acțiune a făptuitorului.146
Constrîngerea psihică (morală) este o circumstanță care împiedică o persoană să-și
dirijeze liber voința, să facă sau să nu facă ceva, fapt ce exclude existența uneia din trăsăturile
contravenției, și anume voința.
Pentru existența constrîngerii psihice trebuie să fie întrunite următoarele condiții:
- asupra psihicului făptuitorului să se exercite o acțiune de constrîngere de către o
altă persoană printr-o amenințare gravă cu un pericol;
- pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decît săvîrșind contravenția;
- sub imperiul constrîngerii morale persoana să săvîrșească o contravenție.147
d) Riscul întemeiat este valabil atunci cînd scopul socialmente util urmărit,
nu a putut fi realizat fără o anumită doză de risc, și dacă persoana care l-a admis a luat măsurile
necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.148
Conform prevederilor art.40 CP al RM, nu constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea
penală, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru
realizarea scopurilor socialmente utile. Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente
util urmărit nu a putut fi realizat fără un anumit risc și dacă persoana care l-a admis a luat
măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege. Riscul nu
poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-știință îmbinat cu pericolul pentru viața persoanei
sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.149
Pentru ca riscul să fie o cauză care ar exclude caracterul penal al faptei, el trebuie să fie
întemeiat, adică să corespundă (întrunească) anumite caracteristici, care sunt:
- existența unui scop social-util presupune faptul că persoana acționează în
condițiile unui risc nu pur și simplu pentru atingerea unui scop oarecare (de ex., îmbogățirea
proprie), ci și pentru ca riscul dat să aducă un beneficiu, un folos întregii societăți (de ex.,
obținerea unui medicament contra maladii răspândite);
- întreprinderea unor acțiuni forțate. Pentru atingerea scopului social-util urmărit
riscul a fost o faptă forțată, întrucât în alt mod nu s-a putut acționa. Persoana în cauză trebuie să-
și dea seama că atingerea scopului urmărit este imposibilă în alt mod. Dacă persoana își dă
seama că poate ajunge la ceea ce dorește și prin alte mijloace care nu țin de riscul întemeiat,
atunci, în cazul în care sunt provocate anumite daune, persoana în cauza urmează să răspundă
penal;
145Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008 Monitorul Oficial nr.3-6/15 din 16.01.2009,art.23.
146 Guțuleac V.Tratat de drept contravențional.Chișinău,2009.p.119.
147 Drăghici C,Drăghici V.C,Iacob A,Corcheș R.Drept contravențional.București,2003.p.57.
148Gvidiani A.Elemente de drept.Chișinău,2009.p.73.
149Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002,art.40.
- realizarea acțiunilor cu scopul de a preîntâmpina apariția daunei constă în faptul
că persoana în cauză este obligată, în primul rind, să întreprindă măsuri, iar în al doilea rind,
acestea trebuie să fie suficiente.150
Legea contravențională în art.24, prevede că nu constituie contravenție fapta, prevăzută
de CC, care a cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea
unor scopuri socialmente utile. Se consideră întemeiat riscul fără de care scopul socialmente util
nu a putut fi atins, iar persoana care a riscat a luat măsuri de prevenire a cauzării de daune
intereselor ocrotite de lege. Nu poate fi considerat întemeiat riscul îmbinat cu bună știință cu
pericolul pentru viața persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.’’151
Potrivit normei juridice prevăzute în art.24 din CC al RM, riscul se va considera
întemeiat numai în cazul în care:
- scopul socialmente util nu putea fi atins fără acțiunile (inacțiunile)
însoțite de risc;
- persoana care a riscat a luat (a epuizat) toate măsurile de prevenire
a cauzării de daune intereselor ocrotite de legea contravențională.
Conform prevederilor art.24, alin.3 din CC al RM, reiese că riscul nu se consideră întemeiat
dacă:
- era cu bună știință îmbinat cu pericolul pentru viața persoanei;
- conținea amenințarea de a provoca un dezastru ecologic;
- conținea amenințarea de a provoca un dezastru social.
e) Forța majoră sau cazul fortuit. Este o altă cauză care înlătură caracterul
penal și caracterul contravențional al faptei ilicite.
În literatura de specialitate română s-a susținut că forța majoră și cazul fortuit sînt
expresii sinonime.
Cazul fortuit a fost definit în doctrină ca fiind o împrejurare de fapt, imprevizibilă și de
neînlăturat care împiedică în mod obiectiv și fără nici o culpă, executarea unei obligații,
justificând exonerarea de răspundere.152
Forța majoră este o împrejurare externă, cu caracter extraordinar, fiind absolută,
imprevizibilă și inevitabilă. Rezultă ca o împrejurare poate fi calificată caz de forță majoră dacă
sînt întrunite cumulativ următoarele condiții:
- să fie externă-evenimentele de forță majoră pot fi fenomene naturale
extraordinare, străine de activitatea și voința omului (cutremure, inundații, incendii) sau
evenimente sociale extraordinare, provocate de oameni (războaie și revoluții );
- să fie imprevizibilă – imprevizibilitatea se referă atît la producerea împrejurării,
cît și la efectele sale.Forța majoră presupune o imprevizibilitate cu caracter obiectiv și absolut.
Imposibilitatea de prevedere a unui eveniment se apreciază luînd ca etalon prudența și diligența
unei persoane ce depune toată grija de care este capabil ca om în activitatea sa;
- să fie inevitabilă ori irezistibilă – această irezistibilitate trebuie să fie absolută,
adică pentru orice persoană.153
Conform art.20 CP al RM, fapta se consideră săvârșită fără vinovăție dacă persoana care
a comis-o nu își dădea seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, nu a
152 Trăilescu A.Drept administrativ ( tratat elementar ).București,2002.p.352.
prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile și, conform circumstanțelor cauzei,
nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.154
O faptă prevăzută de legea penală se consideră ca fiind săvârșită datorită cazului fortuit
atunci cînd acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat prejudiciabil pe care
aceasta nu l-a prevăzut și nu l-a dorit, ca urmare a unei forțe străine ce n-a putut fi prevăzută în
mod obiectiv.
Această situație apare atunci cînd peste o faptă umană, social-utilă, se suprapune o
întâmplare sau o împrejurare imprevizibilă, care deviază direcția și rezultatul firesc ale faptei
inițiale a omului, realizându-se componența unei infracțiuni concrete.155
În art.25 Codul contravențional se prevede că nu constituie contravenție fapta, prevăzută
de CC, al cărei rezultat este consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Nu constituie
caz fortuit împrejurările create prin concursul contravențiilor.’’156
Cazul fortuit este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecințe
fără ca vreunei persoane să i se poată imputa vinovăția. Cazul fortuit este acea cauză de
excludere a caracterului contravențional al faptei ce constă în comiterea unei fapte prevăzute în
legea contravențională, al cărei rezultat este consecința unei forțe care nu putea fi anticipată.
În virtutea imposibilității făptuitorului de a prevedea apariția împrejurării fortuite care a
produs rezultatul socialmente periculos, cazul fortuit exclude caracterul contravențional al faptei,
deoarece lipsește vinovăția.
Din prevederile legislației rezultă că, pentru prezența cazului fortuit, trebuie să existe
următoarele condiții:
- rezultatul acțiunii sau inacțiunii ilicite a contravenientului să fie
consecința unei împrejurări străine de conștiința și voința acestuia;
- împrejurarea care a determinat săvârșirea contravenției să fie de
așa natură încât apariția ei să nu poată fi prevăzută;
- fapta contravențională comisă ca urmare a unei întâmplări ce nu
putea fi prevăzută să fie stabilită și sancționată de un act normativ.157
f) Eroarea de fapt este situația în care persoana, în momentul comiterii
contravenției, nu cunoaște existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde caracterul
contravențional al faptei. Ea se caracterizează prin aceea că făptuitorul, deși are capacitatea
psihică, în momentul comiterii faptei nu cunoaște anumite stări, situații sau împrejurări existente
la acel timp sau le cunoaște greșit ori deformat, astfel încît, în ambele situații, există o
discordanță între realitatea obiectivă și imaginea pe care o percepe persoana respectivă despre
adevăr și realitate.158
g) Consimțămîntul persoanei vătămate – se realizează prin acordul de voință din
partea victimei, cînd această nu contestă consecințele faptei ilicite săvârșite de agresor.159
Potrivit art.1398 alin.4 Codul civil al RM, prejudiciul nu se repară dacă a fost cauzat la
rugămintea sau cu consimțământul persoanei vătămate și dacă fapta autorului nu vine în
contradicție cu normele de etică și morală.160

155 Dobrinoiu V,Pascu I,Molnar I,Nistoreanu Gh,Boroi A,Lazăr V.Drept penal (partea generală). București,1999.p.311.
158 Ibidem,p.122.
160 Codul civil al Republicii Moldova nr.1107- XV din 06.06.2002, art.1398 alin.4.
Fapta prejudiciabilă nu are caracter ilicit atunci cînd persoana vătămată a un consimțit în
prealabil la săvîrșirea unei fapte, știind că este posibil să i se cauzeze un prejudiciu. Ne aflăm în
prezența unei clauze de nerăspundere juridică.
Clauza de nerăspundere juridică este o veritabilă convenție, încheiată anterior între autorul faptei
și cel prejudiciat, prin care autorul este scutit de obligația repărării prejudiciului ce eventual se va
produce în urma săvîrșirii faptei. Prin această clauză persoana vătămată își dă consimțămîntul nu
la producerea prejudiciului, ci la săvîrșirea unei fapte, la desfășurarea unei activități care
potențial ar putea pricinui un prejudiciu.
Multă vreme admisibilitatea clauzei de nerăspundere în domeniul răspunderii delictuale a
fost contestată. În prezent se admit asemenea clauze, însă numai pentru faptele săvîrșite sub
forma vinovăției ușoare.161
Pe de altă parte, admisibilitatea clauzelor de nerăspundere este pusă în funcție de natura
prejudiciului. Se apreciază că numai clauzele care privesc prejudiciile patrimoniale sînt
admisibile. Dimpotrivă, clauzele de nerăspundere referitoare la drepturile personale
nepatrimoniale ca dreptul la viață, la sănătate, integritate corporală sînt nule. 162
h) Exercitarea unui drept subiectiv – are loc atunci,cînd autorul este de bună
credință și își exercită dreptul în limitele prevăzute de lege,conform bunelor moravuri.163
Cauzele care înlătură răspunderea juridică
Legislația penală și contravențională a Republicii Moldova, prevede următoarele cauze
care înlătură răspunderea juridică:
a) Amnistia este o modalitate de liberare de răspundere penală și răspundere
contravențională.
Amnistia se înfățișează ca o instituție juridică complexă, ce cuprinde atât norme juridice
de drept constituțional, cât și norme de drept penal.164
Ca act al autorității legiuitoare, amnistia este reglementată prin normele dreptului
constituțional. Astfel, potrivit lit.p a art.66 și lit.o) din alin.(3) al art.72 din Constituția RM, actele
de amnistie sunt emise de Parlamentul RM, în cadrul activității de legiferare, stabilind
infracțiunile pentru care se acordă amnistia, condițiile în care se acordă și limitele incidenței sale.
De obicei, ordinea de aplicare a legii cu privire la amnistie este stabilită într-o hotărâre specială
separată.
Amnistia este un act de clemență al puterii legiuitoare (Parlamentul RM), acordat prin
lege organică, privind unele infracțiuni săvârșite anterior datei prevăzute în actul normativ, și
care are ca efect înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei, precum și a altor
consecințe ale condamnării.165
Fiind dictată de rațiuni de politică penală, amnistia este întotdeauna corelată cu anumite
evenimente social-politice care influențează fenomenul infracțional sau care marchează momente
deosebite în evoluția societății.
De obicei, amnistia se declară în legătură cu anumite evenimente sau date remarcabile din
istoria statului (de exemplu, Legea RM nr.278-XV din 16.07.2004 în legătură cu aniversarea a
X-a adoptării Constituției RM, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.125-129 (673) din
30.07.2004.

162 Bloșenco A.Răspunderea civilă delictuală.Chișinău,2002.p.100.
163 Gvidiani A.Elemente de drept.Chișinău,2009. p.73.
164 Barac L.Răspunderea și sancțiunea juridică.București,1997.p.194.
Față de subiecții răspunderii penale, amnistia are un caracter obligatoriu. Caracterul
obligatoriu al amnistiei se reflectă în sens dublu: în raport cu organele de stat care exercită
constrângerea în cadrul răspunderii penale (organele de urmărire penală, instanțele de judecată
etc.) și în raport cu persoana care a săvârșit infracțiunea și cade sub incidența actului de amnistie.
În principiu, infractorul nu poate refuza beneficiul amnistiei.
Cu toate acestea, legea asigură dreptul învinuitului (inculpatului ) de a cere continuarea
procesului penal pentru a se stabili nevinovăția sa.166
Ca instituție de drept penal, amnistia este prevăzută în art.107 din CP al RM, care
stabilește efectele pe care le produce amnistia intervenită fie înainte, fie după condamnarea
făptuitorului.
Conform art.107 din CP al RM, amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii
penale sau a pedepsei fie reducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei. Amnistia nu are efecte
asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanelor vătămate. Amnistia nu se aplică
în cazul săvârșirii de infracțiuni prevăzute la art.166 1 alin.(2)-(4), precum și persoanelor care au
săvârșit asupra minorilor infracțiuni prevăzute la art.171-1751, 201, 206, 208, 2081și 2082 167
Amnistia este un act cu caracter universal, care se aplică persoanelor ce se află sub
urmărirea penală sau ispășesc pedeapsa în instituțiile penitenciare în baza sentinței judecătorești
definitive. În cadrul urmăririi penale aplicarea amnistiei înlătură răspunderea penală, procesul
penal nu se mai pornește, iar dacă s-a pornit, nu se mai pune în mișcare acțiunea penală.
Urmărirea penală se finisează cu o ordonanță de încetare a procesului în baza p.4 art.275 CPP al
RM.
Efectele amnistiei după condamnarea constau în înlăturarea executării pedepsei.168
Condamnații ale căror sentințe sunt pronunțate și n-au devenit definitive sunt eliberați de
executarea pedepsei. În caz de apelare a sentinței (care nu este definitivă), instanța ce a
pronunțat-o nu mai poate aplica actul de amnistie, aceasta fiind prerogativa instanței de apel sau
de recurs. Actul de amnistie se aplică obligatoriu și privitor la condamnații ce n-au apelat sau
recursat sentința dacă aceștia cad sub incidența Legii cu privire la amnistie.
Cât privește persoanele ce-și execută pedeapsa, amnistia înlătură executarea părții
neexecutate până la data emiterii actului de amnistie.
Amnistia înlătură doar răspunderea penală fără a influența existența infracțiunii, sau
consecințele laturii civile apărute ca rezultat al comiterii infracțiunii. Justificarea acestui moment
constă în faptul că amnistia, ca și toate celelalte cauze de înlăturare a răspunderii și pedepsei
penale, influențează raportul juridic de drept penal. Atunci când s-a cauzat un prejudiciu material
în urma activității infracționale, indiferent de faptul aplicativ al amnistiei, persoana vinovată e
obligată să-l repare.
Aplicarea actului de amnistie e posibil în termenul stabilit de lege. Fiecare lege cu privire
la amnistie stabilește un termen,o perioadă când se clasează procesele penale, se absolvă de la
pedepse penale persoanele condamnate. După expirarea acestui termen, aplicarea actului de
amnistie e posibil de Curtea Supremă de Justiție Republicii Moldova.169
166Botnaru S,Șavga A,Grosu Vl,Grama M.Drept penal ( partea generală ).Chișinău,2005.p.555.

168 Barbăneagră Al,Berliba V,Gurschi C,Holban Vl,Popovici T,Ulianovschi Gh,Ulianovschi X.Codul penal ( comentat și
adnotat).Chișinău,2005.p.168.
169 Barbăneagră Al,Berliba V,Gurschi C,Holban Vl,Popovici T.Ulianovschi Gh,Xenofon X.Codul penal ( comentat și adnotat).Chișinău,2005.
p.169.
Amnistia este o instituție juridică contravențională al cărei scop o constituie înlăturarea
pentru viitor a caracterului delictual al unor fapte contravenționale, interzicînd orice urmărire în
ceea ce le privește sau ștergînd condamnările care le-au atins.170
În art.31 Codul contravențional al RM, se prevede că amnistia este actul care ca efect
înlăturarea răspunderii contravenționale și a executării sancțiunii contravenționale, reducerea și
comutarea sancțiunii contravenționale. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și
nici asupra drepturilor victimei. 171
b) Grațierea este o măsură a puterii de stat, luată pe cale de decret de către
Președintele țării, în mod individual ( art.88 lit.e) din CRM ), prin care, pentru anumite
considerațiuni de ordin social-politic și de politică penală, se dispune înlăturarea executării
pedepsei, în totul sau în parte, ori comutarea unei pedepse într-alta mai puțin grea.172
Conform art.108 CP al RM, grațierea este actul prin care persoana condamnată este
liberată, în tot sau în parte, de pedeapsa stabilită ori pedeapsa stabilită este comutată. Grațierea se
acordă de către Președintele RM în mod individual, nu are efecte asupra pedepselor
complementare, cu excepția cazului în care se dispune altfel prin actul de grațiere, nu are efecte
asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor persoanei vătămate, nu se aplică persoanelor
care au săvârșit asupra minorilor infracțiuni prevăzute la art.171-175 1, 201, 206, 208, 2081 și
2082.’’ 173
Grațierea poate fi acordată oricăror persoane, indiferent de caracterul și gravitatea
infracțiunilor pentru a căror săvârșire ele au fost pedepsite, indiferent de categoria și cuantumul
pedepsei penale aplicate. Deseori, grațierea este acordată persoanelor condamnate pentru
săvârșirea unor infracțiuni deosebit de grave, condamnate la detențiune pe viață. În această
ipoteză însă, grațierea nu înlătură răspunderea penală.
Condamnarea ca atare rămâne în evidențele cazierului judiciar și constituie un antecedent
penal cu toate consecințele juridice care decurg în plan penal sau extrapenal (interdicții,
incapacități, decăderi sau poate forma primul termen al recidivei). Grațierea se acordă în temeiul
cererii depuse de persoanele condamnate, de rudele apropriate ale acestora, de deputați în
Parlament, de autoritățile administrației publice locale, de asociații obștești, de avocații care au
participat la examinarea cauzelor în care s-au pronunțat sentințe de condamnare la detențiune pe
viață și a cauzelor privind minorii, precum și de administrația întreprinderilor, instituțiilor și
organizațiilor în care au lucrat anterior persoanele condamnate.
La examinarea cererilor de grațiere sunt în luate în considerație:caracterul și gradul
prejudiciabilității infracțiunii săvârșite, personalitatea condamnatului, comportamentul acestuia,
starea sănătății, starea civilă, atitudinea lui față de cele săvârșite, partea executată a pedepsei,
informațiile privind repararea prejudiciilor materiale, părerile administrației instituției
penitenciare și alte circumstanțe importante pentru luarea deciziei în acest sens.
Fiind acordată prin decretul Președintelui RM, adică printr-un act al puterii de stat bazat
pe considerațiuni de politică penală a statului, grațierea are un caracter obligatoriu atât pentru
organele de stat,cât și pentru cei care beneficiază de ea.

171 Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008,Monitorul Oficial nr.3-6/15 din 16.01.2009,art.31.
172 Barbăneagră Al,Berliba V,Bârgău V,Borodac Al,Bujor V,Carpov T,Gheorghiță M,Gurschi C,Lașcu M,Popovici T,Țaulean V,Ulianovschi
Gh,Ulianovschi X.Codul penal al Republicii Moldova (comentariu).Chișinău,2003.p.103-104.p.253.
Grațierea nu poate fi refuzată de către cel căruia i se acordă, indiferent dacă a fost cerută
sau acordată din oficiu sau la propunerea organelor de drept.174
Motivația este că grațierea implică o renunțare la dreptul statului de a pretinde executarea
în total sau în parte a unei pedepse.175
c) Starea de iresponsabilitate este starea psihică a unei persoane care, din diverse
motive (alienație mintală, debilitate, alte cauze) nu își dă seama de consecințele faptelor sale.176
În conformitate cu art.23 CP al RM, nu este pasibilă de răspundere penală persoana care,
în timpul săvârșirii unei fapte prejudiciabile, se află în stare de iresponsabilitate, adică nu putea
să-și dea seama de acțiunile ori inacțiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli
psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Față de o asemenea
persoană, în baza hotărârii instanței de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter
medical, prevăzute de CP. Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deși a săvârșit
infracțiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunțarea sentinței de către instanța de
judecată s-a îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-și da seama de
acțiunile ori inacțiunile sale sau de a le dirija. Față de o asemenea persoană, în baza hotărârii
instanței de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după
însănătoșirea poate fi supusă pedepsei. 177
Legea contravențională al RM în art.20 prevede este în stare de iresponsabilitate persoana
care săvârșește o faptă aflîndu-se în imposibilitatea de a conștientiza sau a dirija acțiunile sale
din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări temporare a activității psihice, a alienării
mintale sau a unei alte stări psihice patologice. Nu este pasibilă de răspundere contravențională
persoana care a săvârșit o faptă în stare de responsabilitate, dar care, pînă la pronunțarea hotărârii
de sancționare, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, lipsită fiind de posibilitatea conștientizării sau
dirijării acțiunilor sale.178
d) Împăcarea părților este o cauză de înlăturare a răspunderii penale și
contravenționale instituită de legiuitor.
Împăcarea este înțelegerea dintre persoana vătămată și infractor, pentru a pune capăt
conflictului născut din săvârșirea unor infracțiuni ușoare sau mai puțin grave.179
În literatura juridică împăcarea părților este determinată ca un act bilateral, o înțelegere
intervenită între partea vătămată și infractor cu privire la încetarea procesului penal și înlăturarea
răspunderii penale.180
Împăcarea este un act ce înlătură răspunderea penală și se bazează pe bunăvoința părților
exprimată liber de autorul faptei penale și persoana vătămată. Posibilitatea împăcării cu efecte
juridice de înlăturare a răspunderii penale există din momentul pornirii urmăririi penale și până
la retragerea completului de judecată pentru deliberare. Împăcarea părților se realizează doar în
cazurile prevăzute de lege.181
Împăcarea părților este o cauză de înlăturare a răspunderii penale instituită de legiuitor
din considerațiuni de politică penală. Prin excepție de la principiul oficialității procesului penal,
175 Ibidem,p.563.
176 Popa C.Teoria generală a dreptului.București,2001.p.283.
178 Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008,art.20.
180 Boroi A.Drept penal ( partea generală ).București ,1999.p.278.
181 Barbăneagră Al, Berliba V, Gurschi C, Holban Vl,Popovici T, Ulianovschi Gh,Ulianovschi X.Codul penal ( comentat și
legiuitorul a prevăzut că, pentru anumite infracțiuni, de regulă cu un grad redus de pericol
social, tragerea la răspundere penală a infractorului să fie dependentă de înțelegerea părților.
Astfel, s-a creat un cadru juridic în care se poate realiza o conciliere între persoanele angajate
într-un conflict care, în caz contrar, implică incidența legii penale.
În cazul împăcării părților, conflictul se stinge nu ca urmare a unui act de voință
unilateral, din partea persoanei vătămate, ci printr-un act bilateral, prin voința comună a
persoanei vătămate și a infractorului.182
Condițiile împăcării în dreptul penal:
a) Împăcarea părților să se realizeze doar în cazurile în care este admisă de lege.
Ținând cont de faptul că împăcarea părților poate avea loc doar în cazurile infracțiunilor ușoare
și mai puțin grave, la stabilirea acestor împrejurări este necesar să se ia în vederea prevederile
art.16 alin.2 și 3 CP raportate la articolele din partea specială a CP, cu condiția ca maximumul
special al pedepsei pentru infracțiunea prevăzută de CP să nu depășească pedeapsa cu
închisoarea pe 2 ani în cazul infracțiunilor ușoare și de 5 ani – în cazul infracțiunilor mai puțin
grave. De exemplu, infracțiuni ușoare sunt violarea de domiciliu ( art.179 alin.1 CP ) etc., iar
infracțiuni mai puțin grave sunt jaful ( art.187 alin.1 CP ), munca forțată ( art.168 CP) etc.
b) Împăcarea trebuie să intervină între făptuitor, pe de o parte, și persoana vătămată,
reprezentanții legali ai persoanei vătămate lipsite de capacitatea de exercițiu sau persoana
vătămată cu capacitate restrânsă de exercițiu asistată de reprezentantul său legal sau de alte
persoane prevăzute de lege, pe de altă parte, în condițiile procesului medierii, prevăzute de lege.
c) Acordul de împăcare trebuie să fie explicit, expres, iar nu dedus din anumite
împrejurări. El trebuie să includă angajamentele asumate de părți, modalitățile și termenele de
realizare a acestora.
d) Împăcarea poate avea loc doar dacă ambele părți (făptuitorul și persoana vătămată
ori reprezentanții ei legali) consimt liber acest fapt. Ele sunt libere să se retragă în orice moment
din procesul de împăcare.183
Legea penală în art.109 CP al RM prevede că împăcarea este actul de înlăturare a
răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă, iar în cazul minorilor, și
pentru o infracțiune gravă, infracțiuni prevăzute la capitolele II-VI din Partea Specială, precum și
în cazurile prevăzute de procedura penală. Împăcarea este personală și produce efecte juridice
din momentul pornirii urmăririi penale și pînă la retragerea completului de judecată pentru
deliberare. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face de
reprezentanții lor legali. Cei cu capacitate de exercițiu se pot împăca cu încuviințarea persoanelor
prevăzute de lege. Împăcarea nu se aplică în cazul persoanelor care au săvârșit asupra minorilor
infracțiuni prevăzute la art.171-1751,201,206,208,2081 și 2082.184
Conform art.29 Codul contravențional RM, procesul contravențional pornit încetează în
cazul împăcării victimei cu făptuitorul în contravențiile prevăzute la art.78,art.96 alin.(1),
(2),art.100,101,103,105,242. Împăcarea este personală. Pentru persoanele lipsite de capacitate de
exercițiu, împăcarea se face de reprezentanții lor legali. Persoanele cu capacitate de exercițiu
limitată se pot împăca cu încuviințarea reprezentanților lor legali.185
e) Prescripția se aplică în cazul răspunderii penale și răspunderii
182 Botnaru S,Șavga A,Grosu Vl,Grama M.Drept penal ( partea generală ).Chișinău,2005.p.569-570.
183 Barbăneagră Al,Berliba V,Bârgău V,Borodac Al,Bujor V,Carpov T,Gheorghiță M,Gurschi C,Lașcu M,Popovici T,Țaulean V,Ulianovschi
Gh,Ulianovschi X.Codul penal al Republicii Moldova (comentariu ).Chișinău,2003.p.256.
contravenționale.
Instituția prescripției răspunderii penală constă în stingerea dreptului statului de a urmări
și a pedepsi penal, a obligațiunii infractorului de a suporta consecințele faptei sale, după trecerea
unui anumit interval de timp prevăzut de lege de la data săvârșirii infracțiunii, indiferent aceasta
a fost sau nu descoperită.
Condițiile care se referă la aplicarea prescripției răspunderii penale sunt:
1) expirarea termenelor indicate în lege;
2) dacă în termenele indicate în lege făptuitorul nu va săvârși o nouă
infracțiune;
3) persoana să nu se sustragă de la urmărirea penală.186
Conform art.60 din CP al RM, persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua
săvîrșirii infracțiunii au expirat următoarele termene:
- 2 ani de la săvârșirea unei infracțiuni ușoare;
- 5 ani de la săvârșirea unei infracțiuni mai puțin grave;
- 15 ani de la săvârșirea unei infracțiuni grave;
- 20 de ani de la săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave;
- 25 de ani de la săvârșirea unei infracțiuni excepțional de grave.
Prescripția curge din ziua săvîrșirii infracțiunii și pînă la data rămînerii definitive a hotărîrii
instanței de judecată. În cazul săvârșirii de către persoană a unei noi infracțiuni, prescripția se
calculează pentru fiecare infracțiune separat.
Prescripția se va întrerupe dacă, pînă la expirarea termenelor, persoana va săvârși o infracțiune
pentru care, conform CP, poate fi aplicată pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 2
ani. Calcularea prescripției în acest caz începe din momentul săvârșiri unei infracțiuni noi.
Curgerea prescripției se suspendă dacă persoana care a săvârșit infracțiunea se sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată. În aceste cazuri, curgerea prescripției se reia din momentul
reținerii persoanei sau din momentul autodenunțării. Însă persoana nu poate fi trasă la răspundere
penală dacă de la data săvârșirii infracțiunii au trecut 25 de ani și prescripția nu a fost întreruptă
prin săvârșirea unei noi infracțiuni. Aplicarea prescripției față de persoana care a săvîrșit o
infracțiune excepțional de gravă se decide de către instanța de judecată. Dacă instanța nu va găsi
posibilă aplicarea prescripției și liberarea de răspundere penală, detențiune pe viață se va înlocui
cu închisoare pe 30 de ani. Termenele prescripției de tragere la răspundere penală se reduc pe
jumătate pentru persoanele care la data săvîrșirii infracțiunii erau minori. Prescripția nu se aplică
persoanelor care au săvârșit infracțiuni contra păcii și securității omenirii, infracțiuni de război,
infracțiuni de tortură, tratament inuman sau degradant sau alte infracțiuni prevăzute de tratatele
internaționale la care Republica Moldova este parte.’’187
Conform art.30 Codul contravențional, prescripția înlătură răspunderea contravențională,
iar termenul general de prescripție a răspunderii contravenționale este de 3 luni, termenul special
de prescripție pentru contravențiile prevăzute în capitolul XV al cărții întîi este de 12
luni.Termenul de prescripție curge de la data săvârșirii contravenției. În cazul contravenției
continue și contravenției prelungite, termenul de prescripție curge de la data săvârșirii ultimei
acțiuni sau a inacțiunii. Prescripția executării sancțiunii contravenționale este de un an. Se
consideră că nu a fost supus răspunderii contravenționale contravenientul:a cărui răspundere
186 Barbăneagră Al,Berliba V,Gurschi C,Holban Vl,Popovici T.Ulianovschi Gh,Xenofon X.Codul penal ( comentat și
contravențională a fost înlăturată; care a executat integral sancțiunea; în a cărui privință procesul
contravențional a încetat.188
e) Renunțarea benevolă la săvârșirea contravenției.
Conform art.27 Codul contravențional, este renunțare benevolă la săvârșirea contravenției
încetarea acțiunii îndreptată nemijlocit spre săvârșirea contravenției dacă persoana este
conștientă de posibilitatea finalizării faptei.189
Renunțarea este benevolă atunci cînd autorul unei fapte contravenționale, nefiind
constrîns de nimeni și de nimic, din propria voință, conștient, dîndu-și seama că poate continua
activitatea contravențională, abandonează executarea acțiunii. Renunțarea nu poate fi considerată
voluntară (benevolă) în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea din cauza că a întîlnit în
calea sa diverse obstacole ce nu pot fi depășite ori în urma convingerii ca mijloacele și
instrumentele pe care le are asupra sa în condițiile date nu-i permit să ducă contravenția la
capăt.190
Renunțarea de bunăvoie poate avea loc la diferite etape de desfășurare a acțiunii
contravenționale: în procesul de pregătire; în timpul tentativei; înainte ca executarea să se fi
terminat. Renunțarea poate să se manifeste atît în forma pasivă (renunțarea la executarea
acțiunilor următoare), cît și în forma activă (distrugerea mijloacelor și instrumentelor, altor
unelte de săvârșire a contravenției). Pentru a constata starea de renunțare benevolă la săvârșirea
contravenției, contează evidențierea motivelor de care s-a condus făptuitorul.
Motivele care pot să-l determine pe făptuitor să renunțe la săvârșirea contravenției pot fi
dintre cele mai diverse: bănuiala ca avantajele materiale pe care le-ar obține ar fi prea mici în
raport cu riscul asumat; remușcarea; căința; teama de pedeapsă; mila față de victimă etc.
Motivele servesc drept temei pentru ca făptuitorul să renunțe la comiterea contravenției,
însă ele nu afectează înlăturarea răspunderii contravenționale.191
f) Tentativa ( tentativa de infracțiune), contravenția neînsemnată
Tentativa reprezintă, așadar,un act de relevanță penală atunci când autorul acționează cu
intenția de a consuma infracțiunea, deoarece numai în acest caz actul de executare capătă o
coloratură periculoasă prin iminența producerii urmării prejudiciabile și a lezării valorilor sociale
ocrotite de legea penală.192
În art.27 CP al RM se prevede că se consideră tentativă de infracțiune acțiunea sau
inacțiunea intenționată îndreptată nemijlocit spre săvârșirea unei infracțiuni dacă, din cauze
independente de voința făptuitorului, aceasta nu și-a produs efectul.193
Legislația contravențională în art.28 Codul contravențional al RM prevede, că în cazul
contravenției neînsemnate, organul (persoana cu funcție de răspundere) împuternicit să rezolve
cazul poate înlătura răspunderea contravențională limitîndu-se la adresarea unei observații
verbale făptuitorului. Se consideră neînsemnată tentativa de contravenție sau contravenția pentru
care CC în calitate de sancțiune maximă aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unități
convenționale.194

189 Ibidem,art.27.
190 Barbăneagră Al,Berliba V,Gurschi C,Holban Vl,Popovici T,Ulianovschi Gh,Ulianovschi X.Codul penal (comentat și
Înlăturarea răspunderii contravenționale potrivit acestui termen va fi legitimă numai în
cazul respectării următoarelor condiții:
a) decizia trebuie să fie emisă de către autoritatea (persoana cu funcție de
răspundere) împuternicită să soluționeze cauza contravențională (art.393 din CC al RM );
b) sancțiunea normei materiale a dreptului contravențional care este încălcată
(nerespectată) să nu fie mai aspră decât aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unități convenționale.
În cazul dat, legislatorul acordă autorități (persoanei cu funcție de răspundere) competente
posibilitatea să soluționeze cauza contravențională prin două variante. În funcție de caracterul
antisocial al faptei comise, caracteristica autorului ei etc., făptuitorul poate fi sau nu înlăturat de
la răspunderea contravențională.195
Circumstanțele atenuante și agravante

Circumstanțele atenuante reprezintă o împrejurare ori o situație de natură să pună în
lumină pericolul social mai redus al unei fapte ilicite și să justifice diminuarea sancțiunii.196
Conform art.76 CP al RM, la stabilirea pedepsei se consideră circumstanțe atenuante:
a) săvîrșirea pentru prima dată a unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave;
b) săvîrșirea infracțiunii de către minor;
c) săvîrșirea infracțiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin personal
sau famillial;
d) săvîrșirea faptei de o persoană cu responsabilitate redusă;
e) prevenirea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracțiunii săvîrșite,
repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate;
f) autodenunțarea,contribuirea activă la descoperirea infracțiunii sau la identificarea
infractorilor ori recunoașterea vinovăției;
g) ilegalitatea sau imoralitatea acțiunilor victimei, dacă ele au provocat infracțiunea;
h) săvîrșirea infracțiunii ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, ce nu înlătură
caracterul penal al faptei, sau dată fiind dependența materială,de serviciu sau de altă natură;
i) săvîrșirea infracțiunii de către o persoană în stare de ebrietate, provocată de
consumarea involuntară sau forțată a substanțelor menționate la art.24 sau de consumarea de
aceste substanțe fără a fi conștientă de efectul lor;
j) săvîrșirea infracțiunii cu depășirea limitelor legale ale legitimei apărări, reținerii
infractorului, stării de extremă necesitate, riscului întemeiat sau ca rezultat al executării ordinului
sau dispoziției superiorului;
k) afectarea gravă, prin infracțiunea săvîrșită, a făptuitorului acesteia sau greutatea
poverii pedepsei, aplicată pentru el, din cauza vîrstei înaintate a acestuia, stării sănătății lui sau
altor circumstanțe;
l) expirarea, de la momentul comiterii infracțiunii, a cel puțin 2/3 din termenul de
prescripție pentru tragerea la răspundere penală, prevăzut pentru această infracțiune, sau
depășirea termeneului rezonabil pentru examinarea cazului, ținîndu-se cont de natura faptei, dacă
tergiversarea nu a fost provocată de făptuitor.
Instanța de judecată poate considera drept circumstanțe atenuante și alte circumstanțe,
neprevăzute de legislația penală. La stabilirea pedepsei, instanța de judecată nu consideră drept
atenuantă circumstanța care este prevăzută de lege ca element constitutiv al infracțiunii.

196 Gvidiani A.Elemente de drept.Chișinău,2009.p.517
Art.42 CC al RM, la aplicarea sancțiunii contravenționale față de persoana a cărei
vinovăție este dovedită se consideră circumstanțe atenuante:
a) prevenirea consecințelor prejudiciabile sau repararea benevolă a
prejudiciului;
b) contribuția la descoperirea contravenției;
c) săvârșirea contravenției într-un concurs de împrejurări personale sau familiale;
d) săvârșirea contravenției de către un minor,o femeie gravidă sau o persoană care întreține
cu vârsta de pînă la 8 ani;
e) acțiunile ilegale sau imorale ale victimei care au provocat contravenția.
Circumstanțele agravante reprezintă o împrejurare ori situație de natură să releve
pericolul social mai ridicat al unei fapte ilicite. Existența lor conduce la sporirea pedepsei.197
Art.77 din CP al RM prevede următoarele circumstanțe agravante:
a) săvîrșirea infracțiunii de către o persoană care anterior a fost condamnată pentru
infracțiune similară sau pentru alte fapte care au relevanță pentru cauză;
b) provocarea prin infracțiune a unor urmări grave;
c) săvîrșirea infracțiunii prin orice formă de participație;
d) săvîrșirea infracțiunii din motive de ură socială,națională,rasială sau religioasă;
e) săvîrșirea infracțiunii cu bună-știință împotriva unui minor sau a unei femei
gravide ori profitînd de starea de neputință cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează
vîrstei înaintate, handicapului fizic sau psihic ori altui factor;
f) săvîrșirea infracțiunii asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea
a obligațiilor de serviciu sau obștești;
g) săvîrșirea infracțiunii prin intermediul minorilor, persoanelor aflate în dificultate,
persoanelor retardate mintal sau dependente de făptuitor;
h) săvîrșirea infracțiunii prin acte de o deosebită cruzime sau prin batjocorire;
i) săvîrșirea infracțiunii prin mijloace care prezintă un pericol social sporit;
j) săvîrșirea infracțiunii de către o persoană în stare de ebrietate, provocată de
consumarea substanțelor menționate la art.24 CP. Instanța de judecată este în drept, în funcție de
caracterul infracțiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanță agravantă;
k) săvîrșirea infracțiunii cu folosirea armei, a munițiilor, a substanțelor explozive ori
a dispozitivelor ce le imită, a mijloacelor tehnice special pregătite, a substanțelor nocive și
radioactive, a preparatelor medicamentoase și a altor preparate chimico-farmacologice, precum și
cu aplicarea constrîngerii fizice sau psihice;
m) săvîrșirea infracțiunii profitând de starea excepțională,de calamitățile naturale, precum
și de dezordini de masă;
n) săvîrșirea infracțiunii cu folosirea încrederii acordate.
Art.43 Codul contravențional al RM, prevede următoarele circumstanțe agravante:
a) continuarea comportării ilicite, contrar somației de a se pune capăt unei astfel de
comportări;
b) săvârșirea contravenției de către o persoană anterior sancționată contravențional
sau condamnată ale cărei antecedente nu au fost stinse;
c) instigarea sau atragerea minorilor la săvârșirea contravenției;
d) săvârșirea contravenției de către un grup de persoane;

e) săvârșirea contravenției profitîndu-se de condițiile unor calamități naturale sau ale
altor stări excepționale;
f) săvârșirea contravenției în stare de ebrietate produsă de alcool sau de alte
substanțe. Instanța de judecată este în drept, în funcție de caracterul contravenției, să nu
considere această circumstanță ca agravantă;
g) săvârșirea contravenției față de un minor, de o femeie, de o persoană în etate sau
față de o persoană care se află în imposibilitatea de a se apăra.
2.4. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs

Legătura cauzală între fapta și rezultat,este o altă condiție a răspunderii juridice. 198
Existența legăturii cauzale între fapta ilicită și rezultatul ilicit produs reprezintă o condiție
necesară, dar nu suficientă a răspunderii juridice.199
Pentru ca răspunderea juridică să fie declanșată este necesar ca rezultatul ilicit să fie
consecința nemijlocită a acțiunii făptuitorului; conduita sa ilicită să fie cauza producerii efectului
păgubitor pentru ordinea de drept.
În practică pot fi întâlnite numeroase situații în care se manifestă o cauzalitate complexă,
la producerea rezultatului ilicit concurând mai multe cauze care determină producerea acțiunii
(sau inacțiunii) ilicite.
De aceea se impune ca la stabilirea formei de răspunderea juridică să se identifice cu
precizie cauzele concrete care au stat la baza efectelor produse.200
În toate cazurile în care pentru existența încălcării ordinii de drept legea mai stabilește,
pe lângă săvârșirea acțiunii sau inacțiunii și producerea consecințelor ilicite pentru declanșarea
răspunderii juridice, organului de aplicare a dreptului îi revine întotdeauna și sarcina
determinării existenței sau inexistenței raportului de cauzalitate adică a legăturii dintre faptul
săvârșit și rezultatul produs.
Există raport de cauzalitate, iar subiectul de drept va putea fi tras la răspundere, cînd
rezultatul ilicit, prejudiciul este consecința nemijlocită a faptei sale, deci acțiunea sau inacțiunea
este cauza producerii efectului.
Rezultatul ilicit poate fi însă efectul mai multor cauze și condiții care se manifestă diferit,
influențând, într-un mod sau altul, producerea prejudiciului. Cauza este deci cea care determină
și are un rol determinat în producerea efectului. Dacă între fapta ilicită și rezultatul dăunător nu
există un raport, nu există legătură cauzală și nici răspundere juridică.201
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate astfel între ele încât existența
unui fenomen este determinată sau condiționată de producerea unui alt fenomen.Fenomenul care
determină existența unui alt fenomen se numește cauză, iar fenomenul astfel determinat sau
produs se numește efect.
În raport cu efectul, cauza este primordială, independentă și obiectivă, în timp ce efectul
este dependent secundar și derivat întrucât izvorul său rezidă în cauză.
Legătura dintre cauză și efect este denumită cauzalitate sau raport de cauzalitate (,,nexum
cauzal’’).
Știința dreptului pornește de la premisa conform căreia răspunderea juridică se
declanșează și subiectul faptei ilicite este tras la răspundere cu condiția că rezultatul ilicit este
199 Popescu S.Teoria generală a dreptului.București,2000.p.317.
200 Bădescu M.Teoria generală a dreptului.Chișinău,2004.p.329.
consecința nemijlocită a faptei (a acțiunii sau a inacțiunii) sale ilicite. Raportul cauzal exclude
faptele întîmplătoare care pot uneori interveni.202
Potrivit art.1398 Codul civil al RM, cel care acționează față de altul în mod ilicit cu
vinovăție este obligat să repare prejudiciul. Din această normă reiese că prejudiciul cauzat
trebuie să fie o consecință a faptei ilicite, și invers, se poate deduce, că dacă nu ar fi fost acțiunile
ilicite, nu ar fi avut loc și cauzarea prejudiciului.
Prin urmare, raportul de cauzalitate dintre aceste două fapte este o condiție obiectivă care
duce la răspunderea civilă delictuală. În practică se repară numai prejudiciul care este consecința
directă a faptei ilicite.203
De cele mai multe ori existența raporturilor de cauzalitate poate fi stabilită ușor, fiind
clară legătura dintre fapta ilicită și prejudiciu. Alteori este mai greu de stabilit raportul de
cauzalitate, mai ales cînd prejudiciul este precedat de mai multe acțiuni sau împrejurări care pot
fi succesive sau comitente, imediate sau mediate, principale și secundare, alcătuind un complex
de circumstanțe, unele dintre care au rol de cauze, iar altele de condiții. În asemenea situații este
dificil să se constate care dintre ele se află într-un raport direct de cauzalitate suficient pentru
producerea prejudiciului dat.204
CONCLUZII:
În studiul întreprins pe parcursul elaborării acestei lucrări am cercetat instituția

răspunderii și a responsabilității juridice.
În urma analizei făcute în lucrare și generalizând diversele opinii expuse în doctrina
juridică națională și internațională privind răspunderea și responsabilitatea juridică pot prezenta
următoarele concluzii generale:
- Răspunderea juridică este un fenomen juridic complex care interesează și
soluționează o multitudine de alte fenomene și instituții juridice, din toate ramurile de drept și
din toate domeniile. Practic nu există raport reglementat de norma juridică fără conexarea
elementelor de răspundere, în cazul încălcării normei prescrise și/sau ale obligațiilor impuse ori
asumate. Trebuie evidențiat și faptul că, prin nașterea raportului de răspundere juridică și prin
realizarea acestuia pînă la consumarea, este afectat dreptul tuturor părților participante.
- Analizarea și examinarea răspunderii juridice, prin prisma teoriei generale
202 Avornic Gh,Teoria generală a dreptului.Cartier juridic,2004.p.501.
203 Chibac Gh,Băieșu A,Rotari Al,Efrim O.Drept civil .Contracte și succesiuni,Chișinău,2010.p.474.
204 Bloșenco A.Drept civil ( partea specială) ,Chișinău,2003.p.236.
a dreptului, cu depășirea granițelor firești și necesare ale abordării în cadrul disciplinelor juridice
de ramură, nu poate decât să favorizeze profunzimea cercetării acestei materii, fiind nu numai
necesară ci chiar recomandată.
- Apariția unor noi ramuri de drept va creea premisa nașterii altor forme de
răspundere juridică sau dezvoltării celor existente pe alte paliere, astfel încât studiul acestei
instituții de drept va fi în permanență necesar și actual.
- Răspunderea juridică poate fi definită numai pornindu-se de la fapta ilicită
și de la sancțiunea juridică, considerându-se răspunderea juridică ca fiind formată din acele
drepturi și obligații conexe, ce se nasc potrivit legii, ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și
care constituie cadrul de realizare al constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice,
pentru a se asigura echilibrul societății și restabilirea raporturilor sociale, prin pedepsirea celor
vinovați și prin asigurarea ordinii de drept în societate.
- În societatea contemporană, unde toate problemele de organizare și
funcționare de organismului social se pun în concordanță cu aceste condiții, normele juridice se
dovedesc insuficiente pentru rezolvarea tuturor problemelor.
Și științele sociale au pus în evidență faptul că pentru integrarea cît mai deplină a individului în
societate, normele juridice nu numai reprezintă un element exclusiv ci, dimpotrivă, o latură dintr-
un ansamblu de norme cu cele mai diferite naturi: politice, morale, economice, ansamblul în
care normele juridice trebuie să se integreze. Societatea evoluează și odată cu ea evoluează și
răspunderea juridică, temeiul și condițiile acesteia.
- Cei mai mulți juriști consideră, în explicarea fundamentului răspunderii
juridice în sens strict, că temeiul oricărei răspunderi juridice constă în a descoperi în faptele celui
care încalcă legea, conținutul încălcării, conținut ce rezultă din totalitatea elementelor prevăzute
de lege pentru fiecare caz în parte.
- Răspunderea juridică își are unicul temei în fapta ilicită, adică în conduita
ilicită, ca urmare a conformității dintre normalitatea activității umane și ordinea de drept, privită
ca un ansamblu de norme juridice de natură diferită.
Se neagă calitatea inacțiunii ca temei al răspunderii juridice, cu excepția cazurilor cînd i se
recunoaște caracterul de faptă ilicită.
- Majoritatea autorilor consideră că au valoare de condiții ale răspunderii
juridice următoarele elemente: fapta ilicită, vinovăția făptuitorului, raportul de cauzalitate între
fapta ilicită și rezultatul produs și prejudiciul. În realitate există două mari puncte de vedere
referitoare la elementele care fac parte dintre condițiile răspunderii juridice circumscrise unei
viziuni diferite asupra acesteia.
O parte a doctrinei fundamentează răspunderea juridică pe criterii subiective.
Condițiile subiective sunt de natură psihologică și constau în atitudinea psihică a persoanei față
de fapta ilicită și consecințele acesteia.
O altă parte a doctrinei fundamentează răspunderea juridică pe criterii obiective. În categoria
condițiilor obiective intră fapta ilicită și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul
produs.
- Responsabilitatea juridică este mijlocul principal de influență legală a
statului asupra subiecților de drept care nu au respectat cerințele legislației în vigoare, atentând
astfel la ordinea de drept în societate.
Ea apare ca o consecință juridică, aplicată de organele statului, ca răspuns la săvârșirea unui
delict.
Rezultatele obținute în urma investigațiilor efectuate constau în următoarele:
- Determinarea rolului răspunderii juridice în asigurarea legalității în
prevenirea și curmarea ilegalităților, precum și excluderea consecințelor social periculoase ale
acestora.
- Analiza conceptului răspunderii și responsabilității juridice.
- Stabilirea interacțiunii și corelației dintre răspunderea și responsabilitatea
juridică.
- Caracterizarea formelor de răspundere juridică în drept public și drept
privat.
- Elaborarea propunerilor și recomandărilor întru perfecționarea
mecanismului răspunderii juridice în sistemul de drept al Republicii Moldova.
Așadar după studiul aprofundat al răspunderii juridice din perspectiva teoriei generale a dreptului
și statului cît și din cea a dreptului penal, civil, administrativ, constituțional și contravențional și
a responsabilității juridice au putut fi formulate concluziile de mai sus dar și următoarele
recomandări:
- Adoptarea unui act normativ, care să conțină principii de bază și idei
fundamentale pentru toate instituțiile răspunderii juridice, fapt care ar ajuta la soluționarea de
situații și fenomene complexe.
- În legislația contemporană a multor țări nu există separat nici un act
normativ care să conțină idei fundamentale, principii de bază și condiții unice pentru toate
instituțiile răspunderii juridice. O astfel de lege ar deveni un act normativ important pentru orice
normă de drept nouă care ar implica tragerea la răspundere juridică.
- Legislația națională poate fi modificată prin introducerea și a altor pedepse
de ordin contravențional, civil, penal etc persoanelor fizice, astfel ar fi posibilă mărirea
eficacității pedepselor și sancțiunilor, ceea ce ar duce la garantarea ordinii de drept și securității
persoanelor.
BIBLIOGRAFIA:
Cărți:
1. Anghel I.M, Anghel V.I. Răspunderea în dreptul international. București, 1998.7 p.
2. Antohi L, Baieș S, Băieșu A, Bloșenco A, Bojoga A, Bostan G, Buruiană M, Buruiană O,
Cebotari V, Cernat N, Chibac Gh, Cimil D, Cojocaru V, Crețu I, Vasile C, Efrim O, Eșanu
N, Gladei R, Golub S, Gribincea L, Guștiuc A, Mămăliga S, Mocanu E, Pascari A,
Pascari C, Pascari V, Piatac V, Roșca N, Rotari A, Tabuncic T, Țonova I, Trofimov I,
Volcinschi V.Comentariul Codul civil al Republicii Moldova. Chișinău, 2006.1066-1067
p.
3. Avornic Gh.Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2004.494 p.
4. Baltag D.Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2010.425 p.
5. Baltag D.Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2002.275 p.
6. Baltag D.Teoria răspunderii și responsabilității juridice. Chișinău, 2007.120-121 p .
7. Baieș S, Băieșu A, Cebotari V, Crețu I, Volcinschi V. Drept civil. Drepturile reale. Teoria
generală a obligațiilor. Chișinău, 2005.402 p .
8. Barac L. Răspunderea și sancțiunea juridică. București, 1997.194 p.
9. Barbăneagră Al, Berliba V, Gurschi C, Holban Vl, Popovici T, Ulianovschi Gh,
Ulianovschi X. Codul penal (comentat și adnotat). Chișinău,2005.95 p
10. Barbăneagră Al, Alecu Gh, Berliba V, Budeci V, Carpov T, Cușnir V, Cojocaru R, Mariț
Al, Popovici T, Ulianovschi Gh, Ulianovschi X, Ursu N, Volcinschi V. Codul penal al
Republicii Moldova (comentariu). Chișinău, 2009.30 p .
11. Bădescu M. Teoria normei juridice. București, 2004.11 p.
12. Bloșenco M. Teoria generală a dreptului (note de curs). Cahul, 2010.33 p.
13. Bloșenco A. Răspunderea civilă delictuală. Chișinău, 2002.100 p.
14. Bloșenco A. Drept civil (partea specială), Chișinău, 2003.236 p .
15. Boișteanu Ed, Romandaș N. Dreptul muncii. Chișinău, 2015.646 p.
16. Borodac Al, Gherman M, Maldea N, Titiana Aldea C, Costa M.M, Stiuj V. Manual de
drept penal (partea generală). Chișinău, 2005.51 p.
17. Boroi Al. Drept penal (partea generală). București,2010.335 p.
18. Boroi A. Drept penal (partea generală). București, 1999.278 p.
19. Botnaru St, Șavga A, Grosu Vl, Grama M. Drept penal (partea generală). Chișinău,
2005.232 p.
20. Catrinici L. Teoria generală a dreptului. Chișinău, 2013.131-132 p.
21. Ceterchi I, Craiovan I. Introducere în studiul dreptului. București, 1995. 39 p.
22. Chibac Gh, Băieșu A, Rotari Al, Efrim O. Drept civil. Contracte și succesiuni, Chișinău,
2010. 474 p.
23. Cobăneanu S, Bobeica E, Rusu V. Drept administrativ (note de curs). Chișinău, 2012.191
p.
24. Cojocari E, Cojocari V. Drept civil (partea generală și specială). Chișinău, 2004.150 p.
25. Cojocari E. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legislativ și
comparativ de drept). Chișinău, 2002.50 p.
26. Cojocaru M.C. Formele răspunderii juridice. Bacău.5 p.
27. Corbeanu I. Teoria generală a dreptului. București, 2008.95 p.
28. Corbeanu I, Corbeanu M. Teoria generală a dreptului. București, 2002. 117 p.
29. Cușmir L, Cușmir M, Dulschi I, Postu I. Teoria generală a statului și dreptului (în
întrebări și răspunsuri). Chișinău, 2003.103 p.
30. Dobrinoiu V, Pascu I, Molnar I, Nistoreanu Gh, Boroi A, Lazăr V. Drept penal (partea
generală). București, 1999.391 p .
31. Drăghici C. Drept contravențional. București,2003.16 p.
32. Drăghici C, Drăghici V.C, Iacob A, Corcheș R. Drept contravențional. București, 2003.57
p.
33. Furdui S. Drept contravențional. Chișinău, 2005.104 p.
34. Guțuleac V. Drept contravențional ca ramură distinctă a sistemului de drept. Chișinău,
2011.55 p.
35. Guțuleac V. Tratat de drept contravențional. Chișinău, 2009.53 p.
36. Guțuleac V. Drept administrativ. Chișinău, 2013.431 p.
37. Gvidiani A. Elemente de drept. Chișinău, 2009.183 p .
38. Hotca M.A. Drept contravențional. București, 2003.307 p.
39. Mariț Al, Prodan Sv, Lichii B, Mîțu S. Drept penal (partea generală). Chișinău, 2013.16
p.
40. Mazilu D.Teoria generală a dreptului. București,1999.123 p.
41. Mihai Gh. Fundamentele dreptului .București, 2006.243 p.
42. Mihai Gh.C. Inevitabilul drept. București, 2002.265 p.
43. Moldovan A.T. Drept penal. Partea generală. Brașov, 2009.41 p.
44. Motica K, Mihai Gh. Elemente de teorie a dreptului. Timișoara, 1998. 105 p.
45. Negru B, Negru A. Teoria generală a dreptului și statului. Chișinău, 2006. 468 p.
46. Negru B, Cojocaru V. Tehnica legislativă. Chișinău, 1997.76 p.
47. Oancea I. Drept penal. Partea general. București, 1997.118 p.
48. Orîndaș V. Procedură penală. Chișinău, 2001.19 p.
49. Orlov M, Belecciu Șt. Drept administrativ. Chișinău, 2005.132 p.
50. Popa C. Teoria generală a dreptului. București, 2001.283 p.
51. Popa N, Eremia M.C, Dragnea D.M. Teoria generală a dreptului (sinteze pentru seminar).
București, 2005.217 p.
52. Popescu S. Teoria generală a dreptului. București, 2000.317 p.
53. Prisăcaru V.I. Tratat de drept administrativ român- partea generală. București, 1996.416
p.
54. Romandaș N, Boișteanu Ed. Dreptul muncii. Chișinău, 2007.346 p.
55. Sida A. Introducere în teoria generală a dreptului. Timișoara, 1997.187 p.
56. Sida A,Berlingher D.Teoria generală a dreptului.Arad,2006.202 p.
57. Ștefănescu I.T. Tratat teoretic și practic de drept al muncii. București, 2003.641 p.
58. Trandafir C, Toader C, Harcan L, Florescu G, Constantinescu S, Gulie I, Moisescu A.
Teoria generală a dreptului. Craiova, 2003.252 p.
59. Trăilescu A. Drept administrativ (tratat elementar). București, 2002.352 p.
60. Țiclea Al. Dreptul muncii. București, 2004.392 p.
61. Țiclea A, Popescu A, Tufan C, Țichindelean M. Dreptul muncii.București, 2004.691-692
p.
62. Uța L, Rotaru F, Cristescu S. Dreptul muncii. Răspunderea disciplinară. București,
2009.136 p .
63. Voicu C. Teoria generală a dreptului.București, 2001.153 p .
64. Vonica R.P. Introducere generală în drept. București, 2000.539 p.
65. Zaharia Gh.A, Budeanu-Zaharia O, Budeanu T. Drept administrativ. Iași,2002.p.354
Legislație:
66. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994 publicat:18.08.1994 în Monitorul Oficial
Nr.1 art Nr.1, data intrării în vigoare:27.08.1994,art.21.
67. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002,art.3.
68. Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008.art.5.
69. Codul muncii al Republicii Moldova, publicat:29.07.2003 în Monitorul Oficial Nr.159-
162 art Nr:648, art.206-209.
70. Codul civil al Republicii Moldova nr.1107-XV din 06.06.2002,art.1401.
71. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122-XV,14.03.2003, publicat în
Monitorul Oficial Nr.104-110 art.Nr.447, data intrării în vigoare:12.06.2003, art.8.
72. Lege nr.780 din 27.12.2001 privind actele legislative, publicat: 14.03.2002 în Monitorul
Oficial Nr.36-38 art Nr:210, data intrării în vigoare:14.06.2002, art.48
73. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, din 16.12.1966, intrat în
vigoare la 23.03.1967, în vigoare pentru RM din 26.04.1993,art.15.
74. Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10.12.1948, RM a aderat prin
Hotărârea Parlamentului RM nr.217-XII din 28.07.1990,art.11.
75. Convenția Europeană a Drepturilor Omului,04 noiembrie 1950,RM a semnat Convenția
la 13.07.1995.Ea a intrat în vigoare pentru RM la 12.09.1990,art.6 alin.2
Autoreferate,teze :
76. Artene D.A.Temeiul și condițiile răspunderii juridice.Teză de doctor în drept. Chișinău,
2014.19 p.
77. Baltaga D. Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice și practice.
Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept. Chișinău, 2008. 33 p.
78. Botomei V. Răspunderea administrativ aspecte practico-științifice în plan comparat. Teză
de doctor în drept. Bacău, 2013.58 p.
79. Flămânzeanu I. Răspunderea juridică. Teză de doctorat. București, 2006. 16 p.
Reviste:
80. Borodac Al, Gherman M. Răspunderea penală. Legea și viața. Chișinău, 2005.4 p.
81. Gladchii Gh, Glavan B. Noțiunea și conținutul răspunderii penale. Revista Națională de
Drept. Chișinău,2010.19 p.
82. Mîrzac (Mititelu) D. Răspunderea disciplinară și patrimonială a salariaților. Revista
Națională de Drept. Chișinău, 2007.77 p.
83. Simion L. Răspunderea penală ca instituție fundamental a dreptului penal. Legea și viața.
Chișinău, 2010.47 p .
Surse internet:
84. http://www.justice.gov.md/public/files/cedo/judgements/POPOVICI_ro.pdf, accesat la
data de 25.04.2015.
85. http://www.stiucum.com/drept/drept-general/Actiunea-normei-juridice-in-
ti45887.php,accesat:26.04.2015.
86. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/etica-si-deontologia-juridica/etica-si-
responsabilitatea-sociala/, vizitat: 27.04.2015

Документ Microsoft Word

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Документ Microsoft Word

Încărcat de

Drepturi de autor:

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Departament Drept Public

1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

2. FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE

1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

1.1. Noțiunea și trăsăturile răspunderii juridice

Organizarea vieții în societate presupune respectarea de către toți membrii ei a unor

3 Anghel I.M,Anghel V.I.Răspunderea în dreptul international.București,1998.p.7.

- reprezintă reacția organizată a autorității statale pe care o declanșează

1.2. Principiile răspunderii juridice

27 Botnaru St,Șavga A,Grosu Vl,Grama M.Drept penal (partea generală) .Chișinău,2005.p.232.

32 Hotca M.A.Drept contravențional.București,2003.p.307.

39 Vonica R.P.Introducere generală în drept.București,2000.p.539.

45 Baltag D.Teoria răspunderii și responsabilității juridice.Chișinău,2007.p.200-201.

46 Orîndaș V.Procedură penală.Chișinău,2001.p.19.

2.1.Forme de răspundere juridică în drept public

Răspunderea administrativă este o formă a răspunderii juridice, specifică dreptului

54Baltaga D.Teoria răspunderii juridice:aspecte doctrinare,metodologice și practice.Autoreferat al tezei de doctor habilitat în

65 Boroi Al.Drept penal ( partea generală ).București,2010.p.335.

2.2. Forme de răspundere juridică în drept privat

 Răspunderea disciplinară constituie o formă a răspunderii juridice.75

77 Țiclea Al.Dreptul muncii.București,2004.p.392.

88 Romandaș N,Boișteanu Ed.Dreptul muncii.Chișinău,2015.p.660.

2.3. Condițiile generale ale răspunderii juridice

Condițiile răspunderii juridice reprezintă cumulul de factori esențiali ce necesită a fi

111 Baltag D.Teoria răspunderii și responsabilității juridice.Chișinău,2007.p.153-154.

Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei

128 Catrinici L.Teoria generală a dreptului ( note de curs ).Chișinău,2013.p.134.

133 Furdui S.Drept contravențional.Chișinău,2005.p.100.

140 Furdui S.Drept contravențional.Chișinău,2005.p.175.

154 Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002,art.20.

161 Baltag D.Teoria răspunderii și responsabilității juridice.Chișinău,2007.p.294.

166Botnaru S,Șavga A,Grosu Vl,Grama M.Drept penal ( partea generală ).Chișinău,2005.p.555.

170 Guțuleac V.Tratat de drept contravențional.Chișinău,2009.p.142.

188 Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218-XVI din 24.10.2008,art.30.

Circumstanțele atenuante și agravante

195 Guțuleac V.Tratat de drept contravențional.Chișinău,2009.p.141.

197 Gvidiani A.Elemente de drept.Chișinău,2009.p.517.

2.4. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs

În studiul întreprins pe parcursul elaborării acestei lucrări am cercetat instituția

S-ar putea să vă placă și