Anul 1918 a fost anul statalității pentru mai multe popoare ale Europei.

A fost, în mod indiscutabil, un an providențial, în

care definirea statală a fost o reală „mișcare a popoarelor”[1]. Căci, dimpreună cu România, și-au primit identitatea
politico-națională și Cehia, Slovacia, Polonia, Letonia, Estonia și Lituania[2]. De aceea, 2018 reprezintă pentru toate
aceste state europene anul centenar, anul în care pun în relief roadele unității statale.

1. Unitatea de credință temelie a unității Bisericii[3]

Însă mai înainte de a avea un stat unitar la 1918, românii, timp de două milenii, s-au format ca neam cu conștiință de
sine în Biserică și au năzuit, timp de secole la rând, la unitatea lor teritorială. Pentru că poporul român, fiind încreștinat
de Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας][4], Apostolul românilor, și-a păstrat timp de două milenii unitatea de credință,
cât și vatra strămoșească unde s-a format. Fapt pentru care putem să afirmăm fără dubii nu numai apostolicitatea
Bisericii românești[5], ci și continuitatea neîntreruptă a românilor pe aceste meleaguri[6].

2. Credința în Dumnezeu și cultul creștin, factori de promovare a unității Bisericii Ortodoxe

Viața Bisericii izvorăște din cultul ei divino-uman. Pentru că noi trăim împreună cu Dumnezeu prin continua slujire a
cultului Bisericii, în care El Se coboară, prin slava Lui, și ni Se revelează nouă. De aceea, cultul Bisericii ne împrospătează
mereu credința, ne-o fortifică interior, ne reconfirmă continuu convertirea personală, dar ne și unește pe unul cu altul,
pentru că să fim mădularele vii, mistice, ale Domnului nostru Iisus Hristos. Căci e nevoie de continua actualizare a
statutului nostru de creștini, de continua implicare în viața Bisericii, pentru a ne simți oameni credincioși. Și când cei
credincioși participă în mod activ la viața Bisericii, atunci, în mod bucuros, asistăm la minunea unității eclesiale. Pentru
că oameni foarte diferiți stau unii lângă alții, fiindcă au același crez ortodox și aceeași aspirație de fond: dorința lor de a
se mântui.

3. Sinodalitatea – formă de conducere și de păstrare a unității Bisericii

Dar Biserica, dintru început, a funcționat ca o instituție a sinodalității, a cooperării frățești între treptele ierarhice și între
ierarhie și poporul credincios. Ierarhia sacramentală, instituită de Domnul și de Sfinții Lui Apostoli în mod tripartit, este
până azi izvorul, dar și liantul unității bisericești. Pentru că ierarhia bisericească slujește poporului celui credincios,
format din mireni și monahi, și fără de care nu poate să fie funcțională. Pentru că noi nu ne slujim pe noi înșine, ci pe cei
pe care îi păstorim duhovnicește și pe care îi hrănim și îi conducem spre mântuirea lor.

Căci a conduce înseamnă a sluji [Mt. 23, 11]. Iar a sluji înseamnă a-i păstra pe toți în staulul cel dumnezeiesc al lui
Hristos [In. 10, 16], învățându-i că nicio persoană a Dumnezeului nostru treimic nu face nimic în mod separat de
celelalte două, ci numai împreună, numai în mod comunional. Pentru că de la Dumnezeul nostru treimic noi am învățat
comuniunea și slujirea bisericească, sensul profund al unității neamului omenesc și al Bisericii, atâta timp cât întreaga
umanitate e chemată și așteptată să intre în Biserică și să devină un singur trup al Celui care a murit și a înviat pentru
mântuirea ei. Căci toți suntem dintr-un trup și dintr-un sânge, din cele ale Sfântului nostru Protopărinte Adam, pentru
ca să devenim mădularele cele duhovnicești ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne hrănește cu Trupul și Sângele Lui
ca să avem în noi viața cea veșnică [In. 6, 54, ].

4. Organizarea bisericească și unitatea de neam și credință

Însă primul scaun arhiepiscopal al românilor a fost cel de la Tomis, în Constanța de azi, și de acolo s-a răspândit Biserica
în spațiul românesc. De la Arhiepiscopia autocefală de Tomis s-a ajuns la Mitropolia autocefală a Ungrovlahiei în 1359 și
la Mitropolia autocefală a Moldovei în 1401[7], ambele fiind sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol.
Mitropolia Ardealului a fost înființată canonic în timpul Sfântului Andrei Șaguna, în sec. al 19-lea [8], el fiind hirotonit
Episcop de PS Iosif Rajačić, Episcop sârb[9].

Alexandru Ioan Cuza a promulgat decretul pentru înființarea Bisericii Ortodoxe Române pe data de 3 decembrie
1864[10]. Însă Biserica Ortodoxă Română se constituie în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și a
Moldovei de Patriarhia de Constantinopol, Mitropolitul Ungrovlahiei devenind Mitropolitul-Primat al României[11].
Primul Mitropolit-Primat al României a fost ÎPS Nifon Rusailă, păstorind între 1865-1875[12].

Pe 25 aprilie 1885 a fost recunoscută autocefalia Bisericii noastre de către Biserica mamă de la Constantinopol [13]. Iar
Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la București pe 23 aprilie 1919. Biserica Ortodoxă Română a devenit
Patriarhie la 1 noiembrie 1925, avându-l ca prim Patriarh al ei pe PFP Miron Cristea.

Arhiepiscopia Basarabiei s-a unit cu Biserica Ortodoxă Română pe 30 decembrie 1919, iar în 1927 a devenit Mitropolia
Basarabiei, fiind păstorită de ÎPS Gurie Grosu[14]. De aceea, organizarea bisericească din teritoriile românești a păstrat
unitatea de neam și de credință a poporului român. Căci „conștiința unității de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a
unității de neam sau, mai exact, unitatea de credință a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam” [15].
Pentru că românilor, prin Biserică, li s-a slujit și li s-a predicat în limba română, li s-au tipărit cărți de cult și de literatură
diversă, și li s-a sădit în suflet conștiința că suntem de un neam și de o credință și că trebuie să trăim împreună aici, pe
vechiul nostru pământ strămoșesc.

5. Sinodul de la Iași (1642) și unitatea credinței

Sinodul de la Iași, din 1642, a fost un eveniment bisericesc panortodox, pe care Patriarhia Constantinopolului l-a
organizat în Moldova lui Vasile Lupu. Expositio fidei a Sfântului Petru Movilă a fost analizată și amendată sinodal, ea
fiind receptată de toate Patriarhiile ortodoxe ca o mărturisire ortodoxă, iar Sinodul, în istorie, a rămas ca cel mai
important Sinod panortodox de după căderea Constantinopolului[16]. Pentru că a dat o mărturie clară și luminoasă
despre credința Bisericii, apărând astfel unitatea de credință a popoarelor ortodoxe și, în primul rând, a poporului
român.

6. Mărturisirile de credință și rolul lor în păstrarea și afirmarea unității Bisericii

În 1981, Prof. Alexandru Elian va publica, în traducerea sa, mărturisirea Sfântului Petru Movilă scrisă în limba latină,
care fusese acceptată sinodal în 1642, sub titlul Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe[17]. Mărturisirea de
credință a Sfântului Petru Movilă fusese precedată de mărturisirea Patriarhului Mitrofanis Critopulos [Μητροφάνης
Κριτόπουλος] al Alexandriei[18], din anul 1625, și a fost urmată de mărturisirea Patriarhului Dositeos al II-lea, Notaras,
al Ierusalimului [Δοσίθεος Β΄, Νοταράς, Ιεροσολύμων], din anul 1672[19]. Părintele Profesor Ioan Ică sn. își va scrie teza
doctorală pe tema mărturisirii lui Mitrofanis și o va susține în aprilie 1974, traducând și mărturisirea în limba
română[20], pe când Prof. Vasile Loichiță publicase deja mărturisirea lui Dositeos, în traducerea sa, în anii 1942-
1943[21].
Ultima mărturisire panortodoxă a Bisericii noastre a fost Enciclica Patriarhilor ortodocși din anul 1848. Ea a fost
tradusă și comentată de Prof. Teodor M. Popescu în anul 1935[22]. Și toate aceste mărturisiri de credință vorbesc despre
Biserica Ortodoxă ca despre singura Biserică a lui Hristos, zidită pe temelia Profeților și a Apostolilor, în care noi trebuie
să ne mântuim.

7. Atitudinea Bisericii față de persecuții

Numai că Biserica nu a cunoscut doar perioade de pace și de înflorire ca cea de astăzi, ci și perioade crunte de persecuție
și de retragere în sine. În primele decenii ale sale Biserica a fost persecutată religios de evrei [23]. Între anii 64-313,
Biserica a fost persecutată religios de împărații romani, care erau păgâni idolatri.

Ereticii, pe timp de pace sau în momente de instabilitate politică, au persecutat și ei Biserica, alături de islam și, mai
recent, de promotorii ideologiei ateiste. Însă, pe lângă persecuția fățișă, întotdeauna Biserica a fost persecutată tacit,
sinaxarul Bisericii fiind plin de Sfinți martirizați pe timp de pace. Pentru că Biserica a văzut persecuția ca pe o încercare
îngăduită de Dumnezeu, pe care trebuie să o treacă prin credință și răbdare. Ea nu a promovat răzbunarea și
resentimentul, ci pacea și buna-înțelegere între oameni. Din acest motiv și ultima prigoană foarte dureroasă, cea
ideologică, a comunismului ateist, a încercat să-și aservească Biserica, să o facă docilă, în timp ce i-a impus să se închidă
în sine. Pe când fiii Bisericii, cei persecutați religios până la sânge, au trecut prin cele mai crunte închisori, ei neputând fi
„reeducați”, pentru că au transformat închisorile în biserici vii, în care s-au sfințit ca Mărturisitori și Mucenici ai dreptei
credințe[24].

8. Persecuții în spațiul românesc și martirajul ca mod de păstrare și mărturisire a dreptei credințe

Printre puținii Mucenici din vechime canonizați de Biserica noastră este și Sfântul Mucenic Savvas [Σάββας] de la
Buzău[25], martirizat pe 12 aprilie 372. Avea 38 de ani și era Cântăreț bisericesc și a fost martirizat de goții păgâni [26].
Iar Sfintele sale Moaște au fost cerute și primite de Sfântul Vasilios cel Mare în mitropolia sa[27].

Pe 26 aprilie îi pomenim pe Sfinții Mucenici Chirillos [Κυρίλλως], Chindeas [Κυνδαίας] și Tasios [Τάσειος][28]. Ei au
fost martirizați la Axiopolis în timpul lui Diocletianus, pentru că nu au acceptat să se închine zeilor[29]. Pe 28 aprilie îi
pomenim pe Sfinții Mucenici Maximus, Quintilianus și Dadas, originari din satul Ozovia. Au fost martirizați pe 28 aprilie
304 pentru că nu s-au închinat zeilor romani[30].

Dacă Sfinții Mucenici enumerați până acum au fost martirizați pe pământ românesc, Sfântul Mucenic Ioan Românul,
pomenit pe 12 mai, fiind robit de turci în 1659, va fi martirizat la Istanbul, prin spânzurare, pe 12 mai 1662 [31]. Pe 27
mai 304, la vârsta de 49 de ani, va fi martirizat Sfântul Mucenic Iulius Veteranul din Durostorum [32]. Pomeniți pe 4
iunie, Sfinții Mucenici Zoticos [Ζωτικός], Attalos [Ατταλός], Camasis [Κάμασις] și Filippos [Φίλιππος] [33] de la Niculițel
au fost martirizați la Noviodunum la începutul sec. al 4-lea[34].

Sfântul Mucenic Emilianos de la Durostorum a fost martirizat pe 18 iulie 362, într-o zi de vineri[35].

Sfinții Mucenici Brâncoveni vor fi martirizați la Istanbul pe 15 august 1714 prin tăierea capetelor [36]. Și „capetele lor au
fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful sulițelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor”[37].
Sfântul Mucenic Nicolae Oprea din Săliștea Sibiului a fost martirizat la Kufstein, în Austria, pentru că a cerut Episcop
ortodox pentru românii din Transilvania[38].

Sfinții năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra și Vasile Oichi din
Telciu au fost martirizați pe 12 noiembrie 1763. Pentru că au apărat credința ortodoxă și au afirmat identitatea neamului
românesc[39].

Dar, pe lângă Sfinții canonizați, care au suferit din partea romanilor, a turcilor sau a ereticilor, Biserica românească a
născut mult mai mulți Sfinți și pe ei trebuie să îi cunoaștem și să îi recunoaștem cu evlavie. Căci cu toții sunt exemple vii
de credincioșie față de Biserica lui Dumnezeu și de adâncă românitate și ei ne pot ajuta să fim statornici în iubirea
noastră față de Dumnezeu și față de neamul nostru.

9. Rolul Bisericii din Principatele Române în lupta de păstrare și afirmare a credinței ortodoxe

Însă Biserica românească nu a fost indiferentă față de celelalte Biserici Ortodoxe surori și nici față de Sfintele locuri ale
Ortodoxiei.

Începând din anul 1369, din timpul Domnului Vladislav I, românii au ajutat Muntele Athos în mod direct și prin cele 140
de Mănăstiri românești închinate Sfântului Munte. Au fost ajutate cu bani toate cele 20 de Mănăstiri ale Athosului[40].

Sfinții Domni Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu, alături de Domnii Vasile Lupu și Matei Basarab, au fost
patronii întregii Ortodoxii, pentru că au ajutat toate Patriarhiile Ortodoxe ale lumii[41].

Mănăstirea Sfânta Parascheva din Iași, ctitorită în anul 1610 de Nestor Ureche, tatăl lui Grigore Ureche, a fost metoh al
Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai[42]. Vasile Lupu, Mihail Racoviță și Sfântul Constantin Brâncoveanu au
făcut danii bogate către Muntele Sinai[43]. Nicolae Mavrocordat a închinat Mănăstirea Sfânta Treime din București
Patriarhiei Ierusalimului[44]. Sfinții Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul îl trimit pe Mihail Ștefanovici în
Georgia și acesta, împreună cu echipa sa tipografică, editează în limba georgiană cărți de cult[45].

Între sec. 16-18, 10 Patriarhi ai Alexandriei au venit în Țările Române [46]. Când Sfântul Patriarh Chirillos Lucaris
[Κύριλλος Λούκαρις][47] a venit în Țara Românească în 1613, el a primit multe donații, printre care și închinarea
Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, din Stănești-Vâlcea, Patriarhiei Alexandriei. Și această Mănăstire românească a
fost închinată Patriarhiei Alexandriei până în decembrie 1863[48].

Sfântul Antim Ivireanul a tipărit pentru Patriarhia Antiohiei „primele cărți liturgice în limba arabă: un Liturghier greco-
arab (1701) și un Ceaslov greco-arab (1702). Liturghierul greco-arab din 1701 a fost una dintre primele cărți tipărite cu
litere mobile din lume având caractere arabe”[49]. Și prin toate aceste danii se văd mărinimia și credincioșia creștinilor
români față de celelalte Biserici Ortodoxe și față de toată creștinătatea ortodoxă.

10. Sprijinul acordat românilor ortodocși aflați sub ocupație străină

Țările Române au ajutat în mod constant pe românii ortodocși din Transilvania, Banat, Basarabia, Bucovina și Dobrogea.
Căci Transilvania, între anii 1699-1918, a fost sub stăpânirea imperiului habsburgic[50], Banatul începând cu 1718[51],
Bucovina odată cu anul 1775, pe când Basarabia a fost anexată la imperiul rus în 1812 [52]. Dobrogea, la rândul ei, s-a
unit cu România în ziua de 14 noiembrie 1878, Domnitorul Carol I fiind în acea zi în Brăila[53].

În atare situație, Țările Române au sprijinit pe românii aflați sub stăpânire străină pentru a-și păstra identitatea lor
națională și religioasă. Și acest sprijin responsabil din partea Țărilor Române s-a dovedit decisiv în cele din urmă.

Fericitul Mihai Viteazul, după ce a cucerit Transilvania la 1 noiembrie 1599[54], a obținut din partea Împăratului Rudolf
al II-lea al Austriei „recunoașterea Bisericii Ortodoxe din Transilvania între confesiunile recepte” [55]. Căci Preoții
români din Transilvania au fost alături de Mihai Viteazul, pentru că i-au simțit adânca lui conștiință religioasă[56].

Mitropoliții Ungrovlahiei aveau și calitatea de exarhi ai Plaiurilor, reprezentând Patriarhia Ecumenică în

Transilvania[57], iar Domni munteni și moldoveni au ctitorit Biserici și Mănăstiri în Transilvania [58]. Ajungându-se
astfel în secolul al 18-lea, ca românii ortodocși din Transilvania să aibă conștiința că sunt o națiune persecutată din punct
de vedere religios, național și social[59] și dorindu-și libertatea.

Mulți Preoți bănățeni, care au fost persecutați în Primul Război Mondial, s-au refugiat în România [60]. În ianuarie 1918,
când armata rusă ocupă Chișinăul, guvernul moldovenesc este reinstalat cu ajutorul armatei române[61]. De aceea,
Sfatul Țării din Basarabia votează unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918[62]. Mulți tineri români din Bucovina,
înrolați în armata austro-ungară la 1916, pentru ca să nu lupte împotriva fraților lor de sânge și de credință, au dezertat
din armata imperială și s-au înrolat în armata română[63]. Bucovinenii refugiați la București „au format o adevărată
elită dedicată eliberării ținuturilor natale. Printre cei mai înfocați apărători ai drepturilor românilor din Bucovina…[au
fost] Emilian Slușanschi, Vasile Stoica, Simion Mândrescu, Preotul Lazăr Gherman”[64]. Anumite ziare din România au
sprijinit și ele cauza Bucovinei[65]. Fapt pentru care, la inițiativa lui Sextil Pușcariu și Iancu Flondor, pe 14/27 octombrie
1918 s-a decis, în unanimitate de voturi[66], „unirea necondiționată, pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu
regatul României”[67].

Ziua de 1 decembrie 1918, ziua unirii Transilvaniei, a Banatului, a Crișanei și a Maramureșului cu România, a fost o zi de
duminică. Și, la Alba Iulia, românii au venit cu multe steaguri tricolore[68] și erau cuprinși „de delirul bucuriei
meritate”[69]. Actul unirii de la 1 decembrie 1918 a fost recunoscut la București pe 11 decembrie 1918 și prin Tratatul de
la Trianon din 4 iunie 1920[70].

11. Rolul Bisericii Ortodoxe la realizarea unității de credință și de neam în Principatele Române

Subliniez faptul că introducerea limbii române în cultul Bisericii noastre a fost o problemă „de ordin național” [71] și nu o
reformă religioasă. Prin românizarea cultului s-a căutat înțelegerea lui de către poporul credincios și, prin aceasta,
Biserica „a contribuit la succesul acțiunii de dezvoltare a conștiinței și culturii românești moderne. [Căci] Liturghia
săvârșită pe teritoriul românesc în limba românească a devenit un factor de unificare națională, de dezvoltare a
conștiinței naționale”[72].
În cărțile de cult tipărite în spațiul românesc s-a vorbit în mod explicit despre românitatea locuitorilor din Principatele
Române. Diaconul Coresi, în epilogul Evangheliarului de la Brașov, din 1561, socotea cartea tipărită de el ca fiind pentru
toți românii[73]. Iar fiul său, Diaconul Șerban, în Palia de la Orăștie din 1582, vorbea despre Biserica cea sfântă a
românilor și dorea tot binele și mântuirea creștinilor români[74].

În Răspuns la Catehismul calvinesc (1645), Sfântul Varlaam al Moldovei recunoștea faptul că creștinii din Transilvania
sunt de neam român[75].

Mitropolitul Teodosie I al Ungrovlahiei tipărea Liturghierul de la 1680 cu conștiința că el este pentru tot neamul
românesc, pentru că e în limba poporului[76]. Iar Sfântul Dosoftei al Moldovei, în Liturghierul său din 1683, pleda
pentru limba națională în cult, pentru că ea este conformă Tradiției Bisericii[77].

În Biblia de la București, din 1688, se face referire la înrudirea românilor moldoveni și ungrovlahi [78], pentru că toți
românii formează un singur popor. Biserica noastră a considerat Războiul de Independență (1877-1878) [79] „un război
drept, un război de eliberare națională”[80] și l-a sprijinit în mod activ[81]. La Răscoala din 1907 au participat și Preoții
Bisericii[82]. Asociația Astra, „înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, a avut un rol însemnat în
emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania”[83]. Ea a fost condusă inițial de Sfântul Andrei
Șaguna[84] și a publicat Enciclopedia Română, în 3 volume, între 1898-1904[85].

Academia Română, instituită la 1 aprilie 1866[86], „a fost cea mai importantă instituție care a militat pe plan cultural-
științific, vast și unitar pentru realizarea idealului național, înglobând între membrii ei în chip obligatoriu elemente din
toate ținuturile locuite de români”[87].

România a intrat în război în 1916 pentru eliberarea românilor transilvăneni[88], fiind animată de „realizarea
dezideratului de veacuri al poporului român: unirea tuturor românilor și a teritoriilor românești într-un singur stat” [89].
Un mare număr de Preoți români au murit pe front sau în închisorile din Austro-Ungaria și Germania[90]. Pr. Prof.
Constantin Nazarie a fost Protoiereul Preoților militari, în urma alegerii lui de către Sfântul Sinod în ziua de 15 mai
1915[91]. Dintre Preoții care au slujit armata română pe front îi amintesc pe Preoții Ștefan Ionescu-Cazacu din com.
Poiana, Nicolae Armășescu din Tomșani, jud. Vâlcea, Constantin Păunescu din Drăgănești, jud. Olt, Vasile Cernăianu din
Racoți, jud. Gorj, Ioan Gheorghiu din Sulina, Dumitru Elian din com. Piscoiu, jud. Gorj, Ioan Florescu-Dâmbovița din
București, Vasile Ionescu din com. Groșerea, jud. Gorj, Gheorghe Jugureanu din Mizil, Emanoil Mărculescu din
Corabia[92].

În total, în războiul dintre anii 1916-1918 au fost 235 de Preoți care au lucrat în cadrul armatei române și peste 120 de
Monahi și Monahii au slujit în spitalele Crucii Roșii. Alături de ei au fost Ierarhii Bisericii noastre și numeroși clerici [93],
care cu toții au dorit unitatea de neam și de credință a tuturor românilor.

12. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Țara Românească

Revoluția lui Tudor Vladimirescu a fost de partea Bisericii, pentru că el cerea ca „toate dările preoțești să se scadă” și să
fie hirotoniți numai bărbați destoinici și acolo unde e nevoie[94]. De aceea și Preoții au fost de partea lui[95], iar
revoluția din Țara Românească a avut un puternic ecou la românii ortodocși din Transilvania[96]. Atunci când Tudor
Vladimirescu a intrat în București, în ziua de 26 martie 1821, în dreapta lui avea un Preot care ducea Crucea. Ofițerii lui
Tudor mergeau pe străzi însoțiți de Preoți[97]. Preotul Ilie din Butoi a fost arestat pentru că a lucrat în interesul
românilor și nu al grecilor[98].

Preotul Radu Șapcă[99] din Celei, la 9 iunie 1848[100], „a fost chemat” de Căpitanul Nicolae Pleșoianu[101] „să
sfințească mișcarea revoluționară [de] la Islaz”[102], Teleorman. Iar „rugăciunea pe care a rostit-o cu acest prilej, în
genunchi, implorând ajutorul divin pentru izbânda luptei drepte și sfinte a poporului român, constituie un adevărat
model de simțire caldă, patriotică și creștinească și de frumusețe stilistică”[103].

Ieromonahul Ambrozie, îngrijitorul metocului Episcopiei Buzăului, a fost de partea revoluției de la 1848[104].
Arhimandritul Iosafat Snagoveanu a fost un „om cu o cultură deosebită, profund pătruns de principiile revoluției și
consecvent apărător al lor”[105]. El a activat, împreună cu Cezar Bolliac și Petrache Poenaru, în comisia pentru
eliberarea țiganilor din robie, iar după revoluția din 1848 a fost închis, judecat și condamnat la exil, stabilindu-se la Paris
și făcând o intensă propagandă românească[106].

13. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Moldova

Mitropolitul Meletie Lefter, dimpreună cu alți clerici, au fost de partea revoluției de la 1848 [107]. Preotul Gheorghe
Bodescu din Bârlad a fost arestat din cauza predicii sale din 30 mai 1848[108], pentru că era „plină de avânt patriotic și
de idei înaintate, revoluționare”[109].

La 29 iunie 1856, Rectorul Seminarului din Huși, viitorul Episcop Melchisedec Ștefănescu, a rostit o predică
însuflețitoare în favoarea unirii, cu prilejul hramului Catedralei din Huși. Mai apoi a publicat lucrarea Jertfă pentru
Unirea Principatelor, care a avut un larg ecou în rândul românilor[110].

În 1856, la Mănăstirea Socola, s-a înființat un comitet al unirii, sprijinit de clerul din Mănăstiri și Biserici, iar printre cei
care pledau pentru unire s-au numărat Arhim. Victor Lemeni, Arhim. Dionisie Romano, Iconomul Dimitrie Matcaș,
Arhiereul Calinic Miclescu, Arhiereul Filaret Scriban, Inochentie Moisiu, viitorul Episcop al Romanului[111].

14. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Transilvania

Pe 13 octombrie 1784, în Biserica din satul Mesteacăn, Preotul Ioanăș Cazan a sprijinit răscoala lui Crișan [112]. El „a
făcut atunci o slujbă specială, a binecuvântat adunarea și s-a rugat lui Dumnezeu pentru buna reușită a lucrului ce avea
să înceapă”[113]. Preotul Ioan din Lupșa a fost de partea lui Cloșca, iar Preotul Simeon din Lupșa era unul dintre
oamenii de încredere ai lui Horea[114].

La 10 noiembrie 1784, Preotul Gavrilă Sulariu din Mogoș era de partea revoluționarilor[115]. El purta „ca steag o cruce
roșie, înaltă de un stânjen și jumătate”[116]. Preoții Gheorghiță Nicula din Albac, Ioan Cocan din Pâclișa, Constantin
Turcin și Dănilă din Crișcior și Dumitru din Certej au fost alături de Horea. Au luptat alături de iobagi Preoții Todor din
Albac, Simei din Brădeștii Râmețului, Irimie din Râmeți sau Ponor, Ioan din Vingard, Simeon Gavrilă și Gherasim Petru
Iancu din Lupșa[117]. Și când răscoala a fost învinsă, Preoții ortodocși români au fost pedepsiți pentru că i-au învățat pe
români să-i combată pe nobili[118]. Alături de Horea, Cloșca și Crișan au fost arestați și condamnați la moarte și Preoții
Constantin Turcin din Crișcior, Ioan Crișănuț din Bistra și Ioan din Bedelen[119].

Gherasim Adamovici, Episcopul ortodox al Transilvaniei, a scris cu ajutorul lui Iosif Meheși, fiul Protoiereului greco-
catolic din Mănăștur, Supplex libellus valachorum Transsilvaniae [Petiția cea mică a românilor Transilvaniei][120] și pe
aceasta a înaintat-o Curții de la Viena în ziua de 30 martie 1792, dimpreună cu Ioan Bob, Episcopul greco-catolic de
Blaj[121]. Și prin ea „se solicita ca poporul român să fie considerat ca națiune egală cu celelalte națiuni din țară, iar
clerul, nobilii și poporul de rând să se bucure de aceleași drepturi cu clerul, nobilii și poporul de rând al celorlalte
națiuni, fie că aparțin Bisericii Orientale, fie celei Occidentale”[122].

Avram Iancu a fost ajutat de Preoți și de tineri teologi în lupta sa. Sfântul Andrei Șaguna a fost de partea lui [123]. Alături
de Episcopul greco-catolic Ioan Lemeni[124], Sfântul Andrei Șaguna s-a luptat pentru scoaterea poporului român din
starea de înjosire în care se afla[125].

În aprilie 1848, Preoții români din Așchileul Mic, Gâlgău, Borșa, Mod, Chechiș, Tihău, Gălacea, Buia, Kecem, Târnava au
fost de partea mișcării țărănești[126]. Preoții Simon Balint din Roșia de Munte, Simian Gnoza, Vasile Moldovan, Maxim
Hulea și Protoiereul Ștefan Moldovan din Mediaș au lupta pentru cauza românească[127].

Alături de ei au fost și Preoții Ioan Moldovan din Racovița și Nicolae Popa, viitorul Episcop al Caransebeșului. Preotul
greco-catolic Ioan Munteanu, din Măldărașul de Câmpie, la Adunarea de la Blaj din mai 1848[128], a strigat: „Ardealul
de acum nu mai este Ardeal, ci Românie”[129].

Preotul Ioan Pop Bariț, alături de numeroși Preoți români din Banat, au suferit în timpul revoluției de la 1848 [130].
Astfel, „70 dintre aceștia au fost arestați sub acuzația de «necredință față de habsburgi», iar fruntașii lor, Preoții Dimitrie
Petrovici-Stoichescu, Ștefan Chirilescu, George Petcu, Mihai Velceanu au fost condamnați la pedepse grele”[131].

15. Domnitori militanți pentru afirmarea independenței politice și a organizării autonome a Bisericii din Principatele
Române

Ultimul Domn al Moldovei și al Țării Românești a fost Alexandru Ioan Cuza, până în 11/23 februarie 1866 [132]. De
aceea, Domnitorii României care au militat pentru independența României și pentru organizarea autonomă a Bisericii
Ortodoxe Române au fost primii doi: Carol I al României, care a domnit între aprilie 1866-27 septembrie/10 octombrie
1914[133] și Ferdinand I al României, care a domnit între 10 octombrie 1914- 20 iulie 1927 [134], ultimul fiind
supranumit Întregitorul, pentru că în timpul său s-a format statul unitar român. Astfel, în cinstea unirii românilor de la
Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia[135].

Carol I a ajuns incognito în România, sub numele de Karl Hettingen, călătorind cu trenul până la Budapesta și a depus
jurământul în fața Mitropolitului Nifon Rusailă pe 10/22 mai 1866[136]. Constituția din 1866[137], adoptată în timpul
său, afirma în art. 1 că „Principatele-Unite-Române constituie un singur Stat indivizibil, sub denumirea de
România”[138], iar în art. 21 că „Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată, în
măsura în care cultul lor nu aduce vreo atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religia ortodoxă a Răsăritului este
religia dominantă a Statului Român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne liberă față de vreo Patriarhie străină,
păstrându-și unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. Activitățile spirituale, canonice și
disciplinare ale Bisericii Ortodoxe Române vor fi conduse de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi
speciale. Mitropoliții și Episcopii eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Române sunt aleși după modul indicat într-o lege
specială”[139].

Iar dacă România și Biserica Ortodoxă Română erau, pentru Carol I, la stadiul de proiect, în timpul lui Ferdinand I, la
1918, avem România Mare, iar în 1925, cu aproape 2 ani înainte de moartea sa, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată
la statutul de Patriarhie. Ceea ce înseamnă că primii doi Domnitori ai României și-au asumat și au împlinit două
deziderate ale românilor de veacuri: o Românie pentru toți românii și o Biserică națională autocefală, cu rangul de
Patriarhie, aflată în comuniune canonică frățească cu toate Bisericile Ortodoxe surori.

16. Emanciparea națională și crearea României moderne. Rolul Bisericii în împlinirea acestui deziderat

Începând cu a doua jumătate a sec. al 19-lea, „unirea tuturor românilor într-un stat unitar devine…obiectivul dominant
al aspirațiilor românilor”[140]. Iar clericii Bisericii au arătat cel mai înalt patriotism în această perioadă, luptând pentru
unirea Principatelor Române. Dintre aceștia îi amintesc pe Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, Episcopii Neofit
și Filaret Scriban, Nectarie Hermeziu și Ghenadie Șodrea, Preoții Dimitrie Metcaș și Ion Bobulescu, Arhim. Victor
Lemeni, Preoții Constantin Butureanu și Ștefan Tuboca, Protoiereul George Dimitriu din Moldova [141] și Mitropolitul
Nifon Rusailă, Sfântul Calinic de la Cernica, Arhidiac. Dionisie Maldarescu, Preoții Ilie Benescu, Grigorie Referendarul și
Veniamin Catulescu, Arhim. Iosafat Snagoveanu, Protosingh. Anastasie Stoenescu, Protoiereii Iancu Sachelarie și Vasile
Serea din Țara Românească[142]. Căci „ideea unirii devenise o forță morală care dădea avânt întregii mișcări de eliberare
națională”[143]. Tocmai de aceea, „delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ținută între 18 noiembrie-1
decembrie 1918, într-o atmosferă de pace, de libertate națională și de echitate pentru toate naționalitățile, au dat expresie
aspirațiilor seculare ale românilor spre pace, libertate, unitate, prietenie și frăție între popoare, decretând unirea cu
România”[144].

Și e foarte relevant, din punct de vedere religios, modul cum s-a făcut unirea de la 1918. Căci între cei 1.228 de delegați ai
Adunării Naționale Constituante au fost și 5 Episcopi, 4 Vicari, 10 delegați ai consistoriilor bisericești și 129 de Protoierei
ortodocși și greco-catolici[145]. „Proclamarea Unirii de la Alba Iulia a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii și de
slujba de Te Deum, oficiate în locuri diferite de clerici ortodocși și clerici greco-catolici, întrucât Unirea cea Mare era
trăită ca o lucrare sfântă și solemnă a comuniunii românești, a unității și libertății naționale. […]

La altarul Bisericii Ortodoxe din Alba Iulia, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Episcopul Ioan Papp al Aradului și
Locțiitor de Mitropolit al Ardealului, care, în obișnuita încheiere a Sfintei Liturghii, a rostit: Cel ce a înviat din morți și a
înviat astăzi și neamul nostru românesc, Hristos, adevăratul Dumnezeu[l nostru]...Iar Episcopul ortodox român de
Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari, a citit, la sfârșitul Sfintei Liturghii, Rugăciunea pentru
dezrobirea neamului românesc, într-o atmosferă de profundă emoție patriotică, intonând apoi, împreună cu toți
românii prezenți, imnul Deșteaptă-te, române!”[146].

Episcopii de Arad și Oradea, alături de Gheorghe Pop de Băsești, au prezidat lucrările Adunării. Ierarhii s-au adresat
celor 100.000 de români adunați la Alba Iulia[147], „pe Câmpul lui Horea, actualul platou din fața Catedralei Ortodoxe
din Alba Iulia”[148].
„În Marele Sfat al națiunii române, ca și în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea, și Slujitori ai Bisericii, iar
Episcopul și viitorul Patriarh Miron Cristea, împreună cu Episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși
membri în delegația de patru persoane care va prezenta Actul Unirii la București Regelui Ferdinand I al României
Mari”[149].

Astfel, România Mare, această mare dorință de veacuri a românilor, a devenit, cu harul lui Dumnezeu, o realitate. Pe 24
decembrie 1918, Regele Ferdinand I a emis decretul de unire al Transilvaniei cu România [150], formându-se astfel
România Mare sau România Întregită[151]. Însă România Mare a fost o realitate încântătoare numai pentru 22 de
ani[152]…Căci acum, la 100 de ani de la România Mare, noi trăim într-0 Românie nedeplină, căreia îi lipsesc „Basarabia,
jumătatea de nord a Bucovinei, ținutul Herța, Cadrilaterul și Insula Șerpilor”[153]. Pentru că lecția lui Dumnezeu pentru
noi e aceasta: un mare dar se poate pierde foarte repede, dacă nu îl păstrezi cu multă grijă.

[1] Marea Unire – România, la 100 de ani (documentar Agerpres, intervenția Acad. Ioan Aurel Pop), min. 4, cf.
https://www.youtube.com/watch?v=tGFL9LwAEqQ. [2] Ibidem.

[3] Toate capitolele conferinței de față au fost stabilite de Permanența Consiliului Național Bisericesc, prin hotărârea nr.
3.346, luată în ședința sa din 24 martie 2016. Cf. http://ziarullumina.ro/anul-unitatii-credintei-si-al-centenarului-marii-
uniri-129558.html.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html .

[6] „Poporul român a avut neîncetat conștiința că este de aici, că nu vine din altă parte. El a avut continuu sentimentul
înrădăcinării sale în acest pământ. A trăit în mod profund o familiaritate totală cu aceste locuri, o familiaritate moștenită
din moși-strămoși, care nu se poate explica decât prin faptul că a fost [aici] dintotdeauna”, cf. Biserica Ortodoxă
Română și Marea Unire, vol. I, Ed. Basilica, București, 2018, p. 75. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitropolia_Ardealului.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Șaguna și https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Sârbă.

[10] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[11] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română.

[12] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nifon_Rusailă.

[13] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română.

[15] † Patriarhul Daniel Ciobotea, 2018 – Anul omagial al unității de credință și de neam (14 mai 2018), cf.
http://basilica.ro/patriarhul-daniel-in-deschiderea-conferintei-preotesti-romania-mare-este-si-o-implinire-a-bisericii-
ortodoxe-romane/.

[16] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_de_la_Iași.

[17] Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. [din latină] de Alexandru Elian, Ed. IBMBOR, București,
1981, 182 p.

[18] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μητροφάνης_Κριτόπουλος.

[19] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Δοσίθεος_Β΄_Ιεροσολύμων.

[20] Cf. http://basilica.ro/pr-prof-univ-dr-ioan-ica-la-80-ani-de-viata/. Titlul tezei: Mărturisirea de credință a lui

Mitrofan Kritopoulos. Importanța sa istorică, dogmatică și ecumenistă. Anexă: traducerea din grecește a Mărturisirii ,
276 p., cf. Ibidem.

[21] Mărturisirea lui Dositei. Întâia traducere românească, după textul original grecesc publicat la 1690 în București, în
rev. Candela, an. LIII-LIV, 1942-1943, p. 173-256, cf. http://biserica.org/WhosWho/DTR/L/VasileLoichita.html.

[22] Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848. Studiu introductiv, text și traducere, în rev. BOR, an LIII, 1935, nr. 11-
12, p. 545-688 (și extras, 144 p.), cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_M._Popescu.

[23] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Persecution_of_Christians_in_the_New_Testament.

[24] Cred că e nevoie de o instituție teologică, aflată sub îndrumarea Sfântului Sinod, care să studieze în mod sistematic
viețile Sfinților români din timpul persecuției comuniste.

[25] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2627/sxsaintinfo.aspx.

[26] Cf. http://basilica.ro/biserica-ortodoxa-cinsteste-pe-sf-sava-de-la-buzau/. [27] Ibidem.

[28] Cf. https://www.dervent.ro/s/i/index-Inscr.AXIOPOLIS.html.

[29] Cf. http://basilica.ro/sfintii-mucenici-chiril-chindeu-si-tasie-2/

[30] Cf. http://basilica.ro/sfintii-maxim-cvintilian-si-dadas/.

[31] Cf. http://basilica.ro/sfantul-ioan-valahul/.

[32] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_Veteranul și https://www.catholic.org/saints/saint.php?saint_id=4135.

[33] Cf. http://www.deltadunarii.info.ro/cultural/obistorice/Niculitel/Inscriptie.jpg și

http://www.saint.gr/4420/saint.aspx.

[34] Cf. http://basilica.ro/sfintii-mucenici-zotic-atal-camasie-si-filip-de-la-niculitel-2/.

[35] Cf. http://basilica.ro/18-l-†-sf-mc-emilian-de-la-durostorum-sf-cuv-pamvo/.

[36] Cf. http://basilica.ro/sfintii-martiri-brancoveni-2/. [37] Ibidem.

[38] Cf. http://basilica.ro/viata-si-acatistele-sfintilor-cuviosi-marturisitori-visarion-si-sofronie-ale-sfantului-mucenic-

oprea-si-ale-sfintilor-preoti-marturisitori-ioan-din-gales-si-moise-din-sibiel-2/ și
https://ro.wikipedia.org/wiki/Kufstein.

[39] Cf. https://doxologia.ro/liturgica/vietile-sfintilor/viata-sfintilor-martiri-marturisitori-nasaudeni.

[40] Cf. http://ziarullumina.ro/darnicia-romanilor-catre-muntele-athos-42383.html.

[41] Cf. http://ziarullumina.ro/relatiile-bisericii-noastre-cu-patriarhia-ecumenica-20654.html.

[42] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Sfânta_Ecaterina_din_Muntele_Sinai.

[43] Cf. https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/romanii-tara-sfanta/legaturile-istorice-ierusalimul-82385.html.

[44] Ibidem.

[45] Dr. Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera, teză doctorală, Teologie
pentru azi, București, 2010, p. 90-91. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-
avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[46] Cf. http://basilica.ro/responsabilitatea-noastra-este-sa-proclamam-unitatea-pe-care-o-avem-in-legatura-

dragostei/.

[47] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Κύριλλος_Λούκαρις.

[48] Cf. http://basilica.ro/responsabilitatea-noastra-este-sa-proclamam-unitatea-pe-care-o-avem-in-legatura-

dragostei/.

[49] Cf. https://doxologia.ro/documentar/relatiile-bisericii-din-moldova-tara-romaneasca-cu-patriarhia-antiohiei.

[50] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania.

[51] Constantin Cloșcă, Administrația românească în teritoriile vremelnic aflate sub dominația străină (Transilvania,
Bucovina, Basarabia, Banat și Dobrogea), în rev. Zargidava. Revistă de istorie, vol. VII, Bacău, 2008, p. 90.

[52] Cf. http://www.scritub.com/istorie/TRANSILVANIA-SI-ALTE-PROVINCII23822.php.

[53] Cf. http://jurnalul.ro/it/stiinta/14-noiembrie-1878-ziua-unirii-dobrogei-cu-tara-681172.html.

[54] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul.

[55] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 89. [56] Idem, p. 91.

[57] Cf. http://patriarhia.ro/iii-b-biserica-romaneasca-din-transilvania-in-secolele-xiv-xviii-155.html. [58] Ibidem.

[59] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 95.

[60] [Pr.] Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, teză doctorală, Ed. Universitară,
București, 2011, p. 233. [61] Idem, p. 238. [62] Idem, p. 239. [63] Idem, p. 241. [64] Idem, p. 242-243. [65] Idem, p. 243.
[66] Idem, p. 259. [67] Idem, p. 260. [68] Idem, p. 274-275 și
https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia. [69] Idem, p. 275. [70] Idem, p. 279. A se vedea:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia și https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Trianon.

[71] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 80. [72] Idem, p. 81. [73] Idem, p. 222. [74] Idem, p.
223. [75] Idem, p. 82. [76] Ibidem. [77] Idem, p. 83. [78] Idem, p. 231.

[79] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_de_Independență_al_României.

[80] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 131. [81] Ibidem. [82] Idem, p. 134.

[83] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/

Asociația_Transilvană_pentru_Literatura_Română_și_Cultura_Poporului_Român. [84] Ibidem.

[85] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Enciclopedia_Română.

[86] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Română.

[87] Cf. Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 138. [88] Idem, p. 141. [89] Ibidem. [90] Idem, p.
146. [91] Idem, p. 147. A se vedea și http://biserica.org/WhosWho/DTR/N/ConstantinNazarie.html. [92] Idem, p. 147-
150. [93] Idem, p. 151. [94] Idem, p. 107. [95] Idem, p. 108. [96] Idem, p. 109-111. [97] Idem, p. 111. [98] Idem, p. 111-112.

[99] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Popa_Șapcă.

[100] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Română_din_1848.

[101] Ibidem și Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 120 și p. 120, n. 90. [102] Biserica
Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 120. [103] Ibidem. [104] Idem, p. 120-121. [105] Idem, p. 121. [106]
Ibidem. [107] Idem, p. 123. [108] Idem, p. 124. [109] Ibidem.

[110] † Patriarhul Daniel Ciobotea, 24 ianuarie 1959 – Unirea Principatelor Române (22 ianuarie 2016), cf.
http://patriarhia.ro/activitati-ale-slujitorilor-bisericii-pentru-unirea-principatelor-romane-8576.html. [111] Ibidem.

[112] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 101. [113] Ibidem. [114] Ibidem. [115] Ibidem. [116]
Ibidem. Stânjenul este „unitate[a] de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a
variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m”, cf. DEX 1998. [117] Idem, p. 102. [118] Ibidem. [119] Idem, p. 103.

[120] Cf. Idem, p. 104 și https://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum_Transsilvaniae.

[121] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum_Transsilvaniae.

[122] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 104. [123] Idem, p. 113.

[124] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Lemeni.

[125] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 115. [126] Idem, p. 118. [127] Idem, p. 118-119. [128]
Idem, p. 117, 119. [129] Idem, p. 119. [130] Ibidem. [131] Ibidem.

[132] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_domnilor_Țării_Românești și

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_domnilor_Moldovei.

[133] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_României.

[134] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_I_al_României. [135] Ibidem.

[136] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_României.

[137] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constituția_României_din_1866. Textul Constituției e acesta:

http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutiunea-din-1866.php.

[138] Cf. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutiunea-din-1866.php. Am diortosit textul.

[139] Ibidem. Am diortosit textul.

[140] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 127. [141] Idem, p. 128-129. [142] Idem, p. 129. [143]
Idem, p. 155. [144] Ibidem.
[145] † Patriarhul Daniel Ciobotea, Biserica a sprijinit Marea Unire (29 noiembrie 2014), cf.
http://ziarullumina.ro/biserica-a-sprijinit-marea-unire-97093.html. [146] Ibidem. [147] Ibidem. [148] Ibidem. [149]
Ibidem.

[150] Pr. Nicolae Șerbănescu, 1 decembrie – Sărbătoarea Națională a României, în Biserica Ortodoxă Română și
Marea Unire, vol. II, Ed. Basilica, București, 2018, p. 297.

[151] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/România_Mare. [152] Ibidem. [153] Ibidem.