Unitatea fiindu-i cea dintâi trăsătură a Bisericii, ei îi revine

sarcina menţinerii, înăuntrul ei, a coeziunii şi comuniunii între cei ce o

alcătuiesc, între sufletele ce compun Trupul tainic al lui Hristos. E
vorba aici şi despre împărtăşirea credinţei celei adevărate, dar mai cu
seamă despre a păstra şi a hrăni continuu comuniunea întru iubire de
aproapele. Absenţa iubirii, în locul căreia se înstăpânesc ura sau
indiferenţa, conduce către neputinţa trăirii şi a exprimării unei credinţe
unitare.
În Ortodoxie, este vie o preocupare faţă de trăsăturile specifice
ale neamurilor, fiind puse în lumină şi accentuate calitățile proprii ale
acestora. Fondul de gânduri şi trăiri al creştinismului primeşte astfel
un colorit armonizat cu fizionomia morală, culturală sau istorică a
unui anumit neam ori a altuia. Creştinismul se întipăreşte în uzanţe sau
rânduieli străvechi ale neamului căruia i-L face cunoscut pe Hristos-
Domnul, aducându-le substanţă, impuls al unei ascensiuni înspre
Adevărul ce eliberează.
Şi pentru români Ortodoxia a constituit un preţios element
integrator, un liant deosebit de semnificativ. Asimilând valorile
creștine, românii și-au perceput unitatea, solidaritatea, fiecare văzând
într-un conațional un frate. Adunarea creştinilor ortodocşi români,
care formează Biserica noastră, s-a afirmat, în toată istoria sa, drept
nediferențiată, omogenă, înlesnind întărirea unității neamului. Peste
vremi sau în conjuncturi istorice diferite, se evidențiază o constanță în
faptul că rânduiala slujbelor bisericești a rămas unitară, indiferent de
spațiul istoric luat în considerare. Miezul acestora este Sfânta
Liturghie.
E de susținut în această direcție, cu privire la români, ideea
existenței unei necontenite unități etno-confesionale. Este o unitate
întemeiată liturgic, coordonatele duhovnicești esențiale ale poporului
roman aflându-și inepuizabilă obârșie în Liturghia ortodoxă. Poporul
și-a dat limpede seama de realitatea unui fapt purtând o însemnătate de
prim ordin; este vorba de faptul că în Sfânta Liturghie sunt de regăsit
notele definitorii ale datinii lui creștinești. Rugăciunea, cântarea
bisericească în comun și actualizarea în viața curentă a îndemnurilor
evanghelice sunt pentru popor învăţătura de credinţă trăită, experiată.
La Sfânta Liturghie își află românul învățătura de credinţă;
supunându-I-se cu adevărat lui Dumnezeu, își găsește libertatea.
Sărbătorile religioase, praznicele împărăteşti, ca și toate slujbele
bisericeşti, urmând sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe, sunt
matcă și hrană pentru unitatea religioasă românească. Liturghia a
configurat și a edificat viața religioasă a românilor, o viață parcurgând
în istorie căi nediferențiate substanțial, omogene.
Liturghiei îi revine putința exercitării unei înrâuriri
considerabile, până la a produce o radicală prefacere a vieții în
ansamblu. Săvârșirea Sfintelor Taine perpetuează o comuniune
dinamică între credincioși, iar comuniunea cu semenii este întregită de
cea cu Dumnezeu. La aceasta se ajunge cu mijlocirea unirii, prin
Sfânta Împărtășanie, cu Hristos-Domnul. Poporului român îi este
caracteristică o pronunțată tendință de apropiere de chipul omenesc al
lui Hristos.
În Dumnezeu-Omul, spiritul românesc află deplinul echilibru
între nesfârșit de multe și pregnante răsfrângeri ale binelui. Întâlnește,
sub chip omenesc, dumnezeirea. Iar ca rezultat al acestei întâlniri, își
interiorizează strădania de a I se supune lui Dumnezeu, ca să-și obțină
libertatea. Putem vorbi despre o liturghie interioară, descrisă și de
către părinţii filocalici: „[...] dacă mintea, cuvântul și duhul aleargă și
cad înaintea lui Dumnezeu, cea dintâi prin luare-aminte, cel de-al
doilea prin chemare, iar cel de-al treilea prin umilință și dragoste,
întreg omul din lăuntru liturghisește Domnului” [Teolipt, Mitropolitul
Filadelfiei, Cuvânt despre ostenelile vieții călugărești, în: Filocalia 7,
p. 67].
E de regăsit în aceste rânduri un contur remarcabil al unei
liturghisiri sufletești. Aceasta înseamnă totală încredințare de sine lui
Dumnezeu, o aruncare a grijilor în seama Lui, o întemeiere a
nădejdilor pe credința și iubirea îndreptate spre El. Iar încredințarea se
împlinește cu grijă [nu îngrijorare, ci preocupare vie], cu rugăciune
stăruitoare, ferventă, și cu adâncă smerenie.
În Hristos, toți credincioșii alcătuiesc un trup mistic, a cărui
coeziune este păstrată prin rugăciune. Rugăciunea comunității creștine
este înălțată nu doar în folosul unei anumite persoane ori al alteia, ci
duhul ei de iubire și libertate se răspândește asupra neamului întreg,
chiar asupra lumii în ansamblu. În biserică, luând parte la Sfânta
Liturghie, românul și-a însușit obiceiul rugăciunii „pentru pacea a
toată lumea”. De aici, pecetea pusă asupra spiritualității românești de
virtutea îngăduinței și a concilierii în relație cu semeni aparținând
altor neamuri sau altor credințe. Un temei scripturistic pentru aceasta
îl găsim în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Vă îndemn deci,
înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri pentru
toți oamenii [subl.n.]” [1 Timotei 2,