1

CURS XI

Pânzele de şariaj (Heim, 1878; Bertrand, 1887) reprezintă supraîncălecări datorită cărora mase
importante de roci sunt deplasate pe distanţe mari de-a lungul unei suprafeţe de ruptură care lipseşte la
pânzele de acoperire. Suprafaţa de ruptură în lungul căreia a avut loc alunecarea corpului pânzei peste
autohton poarta numele de suprafaţă de şariaj; spre deosebire de pânzele de acoperire, la pânzele de
şariaj lipseşte flancul invers, el fiind înlocuit de suprafaţa de şariaj.
În legătură cu pânzele de şariaj s-a creat o terminologie care cuprinde:
- fereastra tectonică
- semifereastra tectonică
- peticul de acoperire (klippa)
- peticul de rabotaj (lamboul de împingere)
- lama de rabotaj
- capul tectonic
- lăţimea şariajului sau lăţimea minimă a şariajului (fig. 1, 2, 3).

Fig. 1. Blocdiagrame reprezentând o

pânză de şariaj:
A - stadiu primar;
B - situaţie după intervenţia eroziunii;
K - Cretacic; Pg - Paleogen.
 2
Aceşti termeni rezidă atât din complicaţiile tectonice care se produc în timpul deplasării
corpului pânzei, cât şi din intervenţia eroziunii după punerea în loc a acesteia; de notat că, parte din
aceşti termeni pot fi figuraţi în secţiuni transversale sau blocdiagrame în timp ce o alta numai
cartografic.
Fereastra tectonica este o deschidere făcută în corpul pânzei şi care permite apariţia
autohtonului la zi.

Fig. 2. Fereastră tectonică văzută în secţiune

transversală (din Fourmarier, 1950).

Semifereastra tectonică. Dacă la fereastra tectonică autohtonul este înconjurat de corpul pânzei,
în situaţia în care autohtonul prezintă o formă semiînchisă, asemănătoare unui golf, atunci se
conturează o semifereastra tectonică; în timp ce fereastra tectonică poate fi figurată atât cartografic cât
şi în secţiune, semifereastra nu poate fi sugerată decât cartografic.
Peticul de acoperire sau klippa reprezintă o parte din pânză izolată complet de aceasta prin
eroziune; el este înconjurat de jur împrejur de autohton. În general, termenul de klippă se aplica unor
petice de dimensiuni reduse.
Lamboul de împingere este un pachet de strate antrenat de-a lungul suprafeţei de şariaj; el este
cuprins între o falie satelit şi planul de şariaj. Pachetul respectiv de strate poate fi smuls din autohton şi
în acest caz se va afla spre fruntea pânzei sau din pânza, când rămâne mult în urma; când pachetul de
depozite antrenat pe planul de şariaj este de dimensiuni reduse poartă numele de lamă de şariaj.

Fig. 3. Lambou de împingere izolat în

urma eroziunii (din Fuormarier, 1950).
 3
Capul tectonic. Reprezintă o porţiune din fruntea pânzei de formă peninsulară, care tinde să
evolueze spre un petic de acoperire .
Lăţimea minimă de şariaj poale fi evaluată în raport de elementele tectonice oferite de cartarea
geologică; diversele posibilităţi de evaluare a acesteia sunt redate în figurile 4 şi 5; lăţimea reală a
şariajului nu poate fi estimată decât dacă se cunoaşte zona de rădăcină sau "patria" pânzei în cazul
şariajelor de decolare gravitaţională.

Fig. 4. Determinarea lăţimii minime de şariaj

în diverse situaţii cartografice:
Lm - lăţimea minimă de şariaj;
F - fereastră tectonică;
S - semifereastră tectonică;
P - petic de acoperire;
C - cap tectonic;
Sn - Senonian; Pg - Paleogen; N1 - Miocen.

Fig. 5. Determinarea lăţimii minime de şariaj în cazul unei

pânze cu bordură rectilinie - Pânza de Audia în bazinul
Moldovei:
1- Pânza de Audia; Pânza de Tarcău;
2 - Paleocen -Eocen;
3 - Oligocen.

Complexitatea fenomenelor legată de exagerarea faliilor inverse şi realizarea şariajelor, duce uneori la
formarea unor plane de încălecare secundară. În acest caz se realizează digitaţii şi duplicaturi.
 4
Digitaţia este o ramificare frontală a unei pânze de şariaj, în timp ce duplicatura reprezintă o
dedublare a autohtonului (fig. 6). Există uneori tendinţa ca digitaţiile să fie ridicate la rangul de pânze;
lucrul nu este normal întrucât această dedublare râmâne pe fondul aceluiaşi autohton. O structură tipică
în digitaţie se întâlneşte în cazul Pânzei de Tarcău din Carpaţii Orientali în care se distinge o digitaţie
de Asău şi una de Tazlău; s-a încercat ca acestea să fie considerate ca pânze de sine stătătoare; ideea a
fost abandonată, ambele având acelaşi autohton, respectiv Pânza Vrancei. Structuri de duplicaturi au
fost descrise în Autohtonul Danubian (Dacidele marginale) din Carpaţii Meridionali.

Fig. 6. Structura în digitaţii a Pânzei de Tarcău:

DAs - Digitaţia de Asău; DTz - Digitaţia de Tazlău; PVr- Pânza Vrancei (autohton);
K - Cretacic; Pg1-2 - Paleocen - Eocen; Pg3 - Oligocen.

Clasificarea pânzelor de şariaj. În clasificarea acestor structuri trebuie făcută mai întâi
distincţia între încălecări şi şariaje în sensul că în cazul celor din urmă autohtonul şi alohtonul
corespund la domenii paleogeografice de sine stătătoare (Aubouin, 1973). În clasificările geotectonicii
clasice există mai multe categorii de pânze şi anume: pânze de şariaj de gradul I sau de supracutare,
pânze de şariaj de gradul II sau de forfecare şi pânze de şariaj de ordinul III sau de decolare
gravitaţională.
Pânzele de şariaj de gradul I sau de supracutare (Termier, 1906; Dumitrescu, 1962; Aubouin,
1973) provin din exagerarea cutelor deversate, care datorită forţelor tangenţiale evoluează într-o cută -
falie prin întinderea flancului invers şi apoi prin mărirea deplasării pe planul de forfecare,
transformându-se într-o pânză. Procesul a fost imaginat de către Heim (1914; fig. 7) care a stabilit de
fapt legătura dintre cutare şi procesul de şariaj.
 5

Fig. 7. Stadii succesive în realizarea unei încălecări majore

identificată cu pânzele de supracutare (după Heim, 1921).

Fig. 8. Şariaj de forfecare (gradul II) - Model Pânza

bucovinică din Carpaţii Orientali:
I - Pânza Bucovinică; 1-soclu cristalin prealpin; 2- sedimentar
mezozoic; II - autohton (Pânza de Ceahlău - fliş); 3 -
Formaţiunea de Sinaia; LC - falia central - carpatică.

Pânzele se şariaj de gradul II sau de forfecare (Termier, 1906; Fourmarier, 1933; Dumitrescu,
1962, Aubouin, 1973) nu rezultă din subţierea şi laminarea flancului invers al cutelor deversate ca la
pânzele de gradul I, fiind independente de fenomenul de cutare. Provin din exagerarea unor falii
profunde din scoarţă, în general cu înclinări mici, de-a lungul cărora are loc deplasarea stivelor de roci
mai vechi peste cele mai noi. Se pot forma atât în stive de roci necutate, constituind pânzele de
forfecare iniţială (initial shear - thrust) cât şi cutate, respectiv pânzele de forfecare subsecvente
{subsequent shear - thrust). Pânzele de forfecare sunt recunoscute după prezenţa soclului antrenat în
procesul de şariaj, exemplul pânzelor bucovinice din Carpaţii Orientali sau al Pânzei Getice din
Carpaţii Meridionali (fig. 8).
Pânzele de şariaj de gradul III sau de decolare gravitaţională sunt formate prin decolarea unor
mase de roci de pe un substrat de-a lungul unui plan de desprindere sau de delaminaţie. Se consideră că
există pânze de decolare cauzate de forţele tangenţiale centripete care provin din exagerarea faliilor de
încălecare pe stratificaţie şi pânze de decolare determinate de forţe tangenţiale centrifuge sau pânze de
curgere în care are loc decolarea cuverturii sedimentare de pe fundamentul său sub impulsul gravitaţiei.
Pânzele de şariaj complexe sunt cele care în evoluţia lor combină două sau
mai multe mecanisme implicate în pânzele de gradul I, II şi III.
Luând în consideraţie natura formaţiunilor antrenate în şariaj, Aubouin (1973) a mai împărţit
pânzele în: pânze de soclu şi pânze de cuvertură. Pânzele de soclu sunt acelea care încorporează în ele
 6
şi părţi din fundamentul vechi de geosinclinal, obişnuit cristalofilian. Astfel de pânze sunt specifice
zonelor interne ale lanţurilor orogene, aşa cum este cazul pânzelor bucovinice, pânzelor getice sau
supragetice. Pânzele de cuvertură au în constituţia lor numai formaţiuni sedimentare şi ele pot fi fie de
supracutare, fie de decolare gravitaţională, aşa cum este cazul pânzelor din flişul Carpaţilor Orientali;
ele se consideră specifice zonelor externe ale catenelor dar se constată că pot apare şi în internide.
Pentru Belousov (1978) pânzele de soclu sunt considerate pânze de profunzime sau penninice, iar
cele de cuvertură pânze de tip helvetic.
Analiza catenelor alpine, pe baza hărţilor retro tectonice arată un contrast net între ariile de
sedimentare geosinclinale şi catenele rezultate în sensul unei reduceri spaţiale notabile. Faptul
demonstrează că sedimentele de geosinclinal au fost aduse într-un spaţiu din ce în ce mai restrâns,
cutându-se şi fiind obligate să se dedubleze, realizându-se pânzele de şariaj. Fenomenul are loc,
evident, prin scurtarea scoarţei oceanice sau continentale ca urmare a consumului prin subducţie sau
alte procese încă incomplet elucidate. Ca atare poate exista si o clasificare a şariajelor din punctul de
vedere al tectonicii globale şi care, în ultimă instanţa, preia elementele deja cunoscute din geotectonica
clasică. O încercare de acest fel a fost făcută de Săndulescu (1984) care distinge două mari categorii:
pânze de soclu şi pânze de cuvertură.
Pânzele de soclu cuprind în constituţia lor părţi din subasmentul vechi al zonei de geosinclinal
în timp ce pânzele de cuvertură sunt constituite în exclusivitate din depozite sedimentare. În pânzele de
soclu participarea subdsmentului vechi al ariei de sedimentare geosinclinale se face fie prin antrenarea
lui în procesul de deformare prin cutare (remobilizare), fie prin forfecare; acestea sunt cele mai
frecvente, iar subasmentul antrenat îl constituie soclurile cristalofiliene. În categoria pânzelor de soclu
se includ în mod firesc şi pânzele de obducţie cu antrenarea scoarţelor simatice de natură oceanică; în
atare situaţie pânzele de obducţie prezintă în constituţia lor ofiolite alături de sedimentarul acumulat în
bazinul de geosinclinal în faza de distensiune; uneori se pot desprinde prin obducţie de pe placa
subdusă numai formaţiuni sedimentare, asemenea pânze apropiindu-se de cele de cuvertură.
În cazul pânzelor de cuvertură are loc o dezlipire de pe soclul simatic sau sialic a formaţiunilor
sedimentare de eu - sau miogeosinclinal şi deplasarea lor peste zone "străine", adiacente. După
mecanism pânzele de cuvertură pot fi de forfecare primară sau subsecventă şi decolare. Decolarea
poate fi gravitaţională, pasivă, sau alunecare şi decolare determinate de compresiuni prin subşariaj. Cu
excepţia pânzelor de decolare pasivă toate celelalte, fie de soclu fie de cuvertură, stau în legătură cu
fazele tectogenetice de compresiune adică de scurtare a scoarţei; cele de decolare gravitaţională pasivă
pot fi ante-, sin- sau chiar posttectogenetice.