III.

Regimul naţional-comunist în România (1965-1989)

A. Contex istoric.
În urma morţii lui Dej, în martie 1965 succesiunea la şefia PRM (Partidul Muncitoresc Român) a fost
preluată de către Nicolae Ceasuşescu. Acesta a continuat politica de autonomie faţă de URSS şi a sprijinit
procesul de industrializare rapidă, precum şi o deschidere mai largă a Românie spre Occident. Regimul lui
Ceauşesc este denumit naţional-comunism întrucât, după 1965, partidul a încercat să acrediteze ideea unei căi
româneşti de dezvoltare a socialismului, legitimându-se prin apelul la valorile naţionale. Promovarea acestor
valori a venit ca reacţia la politica de rusificare anterioară, iar apoi ca o modalitate de a atrage atenţia
românilor de la gravele probleme economice ale României.

B. Factorii favorizanţi.
- Politica de independenţă faţă de Moscova promovată de Ceauşescu, favorizată de conflictul
izbucnit între URSS şi China în 1960. Aceasta pentru a-şi consolida poziţia va sprijini toate mişcările de
autonomie faţă de Rusia apărute în statele est-europene;
- Retragerea trupelor ruseşti de pe teritoriul României în anul 1958;

C. Cauzele apariţiei regimului naţional-comunist:

- Ceauşescu era considera singurul capabil să ducă mai departe politica de autonomie faţă
de URSS, fiind ales astfel la conducerea PRM;
- Încercarea lui Ceaşescu de a câştiga simpatia populaţiei româneşti prin promovarea
interesului naţional şi au unei perspective naţionaliste asupra trecutului prin negarea influenţelor
externe în cultura românească.

D. Etapele regimului naţional-comunist. Acţiuni şi măsuri ale regimului.

Perioada lui Nicolae Ceauşescu poate fi împărţită în două etape:
1. Liberalizarea regimului (1965-1971)
2. Revenirea la practicile staliniste (1971-1989)

Liberalizarea regimului.
În anul 1965 a fost elaborată o nouă constituţie, iar denumirea statului se modifică în Republica
Socialistă România. În textul noii constituţii nu mai apărea niciun fel de referire la URSS, iar PRM revine la
titulatura de Partidul Comunist Român. (PCR)
Abuzurile Securităţii din anii 40 şi 50 au fost denunţate oficial de Ceauşescu. În plan cultural, se
diminuază controlul cenzurii în paralele cu o mai mare deschidere spre Occident cu culturii occidentale, cu
difuzarea presei, a titulurilor şi filmelor occidentale. Sunt acceptate participări ale oamenilor de ştiinţă şi cultură
la congrese internaţionale, studii universitare în străinătate.
Un moment important al perioadei Ceauşescu a fost denunţarea invaziei Cehoslovaciei de către trupele
Pactului de la Varşovia în 1968. Văzut ca „speranţa lumii comuniste” spre o transformare în sens democratic, o
serie de lideri occidentali, ca preşedintele Franţei, Charles de Gaulle (1968) şi preşedintele american Richard
Nixon (1969), vor vizita România. După vizita preşedintelui SUA (prima a unui preşedinte american în estul
Europei), relaţiile româno-americane au cunoscut o imbunătăţire, satul român beneficiind de „clauza naţiunii
celei mai favorizate” în perioada 1974-1988. Noua politică a liderilor de la Bucureşti a permis ţării noastre să se
integreze în rândul comunităţii internaţionale ca membră a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional
şi să acceseze împrumuturi financiare.
Revenirea la practicile staliniste
Perioada de relativă liberalizare a comunismului românesc a încetat după vizitele lui Ceauşescu în China
şi Coreea de Nord din anul 1971. Impresionat mai ales de cultul personalităţii liderilor Mao Zedong şi Kim Ir
Sen din cele două ţări asiatice, Ceauşescu a decis sa aplice o serie de măsuri similare şi în România:
1. Tezele din iulie : o serie de 17 propuneri privind o mai eficientă educaţie comunsită a maselor,
inaugurând astfel o „revoluţie culturală”. Astfel se va institui un control sever asupra diferitelor
activităţi culturale, învaţământul şi mass media; Partidul trebuia să joace un rol conducător nu doar
în domeniul politic ci şi în cel educativ; presa scrisă trebuia să aibă un rol mai important în educaţia
comunistă, combătând ideologia burgheză; deschiderea spre Occident a fost abandonată; mass
media avea obligaţia de a difuza doar producţii culturale româneşti cu teme socialiste; erau
organizate peste tot ansambluri artistice care promovau creaţiile naţionale. O consecinţă a „tezelor
din iulie” a fost insitituirea şi consolidarea cultului personalităţii conducătorului, ceea ce reprezenta
supralicitarea pe cale propagandistică a meritelor lui Ceauşescu. Acest fapt a dus la apariţia unei
întregi pleiade de scriitori, artişti, muzicieni şi poeţi specializaţi în a aduce laude „iubitului
conducător”.
2. În 1974 Constituţia a fost modificată prin crearea funcţiei de Preşedinte al Republicii Socialiste
România, funcţie deţinută tot de Ceauşescu, care va cumula tot mai multe funcţii în stat. De
asemenea din acest moment, liderul român îşi promovează proprii membrii ai familiei în funcţi de
stat şi partid, inaugurând socialismul dinastic.
Criza regimului naţional-comunist
În anii 70 economia a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, bazată mai ales pe industria grea şi
petrolieră. Pe termen lung acestă dezvoltare monoindustrială a dus la apariţia unor dezechilibre în economia
românescă. Nemulţumirea populaţiei faţă de regimul Ceauşescu a crescut tot mai mult ca urmare a apariţiei
unei crize economice severe după anul 1975. Investiţiile din industria petrolieră s-au dovedit neviabile în
contextul crizei petrolului declanşat în ţările arabe in 1978 prin creşterea preţului la petrol.
Efectele crizei au fost resimţite puternic de către populaţie prin apariţia crizei alimentare, iar pentru a
se rezista s-a recurs la împrumuturi externe considerabile. În anii 80 restricţiile impuse populaţiei au crescut şi
mai mult din cauza deciziei guvernului de a achita împrumuturile externe. Astfel Ceauşescu impune
populaţiei măsuri de austeritate fără precedent în statele comuniste:
- Raţionalizarea alimentelor (pâine, lapte, făină, carne);
- Raţionalizarea energiei electrice şi a combustibilului pt maşini;
- Programul de control al natalităţii prin care se interzicea avorturile
- Programul de sistematizare a satelor;
E. Consecinţe.
- Concentrarea puterii în mâinile conducătorului şi refuzul acestuia de a tolera apariţia unor poli de
putere alternativi cu care să se poată negocia o tranziţie paşnică spre democraţie a dus la modalitatea
violentă prin care regimul său a căzut în decembrie 1989;
- Inexistenţa unei societăţi civile în perioada comunistă a determinat o mai mare toleranţă din partea
românilor, după 1989, faţă de abuzurile puterii.

IV. Disidenţa anticomunistă.

A. Context istoric.
Fenomenul rezistenţei faţă de regimurile comuniste a fost unul general, specific statelor comuniste, manifestat
sub diferite forme. Mişcarea de disidenţă anticomunistă poate fi explicată ca o împotrivire,
individuală sau comună, prin diferite forme de manifestare, faţă de regimul politic comunist.
B. Forme de disidenţă româneşti.
1. Rezistenţa armată. La sfârşitul anilor 40 s-au format o serie de grupuri restrânse de persoane din
toate categoriile sociale, care s-au refugiat în zonele montane, opunându-se prin forţă armată
regimului. Aceştia au primit uneori sprijinul ţăranilor din zonele în care s-au refugiat. Trupele de
securitate vor reuşi să neutralizeze aceste grupuri până în anul 1962. Cele mai importante grupuri au
fost: Haiducii Muscelului, Sumanele Negre (Bucovina), Ţepeş I, Ţepeş II, grupul din zona Făgăraş.
2. Grevele muncitoreşti. Prima acţiune de mare amploare a avut loc în 1977 în Valea Jiului. Ca urmare
a amplorii protestelor Ceauşescu se va implica direct în aplanarea conflictelor negociind personal cu
minerii. Strategia sa a funcţionat şi, deşi a promis că nu vor fi repercusiuni, toţi liderii grevei au fost
arestaţi.
3. Mitinguri de protest. În 1987, muncitorii de la două mari fabrici din Braşov au ieşit în stradă, liderii
acţiunii fiind arestaţi şi brutalizaţi de securitate.
4. Proteste individuale ale intelectualilor români. Scriitorul Paul Goma a protestat în mai multe
rânduri faţă de încălcarea drepturilor omului în România, ca urmare a semnării în 1975 de către
România a Acordurilor de la Helsinki, de respectare a drepturilor omului. În urma unei scrisori trimise la
radio „Europa Liberă”, prin care cerea respectarea drepturilor omului în România, cu un impact
internaţional semnificativ, în 1977 a fost expulzat în Franţa.
Doina Cornea, lector la universitatea de Litere din Cluj, a fost demisă în 1983, întrucât a folosit
materiale interzise de regim în activitatea didactică. A trimis, de asemenea, mai multe scrisori de
protest în Occident, fiind obligată de Securitate la domiciliu forţat. Similare au fost şi cazurile Mircea
Dinescu sau Andrei Pleşu.
5. Critici impotriva regimului apărute în cadrul partidului. În 1989 şase membrii importanţi ai
partidului i-au adresat lui Ceauşescu o scrisoare (Scrisoarea celor şase) în care condamnau cultul
personalităţii şi încălcarea drepturilor omului.
6. Activitatea secţiei româneşti a postului de radio „Europa Liberă”. Prin acest canal de
comunicare se difuzau în România scrisorile de protest ale disidenţilor români, diferite ştiri din Occident,
comunismul fiind comdamnat pentru represiunea dusă împotriva propriilor cetăţeni. Pentru un număr
mare de români, era singura cale de a obţine informaţii care să nu fie denaturate de propaganda
comunistă.
C. Consecinţe. Semnificaţia disidenţei
- Disidenţa anticomunistă a fost una dintre cauzele care a dus la prăbuşirea regimului comunist din
1989;
- Disidenţii au contribuit prin acţiunile lor la cunoaşterea de către Occident a încălcării drepturilor omului
în România şi formele de represiune la care românii erau supuşi.