Universitatea Tehnică ”Gh.

Asachi” din Iaşi

Facultatea de Inginerie Chimică şi Protecţia Mediului

Referat
la
Extracţia Principiilor Active şi Surse Naturale

Masterandă:
Master anul I
Produse Farmaceutice şi Cosmetice

2009
 Tema:
VITAMINE HIDROSOLUBILE
 Vitaminele reprezintă o clasă de substanţe organice de origine în
general exogenă (alimentară) cu structuri chimice foarte variante, care sunt indispensabile
organismului uman şi care în cantităţi foarte mici, asigură creşterea, dezvoltarea şi
funcţionarea normală a acestuia.[1]
Rolurile vitaminelor în organism:
-sunt factori alimentari, accesorii absolut necesari organismului animal;
-sunt indispensabile creşterii normale şi manifestării proceselor vitale ale organismului;
-sunt componente esenţiale pentru evoluţia normală a proceselor metabolice;
-exercită acţiuni de reglare a funcţiilor celulare şi intervin în utilizarea energiei;
-unele vitamine acţionează în calitate de coenzime, asigurând efectul catalitic al enzimelor, cu
care acţionează şi modulând astfel activitatea acestora.
Sursa primordială furnizoare de vitamine pentru om o reprezintă plantele şi produsele
acestora. O sursă secundară de vitamine o constituie flora bacteriană localizată în intestinul
gros şi care sintetizează anumite vitamine pe care le furnizează organismului.[2]
Vitaminele pot fi clasificate în vitamine hidrosolubile şi vitamine liposolubile.
Vitaminele hidrosolubile sunt cele din complexul B şi vitamina C. Funcţiile lor sunt în general
de a asista enzimele importante implicate în producţia de energie din carbohidraţi şi grăsimi.
Nu sunt depozitate în organism în cantităţi mari, deci aportul frecvent este necesar. Carenţele
de vitamine hidrosolubile afectează cel mai mult ţesuturile care "cresc" sau au un metabolism
rapid cum ar fi pielea, sângele, tractul digestiv şi sistemul nervos. Sunt instabile în prezenţa
căldurii şi procesul de preparare al hranei afectează conţinutul de vitamine din mâncare.[3]

Vitamina B1 (tiamina, aneurina, vitamina antiberiberică, vitamina antinevritică)

Sursa principală de vitamină B1 pentru organismul uman o

constituie alimentele de origine vegetală şi mai puţin cele de origine animală. Cantităţi mari
de tiamină se găsesc în drojdia de bere (între 1-7 mg/100g), apoi în cuticula boabelor de
cereale (orez, grâu etc.), soia, pâinea intermediară şi neagră etc. Deşi conţin cantităţi mici de
tiamină, alimentele de origine animală reprezintă totuşi o importantă sursă de vitamină B 1
pentru om. Din această categorie de alimente, cea mai bună sursă o constituie carnea de porc,
ficatul, rinichii, ouăle, laptele, peştele etc. În acest din urmă caz, trebuie menţionat faptul că în
carnea unor specii de peşti există tiaminaza capabilă să distrugă vitamina B1.[1]
Fructele şi legumele verzi sunt, în general, sărace în tiamină, cu excepţia unor
leguminoase. Distrugerea cojilor acestora le fac şi mai sărace prin antrenarea tiaminei cu apă
în timpul spălării.
Tiamina mai poate fi sintetizată şi de către unele bacterii intestinale la nivelul
caecum-ului, dar aceasta este mai puţin importantă pentru necesităţiile organismului, dat fiind
faptul că biosinteza are loc în aval de zona în care se realizează absorbţia intestinală a
vitaminei (zona proximală a intestinului subţire).
Vitamina B1 prezintă importanţă îndeosebi în metabolismul proteinelor şi al glucidelor,
apoi în funcţionarea normală a sistemului nervos central şi, cu precădere, a celui periferic, a
aparatului digestiv şi a glandelor endocrine, în procesul de creştere, în absorbţia intestinală a
grăsimilor, etc. Tiamina (cum mai este numită vitamina B 1) favorizează depunerea
glicogenului în ficat şi accelerează procesul de eliminare a urinei, fiind indispensabilă în
transformarea hidraţilor de carbon în lipide şi mijlocind astfel obţinerea de surse suplimentare
de energie. De asemenea, ea menţine sănătos sistemul nervos în totalitatea lui, îmbunătăţeşte
tonusul muscular şi contribuie la apărarea organismului împotriva infecţiilor.[4]
Tiamina este recomandată în tratarea a numeroase afecţiuni, cum ar fi: anorexie,
întârzieri în creştere, digestie lentă, tulburări de sarcină şi alăptare, colite, stres, iritabilitate,
anemie, greaţă, oboseală generală şi covalescenţă, ateroscleroză, tulburări de ritm cardiac,
arsuri, nevrite şi polinevrite („vitamina antinevritică”), beri-beri („vitamina antiberi-beri),
dureri diferite, hemoragii cerebrale, tromboze, boli infecţioase ale sistemului nervos,
insuficienţă cardiacă, miocardite („vitamina inimii”), insuficienţe hepatice, hepatite şi ciroze,
gută, algii reumatismale, dermatoze etc. Trebuie avut în vedere faptul că tiamina este
sinergică cu celelalte vitamine din complexul B (cum sunt şi acestea între ele) şi că, din
păcate, nu este stocată în corp, trebuind deci să fie înlocuită zilnic.[3]

Vitamina B2 (riboflavina, vitamina G)

În diferite surse naturale, vitamina B2 se găseşte atât sub formă

de riboflavină liberă cât şi sub forma celor două coenzime nucleotidice. Cea mai bogată sursă
de riboflavină pentru om este drojdia de bere care conţine pâna la 7 mg/100g. Obţinerea
preparatelor farmaceutice de vitamină B2 se face prin fermantaţie, prin utilizarea unor tulpini
microbiene de Ashbya gossypii şi Candida guillermondii, bune producătoare de riboflavină.
[1]
Marea majoritate a alimentelor de origine animală sau vegetală conţin cantităţi
apreciabile de riboflavină ce satisfac pe deplin necesităţiile organismului uman. Printre
alimentele cele mai bogate în vitamină B2 se numără ficatul, brânzeturile, ouăle, muşchiul de
vită şi porc, vinul roşu şi mai puţin cel alb, spanacul, tomatele, ceaiul etc.[2]
Conţinutul în riboflavină al fructelor şi zarzavaturilor creşte pâna la maturitate, după
care scade treptat. În procesul de maturare al caşcavalului, între a 3-a şi a 6-a lună conţinutul
în vitamină creşte, de asemenea, considerabil.
Vitamina B2 are un rol important în metabolismul proteinelor, grăsimilor, dar cu
precădere al glucidelor (scade glicemia), în creşterea şi respiraţia celulelor, ca şi în procesul
normal al vederii. De asemenea, ea asigură un bun tonus muscular şi acţionează favorabil
asupra pielii, a mucoaselor şi intestinelor, intervine în fenomenele de oxidoreducere de la
nivelul celulelor, influenţează creşterea şi reproducerea, precum şi sinteza hemoglobinei.
Riboflavina se foloseşte cu precădere în anumite afecţiuni ale pielii şi ale mucoaselor,
în tulburări de adaptare vizuală la întuneric, conjuctivite, ca şi în enterite cronice, seboree,
eczeme, crampe musculare, astm, migrene, inflamaţii bucale, întârzieri de dezvoltare la sugari
şi copii, stres, alcolism, diabet zaharat, artrită, diaree, ameţeli, tremurături etc. De puţină
vreme, această vitamină este utilizată şi în profilaxia cancerului.
Vitamina B2 o găsim în muşchi, în retină (cu rol în adaptarea vizuală la lumină).[4]
 Vitamina B3 (acidul pantotenic, coenzima A)

Acidul pantotenic, este extrem de răspândit în natură, fie sub

formă liberă, fie sub forma sa activă de conzimă A. Extrem de bogată în acid pantotenic este
drojdia de bere (200 m g/g). Dintre alimentele de origine animală, cele mai bogate surse de
acid pantotenic sunt organele în care metabolismul este extrem de intens: ficatul de vită (75 m
g/g), ficatul de oaie şi porc (aprox. 50 m g/g), rinichii (30-50 m g/g), gălbenuşul de ou (55 m
g/g), carnea de porc (aprox. 10 m g/g) etc. Alimentele de origine vegetală cu conţinut ridicat în
acid pantotenic sunt: pâinea neagră (14 m g/g), conopida (10 m g/g), ciupercile (17 m g/g),
spanacul (25 m g/g), roşiile (3,5 m g/g).[1]
Acidul pantotenic are rol în metabolismul celular şi, împreună cu alte vitamine,
contribuie la dezvoltarea energiei provenite din glucide, grăsimi şi proteine. De asemenea,
printre proprietăţile vitaminei B5 se numără urmatoarele:
o participă la menţinerea stării de sănătate a aparatului digestiv, a ficatului şi a
epiteliilor;
o stimulează activitatea diferitelor glande şi sporeşte producţia de hormoni a
suprarenalelor ;
o menţine starea de sănatate a nervilor, a pielii şi a glandelor;
o sporeşte rezistenţa la stres şi contribuie la formarea unor hormoni şi anticorpi;
o intervine în procesele de creştere, în prevenirea apariţiei dermatitelor (bolilor de piele),
în metabolismul glucidelor şi în utilizarea eficientă a colinei etc.[3]
Acidul pantotenic este indicat în: tulburări hepatice, enterocolite, inflamaţii pulmonare
şi ale căilor respiratorii, în astm bronşic, diferite dermatoze, rinite alergene, nelinişte, stări
depresive, stres, oboseală, diferite infecţii, cefalee, artrită, alergii, tulburări digestive, crampe
musculare, tulburări gastrointestinale etc. De asemenea, acidul pantotenic reduce efectele
toxice şi reacţiile adverse produse de un mare număr de antibiotice.
Necesarul zilnic de vitamina B5 este de 5-15 mg. O alimentaţie normală asigură un
aport zilnic de 5-20 mg acid pantotenic, care, de altfel, în oarecare proporţie, poate fi sintetizat
şi de flora intestinală. Eficacitatea sanogenă a acestei vitamine sporeşte prin administrarea
concomitentă cu vitaminele B6, B9 şi C.[4]

Vitamina B4 (acid folic, acid pteroiglutamic, vitamina M)

Acidul folic este relativ larg răspândit în natură, atât în ţesuturile vegetale cât şi
animale. Dintre alimentele de origine vegetală cele mai bune surse de acid folic pentru om
sunt spanacul, pâinea, morcovii, tomatele, fasolea, varza etc. iar dintre alimentele de origine
animală cele mai bune surse sunt ficatul, gălbenuşul de ou, carnea de viţel, laptele etc.[1]
 Printre procesele în care vitamina B4 are o importanţă majoră, se numără: formarea
globulelor roşii, metabolizarea proteinelor, rol important în producerea acizilor nucleici (ADN
şi ARN), diviziunea celulară, utilizarea zaharurilor şi aminoacizilor.
Beneficii aduse de prezenţa acidului folic în organism: oferă protecţie împotriva
paraziţilor intestinali, conferă pielii un aspect sănătos, măreşte lactaţia, are efect analgezic,
preîntâmpină deficienţele de naştere, acţionează preventiv împotriva anemiei.
Carenţa acestei vitamine poate provoca anemia nutriţională macrocitică. Nu se cunosc
efecte toxice ale acidului folic. Printre substanţele care influenţează negativ prezenţa acestei
vitamine în ţesuturi, se pot număra: apa, lumina soarelui, estrogenii, tehnicile de prelucrare
alimentară (în special fierberea), căldura excesivă.[2]

Vitamina B5 (niacina, nicotinamida, vitamina PP, factorul pelagro-preventiv)

Deşi nu se acumulează în organismele vii, acidul nicotinic şi

amida sa sunt larg răspândite în natură în cantităţi relativ mari, mai ales sub forma celor
coenzime piridin-nucleotidice, datorită importanţei metabolice imense a acestora din urmă.[1]
În ţesuturile animale se întâlneşte mai ales nicotinamida alături de formele
coezimatice, iar în cele vegetale acidului nicotinic se află în formă legată a cărui structură nu a
fost încă elucidată complet. Dintre alimentele de origine vegetală şi animală, cele mai bune
surse de niacină sunt pâinea neagră şi intermediară, orezul, soia, fasolea, mazărea, carnea de
vacă, porc şi pasăre, rinichi, ficat, drojdie etc. Pentru alimentaţia omului, cea mai importantă
sursă de vitamină PP este carnea, în special ficatul, rinichiul şi inima.O altă sursă importantă
de niacină este peştele, cel marin fiind mult mai bogat în vitamină PP decât peştele de apă
dulce. În timul procesului culinar (fierbere), vitamina PP nu se distruge; în schimb, la
măcinatul cerealelor o bună parte se pierde prin înlăturarea tărâţelor.[2]
Principalele surse alimentare sunt: carnea (ficatul şi rinichii), peştele, ouăle, drojdia de
bere, cerealele şi ciupercile. Vitamina PP este stabilă la lumină, la căldură şi rezistentă la
oxidare.
De asemenea, niacina este esenţială pentru corp deoarece :
o este un factor antipelagros de primă importanţă;
o are acţiune vasodilatatoare la nivelul pielii;
o serveşte la buna funcţionare a sistemului nervos central;
o stimulează secreţia gastrică;
o măreşte glicemia şi scade nivelul colesterolului;
o menţine sănătatea pielii, a limbii şi a ţesuturilor digestive;
o favorizează circulaţia cerebrală şi coronariană;
o scade tensiunea arterială;
o stimulează secreţia gastrică şi eliminarea bilei;
o inlesneşte asimilarea fierului etc.
Vitamina B3 este indicată în pelagră, herpes, acnee, prurit, tulburări circulatorii
periferice, degerături, afte, inflamaţii bucale, enterocolită, diferite psihoze, stări depresive, în
diaree, hipertensiune arterială şi ateroscleroză, respiraţie dificilă, alcoolism, stres, insomnii,
artrită, indigestii, cefalee, ameţeli, iritabilitate, senzaţie de rău general etc.
Pentru un organism matur, necesarul zilnic de vitamina PP este de cca. 19 mg (18-23
mg la bărbaţi şi 12-15 mg la femei).[4]
Vitamina B6 (piridoxina, adermina)
 Ca toate vitaminele complexului B, vitamina B 6 se găseşte în cantităţi mari în drojdia
de bere. Cantităţi apreciabile de piridoxină se găsesc în multe alimente de origine animală şi
vegetală, cele mai bune surse vitaminice pentru om fiind peştele, rinichiul şi ficatul de porc,
carnea de porc slabă, gălbenuşul de ou, brânzeturile, vinul, laptele etc. Ca şi în cazul celorlalte
vitamine din grupa B, cantităţi foarte mari de piridoxină se găsesc în lăptişorul de matcă
(aprox. 5000 mg / g spre deoosebire de 0,04-0,30 mg / g în mierea de albine). Dintre alimentele
de origine vegetală, cele mai bune surse de vitamină B 6 sunt făina integrală de gâu, legumele
proaspete, fructele etc.[1]
Acestă vitamină are un rol important în formarea hemoglobinei, în metabolismul
aminoacizilor, proteinelor, glucidelor şi lipidelor (îndeosebi al acizilor graşi esenţiali), fiind şi
stimulent muscular; are influenţă benefică asupra pielii, precum şi în procesul de creştere. De
asemenea, piridoxina intervine în mod esenţial în: buna funcţionare a sistemului nervos, a
măduvei osoase; producerea de globule roşii şi de anticorpi; controlarea echilibrului sodiului
şi al potasiului, al sistemului muscular şi osos; metabolismul colesterolului; împiedicând
depunerea acestuia pe pereţii interiori ai arterelor (ateroscleroză); creştere şi reproducere.[2]
Preventiv şi curativ, vitamina B6 este indicată în următoarele afecţiuni: acnee (în
asociere cu vitaminele B2 şi B3), eczeme, hipercolesterolemie, diferite tipuri de infecţii, diaree,
hemoroizi, artrită, iritabilitate şi depresie nervoasă, astenie, insomnii, distrofii musculare,
diferite afecţiuni nervoase, ulcere de diverse etiologii, eczeme ale sugarilor, hipertensiune
arterială, anemii, tulburări ale sarcinii, tulburări hepatice, hepatită endemică, glosite, stomatite
(în asociere cu vitaminele B2 şi B3), pelagră, dermatite seboreice, nevrite.[3]

Vitamina B8 (biotina, vitamina H, coenzima R)

Biotina este destul de larg răspândită în regnul animal şi vegetal,

atât în stare liberă cât şi sub formă unor derivaţi.[1]
Cantităţi mari de biotină se găsesc în drojdia de bere (aprox. 90 mg /100g ).Majoritatea
alimentelor de origine animală şi vegetală conţin cantităţi satisfacatoare de biotină. Cele mai
bune surse alimentare de biotină sunt: ficatul, carnea de pasăre, porc şi vită, ouăle, laptele,
brânza, peştele (în special cel oceanic), varza, spanacul, tomatele, pâinea intermediară şi
neagră etc.[2]
La biotina exogenă, integrată odată cu alimentele, se adaugă şi forma endogenă
reprezentată de biotina sintetizată de bacteriile saprofite ale tubului digestiv. La mamifere,
biotina endogenă reprezintă o pondere ce nu poate fi neglijată în necesarul zilnic al
organismului animal în această vitamină. Pentru om însă, se pare că biotina produsă de flora
microbiană este în cantitate mică, neputând satisface nici pe departe cerinţele organismului
uman.
 Mai trebuie menţionat faptul că gălbenuşul de ou reprezină una din cele mai bune
surse de biotină pentru om, consumul exagerat de ouă crude determină apariţia simptomelor
de hipovitaminoză. Acest lucru se explică prin faptul că albuşul de ou conţine o proteină
specifică numită avidină, capabilă să formeze cu biotina un complex ce nu poate fi absorbit la
nivel intestinal.
Biotina intervine în metabolismul proteinelor, lipidelor şi glucidelor, contribuie la
funcţionarea normală a pielii şi a mucoaselor, combate stările de oboseală etc. Acţiunea
benefică a biotinei sporeşte prin asociere cu vitaminele A, B 2, B3 şi B6, fiind diminuată în
cazul consumului de alcool.[4]
Această vitamină este indicată în unele afecţiuni ale pielii, cum ar fi: dermatite,
eczeme, seboree, oprirea sau încetinirea creşterii părului şi albirea prematură a acestuia,
alopecie; precum şi în stări depresive, de oboseală, dureri musculare, senzaţie de frică etc.[3]

Vitamina B12 (cobalamina, factorul antipernicios)

Spre deosebire de toate celelalte vitamine, sursa exclusivă de vitamina B 12 exogenă

pentru om o constituie alimentale de origine animală. Plantele nu necesită cobalamină pentru
creşterea şi dezvoltarea lor din care cauză această vitamină nu sintetizează şi nu se găseşte în
legume şi fructe, cu excepţia celor fermentate datorită contaminării bacteriene. De aceea,
regimul strict vegetarian poate da simptome de hipovitaminoză B 12 dar nu şi simptome de
avitaminoză.[1]
Cele mai bune surse de cobalamină pentru om le reprezintă alimentele ce conţin ficat
(în special ficat de vacă şi pasăre), peşte, ouă, brânzeturi, carne slabă de viţel, porc şi pasăre,
lapte etc.[2]
Astfel, dintre proprietăţile ei, enumerăm următoarele:
o participă activ la metabolismul proteinelor, lipidelor şi glucidelor;
o contribuie la funcţionarea normală a celulelor, în special a celor din maduva osoasă ;
o are rol benefic asupra sistemului nervos şi a traiectului gastrointestinal;
o acţionează în mod esenţial în formarea globulelor roşii la nivelul oaselor, în sinteza
proteinelor care participă la edificarea diferitelor ţesuturi, precum şi în sinteza
nucleoproteinelor etc.
Vitamina B12 este ideală pentru creştere. Insuficienţa ei în alimentaţie duce la
instalarea unor grave anemii (anemia pernicioasă, manifestată prin anemie generală şi
tulburări nervoase deosebit de grave). În plus, această vitamină are un rol important şi în
protejarea celulelor hepatice, datorită proprietăţii ei de a impiedica depunerea grăsimilor în
ficat. Se afirmă despre cobalamină că ar fi destul de eficientă şi în bolile precanceroase, şi în
cele canceroase.
Vitamina B12 e solubilă în apă, stabilă la caldură (suportă temperaturi de până la
120°C), fiind însă inactivată de lumină, ca şi de excesul de vitamina C, de alcool şi de
somnifere. Eficacitatea ei sporeşte prin asociere cu vitaminele B6, B9, C, colina, inozitol,
precum şi în prezenţa potasiului.[3]
Vitamina B12 este indicată în anemii de orice fel, în nevralgii, dureri reumatismale,
oboseală fizică şi intelectuală, colite, alergii, iritabilitate, depresii, insomnii, alcoolism, reflexe
lente, dificultăţi de comunicare şi de vorbire, anorexie etc. Această vitamină este recomandată
celor afectaţi de ateroscleroză.[4]
 Vitamina C (acid ascorbic, vitamină antiscorbutică)

Vitamia C este larg răspândită în plante şi în unele microorganisme unde este

sintetizată din precursori glucidici. Majoritatea animalelor pot sintetiza acidul ascorbic, cu
excepţia omului, primatelor şi cobaiului.[1] Pentru om, cele mai bune surse de vitamină C
sunt fructele şi legumele proaspete, cum ar fi: măceşe, varză, ardei gras, afine, urzici, lămâi,
conopidă, ţelină, castraveţi, spanac, pepene galben, ficat, lapte, cartofi etc.[2]
Vitamina C prezintă o importanţă capitală pentru organism. Principalele ei proprietăţi
sunt următoarele:
o intervine în fenomenele de oxidoreducere, fiind cel mai puternic antioxidant;
o este antiinfectioasă, tonifiantă, antitoxică;
o participă la asimilarea de către organism a fierului;
o previne şi vindecă scorbutul;
o măreşte rezistenţa vaselor sanguine;
o contribuie la formarea globulelor roşii, a dinţilor şi oaselor;
o are rol de reglare a nivelului glicemiei şi al colesterolului, de distrugere a toxinelor
acumulate în organism;
o intervine în buna funcţionare a ţesuturilor, precum şi a diferitelor organe;
o participă la transformările chimice ale proteinelor, lipidelor şi glucidelor, la formarea
substanţelor intercelulare;
o diminuează perioadele de convalescenţă;
o este eficientă în reducerea ritmului de opacifiere a cristalinului (îndeosebi la
persoanele vârstnice);
o întârzie apariţia cataractei şi-i reduce gravitatea cu cca. 50%;
o împiedică depunerea grăsimilor la nivelul ficatului, asigură funcţionarea normală a
celulei hepatice;
o intervine în metabolismul carotenilor;
o protejează acidul folic;
o are acţiune antialergică;
o ca laxativ natural;
o scade incidenţa apariţiei de cheaguri în vasele sanguine;
o măreşte gradul de absorbţie a fierului organic;
o reduce efectele unui număr mare de alergeni;
o asigură coeziunea celulelor proteice, mărind astfel durata vieţii.[4]
Datorită acestor proprietăţi, vitamina C este indicată într-un mare număr de afecţiuni,
cum ar fi: forme incipiente de scorbut, boli infecţioase acute şi febrile, surmenaj fizic şi
intelectual, anemii, anorexie, oboseală, neadaptarea organismului la frig, diferite alergii,
arsuri, hemoragii nazale şi hemoragii vaginale, acnee, celulită, stres, carenţă de calciu
(fracturi, osteomielită, paradontoze, carii dentare, tulburări de creştere), răceală şi gripă,
tulburări respiratorii, artrită, diaree, hipcolesterolemie, hipertensiune arterială şi ateroscleroză,
diferite tulburări digestive, afecţiuni vasculare, deficienţe în buna funcţionare a glandelor
sexuale, angine, sinuzite, gingivite, diferite toxicoze, diabet, astenii, insuficienţă cardiacă,
reumatism cardiovascular, pneumonii şi pleurezii, tuberculoză pulmonară, astm bronsic,
dificultăţi în menţinerea sarcinii şi asigurarea alăptării, în cicatrizarea rănilor şi tratarea
contuziilor uscate, inflamaţii ale căilor biliare, hepatice şi ciroze hepatice etc. În plus, s-a
arătat că această vitamină este şi antiaterosclerogenă.[3]
 Bibliografie

1. Bouchard, M. –Terapie prin vitamine, Ed. Niculescu, Bucureşti, 2000

2. Cojocaru, D.C.- Biochimia vitaminelor, Ed. Gama, Iaşi
3. Munnich, A., Ogier, H., Saudubray, J.L.- Les vitamines. Aspects metaboliques,
genetiques, nutritionneles et therapeutiques, Masson, Paris, 1987
4. Neamţu, G.- Biochimie vegetală, Ed. Ceres, Bucureşti, 1981