OPTIMIZAREA FUNCŢIONĂRII REŢELELOR ELECTRICE

1.GENERALITĂŢI

În cele mai multe ramuri ale ştiinţelor tehnice proiectarea unor elemente sau instalaţii
poate fi făcută în mai multe variante, în funcţie de criteriile care stau la baza proiectării. Oricare
ar fi aceste criterii, rezultatul proiectării conduce la alegerea unor valori pentru variabilele de
proiectare care pot fi mărimi de natură fizică diferită, valori pentru anumite proporţii dintre aceste
mărimi sau valori pentru orice alte funcţii, dependente de mai multe variabile, particulare
problemei puse. La proiectare apare aspectul alegerii variantei optime, cu condiţia satisfacerii
unor limitări şi restricţii. Se consideră soluţia optimă a problemei acea soluţie care conduce la
cea mai bună alegere a valorilor variabilelor în condiţiile îndepliniri tuturor limitărilor şi
restricţiilor puse. Metodele ce vor fi examinate fac apel la calcule numerice, în consecinţă
aplicarea lor practică este legată direct de utilizarea calculatoarelor. Aceste metode nu permit în
general, obţinerea unei soluţii calitativ diferite pentru problema în studiu, ci conduc la alegerea
celor mai bune valori dintre cele tehnic posibile, adică optimizează soluţia în concepţia de
proiectare a utilizatorului.
Metodele şi tehnicile aplicate pentru determinarea soluţiei optime sunt cele dezvoltate în
programarea matematică. în formularea problemelor de programare matematică obiectivul asupra
căruia este concentrată atenţia apare sub forma unei funcţii ale cărei valori maxime sau minime
le căutăm şi care este denumită funcţie obiectiv. Formularea modelului matematic pentru orice
problemă de programare matematică are la bază trei aspecte şi anume:variabilele de proiectare,
funcţia obiectiv şi restricţiile.
Variabilele de proiectare, sau variabilele unei probleme de optimizare, reprezintă un
număr de mărimi prin intermediul cărora este descrisă configuraţia structurală,şi orice alte
mărimi legate de anumite aspecte ale problemei. În general, există o anumită ierarhie între
diferitele clase ale variabilelor.
Funcţia faţă de care se efectuează optimizarea este denumită funcţie obiectiv sau funcţie
scop. În procesul de optimizare se caută valorile variabilelor pentru care funcţia obiectiv este
maximă sau minimă. Din punct de vedere formal nu există o deosebire între minimizarea sau

1
maximizarea funcţiei obiectiv. Funcţia obiectiv este o funcţie cu valori reale, determinată faţă de
variabilele de proiectare. Natura matematică a funcţiei obiectiv depinde de relaţiile dintre
variabilele faţă de care aceasta este definită.
Restricţiile în orice problemă de optimizare reprezintă relaţii de constrângeri care trebuie
satisfăcute pentru ca soluţia în proiectare să fie acceptată. Acestea pot exprima direct anumite
limitări impuse unei variabile sau unui grup al variabilelor(restricţii explicite) sau pot exprima
indirect aceste limitări asupra unor mărimi de care depind variabilele(restricţii implicite

2.METODE DE OPTIMIZARE A SISTEMELOR ELECTROENERGETICE

Reţelele electrice de alimentare cu energie electrică a întreprinderilor industriale au

crescut mult ca importanţă, întrucât odată cu intensificarea mecanizării şi automatizării, au
sporit considerabil lungimile cablurilor electrice şi cantităţile de echipament electric, iar
proiectarea şi exploatarea acestor reţele au devenit probleme tot mai complexe şi dificile atât din
punct de vedere tehnic cât şi economic.
Problema de bază care s-a pus şi evident, se va pune şi în viitor, este ca în anumite
condiţii concrete, să se poată alege varianta cu eficacitatea economică cea mai ridicată dintre
toate variantele posibile din punct de vedere tehnic, adică să se conceapă anumite criterii de
apreciere care să reflecte cât mai riguros anumite aspecte tehnice şi economice legate de scopul
propus şi care să permită luarea unei decizii finale.
Dificultăţile ivite în stabilirea indicilor de performanţă şi a metodelor de optimizarea s-
au amplificat foarte mult deoarece condiţiile generale ce trebuie îndeplinite de orice reţea sunt
foarte complexe.
Matematic, de asemenea, au apărut anumite dificultăţi în optimizarea reţelelor electrice
întrucât de multe ori numărul necunoscutelor este mai mare decât numărul ecuaţiilor ce pot fi
scrise, problema fiind nedeterminată, necesitând pentru rezolvare ipoteze suplimentare legate
de mărimile de optimizat ale căror valori urmau să fie extreme.
In literatura de specialitate care abordează această tematică se prezintă mai multe metode
de rezolvare a acestor probleme legate de definitivarea variantelor de electrificare, bazate în
principal pe următoarele criterii de optimizare :pierderi de putere sau energie electrică minime
(densitate de curent constantă) pe elementele reţelei electrice, cheltuielile anuale de exploatare
minime, cheltuieli anuale de calcul minime, cheltuieli totale actualizate minime etc. Aceste

2
criterii de optimizare adoptate ca ipoteze suplimentare au permis să se completeze numărul de
ecuaţii necesare, astfel că problema optimizării reţelelor electrice de sector a devenit compatibilă
din punct de vedere matematic, adică s-au putut determina soluţiile funcţiilor obieciv(scop,de
eficienţă) care caracterizează varianta optimă, trecându-se la realizarea ei în practică.

2.1. Metode de optimizare a secţiunii reţelelor electrice

2.1.1. Criteriul pierderilor de putere sau energie minime (densitate de curent

constantă) ( j=ct., Pmin , Wmin )

Acest criteriu are la bază condiţia de minimizare a pierderilor de putere sau energie
electrică în liniile electrice şi constă în calculul secţiunilor diferitelor tronsoane sau ramificaţii
în aşa fel încât pierderile de tensiune să nu depăşească limitele admisibile sau în în cazul reţelelor
radiale - arborescente să nu fie depăşite aceste limite în nici unul din punctele terminale ale
ramificaţiilor reţelei, folosindu-se formulele :

j
U a
A / mm 2

3  I k cos  k

I1 I I I
S1  , S 2  2  , S k  k  , S n  n [mm 2 ]
j j j j

în care: U a - pierderea de tensiune activă totală admisibilă [V];

 - rezistivitatea materialului conductor [  mm2 /km];

lk , cos  k - lungimea, respectiv factorul de putere al tronsonului sau ramificaţiei de reţea
“k”[km];
Ik - curenţii pe diferitele tronsoane sau ramificaţii[A];
Practic domeniul de utilizare se extinde asupra reţelelor electrice miniere din sectoarele
mecanizate cu durată mare de funcţionare, definitivarea soluţiilor făcându-se după comparaţia
cu densitatea economică de curent, j > jec sau j < jec.

2.1.2.Criteriul cheltuielilor anuale de exploatare minime

Acest criteriu de optimizare prezentat în numeroase lucrãri de specialitate constã în

3
alegerea acelor secţiuni de cabluri electrice a reţelei electrice de sector pentru care cheltuielile
anuale de exploatare (CL) sunt minime.

pa  pr I 2 *  * l * * c
CL  (a  b * S ) * l  3 max [lei / an]
100 1000 * a

Secţiunea optimă – economică - (Sopt, Sec )se calculează cu ajutorul relaţiei obţinută prin
rezolvarea funcţiei obiectiv, CL = f(s), cu una din metodele matematice de căutare a soluţiei
optime, care are următoarea expresie analitică:
3 * *  * c
S opt  S ec  I max [mm 2 ]
10 * b * ( p a  p r )

în care:a- parte din cheltuielile de investiţii care nu depind de secţiunea

conductoarelor [lei/km];
b- cota parte din cheltuielile de investiţii care depind de secţiunea conductoarelor
[lei/km];
l- lungimea liniei electrice [km];
pa- cota anuală pentru amortisment a liniilor electrice [%];
pr- cota anuală pentru întreţinere şi reparaţii curente [%];
Imax (Pmax)- sarcinile maxime corespunzătoare curbelor de sarcină [A],[kW];
 - timpul pierderilor maxime [ore];
c- preţul unui kWh de energie electrică pierdută [lei/kWh].
Domeniul de utilizare se referă la cablurile armate magistrale, în cazul sistemelor de
electrificare centralizate sau când aceste posturi se amplasează la distanţe mari faţă de activităţile
productive, iar pentru uşurarea calculelor s-au normat aceste densităţi economice de curent.

2.1.3 Criteriul cheltuielilor anuale de calcul minime

Metodologia de calcul, bazată pe acest criteriu, diferă de la ţară la ţară, dar, în principiu
urmăreşte optimizarea secţiunilor cablurilor electrice prin minimizarea atât a cheltuielilor de
investiţii, cât şi a celor de exploatare legate de reţeaua electrică a secţiei de producţie.

pa  pr 2
3 * I max *  * * c * l
Z L  p n (a  b * S ) * l  (a  b * S ) * l  [lei / an
100 1000 * a

Expresiile analitice ale secţiunii optime şi densităţii economice de curent rezultă din
modelul matematic al cheltuielilor anuale de calcul şi au următoarea formă:
4
 3 *  * * c
S opt  I max [mm 2 ]
p  pr
pn  a * b * 10 3
100

pa  pr
( pn  ) * b *10 3
I 100
j j ec  max  [ A / mm 2 ]
S ec 3 *  * * c

2.2. Metode de optimizare a amplasării staţiilor electrice şi a posturilor de

ransformare

Amplasarea staţiilor şi posturilor de transformare constituie una din problemele de

mare importanţă şi complexitate în electroenergetică deoarece condiţionează variantele
posibile de realizare a configuraţiei schemelor de electrificare şi necesită îndeplinirea tuturor
condiţiilor tehnice ,economice şi de securitate cerute de reţelele electrice miniere, la care se
adaugă influenţa factorilor tehnici, de multe ori determinantă şi extrem de dificil de exprimat
analitic.
În prezent, aşa cum rezultă din literatura de specialitate, în electroenergetică nu există o
rezolvare corespunzătoare a acestei probleme, amplasarea după experienţa de proiectare
acumulată sau după anumite criterii de optimizare insuficient fundamentate sau incomplete nu
ţine seama de problemele întregii reţele şi nu reflectă influenţa tehnologiilor de mecanizare sau
exploatare.
Din acest motiv trebuie stabilită ponderea acestor factori asupra optimizării sistemelor
electroenergetice prezentându-se câteva criterii de optimizare pe baza cărora se determină
coordonatele staţiei sau postului de transformare, existând în prezent mai multe metode de calcul
a coordonatelor centrului de sarcină.

2.2.1. Criteriul de amplasare optimă pe baza momentelor sarcinilor electrice

X0 
P * X i i
; Y0 
 P *Y
i i

P i P i

Coordonatele X 0 şi Y 0 ale centrului de sarcinã se determinã dupã legea momentelor

5
 statice, utilizatã în mecanica teoreticã, prin înlocuirea maselor cu sarcini electrice.unde
:-Pi. Xi , Yi -puterea, respectiv coordonatele sarcinii de rangul "I"(i=1,2,...,n).

2.2.2. Criteriul de amplasare optimã pe baza momentelor energiei electrice

Aceastã metodã ia în considerare şi duratele de utilizare Ti ale sarcinilor în care caz

coordonatele centrului de sarcinã sunt:

X0 
 P * X *T ;
i i i
Y0 
 P *Y *T
i i i

 P *T i i  P *Ti i

2.2.3. Criteriul de amplasare optimă în "centrul economic" al sarcinilor electrice

Este o metodă mai completă care necesită parcurgerea iterativă a următoarelor etape de
calcul;
*Verificarea probabilităţii de situare a centrului de sarcină pe amplasamentul unui punct
de consum, prin rezolvarea inecuaţiei:
n
Zi (X k  X i ) n
Z i (Yk  Yi )
(  ) 2
 (  )2  Zk
i 1,i  k ( X k  X i ) 2
 (Y k  Yi ) 2
i 1,i  k ( X k  X i ) 2
 ( Y k  Yi ) 2

unde:-Z- cheltuielile anuale raportate la unitatea de lungime;

-Xk, Yk -coordonatele centrului de sarcină.
* Determinarea poziţiei unui nou sistem de coordonate cu originea în punctele X 0' , Y0'
după relaţiile;
n n

Z i * Xi Z i * Yi
X '
0
i 1
n
Y  0
' i 1
n

 Zi
i 1
Z
i 1
i

n
Z i ( X i  X 0' )(Yi  Y0' )
tg 2   
i 1 ( X i  X 0' ) 2  (Yi  Y0' )

unde: -  -unghiul dintre abscisele celor două sisteme de coordonate.

*Detrminarea coordonatelor cerute prin rezolvarea iterativă a sistemelor de ecuaţii:

6
 n
Zi X i n
Z i Yi
 
i 1 L2i i 1 L2i
X0  Y0 
n
Zi n
Zi
 
i 1 L2i i 1 L2i

L2i  ( X  X i ) 2  (Y  Yi ) 2

Calculele coordonatelor centrului de sarcină prin această metodă sunt mai laborioase dar
conduc la rezultate mai exacte.

2.2.4.Criteriul cheltuielilor anuale de calcul minime

Ţinând de datele din literatura de specialitate expresia analitică acestor cheltuieli,se

prezintă astfel:

n
Z R   ( p n * I i  Ci  M i )
i 1

unde:-pn -coeficient normat de eficacitatea investiţiilor;

-I i - cheltuielile de investiţii necesare pentru construirea şi punerea în funcţiune a întregului
sistem de alimentare şi distribuţie a energiei electrice în sectorul minier;
-Ci - cheltuielile anuale de exploatare ;
C i - cheltuielile anuale legate de mutarea periodică a posturilor de transformare.
Soluţia optimă se obţine când valoarea acestor cheltuieli este minimă.

2.2.5.Criteriul cheltuielilor anuale de calcul actualizate minime.

Metoda cheltuielilor totale actualizate necesită estimarea cheltuielilor legate de

construcţia şi exploatare unui obiectiv de investiţii conform acestei metode se poate scrie:

n
Ct
C ta  
i 1 (1  r ) t

unde:- C ta - fluxul de cheltuieli în anul "t";

-r-rata de profitabilitate cerută(rată de actualizare, rata dobânzii)sau costul

7
oportunităţii.

Metoda de optimizare bazată pe criteriul cheltuielilor totale actualizate constă în

compararea tuturor variantelor de cazuri reale de sisteme de electrificare, admise din punct de
vedere tehnic şi al electrosecurităţii. Varianta optimă corespunde valorii minime a acestor
cheltuieli.
Expresia globală de calcul a cheltuielilor totale actualizate minime CTA pentru un caz
general de reţea electrică se poate scrie:
C ta  C tacabluri  C taT . D.  C TD  C taaparate  C tamotoare  D

pentru care deducerea şi detalierea termenilor sumei au următoarele semnificaţii:

-Cta cablun -cheltuielile totale actualizate în reţeaua de cabluri electrice miniere;
-CtaT D -cheltuieli totale actualizate pentru tablouri de distribuţie;
-CTD -costul lucrărilor necesare pentru instalarea tablourilor de distribuţie;
-Cta aparate -cheltuielile totale actualizate pentru aparatajul electric de conectare, protecţie
şi control;
-Cta motoare -celtuielile totale actualizate pentru motoarele electrice de acţionare a utilajelor
şi instalaţiilor;
-D - daunele datorate întrruperilor în alimentarea cu energie electrică, a căror cuantificare
este descriã în literatura de specialitate..

2.3.Metode de optimizare a regimurilor de funcţionare a elementelor sistemelor

electroenergetice industriale

2.3.1.Consideraţii generale

Alimentarea consumatorilor cu energie electricã este însoţitã întotdeauna de pierderi de

8
putere sau energie, care se produc în lanţul energetic compus din liniile electrice de transport
şi distribuţie, transformatoarele electrice din staţiile şi posturile de transformare şi motoarele
electrice de acţionare(fig.1.). Aceste pierderi de energie ating valori ridicate de până la 15-20%
din totalul energiei furnizate consumatorilor. Aceste pierderi de energie sunt datorate în mare
parte încălzirii conductoarelor cablurilor electrice, a înfăşurărilor transformatoarelor şi
motoarelor electrice la trecerea curentului electric, la care se adaugă pierderile de energie în
fierul transformatoarelor, şi a motoarelor electrice cu o pondere mai redusă care sunt
independente de sarcina lor şi pierderile mecanice (în motoare şi mecanismul antrenat).
Pentru acoperirea acestor pierderi este necesară suplimentarea puterii surselor de
alimentare (transformatoarelor din staţii şi posturi de transformare) şi a energiei electrice din
sistemul energetic rezultând o creştere a cheltuielilor globale de investiţii şi de exploatare,
respectiv, reducerea performanţelor proceselor de distribuţie şi utilizare a energiei electrice. De
aceea reducerea pierderilor de energie electrică trebuie să fie o preocupare fundamentală a celor
ce proiectează şi exploatează instalaţiile electrice, întrucât astfel se ridică considerabil eficienţa
economică globală a utilizării energiei electrice.
Literatura de specialitate şi experienţa acumulată în domeniu arată că reducerea

Fig..1. Schema lanţului energetic de distribuţie a energiei electrice într-o

întreprindere industrială

pierderilor de energie electrică se poate realiza prin măsuri care privesc proiectarea şi construcţia
instalaţiilor electrice şi prin măsuri care privesc exploatarea acestora.
Pentru a evidenţia factorii ce influenţează pierderile de energie, se consideră relaţia
generală a acestora:
n m m k k
W    Pmax i    Pmax Cuj  t  PFe j    Pmax Cuk  t  (PFe  Pmec ) k
i 1 j 1 j 1 t 1 t 1
unde - timpul anual al pierderilor maxime în linii ( Pmaxi ),în transformatoare ( Pmax } şi

9
în motoare ( PmaxCuk );
-t- timpul anual de funcţionare a transformatoarelor şi motoarelor în care se
roduc pierderile la funcţionarea în gol ( PFej , PFej ) şi mecanice ( Pmec ), independente de
sarcină.
Mărimea urmărită din punctul de vedere al economicităţii în funcţionare este pierderea
specifică de energie:
n m m k k
  Pmax    Pmaxi Cuj
 t  PFe j    Pmax Cuk  t  (PFe  Pmec ) k
i 1 j 1 j 1 t 1 t 1
w
W
Există un domeniu de funcţionare a reţelelor electrice pentru care pierderea specifică de
energie atinge valoarea minimă când se vehiculează o putere maximă electrică, domeniu denumit
în electroenergetică regim optim de funcţionare.

Aceste condiţii de funcţionare a lanţului energetic din întreprinderile industriale, se pot

exprima prin următoarele relaţii analitice:
-Bilanţul de putere:
n n n

 P   P   P
i 1
i
i 1
ui
i 1
i

-Bilanţul de energie electrică:

n n n

Wi  Wui   Wi

i 1 i 1 i 1

La bornele consumatorilor minieri condiţiile de funcţionare normală se pun restricţiile:

U min  U N  U max

U j  U ad

f min  f N  f max

La acestea se adaugă cerinţa de bază ce trebuie îndeplinită şi din punct de vedere

economic pentru asigurarea cheltuielilor de investiţii şi de exploatare minime la
tranzitarea şi utilizarea energiei electrice:

T n
F    C i ( Pui ) * dt
0 i 1
10
 Semnificaţia notaţiilor este:
n n

 P , W - puterile, respectiv energiile absorbite;

n1
i
i
i n1
i

 P , W - puterile, respectiv energiile utile;

n1
i
ui
i 1n
ui

 P ,  W -pierderile de putere, respectiv energie în transformatoare, cabluri

i 1
i
i 1
i

şi motoare;
U j - pierderile de tensiune în lanţul energetic ,pentru varianta j;
C i ( Pi ) - suma cheltuielilor totale pentru schema electrică de sector “i” ce
transportă puterea utilă Pu;;
T - durata de timp considerată (T= 1 an).
Astfel formulată, problema este neliniară deoarece o parte din restricţii şi eventual
şi funcţiile C i ( Pi ) sunt neliniare. Rezolvarea unor astfel de probleme face obiectul unor
metode de programare matematică
În literatura tehnică de specialitate sunt prezentate mai multe metode şi programe
de calcul împărţite principial în următoarele categorii:
-liniarizarea relaţiilor pe porţiuni şi rezolvarea lor cu ajutorul programării liniare;
-rezolvarea iterativă a ecuaţiilor circulaţiilor de puteri şi energii cu ajutorul metodei
Kuhn -Tucker sau cu ajutorul operatorilor de tip Lagrange;
-determinarea minimului funcţiei de cheltuieli utilizând metoda gradientului (pas cu
pas) sau unele metode bazate pe derivatele parţiale de ordinul doi (Fletcher-Powell), etc.
Analiza şi determinarea modului cum variază pierderile de puteri şi energie
electrică în lanţul energetic de sector minier dă posibilitatea stabilirii măsurilor de reducere a
acestor pierderi în toate fazele tehnologice ale instalaţiilor electrice rezultând astfel
limitele optime din considerente economice ale regimurilor de lucru a acestora.

2.3.2. Regimul economic de funcţionare al liniilor electrice

Rezolvarea corespunzătoare a problemelor legate de asigurarea funcţionării economice

a liniilor electrice are întotdeauna la bază analiza principalelor elemente care intră in relaţiile de
calcul a pierderilor de putere activă şi reactivă. Aceste elemente trebuie analizate atât separat cât
şi ţinând seama de corelaţia dintre ele, pentru a stabili contribuţia fiecăruia la realizarea unor
regimuri economice ca şi posibilităţile de intervenţie eficientă asupra lor.
Mărimile ce influenţează aceste pierderi sunt curentul ce trece prin linii, secţiunea şi
lungimea căilor de curent nivelul tensiunii de alimentare, defazajul dintre puterile active şi
reactive tranzitate precum şi legităţile de desfăşurare şi natura proceselor tehnologice.

11
 -Influenţa curentului ce trece prin linii. In conformitate cu legile din electrotehnică pentru
cazul când factorul de putere coscp,este aproximativ constant, puterea activă pe care un element
de circuit o transportă, precum şi pierderea de putere care apare când elementul este străbătut de
curentul total, sunt exprimate prin relaţiile:
P  kl * I P  k 2 * I 2
unde: k1  3 * U * cos  ; k 2  3R -coeficienţi ce includ elementele caracteristice
presupuse constante ale liniei.
Pentru diferite valori ale factorului de putere, tensiunii de alimentare, precum şi pentru
schimbări ale caracteristicilor liniei rezultă familii de drepte P=f(I), (fig.2a.)şi de parabole
 P=f(I) (fig.2b.)

Figura 2
Analiza acestor grafice pune în evidenţă că pierderile de putere ΔP cresc mult mai repede
decât puterea transportată  P, odată cu creşterea curentului I, fapt ce arată că supraîncărcarea
periodică a liniilor electrice are consecinţe defavorabile atât din punct de vedere tehnic cât şi
economic.
Pierderile de putere activă procentuale (  P%), prin care se reprezintă calitativ regimul
de lucru al liniilor electrice, se obţin cu relaţia:
P k
P(%)  * 100  2 * 100 * I
P k1

12
iar funcţia  P=f(I)se poate reprezenta grafic printr-o familie de drepte ca în fig.3

Figura 3

13
Analiza lor arată că pierderile de putere procentuale de putere activă (  P%) în linii cresc liniar cu
curentul respectiv cu puterea aparentă transportată pe linie.
Din cele de mai sus rezultă că una din posibilităţile cele mai eficace de reducere a
pierderilor de putere şi energie activă în linii este reducerea sarcinii. Evident, această micşorare
se poate face numai în anumite limite şi trebuie făcută numai prin măsuri eficiente din punct de
vedere economic.
-Influenţa micşorării rezistenţei reţelelor de alimentare şi distribuţie. Pentru aplicarea
în practică a acestei măsuri este necesară întărirea liniilor, construind linii noi sau montând
transformatoare suplimentare şi înlocuirea conductoarelor cu secţiuni mai mici cu altele mai
mari, mărirea secţiunii fiind justificată numai dacă densitatea efectivă a curentului depăşeşte
economică. În fapt, problema se reduce la alegerea corectă secţiunii conductoarelor la proiectare,
respectiv alegerea corectă a densităţii economice de curent şi a anului de referinţă din intervalul
considerat.
Alegerea corectă a secţiunii se face pe baza mai multor metode, însă secţiunile adoptate
din punct de vedere tehnic nu asigură şi funcţionarea corectă din punct de vedere economic.
Pentru a putea fi realizată şi această necesitate s-a considerat că varianta optimă ar fi
aceea determinată în baza unor indici de performanţă economici.
Alegerea anului de referinţă, din intervalul de timp considerat (5-10ani) pentru calculul
secţiunii este tot aşa de importantă ca şi alegerea densităţii economice de curent;dacă anul de
calcul este prea apropiat depăşirea densităţii economice de curent este foarte probabilă, iar dacă
anul de calcul este prea îndepărtat, se vor face investiţii nejustificate pentru mulţi ani.
Definitivarea secţiunilor economice ale liniilor electrice atât la proiectare cât şi în
calculele de verificare a instalaţiilor electrice existente, trebuie să se facă ţinându-se cont şi de
încălzirea (sau răcirea) conductoarelor parcurse de curent, deoarece capacităţile de transport
raportate la unitatea de secţiune sunt mai mici la secţiuni mai mari datorită condiţiilor de răcire
mai proaste în comparaţie cu secţiunile mai mici ale conductoarelor.
Din aceste motive, întotdeauna asigurarea regimurilor economice de lucru ale liniilor
electrice presupune ca densitatea termică de curent să fie superioară densităţii economice a
conductoarelor reţelelor şi acest lucru este mai important pentru liniile electrice funcţionând în
parallel deoarece trebuie să aibe acelaşi material şi aceiaşi secţiune.
-Influenţa lungimii căilor de curent. Lungimea căilor de curent influenţează hotărâtor
asupra realizării regimului economic de funcţionare a liniilor electrice deoarece pierderile de

14
putere şi energie electrică cresc direct proporţional cu acest parametru, precum şi preţul de cost
al acesteia.
Datorită faptului că pierderile de putere sau energie electrică şi pierderile de tensiune
cresc proporţional cu lungimea liniilor electrice, problemele legate de stabilirea acestor lungimi
sunt foarte importante, de modul lor de rezolvare depinzând, în mare măsură, performanţele
tehnice şi economice ale întregului sistem de distribuţie a energiei electrice. Realizarea în
practică a dezideratelor urmărite, de reducere a lungimii liniilor electrice, se poate face prin
alegerea corectă a traseului acestor linii, prin amplasarea judicioasă a staţiilor electrice, a
posturilor de transformare şi a punctelor de distribuţie pentru consumatorii de energie electrică.
Definitivarea traseelor, trebuie să se facă ţinându-se seama de condiţiile locale de
instalare şi de asigurarea condiţiilor normale de funcţionare a consumatorilor electrici.
Literatura de specialitate şi numeroasele cercetări practice arată că o contribuţie
considerabilă la reducerea lungimii liniilor electrice în faza de proiectare, respectiv la micşorarea
pierderilor de energie electrică, o are amplasarea raţională a staţiilor electrice, posturilor de
transformare şi punctelor de distribuţie în centrul de “greutate: sau centrul “economic” a
sarcinilor electrice.
În urma aplicării acestor metode au rezultat economii de cabluri de cea 8-10%, iar
pierderile de putere şi energie electrică s-au redus cu aproximativ 7-10%.
Altă metodă constă în optimizarea strategiei de exploatare a staţiilor şi posturilor de
transformare pe baza cheltuielilor de mutare minime. În literatura tehnică se prezintă mai multe
soluţii pentru asigurarea în timpul funcţionării a regimului normal de lucru a liniilor electrice,
dintre care cea mai adecvată scopului propus este metoda de optimizare a cheltuielilor de mutare
a posturilor de transformare şi a punctelor de distribuţie(pasul de optim de mutare) din cadrul
reţelelor electrice.
Varianta tehnică optimă, dintre toate variantele tehnic posibile este aceea pentru care
cheltuielile de mutare sunt minime şi se calculează cu ajutorul unor procedee iterative, începând
cu un anumit pas de mutare, după anumite scheme logice.
De asemenea se poate aplica şi o metodă matematică de optimizare ,spre exemplu metoda
derivatelor, pasul optim de mutare Lp.op. determinându-se astfel:

CM * L
L p.op
a  W * * c
unde: CM - cheltuielile de mutare a posturilor de transformare sau punctelor de
distribuţie de abataj;

15
 L - lungimea anuală a traseului posibil de mutare [km];
c - preţul de cost specific unitar de lungime a cablurilor [lei/m];
W-energia consumată pe cablurile electrice [kWh/km an];
a -cotele anuale de amortisment, reparaţii şi cele corespunzătoare coeficientului de
eficacitate a investiţiilor [lei/km an];
 - coeficient ce ţine seama de caracterul modificării lungimii cablurilor.
Datele prezentate în literatura de specialitate pune în evidenţă faptul cã prin aplicarea
aceşti criteriu în practică rezultă economii de cabluri de cea 11-12% şi de energie electrică de
10-13%.
-Influenţa ridicării tensiunii asupra pierderilor de putere şi energie electrică. Calitatea
energiei electrice în zonele de consum are o influenţă asupra funcţionării normale a
consumatorilor, asupra pierderilor de energie electrică în lanţul energetic şi prin limitele de
variaţie a tensiunii asupra determinării secţiunii conductoarelor liniilor electrice. Pierderi de
tensiune ridicate, respectiv nivele de tensiune reduse, sub valoarea nominală, conduc la adoptarea
unor secţiuni mai reduse, dar în acelaşi timp determină scăderi ale cuplurilor motoarelor electrice,
mărirea curentului absorbit şi implicit amplificarea pierderilor de energie electrică. Pierderi de
tensiune reduse conduc la adoptarea unor secţiuni mai mari, respectiv la creşterea investiţiilor,
în schimb se asigură un cuplu motor corespunzător în acţionările electromecanice, reducerea
curenţilor ce străbat liniile electrice şi micşorarea prin aceasta a încălzirii şi a pierderilor de
energie. Reducerea curenţilor nu este liniară faţă de mărirea tensiunii din cauza faptului că
factorul de putere se micşorează, crescând într-o oarecare măsură pierderile în circuitul magnetic
al transformatoarelor electrice. Rezultă că menţinerea unui anumit nivel al tensiunii constituie o
problemă complexă şi prin corelarea optimă a factorilor tehnici şi economici s-au stabilit limite
admisibile de variaţie a tensiunii faţă de tensiunea nominală.
Reducerea procentuală a pierderilor de putere şi energie electrică prin creşterea tensiunii
este dată de relaţia:
a
(2  )*a
P1  P2 100
* 100%  [%]
P1 a 2
(1  )
100
unde: P1 pierderile de putere în reţea la tensiunea nominală;

P2 - pierderile de putere în reţea la o tensiune cu a[%] diferită de tensiunea nominală

Din această relaţie rezultă că pentru fiecare procent de ridicare a tensiunii pierderile scad
teoretic cu 2%.

16
 "Alegerea tensiunii nominale a instalaţiilor electrice. Problema alegerii tensiunii
nominale de alimentare este deosebit de complexă şi cu implicaţii multiple întrucât de aceasta
depind parametrii liniilor, caracteristicile echipamentelor electrice, valoarea investiţiilor, a
pierderilor de energie şi a cheltuielilor de exploatare aferente schemelor reţelelor electrice.
Stabilirea unor soluţii cât mai apropiate de varianta optimă reclamă calcule laborioase,
analize tehnico-economice comparative a mai multor variante tehnic posibile şi cunoaşterea cât
mai exactă a evoluţiei consumatorilor electrici în perspectivă. În aceste condiţii tensiunea de
alimentare a consumatorilor intră în calculele economice comparative ca un parametru de
optimizat din funcţia obiectiv corespunzătoare criteriului cheltuielilor anuale de calcul minime
pentru liniile electrice.
Valoarea tensiunii este dată de relaţia:
S 2 * l * r0 *  * c 14
U ( )
C

unde: S- puterea aparentă maximă de calcul [MVA];

1 - lungimea liniei [km];

r0- rezistenţa specifică a conductoarelor liniei [O/km]
c - preţul de cost al energiei electrice pierdute [lei/kWh]
C - costuri specifice variabile cu pătratul tensiunii [lei/kV2 ].
Dacă aceşti factori au fost corect evaluaţi, se poate determina valoarea optimă a tensiunii, fapt
ce va permite orientarea şi simplificarea calculelor ulterioare pentru alegerea tensiunii nominale ,
ştiut fiind faptul că aceasta reprezintă un element esenţial în funcţionarea economică a liniilor
electrice. Aşa se explică de ce în prezent se utilizează în mare măsură tensiunea de 660V, iar în
perspectivă se prevede generalizarea tensiunii de 1140V.
Folosirea acestor tensiuni nominale asigură transportarea pe linii a aceleiaşi puteri cu
curenţi mai mici, ceea ce determină unele avantaje cum ar fi:
-micşorarea pierderilor de tensiune;
-reducerea pierderilor de putere şi energie în linii:
creşterea rezervei de capacitate de transport a liniilor, permiţând astfel racordarea de noi
consumatori;
-realizarea unor importante economii de material conductor şi a unor scheme mai simple şi
mai sigure , cu cheltuieli de exploatare mai reduse;
influenţa defazajului dintre puterea activă şi reactivă tranzitată. Energia cerută de

17
consumatorii electrici (motoare, transformatoare, etc.)ce consumă energie reactivă trebuie să fie
transportată prin reţelele electrice de la surse spre punctele de consum încarcă toate căile de curent
pe care le străbate şi provoacă o creştere importantă a pierderilor de putere sau energie electrică
activă întrucât la aceiaşi putere activă transportată aceste pierderi sunt invers proporţionale cu
factorul de putere.
Circulaţia de energie reactivă, respectiv scăderea factorului de putere are şi alte efecte,
tehnice şi economice, negative.
Ansamblul de măsuri care se iau pentru reducerea sarcinilor reactive în elementele
reţelelor electrice cuprind:
-măsuri (mijloace) naturale, de natură tehnică sau organizatorică, ce nu necesită investiţii
suplimentare;
-măsuri (mijloace)artificiale ce necresită investiţii suplimentare pentru compensarea
puterii reactive sau ameliorare a factorului de putere.
*Infuenţa proceselor tehnologice din întreprinderile industriale . În sectoarele industriale
apare problema organizării în timp şi spaţiu a proceselor tehnologice, ceea ce conduce la
întocmirea unor planograme de lucru. Pe baza acestora pot să apară curbe de sarcină cu vârfuri
pronunţate care conduc la creşteri ale pierderilor de energie pe cablurile electrice.

2.3.3.Regimul economic de funcţionare al transformatoarelor electrice

Pentru stabilirea regimului optim de funcţionare al transformatoarelor, este necesară

stabilirea numărului acestora aflate în funcţiune precum şi încărcarea lor, astfel ca pierderile de
putere şi energie electrică să fie minime. De asemenea, trebuie efectuată deconectarea celor
încărcate cu mai puţin de 40% din sarcina nominală şi distribuirea puterilor între cele rămase în
funcţiune în conformitate cu sarcinile consumatorilor necesari a fi alimentaţi. Dacă sarcina se
reduce, pe baza datelor pierderilor în fier şi în cupru, se întocmeşte un grafic de deconectare a
transformatoarelor reducând numărul acestora aflate în funcţiune peste numărul celor
necesare. Folosirea acestui procedeu trebuie să nu micşoreze siguranţa în alimentare a
consumatorilor, fiind necesară prezenţa unui dispozitiv de A.A.R., pentru conectarea automată
a rezervei.
Stabilirea sarcinii optime a transformatoarelor din punct de vedere economic se face pe
baza pierderilor relative de energie, rezultând că funcţionarea optimă corespunde sarcinii:

18
 PFe   * QFe
S opt  S N
PCu   * QCu

unde:SN- puterea aparentã nominalã a transformatoarelor [kVA];

PFe , QFe - pierderile de putere activã, resprctiv reactivã în miezul

transformatorului independente de sarcină [ kW,kVAr];

PCu , QCu -pierderile de putere activă, respectiv reactivă la mersul în scurtcircuit

al transformatorului dependente de sarcină [kW,kVAr]

 - echivalentul energetic al puterii reactive, a cărui valoare depinde de de locul în care

sunt instalate transformatoarele, în raport cu sursele de energie şi de regimul de încărcare.
Dacă sarcina postului de transformare ce alimentează consumatorii de energie electrică
racordaţi la acesta suferă variaţii mari, pentru a avea un regim de funcţionare cât mai avantajos
din punctul de vedere al pierderilor, este necesar să se instaleze mai multe transformatoare. În
acest caz se pune problema conectării sau deconectării unora dintre transformatoare, la variaţiile
sarcinii, încât să se urmărească în permanenţă graficul mersului economic. Determinarea sarcinii
optime se poate face pe cale grafică sau analitică, ţinând seama de pierderile totale în
transformator şi reţea.
Dacă notăm a= PFe   * QFe şi b= PCu   * QCu modelul matematic restrâns al
pierderilor de putere în transformatoare devine:

PT  a  b * S 2

19
Fig.2.4. Reprezentarea pierderilor de putere în cazul a două transformatoare: 1-
funcţionează transformatorul Tt; 2-funcţionează transformatorul T2; 3-
transformatoarele funcţionează în paralel.
Pe cale graficã se traseazã parabola reprezentatã de relaţia precedentã,
pentrufiecaretransformator şi pentru combinaţiile de 2,3,...n transformatoare. Punctele de
intersecţie a curbelor
mai apropiate de axa absciselor corespund sarcinilor la care trebuie să fie conectate
sau
deconectate transformatoarele. Este recomandabil ca durata de deconectare a unui
tansformator
să fie mai mare de 2-3ore. Graficul general al pierderilor pentru un post de
transformare cu două
unităţi instalate se prezintă în fig.2.4. Pe cale analitică determinarea sarcinilor la care
are loc conectarea sau deconectarea transformatoarelor se reduce la o serie de
extreme, pentru anumite cazuri particulare, urmărindu-se întotdeauna regimuri de
maximă economicitate după cum urmează:.

-Cazul unui post cu “n” transformatoare de puteri egale,la care conectarea celei de-a
“n+1" unităţi la creşterea încărcării este avantajoasă începând de la sarcina “S”,determinată
cu relaţia:

PFe   * QFe
S  S N n * (n  1) * [kVA]
PCu N   * QCu N

Dacã puterea cerutã de consumatori scade, puterea corespunzătoare acestei stări este:

PFe   * Q Fe
S  S N n * (n  1) * [kVA]
PCu N   * QCu N

20
 -Cazul unui post sau staţii de transformare cu două transformatoare de puteri inegale,
( S1<S2 ) în care pierderile corespunzătoare unui transformator sau ambelor, în funcţiune, sunt
date de relaţia:

PT1  a1  b1 * S 2 ; PT2  a 2  b12 * S 2 ; PT12  a12  b12 * S 2 [kW ]

21
 Conectarea în paralel a transformatoarelor este avantajoasă din punct de vedere
economic, de la sarcina pentru care pierderile PT1 şi PT121 sunt egale, caz în care se obţine
sarcina dată de relaţia:

a12  a1
S [kVA]
b1  b12

Literatura de specialitate şi numeroase studii şi publicaţii pun în evidenţă faptul

că aplicarea regimurilor economice optime de lucru a transformatoarelor conduc la
reducerea pierderilor totale cu procente variind de la 3,5-7% până la 10-30%, funcţie de
numărul şi caracteristicile transformatoarelor, forma curbelor de sarcină şi variaţia lor în
timp încărcarea şi caracteristicile reţelelor electrice, etc.

2.3.4.Regimul economic de funcţionare al motoarelor electrice

În acţionările electrice industriale, în general, şi în sectoarele mecanizate ale exploatărilor

miniere subterane, în special, sunt utilizate îndeosebi motoare asincrone cu rotor în scurtcircuit
cu pornire directă de la reţea. Regimul de funcţionare, respectiv, determinarea pierderilor de
putere şi energie ale acestora, sunt influenţate de tipul motoarelor şi modul lor de lucru.
*Cazul motoarelor cu regim de lucru practic uniform. În cazul motoarelor cu regim de
lucru practic uniform ( fără opriri, frânări sau inversări de sens repetate) pierderile se determină
după cum urmează:
a) pierderile în cupru:

WCuk  3 * k 2f * I med
2
* Re * 

unde:kf- coeficientul de formă al funcţiei I=f (t) de variaţie în timp a curentului din linie;
I med - valoarea medie aritmetică a curentului absorbit de motor în intervalul de timp
 [A];
22
 Re- rezistenţa echivalentă a motorului [  ].
Pentru motoarele asincrone cu rotor în scurtcircuit rezistenţa echivalentă se
calculează cu relaţia:
P P
Re  12 02
3(i1  i0 )

unde: P1 puterea absorbită de motor la o sarcină oarecare [kW];

P0-puterea de mers în gol a motorului cuplat cu utilajul antrenat [kW];
i1 curentul absorbit de motor la sarcina P1 [A];
io- curentul absorbit de motor la sarcina P0 [A].
b) pierderile în fier şi mecanice:
Având în vedere faptul că aceste pierderi sunt practic independente de sarcinã,
determinarea lor fiind foarte dificilă, cele două categorii de pierderi se stabilesc împreună, cu
ajutorul relaţiei:
(WFe  Wmece )  ( P0  3 * i02 * Re ) * t [kWh]
Cazul motoarelor cu regim de lucru variabil. În această categorie intră motoarele al căror
regim de lucru comportă repetate perioade de regim tranzitoriu(porniri, opriri, inversări de
sens,etc.)
In această categorie se pot include toate motoarele din acţionările electromecanice din
sectoarele miniere, regimul de lucru variabil fiind determinat de influenţa modului de
organizare propriu-zis a procesului tehnologic (forma ciclogramelor de lucru).
Pierderile în cupru ,pierderile în fier şi mecanice cu relaţiile cunoscute, cu menţiunea că
pentru această categorie de motoare pierderile în fier şi mecanice provocate de curentul de
magnetizare reprezintă o cotă foarte mică în raport cu pierderile în regim tranzitoriu şi pot fi
neglijate.
Pierderile în regim tranzitoriu funcţie de ciclul pornire-oprire se determină cu relaţia:
10 6
Wciclu  * K * G * D 2 * n02 [kWh]
2620

unde: K- coeficient ce depinde de tipul motorului electric;

GD2- momentul de giraţie al ansamblului motor-mecanism antrenat [N m2] si se
determină cu relaţia:
Pmec
G * D2   * [ Nm 2 ]
a 0 * n0

unde: Äpmec- pierderile mecanice în motor şi mecanismul antrenat;

23
 n0- viteza de rotaţie la mersul în gol al motorului;

a0- acceleraţia de frânare în primul moment după oprire şi se determină prin metoda
lansării. La aceste categorii de pierderi în cazul acţionărilor electromecanice, trebuie adăugate
pierderile şi consumul de energie electrică determinate de durata de funcţionare în gol care
faţă de alte acţionări industriale au o pondere ridicată în balanţa energetică.
Analiza datelor existente la sectoarele energetice şi a rezultatelor cercetărilor efectuate în
decursul anilor în acest domeniu, arată clar că regimul de lucru al motoarelor de la
maşinile şi instalaţiile electromecanice se pot diferenţia după tipul metodei de exploatare
utilizate şi caracteristicile sistemului de lucru.
Exactitatea calculelor analitice de determinare a diferitelor categorii de pierderi este
condiţionată în foarte mare măsură de modul de determinare a curenţilor absorbiţi de către
motoarele electrice utilizate, regimurilor de lucru caracteristice proceselor tehnologice.
Metodologiile actuale de estimare şi calcul a acestor curenţi absorbiţi de motoare prezintă
serioase deficienţe confirmate atât de literatura de specialitate cât şi de cercetările efectuate fapt
pentru care stabilirea mărimii acestora cu probabilitate maximă, pe baza prelucrării datelor
experimentale obţinute prin măsurători în diferite stări, constituie obiectivul principal urmărit.
Măsurile de bază care se pot aplica pentru asigurarea regimurilor de lucru economice al
motoarelor electrice sunt următoarele :
- promovarea de tehnologii eficiente;
- alegerea corectă a puterii de acţionare a maşinilor şi instalaţiilor;
- limitarea mersului în gol;
- efectuarea de revizii şi reparaţii corecte şi la timp;
- aplatizarea curbelor de sarcină prin elaborarea unor ciclograme de lucru adecvate;
- compensarea puterii reactive;
- utilizarea unor tensiuni ridicate (660,1140 V);
- utilizarea sistemelor selective de acţionare;
- limitarea vârfurilor de sarcină prin introducerea dispecerizării electroenergetice.

2.4.Metode de optimizare a circulaţiei de putere reactivă în sistemele electroenergetice

Energia cerută de consumatorii electrici care consumă energie reactivă trebuie să fie
produsă în centralele electrice sau în instalaţii speciale şi este transportată prin reţele electrice
de la surse spre punctele de consum încărcând toate căile de curent pe care le străbate. Rezultă
24
astfel o încărcare suplimentară a tuturor căilor de curent străbătute provocând importante
creşteri ale pierderilor de putere sau energie active.
Circulaţia energiei reactive suplimentare are şi alte efecte, tehnice şi economice, negative
datorate creşterii curentului în instalaţiile electrice cum ar fi: scăderea capacităţii de producere
şi transport a energiei electrice, necesitatea unor investiţii suplimentare pentru
supradimensionarea reţelelor electrice,creşterea pierderilor de tensiune, etc.
Ansamblul de măsuri ce se iau în electroenergetică pentru reducerea sarcinilor reactive
în elementele reţelelor electrice cuprind:
"măsuri (mijloace) naturale, de natură tehnică sau organizatorică, ce nu necesită investiţii
speciale şi care ar fi următoarele:utilizarea motoarelor sincrone în locul celor asincrone,
înlocuirea motoarelor şi transformatoarelor supradimensionate, utilizarea comutatoarelor stea-
triunghi la maşinile asincrone, utilizarea limitatoarelor de mers în gol, alegerea corectă a prizelor
de reglare a tensiunii la transformatoare, efectuarea de reparaţii corespunzătoare la instalaţiile
electrice, utilizarea motoarelor sincrone în regim supraexcitat,etc.
"măsuri (mijloace) artificiale, care necesită investiţii suplimentare cu rolul de a compensa
puterea reactivă sau de ameliorare a factorului de putere, respectiv de furnizare de energie
reactivă în diferite puncte ale instalaţiilor electrice.
Indiferent de felul măsurilor - naturale sau artificiale - aplicarea lor trebuie stabilită numai
prin calcule tehnico-economice comparative şi trebuie utilizate în prima etapă mijloacele
naturale, urmând ca apoi să se treacă la aplicarea celor artificiale.
In cazul folosirii mijloacelor artificiale este necesară stabilirea modelului matematic
general al funcţiei obiectiv corespunzătoare cheltuielilor de investiţii şi de exploatare anuale care
pentru o instalaţie de compensare cu condensatoare arată astfel:
p  pn
Z  p n * Qc * I sp  a * Qc * I sp  P * T f * c [lei / an]
100

unde: Qc- puterea reactivă a condensatoarelor instalate în mai multe variante (individual, pe
grupe de consumatori, centralizat, pe partea de înaltă sau joasă tensiune )[kVAr];

I sp - investiţia specifică pentru bateriile de condensatoare [lei/kVAr];

P - pierderile de putere activă în condensatoare [kW]
Tf- timpul de funcţionare în intervalul considerat [h];
c- costul unitar al energiei electrice pierdute [lei/kW].
Soluţia optimă se alege funcţie de criteriul cheltuielilor anuale de calcul minime(Zmm)

25
aplicându-se una din metodele matematice de optimizare. După aflarea variantei optime, se trece
la verificarea următoarelor condiţii:
a) durata de recuperare a investiţiilor (n ani) făcute pentru compensare nu trebuie să
depăşească 5 ani, utilizând relaţia:
I
n  total  5 [ani ]
C

unde: I total - investiţiile totale [lei];

C  C1  C 2 -economiile de cheltuieli de exploatare anuale făcute prin compensare,

C1, fiind mărimea acestor cheltuieli înainte de compensare şi C2 mărimea acestora după
compensare.
b) costul specific sau de revenire al energiei electrice reactive produse de mijloacele de
compensare trebuie să fie mai mic decât costul specific al aceleiaşi energii plătit întreprinderii
furnizoare de energie în ipoteza că nu se face compensare.
Se constată că nu întotdeauna este economic să se atingă sau să se depăşească factorul
de putere neutral , fapt pentru care în colaborare cu furnizorul de energie electrică se poate adopta
soluţia care asigură regimul de lucru economic pentru reţelele electrice, adică minimizează
pierderile de putere sau energie la vehicularea energiei reactive spre punctele de consum.
Ultima problemă care trebuie să fie rezolvată este reprezentată de necesitatea corelării
mărimii puterii instalaţiei de compensare cu legităţile de variaţie ale consumului de putere sau
energie reactivă pentru a se evita perioadele de supracompensare şi subcompensare care modifică
nefavorabil regimurile de lucru ale liniilor, transformatoarelor şi motoarelor electrice.

2.4.Metode de optimizare a consumurilor de energie electrică într-o întreprindere

industrială

Consumatorii electrici din întreprinderi, prin regimul lor de lucru şi modul cum au fost
definitivate puterile lor de acţionare, determină mărimea consumului de energie electrică,
valorile sarcinilor care străbat elementele lanţului energetic şi legităţile de variaţie în timp a
acestora. Dacă se ţine seama şi de influenţa foarte mare a factorilor tehnici rezultă contribuţiile
determinante pe care le au consumatorii la realizarea regimurilor economice ale liniilor,
transformatoarelor şi motoarelor.
Aşa cum arată literatura de specialitate în domeniu şi experienţa acumulată în practica
electroenergetică din industrie, există mai multe metode adecvate pentru optimizarea
26
consumurilor de energie electrică, respectiv eficientizarea parametrilor tehnici şi economici
specifici acestui domeniu tehnic, metode ce pot fi grupate în câteva mari categorii.

2.4.1.Metoda bilanţurilor de energie electrică. Bilanţ optim.

Gospodărirea raţională a energiei electrice şi economisirea acesteia de către fiecare

întreprindere este de importanţă deosebită, întrucât în general, în industrie consumul de energie
electrică este de cea 60% din consumul total. Acest lucru impune un control deosebit al
consumului, creşterea lui ducând la costuri ridicate ale produselor lucru valabil şi pentru industria
minieră, îndeosebi acolo unde gradul de mecanizare şi automatizare este ridicat, ducând la
creşterea preţului la tona de cărbune. Pentru a cunoaşte în toate detaliile problemele privind
consumul de energie din sectoarele mecanizate ale exploatărilor miniere şi a propune şi realiza
măsurile cele mai eficiente în vederea raţionalizării consumurilor este necesar să se întocmească
bilanţuri electroenergetice.
Din punct de vedere al conţinutului, metodei şi momentului elaborării se disting :
"bilanţuri de proiect, care se elaborează cu ocazia proiectării unor instalaţii noi sau care
se reconstruiesc, la baza elaborării lor stând calcule analitice şi ele trebuie să reprezinte soluţia
optimă corespunzătoare condiţiilor tehnico-economice celor mai avantajoase (consumuri reduse).
"bilanţuri pentru instalaţii existente care la rândul lor conţin:
- bilanţuri reale-întocmite în principal pe bază de măsurători şi calcule analitice şi
oglindeşte nivelul tehnic al maşinilor şi instalaţiilor utilizate fiind un punct de plecare pentru
îmbunătăţirea stării acestora;
-bilanţuri optime-ce rezultă din bilanţurile reale, pe bază de cercetări şi studii din care se
deduc măsurile tehnico-organizatorice necesare pentru ca toate componentele reţelei şi toate
pierderile din bilanţul real să fie reduse la nivelul corespunzător condiţiilor tehnico-
economice celor mai avansate;
-bilanţuri normate, care rezultă din bilanţul optim prin luarea în considerare numai
a acelor micşorări a componentelor utile şi a pierderilor care corespund măsurilor tehnico-
economice ce urmează a-şi produce efectul în perioada pentru care se stabileşte bilanţul normat.
Modelul matematic al unui bilanţ energetic cantitativ corespunde principiului conservării
energiei şi este dat de relaţia:

W  W
i g   Wu   Wl   W p

27
Unde:  W -suma energiilor intrate în contur;
i

W -suma energiilor generate în interiorul conturului;

g

W -suma energiilor utile;

u

W -suma pierderilor de energie;

l

W -suma energiilor livrate în exteriorul conturului pentru a fi folosite în alte

p

contururi.
Ecuaţia reprezentată grafic sub forma unei diagrame de fluxuri de energie poartă
numele de diagrama Sankey, reprezentând o sinteză a bilanţurilor atât pentru energia activă cât şi
pentru cea reactivă şi conţine indicaţii asupra valorilor absolute şi procentuale pentru fiecare flux
de energie.
Rezolvarea ecuaţiei generale a bilanţului în concordanţă cu aspectul conturului pentru
care se întocmeşte bilanţul determină volumul de calcule şi respectiv conţinutul acestuia.
Varietatea mare a conţinutului bilanţurilor provine, nu numai din faptul că există multe tipuri de
instalaţii, sectoare dar chiar în cadrul aceluiaşi tip de instalaţie pot interveni diferenţe datorită
regimurilor diferite de funcţionare uzurii diferite,etc.
Pentru sectoarele mecanizate ale exploatărilor miniere subterane pentru efectuarea unui
bilanţ optim măsurătorile se realizează pe un contur principial ca cel din figura 2... Acest lucru
este posibil întrucât în marea majoritate pentru alimentarea consumatorilor se utilizează scheme
radiale, măsurătorile făcându-se în punctele de intrare (celule) pentru a cuprinde pierderile pe
întreg lanţul energetic.
Metoda bilanţurilor de energie electrică particularizată în acest caz se materializează prin
cuantificarea consumului total de energie electrică în conturul de bilanţ prin stabilirea
randamentului energetic global şi consumului specific de energie pentru realizarea unităţii de
produs.
Din punct de vedere matematic această problemă se reduce la realizarea unui randament
energetic global cât mai mare şi a unui consum specific minim de energie.

2.4.2.0ptimizarea consumului de energie electrică prin eficientizarea regimurilor de

lucru al consumatorilor din secţiile industriale

Pe baza analizei datelor din literatura de specialitate şi a celor rezultate din practica de
exploatare rezultă că dezideratul propus de reducere a consumului de energie electrică prin
contribuţia consumatorilor se poate realiza prin următoarele metode:
a) economisirea energei electrice în toate procesele tehnologice, impunându-se
28
următoarele aspecte:
-consumurile nejustificate de energie electrică la care se adaugă, în unele cazuri, chiar
risipa de energie electrică, prezintă pe lângă repercursiuni financiare negative şi pierderi
suplimentare de putere şi energie în sistemele energetice din cauza supraîncărcării elementelor
componente, amplificând şi mai mult consecinţele defavorabile economice, iar uneori şi tehnice.
În acest sens se recomandă să se adopte tehnologii de lucru cu consumuri reduse,
adăugându-se în acelaşi timp măsuri de conducere şi organizare riguroase a regimurilor de lucru
a consumatorilor în aşa fel încât timpul de utilizare a sarcinii maxime să crească uniformizându-
se în mai mare măsură curbele de sarcină.
-măsuri directe privind funcţionarea receptoarelor electrice care contribuie la
reducerea pierderilor de putere sau energie electrică în linii, transformatoare şi, chiar, în însăşi
aceste receptoare cum ar fi: reducerea duratelor de mers în gol, efectuarea de reparaţii
corespunzătoare, aplatizare curbelor de sarcină prin conducerea riguroasă a proceselor
tehnologicele.
b) reglajul curbelor de sarcină.; Curbele de sarcină evidenţiază modul de funcţionare a
fiecărui consumator şi reprezintă variaţia în timp a consumului de energie electrică pentru o
anumită perioadă de timp(zilnice, săptămânale, lunare, anuale), forma lor depinde de
consumatori, caracterul producţiei, numărul de schimburi, felul ramurii industriale,(fig.2.5.)
După forma curbelor de sarcină se pot determina anumiţi indicatori ce caracterizează
regimul de funcţionare al consumatorilor, indicatori de o deosebită importanţă pentru alegerea
soluţiei optime de alimentare cu energie electrică.
Pentru un consum de energie cât mai judicios este necesară o aplatizare a acestor curbe
de sarcină, aplatizare ce conduce la unele avantaje cum sunt: reducerea încărcării liniilor şi
transformatoarelor, limitarea vârfurilor de sarcină şi a duratelor de mers în gol, micşorarea
pierderilor de tensiune în linii şi transformatoare, etc. Posibilităţile consumatorilor de a-şi regla
propriile curbe de consum în interesul aplatizării curbei totale de sarcină sunt multiple:
organizarea judicioasă a fluxurilor tehnologice, alegerea corectă a puterii motoarelor,
programarea ciclică a schimburilor de lucru, utilizarea unor consumatori numai temporar,
controlul automat al regimurilor de încărcare a consumatorilor cu puteri foarte mari,etc.
Întotdeauna utilizarea acestora trebuie să fie justificată prin calcule de eficienţă care să
ţină seama nu numai de considerente energetice ci şi de toate implicaţiile tehnice, economice,
şi sociale care decurg.

29
 Fig.2.5.Curbe de sarcină pentru întreprinderi din diferite ramuri industiale
Practic prin acest reglaj al curbelor de consum se urmăreşte să se realizeze un mod optim
de încadrare sau corelare a cererilor de putere a consumatorilor cu capacităţile disponibile ale
sistemului energetic.
c) realizarea unui factor de putere corespunzător, Consumatorii de energie electrică pot
contribui hotărâtor la descărcarea elementelor instalaţiilor electrice de transport şi distribuţie a
energiei electrice de puterea reactivă, respectiv la reducerea pierderilor de putere sau energie în
aceste elemente. Importante efecte economice se obţin prin utilizarea de consumatori de puteri
şi turaţii mari, cu performanţe constructive ridicate folosindu-se materiale magnetice de calitate,
interstiţii stator –rotor reduse, etc.
De asemenea se adaugă toate măsurile şi mijloacele preconizate lua ce au fost prezentate
la paragraful 2.3.5. care se referă atât la faza de proiectare cât şi la cea de exploatare a instalaţiilor
de utilizare a energiei electrice.
d) echilibrarea încărcării fazelor în instalaţiile electrice de utilizare; Datorită importanţei
pe care o reprezintă în ansamblul măsurilor de funcţionare economică a instalaţiilor electrice,
echilibrarea încărcării fazelor trebuie realizată de toţi consumatorii, puterea absorbită de aceştia
să fie cât mai uniformă pe cele trei faze, iar în propriile instalaţii, sarcinile monofazate trebuie
să fie judicios repartizate.
Eficacitatea măsurilor posibile a fi luate este determinată şi de faptul că trebuie să se ţină
seama şi de elementul timp, prin programarea duratelor de funcţionare a receptoarelor,realizându-
se astfel o egalizare globală a încărcării fazelor instalaţiilor electrice de utilizare.

30