Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Structura călătoriei
Structura călătoriei:
a) punct de plecare; punctul de plecare este foarte important şi necesită nişte ritualuri; în Evul
Mediu accentul este pus pe punctul de sosire; cu timpul, gîndirea se schimbă;
b) interval de călătorie;
c) punct de sosire;
Plecarea este legată de moarte. Motivaţia călătoriei este legată de moarte, faimă, prestigiu,
dar şi nemurire. Dorinţa de faimă este răspîndirea propriului eu în timp şi spaţiu. Factorul care
generează această dorinţă este revelaţia morţii. Motivul plecăriii lui Ghilgameş îl constituie
proximitatea revelaţiei morţii. Căutînd faima, eroul caută un surogat pentru nemurire.
Plecarea lui Ghilgameş este o separare a individului de o margine socială şi psihică (casa
şi locul lui de naştere). Călătoria reprezintă o experienţă a schimbării de loc, familiară tuturor
oamenilor încă din clipa în care, la vîrsta primei copilării, dobîndesc locomoţia. Sensul cel mai
puternic dintre călătorie şi moarte, care exprimă esenţa tuturor plecărilor, este unul mai general,
regăsit în „Epopeea lui Ghilgameş”. Plecarea lui Ghilgameş reprezintă ruperea lui de o matrice
fixă, socială şi culturală, de un context de determinări care-i dau o anume identitate. Plecînd, el
nu mai este regele, nu mai este cel puternic, care abuza de supuşi, ci rămîne singur, fără aceste
determinări; e redus la structura lui simplă.
Asupra eroului babilonean, patimile, osteneala, greutăţile, primejdiile au sens
esenţialmente privativ, şi însăşi motivaţia călătoriei sale ţine de privaţie. Născut sub semnul
excesului, al forţei fizice ieşite din comun şi al unei trufii fără egal, manifestînd mereu o apetenţă
excepţională pentru bogăţii, muncă, sexualitate şi război, tînărul rege al Urukului, avînd atribute
supraumane, aproape zeieşti, este într-un fel condamnat la călătorie spre a scădea pînă la
dimensiunea umanului. De-a lungul călătoriei sale spre Extremul Occident el va fi privat de toate
aceste însemne ale excepţionalităţii. La capătul tuturor probelor călătoriei sale, avînd ca scop
faima şi nemurirea, dar obţinând-o numai pe prima Ghilgameş apare redus la nivelul condiţiei
2
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
celorlalţi. Ros de suferinţe, trudă, dificultăţi, piedici şi nevoi, eroul, iniţial aproape un zeu, suferă
un proces de diminuţie, micşorîndu-se pînă la dimensiunea omului normal, însă înţelepţit.
3
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
cadavrului putrefact al lui Enkidu, din a cărui nară iese faimosul vierme – moment al
metamorfozei radicale care ar putea fi numit revelaţia putrefactului sau revelaţia lui Ghilgameş).
4. Scopurile plecării
4.1. Faima
Acest scop confirmă identitatea celui care pleacă. Plecarea lui Ghilgameş nu scoate doar
un membru din mediul social. Ghilgameş pleacă însoţit de un grup de oameni înarmaţi care vor
servi ca sprijin. În cazul lui Ghilgameş plecarea este un mod de a dobîndi gloria şi de a-şi arăta
puterea – aceasta caraterizează călătoriile eroice antice. Motivaţia acestei călătorii este extinderea
în timp şi spaţiu a faimei individului.
Schema formală a călătoriilor eroice antice o reprezintă schema călătoriei circulare,
călătoriei cu dus şi întors; forma circulară a călătoriei are în ea scopul însuşi al călătoriei – faima.
Faima, reputaţia presupun un public pentru că faima este răsunet în ceilalţi. Martorul este un
topos recurent al călătoriei eroice în Antichitate. Există întotdeauna un loc fix în jurul căruia se
învîrt aceste călătorii.
4
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
5
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
ajunge la o condiţie socială (eroii antici îşi arată condiţia pe parcursul călătoriei, nu ajung la
această condiţie în urma călătoriei).
Călătorul medieval e fundamental un bun călăreţ. Nu oricine merge pe cal e un cavaler, ci
numai cel care face din aceasta o vocaţie. Altfel spus, călătoria şi mobilitatea devin o activitate
simbolică care pune în relief o figură socială – cavalerul.
A doua plecare a lui Yvain este surescitată de Gauvain care-i reînvie spiritul de aventură.
A doua plecare este mai grea; acum Yvain are soţie, pămînt de care trebuie să se despartă. Trebuie
să se detaşeze de eul pe care-l dobîndise. Plecînd, Yvain se simte redus şi simplu, ca cei care au
de ce să se despartă. În timpul acestei călătorii (turniruri timp de un an), Yvain îşi pierde soţia şi
bunurile.
Urmează şi o a treia plecare a lui Yvain care e una prin păduri – o rătăcire. Acum va atinge
ultimul stadiu al înstrăinării de sine, dar care constituie împlinirea solitudinii. Tot acum el va
deveni Cavalerul cu Leu şi îşi va cîştiga o identitate legendară. Identitatea lui globală se formează
în urma succesiunii de călătorii. Cea de-a treia călătorie va face din el o persoană radical diferită
faţă de cum era. Această călătorie este o călătorie iniţiatică, ascetică. Evoluţia sa de la vasalul
Yvain la seniorul Yvain face din el Cavalerul cu Leu (leul semnifică înţelepciunea), fiind o
evoluţie pe planul schimbării spirituale.
În „Yvain sau Cavalerul cu Leu” găsim încorporat conceptul medieval al călătoriei.
Cavalerii evaluează călătoria pozitiv. În „Ideologia aventurii” Michael Delrich observă faptul că
în Evul Mediu cavalerul e caracterizat ca atitudine prin „acceptarea necunoscutului ca valoare
pozitivă”. Noul şi necunoscutul sunt valori care vor caracteriza modernitatea.
J. Bethke Elshtein vorbeşte despre vocea narativă ca o voce strategică, o voce rece, lipsită
de emotivitate, obiectivă, ştiinţifică, zdrobitor de masculină. Tonul e sacadat, militar, nu ne dă
nici un indiciu emoţional, spre deosebire de emotivitatea pregnantă a călătoriei antice.
6
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
7
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
există nici un păcat. Este un perosnaj artificial. El nu parcurge un scenariu iniţiatic, ci unul
retoric. Galaad vede în Graal începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. În momentul în care vede
Graalul, Gallad moare.
Dante s-a născut în 1265. A fost crescut de o mamă vitregă pe care nu o iubea, pe tată nu-l
pomeneşte nicăieri. Are un tată divin, pe Virgiliu Un rol deosebit şi decisiv îl are Beatrice, pe care
o cunoaşte la 9 ani. Din punct de vedere politic, Dante votează surghiunirea prietenului său,
Cavalcanti. Boccaccio spune că era un adept al plăcerilor vieţii. În 1307 începe să scrie “Divina
Comedie”.
Călătoria dantescă are mai multe nivele:
- nivel gnoseologic (de cunoaştere) – revelaţiile celuilalt tărâm: Infern, Purgatoriu, Paradis;
- nivel ontic (existenţial) –cel al experienţei schimbării radicale a subiectului călător între punctul
de plecare şi cel de sosire; călătoria iniţiatică;
- nivel itinerarium mentis – “Divina Comedie” are ca infrastructură un itinerarium mentis –
călătoria spirituală;
Călătoria dantescă este o călătorie în lumea de dincolo. Dante s-a rătăcit într-o pădure
întunecată (se rătăcise de la calea veacului, de la calea creştină, şi nu mai reuşeşte să iasă la
lumină. Virgiliu îl poartă spre mîntuirea de păcate pe un drum subteran, unic, care-l va ajuta pe
Dante să evite moartea. Călătoria începe sub îndrumarea lui Vergiliu, călăuza prin Infern şi
Purgatoriu. Din pădurea întunecată urmează cercurile infernale pînă în centrul Pămîntului, iar de
aici merg într-un subteran ce dă spre insula Purgatoriului. Până aici, călătoria e catabazică. Din
insulă începe călătoria anabazică: urcă pe muntele Purgatoriului, apoi traversează cercurile
Paradisului. Ajunge la Dumnezeu – punctus terminus.
Infernul este alcătuit din 9 cercuri, avînd forma unei pîlnii cu vîrful în centrul pămîntului.
Se împarte în trei mari sectoare: are un vestibul unde se chinuiesc cei care au trăit fără ruşine şi
fără laudă şi două subdiviziuni – Infernul de Sus (care se întinde de la fluviul Acheron pînă la
cetatea Dita, fiind împărţit în cinci cercuri) şi Infernul de Jos (care se întinde de la cetatea Dita
8
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
pînă în centrul pământului, cuprinzînd alte patru cercuri). În centrul pămîntului, diametral opus
lui Dumnezeu, se află Lucifer. Tîrîndu-se pe spatele monstruos al lui Lucifer, cei doi poeţi ies din
Infern şi ajung în Purgatoriu.
Paradisul are nouă ceruri care înconjoară pămîntul. Aceste ceruri reprezintă trepte ale
beatitudinii: în cerul Lunii se găsesc cei care nu şi-au ţinut involuntar jurămintele, în cerul lui
Mercur se află legislatorii, în cerul lui Venus se află sufletele foste iubitoare, în cerul Soarelui,
sufletele înţelepte, în cerul lui Marte se găsesc martirii, în cerul lui Jupiter sunt principii înţelepţi
şi drepţi, în cerul lui Saturn se află sufletele contemplative, în „cerul înstelat” se află sufletele
triumfătoare în credinţă, în „cerul cristalin” sunt stihiile îngereşti; în sfîrşit, imobil, deasupra
tuturor este Empireul – Civitas Dei (Cetatea lui Dumnezeu) – înconjurat de corurile îngereşti,
fiecare dintre acestea avînd o denumire şi o funcţie specială.
Itinerariul lui Dante prin cele trei lumi este o călătorie din întuneric la lumină, din iluzia
cauzată de erori, la realitatea umană, care are în ea însăşi însemnele divinităţii.
9
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
În „Vita Nuova” găsim tematizat punctul de plecare în generarea operei sale „Divina
Comedie”. Experienţa revelatoare a lui Dante din „Vita Nuova” este ceea ce declanşează crearea
unei opere. Această experienţă revelatoare se caracterizează prin:
- genericitate (ajută la generarea unei noi opere);
- repetabilitate (timpul experienţei revelatoare este repetabil); timpul experienţei revelatoare
conţine toate faţetele timpului – trecut, prezent şi viitor (simul totum): prima dată – experienţa
propriu zisă a întîlnirilor cu Beatrice; a doua oară – experienţa scrierii operei „Vita Nuova”; a
treia oară – promisiunea unei alte opere (trecut şi prezent care se futurifică)
- reversabilitate;
- dragostea ca principiu universal; dragostea este reîndrăgostire; o reactivare a primei dragoste;
- este o experienţă decisivă; spre deosebire de alte experienţe, ea lasă urme în subiectul creator şi
îl transformă; există puţine asemena evenimente în viaţa unui om, iar ele formează biografia
revelatoare a eului.
„Vita Nuova” este cartea experienţei revelatoare a autorului. Este un memorial alegoric.
Aici este descrisă succesiunea experienţelor care stau la originea „Divinei Comedii” Prima
întîlnire cu Beatrice îl plasează pe Dante pe alt nivel existenţial. Această întîlnire i-a schimbat
viaţa. I-a fost decisivă. Prima întîlnire are loc când poetul are 9 ani. A doua întîlnire are loc după
9 ani. Urmează alte momente revelatoare care vor duce la cel ce va prefigura naşterea operei –
imaginea revelatoare a unui înger, ce apare la 9 ani după moartea Beatricei. Această imagine
constituie prima schiţă a unui personaj din „Divina Comedie” şi conţine intenţia de a scrie
„Divina Comedie”.
10
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
11
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
Carol nu e împăratul atotputernic care ordonă şi cere să fie ascultat fără un cuvînt. Ci, cînd
e vorba să ia hotărîri importante îşi adună oamenii şi se sfătuieşte cu ei. Figura lui e plină, în
unele situaţii (momentul morţii lui Roland şi cel al întîlnirii cu Alde, logodnica lui Roland), de un
adînc umanism.
Personajul principal este contele Roland, devenit în poem nepot al lui Carol cel Mare. El
este un cavaler foarte viteaz, dar are un mare defect: orgoliul. Roland se face vinovat într-o mare
măsură de nimicirea ariergărzii franceze pentru că nu a vrut să sune din corn pentru a anunţa
primejdia pricinuită de păgîni. El moare din cauza forţării pe care o face în momentul în care se
decide într-un final să sune din corn atît de tare încît împăratul care trecuse de porţi să îl audă. El
moare ca un adevărat creştin, strigîndu-şi greşelile la cer şi cerînd iertare pentru această viaţă,
spre a o merita pe cea viitoare.
Dacă Roland e viteaz, Olivier este înţelept. Arhiepiscopul Turpin este un personaj
interesant prin faptul că însoţeşte oastea pretutindeni, încurajează pe oşteni la luptă, iar cînd se
întîmplă ca aceştia să fie loviţi de moarte, aleargă să le dea binecuvîntarea. Ganelon, tatăl vitreg
al lui Roland, este personajul negativ. Este un cavaler foarte viteaz ca şi Roland, dar ura şi dorinţa
de răzbunare sunt mai tari decît virtuţile lui. El pune la cale uciderea lui Roland, propunîndu-i
împăratului să-i încredinţeze ariergarda lui Roland. Este important de menţionat şi regele
Marsilie, un om viteaz, dar păgîn.
Reminiscenţele din „Cîntarea lui Roland” au fost transpuse în „Morgante Magiore” al lui
Luigi Pulci, „Orlando innamorato” al lui Matteo Maria Boiardo şi „Orlando furioso” al lui
Ludovico Ariosto. În Renaştere, poema pseudo-eroică şi cea eroic-comică înlocuieşte eroicul cu
aventurosul. Poema eroic-comică va avea o schemă opusă, aceea a fugii de centru, iar probele
iniţiatice se transformă în rătăciri, astfel încît labirintul, castelul vrăjit, insula sau grădina
fermecată vor avea valori simbolice şi semnificaţii de spaţii profane. Ilustrarea cea mai bună a
schemei inversate o găsim în „Orlando furioso” – o continuare a poemei neterminate „Orlando
innamorato” care însă modifică fundamental universul spaţial. Personajul principal este Angelica,
prinţesă vrăjitoarte pe care o urmăreau cavalerii lui Carol şi păgînii. Asedierea Parisului e
fundalul fundamental al desfăşurării acţiunii. Ariosto propune o structură epică inversă – aceea a
fugii de centru. Parisul nu e atît punctul de sosire, cît punctul lor de plecare. Din Paris pleacă
toate aventurile lor: rătăcesc în insule vrăjite şi ajung victime în insule părăsite. Lumea lor este a
purei aparenţe, a iluziei universale.
12
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
13
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
9. Romantismul
14
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
inițierii” este asumat, succesiv, de personaje cu un statut din ce în ce mai înalt: cavalerii veterani
ai cruciadei, roaba din orient (mărturisitoare de grația poetică a Levantului și de forța
consolatoare a artei), minerul (cunoscător și cîntăreț al tainelor adîncului teluric ce ține ascunse
nebănuite splendori și nemăsurate primejdii, ghid al unei avîntate expediții subterane), un sihastru
de stirpe nobilă (care îi dezvăluie tînărului fascinația renunțării, a meditației și a contemplării
absolutului), bunicul de la Ausburg (neîncovoiat de vîrstă, conducîndu-și falnic negoțul, iar în
ceasul de petrecere cu prietenii plăsmuind poezie șugubeață), Matilde (suavă inițiatoare în Eros,
totodată însă și în thanatos) și Klingsohr (poetul și omul desăvîrșit, cel care îl inițiază nemijlocit
și explicit pe Heinrich în Poezie).
Partea a doua a romanului, „Împlinirea” rămasă neterminată, urma conform schițelor ce s-
au păstrat, a fi consacrată peripețiilor eroului, peripeții ipostaziate în faze de existență autonome,
traversînd evi, spații și regnuri diferite, într-un periplu de-a lungul universului. Heinrich urma să
fie conducător de oști în Italia, călător prin Grecia, Orfeu sfîșiat de bacante, criciat la Ierusalim,
burghez în Șvițera, cives romanus la vremea Imperiului, nebun prin proprie voință, mort printre
morți, apoi floare, copac sunător, berbec de aur, piatră, astru. Tîlcul celei de-a doua călătorii, sui
generis, proteică, a eroului este profund. Este vorba de revelarea, deliberată, de arătarea sensului
specific pe care Novalis îl recunoaște, mai cu seamă în acest roman, poeziei. Căci poezia este,
după Novalis, forma cea mai deplină a absoluității cunoașterii. Cel ce dobîndește cunoașterea
universală, cu alte cuvinte Poetul, devine prin însuși acest fapt atotputernic, ca demiurgul.
Dovadă stă faptul că romanul urma să se încheie cu apoteoza lui Heinrich și cu abolirea timpului
prin scoaterea cosmosului de sub raza lui distrugătoare. Romanul urma să se încheie, la capătul
șirului experiențelor menite eroului poet prin glorificarea acestuia ca salvator al universului.
15
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
16
Anul II, sem. II; Curs Literatură Comparată – Virgil Podoabă
17