Isaiah Berlin, Originalitatea lui Machiavelli

în Isaiah Berlin, Adevăratul studiu al omenirii, antologie de eseuri, ediție de Henry Hardy și
Roger Hausheer, Editura Meridiane, București, 2001

 „Oamenii trebuie studiați în comportarea lor, ca și în profesiunea lor. Nu există a priori o cale
spre cunoașterea materialului uman cu care trebuie să aibă de-a face un conducător. Există, fără
îndoială, o natură umană neschimbătoare, a cărei arie de reacție față de situații în schimbare poate
fi determinată (nu există nicio urmă în gândirea lui Machiavelli a vreunei idei de evoluție
sistematică a individului sau a societății ca o entitate autotransformatoare); această cunoaștere se
poate obține numai prin observație empirică. Oamenii nu sunt cum sunt descriși de cei care îi
idealizează – creștini sau alți utopiști – și nici de acei care îi vor să fie foarte diferiți de ceea ce, de
fapt, ei sunt și au fost întotdeauna și nu pot fi altfel. Oamenii (cel puțin proprii săi concetățeni
pentru, și despre care scria) îi par în cea mai mare parte «nerecunoscători, desfrânați, falși,
ipocriți, lași, și lacomi […] aroganți și meschini, când afacerile le merg bine, pornirea lor firească
e să fie insolenți și, când îi lovește nenorocirea, sunt servili». Le pasă prea puțin de libertate –
cuvântul înseamnă pentru ei mai mult decât realitatea – și-o situează cu mult sub securitate,
proprietate sau dorința de răzbunare. Acestea din urmă, conducătorul le poate oferi într-o măsură
potrivită. Oamenii sunt corupți ușor și greu de vindecat. Ei reacționează atât față de teamă, cât și
față de dragoste, față de crudul Hannibal cât și față de Scipio cel drept și uman. Dacă aceste
emoții nu pot fi combinate, teama este cea mai demnă de încredere: numai dacă nu se preschimbă
întotdeauna în ură, ceea ce distruge minimul de respect pe care supușii trebuie să-l aibă pentru
acei care îi conduc.” p. 289

 „Mai mult decât orice el te avertizează să fii atent la cei care nu-i privesc pe oameni așa cum sunt
și-i văd prin ochelarii colorați de speranțele și dorințele lor, de iubirile și urile lor, în termenii unui
model de om idealizat așa cum vor să fie și nu așa cum e, cum a fost și va fi. Reformatorii cinstiți,
oricât de valoroase sunt idealurile lor, cum ar fi bravul conducător al Republicii Florentine, Piero
Soderini, pe care l-a slujit Machiavelli, sau cu mult mai înzestratul Savonarola (față de care
atitudinea lui oscilează foarte mult), s-au prăbușit și au pricinuit dezastrul altora, în mare măsură
din cauză că au înlocuit ceea ce este cu ce ar trebui să fie; din cauză că la un moment dat au căzut
în nerealism.”, p. 290

 „Ce a dus și va duce asemeni oameni de stat la pieirea lor? Adeseori numai idealurile lor. Ce e rău
în a avea un ideal? Că nu poate fi atins. Cum știi acest lucru? Acesta este unul din fundamentele
 pe care se bazează, în cele din urmă, pretenția lui Machiavelli de a fi un gânditor de prima mână.
Machiavelli are o viziune clară a societății, pe care dorea să o vadă realizată pe Pământ, sau, dacă
aceasta sună prea măreț, pentru un gânditor atât de concret și de aplicat, a societății pe care
dorește să o vadă constituită în țara sa, poate chiar în timpul vieții sale; în orice caz, într-un viitor
previzibil. El știe că o asemenea ordine poate fi creată, deoarece ea, sau ceva suficient de apropiat
de ea, a fost realizată în trecut în Italia, sau în alte țări – orașele elvețiene sau germane, de
exemplu, sau marile state centralizate din timpul său, și nu dorește numai să creeze sau să readucă
o asemenea ordine în Italia, ci o consideră cea mai dezirabilă condiție care poate fi atinsă de
oameni, așa cum ne învață istoria, cât și observația.”, p. 290-291

 „O bună societate este o societate care se bucură de stabilitate, armonie internă, securitate,
dreptate, un simț al puterii și al splendorii, cum era Atena în cele mai bune zile ale ei, cum era
Sparta, cum erau regatele lui David și Solomon, cum era Veneția altădată, dar, mai presus de
toate, cum era Republica romană. [...] în societățile respective erau oameni care știau cum să facă
orașele mărețe. Cum au făcut-o? Dezvoltând la semenii lor anumite însușiri de tărie interioară, de
mărinimie, vigoare, vitalitate, generozitate, loialitate, și, mai presus de toate, spiritul public, simțul
civic, devotament față de securitatea, puterea, gloria, expansiunea patriei. Anticii dezvoltau aceste
calități prin tot felul de mijloace, printre care se numărau spectacole uimitoare și sacrificii
sângeroase care stârneau simțurile oamenilor și le stimulau curajul războinic, și mai ales printr-un
tip de legislație și educație care favoriza și sprijinea virtuțile păgâne. Putere, magnificență,
mândrie, austeritate, urmărirea gloriei, vigoare, disciplină, antiqua virtus – acestea făceau ca statul
să fie mare.”, p. 291-292

 „Ce trebuie făcut se impune să fie eficient în termenii a ceea ce e practicabil, nu imaginar; arta
conducerii privește acțiunea în limitele posibilității umane, oricât de mari; oamenii pot fi
schimbați, dar nu într-o măsură fantastică. A recomanda măsuri ideale, potrivite numai îngerilor,
așa cum i se pare că scriitorii politici dinaintea lui au făcut-o prea des, e iluzoriu și iresponsabil, și
duce la ruină.”, p. 294