Școala Vieții

i i d e c u pl u
Re l aț
 Iubirea apare atunci când ne așteptăm mai puțin, respectiv atunci când nu o căutăm
cu tot dinadinsul. Căutarea iubirii nu conduce niciodată la un partener potrivit, ci doar la
suferință și la nefericire. Adevărata iubire nu se află niciodată în exterior, ci în interiorul
nostru. De aceea, nu insista ca iubirea să vină imediat în viața ta. Poate că nu ești pregătit
pentru ea, sau poate că nu te-ai dezvoltat suficient de mult pentru a atrage tipul de iubire
pe care ți-l dorești. Nu te mulțumi cu primul venit numai pentru a avea pe cineva în viața
ta. Fixează-ți anumite standarde.

Ce fel de iubire dorești să atragi? Enumeră-ți propriile calități și vei atrage o

persoană care are aceleași calități. Analizează-te singur pentru a afla ce anume
îndepărtează iubirea de tine. Ești cumva prea critic? Ai standarde absurde? Crezi că nu
meriți să fii iubit? Ți-e teamă de intimitate? Ai cumva convingerea că nimeni nu te poate
iubi?

Dacă dorești ca iubirea să pătrundă în viața ta, pregătește-te pentru ea. Pregătește
terenul și deschide-te în fața iubirii. Atunci când iubești tu însuți, ceilalți sunt mult mai
dispuși să te iubească la rândul lor. Fii deschis și receptiv în fața iubirii.

Dorința de a nu fi singuri

“Învață să te descurci cu singurătatea. Trasează-i harta. Suportă singurătatea măcar o

dată în viața ta. E o experiență normală pentru orice om. Nu mai folosi niciodata corpul sau
emoțiile altcuiva pe post de substitut al propriilor tale dorințe neîmplinite”. (E. Gilbert)

Nu suntem obișnuiți să stăm singuri, cu noi înșine și să ne bucurăm de propria

noastră companie. Nici nu știm ce înseamnă asta. Mai mult, ni s-a spus că a trăi pentru tine
însuți înseamnă egoism. Nimic mai neadevărat. Doar atunci când reușești să stai singur/ă,
atunci când poți să te bucuri de orice activitate pe care o desfășori în solitudinea ta (fie că
este vorba de a citi o carte, de a face shopping, de a face sport, de a merge la seminarii,
etc.) poți să intri într-o relație în care nu-i vei cere partenerului să-ți umple golurile ci în
care vei avea capacitatea să dăruiești și să primești un plus de valoare.
 Atunci când intrăm într-o relație doar pentru ca să ne alinăm
suferința singurătății, vom pune presiune pe cel de lângă noi ca să ne
acorde multă atentie, să-și petreacă fiecare clipă liberă cu noi, ne vom
simți lezați și supărați dacă va alege să petreacă timp cu alte persoane,
iar de aici încep certurile și senzația celuilalt că este prins într-o
capcană. La început, cât încă îndrăgostirea este mare, celălalt va face
tot ceea ce-i cerem, însă după o perioada va deveni frustrat și se va
îndepărta de noi. Iar de aici începe sfârșitul acelei “povești” pe care
ne-am creat-o în minte.

Îi dăm celuilalt impresia că este responsabil de fericirea sau nefericirea noastră, îi

inducem prin șantaj emoțional sentimente de vinovăție, care adăugate frustrării pierderii
libertății îl vor face să intre în defensivă sau ofensivă.

Și ce înseamnă asta? Că acea relație va deveni un câmp de luptă, o ciocnire între

orgolii sau va începe un troc de genul “tu-mi dai mie asta, eu îți dau ție asta”, iar asta
înseamnă de obicei compromisuri și sacrificii personale și nicidecum consens, așa cum ar
fi bine să fie. Consensul nu poate să apară decât între doi parteneri maturi și echilibrați,
care se cunosc pe sine înșiși și pot să empatizeze unul cu dorințele celuilalt.

Fiecare persoană are nevoie de timp ca să se cunoască pe sine și este minunat dacă
ne dăm acest timp ca să ne desăvârșim ca și ființe înainte de a intra în relații pentru că ne
imaginăm că avem diferite “nevoi” care pot fi satisfăcute doar de celălalt.

Cu siguranță poți să vezi și singur un film, să ieși cu prietenii, să dansezi, să cânți, să

scrii, să pictezi, să înveți, să te dezvolți, să-ți creezi o carieră, să mergi la cumpărături etc.
Știu, vei spune “da, dar este mai plăcut în doi”. Așa este, însă pentru a fi “doi” este necesar
ca mai întâi să știi cine ești tu, acea ființă unică, care știe ce își dorește sau nu își dorește
de la propria viață.

“Pentru a avea o relație completă cu altcineva, trebuie să ai mai întâi o relație cu tine
însuți. Dacă nu putem cuprinde propria noastră singurătate, îl vom folosi pur și simplu pe
celălalt ca pe un scut împotriva izolării.” (I. Yalom)

Dorința de a fi iubit/ă

Avem cu toții dorința de a ne simți iubiți și prețuiți de cineva semnificativ. Însă unii
dintre noi își doresc să vină cineva în viața noastră și să ne iubească pentru că noi nu
putem să ne oferim singuri iubire. Mă întreb, cum poate cineva să iubească o altă ființă
daca nu se iubește în primul rând pe sine?

Ce înseamnă iubirea de sine și cum ajungem la ea?

În primul rând, este important să ne punem pe primul plan în viața noastră. Să ne

respectăm corpul, mintea și sufletul, să ne purtăm frumos cu noi înșine pe toate aceste
planuri. Poate să însemne să avem grijă ce mâncăm, să facem sport, să nu ne hrănim cu
gânduri anxioase, depresive, de furie, să fim atenți cu ce ne hrănim mintea – cu gânduri
pozitive și constructive și nu cu gânduri negative și distructive – și să oprim orice formă de
abuz fizic, psihic și emoțional cu care putem veni în contact. Este responsabilitatea fie-
căruia dintre noi să ne alegem acele persoane și lucruri care ne fac să ne simțim bine cu
noi înșine și să ne îndepărtăm de ceea ce nu ne face bine.

Așa apar încrederea în noi înșine, respectul de sine, prețuirea de sine și apoi iubirea
de sine.

Anthony de Mello spune să ne imaginăm că avem o bucătărie magică în care orice

mâncare pe care ne-o dorim apare pur și simplu. Astfel, atunci când ne bate cineva la ușă
și ne aduce o pizza, de exemplu, să putem să-i spunem: “Intră și fii binevenit. Însă eu nu
am nevoie de pizza ta, am tot ce-mi trebuie deja în bucătăria mea”. În momentul în care nu
mai avem “nevoie” de celălalt ca să ne iubeasă putem, de fapt, să ne bucurăm de iubirea
profundă, sinceră și dezinteresată.

Dependența de cei care ne asigură plăcerile noastre

“Fiecare dependență își are sursa în refuzul tău de a-ți înfrunta durerea proprie. Fiecare
dependență începe cu durere și se termină cu durere. După ce euforia dependenței trece, și
mai multă durere va ieși la iveală, pentru că ea era deja ascunsă în interior. Fiecare dependent
ajunge la un punct unde nu mai funcționează pentru sine, și atunci vei simți și mai multă
durere decât ai simțit vreodată”. (Eckhart Tolle)

Partenerul tău poate îți asigură siguranța, confortul material, compania, iubirea,
plăcerea sexuală, etc., și în acel moment îți imaginezi că nu poți să trăiești fără aceste
lucruri și devii dependent/ă de sursa lor. Atunci când devenim dependenți, ne simțim
neputincioși, iar celălalt are o putere extraordinară asupra noastră. Doar gândul că am
putea să-l/ să o pierdem generează în noi trăiri puternice de tipul geloziei și posesivității.
Apare suferința interioară dată de gândul “ce mă fac fără el/ea”, “nu pot să trăiesc fără el/
ea”, “viața mea nu are sens fără el/ea”… Chiar crezi că este așa? Cu siguranță că nu… ți-ai
limitat singur/ă libertatea prin faptul că ai plasat undeva în exterior toate sursele plăcerilor
tale și, astfel, apare disperarea la gândul că ai putea să le pierzi.

Uneori viața ne ia aceste persoane

de lângă noi și, de cele mai multe ori,
după un moment de cădere, instinctul
de supraviețuire ne ajută să ne ridicăm
și să conștientizăm că, de fapt, ceilalți
au atâta putere asupra noastra cât le
permitem noi să aibă, și că putem
singuri să ne asigurăm (desigur, este
necesar să depunem ceva efort)
marea majoritate a “nevoilor”
noastre.

Suntem ființe libere și independente, însă este necesar să ne dăm voie să

conștientizăm asta și să trăim în acord cu acest gând.

Dorința de “a fi în rând cu lumea”

“Dacă nu-ţi decizi tu însuţi propriul drum, ceilalţi sau evenimentele îl vor decide
pentru tine”.

Toți prietenii tăi sunt căsătoriți, sunt într-o relație sau sar dintr-o relație în alta.
Poate că mama sau prietenii ți-au spus că este obligatoriu ca să-ți faci o familie cât de
repede, să te așezi la casa ta, să faci copii, etc. Nici nu-ți pui problema să faci altfel, să
descoperi ce îți dorești tu, pentru că deja tu crezi că acele ganduri îți aparțin ție. Dacă nu
te-ai căsătorit și ai deja 30 de ani să zicem, crezi că ceva nu este în regulă cu tine… începi
să fii deprimat, să te simți prost când socializezi cu prietenii tăi și îți scade încrederea în
sine. Cauți cu disperare o relație și există șansa să iei decizii impulsive doar ca să faci ce
fac și ceilalți.

Poate că încă locuiești cu părinții, nu ți-ai pus problema să locuiești o perioadă

singur/ă (”de ce să plec de acasă, am aici tot ce-mi trebuie”) și, astfel, o relație înseamnă și
“dovada” desprinderii tale de familia de origine, iar tu poate crezi că asta înseamnă că “te-
ai maturizat”.

Ce se poate întâmpla?

Dacă până atunci părinții și mediul te-au format și te-au influențat, vei intra într-o
relație care va face același lucru pentru tine și, astfel, există mari șanse să nu mai
descoperi niciodată (sau poate doar mai târziu) cine ești. Vei avea tendința să intri într-o
relație simbiotică cu cel de lângă tine și să te străduiești să pari fericit/ă, mulțumit/ă. Vei
face probabil multe compromisuri, iar viața va trece pe lângă tine fără ca tu să-ți dai seama
exact ce se întâmplă.

Tu poate că îți dorești undeva profund în interiorul tău să descoperi și un alt sens
pentru existența ta (adica nu doar să mergi la job, să faci curat, mâncare, să ai grijă de
copii, să mergi la masă la părinți și să socializezi cu prietenii comuni – pentru că, nu-i așa,
avem tendința să rupem legătura cu cei care nu sunt pe placul partenerului/partenerei
noastre), însă când să mai ai timp să mai faci și asta?

“Ce-ar fi dacă un demon ți-ar spune că viața asta – așa cum o traiești acum și ai trăit-o
în trecut – va trebui s-o mai trăiești încă o dată, încă de nenumărate ori; și că nu va fi nimic
nou în ea, ci fiecare durere, fiecare bucurie și tot ce este nespus de mic ori important în viața
ta se vor întoarce la tine, în aceeasi succesiune? Eterna reîntoarcere înseamnă că de câte ori
alegi o acțiune trebuie să fii dispus s-o alegi pentru eternitate. Și e la fel pentru fiecare acțiune
pe care nu o faci, fiecare gând născut mort, fiecare alegere evitată. Și toată viața netrăită va
dospi înlăuntrul tău, netrăită pentru eternitate. Și vocea neluata în seamă a conștiinței tale va
striga veșnic la tine.” (I. Yalom)

Dorinta de a avea copii

“Nu crea copii până când nu ești gata să fii un creator și să dai naștere la creatori. E
greșit să faci copii din nevoie, e greșit să folosești un copil pentru a-ți alina singurătatea, e
greșit să-ți creezi un scut în viață din a reproduce o copie a ta.” (I. Yalom)

Sunt multe persoane, atât femei cât și bărbați, care-și doresc să intre într-o relație
sau să se căsătorească pentru că își doresc copii. Dacă le punem întrebarea de ce își
doresc copii sunt deconcertate și nu știu ce răspuns să dea : “Pentru ca să nu rămân singur
la bătrânețe”, “Pentru că asta-i menirea noastră”, “Ca să fiu un părinte tânăr”, “Așa-i
normal, nu?”, etc.

Sigur vezi și tu în jurul tău cam câte familii destrămate există, câte familii în care
doar se conviețuiește, unde iubirea a dispărut de mult sau poate nici nu a fost cu adevărat
vreodată, familii în care tensiunea, frustrarea, abuzul verbal și/sau fizic este mereu
prezent… Ce fel de viitor îi oferi copilului tău într-o astfel de atmosferă?

Un copil este bine să vină pe lume ca

un rod al iubirii între două persoane mature,
responsabile și conștiente. Este bine să
facem copii atunci când avem o motivație
non-egoistă, când putem să-i asigurăm o
educație care să-l facă să devină un
“creator” și, de ce nu, atunci când avem
mijloacele necesare pentru asta.

Graba de a face copii se finalizează

de multe ori într-un viitor nefast pentru
toate părțile implicate.

Valori, credințe și scopuri comune

Atunci când ne alegem un partener/ o parteneră este bine să vedem cât de

compatibili suntem la nivel de valori, credințe, mod de a privi viața și dacă avem sau nu
scopuri comune.

Este bine să ne dăm timp să-l cunoaștem pe celălalt și după ce euforia îndrăgostirii
se diminuează, când nu mai vibrăm la fiecare atingere și sexul poate că nu mai este doar
un foc pasional al simțurilor… Multe relații se destramă dupa ce aceste lucruri trec în
planul secund pentru că atunci când îl vedem pe celălalt așa cum este el, nu așa cum ne-
am imaginat noi că este, nu ne mai place. Și atunci poate începe lupta spre a-l transforma
“după chipul și asemănarea noastră”, să-l facem să corespundă proiecției din mintea
noastră și ne frustrează faptul că nu este așa.

Este bine să fim foarte conștienți de faptul că în prima fază a unei relații,

mecanismul proiecției ne ajută să-l vedem pe celălalt așa cum ni-l dorim noi de fapt și nu
cum este el. Trecem cu vederea eventualele discrepanțe dintre imaginea pe care o avem în
minte și realitate pentru că în acel moment este mult mai importantă trăierea euforică și
fuziunea cu celălalt. Însă această beție a simțurilor se va diminua în timp – din păcate – și
este bine să așteptăm până în acel moment ca să vedem dacă partenerul / partenera este
într-adevar compatibil sau nu cu noi, cu personalitatea noastră și cu ceea ce ne dorim de la
viață.

Ai oare vreun drept să îți dorești să schimbi pe cineva doar pentru că îți dorești să
fie altfel? Cum rămâne cu respectul pentru celălalt?

Te las sa reflectezi un moment la citatul de mai jos:

“Eu îmi văd de treaba mea şi tu îţi vezi de treaba ta. Eu nu am venit în această lume ca
să-ţi îndeplinesc aşteptările și tu nu eşti în această lume ca să mi le îndeplineşti pe ale mele.
Tu eşti tu şi eu sunt eu. Şi dacă, din întâmplare ne găsim unul pe celălalt, este minunat. Dacă
nu, nu avem ce face.” (Scris de Fritz Perls, creatorul terapiei Gestalt)

Renunțarea la libertate – de acțiune, de gândire, de comportament

Atunci când nu știi încotro te îndrepți, poți să ajungi într-un loc pe care nu ți l-ai
dorit.

Inevitabil, atunci când ne însoțim cu cineva în viață, din iubire în primul rând și apoi
din dorința de armonie în cuplu, există posibilitatea să facem anumite compromisuri. Atât
timp cât acestea nu te reprezintă, nu sunt în acord cu nicio parte din tine și le faci doar ca
să “salvezi relația”, mai devreme sau mai târziu vei dezvolta resentimente față de
partenerul tau / partenera ta (sau vei plasa povara asupra copiilor tăi – “m-am sacrificat
pentru tine”).

Cum am spus și mai sus, o relație funcțională este bazată pe consens și nu pe

sacrificii sau compromisuri. Consensul apare între două persoane care și-au definit fiecare
personalitatea proprie, știu cine sunt și ce își doresc și nu pun presiune de nici un fel (în
niciun caz nu apelează la șantajul emoțional) asupra partenerului. Altfel ajungem la o
relație de tip troc în care fiecare dă ceva ce nu are…

Atunci când te gândești să intri într-o relație, întreabă-te dacă partenerul tău te
acceptă necondiționat așa cum ești? Îți respectă libertatea, în toate formele sale? Sau de
fapt intri într-o colivie (poate fi chiar aurită) dar în care va trebui să renunți la multe dintre
aspectele care te fac o ființă umană unică și irepetabilă?
 “Am supraviețuit căsniciei.”

Știu, este foarte frumos și poetic să vezi cupluri care sunt împreună de zeci de ani.
Îmi imaginez că este, de fapt, idealul fiecăruia dintre noi, însă unii dintre ei, în momentul în
care sunt întrebați cum au reușit și ei răspund “am supraviețuit căsniciei”, cu un zambet
resemnat și amar, mă întreb dacă a meritat.

Oare ne dorim relații cu orice preț? Chiar cu prețul propriei vieți?

Evident, între doi oameni există și vor exista întotdeauna diferențe si conflicte de
diferite intensități. Chiar și conflictele au părțile lor pozitive, dar este nevoie să fim atenți
la modul în care le soluționăm. Atunci când aruncăm cuvinte ca să-l dezarmăm pe celălalt,
când rănim, când acuzăm sau facem crize, relația nu va mai fi aceeași. Nu poți să spargi o
farfurie și să o lipești la loc. Nu va mai arăta niciodată la fel. Și astfel, încet-încet ne
îndepărtăm unul de celălalt, poate ajungem la divorț, iar în cel mai rău caz poate doar la un
divorț emoțional, iar eventual atunci apare un amant / o amantă și despre ce căsnicie mai
este vorba atunci?

După ce partenerul/partenera au fost implicați emoțional într-o altă relație, acea

căsnicie care va continua va fi doar de formă… fondul nu va mai putea fi refăcut la fel ca
înainte.

O ființă umană nu trebuie să renunțe niciodată la libertatea de a fi ea însăși și dacă

găsește o relație în care poate să-și păstreze și să-și desăvârșească individualitatea este
minunat… dacă nu, frustrările din păcate sunt inerente.

Nimic nu este pentru totdeauna

“Nimeni nu trebuie să ţină o altă persoană legată de o promisiune pe care a facut-o în

trecut şi în privinţa căreia nu se mai simte în largul ei în prezent. Dacă nu poţi să dezlegi o
altă persoană de trecut, cum te poţi dezlega pe tine însuţi? Ceea ce contează nu este faptul că
sunteţi împreună sau despărţiţi, ci dacă faceţi acest lucru într-un mod plin de corectitudine şi
de respect mutual.” (Paul Ferrini)

Atunci când intrăm într-o relație sau când ne căsătorim, avem convingerea că este
pentru totdeauna, “până când moartea ne va despărți”. Un ideal minunat însa pe cât este
de minunat pe atât este de iluzoriu. Vedem în jurul nostru atâtea relații care se destramă,
atâtea căsnicii care sfârșesc în durere și suferință și toate acestea pentru că acele
persoane au evoluat diferit, au renunțat să mai comunice (dacă au făcut-o cu adevărat
vreodată…) sau pentru că pur și simplu au luat anumite decizii nu foarte conștient.

Noi nu rămânem la fel, nimic din jurul nostru nu rămâne în exact aceeași formă, de
fapt, singura constantă în Univers este schimbarea. Ceea ce este astăzi adevarat, poate că
mâine va fi exact opusul sau va avea o altă formă.

Același lucru este valabil și pentru relațiile noastre. Cel/cea care astăzi ni se pare
cea mai potrivită persoană se poate ca mâine să devină doar un tovarăș de drum cu care
nu mai avem nimic în comun.

Am evoluat diferit, ne-am schimbat amândoi sau poate doar unul dintre noi, vrem
altceva și nu mai rezonăm unul cu celălalt. În acest caz, este corect pentru fiecare dintre
noi să continuăm ceva ce nu-și mai are sensul? Ba mai mult de atât, ne ia bucuria de a trăi?

Este o chestiune de maturitate și inteligență emoțională să putem să ne eliberăm și

să-l eliberăm și pe celălalt de o povară pe care nu are sens să o mai ducem.

Să stăm împreună de dragul copiilor este o intenție prin care le arătăm, de fapt,
copiilor cum să NU trăiască… într-un mediu lipsit de afecțiune, iubire, uneori chiar de
respect, unde este prezentă tensiunea și nefericirea… nimeni nu cred că-și dorește să
trăiască într-o astfel de atmosferă.

Noi suferim, copiii suferă și, mai tarziu, la maturitate, vor ajunge să ne reproșeze că
le-am oferit o astfel de viață. În plus, vor avea tendința inconștientă să recreeze și în viețile
lor ceea ce au văzut acasă.

Viața noastră este extrem de prețioasă și suntem singurii responsabili de fericirea

sau nefericirea noastră. Noi alegem în fiecare clipă ce lăsăm să continue sau ce anume să
schimbăm. Singura datorie pe care o avem este față de noi înșine, și în momentul în care
ne iubim suficient, vom avea puterea să alegem bucuria și nu suferința, schimbarea
benefică și nu stagnarea într-o situație care ne marchează psihic, fizic și sufletește.

Este minunat să avem relații profunde care să ne împlinească și care să ne înfrumusețeze

viața, însă atunci când constatăm că nu este așa, este bine să avem puterea să spunem
“Stop” și să ne dăm nouă (și celuilalt) o nouă șansă să-și găsească fericirea.

În viață închidem capitole, deschidem altele noi, evoluăm, învățăm, ne îmbogătim. Iar
relațiile sunt doar o parte a vieții noastre, dar nu reprezinta însăși Viața.

Ce îi motivează pe oameni? De ce se comportă oamenii într-un anume fel în

relația de cuplu?
 Conform piramidei lui Maslow există cinci nivele pe care sunt structurate nevoile
umane în ordinea necesității satisfacerii acestora. La bază se află nevoile fiziologice,
urmate de cele de securitate, de apartenenţă și acceptare, de stimă și statut, în vârf
aflându-se nevoile de actualizare sau autorealizare. Conform acestei teorii despre
motivație, nevoile umane pot fi realizate doar în ordinea prestabilită şi întotdeauna o
nevoie superioară va fi satisfăcută doar dacă s-au realizat cele inferioare ei. Nevoile nu
sunt resimţite simultan, ci succesiv.

Observând nevoile existente într-o relație de cuplu, putem observa că acestea se

încadrează pe toate cele cinci paliere, însă nu se cer a fi satisfăcute ierarhic ci holisitic
(adică toate contribuie la armonia relației ca întreg și fiecare are un rol extrem de
important; acestea se întrepătrund și sunt interdependente). Cum?

Nevoia de sex se întrepătrunde cu nevoia de intimitate. Sexualitatea umană nu este

doar un instinct pentru că ea îmbină somaticul și psihicul depinzând de factori relaționali,
emoționali și psiho-afectivi, care o transformă astfel în psiho-sexualitate. Nu putem
disocia sexualitatea de relația bărbat-femeie, de imaginea cuplului ca loc al împlinirii
sexuale a celor doi parteneri. Sexualitatea care integrează senzualitatea, senzorialitatea,
afectivitatea, intimitatea emoțională și comunicarea deplasează accentul de la
performanța sexuală la profunzimea relației dintre parteneri.

Intimitatea este procesul prin care două persoane încearcă să se apropie una de
cealaltă, ajungând să se cunoască una pe alta așa cum sunt în profunzime. Relațiile intime
se diferențiază de celelalte relații interpersonale prin intensitatea sentimentelor,
cantitatea și calitatea informațiilor oferite și un nivel de angajare ridicat față de celălalt și
față de relație. Dacă vrem să dezvoltăm o relație intimă, trebuie să ne cunoaștem unul
altuia dorințele și să învățăm să ni le exprimăm, nu prin porunci ci ca pe niște simple
cereri, ceea ce înseamnă că dăm niște puncte de reper și nu ultimatumuri. Să știu că
partenerul mă iubește îndeajuns ca să răspundă la dorințele mele comunicate afectiv
înseamnă că îi pasă de mine, mă respectă, mă admiră și vrea să facă ceva care să mă
mulțumească. Nu putem fi iubiți poruncind. Partenerul poate să simtă teamă sau vinovăție
sau orice altă emoție în afară de iubire. Așadar, o cerere crează posibilitatea exprimării
iubirii, în vreme ce o poruncă distruge această posibilitate.

Pe lângă atingerile fizice care te apropie de partener, satisfacerea nevoii de a te

arăta în fața celuilalt așa cum ești, de a împărtăși gânduri, trăiri afective și de a te simți
acceptat și susținut în înteriorul unui cadru sigur contribuie la echilibrul și la starea de
bine psiho-emoțională. Pe măsură ce ambii parteneri manifestă această tendință de
autodezvăluire tot mai intens de-a lungul timpului se produce o mai mare apropiere și o
mai accentuată întrepătrundere psihologică. Creând acest cadru sigur în interiorul relației,
nevoia de securitate este, de asemenea, satisfăcută. Te simți în siguranță în cadrul
relațiilor intime pentru că, spre deosebire de alte tipuri de relații, au mai multe șanse de a-
ți putea oferi concomitent suport emoțional (se exprimă prin expresii de prietenie, de
iubire, de respect, de preocupare față de celălalt), suport evaluativ (îți oferă informații care
îți permit să-ți evaluezi experiențele-informația negativă te ajută să te adaptezi și să
funcționezi în mediul tău, în timp ce informația pozitivă îți permite să te afirmi și să te
simți acceptat), și de suport tangibil (este un ajutor în care sprijinul oferit este sub formă
de bani, bunuri, servicii sau timp).

Nevoia de apartenență și acceptare se referă la acea dorință înnăscută a oamenilor

de a face parte integrantă din ceva mai important decât ei. Dat fiind că această nevoie este
primoridală, noi încercăm de multe ori să ne-o satisfacem prin integrarea superficială
(socială) într-un grup și prin căutarea aprobării celor din jur. În realitate, aceste mecanisme
nu numai că nu se substituie apartenenței, dar de multe ori reprezintă chiar obstacole în
calea acesteia. Dat fiind că apartenența reală nu se produce decât atunci când ne facem
cunoscut sinele autentic și imperfect în fața lumii exterioare, simțul apartenenței noastre
nu poate fi niciodată mai mare decât nivelul acceptării noastre de sine. Așadar, pentru a-ți
face cunoscut sinele autentic și imperfect în fața celui pe care îl alegi ca și partener de
drum, trebuie să fii capabil, în primul rând, să te accepți și să te iubești pe tine exact așa
cum ești pentru a putea să te dezvălui în fața celuilalt. Altfel, vei purta o mască și relația ta
nu va fi bazată pe autenticitate.

Satisfacerea nevoii de a fi stimat și respectat implică aprecierea și încrederea pe

care partenerul ți-o acordă. Încrederea pe care o are în tine și în capacitățile tale,
libertatea pe care ți-o oferă și pe care o respectă îți potențează dezvoltarea deoarece
motivația personală cea mai înaltă a unei persoane se referă la acea pretenție a sa de a se
dezvolta pentru a deveni tot ceea ce îi permite potențialul existent în ea. Iar pentru a face
aceasta are nevoie de libertate în loc de constrângeri, de apreciere în loc de cicăleală și
critică, de sprijin și încredere în loc de obstacole și suspiciuni sau îndoieli. Pentru ca
această nevoie de autorealizare să fie satisfăcută, pentru a te simți desăvârșit și împlinit,
relația în care te afli ar trebui să-ți ofere un cadru în interiorul căruia tu să te exprimi pe
tine în totalitate. Un context în care să iei contact cu cele mai profunde trăiri și aspecte ale
tale, unde descoperi încontinuu cine ești și ce îți dorești, unde poți să mergi pe drumul tău,
oricare ar fi acela, unde experimentezi plenitutdinea ființei tale.

Pentru a avea o relație armonioasă și a te simți împlinit, toate aceste nevoi trebuie
să fie satisfăcute.

Ce se întâmplă în caz contrar? Apar conflictele, resentimentele, învinovățirile

inutile, jocurile de putere, jocurile psihologice. Toate acestea au efecte în celelalte planuri
ale vieții tale, inclusiv în plan fizic.

Durata existenței cuplului este dependentă de toleranța individuală a celor doi

parteneri față de factorii de ruptură a cuplului. Printre factorii de ruptura a cuplului se
numără incompatibilitatea erotică, incompatibilitatea socială, incompatibilitatea
caracterială (infidelitatea, monotonia), evoluția divergentă (evoluția în timp a fiecărui
partener îi poate duce pe drumuri diferite, fie din punct de vedere al divergenței de
gusturi și de valori, fie pur și simplu din punct de vedere al aspectului fizic, marcat mai
mult sau mai puțin de trecerea timpului și generând, în consecință, o eroticitate obiectivă
diferită la cei doi parteneri).

Ce poți face tu pentru a avea relația pe care ți-o dorești?

Spune ceea ce îți dorești și asumă-ți responsabilitatea pentru comunicare. Sensul

comunicării nu constă doar în ceea ce intenționezi tu să transmiți, ci și în reacția pe care o
primești ca răspuns. Această reacție poate fi diferită de cea la care te-ai așteptat, dar nu
există eșecuri în comunicare, există doar reacții și feedbackuri. Dacă nu obții rezultatul pe
care ți-l dorești, modifică ceea ce faci. Scopul tău este să te faci înțeles.

Renunță la jocurile de putere, la jocurile psihologice și la aștepări iluzorii.

Fii autentic și asumat cu fiecare pas pe care îl faci.

Comunică asertiv. Când te exprimi asertiv, îți afirmi direct nevoile, percepțiile,
trăirile, gândurile sau aspirațiile, rămânând deschis la ceea ce interlocutorul gândește,
simte sau vrea. Acționezi pentru drepturile tale, dar ții cont și de drepturile lui. Asertivul
cere direct și acceptă să fie refuzat direct. Adesea, în cuplu, a cere înseamnă a pretinde ca
celălalt să se ridice la înălțimea așteptărilor tale, indiferent dacă ți le cunoaște sau nu,
dacă poate sau dacă vrea. Poți cere orice, dar nu pretinde nimic. Cere orice știind că nu ți
se cuvine nimic. Când pretinzi în loc să ceri cu simplitate și ești refuzat, vei fi trist sau
furios deoarece considerai că ești îndreptățit să primești. Dacă ceri fără să pretinzi vei
accepta la fel de ușor răspunsul pozitiv ca și refuzul. Comunicarea asertivă ne ajută să
translatăm judecățile asupra acțiunilor celuilalt în descrierea propriilor nostre trăiri în
raport cu situația. Mai întâi descrii ce s-a întâmplat, apoi spui cum te simți tu în urma
acțiunii, iar în final îți afirmi preferința, ceea ce ai fi vrut sau ai vrea pe viitor să se întâmple.
Așadar, folosești mesaje “de tip Eu”. Aceste mesaje presupun următoarele aspecte:

1. În primul rând, descrii realitatea. Observi și pui în cuvinte starea de fapt a

lucrurilor. Vorbești despre ceea ce vezi, ce auzi, ce atingi. Eviți judecățile și interpretările.
De exemplu, în loc să spui “Ești leneș”, spui “Observ că vasele de aseară sunt nespălate”.

2. Vorbești despre sentimentele tale, despre cum te simți atunci când partenerul se
comportă într-un anumit fel. În loc să spui “Tu niciodată nu mă ajuți”, spui “Mă simt frustrat
atunci când...”

3. Vorbești despre gândurile tale. Dar, atenție! Dacă spui “Eu cred că ești un leneș”
nu folosești mesaje “de tip Eu”. Spune în schimb “Aș avea mai mult timp să mă ocup de
proiectul acela important dacă nu ar trebui să fac curat”.

4. Exprimă clar ceea ce îți dorești dar fără a impune. În loc de “Mai fă și tu curat, că
altfel...” spune “Îmi doresc să ne împărțim sarcinile casnice în mod egal.”

5. Exprimă-ți intențiile sau ce vei face dacă partenerul nu va ține cont de nevoile
sau dorințele tale. De exemplu, poți spune “Intenționez, de acum înainte, să spăl vasele
atunci când este rândul meu. Dacă tu nu vei face același lucru, să știi că eu nu le voi spăla
în locul tău.”

Formulează în manieră asertivă, încercând să respecți cât mai mult principiile unei
astfel de comunicări, următoarele fraze:

Iarăși ai cumpărat șampon dintr-ăsta?! Tu chiar nu mă asculți când vorbesc cu tine?

Mă enervezi cu atâtea întrebări!

 Iar nu ai spălat vasele? M-am săturat să-ți tot spun să mai faci și tu câte ceva prin
casă!

Bineînțeles că nu ai venit să mă iei de la lucru! Ție chiar nu-ți pasă de mine?

Ești așa egoistă! Nici măcar nu m-ai sunat să mă întrebi cum mă simt deși ți-am spus
că sunt bolnav!

Bineînțeles că te duci în oraș cu prietenii tăi când am discutat că în seara aceasta

trebuie să mergem la cumpărături!

Niciodată nu ții cont de ce vreau și eu! Tot timpul trebuie să mergem la filmele alese
de tine! Ești un insensibil!
 În plus, trebuie să fii dispus să înveți principalul limbaj al iubirii partenerului dacă
dorești să fii eficient în a-ți face cunoscută dragostea. Limbajul iubirii diferă de la un om la
altul și o dată ce descoperi care este limbajul partenerului tău, îți va fi mult mai ușor să
vorbești pe limba lui. Aceste limbaje sunt :

Cuvintele de încurajare

Una din modalitățile de exprimare a iubirii este folosirea acelor cuvinte care o
clădesc. Prin complimente sau cuvinte de încurajare, iubirea se comunică extrem de
puternic. Ele se exprimă cel mai bine prin declarații simple și directe.

Țelul iubirii nu este să obții ceea ce dorești ci să faci ceva spre binele celui pe care
îl iubești. Atunci când suntem aprobați suntem și mult mai motivați să reacționăm pozitiv.
Complimentele reprezintă doar una din căile prin care ne putem aproba partenerul. O altă
cale este prin cuvintele de încurajare. Cu toții avem zone în care ne simțim nesiguri.
Potențialul latent din zonele de nesiguranță ale partenerului așteaptă vorbele tale de
încurajare. Încurajarea presupune empatie și o abordare a lumii din perspectiva
partenerului. Trebuie să învățăm mai întâi ce este important pentru el. Numai atunci îl
putem încuraja. Încercăm să arătăm că într-adevăr credem în persoana respectivă și în
capacitățile ei. Îi acordăm încredere și o apreciem.

Dacă dorim să ne comunicăm iubirea verbal, trebuie să folosim vorbele bune. Acest
lucru se referă la felul în care vorbim. Uneori cuvintele noastre spun una, iar tonul spune
alta. Transmitem mesaje cu dublu înțeles. De obicei, partenerul le interpretează în funcție
de tonul vocii noastre, și nu de cuvintele folosite. Când partenerul tău este nervos și
supărat, dacă alegi să acționezi cu iubire, nu vei vorbi la fel ci pe un ton blând. Vei primi
ceea ce spune ca pe o informație referitoare la sentimentele sale.

Timpul acordat

Aspectul central în ceea ce privește timpul

acordat este ca acesta să fie petrecut împreună. Și nu
este suficient să fim alături de cealaltă persoană. Doi
oameni care stau în aceeași încăpere sunt aproape unul de
celălalt dar nu sunt neapărat și împreună. Împreună
înseamnă ca nimic să nu vă distragă atenția, să faceți ceva
împreună și să vă acordați unul altuia întreaga voastră
atenție. Din punct de vedere afectiv, important este să
petreceți acest timp concentrându-vă unul asupra celuilalt iar activitatea pe care o
desfășurați este doar un mobil care creează acel sentiment de a fi împreună. Dacă îmi
împărtășesc iubirea prin timpul acordat și vom petrece mai multă vreme discutând,
înseamnă că mă voi concentra să ascult și să înțeleg ceea ce spui. Voi pune întrebări, dar
nu la întâmplare, ci din dorința reală de a înțelege ce gândești, ce simți și ce dorești.

Dacă vrei să porți o conversație bazată pe înțelegere

✓ Păstrează contactul vizual atunci când partenerul îți vorbește.

✓ În timp ce-ți asculți partenerul, nu mai face și altceva.

✓ Ascultă sentimentele. Întreabă-te : Oare prin ce stare emoțională trece partenerul meu?

✓ Observă limbajul trupului

✓ Refuză întreruperile

Adevărata conversație presupune nu numai a asculta plin de înțelegere, ci și a te

destăinui.

Pe lângă limbajul timpului acordat sau al atenției acordate, mai există un dialect, cel
al activităților comune. Activitățile comune pot consta în orice l-ar interesa pe unul dintre
parteneri sau pe amândoi. Accentul nu cade pe ceea ce faci ci pe motivația a ceea ce faci.

Primirea de daruri

Darurile sunt simboluri vizuale ale iubirii.

Acestea sunt mai importante pentru unii decât
pentru alții. Dacă primirea de daruri este
limbajul meu principal în iubire înseamnă că
acord multă importanță și de asemenea voi fi
foarte impresionat/ă de cadourile pe care le voi
primi de la partener. Le voi socoti expresii ale
iubirii. Fără daruri în calitate de simboluri
vizuale, mă pot îndoi de iubirea ta.

Darurile nu trebuie să fie costisitoare și

nici fă-cute săptămânal. Dar pentru unii,
valoarea lor nu are nicio legătură cu cea
financiară, ci doar cu cea afectivă.

Există și un alt dar, care nu este palpabil, dar care uneori este mai elocvent decât
unul ce poate fi pipăit: darul prezenței în sine. Să fii acolo atunci când partenerul are
nevoie de tine este extrem de important pentru cel al cărui principal limbaj de iubire este
primirea de daruri.
 Serviciile

Serviciile înseamnă acele lucruri pe care ar vrea partenerul să le faci. Încerci să-i
intri în voie fiindu-i de folos, să-ți exprimi iubirea făcând diverse lucruri. Spălatul vaselor,
datul cu aspiratorul, plata facturilor, dusul gunoiului, ordinea în casă, schimbatul nisipului
pisicii etc., sunt, toate, servicii. Ele presupun grijă, planificare, timp, efort și energie. Dacă
sunt făcute în spirit pozitiv, ele devin o expresie reală a iubirii.

Mângâierile fizice

Se știe de multă vreme că

atingerea fizică este o modalitate
de a comunica iubirea afectivă.
Contactul fizic este, de aseme-
nea, o modalitate foarte efi-
cientă de exprimare a iubirii
conjugale. Ținutul de mână,
sărutările, îmbrățișările și
contactul sexual sunt, toate,
o modalitate de a-i comu-
nica partenerului emoția
iubirii. Pentru unii, atin-
gerea fizică constituie
principalul limbaj al iubirii. Fără
asta, ei nu se simt iubiți. Astfel, rezervorul lor
afectiv este plin și se simt în siguranță în iubirea par-
tenerului.

Mângâierile din dragoste pot fi explicite și presupun o concentrare totală, cum ar fi

masajul sau preludiul care culminează cu contactul sexual. Pe de altă parte, mângâierile
iubirii pot fi și implicite și presupun doar o clipă, ca de exemplu să-i pui o mână pe umăr
partenerului atunci când torni cafea într-o ceașcă sau să te lipești de partener când treci
pe lângă el prin bucătărie.

În momentele de criză ne îmbrățișăm aproape instinctiv. De ce? Pentru că atingerea

fizică este o modalitate foarte puternică de a comunica iubirea. În momentele de criză
simțim mai mult ca oricând nevoia de a fi iubiți. Nu putem să schimbăm întotdeauna cursul
evenimentelor, dar putem supraviețui dacă ne simțim iubiți.

Fazele unei relații de cuplu

Fazele unei relații de cuplu se aseamănă foarte mult cu fazele dezvoltării și maturizării
unui copil. Orice relație pe care o avem trece prin diverse stadii:
 Stadiul simbiotic-fuzional

Îl regăsim înainte de naștere și puțin după naștere când mama și copilul sunt un tot.
La începutul vieții, copilul trăiește într-o simbioză completă cu mediul înconjurător, în
același fel în care trăia în pântecul mamei sale. Nu există nicio diferență între copil și
lumea lui, în sensul că el și lumea sunt una. Nu există frontiere, nu există eu și tu, deci nu
există identitate. Procesul de formare a conștiinței individuale este lent și îndelungat. În
același sens, pentru un adult, faza de îndrăgostire corespunde fazei fuzionale. Numită și
emoție de îndrăgostire, pentru a o deosebi de dragoste ca sentiment, este, în esență, o
obsesie romantică și o experiență euforică. Nevoia de bază general umană este aceea de
depășire a limitelor propriului Eu și fuziune sau contopire cu ceea ce este dincolo de Eu,
de depășire a sentimentului de a fi o entitate separată și de unire cu o altă ființă.

În cazul experienței îndrăgostirii revii la starea de omnipotență caracteristică

primelor luni de viață. Ai impresia că poți să faci orice, că totul este posibil și ești dispus să
depășești orice obstacol. Te simți atotputernic, asemeni Copilului, dar această fantasmă se
va diminua în contact cu realitatea, la fel se vor diminua și așteptările fanteziste, nerealiste
pe care le ai vis-a-vis de partener. Ușor-ușor cobori cu picioarele pe pământ, începi să îl
vezi pe celălalt așa cum este el în realitate, nu cum l-ai proiectat tu și “luna de miere”
ajunge la final. Ce s-a întâmplat cu dragostea romantică și simbiotică? Nimic grav.
Granițele Eului sunt instaurate, iar cei doi realizează că au identități, preferințe, așteptări și
dorințe proprii. Aceasta înseamnă că în acest moment cei doi se afă într-un punct unde
trebuie să decidă dacă se vor despărți sau vor merge mai departe împreună spre o nouă
etapă. Îndrăgostirea nu presupune efort, muncă, este involuntară și nu poate fi controlată.
Este, de asemenea, trecătoare. Înălțimile sunt atinse brusc, fără efort și apoi sunt pierdute.
Experiența îndrăgostirii este energizată de o atracție sexuală foarte puternică.

Ce te face să spui atunci când te îndrăgostești: “Mi-am găsit jumătatea”? Ai impresia

că îl cunoști pe acel om dintotdeauna și ești atras magnetic înspre el. În esență este vorba
despre celălalt pol din noi înșine, de jumătatea noastră lăuntrică, de energiile noastre
inconștiente. Pentru că nu le cunoaștem și pentru că avem nevoie de ele pentru a ne simți
împliniți, întregi, le căutăm în afara noastră. Astfel, ne creăm așteptări iluzorii și suntem
dezamăgiți când descoperim că celălalt nu corespunde așteptărilor noastre. Energiile
noastre inconștiente numite Animus și Anima, ne creează sentimentul că există un El sau o
Ea numai pentru noi. În psihologia analitică inconștientul completează conștientul, astfel
încât inconștientul fiecărui bărbat conține un element corespondent feminin, numit anima,
iar inconștientul fiecărei femei are un complement masculin, reprezentat de animus.
Imaginea animei este proiectată ulterior pe femei pentru care bărbatul simte atracție
erotică, fără să conștientizeze că este atras, de fapt, de o imagine interioară a sa, care
corespunde într-o măsură mai mică sau mai mare femeii reale din fața lui. O mare parte din
conflictele de cuplu își găsesc corespondentul în acest mecanism psihologic de proiecție a
animei (animusului pentru femeie). Principiul feminin reprezentat de emotivitate,
afectivitate, relaționare, se regăsește la bărbat împins în inconștient sub formă de anima,
așa cum pentru femeie, principiului feminin conștient ce constă în înclinația către afect și
comunicare, îi corespunde în inconștient un principiu masculin reprezentat de gândire
abstractă, raționalizare, sub formă de animus.

Stadiul de dependență

După naștere, copilul este total dependent de părinții lui. Părintele face totul
pentru copilul lui și așa este și firesc în această perioadă. Pe măsură ce lunile trec, copilul
dobândește din ce în ce mai multă autonomie, dacă este încurajat de către părinte. Cum se
manifestă acest stadiu într-o relație? Persoanele adulte care rămân în acest stadiu au
nevoie în permanență ca altcineva să le poarte de grijă și să răspundă de fericirea lor. Cu
toții avem nevoi psihologice pentru că suntem umani. Atunci când recunoști că ai nevoie
de partenerul tău conștientizezi că acesta îți satisface anumite nevoi psihologice. Dacă am
nevoie de cineva nu înseamnă că depind automat de acel cineva. De exemplu, am nevoie
să fiu iubit de către partenerul meu. Starea mea de bine depinde de câtă iubire îmi oferă
el. El mă face să fiu fericit. Oare? Într-adevăr eu am nevoie de partenerul meu dar nu
depind de el pentru a crea fericire în viața mea. Depinde de mine să întrețin și să dezvolt o
relație plină de iubire, în care nevoile mele să fie satisfăcute. Dacă acest lucru nu se
întâmplă, este responsabilitatea mea să mă orientez înspre o altă persoană. Dacă voi alege
să rămân într-o relație încercând să-l schimb pe celălalt pentru a-mi corespunde
așteptărilor, nici eu nu voi fi fericit, nici celălalt. Nevoia și responsabilitatea sunt legate. Ai
nevoie de alții, dar depinzi de tine însuți.

Într-o relație de dependență poate exista multă dragoste, dăruire și angajament.

Ceea ce o face nesănătoasă este caracterul compulsiv al acesteia. Ești atras irezistibil
înspre o altă persoană, ca și cum nu ai alege liber ci ai fi împins de la spate către ea. Cauți
să inventezi motive pentru a rămâne și a contrabalansa aspectele profund nesatisfăcă-
toare ale relației. Deși tu însuți știi că relația nu evoluează și nu duce la nimic bun, nu faci
nimic concret pentru a-i pune punct.Te cuprinde frica și chiar teroarea când te gândești să-
i pui punct. Când în sfârșit te hotărăști să acționezi, ești copleșit de tot felul de simptome,
care dispar prin reluarea contactului. După ce relația s-a terminat, te simți singur și pierdut.

Stadiul contra-dependenței

Copilul, atunci când intră în etapa adolescenței, devine rebel, se răzvrătește împo-
triva autorității dar încă are nevoie de părinții săi. Devine ambivalent între dependență și
independență. În relația de cuplu, persoanele care se află în acest stadiu duc o luptă de
putere. Iluzia că dragostea durează pentru totdeauna se destramă și dezamăgirea și furia îi
iau locul. Acum nu te mai focusezi pe asemănările dintre tine și partener precum în etapa
îndrăgostirii, ci pe diferențele care, uneori, ți se par de nedepășit. Te străduiești să îți
schimbi partenerul pentru ca lucrurile să fie ca înainte sau găsești modalități de a-l
pedepsi pentru că nu se schimbă. Adesea, unul din parteneri se îndepărtează pe când
celălalt îl urmărește compulsiv. În această etapă îți definești autonomia în interiorul rela-
ției, menținând legătura dintre voi. Dacă nu reușești să depășești această luptă de putere
și să-ți iei un angajament, va interveni despărțirea și vei căuta în continuare relații care să-
ți ofere emoția îndrăgostirii, ieșind din ele atunci când fiorii acestei emoții se vor domoli.
Poți pune punct luptei pentru putere dacă îl accepți și îl apreciezi pe celălalt așa cum e, cu
tot cu defectele sale și dacă ești dispus să împarți puterea cu el și să înțelegi că iubirea nu
poate fi impusă prin forță.

Stadiul independenței

În acest stadiu, copilul este capabil să facă lucruri de unul singur și dobândește din
ce în ce mai multă autonomie. În relația de cuplu, ajungi să realizezi că nu îl vei schimba pe
celălalt după dorințele tale dar nici nu mai vrei să faci acest lucru. Te definești pe tine în
raport cu entitatea cuplului, atât tu cât și partenerul vă trasați granițele clar și învățați să vi
le respectați.

Stadiul inter-dependenței

Copiii care se află în acest stadiu știu că se pot descurca singuri, se simt capabili și
valoroși iar dacă au nevoie de ajutor, ei cer acest ajutor fără a-și diminua sentimentul
valorii personale sau încrederea în propriile forțe. Ei nu devin dependenți de acel ajutor ci
devin mai eficienți pentru că au curajul să își recunoască limitele. Tot așa, în relația de
cuplu, partenerii știu cine sunt, care le sunt limitele și ce își doresc de la acea relație. Sunt
persoane autonome care se sprijină și se ajută reciproc. A apela la celălalt nu este dovadă
de slăbiciune, ci dovadă de iubire pentru că prin aceasta îi recunoști valoarea și
potențialul. Iubirea devine o alegere conștientă și asumată. Acum poți spune “Nu am
nevoie de tine ci te aleg pe tine știind tot ceea ce știu și cunoscându-te și cu bune, și cu
rele”. IUBIREA ESTE O ALEGERE. Noi suntem ființe care au posibilitatea să aleagă. Iubirea
este o alegere și nu poate fi forțată. O dată ce fiorul îndrăgostirii va trece cu toate iluziile și
așteptările sale nerealiste putem alege fie să punem punct și să căutăm în continuare
același lucru, acel ideal masculin sau feminin care, de fapt, este doar o proiecție a laturii
noastre masculine sau feminine, fie să depunem un efort conștient în a clădi pe mai
departe relația pe care ne-o dorim și care, nu se întâmplă de la sine, așa cum credem noi
atunci când suntem îndrăgostiți, ci presupune angajament și responsabilitate. Fiecare
dintre noi trebuie să hotărască zilnic dacă vrea sau nu să-și iubească partenerul. Dacă ne
hotărâm să-l iubim, trebuie să ne exprimăm iubirea în felul în care dorește partenerul,
astfel încât iubirea noastră să fie eficientă din punct de vedere afectiv. Reproșurile legate
de comportament ale partenerului sunt un indiciu clar despre limbajul principal al iubirii.
Oamenii au tendința să-și critice partenerul din cauza acelor lucruri de care au cea mai
mare nevoie afectivă. Reproșurile sunt o modalitate ineficientă de a cere iubirea. Iubita îi
poate spune iubitului după ce acesta îi reproșează ceva : “Pare extrem de important pentru
tine. Poți să-mi explici și mie de ce?” Adesea reproșurile trebuie explicate. Declanșarea
unei asemenea conversații poate în cele din urmă să transforme niște reproșuri într-o
cerere și nu într-o poruncă.

Manipularea prin insuflarea sentimentului de vinovăție : “Dacă m-ai iubi ai face asta
pentru mine”, sau obligația din frică : “Vei face asta dacă nu o să îți pară rău”, nu este deloc
un limbaj al iubirii. Dacă permitem să fim folosiți sau manipulați de altcineva, acest lucru
nu este o dovadă de iubire. Este, de fapt, un act de trădare. Îi permiți lui sau ei să scoată la
iveală obiceiuri inumane. Iubirea grăiește astfel : “Te iubesc prea mult ca să te las să mă
tratezi așa. Nu e bine nici pentru tine, nici pentru mine.”

Gelozia

Gelozia este ansamblul

de trăiri emoționale, gânduri și
acțiuni care apar și se dezvoltă
atunci când o relație semnifica-
tivă este percepută ca fiind ame-
nințată de un rival.

Esența geloziei este frica

de a pierde ceea ce ai din cauza
unui rival. Teama de a-ți pierde
partenerul este activată de ne-
voia de control asupra acestuia
și de nevoia de a fi cu cineva.
Dacă te temi de singurătate, nu
știi sau nu crezi că îi poți face față, gelozia devine apărarea ta în raport cu teama de
abandon.

De asemenea, gelozia mai reflectă și teama de a nu pierde imaginea pe care o ai

despre tine însuți. Îți imaginezi că tu ești tot ceea ce îi trebuie partenerului tău și că îi poți
satisface orice nevoie, mai bine decât oricine altcineva. Dar este imposibil să te acordezi
perfect la partenerul tău, astfel încât să nu mai aibă nevoie de nimeni. A pretinde că
răspunzi în totalitate nevoilor și dorințelor sale nu este decât o amăgire, o expresie a
nevoilor infantile de omnipotență. Dacă partenerul tău este atras de altcineva, acest lucru
îți demonstrează limitele tale personale.

Cauza trăirilor de gelozie nu se află în comportamentul partenerilor noștri, ci în

structura noastră de personalitate, în gradul de dezvoltare emoțională și în felul în care noi
interpretăm comportamentul lor. Tu ești singurul responsabil pentru gelozia pe care o
simți. Trăirile tale sunt expresia propriilor tale probleme. Ceilalți sunt doar stimuli.
Partenerul gelos, fie că acționează din orgoliu și teama de abandon, fie din nevoia de a
poseda și controla, îl face pe celălalt să se simtă încolțit, agresat, asaltat, devalorizat sau
nerespectat. Atenția constantă și constrângerile autoimpuse pentru a nu genera suspiciuni
conduc la pierderea independenței și a integrității personale, iar acuzațiile nefondate de
infidelitate pot conduce într-adevăr la trădare sau la resentimente.

Unele din credințele iraționale care stau la baza geloziei sunt următoarele:

✓ nu reprezint nimic dacă nu mă iubești

✓ am drepturi asupra ta și îmi aparții

✓ dacă te pierd nu voi mai avea pe nimeni

Gelozia poate apărea în forme diferite:

Gelozia-invidie este legată de nivelul de autoestimare, ea apare când o persoană

simte că partenerul este mai bun și că această superioritate amenință relația. Acest tip de
gelozie rezultă adesea din preocuparea exagerată pentru sine, autocompătimire sau
depresie.

Gelozia-posesivă are la bază credința că partenerul ne aparține și că el nu are o

identitate separată. Adesea persoana care manifestă forma de gelozie posesivă caută să
obțină putere asupra partenerului.

Gelozia-excludere pornește din sentimentul de a fi exclus sau neglijat și poate să

crească din cauza timpului pe care partenerul îl acordă preocupărilor profesionale,
activităților recreative sau interacțiunilor cu alte persoane.

Gelozia-competiție este legată de părerea pe care o are cineva despre sine. Uneori,
realizările unui partener sunt percepute ca o amenințare la adresa imaginii despre sine a
celuilalt partener, ducând la apariția unor sentimente de inadecvare și neliniște.

Gelozia-egocentrică este legată de roluri. Partenerul de cuplu este acceptat dacă

corespunde așteptărilor persoanei geloase. Aceasta își împiedică partenerul să își exprime
individualitatea.

Gelozia-neliniște și teamă apare când relația interpersonală este percepută ca fiind

amenințată- când un partener trăiește sentimentul temerii de a fi respins și al neliniștii că
celălalt partener se implică foarte puțin în menținerea relației. Acest tip de gelozie rezultă
din sentimentul de insecuritate personală și este însoțit de o stare de anxietate severă.

Cel mai frecvent, complexul geloziei exprimă neîncrederea în sine, în propriile

calități relaționale, autodevalorizarea, complexe de inferioritate privind masculinitatea sau
feminitatea, incapacitatea de dăruire și investire autentică în parteneriate, egocentrism,
narcisism și imaturitate afectivă. Partenerul gelos este stăpânit de un puternic și distructiv
sentiment de posesiune a persoanei celuilalt. Gelozia nu este înnăscută ci este învățată în
cadrul procesului socializării. Modul de manifestare a acesteia depinde de modelele
culturale și comportamental-relaționale acceptate și promovate de societate.

Sentimentele puternice de gelozie pot pune în pericol funcționalitatea cuplului.

Așadar, încearcă să-ți înțelegi sentimentele și să identifici cu exactitate ceea ce te face să
fii gelos. Analizează-ți sentimentele și dă-ți seama dacă ești tu prea sensibil și suspicios
sau dacă există într-adevăr o problemă reală în relația interpersonală în care ești implicat.
Vorbește cu partenerul tău și încearcă să realizezi un echilibru între sentimentul de
libertate și cel de securizare în cadrul relației.
Copyright © 2014 Ursula Sandner & Mirela Botezatu