ACŢIUNEA PENALĂ

Noţiunea, obiectul şi subiecţii acţiunii penale

Acţiunea penală este definită în literatura de specialitate ca fiind mijlocul procesual prin
care o persoană care a săvârşit o infrac ţiune este adus ă în fa ţa organului judiciar penal, în
vederea tragerii la răspundere penală. Pe plan procesual, ac ţiunea penal ă reprezint ă instrumentul
juridic cu ajutorul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal,
spre soluţionare.
Acţiunea penală nu se naşte din săvârşirea infracţiunii, ci se na şte din norma juridic ă prin
care o anumită faptă este considerată infracţiune, iar ceea ce se na şte din s ăvâr şirea infrac ţiunii
este doar exercitarea acţiunii.
Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determin ării poziţiei procesuale a
făptuitorului. Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei unei persoane acesta devine inculpat.
Acţiunea penală declanşată transformă pe făptuitor din subiect de drepturi procesuale în parte în
proces constituind temeiul în virtutea căruia exercit ă în deplin ătate drepturile ce îi revin oric ărei
părţi.
Sub aspect substanţial, acţiunea penală are ca obiect dreptul subiectiv pasiv al conflictului
de drept penal, născut din săvârşirea unei fapte prev ăzute de legea penal ă, de a aduce acel
conflict în faţa organelor judiciare, de a cere acestor organe s ă constate fapta şi vinov ăţia
făptuitorului şi să soluţioneze conflictul respectiv.
Obiectul acţiunii penale, privit în complexul său, constituie, în mod corespunz ător, şi
obiectul procesului penal, deci suportul acestuia, de unde şi denumirea de „cauz ă penal ă” dat ă
procesului penal, privit sub raportul obiectului s ău. În practica judiciar ă îns ă, obiectul procesului
penal nu coincide totdeauna cu obiectul acţiunii penale, fiindc ă în cadrul aceluia şi proces penal
pot fi uneori întrunite (fie de la început, fie prin conex ări ulterioare) mai multe ac ţiuni penale cu
obiecte substanţial diferite (proces penal cu pluralitate de cauze penale). În caz de pluralitate de
cauze, obiectelor distincte ale acestora le corespunde obiectul complex al procesului penal..
Acţiunea penală are ca suport raportul juridic de conflict n ăscut din s ăvâr şirea unei
infracţiuni şi dedus în faţa organelor judiciare, subiec ţii ac ţiunii penale sunt întotdeauna
subiecţii
raportului juridic de conflict, adică subiecţii infracţiunii, dar cu pozi ţii inversate: subiectul activ
al infracţiunii (făptuitorul) devine subiectul pasiv al ac ţiunii penale, iar subiec ţii pasivi ai
infracţiunii – subiectul generic (statul) şi subiectul special (victima) – devin subiec ţi activi ai
acţiunii penale.
Subiectul activ titular al acţiunii penale este statul, corolar al dreptului de a pedepsi. Nu
trebuie confundată pluralitatea de subiecţi ai procesului penal cu pluralitatea de subiec ţi ai
acţiunii penale. Aceştia din urmă sunt în mod firesc şi subiec ţi ai procesului penal, pe când unii
dintre subiecţii procesului penal nu sunt subiecţi ai ac ţiunii penale.
Subiecţii acţiunii penale sunt persoanele ce pot exercita ac ţiunea penal ă (subiec ţi activi)
şi cei împotriva cărora se exercită acţiunea penală (subiec ţi pasivi).
Trăsăturile acţiunii penale
Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un conflict concret de drept penal substan ţial
între societate, reprezentată prin stat, pe de o parte, şi autorul infrac ţiunii, pe de alt ă parte.
Rezolvarea conflictului născut în urma săvârşirii infrac ţiunii st ă sub semnul oficialit ăţii,
fiind nevoie ca el să fie dedus în mod obligatoriu spre solu ţionare organelor judiciare
competente. Instrumentul juridic cu ajutorul c ăruia conflictul de drept penal este adus spre
soluţionare organelor judiciare penale poartă denumirea de ac ţiune penal ă
Dată fiind autonomia acţiunii penale, precum şi funcţionalitatea sa deosebit ă în cadrul
procesului penal, se poate spune că ea reprezint ă o institu ţie procesual ă de o importan ţă cu totul
31
deosebită, constituind mijlocul legal prin intermediul c ăruia se realizeaz ă scopul procesului
penal.
Acţiunea penală aparţine statului
Dat fiind faptul că acţiunea penală se exercită prin organele statului, se obi şnuie şte a se
spune că ea aparţine statului.
Sub aspectul acestei trăsături specifice, acţiunea penal ă se exercit ă prin intermediul
organelor judiciare penale, care sunt organe de stat anume investite în acest sens. Această
trăsătură presupune că efectuarea tuturor actelor procesuale privind inculparea apar ţin în primul
rând organelor judiciare penale – ca organe de stat anume investite în acest sens şi în mod
excepţional persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care inculparea se face prin
plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Indiferent de titularul actului procesual prin care se
formulează învinuirea împotriva unei persoane determinate, şi deci prin care se declan şeaz ă
activitatea de tragere la răspundere penală, numai statul are dreptul de a trage la r ăspundere
penală pe infractor.
Statul, în cazul răspunderii penale, ca subiect al raportului juridic penal de conflict, este
titularul prerogativei restabilirii ordinii publice, înc ălcate prin s ăvâr şirea faptei, este titularul
forţei de constrângere care poate aplica sancţiunea penal ă. Statul, ca titular al dreptului de a
pedepsi, va trebui să-şi exercite acest drept nu în mod arbitrar, ci în condi ţiile şi limitele
prevăzute de lege. Dreptul de a trage la răspundere este exercitat de c ătre stat prin organele
judiciare, ceea ce nu trebuie să ducă la concluzia că leg ătura juridic ă apare între aceste organe
şi
infractor. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu de c ătre organele competente.
Când persoana vătămată foloseşte posibilitatea acordată de lege de a participa la procesul
penal, devine parte şi are poziţia procesuală de subiect activ secundar. În aceast ă calitate, partea
vătămată poate efectua acte procesuale în susţinerea laturii penale a procesului. Deci, chiar în
cazul în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabil ă a persoanei v ăt ămate, în
cazul unor anumite infracţiuni care lezează anumite atribute ale persoanei, în c ăderea c ăreia s-a
lăsat pornirea procesului penal la plângerea sa prealabil ă, r ăspunderea penal ă se stabile şte tot
între stat şi infractor, statul fiind singurul în drept de a pedepsi.
Partea vătămată are dreptul să ceară pedepsirea infractorului, îns ă odat ă formulat ă
plângerea prealabilă, cel îndreptăţit a trage la răspundere penal ă şi a aplica pedeapsa este tot
statul.
Încălcarea normelor presupune încălcarea regulilor de conduit ă impuse de stat, şi deci,
dreptul acestuia de a aplica pedeapsa, consecin ţă a nerespect ării lor. Statul fiind singurul în drept
de a trage la răspundere penală, tot el poate exonera de obliga ţia r ăspunderii penale, tot el poate
ierta, pe calea unor legi de amnistie, care înlătură r ăspunderea penal ă.
Acţiunea penală este obligatorie
Prin săvârşirea infracţiunii, acţiunea penală devine exercitabil ă, iar exercitarea sa devine
obligatorie. Această trăsătură a acţiunii penale corespunde principiilor legalit ăţii şi oficialit ăţii
procesului penal, potrivit cărora realizarea justi ţiei în cauzele penale apare ca necesar ă şi
inevitabilă.
Legalitatea procesului penal este înscrisă în art. 2 din NCPP în care se pretinde ca
procesul penal să se desfăşoare, atât în faza de urm ărire penal ă, cât şi în faza de judecat ă,
potrivit
legii.
Principiul legalităţii procesului penal exprimă urm ătoarele cerin ţe:
• activitatea procesual penală nu se poate desfăşura decât de organele judiciare prev ăzute
de lege, în compunerea şi în limitele de competen ţă prev ăzute de ea;
• procedura de urmărire penală şi judecată se desfăşoar ă numai în condi ţiile şi cu formele
prevăzute de lege;
• organele judiciare trebuie să respecte şi să asigure exerci ţiul drepturilor procesuale ale
părţilor întrucât contribuţia acestora este indispensabil ă pentru solu ţionarea corect ă a
cauzelor penale.
32
Principiul legalităţii procesului penal îşi are aplicarea fa ţă de to ţi participan ţii la procesul
penal – aceştia fiind obligaţi să respecte legea în activitatea lor procesual ă.
Apărarea ordinii de drept împotriva infracţiunilor poate fi realizat ă în condi ţii
satisfăcătoare numai în măsura în care organele judiciare penale au obliga ţia de a începe şi
desfăşura activitatea procesual penală din proprie ini ţiativ ă, independent de voin ţa persoanelor
interesate în cauză.
Ca urmare, imediat după legalitatea procesului penal, se înscrie principiul oficialit ăţii
potrivit căruia actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, ca obliga ţii
de serviciu, în interes de stat, chiar dacă infrac ţiunea aduce atingere unei persoane fizice.
Principiul oficialităţii a determinat reglementări care prev ăd: obliga ţia organelor de
cercetare penală de a sesiza din oficiu despre s ăvârşirea unei infrac ţiuni, de a începe urm ărirea
penală şi a efectua cercetarea penală; obligaţia procurorului de a lua, din oficiu, m ăsurile
procesuale necesare şi a dispune trimiterea în judecat ă a; obliga ţia primei instan ţe, legal sesizate,
de a proceda la judecarea şi soluţionarea cauzei; punerea în executare din oficiu a hot ărârii
penale definitive.
Desfăşurarea din oficiu a procesului penal este garantat ă prin instituirea unor sanc ţiuni
penale, ori disciplinare, ce se pot aplica celor care neîndeplinindu- şi obliga ţia legal ă de efectuare,
din proprie iniţiativă, a actelor necesare desf ăşurării procesului penal, încalc ă prevederile legii.
Acţiunea penală este indisponibilă
Regula indisponibilităţii acţiunii penale înseamn ă că, odat ă pus ă în mi şcare ac ţiunea
penală, nu poate fi retrasă, trebuind să-şi urmeze sensul ei normal, pân ă la epuizarea ei,
epuizarea
care are loc prin soluţionarea definitivă a cauzei penale.
Principiul indisponibilităţii procesuale, potrivit c ăruia subiec ţii procesului penal nu pot pe
cale de învoială, de tranzacţie, să se abată de la normele de desf ăşurare a procesului penal,
priveşte şi acţiunea penală.
Regula indisponibilităţii acţiunii penale este înlăturat ă în cazurile în care legea permite
persoanei vătămate să-şi retragă plângerea prealabilă sau s ă se împace cu f ăptuitorul.
În faza de urmărire penală, procurorul poate dispune stingerea ac ţiunii penale, când apar
situaţiile prevăzute de art. 16 NCPP, dispunând scoaterea de sub urm ărire penal ă sau încetarea
urmăririi penale.
După sesizarea instanţei, procurorul poate pune concluzii de neculpabilitate, renun ţând la
învinuire. Această renunţare nu înseamnă revocarea acţiunii penale, instan ţa continu ă judecata
şi
eventual poate condamna contra acestor concluzii ale procurorului.
Indisponibilitatea acţiunii penale face ca aceasta să se deosebeasc ă fundamental de
acţiunea civilă, care, în principiu, este disponibil ă. Indisponibilitatea ac ţiunii penale este
înlăturată atunci când legea permite persoanei v ătămate s ă- şi retrag ă plângerea sau s ă se
împace
cu autorul faptei.
Acţiunea penală este indivizibilă
O infracţiune poate fi săvârşită, în general, de către o singur ă persoan ă. Practica a
învederat, însă, că la comiterea unei fapte penale, pot coopera mai multe persoane, care aduc o
contribuţie de natură diferită, morală sau materială, identic ă sau eterogen ă, contribu ţii ce nu se
întrepătrund, concurând la săvârşirea faptei. Această pluralitate de f ăptuitori este denumit ă în
literatura penală pluralitate ocazională sau întâmplătoare, întrucât nu este legat ă de natura
infracţiunii, de condiţiile ei de existenţă, fapta putând fi comis ă de c ătre o singur ă persoan ă.
Prin caracterul său indivizibil, acţiunea penală se extinde asupra tuturor celor care au
participat la comiterea infracţiunii. Astfel, când o infrac ţiune a fost s ăvâr şit ă de mai multe
persoane, dreptul la acţiunea de tragere la răspundere penal ă se exercit ă procesual fa ţă de to ţi
participanţii deodată şi va constitui suportul unui singur proces penal.
Procedural, acţiunea penală este îndreptată deodat ă împotriva tuturor participan ţilor care
au săvârşit infracţiunea, fie în calitate de autori, instigatori sau complici, atunci când ace ştia sunt
cunoscuţi şi, nu vor exista atâtea acţiuni penale câţi infractori sunt, ci o singur ă ac ţiune
îndreptată
împotriva tuturor participanţilor.
33
Când însă nu toţi făptuitorii sunt cunoscuţi şi identificarea lor se face succesiv, dreptul de
tragere la răspundere îşi păstrează unitatea şi există deci o singur ă ac ţiune sub aspect
substanţial,
ea poate fi însă folosită în mod scindat, dând astfel loc la mai multe ac ţiuni în sens procesual şi
la
mai multe procese.
Caracterul indivizibil al acţiunii penale este p ăstrat şi în situa ţia în care ac ţiunea penal ă
este pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei v ăt ămate. O excep ţie a indivizibilit ăţii
acţiunii penale apare numai în cazul de împăcare a p ărţilor, care fiind personal ă, produce efecte
numai faţă de cei între care a intervenit.
Acţiunea penală este personală
Această trăsătură corespunde principiului caracterului personal al r ăspunderii penale, ceea ce
înseamnă că va fi obligat să răspundă pentru fapta penală comis ă numai f ăptuitorul acesteia
sau
orice alte persoane, care au participat la s ăvârşirea infrac ţiunii.
În momentul săvârşirii infracţiunii se dovedeşte o atitudine negativ ă din partea celui care
a săvârşit-o sau a participat la comiterea ei faţă de valorile ocrotite pe care juridico-penal ă.
În acelaşi moment (al comiterii faptei) se naşte dreptul statului de a trage la r ăspundere
penală şi obligaţia personală a infractorului de a suporta consecin ţele s ăvâr şirii faptei.
Infractorul este singurul titular al obligaţiei de a r ăspunde fa ţă de stat pentru înc ălcarea
legii penale. Faptul că răspunderea penală este personal ă şi c ă nu poate fi transferat ă asupra
altei
persoane o dovedeşte intervenţia morţii infractorului, care stinge raportul juridic penal.
Tocmai pentru a sublinia caracterul personal al r ăspunderii penale, legiuitorul prevede în
art. 16 lit. f Cod de procedură penală că, punerea în mi şcare sau exercitarea ac ţiunii penale este
împiedicată în cazul decesului suspectului sau inculpatului, caz care înl ătur ă, pe cale natural ă,
răspunderea penală.
Promovând principiul personalităţii răspunderii penale, dreptul nostru penal nu admite
răspundere colectivă, în virtutea căreia ar urma s ă răspund ă din punct de vedere penal nu numai
infractorul, ci şi un grup de persoane legate de acesta, prin leg ături de rudenie sau de alt ă natur ă.
Din caracterul personal (individual) al acţiunii penale, rezult ă, în primul rând, c ă
succesorii titularului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale în locul celui decedat, iar în al
doilea rând, nimeni nu poate pretinde a interveni în cauz ă al ături de inculpat, fie pentru a-i
asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul sau al ături de el.
Trăsătura personală a acţiunii penale, nu trebuie identificat ă cu unitatea ac ţiunii penale,
care este una singură, chiar şi în condiţiile săvârşirii infrac ţiunii de mai mul ţi f ăptuitori.
Acţiunea penală este autonomă
În cadrul procesului penal, se pot exercita dou ă categorii de ac ţiuni: ac ţiunea penal ă şi
acţiunea civilă.
Potrivit prevederilor din art. 14 alin. 1 NCPP, ac ţiunea penal ă are ca obiect tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infrac ţiuni. Prin punerea în mi şcare şi
exercitarea acţiunii penale, persoana sau persoanele care au s ăvâr şit o infrac ţiuni este sau sunt
aduse în faţa instanţei judecătoreşti pentru a li se aplica pedepsele şi m ăsurile prev ăzute de
legea
penală.
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civil ă a inculpatului, precum şi a
părţii responsabile civilmente în vederea obligării lor la repararea just ă şi integral ă a pagubelor
produse prin infracţiune.
Codul nostru de procedură penală admite exercitarea celor dou ă ac ţiuni în cadrul
aceluiaşi proces penal. Totuşi, dacă acţiunea penală nu poate fi exercitat ă decât în cadrul
procesului penal, acţiunea civilă pentru repararea pagubei produse prin infrac ţiune poate fi
exercitată şi separat în faţa instanţei civile.
În situaţia în care acţiunile sunt exercitate împreun ă, în cadrul procesului penal, ac ţiunea
penală constituie principalul, iar acţiunea civilă accesoriul. În consecin ţă, ac ţiunea civil ă nu
poate fi exercitată dacă nu există o acţiune penală pusă în mi şcare, solu ţionarea ac ţiunii civile
depinzând de modul cum este soluţionată acţiunea penal ă.
34
Momentele desfăşurării acţiunii penale
Procesul penal se constituie într-un lanţ de manifestări succesive, coordonate şi
progresive, în cadrul cărora acţiunea penală, ca mijloc de tragere la r ăspundere penal ă a
persoanelor care au săvârşit infracţiuni, are rolul de a dinamiza aceste activit ăţi, de a le da acea
energie necesară pentru atingerea scopului procesului penal.
. Punerea în mişcare a acţiunii penale
A pune în mişcare acţiunea penală înseamnă a efectua actul procesual prev ăzut de lege,
prin care se formulează învinuirea împotriva unei persoane, determinate şi se declan şeaz ă astfel
activitatea de tragere la răspundere penală a acesteia.
Prin punerea în mişcare a acţiunii penale se naşte raportul juridic procesual penal
fundamental (dintre stat şi infractor), învinuitul devine inculpat, parte în procesul penal, urmând
a fi adus în faţa instanţei de judecată pentru a i se aplica, în cazul când se stabile şte c ă a s ăvâr şit
cu vinovăţie infracţiunea de care este învinuit, sanc ţiunea prev ăzut ă de legea penal ă.
Deși acțiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârșirea infrac țiunii, punerea în
mișcare a acesteia poate avea loc în momente diferite, plasate pe parcursul urm ăririi penale, dar
înainte de începerea judecății.
Momentul punerii în mișcare a acțiunii penale nu trebuie confundat cu începerea
urmăririi penale.
De îndată ce au luat cunoștință despre săvârșirea unei infrac țiuni, organele competente
pot declanșa procesul penal pornind, în acest scop, urm ărirea penal ă.
Punerea în mișcare a acțiunii penale presupune îndeplinirea cumulativ ă a urm ătoarelor
condiții:
• să existe probe din care rezultă săvârșirea unei infrac țiuni;
• să existe probe din care rezultă că infracțiunea a fost s ăvâr șit ă de o persoan ă determinat ă;
• să nu existe vreunul dintre impedimentele la punerea în mi șcare a ac țiunii penale,
prevăzute în art. 16 alin. (1) din NCPP.
Conform art. 16 alin. (1) din NCPP, acțiunea penal ă nu poate fi pus ă în mi șcare, iar când
a fost pusă în mișcare, nu mai poate fi exercitat ă dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost s ăvâr şit ă cu vinov ăţia prev ăzut ă de
lege;
c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;
d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;
e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o alt ă
condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mi şcare a ac ţiunii penale;
f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoan ă
fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoan ă juridic ă;
g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infrac ţiunilor pentru care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împ ăcarea ori a fost încheiat un acord de
mediere în condiţiile legii;
h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;
i) există autoritate de lucru judecat;
j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.
Punerea în mișcare a acțiunii penale este activitatea procesual ă prin care procurorul
declanșează acțiunea penală în cazul în care constată, dup ă începerea urm ăririi penale, c ă
există
probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infrac țiune și nu exist ă vreunul dintre cazurile
de
împiedicare, menționate anterior; din acest moment persoana acuzat ă dobânde ște calitatea de
inculpat.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se face in personam de către procuror, prin
ordonanță, în cursul urmăririi penale.
35
În principiu, NCPP stabilește următoarea succesiune a actelor procesuale: începerea
urmăririi penale cu privire la faptă, continuarea efectu ării urm ăririi penale fa ță de suspect,
punerea în mișcare a acțiunii penale.
CPP nu prevede posibilitatea procurorului de a pune în mi șcare ac țiunea penal ă odat ă cu
începerea urmăririi penale, pentru punerea în mișcare a ac țiunii penale fiind necesar ă
administrarea de probe în cursul urmăririi penale.
Exercitarea acțiunii penale
Momentului punerii în mișcare a acțiunii penale îi succede momentul exercit ării ei.
Prin exercitarea acțiunii penale se înțelege susținerea ei în vederea realiz ării tragerii la
răspundere penală a inculpatului.
Exercitarea acțiunii penale constă în realizarea activităților ce țin de efectuarea
probațiunii în cauza penală, luarea anumitor măsuri procesuale, formularea de cereri, ridicarea de
excepții etc.
Conform art. 14 alin. (3) NCPP, acțiune penală se poate exercita în tot cursul procesului
penal, în condițiile legii.
Sarcina exercitării acțiunii penale revine, în principiu, subiec ților activi ai acesteia.
Astfel, procurorul are sarcina de a exercita ac țiunea penal ă atât pe parcursul fazei de urm ărire
penală, cât și în cursul fazei de judecat ă.
Așadar, procurorul exercită acțiunea penală, dispunând trimiterea în judecat ă a
inculpatului, susținând acuzarea în fața instan ței, propunând probe în acuzare, punând concluzii
de condamnare, exercitând căile de atac.
Persoana vătămată poate susține, de asemenea, acuzarea prin propunerea de probe,
formularea de concluzii de condamnare, exercitarea c ăilor de atac.
. Stingerea acțiunii penale
Stingerea acțiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mi șcare ori de câte ori se
constată existența uneia dintre cauzele prevăzute în art. 16, înainte ca procurorul s ă fi pus în
mișcare acțiunea penală.
Stingerea acțiunii penale are loc însă, frecvent, dup ă punerea ei în mi șcare.
În NCPP este reglementată în mod expres stingerea acțiunii penale, în art. 17: (1) În
cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin clasare sau prin
renunțare la urmărirea
penală, în condițiile prevăzute de lege. (2) În cursul judecății acțiunea penală
se stinge prin
rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, renunțare la
aplicarea pedepsei,
amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
Stingerea acțiunii penale în cursul urmăririi penale
Potrivit art. 17 alin. (1) NCPP, înainte ca activitatea procesual ă s ă se epuizeze prin
desfășurarea judecății, acțiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunțare la
urmărirea
penală, în condițiile prevăzute de lege.
Soluția clasării se dispune atunci când:
a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt îndeplinite condi țiile de fond și de
formă esențiale ale sesizării;
b) există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1).
Soluția renunțării la urmărirea penală se dispune în cazul infracțiunilor pentru care legea
prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, atunci când procurorul
constată că nu există un interes public în urmărirea penal ă a suspectului sau inculpatului.
Aprecierea inexistenței interesului public se face în raport de con ținutul faptei, de modul
și mijloacele de sărârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin s ăvâr șirea
infracțiunii. Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în
vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avut ă anterior s ăvâr șirii infrac țiunii
și
eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecin țelor faptei.
Stingerea acțiuni penale în cursul judecății
Acțiunea penală se stinge prin pronunțarea unei hotărâri de c ătre organele judec ătore ști
cărora le-a fost dedus spre soluționare conflictul n ăscut în urma s ăvâr șirii infrac țiunii.
36
Soluțiile prin care acțiunea penală se stinge în urma desfășur ării judec ării cauzei sunt:
condamnarea definitivă, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării
pedepsei,
achitarea sau încetarea procesului penal.
Condamnarea, ca soluție în procesul penal, poate fi pronun țată, dac ă instan ța constat ă,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infrac țiune și a fost s ăvâr șit ă de
inculpat.
Soluția renunțării la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată că fapta
există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat în condi țiile art. 80-82 Codul Penal.
Conform art. 396 alin. (4), amânarea executării pedepsei se pronunță dacă instanța
constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost s ăvâr șit ă de inculpat în condi țile art. 83-
90
C. pen. În ceea ce privește soluția achitării și soluția încetării procesului penal, acestea
se
pronunță când se constată cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)-d) și art. 16 alin. (1) lit. e)-
j).
Soluțiile prin care acțiunea penală se poate stinge pot fi date numai în cazurile expres
prevăzute de lege. Cu alte cuvinte, stingerea acțiunii penale poate interveni numai în m ăsura în
care se constată existența unuia dintre cazurile expres prev ăzute de lege.

Analiza cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea

acțiunii
penale
Atât punerea în mişcare, cât şi exercitarea acţiunii penale, pot avea loc numai dac ă
aceasta are aptitudine funcţională. Sunt, însă, anumite situa ţii, în care legea înl ătur ă aptitudinea
funcţională a acţiunii penale, în sensul că acţiunea penală nu poate fi pus ă în mi şcare sau, dac ă
a
fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată.
În art.16 N.C.proc.pen., sunt prevăzute cazurile în care punerea în mi şcare sau exercitarea
acţiunii penale este împiedicată, iar dacă intervine vreunul dintre aceste cazuri, ac ţiunea penal ă
se stinge.
3.4.1. Cazuri determinate de lipsa temeiului de drept al acțiunii penale
Acestea sunt prevăzute de art.16, alin.1, lit.a-d din NCPP și sunt fundamentate pe lipsa
infracțiunii ce constituie unicul temei al răspunderii penale.
a. Fapta nu există.
Acest aspect presupune că fapta nu există în materialitatea ei sau din probele adminisrate
nu rezultă că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penal ă.
Totodată această cauză se va reține și în situația existen ței unui dubiu cu privire la
săvârșirea unei infracțiuni.
Acest caz nu ține de persoana făptuitorului, motiv pentru care opereaz ă in rem, cu privire
la faptă.
b. Fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu
vinovăția
prevăzută de lege
Această cauză se reține în situația în care fapta exist ă în materialitatea ei dar lipse ște
trăsătura esențială a infracțiunii ca fapta să fie prev ăzută de legea penal ă.
In acest caz se reține tipicitatea, prevăzută în art.15, alin 1 din NCP, drept prima tr ăs ătur ă
esențială a infracțiunii care rezultă din principiul legalit ății incrimin ării și presupune leg ătura
dintre fapta săvârșită direct sau indirect de c ătre o persoan ă( ac țiunea sau inac țiunea comis ă cu
una din formele de vinovăție cerute de lege) și elementele de natur ă obiectiv ă și subiectiv ă
stabilite de legiuitor în norma de incriminare.
O faptă concretă este tipică dacă corespunde modelului abstract prev ăzut în norma de
incriminare de legiuitor, atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv.În acest sens, art.16, alin.1 din
NCP prevede că: fapta constituie infracțiune numai dac ă a fost s ăvâr șit ă cu forma de vinov ăție
cerută de legea penală.
Tipicitatea nu are in vederea comiterea unei infracțiuni în forma consumat ă, aceasta poate
fi și în forma tentativei incriminate sau a participației penale.
Acest impediment se va reține și atunci când fapta a fost dezincriminat ă, fie atunci când
constituie o faptă civilă sau contravenție , fie când îi lipse ște unul dintre elementele constitutive
ale infracțiunii( latura obiectivă sau latura subiectiv ă).
Acest caz operează in rem cu privire la faptă.
c. Nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea
23 Art.340 - Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată
(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renun ţare la urm ărirea penal ă, dispus ă prin ordonan ţă
sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competen ţa s ă judece cauza în
primă instanţă.
(2) Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prev ăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat
oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia solu ţionat ă plângerea, dar nu mai târziu de 20 de
zile de la data comunicării modului de rezolvare.
38
Această cauză se reține atunci când din probele administrate rezult ă c ă fapta exist ă,
constituie infracțiune, însă nu a fost săvârșită de persoana fa ță de care a fost formulat ă
sesizarea,
de suspect sau inculpat, ci de o altă persoană.
Această cauză se poate reține și în ipoteza în care exist ă un dubiu cu privire la faptul c ă
suspectul sau inculpatul este persoana care a s ăvâr șit infrac țiunea.
În acest caz, după dispunerea unei soluții de achitare, organele de urm ărire penal ă au
obligația de a relua urmărirea penală și de a continua cercet ările în vederea identific ării
autorului
ori a participantului la săvârșirea faptei.
d. Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate
Caracterul antijuridic (nejustificat) al faptei prev ăzute de legea penal ă, presupune c ă
aceasta are un caracter ilicit, nefiind permisă de ordinea juridic ă.Îns ă exist ă situa ții în care o
faptă, deși prevăzută de legea penală, să nu fie ilicită întrucât s ăvâr șirea acesteia este permis ă
de
o normă legală.
Potrivit art.18, alin 1 din NCP, o faptă prev ăzută de legea penal ă nu constituie infrac țiune
dacă există vreuna dintre cauzele justificative prev ăzute de lege( legitima ap ărare, starea de
necesitate, exercitatea unui drept sau îndeplinirea unei obliga ții, consim țământul persoanei
vătămate).Pe lângă aceste cauze justificative generale, care sunt aplicabile tuturor infrac țiunilor
există și cauze justificative speciale, prevăzute în partea special ă a Codului Penal ori în legi
speciale:
a. cauza justificativă prevăzută în art. 203, alin.2 NCP, când fapta nu constituie
infracțiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate dac ă prin acordarea
ajutorului, autorul s-ar expune la un pericol grav cu privire la via ța, integritatea corporal ă sau
sănătatea sa.
b. cauza justificativă prevăzută de art. 277 alin. 4 NCP, potrivit c ăreia nu constituie
infracțiunea de compromitere a intereselor justiției, fapta prin care sunt divulgate sau dezv ăluite
activități vădit ilegale comise de autorități într-o cauză penal ă.
c. cauza justificativă prevăzută de art.272, alin.2 NCP, potrivit c ăreia nu constituie
infracțiunea de influențare a declarațiilor înțelegerea patrimonial ă dintre infractor și persoana
vătămată, intervenită în cazurile pentru care acțiunea penal ă se pune în mi șcare la plângerea
prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.
Pentru a se reține existența unei cauze justificative, trebuie întrunite toate condi țiile
prevăzute de lege, iar făptuitorul să fi conștientizat că ac ționeaz ă în aceste condi ții.
Constatarea existenței unei cauze justificative produce efecte cu privire la fapt ă, fiind
înlăturat caracterul penal al acesteia, aceste efecte fiind extinse și asupra celorlal ți participan ți,
fapta acestora fiind justificată.
Imputabilitatea este prevăzută de NCP, drept cea de-a treia tr ăs ătur ă esen țial ă a
infracțiunii, iar pentru a se reține că o persoan ă a s ăvâr șit o infrac țiune organele judiciare
trebuie
să stabilească în ce măsură fapta este imputabilă făptuitorului.
Noul Cod Penal prevede în art.23-31 cauzele generale care înl ătur ă tr ăs ătura esen țial ă a
imputabilității( constrângerea fizică, constrângerea moral ă, excesul neimputabil, minoritatea
făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea. De asemenea, exist ă și cauze speciale de
neimputabilitate prevăzute în partea specială a NCP (constrângerea la darea de mit ă prev ăzut ă
de
art. 290 alin.2).
Spre deosebire de cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate produc efecte numai
cu privire la persoana căreia nu îi poate fi repro șat ă fapta, iar aceste efecte nu se extind asupra
participanților, care în măsura în care nu beneficiază de o cauz ă justificativ ă sau de
neimputabilitate, vor răspunde pentru fapta săvârșită cu inten ție.
Excepție face cazul fortuit, ce constituie singura cauz ă de neimputabilitate ce produce
efecte in rem.
Potrivit Noului Cod de Procedură Penală, procurorul poate dispune clasarea prin
ordonanță, atunci când există un impediment dintre cele prev ăzute la art.16, lit. a-d, fie
renunțarea la urmărirea penală.
39
Atunci când sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate, dar din curpinsul
acesteia rezultă unul din cazurile de impiedicare a exercit ării ac țiunii penale, procurorul poate
dispune prin ordonanță, clasarea.
Dacă după începerea urmăririi penale, rezulta vreunul din cazurile de exercitare a ac țiunii
penale, procurorul dispune prin ordonanță, clasarea.
Clasarea se poate dispune de către procuror și prin rechizitoriu, al ături de solu ția de
trimitere în judecată pentru alte fapte.
În situația în care,existența uneia dintre cauzele care împiedic ă punerea în mi șcare sau
exercitarea acțiunii penale, se constată în cursul judec ății, instan ța prin hot ărâre, dispune
achitarea.
În cazurile arătate în art. 16 alin.1 lit.b și d NCPP, procurorul care dispune clasarea, ori
instanța de judecată care pronunță achitarea ,dacă apreciaz ă c ă fapta ar putea atrage m ăsuri ori
sancțiuni, altele decât cele prevăzute de legea penală, sesizeaz ă organul competent.( în cazul în
care fapta nu constituie infracțiune ci contraven ție)
Judecătorul de drepturi și libertăți poate analiza dacă exist ă un impediment la punerea în
mișcare sau exercitarea acțiunii penale, în situația în care aceasta se pronun ță cu privire la
măsurile preventive.
Judecătorul de cameră preliminară nu are competen ța de a analiza în procedura de camer ă
preliminară dacă există vreun impediment dintre cele prev ăzute la art.16 NCPP și nici nu poate
dispune o soluție cu privire la acțiunea penală.
3.4.2. Cazuri determinate de lipsa de obiect a acțiunii penale.
Acestea sunt prevăzute în art. 16. alin.1 lit. e-j și sunt fundamentate pe lipsa de obiect a
răspunderii penale, care face imposibilă tragerea la răspundere penal ă a infractorului.
e. Lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului
competent ori
o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în
mișcare a acțiunii penale.
Lipsa plângerii prealabile înlătură răspunderea penală în materia infrac țiunilor pentru
care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabil ă a persoanei v ăt ămate.
Lipsește plângerea prealabilă când nu este formulată deloc, sau este introdus ă de o
persoană ce nu avea calitate ori cu nerespectarea condi țiilor prev ăzute de lege referitoare la
formă, termen.În cazul în care persoana v ătămată este lipsit ă de capacitate de exerci țiu sau are
capacitate de exercițiu restrânsă, plângerea prealabil ă se face de reprezentan ții legali (p ărinte,
tutore, curator), respectiv cu încuviințarea persoanelor prev ăzute de legea civil ă, în aceste cazuri
acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Astfel, art.157 alin.5 din NCP, prevede c ă
în situația în care persoana vătămată a decedat sau persoana juridic ă a fost lichidat ă, înainte de
expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, ac țiunea penal ă
poate fi pusă în mișcare și din oficiu.
Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau exercitat ă în cazul lipsei autoriza ției
organelor competente în cazurile strict și limitativ prev ăzute de lege:
a. în cazul aplicării legii penale în spațiu în temeiul principiului personalit ății legii
penale(art.9, alin.3 NCP) ,când acțiunea penală este condi ționat ă de autorizarea prealabil ă a
procurorului general al Parchetului de pe lâng ă Curtea de Apel, în a c ărei raz ă teritorial ă se afl ă
Parchetul mai întâi sesizat, sau a procurorului general al Parchetului de pe lâng ă Înalta Curte de
Casație și Justiție.De asemenea în cazul aplicării legii penale în baza principiului realit ății(
art.10, alin.2 NCP), când punerea în mișcare a ac țiunii penale se face cu autorizarea prealabil ă a
procurorului general al Parchetului de pe lâng ă Înalta Curte de Casa ție și Justi ție.
b. judecătorii Curții Constituționale nu pot fi arestați sau trimi și în judecat ă f ăr ă
aprobarea Biroului Permanent al Camerei Deputaților,Senatului sau al Pre ședintelui României.
c. magistrații nu pot fi reținuți,arestați,percheziționați f ără încuviin țarea prealabil ă a
CSM.
d. percheziționarea,reținerea,arestarea deputaților sau a senatorilor se face cu
încuviințarea Camerei din care face parte cel în cauză.
40
e. pentru membrii Guvernului, cererea de începere a urm ăririi penale trebuie realizat ă de
Camera Deputaților,Senat sau Președintele României.
Spre deosebire de plângerea prealabilă, autorizarea prealabil ă nu poate fi retras ă ulterior.
Pentru punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, este necesar ă sesizarea
organului competent.Pentru infracțiunile prev ăzute de art.413-417, ac țiunea penal ă se pune în
mișcare la sesizarea comandantului unității militare.
Spre deosebire de plângerea prealabilă, sesizarea organului competent nu poate fi retras ă
ulterior. În toate aceste ipoteze, dacă ulterior solu ției de clasare se constat ă lipsa impedimentului,
se poate dispune infirmarea soluției de clasare și reluarea procesului penal.
f. A intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori a
inculpatului
persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului
persoană juridică.
În acest caz este necesar să fi intervenit amnistia antecondamnatorie, intrucât cea
postcondamnatorie înlătură numai consecințele condamn ării.
Legea de amnistie are caracter retroactiv și se aplică infrac țiunilor prev ăzute în actul de
clemență săvârșite până la data intrării în vigoare a legii sau pân ă la data prev ăzut ă în aceast ă
lege. În cazul infracțiunilor continue, continuate sau de obicei, momentul epuiz ării acestora
trebuie să fie anterior intrării în vigoare a legii de amnistie sau a datei prev ăzute în aceast ă lege,
iar în cazul infracțiunilor progresive momentul comiterii activit ății infrac ționale trebuie s ă fie
anterior acestor date.
În cazul intervenției grațierii antecondamnatorii, organele de urm ărire penal ă pot dispune
începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale ori trimiterea în judecat ă a
infractorului, urmând ca instanța să constate pedeapsa gra țiat ă în tot sau în parte.
Înainte de începerea urmăririi penale ori în cursul procesului penal, trebuie s ă se fi
împlinit termenul de prescripție al răspunderii penale cu privire la infrac țiunea s ăvâr șit ă, îns ă
legea prevede o serie de infracțiuni care sunt imprescriptibile( infrac țiunea de omor, omor
calificat,lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, violul urmat de moartea victimei,tâlh ăria
urmată de moartea victimei.
Decesul suspectului sau inculpatului, ori radierea persoanei juridice face s ă nu mai existe
subiectul procesual ce poate fi tras la r ăspundere penal ă.
g. A fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru
care retragerea
acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a
fost încheiat un acord de
mediere în condițiile legii.
Retragerea plângerii prealabile reprezintă o cauză care înl ătur ă r ăspunderea penal ă în
cazul infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a ac țiunii penale se face la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate și constă în retragerea plângerii prealabile legal formulate în
orice fază a procesului penal, înainte ca hotărârea judec ătoreasc ă s ă devin ă definitiv ă.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie explicit ă,necondi ționat ă și trebuie realizat ă
până la judecarea definitivă a cauzei.Această retragere se face în scris sau oral în fa ța organelor
judiciare, care consemnează manifestarea unilateral ă de voin ță a persoanei v ăt ămate într-un
proces verbal (de organele de urmărire penală), respectiv în încheiere de ședin ță( instan ța de
judecată). În situația în care retragerea plângerii prealabile intervine în cursul urm ăririi penale,
procurorul dispune clasarea, iar dac ă intervine în cursul judec ății instan ța dispune încetarea
procesului, iar suspectul ori inculpatul poate cere continuarea procesului penal pentru a- și dovedi
nevinovăția.
Pentru persoanele vătămate lipsite de capacitate de exerci țiu, retragerea plângerii
prealabile se face de reprezentanții lor legali, iar în cazul persoanelor v ăt ămate cu capacitate de
exercițiu restrânsă, retragerea se face cu încuviin țarea persoanelor prev ăzute de lege.
Împăcarea este cauza care înlătură răspunderea penală pentru s ăvâr șirea unor infrac țiuni
pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, constând în acordul intervenit între
persoana vătămată și cel care a săvârșit infracțiunea în scopul stingerii conflictului n ăscut ca
urmare a săvârșirii infracțiunii.
41
NCP a reglementat instituția împăcării, deoarece potrivit NCPP, victima infrac țiunii are
în procesul penal numai calitatea de persoan ă v ătămată fiind subiect procesual
principal,neputându-se constitui parte procesuală.
Pentru persoanele vătămate lipsite de capacitate de exerci țiu, împ ăcarea se face numai de
reprezentanții lor legali, iar cei cu capacitate de exerci țiu restrâns ă se pot împ ăca numai cu
încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizeaz ă de c ătre reprezentantul s ău legal sau
convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia.
Împăcarea părților trebuie să fie personală, explicită, totală( atât cu privire la latura
penală cât și la latura civilă a cauzei),necondiționată,definitiv ă și trebuie realizat ă pe tot
parcursul urmării penale, în faza camerei preliminare sau în faza judec ății pân ă la citarea actului
de sesizare a instanței.În situația în care împ ăcarea intervine dup ă citarea actului de sesizare sau
în cursul judecății în apel, nu va avea ca efect încetarea procesului penal, atitudinea inculpatului
putând fi avută în vedere în procesul de individualizare a pedepsei.
Impăcarea se face oral sau în scris în fața organelor judiciare , care trebuie s ă verifice
validitatea consimțământului.În cazul în care asisten ța juridic ă este obligatorie, împ ăcarea
trebuie să se realizeze numai în privința apăr ătorului ales sau a ap ăr ătorului din oficiu.
Împăcarea produce efecte in personam numai cu privire la suspectul sau inculpatul cu
care s-a împăcat persoana sau reprezentantul acesteia, in cazul minorilor.
NCPP prevede un impediment la punerea în mișcare sau exercitarea ac țiunii penale,
constând în încheierea unui acord de mediere cu privire la latura penal ă a cauzei , în cazul
infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împ ăcarea înl ătur ă r ăspunderea penal ă.Acest
caz presupune ca părțile să fi finalizat procedura de mediere prin încheierea unui acord în care s ă
fi fost tranșate toate aspectele privind conflictul de drept penal dintre acestea.
Termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspend ă pe durata
desfășurării medierii.Dacă părțile aflate în conflict nu au încheiat o în țelegere persoana
vătămată
poate introduce plângerea prealabilă în același termen care își va relua cursul de la data
întocmirii procesului verbal de închidere a procedurii de mediere.
În cazul în care procedura de mediere se desf ășoara înainte de începerea procesului penal
și aceasta se închide prin soluționarea conflictului și închierea unui acord de mediere, fapta nu va
atrage răspunderea penală pentru făptuitor.
Dacă medierea cu privire la latura penală se desf ășoară dup ă începerea procesului penal,
urmărirea penală sau judecata se poate suspenda, aceast ă suspendare durând pân ă când
procedura
medierii se închide prin oricare dintre modurile prev ăzute de lege, dar nu mai mult de 3 luni de la
data la care a fost dispusă.
Pentru soluționarea acțiunii penale în baza acordului de mediere, mediatorul este obligat
să transmită organului judiciar acordul de mediere și procesul verbal de încheiere a medierii în
original și în format electronic dacă părțile au ajuns la o în țelegere.
h. Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege
Cazurile de nepedepsire sunt împrejurări care, în cazurile strict și limitativ prev ăzute de
lege înlătură aplicarea pedepsei unei persoane care a s ăvâr șit o fapt ă ce constituie infrac țiune și
care răspunde penal.
Cauzele de nepedepsire pot fi generale:cauzele de nepedepsire a tentativei (desistarea sau
împiedicarea producerii rezultatului, respectiv împiedicarea s ăvâr șirii infrac țiunii) și speciale:
retragerea mărturiei mincinoase în condițiile prev ăzute de art.273. alin.3.NCP.
i. Există autoritate de lucru judecat
Autoritatea de lucru judecat reprezintă ansamblul de efecte acordate de lege hot ărârii
judecătorești definitive, în scopul de a fi executat ă și de a împiedica o nou ă urm ărire pentru
aceeași faptă.
Pentru a se reține existența autorității de lucru judecat trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiții:
42
- să existe o hotărâre judecătoarească de condamnare, renun țarea la aplicarea
pedepsei,amânare a aplicării pedepsei, achitare sau de încetare a procesului penal
- să existe identitate de persoană între aceea în privin ța c ăreia s-a pronun țat o hot ărâre
definitivă și persoana în privința căreia se intenționează începerea urm ăririi penale,punerea în
mișcare a acțiunii penale,trimiterea în judecată sau pronun țarea unei hot ărâri judec ătore ști
- să existe identitate între fapta material ă pentru care s-a pronun țat o hot ărâre definitiv ă și
fapta materială pentru care este acuzată din nou aceeași persoan ă.
j. A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii
Efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri ini țiate de autorit ățile
judiciare române competente, pentru o faptă care constituie infrac țiune conform legii române,
poate fi transferată unui stat străin.
Autoritățile judiciare române pot solicita autorităților competente ale unui stat exercitarea
unei proceduri penale sau continuarea acesteia, dac ă transferul procedurii penale serve ște
intereselor unei bune administrări a justiției sau favorizeaz ă reintegrarea social ă în caz de
condamnare ,în unul din următoarele cazuri:
- persoana învinuită de săvârșirea infracțiunii se afl ă în executarea unei pedepse pe
teritoriul statului solicitat, pentru o infracțiune mai grav ă decât cea comis ă în România.
- persoana învinuită de săvârșirea infracțiunii locuiește pe teritoriul statului solicitat și în
temeiul legii acestui stat extrădarea sau predarea a fost refuzat ă ori ar fi refuzat ă în cazul
formulării unei cereri sau emiterii unui mandat european de arestare.
- persoana învinuită de săvârșirea infracțiunii locuiește pe teritoriul statului solicitat și în
temeiul legii acestui stat recunoașterea hotărârii de condamnare pronun țat ă de instan ța român ă a
fost refuzată, ori nu corespundea ordinii juridice interne a acelui stat, dac ă persoana condamnat ă
nu a început executarea pedepsei, ori executarea nu este posibil ă chiar având calea extr ăd ării sau
a predării.
Potrivit Noului Cod de Procedură Penală, procurorul poate dispune clasarea prin
ordonanță , atunci când există un impediment dintre cele prev ăzute la art.16, lit.e-j, fie
renunțarea
la urmărirea penală.
Atunci când sesizarea îndeplinește condițiile legale de admisibilitate, dar din curpinsul
acesteia rezultă unul din cazurile de impiedicare a exercit ării ac țiunii penale, procurorul poate
dispune prin ordonanță, clasarea.
Dacă după începerea urmăririi penale, rezultă vreunul din cazurile de exercitare a ac țiunii
penale, procurorul dispune prin ordonanță, clasarea.
Clasarea se poate dispune de către procuror și prin rechizitoriu, al ături de solu ția de
trimitere în judecată pentru alte fapte.
În situația în care, existența uneia dintre cauzele care împiedic ă punerea în mi șcare sau
exercitarea acțiunii penale, se constată în cursul judec ății, instan ța prin hot ărâre, dispune
încetarea procesului penal.
Judecătorul de drepturi și libertăți poate analiza dacă exist ă un impediment la punerea în
mișcare sau exercitarea acțiunii penale, în situația în care aceasta se pronun ță cu privire la
măsurile preventive.
Judecătorul de cameră preliminară nu are competen ța de a analiza în procedura de camer ă
preliminară dacă există vreun impediment dintre cele prev ăzute la art.16 NCPP și nici nu poate
dispune o soluție cu privire la acțiunea penală.
BIBLIOGRAFIE
1. Mircea Damaschin, Drept procesual penal, partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013
3. Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2010;
4. Crişu Anastasiu, Drept procesual penal, Partea special ă, Editura Hamangiu, Bucure şti, 2009;
5. Theodoru, Grigore Gr., Tratat de drept procesual penal, Ediţia a 3-a, Editura
Hamangiu,
Bucureşti, 2013.
6. Udroiu, Mihail, Procedură penală. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.