Renunțarea la aplicarea pedepsei. Condiții.

Efecte.

Renunțarea la aplicarea pedepsei, instituție juridică nou-introdusă în

legislația penală din România, este o măsură pe care o poate dispune instanța,
în anumite condiții, atunci când are convingerea că infractorul se poate
îndrepta prin aplicarea unui avertisment, constând în renunțarea la stabilirea și
aplicarea pedepsei închisorii sau amenzii cu privire la inculpatul persoană
fizică majoră care a comis o infracțiune, pentru îndreptarea căruia, ținând
seama de infracțiunea săvârșită, de persoana infractorului și de conduita avută
de acesta înainte și după comitere, nu este oportună aplicarea unei pedepse.
Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei față de inculpatul
persoană juridică sau față de inculpații minori.
Renunțarea la aplicarea pedepsei reprezintă obiectivarea principiului
oportunității în faza de judecată, când instanța are posibilitatea de a aprecia că
nu se impune sancționarea unei persoane care a comis o infracțiune de o
gravitate redusă1. Instanța va constata că fapta este infracțiune și că nu este
oportună aplicarea unei pedepse.
Reglementarea acestei instituții este necesară față de noua definiție a
infracțiunii (faptă tipică, antijuridică sau imputabilă), în care nu se regăsește
ca trăsătură esențială dinstinctă pericolul social și, pe cale de consecință, nu

1
În faza de urmărire penală, procurorul poate face aplicarea principiului oportunitații și dispune, în condițiile
art. 318 NCPP, renunțarea la urmărirea penală.

1
mai există posibilitatea instanței de a dispune achitarea inculpatului pentru
lipsa pericolului social concret al unei fapte prevăzute de legea penală2.
Condițiile prevăzute de lege pentru a se putea renunța la aplicarea
pedepsei se împart in două categorii, unele care se referă la infracțiunea
săvârșită și altele care se referă la persoana infractorului. În ceea ce priveste
infracțiunea aceasta trebuie să prezinte gravitate redusă, care este apreciată în
funcție de anumite criterii prevăzute expres de lege, ce sunt similare criteriilor
generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art.74 lit.a)-d) NCP.
În ceea ce privește persoana infractorului, trebuie ca instanța să
aprecieze că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună în raport de anumite
criterii care, în linii mari, sunt asemănătoare cu criteriile generale de
individualizare a pedepsei prevăzute de art. 74 lit.e)-g) NCP3.
Alegerea acestei modalități de individualizare judiciară a pedepsei nu
presuspune dispunerea de către instanță a unei soluții de condamnare. Se
poate dispune motivat de instanța de judecată prin hotărâre (sentință in primă
instanță sau decizie în apel), dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiții(obiective și subiective) strict și limitativ prevăzute de art.80 NCP, cu
privire la infracțiune și la persoana infractorului.
1. Condiții cu privire la infracțiunea săvârșită (condiții obiective):
a) Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită să fie
amendă ori închisoare de 5 ani sau mai mică.
Amenda poate fi prevăzută de lege ca pedeapsă unică sau alternativ cu
închisoarea de cel mult 5 ani (exemplu – infracțiunile de loviri sau alte
violențe, prevăzută de art. 193 alin. (1) NCP, încăierarea, prevăzută de art
198, alin. (1) NCP, întreruperea cursului sarcinii, prevăzută de art. 201 alin.
2
Deși renunțarea la aplicarea pedespsei din NCP pare a fi o instituție similară achitării pentru lipsa
pericolului social al infracțiunii, prevăzută de vechiul Cod penal, având în vedere că se aplică infracțiunilor
de gravitate redusă, în realitate, între cele două instituții există o serie de deosebiri.
3
Tudorel Toader(coord), Sebestian Răduleț, ș.a., Noul Cod: comentarii pe articole, Ed.Hamangiu, București,
2014, pg. 168

2
(1) NCP, amenințarea, hărțuirea, exploatarea cerșetoriei, prevăzută de art. 214
alin.(1) NCP, folosirea unui minor în scop de cerșetorie, violarea de
domicilui, violarea sediului profesional, violarea vieții private, furtul etc.)4.
b) Infracțiunea săvârșită să aibă o gravitate redusă.
Nu prezintă importanță forma de vinovăție cu care este comisă
infracțiunea (intenție, culpă, praeterintenție). Periclul social redus al
infracțiunii nu rezultă „ea lipsa” din limitele de pedeapsă prevăzute de lege,
fiind necesar ca instanța să constate in concreto aceasta în funcție de
urmatoarele criterii: natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele
folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă motivul și scopul
urmărit.
2. Condiții cu privire la persoana infractorului (condiții subiective)-
textul de lege analizat exclude posibilitatea renunțării la aplicarea
pedepsei în patru situații distincte, care sunt de natură să
demonstreze fie o perseverență a infractorului în conduita
antisocială, fie o gravitate mai mare a infracțiunii săvârșite:
a) Infractorul să nu fi suferit anterior o condamnare5.
Nu prezintă importanță forma de vinovăție cu care a fost săvârșită
infracțiunea (intenție, culpă, praeterintenție) pentru care s-a dispus
condamnarea definitivă, nici pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta și nici
pedeapsa care i-a fost stabilită anterior infractorului (de pildă, poate constitui
impediment la dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei existența unei
condamnari definitive la pedeapsa amenzii stabilită pentru o infracțiune din
culpă6. Nu este necesar ca hotărârea de condamnare anterioară să întrunească

4
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2014, pg. 247
5
Potrivit art. 239 din Legea nr. 187/2012, „Termenul condamnare utilizat în cuprinsul art. 80 alin.(2) lit.a)
din Codul penal se referă și la hotărârile prin care, față de inculpat, s-a luat, în timpul minorității, o măsură
educativă, în afară de cazul în care au trecut cel puțin 2 ani de la data executării sau considerării ca executată
a acestei măsuri”.
6
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2014, pg. 247

3
condițiile primului termen al recidivei, existând un impediment la dispunerea
renunțării aplicării pedepsei și în cazul în care condamnarea anterioară
vizează o infracțiune comisă din culpă sau dacă pedeapsa stabilită este mai
mică de un an închisoare.
Ca excepție, se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei dacă
fapta pentru care s-a dispus condamnarea defintivă anterioară nu mai este
prevăzută de legea penală (în ipoteza în care, după rămânerea definitivă, a
intervenit o lege de dezincriminare) ori dacă a intervenit amnistia
postcondamnatorie, reabilitarea de drept, ori s-a împlinit termenul reabilitării
judecătorești. Potrivit art. 239 LPANCP, termenul condamnare, stipulat de art.
80 alin. (2) lit.a) NCP, se referă și la hotărârea prin care, față de inculpat s-a
luat, în timpul minorității, potrivit NCP, o măsură educativă (privativă sau
neprivativă de libertate) în afară de cazul în care au trecut cel puțin doi ani de
la data executării sau considerării ca executată a acestei măsuri.
Având în vedere succesiunea în timp a celor două Coduri penale, art. 9
alin.(2) LPANCP a prevăzut că infracțiunile minorității, pentru care s-au
aplicat pedepse în baza vechiului Cod penal, nu constituie impedimente
pentru dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei pentru o infracțiune comisă
ulterior condamnării definitive. „A fortiori” nu constituie impediment la
dispunerea renunțării la aplicarea pedepsei faptul că infractorului i-a fost
aplicată prin hotărâre definitivă o măsură educativă în baza vechiului Cod
penal.
b) Infractorul să nu fi beneficiat în ultimii doi ani de măsura renunțării
la aplicarea pedepsei.
Este necesar ca față de același infractor să nu se fi dispus renunțarea la
aplicarea pedepsei printr-o hotărâre rămasă definitivă în ultimii doi ani
anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat. În cazul în care a
mai beneficiat în ultimii doi ani de o soluție de renunțare la aplicarea
pedepsei, instanța nu va putea dispune o nouă renunțare la aplicarea pedepsei,

4
având în vedere perseverența infracțonală și lipsa de efecte a avertismentului
anterior aplicat, însă este posibilă dispunerea amânării aplicării pedepsei.
Nu se poate dispune renunțarea la aplicarea pedepsei pentru
infracțiunea nou săvârșită nici în cazul în care, față de acelasi infractor, s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei printr-o hotărâre rămasă definitivă în
ultimii doi ani anteriori datei comiterii infracțiunii pentru care este judecat. În
acest caz, se poate dispune fie revocarea obligatorie sau facultativă a amânării
aplicării pedepsei, fie menținerea măsurii anterioare și amânarea aplicarii
pedepsei pentru infracțiunea nou săvârșită din culpă.
În ipoteza în care față de infractor s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei (care potrivit NCP nu reprezintă o soluție de condamnare) printr-o
hotărâre rămasă definitivă în urmă cu mai mult de doi ani față de data
comiterii infracțiunii pentru care este judecat, instanța poate dispune
renunțarea la aplicarea pedepsei, dacă sunt intrunite și celelalte condiții
prevăzute de lege.
c) Infractorul să nu se fi sustras de la urmărirea penală ori judecată sau
să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării și
tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanților.
Pentru a putea beneficia de măsura renunțării la aplicarea pedepsei, este
necesar ca infractorul să nu fi îngreunat sau să fi încercat zădărnicia înfaptuirii
actului de justiție, adică să fi avut o atitudine procesuală loială.
d) În raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior
săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru
înlaturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii, precum si de
posibilitățile sale de îndreptare, instanța să aprecieze că aplicarea
unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecințelor pe care le-ar
avea asupra persoanei acestuia.

5
 Pentru a aprecia ca aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza
consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei inculpatului, instanța va
avea în vedere următoarele criterii:
-persoana infractorului
-conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii
-eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecințelor infracțiunii
- posibilitățile infractorului de îndreptare.
În vederea aprecierii acestor criterii, instanța de judecată poate dispune
efectuarea unui referat de evaluare de către serviciul de probațiune.
Îndeplinirea condițiilor de mai sus nu creează un drept inculpatului la
obținerea unei soluții de renunțare la aplicarea pedepsei, ci numai o facultate,
instanța putând dispune amânarea aplicării pedepsei sau chiar o soluție de
condamnare.
În caz de concurs de infracțiuni, renunțarea la aplicarea pedepsei se
poate dispune dacă pentru fiecare infracțiune concurentă sunt îndeplinite
condițiile de mai sus. Prin urmare, instața trebuie să pronunțe câte o soluție de
renunțare la aplicarea pedepsei pentru fiecare infracțiune săvârșită, iar nu o
singură soluție de renunțare la aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de
infracțiune. Ca excepție, măsura renunțării la aplicarea pedepsei poate fi
dispusă și în ipoteza în care nu sunt îndeplinite condițiile enumerate mai sus.
Astfel, potrivit art. 192 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și
combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, dacă, până în momentul
pronunțării hotărârii, inculpatul acuzat de săvârșirea faptei prevăzute de art. 4
din Legea nr. 143/2000 respectă protocolul programului intergrat de asistență
a persoanelor consumatoare de droguri7, instanța de judecată poate dispune

7
Potrivit art.19 din Legea nr. 143/2000: „(1) în cazul săvârșirii infracțiunilor prevăzute la art.4, procurorul
dispune, în termen de 24 de ore de la începerea urmăririi penale, evaluarea consumatorului de către centrul de
prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în scopul includerii acesteia în circitul integrat de asistență a

6
renunțarea aplicării pedepsei, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute ade art.80 NCP.

Legea penală mai favorabilă

Așa cum am menționat, renunțarea la aplicarea pedepsei este o instituție
nouă.
Pentru faptele cu un pericol social redus, în Codul penal din 1969 exista
instituția prevăzută de art. 181 , care nu a mai fost preluată în noua
reglementare. Prin urmare, în practică poate apărea problema aplicării legii
penale în timp cu privire la faptele de o gravitate redusă.
Întrucât renunțarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă numai de către
judecător, problema comparării textului de lege analizat cu dispozițiile art.
181 CP 1969 se poate pune numai în cursul judecății, în cursul urmăririi
penale fiind incidente dispozițiile art. 318 NCPP care reglementează instituția
renunțării la urmărirea penală8. Comparând instituția renunțării la aplicarea

persoanelor consumatoare de droguri. (2) în funcție de concluziile raportului de evaluare întocmit de centrul
de prevenire, evaluare și consiliere antidrog, în termen de 5 zile de la primirea acestuia, procurorul dispune,
cu acordul consumatorului, includerea acestuia în programul integrat de asistență a persoanelor consumatoare
de droguri”.
8
Art. 318 NCPP: ”Renunțarea la urmărirea penală. (1) În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede
pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală
când, în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările
concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea înfracțiunii, constată
că nu există un interes public în urmărirea acesteia. (2) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea
interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau o inculpatului, conduita avută anterior
săvârșirii infracțiunii și efoturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii. (3)
Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca aceasta să îndeplinească una sau
mai multe dintre următoarele obligații: a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă
ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; b) să ceară public scuze persoanei
vătămate; c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60
de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; d) să
frecventeze un program de consiliere. (4) În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să
îndeplinească obligațiile prevăzute la alin.(3), stabilește prin ordonanță termenul până la care acestea
urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligații asumate prin acord

7
pedepsei cu dispozițiile art. 181 CP 1969, se observă că noua reglementare
impune mai multe condiții de aplicare, ceea ce ar putea conduce la concluzia
că este mai severă. În schimb, art. 181 CP 1969 prevedea totuși posibilitatea
aplicării unor sancțiuni cu caracter administrativ. În situația aplicării unei
amenzi cu caracter administrativ în temeiul art. 91 lit. c) CP 1969, dispozițiile
legii vechi pot fi considerate mai drastice9. Prin urmare, în astfel de situații
tranzitorii, legea mai favorabilă va fi determinată doar în concret, în funcție de
circumstanțele cauzei. În situația în care, în cursul precesului, se constată că
ar fi mai favorabile dispozițiile din legea veche, procurorul va dispune
clasarea, iar instanța de judecată va dispune achitarea. Aceste dispoziții
exprese prevăzute în art. 19 din Legea nr. 255/2013 au fost necesare, întrucât
în noul Cod de procedură penală nu mai există un temei de scoatere de sub
urmărire penală sau de achitare echivalent celui prevăzut de art. 10 alin. (1)
lit. b1 ) CPP 196810.

Avertismentul
În situația în care instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, va
aplica infractorului, obligatoriu, un avertisment (care va cuprinde motivele de

de mediere încheiat cu partea civilă și care curge de la comunicarea ordonanței. (5) Ordonanța de renunțare la
urmărire cuprinde, după caz, mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind măsurile
dispuse conform alin. (3) din prezentul articol și art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie
îndeplinite obligațiile prevăzute la alin. (3) din prezentul articol și sancțiunea nedepunerii dovezilor la
procuror, precum și cheltuielile judiciare. (6) În cazul neîndeplinirii cu rea-credință a obligațiilor în termenul
prevăzut la alin. (4), procurorul revocă ordonanța. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligațiilor sau
prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului. O nouă renunțare la
urmărirea penală în aceeași cauză nu mai este posibilă. (7) Ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la
urmărirea penală se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după
caz, altor persoane interesate”.
9
Florin Sreteanu, Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condițiile intrării în vigoare a
noului Cod penal, www.just.ro, pg. 18
10
Tudorel Toader(coord), Sebestian Răduleț, ș.a., Noul Cod: comentarii pe articole, Ed.Hamangiu, București,
2014, pg. 170

8
fapt, concrete) ce constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat
renunțarea la aplicarea pedepsei (ansamblul motivelor concrete care au
condus instanța la concluzia că nu este oportună aplicarea unei pedepse) și
atenționarea infractorului asupra conduite sale viitoare și a consecințelor la
care se expune dacă va mai comite infracțiuni. În cazul în care instanța a fost
sesizată cu un concurs de infracțiuni, chiar dacă se dispune câte o soluție de
renunțare la urmărirea penală pentru fiecare infracțiune, va aplica un singur
averisment.
Ca excepție, este posibilă și aplicarea mai multor avertismente, în
ipoteza în care infracțiunile concurente pentru care se dispune renunțarea la
aplicarea pedepsei sunt judecate de instanțe diferite care nu cunosc existența
celorlalte cauze. Executarea avertismentului are loc de îndată, în ședința în
care s-a pronunțat hotărârea. Dacă avertismentul nu poate fi executat îndată
după pronunțare, punerea în executare a acestuia se face la rămânerea
definitivă a hotărârii, prin comunicarea unei copii de pe aceasta, persoanei
căreia i se aplică.

Efecte
Instanța care dispune renunțarea aplicării pedepsei principale, nu poate
aplica infractorului pedepse accesorii și nici pedepse complementare. Chiar
dacă dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, instanța poate aplica în cauză
măsuri de siguranță (de pildă, confiscarea bunurilor folosite la săvârșire
infracțiunii) sau obligarea inculpatului în tot sau în parte la repararea
pejudiciului produs prin infracțiune, prin admiterea acțiunii civile a părții
civile11.
Persoana față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este
supusă supravegherii de către serviciul de probațiune, precum și niciunei

11
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2014, pg. 250

9
decăderi, interdicții sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea
săvârșită. Prin urmare, pentru infracțiunile pentru care s-a dispus renunțarea la
aplicarea pedepsei nu poate interveni reabilitarea, întrucât efectele renunțării
sunt similare cu cele ale reabilitării. Renunțarea la aplicarea pedepsei, nefiind
o soluție de condamnare, nu poate constitui prim termen al recidivei, ori al
pluralității intermediare.
În cazul în care inculpatul săvârșește din nou o infracțiune, după
rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunțarea la aplicarea
pedepsei, instanța va putea dispune și cu privire la aceasta renunțarea aplicării
pedepsei ( dacă sunt îndeplinite condițiile enumerate mai sus, de pildă să nu
se fi dispus în ultimii doi ani o altă renunțare la aplicarea pedepsei sau
amânarea aplicării pedepsei) ori amânarea aplcării pedepsei sau suspendarea
sub supraveghere a executării pedepsei12.

Anularea renunțării la aplicarea pedepsei

Este o măsură ce poate fi dispusă de instanța de judecată, în situația în
care, în termen de doi ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a
dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, se descoperă că persoana față de care
s-a luat această măsură săvârșise, anterior rămânerii definitive a hotărârii, o
altă infracțiune (de care instanța care a dispus renunțarea nu a avut
cunoștință), pentru care i s-a stabilit o pedeapsă, chiar după expirarea acestui
termen.
Cauza anulării este anterioară rămânerii definitive a hotărârii prin care
s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei.
De exemplu, o persoană săvârșește pe data de 1 martie 2014 o
infracțiune de loviri sau alte violențe în București, iar la data de 3 martie
2014, o infracțiune de amenințare în Iași.

12
În cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.83 NCP, respectiv art. 91 NCP

10
 După pronunțarea unei hotărâri definitive de către instanța din Iași prin
care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei, cu ocazia judecării cauzei
pentru infracțiunea comisă în capitală, infractorul învederează instanței din
București existența celeilalte hotărâri judecătorești pronunțată pentru o
infracțiune concurentă. Astfel, instanța din București va trebui să anuleze
amânarea aplicării pedepsei dispusă pentru infracțiunea comisă în Iași, în
ipoteza în care apreciază că pentru infracțiunea de loviri sau alte violențe se
impune stabilirea une pedepse.
Efectul renunțării la aplicarea pedepsei constă în faptul că persoana
respectivă nu suportă nicio decădere, interdicție sau incapacitate care ar putea
rezulta din săvârșirea infracțiunii. Renunțarea la aplicarea pedepsei nu
produce însă niciun efect asupra măsurilor de siguranță, persoana față de care
s-a dispus o astfel de măsură fiind datoare să se supună executării ei chiar de
la data rămânerii defintive a hotărârii judecătorești, întrucât scopul este acela
de a înlătura o stare de pericol și de a preîntâmpina săvârșirea faptelor
prevăzute de legea penală13.
Nu prezintă importanță dacă pedeapsa stabilită pentru infracțiunea ce
atrage anularea este amenda sau închisoarea. Tratamentul sancționator al
pluralității de infracțiuni urmează regulile de la concursul de infracțiuni sau,
după caz, recidivă (infracțiunea pentru care s-a dispus renunțarea la aplicarea
pedepsei constituind cel de-al doilea termen al recidivei) ori pluralității
intermediare (infracțiunea pentru care s-a dispus renunțarea la aplicarea
pedepsei cnstituind cel de-al doilea termen al pluralității intermediare).
În caz de concurs de infracțiuni, instanța poate dispune amânarea
aplicării pedepsei rezultante aplicate în urma anulării renunțării amânării
pedepsei, dacă sunt îndeplinite condițiile generale prevăzute de lege (art. 83
NCP). În acest caz, termenul de supraveghere se calculează de la data

13
Tudorel Toader(coord), Sebestian Răduleț, ș.a., Noul Cod: comentarii pe articole, Ed.Hamangiu, București,
2014, pg. 171

11
rămânerii definitive a hotărârii prin care instanța s-a pronunțat asupra
pluralității de infracțiuni14. Dacă instanța este sesizată cu judecarea a două
infracțiuni intenționate, săvârșite de același inculpat, dintre care una anterior
și cealaltă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de renunțare la aplicarea
pedepsei, va stabili mai întâi pedeapsa pentru fiecare dintre cele două
infracțiuni, apoi va dispune anularea renunțării la aplicarea pedepsei și
stabilirea pedepsei pentru infracțiunea pentru care inițal se dispune
renunțarea, pentru ca în final, să contopească toate aceste pedepse potrivit
regulilor de la concursul de infracțiuni.

14
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Editura C.H.Beck, București, 2014, pg. 251

12