Sunteți pe pagina 1din 4

A EDUCA ÎN LIBERTATE ŞI RESPONSABILITATE

“Viaţa se pregăteşte trăind”


Dacă trăiţi cu obsesia ca copilul vostru să nu se rănească, să nu se murdărească, să nu strice ceva,
să nu aibă un accident, să nu umble cu prieteni nedoriţi... închideţi-l în casă şi, când ieşiţi, legaţi-l cu o
sfoară ca să nu riscaţi... Înconjuraţi orice activitate a lui cu obstacole ca şi cum ar fi într-un gard
supravegheat şi de netrecut.
Mai târziu, poate, o să vă daţi seamă că nu şi-a dezvoltat muşchii săi, simţurile sale... o să vă
miraţi că este neîndemănatic, nesigur de sine, timid, dezechilibrat... că nu are prieteni sau că nu ştie să se
descurce în faţa dificultăţilor... Oare cine este de vină?
“Viaţa se învaţă trăind”.
----------------------------
Orice părinte are întotdeauna o preocupare în ceea ce priveşte educaţia
copiilor săi:
Trebuie să educăm pe copii în libertate!” Sună foarte bine dar... cum
se face? În ce constă această libertate? Cum putem face ca copiii noştri să fie
responsabili de ei însişi şi de faptele lor? Oare trebuie să-i lăsăm să facă
orice? Până unde putem ajunge? Trebuie să pedepsim sau să fim întotdeaună
îngăduitori? Ce trebuie să facem? Cum să procedăm?
Când vorbim de a educa în libertate şi responsabilitate trebuie să avem în
vedere că este vorba de un stil educativ care are nevoie de antrenament, un stil făcut
cu paşi mici şi siguri.

Prima cheie: A fi convinşi şi a privi spre viitor.

A exersa corect autoritatea părintească este esenţial pentru educaţia copiilor noştri şi
pentru maturizarea lor ca persoane. Şi prima cheie constă în a fi convinşi de faptul că lucrul cel
mai bun este ca copiii să devină capabili de a hotărî ei însişi. Este important să se obisnuiască să ia
propriile decizii (evident, la nivelul vârstei lor).
Nu este educativ să decidem întotdeauna noi pentru ei. Şi această afirmaţie este valabilă în
ciuda neascultărilor lor, încăpăţânării lor, supărărilor, certurilor şi pedepselor noastre (care sunt
necesare şi educative), în ciuda faptului că de multe ori ne vom pierde răbdarea.
Câteva întrebări:
- Suntem convinşi de faptul că este de preferat un copil cu iniţiativă, un pic rebel, un pic
îndrăzneţ, independent şi încăpăţânat decât un copil cuminte, întotdeauna ascultător,
prea legat de cuvintele, deciziile şi dorinţele noastre, de “fusta mamei”, întotdeauna
supus şi dependent de noi?
- Cu alte cuvinte... Ce dorim: o persoană supusă care să nu facă gălăgie, să nu creeze
probleme, să nu aibă un cuvânt propriu nici convingeri personale sau o persoană
independentă, capabilă de a lua propriile decizii chiar dacă uneori va trebui să
corectăm capriciile sale, să ne luptăm cu încăpăţânarea sa, să-l pedepsim, acceptând
riscul că uneori casa noastră să semene cu o mică casă de nebuni?

Uneori auzim:
“Există vârste minunate care ar trebui să rămână pentru totdeauna”... sau...
“Păcat că copiii cresc şi devin uneori nişte huligani incontrolabili”.
Este o ispită de a opri creşterea şi maturizarea. Şi, totuşi, copiii trebuie să crească, atât
fizic cât şi în interior. Trebuie să dea paşi, să meargă spre o viaţă matură şi adultă. A educa este, în
mod bazic, a face adulţi, adică:
- oameni capabili de a prevedea, de a programa, de a se lupta împotriva dificultăţilor, de
a se adapta diferitelor situaţii ale vieţii,
- oameni responsabili de propriile lor fapte, capabili de a lua viaţa în propriile lor mâini
fără să fie complet dependenţi de ceilalţi, fără să aştepte soluţii uşoare, prefabricate,
care vin din exterior, de la alţii,
- oameni capabili de a stabili relaţii sociale calde şi durabile, capabili de sentimente
adânce, de a se angaja cu alţi oameni într-un proiect comun de viaţă.
Spre acest ţel trebuie să se îndrepte efortul nostru educativ. O primă regulă de aur:
TOATE METODELE CARE INFANTILIZEAZĂ, CARE ÎMPIEDICĂ
COPILUL SĂ CREASCĂ, SUNT GREŞITE.
Criteriul educativ nu poate fi să asculte, să se supună cât mai mult timp pentru a nu greşi şi
a fi protejat. Criterul cel bun trebuie să fie a face tot posibil ca să fie capabil de a lua propriile
decizii, de a căuta binele şi a-l face fără să depindă de nimeni, de a merge pe picioarele sale, în
mod autonom.
Când cineva este convins de adevărul acestui criteriu şi
îl acceptă fără frică dovedind că el însuşi este sigur de sine, este
adult, punerea în practică a mijloacelor este destul de uşoară.
Prima condiţie este convingerea de faptul că trebuie să-l ajutăm
pe copil să fie independent. Este vorba de a crede în libertate, a
iubi libertatea şi a dori libertatea pentru copii noştri.
Trebuie să avem prezentă şi limpede întotdeauna ţinta la
care vrem să ajungem. Aceasta ne va ajuta să evităm anbiguităţi
şi paşi înapoi. Dacă nu, se poate întâmpla că după ce am acordat
un anumit grad de libertate ne speriem în faţa greşelilor pe care
copii le fac şi dăm înapoi pentru a ne întoarce la formule
protectoare şi infantilizante. Libertatea este un risc. Trebuie să
acceptăm acest risc cu luciditate şi speranţă.

A doua cheie: “A înota se învaţă înotând, în apă”.

Nimeni nu învaţă să înoate citind cărţi. Nimeni nu învaţă să meargă cu bicicleta dacă nu se
urcă pe una şi cade de câteva ori.
Degeaba insistăm la copii noştri că trebuie să fie responsabili, dacă nu le oferim
posibilitatea de a lua decizii, dacă nu le acordăm încredere şi şanse concrete. Şi viaţa de acasă este
plină de posibilităţi:
- de a face unele cumpărături zilnice,
- de a ajuta în treburile casei sau ale gospodăriei: a pregăti masa, a mătura sala, a da de
mâncare la găini, a strânge resturile pentru câine sau porc, a face ordine în curte...
- de a păstra ordonate lucrurile lor, jucăriile lor, de a le strânge după ce le-a folosit...
- de a lua parte în unele decizii familiale: ce facem duminică, dacă mergem la iarbă
verde sau nu, ce ar trebui să cumpărăm...
- de a participa în problemele care vă preocupă, pentru că sunt şi problemele lor,
- sau acele situaţii care sunt, în mod frecvent, mai conflictive cu băieţi şi fete de la o
anumită vârstă şi care arată deja diferite grade de libertate şi responsabilitate:
- la ce oră trebuie să se întoarcă acasă,
- cum să folosească banii de buzunar,
- achiziţionarea de rechizite şcolare, de haine... cum să se îmbrace...
- ieşiri, excursii, tabere...
- a avea cheile casei,
- a petrece o noapte cu prieteni...
Da, dar cum să facem pentru ca să fie capabili de a decide cât mai repede pe cont propriu,
ca să găsească ei însişi cea ce este cel mai bun şi să-l ducă la îndeplinire fără ajutor?
Răspunsul vine condiţionat cu vârsta concretă a copilului. Trebuie să-i acordăm atâta
libertate cât va fi capabil de a administra. Nici mai multă şi nici mai puţină. Este vorba de a adopta
un ritm de dosificare crescândă. Dar atenţie! Secretul educativ nu constă în a încredinţa multe
responsabilităţi sau în a permite să ia multe decizii. Cu adevărat important este stilul pe care îl
folosim în mod obisnuit pentru a le încredinţa această misiune sau cealaltă.
Există părinţi care poruncesc sau dau indicaţii într-un stil dictatorial, folosind cuvinte
scurte, aspre, chiar violente, fie pentru că vor să arate cine-i şeful sau din cauza oboselii sau pentru
că sunt convinşi de faptul că copii trebuie să înveţe “cu sânge”, fără compromisuri... Acest stil de
autoritate trezeşte frică. Copilul ascultă pentru că nu are încotro, din frică; dar în interiorul său se
pot trezi sentimente de împotrivire sau de absolută supunere care, mai târziu, îl vor incapacita
pentru a stabili relaţii adulte cu ceilalţi.
Dimpotrivă, un stil educativ corect este acela al părinţilor care invită pe copii să
colaboreze la bunul mers al casei. Ei sunt primii care lucrează în micile treburi zilnice cu bucurie.
Şi tuturor copiilor, fără excepţie, le place să colaboreze, să se simtă utili şi luaţi în seamă.
În această atmosferă putem înţelege că este mai bine a cere decât a porunci, că sunt mai
eficace cuvintele frumoase şi gesturile blânde decât ţipetele şi violenţa. Numai pe un astfel de stil
se învaţă că colaborarea este importantă, casa este căminul tuturora, adică un cămin de la care
suntem responsabili. Astfel se învaţă bucuria care vine de la munca bine făcută, utilă pentru toţi şi
cu efortul tuturor. În definitivă, aşa se învaţă să convieţuim. Pe de altă parte, este modul în care
copii noştri vor deveni stăpâni asupra propriilor decizii şi responsabili de faptele lor într-un climat
familiar de încredere, respect şi ordine.
Să nu uităm:
- Viaţa este cea care educă.
- Educăm prin modul nostru obişnuit de a acţiona.
- A înota se învaţă înotând.

A treia cheie: “A şti să poruncim...”.

Deci... nu trebuie să poruncim? Este vorba numai de a cere


politicos cu un “te rog frumos”, de a sugera? Copiilor le ajunge cu
aşa ceva? Dar... despre care copii ideali vorbeşti aici? Unde se găsesc
aceşti copii?
Bineînţeles că trebuie să poruncim! Autoritatea este necesară
pentru convieţuirea familiară. În familie trebuie să existe o autoritate
clară şi nişte norme care să ordone viaţa şi conduita tuturora, atât a
părinţilor cât şi a copiilor. Copiii trebuie să ştie clar ce se aşteaptă de
la ei şi cum trebuie să facă unele lucruri. Spre exemplu, în legătura cu orarul meselor, purtarea la
masă, folosirea televizorului, respectul faţă de cei mari, cum trebuie să păstreze lucrurile lor în
ordine, timpul de studiu, etc.
Existenţa acestor norme şi a şti ce se aşteaptă de la ei dă siguranţă copiilor. O familie în
care fiecare face cea ce-i trece prin cap, unde nu există nici o normă este o atmosferă total ne-
educativă care produce dezorientare. Aici copiii nu vor învăţa niciodată sensul şi importanţa
autorităţii şi a normelor sociale pentru convieţuirea între oameni.
Dar scopul autorităţii noastre nu este ca copiii să ne asculte orbeşte ci să îşi însuşească
normele şi să le accepte pentru că sunt bune, nu din frică. De aceea trebuie să eliminăm orice
formă de autoritarism şi arbitrarietate în modul nostru de a exersa autoritatea. Normele de acasă
trebuie să fie într-adevăr educative, adică:
1 să fie puţine,
2 să fie clare, pe înţelesul copiilor care trebuie să ştie ce pot face, ce
trebuie să facă şi ce nu,
3 să fie dictate din dragoste şi nu după capriciul nostru, după nervii
momentului de faţă sau din dorinţa de a-i supune voinţei noastre,
4 să fie formulate pozitiv. Nu este vorba de a stabili un catalog de
înterziceri ci de a insista cum trebuie făcute lucrurile,
5 să fie resonabile şi explicate. Dacă vrem ca copiii să înveţe să gândească
cu propria minte şi să decidă ei singuri este necesar:
- să-i explicăm cu sinceritate şi în mod simplu adevăratele motive ale
normelor şi indicaţiilor pe care le primesc. Nu sunt proşti şi realizează
mult mai mult decât credem noi,
- să cerem şi să ţinem cont de părerile lor,
- să-i ajutăm să înţeleagă de ce o normă este necesară şi care sunt avantajele
ei,
6 să fie impuse cu coerenţă şi fermitate şi să fie constante. Nu facem bine când
indicaţiile depind de starea noastră sufletească, când uneori suntem foarte exigenţi
pentru că suntem supăraţi şi în alte ocazii îngăduitori pentru că trecem printr-o etapă
euforică. Pe de altă parte este important să existe unanimitate şi coerenţă între tată şi
mamă atât în ceea ce poruncesc cât şi în modul cum trebuie făcut.
Toate acestea presupun un stil educativ şi o atmosferă anume zidită pe dragoste, încredere
şi dialog. Şi constituie singurul drum pentru ca, puţin câte puţin, copiii noştri să se obisnuiască să
facă binele pentru că este bun chiar dacă nimeni nu le porunceşte.
Este un stil care, nu de puţine ori, cere multă răbdare şi învăţare, zi de zi, acea dificilă artă
de a trata cu fiecare copil în parte, de a practica jocul greu de a da drumul şi de a trage sfoara în
modul nostru de a porunci.
Dar numai astfel, trăind zi de zi cu noi, vor putea învăţa să fie stăpâni peste faptele lor,
responsabili de deciziile lor. Într-un cuvânt, numai astfel vor putea CREŞTE SPRE
MATURITATE ŞI AUTONOMIE.
Copiii trăiesc cum învaţă

Dacă un copil este criticat,


învaţă să condamne.
Dacă un copil trăieşte într-un mediu ostil,
învaţă să fie violent.
Dacă un copil este ridiculizat,
învaţă să fie timid.
Dacă un copil trăieşte în ruşine,
învaţă să se simtă vinovat.
********** ***** **********

Dacă un copil este încurajat,


învaţă să aibă încredere.
Dacă un copil este lăudat,
învaţă să aprecieze.
Dacă un copil este tratat drept,
învaţă ce înseamnă dreptatea.
Dacă un copil trăieşte în siguranţă,
învaţă ce este credinţa.
Dacă un copil este acceptat,
învaţă să se placă pe sine însuşi.
Dacă un copil
este înconjurat de prieteni,
învaţă să iubească oamenii.