Imaginea şcolii şi identitatea acesteia – o provocare a managementului educaţional actual

Vancia Loredana, Colegiul Naţional « Andrei Mureşanu” Dej

În ultimii ani, întreg sistemul care graviteazã în jurul şcolilor (fie cã este vorba de
gimnazii, licee sau universitãţi) s-a schimbat fundamental, atât la nivelul aşteptãrilor şi
exigenţelor, cât şi la nivelul modului în care este perceputã instituţia şcolarã respectivã sau a
modului în care percepţia asupra ei este transmisã. Pe de o parte, pãrinţii sunt în cãutarea « celei
mai bune şcoli » care sã le asigure copiilor o educaţie de calitate şi garanţia accesului la studii
superioare sau la o calificare profesionalã cãutatã pe piaţa muncii ; pe de altã parte, viitorii
liceeni, la rândul lor, sunt dornici sã fie admişi la licee « cu renume », în care pregãtirea
ştiinţificã sã se împleteascã armonios cu aspiraţiile lor de dezvoltare personalã şi cu dorinţa lor
de afirmare ; în cele din urmã, lucru deloc de neglijat, colectivele de profesori şi echipele
manageriale sperã şi încearcã sã atragã elevii cei mai performanţi, cu obiectivul clar de a pãstra
şi de a ameliora notorietatea de care se bucurã deja (sau pe care sperã sã o obţinã). Având în
vedere cele menţionate mai sus, devine cât se poate de evident cã imaginea instituţiei e o
componentã esenţialã a practicii manageriale, de aceastã imagine depinzând de multe ori nu
numai opţiunile elevilor şi ale pãrinţilor, ci şi cele ale cadrelor didactice.

Dincolo de caracterizãrile banale de « şcoalã bunã » sau « şcoalã mediocrã » sau « şcoalã
slabã » care, fie cã ne place sau nu, sunt vehiculate mereu în jurul nostru, întrebãrile care se pun
în mod firesc sunt « Ce reprezintã de fapt esenţa unei şcoli ? Ce contribuie la creionarea
identitãţii sale specifice ? Cum poate fi conturatã/amelioratã/ fãcutã mai vizibilã imaginea şcolii
respective ? »

Am putea spune cã într-un sistem educativ descentralizat, care le atribuie şcolilor un grad
destul de mare de autonomie şi de decizie, inclusiv la nivelul politicilor de selecţie sau de
curriculum, identitatea instituţiei respective ar fi mai uşor de conturat. Dimpotrivã, într-un sistem
excesiv de centralizat precum cel românesc este destul de greu sã se reuşeascã mobilizarea
colectivelor educaţionale în jurul unui proiect identitar specific care sã aibã la bazã o « culturã
organizaţionalã » clar definitã. Tocmai de aceea existã un decalaj destul de mare între
reprezentãrile care circulã despre o instituţie de învãţãmânt (imagine în percepţia publicã,
renume) şi funcţionarea realã a acesteia (norme, practici şi interacţiuni şcolare, o anumitã culturã
a muncii în interior). In realitate, nu cultura organizaţionalã a instituţiei, ci imaginea pe care
aceasta o oferã în exterior contribuie la numãrul mare de opţiuni ale pãrinţilor şi copiilor pentru o
anumitã şcoalã, ceea ce duce, în plan managerial, la un interes crescut faţã de promovarea în
exterior a imaginii instituţiei, lãsând la o parte adesea reflecţia profundã şi serioasã asupra
identitãţii efective a acesteia.

In egalã mãsurã, într-un sistem puternic centralizat, diferenţierile dintre şcoli nu pot fi
fãcute la nivelul practicilor pedagogice specifice sau al implementãrii unui tip de curriculum.
Rezultã de aici cã diferenţierile ţin în mare mãsurã de « publicul » cãruia i se adreseazã actul
educativ, respectiv elevul. Diferenţele dintre instituţii sunt de multe ori reduse la diferenţele de
naturã socialã sau etnicã la nivelul elevilor. Poziţionarea în clasamente mai mult sau mai puţin
artificiale nu este nici ea în mãsurã sã clarifice chestiunea identitarã a instituţiilor. Raportarea
şcolilor exclusiv la clasamente în urma evaluãrilor « naţionale » poate da naştere la devieri de la
realitatea obiectivã. O primã deviere ar fi un « management al aparenţelor » constând în crearea
unei imagini înşelãtoare, care înfrumuseţeazã şi exagereazã realitatea sau care se complace în
prezentarea şi rememorarea reuşitelor. O a doua deviere ar fi cea legatã de standardizare, care ar
trebui sã fie pusã in discuţie în sistemul românesc, care nu pare a fi adaptat nevoilor societãţii
actuale şi nevoilor de formare specifice fiecãrui individ. O a treia deviere se referã la focalizarea
exclusivã pe « clasament » şi la insistenţa cu care se încearcã sã se stabileascã o corespondenţã
între locul ocupat în clasament şi identitatea efectivã a instituţiei, evaluarea venind doar sã
confirme o valoare autoproclamatã anterior.

În ceea ce priveşte aspectele susceptibile de a promova cu succes imaginea unei şcoli, în

rândul celor « tradiţionale » putem menţiona deschiderea spre internaţional, proiectele şi
activitãţile extraşcolare, proiectele inter şi transdisciplinare, rezultatele la concursuri si
olimpiade, activitãţile ştiinţifice ale profesorilor, toate importante, fãrã indoialã, dar care nu
constituie de unele singure identitatea complexã a instituţiei.

Dacã nu e dublatã de o culturã organizaţionalã care sã caracterizeze în mod real instituţia,

imaginea şcolii ramâne la stadiul de « aparenţã », de superficialitate, de promovare nesãnãtoasã
şi exageratã a unor « produse » sau « rezultate » reale, dar lipsite adesea de consistenţã.