Ilie Imbrescu, un om deosebit, cu suflet ales

Scris de Teodor Duțu

Categoria părinte: Mărturisitori
Categorie: Pr. Ilie Imbrescu

Imbrescu Ilie - 37 de ani, originar din Banat, paroh al bisericii Boteanu din București; preot
cu har, dăruit de Dumnezeu cu multiple calități și talente. Era un bărbat frumos, credincios cu
adevărat, blând și politicos cu toți oamenii indiferent de credința lor, poet talentat dar mai
presus de toate, înzestrat cu o voce excepțională de cântăreț de operă. Atât la Jilava, cât și mai
târziu la Aiud, în unele seri sau în zilele de sărbătoare, când cânta psalmi, rugăciuni, doine,
lieduri sau arii din opere, ne emoționa până la lacrimi pe toți. La Aiud, cât timp n-a fost
interzis, cetățenii din oraș se adunau pe drumul de dincolo de zidul din partea de sud a
închisorii, pentru a-l asculta. Ultima dată a fost de Paștele lui 1949.

Deși era un om curajos, avea o fire sfielnică, excesiv de pudică. Aceasta avea - se pare - să-l
ducă la mormânt fiindcă, după instituirea terorii, jenându-se să folosească tineta din celulă,
profita de scurtul răgaz acordat fiecărei celule pentru vărsarea și spălarea ei la W.C.-ul
etajului din celular și își făcea nevoile acolo. Turnat de plantonul de pe sală, Dumitru Ionescu,
i s-a interzis folosirea WC-ului și după câteva zile de abstinență și constipație, a făcut o
ocluzie intestinală și s-a prăpădit. Este adevărat că suferind și de o afecțiune pulmonară, el
avea o sănătate șubredă și poate, neîngrijit, tot s-ar fi prăpădit. Au fost, însă, atâția bolnavi de
plămâni care au supraviețuit încât poate că fără ocluzia aceea, ar fi rezistat. Lucrurile s-au
petrecut după mutarea mea din celular în Zarca, iar eu știu totul din spusele altora.

Oricare ar fi fost cauza morții sale, eu am regretat din toată inima fiindcă era, într-adevăr, un
om deosebit, cu suflet ales, pe care eu îl îndrăgeam încă de când stătusem împreună la secret,
în celula 13 bis. Radu Mironovici, când a aflat de moartea lui, a spus: „... încă unul pe care,
fiindcă l-a iubit, Dumnezeu s-a îndurat să-l cheme la Sine”.

Fusese condamnat la 15 ani m.s. pentru că acceptase ca membrii partidului înființat să depună
jurământul de credință în fața lui. I s-a reproșat că nu i-a denunțat. A încercat să se apere
învocând obligațiile sale de preot și dreptul canonic, dar dacă însuși Micescu nu s-a putut
apăra cu succes în fața tinerei justiții muncitorești, reprezentată de bătrânii șobolani ai vechii
justiții, el a avut și mai puține șanse. Deseori l-am auzit mărturisindu-și indignarea față de
refuzul Patriarhului de a interveni (la solicitarea lui) pentru susținerea unor principii de drept
canonic. Cred că l-au condamnat pentru ceea ce însemna el în parohia lui, dar mai cu seamă
pentru rolul său în Mișcarea Legionară din care făcea parte.

(Teodor Duțu, După 50 de ani. Amintiri despre cei care nu mai sunt, Vol. I, Editura Alpha
MDN, Buzău, 1999, p. 165)