Capitolul 3 CRIMINOLOGIA JUDICIARĂ

3.1. Dreptul de a pedepsi

Prima întrebare la care va trebui să răspundem este aceea de a şti dacă
există sau nu un drept de a pedepsi. Indiscutabil că abordarea acestei
chestiuni din perspectivă filozofică ar determina o analiză interminabilă, de
aceea preferăm să răspundem la această întrebare aşa cum a făcut-o T. Pop,
în cursul său de criminologie. El considera că infracţiunea este o consecinţă
firească a vieţii sociale şi, în aceeaşi măsură pedeapsa trebuie să fie
consecinţa firească a comiterii infracţiunii.
Ea este absolut necesară pentru conservarea ordinii şi vieţii sociale, fiind
reacţia firească a societăţii împotriva actului antisocial. Din acest motiv
pedeapsa este un fenomen natural, îndeplinind o funcţie necesară apărării
sociale.
Următoarea întrebarea care se pune, în cazul în care am stabilit că există un
drept de a pedepsi, este aceea de a stabili fundamentul acestui drept.
Răspunsurile la această întrebare pot fi încadrate în trei categorii: teorii
absolute, teorii utilitare, si teorii eclectice.
Sistemele bazate pe teorii absolute nu se preocupă în mod special de scopul
sau de utilitatea pedepsei ci au mai presus de toate satisfacerea unor idei
pasionale, (răzbunarea), mistice ( îmbunarea zeilor), religioase (expiaţiunea
divină) sau morale (ideea de justiţie). Este drept şi just ca cel care a comis o
infracţiune să-şi primească răsplata pentru fapta sa, ea fiind o retribuţie
proporţională cu râul comis, este mijlocul de expiaţiune a infracţiunii.
Forma cea mai rudimentară a expiaţiunii a fost răzbunarea privată, apoi
răzbunarea socială, răzbunarea religioasă sau expiaţiunea divină şi talionul.
Sistemele bazate pe teoriile utilitariste pornesc de la ideea că pedeapsa se
justifică prin necesitate sa şi ea nu serveşte nici unei idei sau pasiuni, ci
doar unor interese practice. Nu este important fundamentul pedepsei ci sunt
mult mai importante funcţia şi scopul pedepsei. Societatea are dreptul să
pedepsească, nu din considerente de ordin moral ci pentru că pedeapsa este
o măsură şi utilă pentru conservarea şi apărarea ei. Ceea ce s-a întâmplat nu
se poate modifica şi de aceea, trebuie să ne preocupe viitorul, ca infractorul
să nu mai comită în viitor alte infracţiuni.
Sistemele bazate pe teoriile eclectice încearcă să medieze aceste extreme,
pedeapsa având un dublu fundament, adică se aplică în scopuri pragmatice
dar este limitată în acelaşi timp şi de exigenţe de ordin moral. Dreptul de a
pedepsi se întemeiază în acelaşi timp pe justiţie şi utilitate. El are două
limite justiţia şi utilitatea.
3.2. Evoluţia dreptului de a pedepsi
/V

In doctrina criminologică se consideră că în evoluţia dreptului de a pedepsi

distingem 4 perioade:
a. Perioada răzbunării cu două epoci distincte:
/V

- epoca răzbunării private. În această perioadă infracţiunea şi pedeapsa

aveau un caracter privat. Pedeapsa izvora din dorinţa de răzbunare a
individului şi din instinctul de conservare al victimei care aplica ea însăşi
pedeapsa. Responsabilitatea penală era obiectivă şi colectivă.
/V

- epoca răzbunării publice. În această perioadă pedeapsa este o reacţie

socială izvorâtă din pasiunea vindicativă a societăţii şi în interesul ei.
Responsabilitatea penală era colectivă şi obiectivă.
b. Perioada răzbunării divine sau expiaţiunii. Această concepţie
teocratică atribuie dreptului de a pedepsi o origine divină. Statul ,
autorităţile sunt reprezentanţii vizibili ai divinităţii, iar legile sunt o
revelaţie divină. Prin infracţiune se lezează divinitate, iar pedeapsa este
mijlocul prin care divinitatea va fi satisfăcută.
c. Perioada de tranziţie determină apariţia primelor corective ale
răzbunării, şi anume talionul şi compoziţia. Talionul a fost prima limitare a
dreptului de a pedepsi şi un progres însemnat în evoluţia dreptului de a
pedepsi. Genul şi măsura răzbunării sunt limitate la genul şi măsura
infracţiunii. (ochi pentru ochi, os pentru os şi dinte pentru dinte).
Compoziţia este un al doilea pas important în evoluţia dreptului de a
pedepsi, fiind o limitare nu numai a răzbunării ci şi a talionului, şi constă în
transformarea economică a răzbunării şi talionului. Ea costă în
compensarea cu bani a răzbunării. Dacă la început negocierea compensaţiei
o făceau victima şi infractorul, ulterior autoritatea este cea care stabileşte
această compensaţie, trecându-se treptat spre perioada etatică.
d. Perioada etatică are 4 epoci:
- perioada barbară. Această perioadă se caracterizează prin atrocitatea
pedepselor bazate pe ideea intimidării şi exemplarităţii. Pedepsele aplicate
erau pedepsele corporale, neexistând pedeapsă privativă de libertate.
Arestarea avea doar un caracter preventiv şi dura până la aplicare sancţiunii
corporale (moartea, bătaia, mutilările).
- Perioada umanitară. Unul dintre iniţiatorii reformării dreptului penal este
Cesare Beccaria, iar consacrare definitivă a umanitarismului se realizează
odată cu revoluţia franceză. Ideile dominate ale epocii umanitare au
constituit şcoala clasică penală. Se înlocuiesc pedepsele corporale cu cele
privative de libertate, se consacră principiul nullum crimen sine lege şi
nulla poena sine lege, egalitatea pedepselor, personalizarea pedepselor, etc.
- Epoca pozitivistă. Iniţiativa reformării scolii clasice o are tot un italian,
Cesare Lombroso. Influenţat de ideile evoluţioniste a lui Darwin şi teoria
recapitulaţiei a lui E. Haeckel, el afirmă că infractorul nu este decât o
varietate biologică inferioară omului normal. Infracţiunea nu este decât un
produs, al cauzelor sau anomaliilor antropologice. Criminalul este înnăscut
iar pedeapsa nu se poate justifica pe considerente morale, pentru că
infractorul nu are nici o vină că s-a născut infractor.
Pedeapsa este doar o măsură de apărare a societăţii, nefiind nici măcar
necesar ca infractorul înnăscut să comită infracţiuni. Din raţiuni de apărare
împotriva unei potenţiale infracţiuni a criminalului înnăscut se pot lua
preventiv măsuri de siguranţă.
- epoca contemporană. Este dominată de conceptul de „drepturi
fundamentale al omului.” Orice sancţiune poate fi aplicată doar în măsura
în care nu contravine vreunui drept fundamental ale omului.
3.3. Sistemul sancţionator actual
Acesta este alcătuit din două mari categorii de sancţiuni. Sancţiuni
privative de libertate şi sancţiuni neprivative de libertate.
Dintre sancţiunile privative de libertate cele mai cunoscute, şi cele mai des
folosite sunt închisoarea pe timp determinat şi închisoarea pe întreaga
durată a vieţii (aceasta din urmă are un caracter excepţional în România
fiind aproximativ 75 de persoane condamnate la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă dintr-un total de peste 41 de mii de persoane aflate în penitenciare.
Pentru a îşi realiza scopul pedeapsa privativă de libertate trebuia să fie
executată într-un anumit regim. De aceea sunt cunoscute următoarele
regimuri de executare a pedepsei închisorii.
a. Regimul de închisoare celulară. Acesta presupunea izolarea totală a
condamnatului ziua şi noaptea. În aceeaşi celulă mănâncă, doarme şi
munceşte iar când este scos la plimbare trebuie să poarte o cagulă pentru a
nu putea fi identificat.
Modelul pentru acest regim de închisoare a fost închisoarea ecleziastică, în
care cel care era închis trebuia să mediteze la faptele sale, fără a mai fi
influenţat de tentaţiile lumii înconjurătoare. S-a constat, practic, că acest
regim de executare nu favorizează meditaţia, iar dacă se aplică pe o
perioadă ce depăşeşte o lună de zile poate determina tulburări de ordin
psihic. Sistemul celular determină o agravare a caracterului aflictiv al
sancţiunii, este foarte costisitor, e dificil de organizat şi nu se poate
individualiza în funcţie de progresul condamnatului.
b. Regimul aburnian. Acesta presupune izolarea în timpul nopţii şi viaţa
în comun în timpul zilei pentru muncă, hrană şi exerciţii fizice. Există şi o
restricţie absolută şi anume trebuie respectată legea tăcerii în mod absolut,
adică condamnaţii nu aveau voie să comunice între ei. Este mai puţin
traumatizant psihic ca şi sistemul de izolare celulară, are elemente de
socializare şi e mai avantajos economic de organizat. Cu toate acestea legea
tăcerii nu putea împiedica total discuţiile între condamnaţi şi implicit
pericolul „contaminării” dintre ei, iar nerespecarea legi tăcerii impune
sancţiuni disciplinare suplimetare care de obicei constau în izolarea
celulară.
c. Regimul progresiv presupune un program de tratament în penitenciar şi
o adaptare progresivă spre viaţa liberă, evitându-se trecerea brutală a
condamnatului din starea de deţinere în starea de libertate. După
condamnare deţinutul trebuie observat, iar în funcţie de rezultatele
observaţiei este trimis să-şi execute pedeapsa într-un anumit penitenciar.
Apoi urmează o fază de ameliorare a regimului de detenţie constând în
munca în semi-libertate, apoi liberarea condiţionată şi în final eliberarea lui.
d. Regimul de deţinere în comun este cel mai simplu, cel mai avantajos
economic. Se folosesc doar criteriile generale de separare ( femei - bărbaţi,
minori - majori, recidivişti - nerecidivişti). Condamnaţii stau împreună ziua
şi noaptea, în dormitoare comune şi muncesc în ateliere comune. Un astfel
de sistem mai mult corupe decât educă, condamnatul fiind supus
influenţelor negative ale colegilor de celulă. Există pericolul de a se
constitui asociaţii de infractori în chiar interiorul celulei sau chiar apariţia
unor mici tirani în calitate de şefi ai acestor celule. Există şi riscul
victimizărilor în interiorul celulei.
Constatarea eficienţei reduse a sistemului de sancţiuni privative de libertate
a dus la apariţia aşa numitelor sisteme alternative de sancţionare (munca în
folosul comunităţii, sistemul de probaţiune, mediere penală, compoziţia
penală etc). Acestea sunt mai avantajoase pentru că unele au costuri
economice mult mai reduse pentru comunitate, deoarece statul nu mai
plăteşte cazarea infractorilor în penitenciare. Deşi infractorul simte efectul
aflictiv al sancţiunii, acesta poate să ducă o viaţă socială normală şi din
acest motiv nu vor fi probleme cu reintegrarea lui. Acesta poate să-şi
susţină economic familia şi nu are contact cu mediul infracţional din
penitenciare.
Aplicarea sistemelor alternative de sancţionare presupune acceptul
condamnatului, ceea ce înseamnă de multe ori o recunoaştere şi o
/V

acceptate a responsabilităţii pentru faptele sale. Însă, pentru infracţiunile

grave singura soluţie este reprezentată de pedeapsa închisorii.
Dintre sistemele de sancţionare neprivative de libertate cel mai cunoscut
este amenda care se poate aplica fie singură fie alături de sancţiunea
privativă de libertate.
Ea poate fi foarte uşor individualizată iar în caz de eroare judiciară este
foarte uşor să fie despăgubită victima erorii judiciare, spre deosebire de
sancţiunile privative de libertate, unde o eventuală eroare judiciară nu poate
fi înlăturată decât pentru viitor, suferinţa inutilă fiind despăgubită doar
economic. Pentru cei care nu au venituri, sancţiunea amenzii rămâne fără
consecinţe aflictive, deoarece ei nu au din ce să plătească amenda. Eficienţa
este redusă şi atunci este vorba de cei cu venituri mari, pentru care o
amendă de 10 000 de euro nu reprezintă mare lucru spre deosebire de o
persoană cu venituri mici, când o astfel de pedeapsă ar avea un efect major
asupra situaţiei sale economice. S-au încercat şi se aplică tot felul de
sisteme prin care stabilirea cuantumului amenzii se raportează şi la situaţia
economică a infractorului.
Pentru realizarea reeducări infractorilor se pot aplica şi anumite sancţiuni
restrictive de drepturi ( pierderea drepturilor electorale, interdicţia de a
exercita o profesie sau meserie, pierderea dreptului de a se afla pe teritoriul
unui stat sau pe teritoriul unei localităţi, confiscarea anumitor bunuri etc).
3.4. Pedeapsa capitală
Un aboliţionist convins din perioada modernă a umanităţii a fost Cesare
Beccaria, care trecând dincolo de dezbaterile de ordin filosofic despre
faptul dacă este justificată sau nu aplicare pedepsei capitale, el face o
analiză utilitaristă, adică este eficient sau nu pentru sistemul de sancţiuni
penale aplicarea pedepsei cu moartea.
Unul din primele argumente plecă de la teoria contractualistă, conform
căreia funcţionarea societăţii este legală de contractul care se încheie între
cetăţean şi stat.
„Cine e, oare, cel care a dorit să lase altor oameni dreptul de a-l ucide ?
Cum, oare, sfera părţii minime a libertăţii fiecăruia, cedată societăţii, poate
să cuprindă cel mai important dintre toate lucrurile, viaţa ? Şi dacă totuşi
acest lucru a fost făcut, cum se împacă acest principiu cu altul, care spune
că omul nu e stăpân pe viaţa sa, şi cum ar fi putut da altuia sau societăţii
întregi acest drept ?
Beccaria argumentează de ce pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este mai
aflictivă decât pedeapsa capitală: „Pentru ca o pedeapsă să fie justă, nu
trebuie să aibă decât acele grade de intensitate care sunt suficiente să-i
îndepărteze pe oameni de infracţiuni; dar nu există vreun om care,
reflectând la aceasta, să poată alege pierderea totală şi perpetuă a propriei
libertăţi, oricât de avantajoasă ar putea fi o infracţiune; aşadar, intensitatea
pedepsei cu robie perpetuă, substituită pedepsei cu moartea, are tot ceea ce
trebuie pentru a îndepărta orice suflet hotărât să o comită;
„...sufletul nostru rezistă mai bine violenţei şi durerilor extreme, dar
trecătoare, decât timpului şi durerii neîncetate; deoarece se poate spune că
se concentrează astfel, cu toată fiinţa lui, un moment pentru a respinge
primele dureri, dar elasticitatea lui viguroasă nu este de ajuns să reziste la
acţiunea îndelungată şi repetată a celorlalte dureri”.
” Celui care ar spune că robia perpetuă este tot atât de dureroasă cât
moartea, şi în consecinţă la fel de crudă, eu îi voi răspunde că, adunând
toate momentele nefericite ale robiei, ea va fi şi mai crudă, dar ea se întinde
pe toată viaţa, iar moartea îşi exercită toată forţa într-un moment; şi acesta
este avantajul pedepsei cu robia, că-l înspăimântă mai mult pe cel care o
vede decât pe cel care o suportă; deoarece primul ia în considerare întreaga
sumă a momentelor nefericite, iar cel deal doilea este împiedicat de
nefericirea momentului să se gândească la cea viitoare.
Toate suferinţele se amplifică în imaginaţie, iar cel care suferă găseşte
resurse şi consolări necunoscute şi necrezute de spectatorii care-şi pun
propria sensibilitate în locul sufletului nesimţitor al celui nefericit”.
Aduce argumente ce ţin de inconsecvenţa legiuitorului: „Mi se pare un
lucru absurd că legile, care sunt expresia voinţei publice, care dezaprobă şi
pedepsesc omorul, comit unul chiar ele şi, pentru a îndepărta cetăţenii de la
asasinat, ordonă un asasinat public”.
Unul din argumente constă în modul cum este perceput un călău, ca şi
executant al pedepsei capitale: „Care sunt sentimentele fiecăruia despre
pedeapsa cu moartea ? Să le citim în atitudinile de indignare şi de dispreţ cu
care fiecare om îl priveşte pe călău, care e totuşi un executant nevinovat al
voinţei publice, un bun cetăţean care contribuie la binele public,
instrumentul necesar siguranţei publice în interior, aşa cum sunt soldaţii
valoroşi în exterior. Care este deci originea acestei contradicţii ? Şi de ce
este de neînlăturat la oameni acest sentiment în pofida raţiunii? Pentru că
oamenii, în adâncul sufletului lor, partea care mai mult decât oricare alta
păstrează încă forma originală a vechii sale naturi, au crezut mereu că viaţa
lor nu este în puterea nimănui în afară de necesitate, care conduce universul
cu sceptrul său de fier”.
„Pedeapsa cu moartea devine un spectacol pentru cei mai mulţi şi un obiect
de compasiune amestecată cu dispreţ pentru alţii; aceste două sentimente
ocupă mai mult loc în sufletul spectatorilor decât teama salutară pe care
legea pretinde că o inspiră ”.
Cu toate acestea problema aplicării sau nu a pedepsei capitale nu a încetat
să provoace dezbateri aprinse între aboliţionişti şi cei care doresc în
continuare aplicarea pedepsei capitale.
/V

În Europa lucrurile sunt decise din punct de vedere juridic, deoarece

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interzice expres aplicarea
pedepsei capitale, dar această soluţie nu este împărtăşită de SUA unde şi
astăzi se aplică pedeapsa capitală.
Paradoxal este că între 1967 şi 1977 , pedeapsa capitală a fost abolită în
SUA pentru ca apoi să se reintroducă, justificându-se că nu este o pedeapsă
neobişnuită şi crudă pentru a fi în contradicţie cu Constituţia Statelor Unite.
Unul dintre principalele argumente în favoarea aplicării pedepsei capitale
este efectul disuasiv sau descurajant pentru potenţialul infractor. Cu toate
acestea statistic nu s-a putut dovedi acest efect. Criminalitatea nu a scăzut
în SUA după reintroducerea pedepsei capitale, iar în ultimii ani deşi
numărul execuţiilor a crescut alarmat, nu acelaşi lucru se poate spune şi
despre efectul disuasiv pe care trebuia să-l aibă această sancţiune.
S-a pus în discuţie şi modalitatea concretă de executare a pedepsei care
pune serioase probleme de etică. Curtea Supremă de Justiţie a SUA, a
recomandat statelor să nu mai folosească scaunul electric şi să utilizeze
injecţia letală. Dar, pentru a fi siguri de efectul produs, injectarea trebuie
făcută sub un control medical, ceea ce este în contradicţie cu deontologia
medicală care interzice participarea la uciderea unei persoane. Cu toate
acestea au fost situaţii în care efectul injecţiei letale s-a produs în altă
ordine decât cea anticipată de călău. Mai întâi condamnatul a fost ucis în
chinuri groaznice, generându-i-se un stop cardiac, iar mai apoi şi-a produs
efectul şi substanţa anestezică, care ar fi trebuit să producă prima efectul
sedativ.
/V
În ceea ce priveşte problema costurilor pedepsei capitale lucrurile sunt
/V

doar în aparenţă simple. În SUA s-a calculat că sumele cheltuite pentru a se

ajunge până la executarea pedepsei capitale sunt echivalentul a aproximativ
40-50 de ani de detenţie într-un penitenciar de maximă securitate, ceea ce
echivalează cu costul deţinerii pe întreaga durată a vieţii. De altfel doar
statele foarte bogate îşi permit să aplice pedeapsa capitală. Costurile sunt
foarte ridicate pentru că trebuie respectate nişte condiţii speciale de
procedură, durata unui proces ajungând uneori la 12
15 ani.
Dintre cei condamnaţi la pedeapsa capitală doar o mică parte ajung să fie şi
executaţi (200 de executaţi în anul 2000 din 3500 de condamnaţi). E
adevărat că există ţări unde pedeapsa capitală se aplică cu costuri minime,
dar acestea nu pot fi luate în calcul deoarece nu se respectă regulile
minimale ale unui proces echitabil.
O altă problemă la fel de gravă este faptul că în caz de eroare judiciară
/V

nu se mai poate face nimic pentru cel executat. În ultimii 100 de ani se
recunosc oficial 10 erori judiciare în aplicarea pedepsei capitale în statul
Texas (stat campion la execuţii).
Nici o procedură penală nu este infailibilă, fiind capabilă de erori judiciare,
ori acceptarea acestor „daune colaterale” ni se pare nejustificată. Faptul că
o persoană nu este condamnată la moarte nu înseamnă că nu răspunde penal
pentru faptele sale, condamnarea la detenţiunea pe viaţă practic duce la
înlăturarea definitivă a persoanei din societate. Riscul de evadare este
foarte redus în cele mai multe închisori de acest gen.
Neaplicarea pedepsei capitale e şi o chestiune de civilizaţie, societatea
actuală dispunând de mijloacele necesare pentru a nu se comporta aşa cum
s-a comportat infractorul cu victima. Statul prin aplicarea pedepsei capitale,
practic face ceea ce legea îi interzice infractorului să facă, adică să ucidă.
Pentru că răzbunarea primitivă, sau talionul sunt adânc înrădăcinate în
conştiinţa omului mediu, nu e foarte uşor a se modifica aceste percepţii. De
aceea credem că în cazul organizării unui referendum pe această temă, cei
care doresc aplicarea pedepsei capitale ar putea avea succes, sau cel puţin
ar pierde la un scor apropiat.
Acesta poate este motivul principal, dincolo de dezbaterile criminologice,
pentru care în SUA, democraţia populară menţine pedeapsa capitală, iar
politicienii şi judecătorii care sunt aleşi se feresc
/V

să acţioneze împotriva majorităţii alegătorilor. În SUA există şi state unde

pedeapsa capitală a fost abolită şi nu există o diferenţă cantitativă sau
calitativă semnificativă a infracţionalităţii între statele aboliţioniste şi cele
care aplică în continuare pedeapsa capitală.
Am prezentat doar câteva aspecte din complexa problematică a pedepsei
capitale.
3.5. Individualizarea sancţiunii
a. Generalităţi. Individualizarea sancţiunii se realizează în trei etape:
Individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea
administrativă. Individualizarea legală presupune ca legiuitorul în mod
abstract să stabilească o sancţiune pentru o fapta abstractă ( omorul se
sancţionează cu detenţiune severă între 15 şi 25 de ani şi interzicerea unor
drepturi). Individualizarea judiciară presupune aplicarea unei pedepse
concrete între limitele prevăzute de lege (de exemplu 22 de ani în cazul
omorului). Individualizarea administrativă presupune individualizarea
regimului de executate ( detenţie în condiţii de maximă securitate, dreptul
condamnatului de a munci fără supraveghere, etc). Legiuitorul se limitează
de a stabili de fapt cadrul individualizării, individualizarea realizându-se în
concret de organele judiciare.
Teoretic, ca regulă generală, prescrisă de altfel şi în codul penal,
individualizarea se face ţinând cont de un criteriu obiectiv (fapta comisă) şi
un criteriu subiectiv ( persoana infractorului). Aceste împrejurări avute în
vedere trebuie să existe în materialitate şi trebuie consemnate în hotărâre,
motivându-se alegerea sancţiunii şi a cuantumului ei.
/V

În practică judecătorii nu îşi motivează alegerea cuantumului, aşa cum nici

procurorii nu manifestă o preocupare specială pentru acest subiect,
mulţumindu-se să utilizeze formulări generale ( o pedeapsă orientată spre
maxim sau o pedeapsă orientată spre minim). Nici avocaţii în pledoariile
lor sau în concluziile formulate în scris nu ating decât foarte rar acest
subiect, concentrându-se pe existenţa faptei, a vinovăţiei şi tot formulări
generice de genul ( aplicarea unei pedepse orientată spre minim).
Apare un paradox, pe de o parte, întreg mecanismul judiciar penal se
concentrează pe sancţionarea infractorului, iar atunci când se pune
problema aplicării unei anumite sancţiuni concrete subiectul este tratat cu
uşurinţă. Asta poate releva faptul că sistemul penal nu este interesat în mod
special de cuantumul sancţiunii (aceasta fiind o chestiune colaterală) ci este
interesat în mod special în a sancţiona infractorul. Realizarea scopurilor
pedepsei se face în acest fel printr-o abordare pur teoretică, mecanicistă.
/V

În şcolile de drept se studiază în mod special aspectul normativ al sancţiuni,

adică mecanismul legal de individualizare fără a se accentua suficient şi
dimensiunea practică ( adică individualizarea concretă a unei pedepse).
Experienţa practică a magistratului fiind de fapt singura care îl poate ajuta
în acest demers, evident cu riscul inerent oricărui debut în cariera de
judecător, când va aplica sancţiuni destul de eterogene.
S-a pus problema dacă este necesar să se stabilească limite legale ale
pedepsei sau judecătorul poate să aplice sancţiunile ţinând cont de
circumstanţele concrete a făptuitorului. Răspunsul la această întrebare
depinde de nivelul de încredere pe care cetăţenii îl au în sistemul judiciar şi
în sistemul legislativ. O încredere mai mare în puterea politică, ce poate fi
controlată prin procesul electoral, va conduce spre un interval destul de
restrâns a limitelor legale de pedeapsă pentru a diminua posibilităţile de
individualizare ale judecătorului. Dimpotrivă existenţa unui sistem judiciar
credibil va determina stabilirea unor limite foarte largi de sancţionare sau
chiar posibilitatea acordată judecătorului de a alege el sancţiunea care i se
va părea potrivită pentru reeducarea infractorului.
Unele state au renunţat la a stabili un minim special al sancţiunii lăsând
libertatea judecătorului de a decide plecându-se de la ideea că au trecut
vremurile în care trebuia să ne apărăm prin legi de abuzul judecătorilor. Tot
din acelaşi motiv s-a renunţat şi la sancţiunile aplicate ope legis (cazul
pedepselor accesorii care decurg din pedeapsa principală a închisorii).
b. Individualizarea sancţiunii raportată la persoana infractorului.
În general în alegerea sancţiunii predomină folosirea criteriului obiectiv.
Cuantumul sancţiunii depinde de elementele obiective ale faptei (acţiune,
inacţiune, modul de săvârşire, mijloacele folosite, locul şi timpul,
pluralitatea de fapte, pluralitatea de acte, pluralitatea de făptuitori), se ţine
seama de obiectul juridic al infracţiunii, de urmările faptei şi de forma şi
gradul de vinovăţie.
Individualizarea raportată la persoana infractorului, starea sa psihofizică
(aptitudinea de a evalua caracterul antisocial, temperament, caracterul) este,
de obicei, cea mai văduvită, acordându-se o importanţă specială
antecedentelor judiciare.
Contează mult şi atitudinea după comiterea faptei ( repară prejudiciu,
căinţă, a ajutat victima), dar se ţine seama şi de statutul social al
infractorului.
Una din explicaţiile pentru care organele judiciare utilizează cu
preponderenţă criteriul obiectiv al faptei este generală şi de dificultatea de a
avea o informaţie de calitate şi completă despre persoana infractorului.
Metodele comune de cunoaştere a personalităţii infractorului sunt:
expertiza psihiatrică, evaluare medico-psihologică şi ancheta socială.
Un studiu realizat în Franţa asupra acestui aspect a pus în lumină realităţi
alarmante. Astfel în ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiei a
rezultat, după studiul a 200 de dosare de individualizare, că se cunosc
despre condamnat următoarele date:
- caracteristicile socio-demografice (vârstă, sex, naţionalitate, rezidenţă) în
procent de 90%;
- istoria vieţii infractorului este cunoscută în procent de 6%;
- mediul de viaţă actual în procent de 50 %;
- caracteristicile criminologice ale infracţiunii în 5% din cazuri;
- datele despre infracţiune şi pedeapsă din perspectivă pur juridică
( încadrarea juridică, sancţiunea aplicată şi cuantumul acestora) în procent
de 90-94%7.
Aceste rezultate arată o preocuparea orientată spre cunoaşterea caracterului
obiectiv al faptei şi o preocupare redusă pentru persoana infractorului, sau
mai precis a acelor elemente ce ţin de persoana infractorului care ar putea
influenţa eficienţa sancţiunii penale.
/V

În ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiilor, acelaşi autor a

prezentat un alt studiu care explică carenţa calitativă a informaţiilor prin:
- unicitatea expertului evaluării psihologice sau psihiatrice;
- timpul foarte scurt de examinare a infractorului (45 minute pentru 50%
din cazuri, şi doar pentru 20 % mai mult de 2 ore).
- unicitatea întâlnirii dintre expert şi examinat 65%. Doar în 10% din cazuri
au
fost 3 întâlniri;
- folosirea unor metode de investigare de o complexitate redusă.
La toate aceste carenţe cantitative şi calitative se poate adăuga şi faptul că
justiţia nu este ţinută de aceste rezultate pronunţând soluţii care infirmă
concluziilor experţi.
Prin comparaţie am putea spune că şi sistemul nostru judiciar suferă de
lipsa de informaţii, atât la nivel cantitativ cât şi la nivel calitativ. Anchetele
sociale au un caracter pur formal, expertizele psihologice se acceptă în
puţine dosare, iar expertizele medico-legale se fac acolo unde legea
prevede obligativitatea lor. Judecătorul le acordă eficienţă doar dacă pun în
discuţie discernământul infractorului, pentru a se respecta condiţiile legale
de angajare a răspunderii penale. Dacă rapoartele medicolegale
concluzionează că a existat discernământ în momentul comiterii faptei ele
şi-au îndeplinit menirea.
c. Factori care influenţează alegerea pedepsei. Pe lângă factorii
expliciţi, prezentaţi anterior (cei ce ţin de gardul de pericol social al faptei
şi de persoana infractorului), doctrina criminologică a pus în evidenţă şi o
altă categorie de factori care influenţează individualizarea sancţiunii. Dintre
factorii care influenţează cuantumul sancţiunii pot fi amintiţi factorii ce ţin
de funcţionarea justiţiei şi factori generaţi de contextul local şi internaţional
de la momentul individualizării sancţiunii.
Dintre factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei pot fi amintiţi:
- interesul şi pledoaria procurorului;
- pledoaria avocatului;
- numărul de cauze cu acelaşi obiect;
- politica penală a momentului;
- existenţa unui judecător unic sau instanţe colegiale;
- vârsta şi experienţa judecătorilor;
- specializarea judecătorilor;
- calitatea alcătuirii dosarului penal;
- situaţia financiară a acuzatului;
- apartenenţa la o anumită etnie, rasă, sau faptul dacă este emigrant;
- durata arestării preventive;
- exigenţa instanţelor de apel sau recurs;
- caracterul eligibil sau nu a funcţiei de judecător;
- independenţa judecătorului faţă de influenţele economice, politice sau
sociale;
- opiniile doctrinare;
- starea psihică a judecătorului;
Dintre factorii legaţi de contextul local sau internaţional pot fi amintiţi:
- existenţa unei infracţiuni foarte mediatizate în acea perioadă sau chiar
campanii media pentru reprimarea respectivei infracţiuni;
- situaţia economică locală;
- presiuni internaţionale pentru înăsprirea unor sancţiuni;
- existenţa unor modificări legislative.
Trebuie amintiţi şi factorii luaţi în calcul în mod voit, de exemplu
imperativele de gestiune a infractorilor ( gradul de aglomerare din
penitenciare, dificultăţile practice de aplicare a unei anumite sancţiuni,
modul cum funcţionează serviciile de probaţiune, etc.).
Toţi aceşti factori influenţează sancţiunea şi cuantumul ei, iar uneori, din
păcate, sunt mai importanţi decât criteriile legale de individualizare.
Indiscutabil că unii dintre ei pot fi înlăturaţi, dar majoritatea vor continua să
influenţeze procesul concret de individualizare judiciară. Influenţa acestor
factori nu poate fi catalogată întotdeauna ca fiind un fapt pozitiv sau
negativ, ci pur şi simplu ca un fapt ce trebuie luat în calcul.
Analizându-se mai multe dosare penale, empiric s-a putut constata că există
uneori chiar anumite standarde de sancţionare. Un lucru pe care îl ştie
aproape orice practician este acela că arestarea de către judecător a unui
inculpat în timpul procesului este un indiciu temeinic că i se va aplica o
sancţiune privativă de libertate cu executare.
De exemplu în Franţa sancţiunea privativă de libertate se aplică de obicei în
cazul tuturor crimelor, a formelor grave de delicte contra patrimoniului şi a
infracţiunilor ce ţin de regimul stupefiantelor. Dimpotrivă sancţiunea cu
închisoare, dar a cărei executare se face în mediu deschis se aplică în caz de
conducere sub influenţa alcoolului, sau formele banale de infracţiuni contra
patrimoniului.
/V

În România sistemul de sancţiuni, prevăzut de codul penal încă în vigoare,

obligă judecătorul să aplice sancţiuni cu închisoarea, amenda penală
aplicându-se doar în caz de insultă şi calomnie. În general pentru
infracţiunile din culpă se aplică o sancţiune cu închisoarea cu suspendare
condiţionată la fel ca şi pentru conducerea sub influenţa alcoolului. Unui
recidivist i se va aplica de regulă o sancţiune privativă de libertate.
Toate aceste standarde penologice create de facto, au şi o influenţă nefastă
deoarece de multe ori judecătorul din comoditate aplică aceste standarde,
fără a mai analiza în amănunt situaţia particulară a infractorului.
Fenomenul este favorizat în România şi de supraaglomerarea instanţelor cu
dosare penale.
La ora actuală există două tendinţe contrare în materie de individualizare.
Pe de o parte, în Europa, se discută despre o lărgire a posibilităţilor
judecătorului de a aplica sancţiuni deoarece el cunoaşte mult mai bine decât
legiuitorul care este situaţia de fapt şi poate propune
/V
cea mai bună soluţie. În sens contrar, în SUA, tendinţa este inversă şi
anume de a uniformiza sancţiunile foarte diverse ce se puteau aplica pentru
aceeaşi faptă, elaborându-se chiar grile de sancţionare. Se pare că nimeni
nu e mulţumit se situaţia în care se află şi doreşte să experimenteze soluţiile
celuilalt.
d. Eficienţa individualizării. Plecând de la premisa că individualizarea s-a
făcut cu respectarea tuturor canoanelor ştiinţifice, atâtea câte sunt ele, nu
trebuie să credem că o astfel de sancţiune va avea succesul scontat şi că
infractorul nu va mai comite noi infracţiuni. Există infractori care au comis
o anumită infracţiune fiind aproape cert că nu
/V

vor recidiva şi atunci sancţionare lor pare inutilă. În acelaşi timp, există şi
infractori care vor recidiva indiferent de cuantumul sancţiunii aplicate, caz
în care individualizarea pare la fel de inutilă. O a treia categorie de
infractori este formată din persoane ca ar putea atât să recidiveze cât şi
/V

să devină persoane oneste. În cazul acestei ultime categorii de infractori

individualizarea sancţiunii poate fi elementul care înclină balanţa într-o
parte sau în alta. Sistemul de sancţiuni penale are
ca premisă existenţa doar a ultimei categorii de infractori pentru care
individualizarea poate fi soluţia salvatoare.
Capitolul 4 FORME DE CRIMINALITATE
I. Delincvenţa juvenilă
4.1. Scurt istoric privind evoluţia conceptului de “minoritate penală”
Minoritatea penală este un concept cunoscut de unele popoare din timpuri
străvechi şi şi-a găsit expresia juridică în legislaţia scrisă sau în dreptul
cutumiar al primelor aşezări statale. Deşi informaţiile în această privinţă
sunt lacunare ori incerte, se poate afirma că încă din cele mai vechi timpuri,
copilul a fost considerat ca o categorie juridică distinctă, cu drepturi şi
răspunderi limitate, care trebuia să beneficieze de un altfel de tratament
juridic. Această diminuare a responsabilităţii a fost consacrată în primul
rând prin dispoziţiile cu caracter penal. De aceea sa şi spus că “dreptul
minorului”, ca ansamblu coerent de norme juridice, codificat în unele state,
îşi are originea din vechile legislaţii penale, care atenuau răspunderea
copiilor şi adolescenţilor pentru săvârşirea unor fapte considerate
infracţiuni.
Cercetările de istorie a dreptului au scos la iveală faptul că criteriul d e
vârstă este avut în vedere doar ca element de compoziţie a pedepsei, în
codul unui sistem de drept bazat pe justiţia privată, în care ideea de
recuperare a prejudiciului prin răscumpărare şi prin echivalenţa pedepsei cu
paguba suferită este predominantă. De exemplu, în dreptul vechilor evrei,
atenuarea pedepsei în cazul unei fapte comise de un copil este determinată
de considerente strict obiective, care aveau în vedere capacitatea de muncă
a vinovatului. Răscumpărarea celui care urma să fie sacrificat religios
pentru fapta săvârşită costa mult mai puţin decât cea a unui adult în vârstă
de pâna la 60 de ani. Mai mult, una dintre cele mai vechi legislaţii ale
lumii, cea babiloniană (codul lui Hammurabi), consideră răspunzător
pentru un prejudiciu nu pe cel care l-a căutat, ci persoana care este aptă de
a da satisfacţie materială victimei sau rudelor acesteia. Neglijarea totală a
criteriului subiectiv privind vinovăţia făptuitorului şi luarea în considerare
numai a elementului obiectiv şi material a fost şi una din cauzele pentru
care pedeapsa se aplică unor grupuri sau colectivităţi şi chiar animalelor şi
cadavrelor.
Ideea răspunderii subiective este întâlnită totuşi într-o formă rudimentară în
operele unor filozofi greci. De exemplu, Aristotel consideră că actele care
au fost săvârşite involuntar, de pildă uciderea din culpă, nu trebuie
pedepsite, întrucât nu au fost săvârşite cu intenţie. De pe această poziţie, el
susţine iresponsabilitatea penală a copilului. Aceeaşi teză este susţinută şi
de Platon pentru anumite fapte comise de un copil.
La romani apare cu mai multă claritate ideea de responsabilitate
determinată de maturizarea fiziologică şi psihică. Legea celor XII Table
consacră pentru aşa-numiţii “impuberi” un regim sancţionator diferit de cel
al adulţilor. Impuber era considerată persoana care nu avea capacitatea de a
procrea din cauza imaturităţii sale biologice. Se poate spune că minoritatea
penală, bazată pe ideea unei răspunderi subiective a făptuitorului pentru
fapta sa, îşi are originea în dreptul şi instituţiile juridice ale statului roman.
În vechiul drept francez se făcea distincţie între copii şi impuberi. “Copiii -
scria Jousse - adică aceia care nu au ajuns încă la vârsta de 7 ani, fiind
incapabili de răutate şi neavând încă destulă minte ca să ştie ce fac, sunt cu
totul scutiţi pentru faptele lor şi prin urmare, chiar când savârşesc o crimă,
nu trebuie pedepsiţi. Şi tot aşa este şi în etatea puţin depărtată de copilărie...
Impuberii, adică cei care au mai puţin de 14 ani
(băieţii) şi 12 ani (fetele) sunt scuzabili, iar dacă acela care a săvârşit crima
este aproape de pubertate, nu este cu totul scuzabil”. 1
Studiile de drept comparat, referitoare la regimul penal al minorilor, au pus
în evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferenţe între Franţa şi alte
state europene. De exemplu, în Anglia se admitea în principiu că minorul
care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu răspunde penal, iar cel între 7 şi 14 ani
este pedepsit ca un adult, dacă se dovedeşte că avea capacitea
/V

de a-şi da seama de vinovăţie. În Spania, “Codul din 1263 al lui Alfons al

X-lea” consacră principiul că minorul care nu a împlinit 12 şi respectiv 14
ani, în cazul fetelor şi respectiv băieţilor, nu era pedepsit penal. De
asemenea, se prevede că minorul care nu a împlinit 17 ani nu putea fi supus
torturii şi beneficia de o răspundere atenuată. O ordonanţă regală din
secolul al XV-lea scuteşte pe minorul de pînă la 20 de ani de pedeapsa
galerelor.
/V

În Ţările Române, Pravilele lui Matei Basarab din Muntenia şi Pravila lui
Vasile Lupu în Moldova (sec. XVII), prevăd o serie de dispoziţii prin care
se consacră iresponsabilitatea minorului care nu a împlinit 7 ani (aşa
numiţii “coconi”) şi o răspundere atenuată pentru cei în vârstă de până la
12 ani în cazul fetelor şi 14 ani în cazul băieţilor.
Sfârşitul acelui veac, cu reformele introduse după Revoluţia Franceză din
1789, va constitui un model de cotitură în dreptul minorului şi în modul
cum va fi conceput în secolele XIX şi XX sisitemul represiunii judiciare, în
statele europene. De exemplu, Cesare Becarria, Marchiz de Bonesana
(1738-1794), publică în 1766 celebrul său tratat “Despre infracţiuni şi
pedepse”, care constituie în aceeaşi măsură, o critică lucidă a sistemului
sancţionator medieval şi o pledoarie pentru moderaţia şi echitatea
pedepselor.

1
Turianu, C., op. cit., pg. 33
/V

În domeniul ştiinţelor medicale, studiile de neurologie, deşi limitate şi

parţial subordonate unor idei preconcepute referitoare la capacitatea
înnăscută a omului de a deosebi binele de rău, stabilesc o serie de
corespondenţe între diferite comportamente sociale anormale şi substratul
lor psihic şi neurologic. Georges Cabanis (1775 - 1808) studiază raporturile
dintre natura fizică şi cea morală, iar Phillipe Pinel (1745 - 1826)
introduce ideea nouă că în toate aberaţiile
comportamentale, de la cele antisociale şi până la cele strict patologice,
intervine un proces de dereglare a capacităţii raţionale, care poate fi
corectat printr-un tratament moral. Se punea problema transpunerii în
dreptul pozitiv a unei noţiuni folosite în doctrina juridică a epocii şi anume
aceea de “discernământ”.
/V

În mod implicit, noţiunea de “discernământ” primeşte o conotaţie evolutivă

legată nu numai de gradul de maturizare psihică şi somatică, ci
/V

şi de experienţa socială a făptuitorului. În practica juridică, discernământul

a fost acceptat ca fiind capacitatea unui minor de a înţelege sensul,
valoarea, sau urmările unei anumite acţiuni/inacţiuni
concrete şi de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu
2
acea acţiune/inacţiune concretă.
Pe fondul acestor tendinţe generale în dreptul european şi a condiţiilor
consolidării puterii centrale de stat şi elaborării unor legislaţii unitare, au
fost redactate codurile penale moderne, în care tratamentul penal al
minorilor devine obiectul unor reglementări distincte şi derogatorii de la
normele dreptului comun. Este un proces de lungă durată care începe în
secolul al XIX-lea şi se continuă în secolul al XXI-lea. Această evoluţie
lentă este marcată de perioade tranzitorii de stagnare sau de regres, care nu
au împiedicat însă elaborarea şi aplicarea, în unele ţări dezvoltate, a
unui sistem de dispoziţii ce au fost grupate sub denumirea de “drept al
minorilor”.
4.2. Caracterizarea delincvenţei juvenile
/V

În general, noţiunea de delincvenţă juvenilă cuprinde o multitudine de

noţiuni, conduite şi situaţii de viaţă care sunt legate între ele, dar aduse în
acelaşi plan prin utilizarea normativului penal.
Termenul de delincvenţă juvenilă se referă la conduitele morale ale
tinerilor care nu au împlinit încă vârsta de 18 ani (vârsta majoratului în
majoritatea statelor lumii) şi la diferite forme de comportament, precum şi
la diferite categorii de minori sau adolescenţi:
- cei ce încalcă legea penală (adevăraţii delincvenţi);
- cei abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează în unele
anturaje nefaste cu potenţial delincvent;
- cei ce au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar ca urmare a
aplicării unei pedepse aspre, brutale, şi vagabondează prin diferite
locuri;
- cei ce au nevoie de protecţie şi îngrijire din mai multe motive
(dezorganizarea familiei, decesul părinţilor, manifestarea tulburărilor de
comportament).
Pentru a fi clasificaţi ca fiind delincvenţi, tinerii trebuie să manifeste un
comportament a cărui natură delictuală nu se poate defini decât prin
consecinţele sale. Dacă acea consecinţă nu s-a produs, atunci tânărul nu
poate fi decât un potenţial delincvent, ce este sancţionat totuşi în mod
preventiv (masuri disciplinare, internare, supraveghere, încredinţare).
Putem trage concluzia că delincvenţa juvenilă, în ansamblul ei, nu este
altceva decât consecinţa absenţei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei
de protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie
morală primită în şcoală.
Un minor delincvent este, de fapt, o victimă şi nu un vinovat conştient de
responsabilităţile ce i se impută.
Delincvenţa juvenilă apare astfel, ca un efect al lipsei de responsabilitate
din partea părinţilor şi a familiei, a educatorilor, a factorilor răspunzători de
formarea conduitei morale a tânărului.
/V

În unele ţări, în lucrările de sociologie a devianţei, termenul de delincvenţă

juvenilă sau fenomen delictual se referă strict la ansamblul abaterilor şi
încălcărilor normelor juridice penale.
De asemenea, în cadrul legislaţiei penale a diferitelor ţări, crima
(infracţiunea) se deosebeşte de delincvenţa juvenilă prin faptul că prima
intră sub incidenţa dreptului penal, iar a doua referindu-se la delictele
civile sau penale comise de tineri.
/V

În ţara noastră, conform Codului Penal şi legilor penale speciale pentru

desemnarea ansamblului de acte şi fapte penale sancţionate, comise de
minori, dar şi de adulţi, este folosită noţiunea de infracţionalitate (fenomen
infracţional), care poate fi utilizată interşanjabil cu noţiunea de delincvenţă.
Din punct de vedere strict juridic, un comportament delincvenţional este
definit ca un tip de conduită ce încalcă legea, privită ca ansamblu de reguli
normative, edictate şi aplicate de către autoritatea statal - politică.
Unii autori, pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme
particulare de devianţă, manifestate în societate, disting următoarele
trăsături ale delincvenţei:2
- violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară) ce prescrie acţiuni
şi sancţiuni punitive împotriva celor ce o încalcă;
- manifestarea unui comportament contrar conduitelor morale ale
grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;
- săvârşirea unei acţiuni antisociale ce are un caracter nociv pentru
indivizi şi grupurile din care fac parte aceştia.
Perspectiva juridică nu poate realiza o delimitare strictă între
comportamentul delictual al tinerilor şi particularităţile comportamentului
infracţional al adulţilor, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci
doar fixarea unui set de criterii cu ajutorul căruia putem face distincţia între
o conduită ilicită, deviantă de la norma legală şi un comportament normal,
acceptat în societate.
Din acest motiv, noţiunea de delincvenţă juvenilă este confundată adesea
cu cea de criminalitate (infracţionalitate), de unde şi existenţa unor
ambiguităţi în ceea ce priveşte termenii: delict, infracţiune, delincvenţă.
/V

În articolul 17 din Codul Penal se prevede că „ infracţiunea este o faptă ce

prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea
penală.”3 Se poate observa de aici că o faptă poate deveni infracţiune doar
2Theodorson G. A. - A Modern Dictionary of Sociology, Editura Thomas Y. Grawell Company, 1969, pg. 73
3Oancea I. - Drept Penal - Partea Generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, pg. 6
dacă dobândeşte anumite trăsături: să prezinte pericol social, să fie
săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală. Prima trăsătură a
infracţiunii, aceea de pericol social, se referă la aspectul material sau
obiectiv al infracţiunii, a doua priveşte latura morală sau subiectivă, iar a
treia are în vedere aspectul legal al infracţiunii (incriminarea).
În consecinţă, când ne referim la termenul de delincvenţă juvenilă trebuie
să cunoaştem sensul în care dorim să utilizăm această noţiune: dacă o
utilizăm pentru a desemna o conduită ce este dependentă de competenţa
oficială a sistemului penal, ea nu implică şi evaluarea măsurii în care
această conduită este sau nu indezirabilă. Dacă din punct de vedere
normativ „caracterul indezirabil poate fi, dar nu înseamnă că şi este, o
condiţie esenţială a incriminării, aceasta nu implică să fie si o condiţie a
faptelor ca atare.”4
Caracterul indezirabil al faptelor imputabile unui adolescent este şi el
produsul unei percepţii generale a publicului în legătură cu noţiunea de
delict sau infracţiune, ce trebuie să intre sub incidenţa legii şi să fie
sancţionate.
Astfel, comportamentul de evadare, fuga din familie, numită de legislaţia
pentru minori „vagabondaj”, pot fi considerate uneori ca făcând parte dintr-
un comportament normal, bazându-se pe multiplele motivaţii legate de
conflictele cu familia, cu părinţii sau educatorii, sau chiar de tendinţa de a
se aventura, tipică vârstei adolescentine. Furtul de bunuri poate reprezenta
iarăşi un act cu ajutorul căruia adolescentul îşi afirmă curajul şi gustul
pentru risc sau pur şi simplu, o acţiune întâmplătoare, favorizată de o
anumită „ocazie”.
Din aceste motive, „cariera infracţională” a unui adolescent nu se
aseamănă cu cea a unui adult, faptele sale ilicite putând fi cauza unei
greşeli ale educatorului în procesul de educaţie şi nu motivaţii antisociale
ale tânărului făptuitor. Scopul legislaţiei nu este de a trata şi sancţiona
delincventul adolescent ca pe cel adult, ci mai degrabă de a-l reeduca şi
proteja, deşi noţiunea de culpabilitate se menţine aceeaşi în ambele cazuri.
/V

În sensul general juridic, delincvenţa juvenilă include acele încălcări ale

normelor de convieţuire socială ce afectează mai mult ordinea publică,

4Rădulescu S., Banciu D. - Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. Adolescenţa între normalitate şi devianţă, Editura
Medicală, Bucureşti, 1990, pg. 73
drepturile şi îndatoririle colectivităţii, decât relaţiile particulare dintre
indivizi.
n

E. H. Sutherland considera că un comportament infracţional comportă

următoarele caracteristici:
- prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv;
- are consecinţe antisociale - prejudiciază interesele societăţii;
- cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;
- fapta este probată juridic şi poate fi sancţionată ca atare.
/V

În anul 1955, are loc primul Congres al Naţiunilor Unite pentru Prevenţia
Criminalităţii şi Tratamentul Delincvenţilor. Toţi participanţii au fost de
acord că este imposibil să se ajungă la o definiţie lipsită de echivoc a
termenului de delincvenţă ca atare, datorită ambiguităţilor şi confuziilor
asociate noţiunii de delincvenţă juvenilă.
Există, în acest sens, trei tipuri de interpretări: 5
1) juridică - în sensul strict al termenului, minorul sau tânărul începând
de la o vârstă au o anumită responsabilitate penală;
2) formulată în termeni de inadaptare socială - diferite categorii de
minori sau tineri se confruntă cu o serie de dificultăţi de adaptare psihică şi
socială;
3) formulată în funcţie de ameninţările la adresa minorilor - aceştia pot
fi supuşi unor rele tratamente sau abuzului sexual în interiorul sau în afara
familiei.
Mai mulţi sociologi, printre care şi S. Rubin 6 lucrează cu noţiunea de
delincvenţă juvenilă chiar şi în cazul copiilor care n-au comis acte de
natură penală, ci se află în situaţia de a avea nevoie de protecţie socială,
întrucât sunt abandonaţi, neglijaţi sau maltrataţi
Conform Codului Penal, în România, limita de vârstă de la care un minor
răspunde penal pentru fapte ilicite comise, este de 16 ani. Astfel, un minor
care are vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar un minor care are vârsta
cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se stabileşte că a
săvârşit fapta cu discernământ, deci este responsabil chiar şi pentru această
vârstă.
5Queloz N. - “Protection, Intervention and the Rights of Children and Young People” în vol. Juvenile Justice in the New Europe,
editor Booth Tim, Londra, 1991, pg. 33-35
6Rubin S. - The Legal Character of Juvenile Delinquency, Editura Teele , 1970, pg. 5
/V

În concluzie, un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui

necesită măsuri speciale de supraveghere, dacă se sustrage în mod repetat
controlului parental sau educaţional, dacă îşi abandonează căminul
familial, dacă nu mai frecventează in mod regulat şcoala, dacă actele sale
încalcă morala, sănătatea şi bunăstarea sa ori a altor persoane, dacă încalcă
legi penale etc.
Pentru a fi definite ca delincvente, actele comise de un minor trebuie sa
întrunească trei condiţii principale, care par a avea un caracter general:
- să fie comise de persoane care au vârsta stabilita de lege;
- să fie considerate ca acte ilicite de către părinţi, educatori sau alte
persoane;
- să ajungă la cunoştinţa autorităţilor.
Definiţiile date termenului de delincvenţă juvenilă necesita unele revizuiri
şi adăugiri, pentru a se evita identificarea comportamentelor deviante ale
minorilor, normale în perioada adolescenţei, cu conduite infracţionale
persistente, caracterizate de motivaţii antisociale.
Amploarea fără precedent a mişcărilor contestatare ale tineretului în lumea
contemporană, proliferarea “subculturilor” nonconformiste şi protestatare
specifice acestei categorii de vârstă şi contribuţia hotărâtoare a tinerei
generaţii la schimbările profunde care au modificat structura social-politică
a societăţilor din Europa de Est reprezintă o problemă de un deosebit
interes pentru cercetarea ştiinţifică.
/V

În trecut, diviziunea strictă a rolurilor familiale (tatăl ca şef necontestat al

familiei, mama ca factor de echilibru şi afectivitate, copilul ca obiect pasiv
al unei educaţii bazate pe valori conformiste şi utilitariste) facilita formarea
personalităţii tânărului şi integrarea sa în viaţa socială şi totodată permitea
ca acest proces să se desfăşoare relativ uşor.
/V

În prezent, ca urmare a bulversării tradiţiilor şi valorilor, funcţia de

educaţie morală nu se mai localizează strict la nivelul grupului familial, iar
dispersarea procesului de socializare între mai multe instituţii sociale face
ca procesul educativ să devină parte integrantă a unui program
/V

comun de acţiune elaborat de întreaga societate, direct sau indirect. În

consecinţă, procesul educativ a fost perturbat, a devenit mai puţin eficient,
iar tineretul a devenit mai libertin, se revoltă mai uşor contra interdicţiilor
impuse de vârsta copiilor, afirmându-şi dreptul la o identitate proprie şi la o
mai mare autonomie morală.7
Psihologii şi sociologii au descoperit că există o creativitate tipic
adolescentină, al cărei conţinut contradictoriu se evidenţiază în multiple
conduite de protest sau ostilitate contra autorităţii adultului, într-o serie de
acte agresive pe care aceştia le califică, în raport cu încălcarea normei
morale, ca acţiuni deviante.
Ca fenomen marcat de încălcarea normelor, devianţa nu se manifestă doar
în planul moral. Ea înscrie pe tineri în aria nonconformismului, a
delincvenţei, a inadaptării sociale cu substrat psiho-patologic, în funcţie de
tipul de normă încălcată. Plasat de cele mai multe ori în aria inadaptării
sociale, a tulburărilor de comportament şi personalitate, fenomenul de
delincvenţă juvenilă implică o serie de analize complexe. Cel mai frecvent,
aceste procese au fost puse în sarcina anumitor procese sociale oscilante,
uneori convulsive. Această ipoteză se bazează pe ideea că, dacă
delincvenţa ar avea doar cauze biologice şi psihologice, ea ar
/V

trebui să fie, din punct de vedere cantitativ, relativ constantă. Între

procesele cauzale luate în considerare, criminologii şi sociologii au reţinut,
în mod deosebit, procesele dezorganizării sociale.
Anomia8 (de la termenul grecesc “a nomos” - fără norme) reprezintă o stare
specifică societăţilor dezorganizate social, zguduite de revoluţii sau crize
sociale profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele de devianţă socială
iar modelele sociale devin confuze. Pentru unii tineri, starea anomică este
resimţită ca un conflict între structura personalităţii lor în formare şi
reperele normative care le orientează conduita, ca o contestare a valorilor
educaţiei paternaliste şi a oricărui alt tip de normă care nu ţine seama de
nevoile lor de creativitate şi afirmare activă în viaţa socială. Absenţa unor
standarde precise, a unui ghid valoric clar este resimţită ca o stare de
angoasă, de dezorientare şi inadaptare socială, ceea ce face din adolescent
un “marginalizat” sau un deviant.
Conceptul de “anomie” a fost utilizat şi de R.K. Merton, sociolog
american, care îi conferă sensuri noi.9 În opinia sa, ordinea socială este

7Pop, O. - Aspecte criminologice privind delincvenţa juvenilă în perioada de tranziţie a României, Editura Mirton, Timişoara,
2003, pg. 8
8Termen introdus de sociologul francez Emile Durkheim în lucrarea “Etude de Sociologie”, Paris, ed. Alcan, 1912, pg. 272-307
9Merton, R.K. - Social Theory and Social Structure, New.York., Ed. Free Press, 1968
stabilă atunci când există un echilibru între scopurile care urmează a fi
atinse şi mijloacele legitime pentru a le realiza. Devianţa şi criminalitatea
reprezintă reacţia individului faţă de neconcordanţa dintre scopurile
vehiculate şi valorizate de societate şi mijloacele disponibile în acest sens.
Pentru a-şi atinge idealul, individul recurge inclusiv la acţiuni ilicite. Cu
atât mai mult, tinerii aparţinând grupurilor defavorizate sunt expuşi
drumului spre delincvenţă.
A educa un adolescent în sensul moral, din punct de vedere pedagogic,
înseamnă să-i dezvolţi acestuia anumite trăsături comportamentale şi să-
l faci să se adapteze la constrângerile şi interdicţiile mediului social.
Jean Piaget consideră că această adaptare la mediul fizic şi social
reprezintă „ un echilibru între două mecanisme indisociabile - asimilarea şi
acomodarea, a cărui cucerire durează în tot cursul copilăriei şi al
adolescenţei, şi defineşte structura proprie a acestor
13
perioade ale existenţei.”
Pentru a găsi acest echilibru, orice adolescent dezvoltă în plan moral o
serie de conduite originale, oscilatorii, cu ajutorul cărora asimilează
conţinutul normativ al cerinţelor exterioare şi-şi acomodează acţiunile sale
morale la constrângerile şi tabuurile ce definesc aceste cerinţe.
Dacă până la o anumită vârstă, respectiv până la adolescenţă, orice copil nu
face altceva decât să se supună la regulile stabilite de adult, odată cu
perioada maturizării adolescentine, aceste reguli stabilite de adult sunt
înlocuite cu o „morală” a „idealurilor”, a „valorilor” ce determină
aprecierea propriei conduite.
De cele mai multe ori, acţiunile şi comportamentele adolescentului
(limbajul, raporturile cu adulţii şi cu anturajul) sunt contradictorii cu
valorile moralei cu care adolescenţii ar trebui să-şi construiască propriul lor
univers normativ.
Văzută de către un adult, această contradicţie, încălcare a moralei ideale
reprezintă o „imoralitate” din partea adolescentului. Printre aceste
„imoralităţi” (acte comportamentale negative) se numără: violenţa fizică,
agresivitatea limbajului, indisciplina în mediul familial sau în cel şcolar,
fumatul, consumul de alcool, antrenarea într-o activitate ilicită.
Aceste acte indisciplinare nu reprezintă întotdeauna o faptă penală în
adevăratul sens al cuvântului, ci sunt acţiuni ce violează, încalcă
/V

normele de convieţuire morală. În ansamblul lor, aceste manifestări

agresive reprezintă nişte modalităţi de respingere a autorităţii adultului,
13 Piaget J. -Psihologie şi pedagogie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pg. 136
prin care adolescentul îşi poate manifesta ostentativ independenţa şi
autonomia morală, în condiţiile existenţei unei personalităţi caracterizate
prin imaturitate şi labilitate.
Aceste fapte, ce nu aduc prejudiciu valorilor sociale, ca în situaţiile
încălcării prin mijloace infracţionale a normelor de natură juridică, ci
afectează „ doar modul de respectare a principiilor moralei convenţionale
şi coercitive impuse de adult, se circumscriu sferei aşa- numitei ”devianţe
cu caracter moral”.14
Acest tip de devianţă, apare în cazul adolescenţilor cu tulburări grave de
personalitate în perioada de maturizare, datorită existenţei unui climat
inadecvat şi unor erori educative ce împiedică adaptarea acestora la
exigenţele normative impuse. Datorită acestei neadaptări, adolescenţii pot
avea un slab randament şcolar, pot fi indisciplinaţi, pot manifesta atitudini
negative faţă de părinţi, şcoală, cadre didactice, colegi, faţă de ceilalţi
indivizi din societate, îşi pot petrece timpul liber în mod necorespunzător si
nu participă la activităţile educative ce se desfăşoară în mediul şcolar.
Unii specialişti consideră aceste acţiuni ca fiind acte negative ce aparţin
unei manifestări predelincvente, doar în cazul în care se poate aprecia că se
face trecerea treptată de la conduita deviantă la cea infracţională, bine
structurată.
Din punct de vedere criminologic, devianţa penală din România, care, aşa
cum subliniază statisticile judiciare, s-a amplificat în perioada post-
decembristă, se datorează atât devalorizării sistemului normelor sociale

14 Rădulescu S. , Banciu D. - op. cit., pg.39

în vigoare, cât şi decalajului existent între scopurile dezirabile şi mijloacele
legitime prin care acestea se pot realiza.
Cei mai mulţi se manifestă printr-o formă de devianţă care nu încalcă legea
penală: agresivitatea limbajului, nonconformism în ţinută, indisciplină,
fuga de mediul familial şi şcolar, consum de alcool, fumat, anturaje
dubioase, etc.
Delincvenţa juvenilă, în ansamblu, este consecinţa absenţei sprijinului
moral şi material oferit de adult, a lipsei de protecţie şi îngrijire primite
/V

din familie, a eşecului activităţii de educaţie primite la şcoală etc. În multe

cazuri, minorul delincvent este o victimă şi nu un vinovat conştient de
responsabilităţile ce-i revin. El nu are conştiinţa inadaptării sale la cerinţele
normative, trăind o experienţă socială diferită de cea a adultului. Dacă în
cazul conduitei infracţionale a adultului sunt specifice profunde
semnificaţii antisociale, ele lipsesc la adolescentul deviant, reprezentând
adesea rezultatul întâlnirii întâmplătoare între o personalitate imatură şi
labilă din punct de vedere moral, şi o ocazie delictuală cu o anumită
semnificaţie.15
De aceea, evaluarea delincvenţei juvenile ca fenomen trebuie să ţină seama
de multiple elemente explicative, între care: eşecul socializării, absenţa
identificării cu modelele morale autentice, declinul funcţiilor educative
tradiţionale ale familiei, insecuritatea afectivă, constituirea unor subculturi
care inversează sensul normelor sociale, tulburările de comportament cu
sau fără substrat patologic, situaţiile anomice din perioadele de criză
socială.
În concluzie, noţiunea de devianţă socială desemnează în înţelesul său cel
mai general, neconformitatea, abaterea sau înlăturarea normelor şi regulilor
sociale. Ea include ansamblul comportamentelor şi conduitelor care
violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt
împărtăşite sau recunoscute ca legitime. Un comportament deviant este,
deci, un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia
15 Pop, O., op. cit., pg. 40
standard şi transgresează normele şi valorile acceptate şi
/V

recunoscute în cadrul unui sistem social. În ansamblul normelor de

devianţă socială se include şi delincvenţa, care afectează cele mai
importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter
penal. Ea reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, violând regulile
juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative din partea
agenţilor specializaţi ai controlului social.
/V

În registrul multiform al devianţei, delincvenţa (sau infracţionalitatea, după

probarea juridică) reprezintă forma cu gradul cel mai ridicat de
periculozitate. Trăsăturile ce o deosebesc de formele simple ale devianţei
se referă la faptul că, în primul rând este violată o anumită lege (penală,
civilă etc.). Această încălcare este însoţită de săvârşirea unei acţiuni
antisociale, ce reprezintă un pericol material sau moral pentru ceilalţi
membri ai societăţii. Astfel că delincvenţa nu se mai defineşte în funcţie de
reacţia celorlaţi membrii ai societăţii sau în funcţie de o “etichetă”, ci ea se
află în raport juridic cu valorile sociale. 10

Prin termenul de delincvenţă juvenilă se înţelege ansamblul abaterilor şi

încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, savârşite de minorii
17
până la 18 ani.
Fenomenul delincvenţei prezintă aspecte şi forme diferite, în funcţie de
săvârşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor penale comise de
diferiţi indivizi. Pe baza acestor criterii, literatura de specialitate juridică
18
face distincţie între următoarele tipuri de delincvenţa:

10Miftode, V.; Alexandru, I.; Cojocaru, M.; Farcas, M.; Gavriluţă, N.; Ionescu, I. - Dimensiuni ale Asistenţei Sociale, Editura
Eidos, Botoşani, 1995, pg. 160-162
a) delincvenţa reală - alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale cu
caracter penal ce s-au comis sau au avut loc în realitate (indică „cifra
neagră” a delincvenţei);
b) delincvenţa descoperită - reprezentată numai de acea parte a faptelor
antisociale cu caracter penal săvârşite şi care au fost identificate de către
organele specializate ale societăţii; ea este mai mică decât cea reală pentru
că nu toate faptele penale comise de indivizi sunt identificate (infracţiuni
ce au autori „necunoscuţi”);
c) delincvenţa judecată sau legală - acea parte a delincvenţei descoperite
care este judecată şi sancţionată de către instanţele specializate ale statului;
este posibil ca unele fapte săvârşite şi descoperite să fie amnistiate sau
graţiate şi de aceea este mai mica ca delincvenţa descoperită.
Delincvenţa reală sau săvârşită prezintă cea mai mare importanţă pentru
evaluarea stării de infracţionalitate, deoarece ea exprimă încălcările reale
ale normelor juridice penale, ca şi periculozitatea socială reală a tuturor
manifestărilor antisociale dintr-o societate.
4.3. Minoritatea în cadrul reglementărilor Codului penal şi Codului de
procedură penală din România
Ca formă a devianţei penale, delincvenţa juvenilă reprezintă ansamblul
conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală.
Perspectiva juridică nu poate opera delimitări tranşante între specificul
conduitei delincvente a tinerilor şi particularităţile comportamentului
infracţional al adulţilor, deoarece ea nu permite identificarea cauzelor, ci
doar fixarea unui criteriu cu ajutorul căruia se face deosebirea între o
conduită ilicită şi una licită, socialmente acceptată. Din această cauză,
noţiunea de delincvenţă juvenilă se confundă, de cele mai multe ori, cu
aceea de criminalitate.
Legea 3/1970 privind regimul ocrotirii şi sancţionării unor categorii de
minori stabileşte concepţia fundamentală privind ocrotirea şi reeducarea
copiilor şi adolescenţilor care, săvârşind fapte antisociale şi fiind lipsiţi de
discernământ nu răspund penal, fiind totuşi sancţionaţi, chiar dacă într-o
formă mai blândă.
Investigarea cazurilor acestora arată faptul că, în marea lor majoritate ei nu
sunt nici infractori înrăiţi, nici elemente marginale irecuperabile ci, pur şi
simplu, copii în derivă, lipsiţi de beneficiile educaţionale ale unui mediu
familial favorabil şi care, datorită stilului educativ deficitar al părinţilor lor
şi eşecului procesului de resocializare familială, au ajuns să comită fapte
antisociale. Altfel spus, ei nu sunt vinovaţi în mod conştient ci sunt minori-
victime ale greşelilor propriilor părinţi. Dosarele lor relevă că cele mai
multe dintre faptele lor antisociale au la bază tendinţa de evaziune dintr-un
mediu familial dezorganizat, lipsit de resurse afective sau morale şi
caracterizat de un stil de educaţie
19
necorespunzător.
Din punctul de vedere al normei penale se recunoaşte că aceste fapte nu pot
fi imputabile minorilor datorită lipsei lor de discernământ. Din perspectiva
legii penale, nu este suficientă stabilirea gradului de vinovăţie a unui
adolescent care a încălcat normele penale, ci apare necesară evidenţierea
gradului său de maturitate în perceperea caracterului antisocial al faptelor
săvârşite adică evaluarea atitudinilor şi motivaţiilor sale faţă de aceste
fapte.
Una din cele mai importante categorii juridice cu care operează dreptul
penal este aceea de responsabilitate, care exprimă un grad de angajare a
individului în procesul interacţiunii sociale, prin asumarea consecinţelor
faţă de rezultatul faptelor sale. Spre deosebire de această noţiune, cea de
răspundere indică corolarul responsabilităţii, impus din exterior,
răspunderea intervenind post-factum, ca urmare a nerespectării
prescripţiilor legale. Responsabilitatea presupune, însă, capacitatea
individului de a înţelege caracterul faptelor sale şi de a fi stăpân pe ele, de
a le înţelege semnificaţia.20
Prin urmare, infracţiunea, pe lângă trăsătura pericolului social este
19
Pop, O., op. cit., pg. 11
caracterizată de lege şi printr-o trăsătură de natură subiectivă, constând în
vinovăţia făptuitorului. Aceasta presupune ca fapta să fie expresia unei
anumite atitudini psihice a subiectului, în ceea ce priveşte dorinţa de a o
săvârşi şi conştiinţa caracterului şi urmărilor acesteia. Cu alte cuvinte,
pentru ca o faptă să constituie infracţiune, să atragă aplicarea unei pedepse,
nu este suficient ca ea să aparţină material făptuitorului, ci trebuie să fie
imputabilă acestuia.
Potrivit art. 19 alin. 1 C. Pen. vinovăţia există “atunci când fapta care
prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă”. Vinovăţia
implică, aşadar, acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei pe
de-o parte, conştiinţa sau factorul intelectiv, iar pe de altă parte, voinţa sau
factorul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a
înţelege pericolul social al faptei comise şi urmările produse prin săvârşirea
ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea de a dori săvârşirea faptei în
vederea atingerii unor scopuri sau interese bine delimitate. Desigur că în
absenţa acestor elemente ne aflăm în prezenţa unei incapacităţi penale.
Noţiunea de discernământ nu este expres definită de legiuitor, singura
precizare referindu-se la faptul că, până la proba contrarie, orice individ
care a săvârşit o faptă penală se presupune că a acţionat cu discernământ
(cu excepţia minorilor care nu au împlinit 16 ani), având în consecinţă

19
Pop, O., op. cit., pg. 11
 /V

responsabilitate şi putând fi tras la răspundere penală. În teoria penală,

discernământul este considerat a fi “capacitatea subiectului de a înţelege şi
a-şi manifesta în mod conştient voinţa în raport cu o anumită faptă
concretă”, în timp ce pentru psihiatri el reprezintă o “aptitudine de a
deosebi binele de rău, licitul de ilicit, legalul de ilegal, de a distinge,
prevedea şi anticipa faptele proprii şi de a alege soluţii morale”.
Alte definiţii se referă la discernământ ca la o constantă a psihicului care
acoperă întreaga personalitate, constând în adaptarea eficientă la mediu,
capacitatea de înţelegere, de acţiune şi autocontrol, acceptarea
normativităţii, realizarea conştiiţei de sine etc.
Legea penală română (art. 50 C. Pen) consacră faptul că, până la o anumită
vârstă, minorii nu răspund penal deoarece prezintă o insuficientă
maturizare psihică, neputând să-şi dea seama de caracterul antisocial şi
periculos al faptelor comise sau să fie receptivi faţă de sancţiunile penale.
/V

În consecinţă, utilizând drept criterii ale răspunderii penale vârsta şi

discernământul, legiuitorul a stabilit (art. 99 C. pen.) trei categorii de
minori:
a) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi nu răspund penal pentru
faptele comise, întrucât, în favoarea lor operează o prezumţie absolută a
lipsei de discernământ;
b) minorii care au împlinit vârsta de 14 ani dar nu au depăşit vârsta de
16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte că au săvârşit fapta penală
cu discernământ. Această prezumţie este însă relativă, putându-se dovedi
că în momentul săvârşirii faptei nu aveau discernământul necesar, deci
fiind în imposibilitatea de a aprecia corect caracterul şi consecinţele
socialmente periculoase ale faptei;
c) minorii care au împlinit vârsta de 16 ani şi care răspund penal.
/V

În mai multe ţări, limita de vârstă de la care un minor sau un tânăr

încetează de a mai fi considerat delincvent, pentru a fi definit ca un
/V

infractor adult, este vârsta de 18 ani. În majoritatea statelor americane,

limita de vârstă da la care un minor poate fi judecat la fel ca un adult, este
de 18 ani, iar în alte state, această limită poate coborî până la 16 ani.
/V

În Olanda, minorii care au vârsta de 12 ani pot fi deja sancţionaţi în cadrul

unui regim special, în timp ce în Belgia vârsta responsabilităţii
/V

penale este cea de 18 ani. În Germania, tinerii care au vârsta de 20 de ani

sunt judecaţi de către tribunale speciale pentru tineri, spre deosebire de
ţările scandinave unde tinerii în vârstă de 15 ani, şi de Anglia, unde
/V

tinerii de 18 ani sunt judecaţi de către tribunalele pentru adulţi. În Austria,

în anul 1989, s-a încercat decriminalizarea delictelor comise de tineri cu
vârsta între 14 şi 15 ani.11
4.4 Consideraţii privind criminalitatea juvenilă din România
Fenomenul infracţional este una din marile probleme sau tragedii ale
omenirii. Radiografia acestuia evidenţiază în limbajul datelor statistice că
în majoritatea statelor, îndeosebi a celor dezvoltate, un segment important
din numărul faptelor antisociale este rezultatul acţiunilor ilicite desfăşurate
de persoane din generaţia tânără, fapt ce creează îngrijorare cu privire la
perspectivele deloc îmbucurătoare pentru viitorul moralităţii vieţii publice.
Analiza delincvenţei juvenile în perioada de tranziţie a României nu poate
fi făcută în afara fenomenului infracţional global, ori fără a lua în
considerare contextul social, economic, politic şi cultural din această
perioadă. De asemenea, acestă analiză nu poate eluda comparaţia cu
perioada anterioară anului 1990, cu toate că se afirmă că realitatea

11Booth T. - “Juvenile Justice In the New Europe”, Social Services Monographs: Research in Practce, Sheffield University, 1991,
pg.2
infracţională din acea perioadă ar fi fost premeditat deformată, prin
trucarea tehnicilor de raportare.
/V

Începând cu anul 1990, delincvenţa juvenilă s-a înscris pe o traiectorie

ascendentă. Raportul infracţiuni - infractori indică faptul că minorii au
săvârşit cel puţin două fapte penale fiecare. Ponderea infractorilor
22
minori în totalul autorilor de fapte penale reprezintă aproape o treime.
Analiza tipurilor de infracţiuni săvârşite de minori evidenţiază faptul că
cele mai frecvente fapte penale rămân furturile din avutul public şi
particular, înregistrându-se o îngrijorătoare creştere a faptelor antisociale cu
un pericol social ridicat. Nu puţine sunt situaţiile când minorii săvârşesc
infracţiuni deosebit de grave ca omoruri, tentative de omor, loviri
cauzatoare de moarte, tâlhării şi violuri, după cum furturile pe care le
săvârşesc dovedesc multa ingeniozitate şi îndrăzneală: se manifestă o
recrudescenţă a infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii şi integrităţii
corporale.
Cele mai multe infracţiuni s-au săvârşit în mediul urban şi peste 50% dintre
acestea s-au comis cu participarea ori sub îndrumarea unor adulţi, de regulă
infractori recidivişti.
Furturile reprezintă un domeniu preferat de acţiune pentru infractorii
minori. Deşi ca mod de operare aceste infracţiuni sunt asemănătoare celor
săvârşite de majori, totuşi ele au şi anumite particularităţi:
- minorii manifestă o anumită fantezie în conceperea furturilor, în
sensul că operează prin pătrundere în locuri inaccesibile unor infractori
majori;
- inconştienţa, lipsa de maturitate, le dau uneori un curaj deosebit în
folosirea unor procedee periculoase de escaladare, coborâre de la
înălţimi mari, pătrundere prin canale şi instalaţii de termoficare,
dislocarea unor porţiuni de acoperiş etc.;
- adesea se inspiră din filmele pe care le văd la televizor;
- imaturitatea lor îi determină să nu manifeste prea multă grijă pentru
22 Sursa datelor: Inspectoratul General al Poliţiei Române, date publicate în presă
 a-şi proteja urmele, ceea ce duce la rapida lor descoperire;
- manifestă multă precipitare în a se descotorosi de bunurile furate,
astfel încât pot fi întâlniţi la puţin timp după comiterea faptei oferind
spre vânzare bunurile însuşite.
Vagabondajul constituie un fenomen de mare amploare, prezent în etapa
actuală a societăţii româneşti. Ponderea pe sexe în cadrul acestui fenomen
este de aproximativ 70% băieţi şi 30% fete, cu vârste între 10 şi 14 ani, în
majoritate aflaţi în stare de abandon şcolar, mulţi dintre ei fiind analfabeţi.
Sunt caracterizaţi prin conduite voiajere. Majoritatea băieţilor provin din
case de copii sau din familii numeroase, în special rromi. Fetele provin din
familii dezorganizate, sunt abuzate sexual, se prostituează, se droghează,
trăiesc din furturi, utilizează drept locuri de refugiu staţiile de metrou, sălile
de aşteptare din gări, garnituri feroviare, instalaţii de canalizare, case
părăsite sau în construcţie etc.
Devianţa penală care s-a amplificat în perioada de după 22 decembrie 1989
pare să-şi aibă originea, în primul rând, în evenimentele violente care au
avut loc atunci. Să nu uităm că aceste evenimente au mai primit şi
denumirea de “revoluţie a tinerilor”, dându-se sintagmei o conotaţie
pozitivă. Ulterior, au apărut şi efectele secundare şi chiar perverse.
Adolescenţii sau chiar copiii care participau la barajele de pe străzi, la
percheziţionarea adulţilor ori la alte acţiuni, unii dintre ei primind chiar
arme de foc de la adulţi iresponsabili, şi-au imaginat că aşa este bine şi aşa
trebuie să fie şi pe viitor. S-a produs o dezinhibare psihică la nivel de masă,
care avea să-şi pună ulterior amprenta pe o largă paletă de comportamente
juvenile, de data aceasta având conotaţie negativă: ireverenţa faţă de părinţi
şi cadre didactice, dezinteresul faţă de procesul de învăţământ, evaziune din
mediul familial, dispreţul faţă de bunurile materiale şi spirituale create
“înainte”.
/V

Întrucât societatea este condusă, totuşi, de adulţi, tinerii au suferit o

deziluzie consecutivă: au constatat că între scopurile sociale dezirabile,
23 Pop, O., op. cit., pg. 40
visele şi ideile măreţe, dar fără nici o fundamentare socială ori economică
sunt specifice acestei vârste, şi mijloacele legitime de realizare a lor, există
deseori o diferenţă, care uneori este insurmontabilă. La exacerbarea acestui
conflict a contribuit şi o anumită doză de confuzie în alegerea unui model
comportamental. Conflictul este resimţit mai acut de acei minori care n-au
beneficiat de circumstanţe favorabile în mediul familial şi social de
dezvoltare, procesul fiind distorsionat de o serie de carenţe şi eşecuri
educaţionale. Este unul din aspectele sub care se înfăţişează aşa numitul
fenomen de “anomie” la care am mai făcut referire în cadrul acestei lucrări
şi care constă în discrepanţa şi conflictul dintre obiectivele şi scopurile care
rezultă din modelele de viaţă pe care o societate le propune membrilor săi
pe de o parte, şi mijloacele legitime care sunt puse la dispoziţia lor pentru
atingerea acestor scopuri. De multe ori, pentru realizarea acestor scopuri,
mulţi indivizi sau chiar grupuri sociale folosesc mijloace nelegitime şi
interzise prin norme sociale cu caracter moral, juridic, politic sau religios.
Ignorarea acestor norme şi considerarea că orice mijloc este bun pentru
realizarea obiectivelor urmărite duce la apariţia fenomenului de anomie,
care constă în principal dintr-o încercare, reuşită sau nu, de a se adapta prin
mijloace nepermise la modelele de reuşită socială pe care
/V

societatea le instituie ca valori predominante. În societăţile moderne în care

prevalează modelele de reuşită economică subordonate accentului deosebit
şi aproape exclusiv pus pe vaorile materiale, devianţa de la
normele consacrate de comportare, devine în absenţa sau diminuarea
funcţiilor de control social specifice oricărei colectivităţi umane organizate,
reguli paralele de comportare. Existenţa modelelor normative paralele şi
contradictorii, care influenţează concomitent conduitele individuale şi
colective, a fost denumită fenomenul de “paranomie”. Este o formă de
duplicitate normativă care poate marca şi influenţa procesul de socializare
şi dezvoltarea morală a minorilor în familiile de origine sau în alte grupuri
de apartenenţă.
Perturbările la care ne referim s-au produs la nivelul celor mai importante
grade de socializare a tânărului: familia, şcoala şi mediul social. Aceste
nivele se află întotdeauna în plină interacţiune, astfel încât perturbarea
unuia afectează echilibrul celorlate.
Familia a fost afectată puternic de stresul schimbărilor sociale majore care
au condus la stări emoţionale cu repercusiuni grave asupra celulei de bază a
societăţii. Stresul politic mai întâi şi stresul economic ulterior (şomajul,
inflaţia, scăderea nivelului de trai), au determinat disfuncţii în organizarea
vieţii de familie, lipsă de comunicare, tensiuni conjugale, alcoolism,
indiferenţă.
Efectele acestor atitudini sunt amplificate de faptul că tinerii le resimt mai
ales ca o atitudine directă la adresa lor, reacţionând în consecinţă.
Situaţia este şi mai gravă atunci când familia are probleme deosebite în
asigurarea funcţiei parentale datorită dezorganizării ori descompletării
grupului familial (deces, abandon, divorţ etc.) ori atunci când are loc
disoluţia totală a grupului familial (ambii părinţi sunt bolnavi cronici,
24
alcoolici, imorali, condamnaţi pentru săvârşirea de fapte penale).
Inexistenţa sau erodarea treptată a unor valori morale în interiorul unor
familii susceptibile de a fi considerate ca organizate din punct de vedere al
stabilităţii lor reprezintă unul din factorii concurenţi la apariţia minorilor
delincvenţi. Copii devin inevitabili martori, uneori chiar participanţi activi
la frământările şi căutările familiei în vederea găsirii unor soluţii de
24
Pop O. - op. cit, pg. 41
obţinere a unor câştiguri suplimentare prin care să-şi îmbunătăţească
condiţia de viaţă. Nu rare sunt situaţiile când în familie, tocmai datorită
deteriorării situaţiei economice, copiii, în mod premeditat, sunt învăţaţi să
ignore perceptele fundamentale, să încalce
/V

valorile civile şi morale tradiţionale. În astfel de condiţii, imaginea

minorilor despre civism şi moralitate se degradează treptat, iar valorile
fundamentale sunt înlocuite cu alte norme, care de cele mai multe ori
contravin atât legislaţiei cât şi moralei umane.
Şcoala a suferit mai ales ca urmare a faptului că a trecut direct de la un stil
formalist, didacticesc şi festivist, la un stil de o permisivitate exagerată,
care a încurajat indisciplina, absenteismul şi lipsa de pregătire. Procesul de
educaţie a fost marcat şi de faptul că educatorii au resimţit ei înşişi întreaga
gamă de fenomene stresante determinate de procesul schimbării. Grevele
declanşate de aceştia, certurile între cadrele didactice, acuzele de diverse
genuri au subminat respectul firesc pentru această instituţie.
/V

În plus, în condiţiile date, profesorii au încetat să mai lucreze constant şi la

acelaşi nivel cu toţi elevii, preferând “vârfurile” din clasele respective,
copiii dotaţi şi serioşi care puteau să aducă succese de la concursurile
şcolare la care participau. Cu sau fără voie, s-a ajuns la o marginalizare a
celor cu potenţial intelectual limitat şi fără dorinţa de a străluci, aceştia
manifestând reacţii de absenteism şi chiar abandon şcolar. Efectul pe
termen lung va fi acela al imposibilităţii dobândirii unui nivel adecvat de
instruire şi, ca o consecinţă, incapacitatea tânărului de a ocupa un statut
socio-profesional în conformitate cu aspiraţiile sale, ceea ce-l determină
9 5
să ducă o viaţă parazitară, primul pas spre delincvenţă.
Şcoala nu a prevăzut şi nu a ştiut să contracareze efectele nefaste ale
impactului produs de mass-media asupra tinerilor, îndeosebi proliferarea
revistelor pornografice şi a filmelor care fac apologia violenţei.
Incapacitatea minorului de a discerne caracterul exclusiv comercial al
24
Pop O. - op. cit, pg. 42
acestor publicaţii îi afectează imaginea despre viaţă în general şi normele
existenţei civile în special, fapt ce se repercutează negativ asupra întregului
său comportament cotidian. Astfel, minorii şi-au creat falşi idoli, creşterea
agresivităţii şi desensibilizare parţială faţă de efectele violenţei. Pe acest
fond s-au comis violurile, tâlhăriile şi omorurile care au avut ca autori
infractori minori. S-a adăugat, în plus, amplificarea tendinţelor de
degradare a simţului civic datorită înţelegerii eronate a principiilor
democraţiei ca efect al perceperii unilaterale a informaţiilor şi, desigur,
depărtarea orizontului cert al asigurării locului de muncă la absolvirea
şcolii.
De altfel, realitatea social-economică privită în ansamblul ei nu poate să
rămână fără efect asupra delincvenţei juvenile. Restrângerea acţivităţii
economice sub 50% faţă de 1989, şomajul, inflaţia, scăderea nivelului de
trai, oferă prea puţine speranţe tinerilor, oricât de muncitori şi de dotaţi ar fi
aceştia.
Toate aceste aspecte privind delincvenţa juvenilă atrag atenţia asupra
pericolului potenţial pe care îl reprezintă categoria “minorilor problemă”
pentru starea de sănătate morală a societăţii, considerând că este momentul
în care să se înţeleagă clar că de aceşti “copii problemă” nu se poate ocupa
în exclusivitate doar poliţia şi câţiva asistenţi sociali, ci
trebuie să devină obiect comun al preocupărilor tuturor factorilor socio-
26
economici, formativ-educativi şi din sfera sănătăţii publice.

24
Pop O. - op. cit, pg. 43
4.5 Rezultatele cercetărilor descriptive referitoare la caracteristicile
sociale, educaţionale şi juridice ale minorilor delincvenţi
Ignorat sau chiar negat de către factorii de control social din perioada
regimului totalitar, fenomenul delincvenţei juvenile s-a amplificat sensibil
în perioada de tranziţie de după 1989, statisticile oficiale consemnând
creşterea anuală a numărului de minori care intră în conflict cu legea
penală, precum şi sporirea considerabilă a delictelor comise de aceştia
împotriva proprietăţii, vieţii şi integrităţii persoanelor sau normelor de
convieţuire socială. Dincolo de cauzalitatea delincvenţei juvenile şi de
apariţia unor forme noi de manifestare, accentuate de o serie de factori şi
condiţii specifice perioadei de tranziţie (diminuarea controlului familial şi
comunitar, accentuarea pauperizării populaţiei, creşterea numărului de
familii problemă şi copii abandonaţi, disoluţia funcţionabilităţii unor
instituţii cu rol de socializare etc.), evoluţia ei a fost influenţată şi de
ineficienţa şi chiar “eşecul” sistemului de măsuri educative şi pedepse
aplicate minorilor delincvenţi atât înainte, cât şi după 1989, precum şi de
întârzierea procesului de reformă a justiţiei pentru minori din România.
/V

În anul 2004, Administraţia Naţională a Penitenciarelor în colaborare cu

Institutul de Sociologie al Academiei Române au realizat o cercetare pe un
eşantion de 780 de minori aflaţi în custodia Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor pentru a identifica:
a) cauzele şi condiţiile care generează sau favorizează apariţia unor
comportamente deviante şi delincvente în rândul minorilor internaţi în
centre de reeducare şi penitenciare pentru minori şi tineri;
b) factorii care determină victimizarea unor adolescenţi, conducând la
perceperea acestora ca fiind “minori în pericol”, “minori în conflict cu
legea penală”, “minori cu tulburări de personalitate” etc., ca şi relevarea
importanţei influenţei acestor factori în generarea comportamentului
delincvent al tinerilor;
c) soluţii şi propuneri de prevenire şi diminuare a actelor de
delincvenţă juvenilă.
Principalele metode şi tehnici de cercetare utilizate au fost:
a) interviul structurat pe baza unui chestionar care a inclus 79 de itemi;
b) analiza datelor existente în dosarele de penitenciare ale minorilor
internaţi, precum şi a datelor din dosarele medicale, fişele de evidenţă,
dosarele de educaţie şi asistenţă psiho-socială;
c) studii de caz asupra unor minori aflaţi în custodia Administraţiei
/V
Naţionale a Penitenciarelor.
În urma cercetării efectuate pe ansamblul lotului de minori investigat au
27
fost obţinute următoarele rezultate: 27

- Din punct de vedere al distribuţiei pe sexe, majoritatea covârşitoare a

minorilor internaţi în diversele centre de reeducare şi penitenciare pentru
minori şi tineri erau de sex masculin (96,4%), în timp ce doar 3,6% erau
de sex feminin.
- Din punct de vedere al încadrării juridice, 48,3% dintre minori erau
condamnaţi definitiv la pedeapsa închisorii, 22,1% sancţionaţi cu
măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, 19,9% arestaţi
preventiv, iar 9,7% condamnaţi în primă instanţă, aceştia aflându-se, în
cea mai mare proporţie, într-un penitenciar, fie pentru adulţi, fie pentru
minori şi tineri.
- Din punct de vedere al vârstei, mai mult de două treimi dintre minorii
internaţi aparţineau segmentului de vârstă de 17 ani, în timp ce
aproximativ o pătrime dintre minorii internaţi aveau vârsta de 18 ani, cei
cu vârste între 14-16 ani deţinând ponderi mult mai reduse.
- Din punct de vedere al pregătirii şcolare, minorii internaţi erau în
majoritate absolvenţi ai învăţământului gimnazial - 42,2%,
urmaţi de cei care aveau între 1-4 clase - 28,8%. Este
îngrijorător numărul analfabeţilor - 20,5% - şi faptul că pe
măsură ce creşte numărul claselor absolvite, scade procentul
minorilor: 9-10 clase - 6,7%, 11-12 clase 0,8%, şcoală
profesională - 1%.
/V

27 Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006

În cazul fetelor, nivelul de instrucţie al acestora este şi mai precar decât
al băieţilor: proporţia persoanelor analfabete fiind de 35,7%, spre
deosebire de 20% la băieţi; de asemenea, dacă băieţii frecventează ciclul
primar în proporţie de 30%, fetele în proporţie de doar 20%.
Aceste caracteristici şcolare ale populaţiei investigate îngreunează procesul
de recuperare al acestora, deoarece abandonul şcolar este o formă de
excludere de la o viaţă socială normală, determinând o diminuare a
perspectivelor de integrare profesională, familială şi socială. Lipsa unui
nivel satisfăcător de instrucţie influenţează, cum este şi
feresc, activitatea profesională a subiecţilor care, datorită lipsei unei
pregătiri şcolare adecvate, nu aveau nici o ocupaţie la data arestării.
Dacă pe ansamblul lotului de minori investigaţi, ponderea celor fără
ocupaţie era de 71%, în schimb numărul minorilor care nu aveau nici o
ocupaţie la data arestării era mai mare în mediul urban (67%) faţă de cel
rural.28
Aşa cum era de aşteptat, cei mai mulţi minori fără ocupaţie provin din
categoria celor analfabeţi şi absolvenţi ai învăţământului primar.

28 Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006

/V

În ceea ce priveşte tipologia delictelor comise de minorii investigaţi, cea

mai mare parte au reprezentat-o cele împotriva patrimoniului şi, în special,
furturile (de bani şi diverse obiecte sau valori din locuinţe particulare,
magazine, autoturisme, furturi de buzunare etc.), care au devenit
modalitatea frecventă pentru procurarea unor bunuri de care minorii au fost
privaţi în familia de origine.
De remarcat este faptul că numărul infracţiunilor de omor este dublu în
mediul rural (8,5%), faţă de cel din mediul urban (4%); de asemenea, din
totalul infracţiunilor săvârşite, cele de viol au cea mai mare pondere la
/V

sate - 14,6% şi doar 3,9% la oraşe. În shimb, infracţiunile de furt şi tâlhărie

au avut loc mai ales în mediul urban: furt - 49,7% (rural - 35%) şi tâlhărie -
38,3% (rural - 35%).
Dinamica infracţiunilor este determinată şi de vârsta delincvenţilor: pe
măsură ce aceştia înaintează către maturitate creşte numărul delictelor şi se
diversifică comportamentele infracţionale. Astfel, în cazul minorilor care
au vârsta de 14 ani, predomină delictele de furt (75%) şi viol (25%) în timp
ce pe măsura înaintării în vârstă încep să apară şi să se amplifice delictele
de omor: 3,6% fiind comise de minorii cu vârsta de 15 ani, 4%
29
de cei cu vârsta de 16 ani, 6,4% de cei cu vârsta de 17 respectiv 18 ani.
O analiză a comportamentului infracţional din perspectiva nivelului de
educaţie a subiecţilor ne indică faptul că minorii cu un grad de instrucţie
mai ridicat (9-10 clase) se regăsesc mai ales în categoria autorilor de
omoruri şi violuri - câte 13,5%; pe de altă parte din această categorie se
recrutează cei mai puţini autori de furturi (21,2%), dar cei mai mulţi
/V

autori de tâlhării (42,3%). În schimb, din grupul minorilor cu studii primare

provin cei mai mulţi autori de furturi (50%) şi de tâlhării (37,3%).
Aproximativ 10% dintre autorii infracţiunilor de viol au fost crescuţi în
familiile de origine, iar delictele cu violenţă cunosc cea mai ridicată
pondere la minorii crescuţi în familii reconstituite.
Este relevant faptul că minorii proveniţi din centrele de plasament şi aşa-
numiţii “copii ai străzii” au comis doar delicte de furt (70%), de obicei
furturi de alimente şi îmbrăcăminte, care s-ar încadra în infracţiunile
denumite de “subzistenţă”.
La majoritatea subiecţilor (87,7%) comportamentul infracţional a fost
precedat de activităţi antisociale, cu preponderenţă furturi simple sau
asociate cu alte conduite predelincvente.
Activitatea predelincventă cea mai puţin intensă apare la condamnaţii
pentru viol care, în 39% din cauze, nu au desfăşurat anterior delictului alte
activităţi antisociale, urmaţi de cei condamnaţi pentru omor şi agresiuni -
26%.
/V

În schimb, în cazul infracţiunilor contra proprietăţii, constatăm o activiate

predelincventă intensă, astfel încât doar 5,7% dintre cei condamnaţi pentru
furt nu au comis activităţi predelincvente şi 10% în cazul condamnaţilor
pentru tâlhării.
Cu privire la gradul de organizare familială, datele cercetării relevă că mai
mult de jumătate dintre minori provin din familii organizate (53,2%), în
timp ce doar 18,5% sunt din familii dezorganizate, 16,7% aparţinând unor
familii monoparentale şi 7,6% fiind din familii concubine, ceea ce confirmă
că nu atât gradul de organizare familială influenţează educaţia şi
socializarea copiilor, cât mai ales funcţionalitatea acesteia, în sensul
îndeplinirii normale a cerinţelor şi exigenţelor educative. Familiile atipice
(dezorganizate prin divorţ, monoparentale sau concubine) nu constituie a
priori un factor favorizant al delincvenţei decât în măsura în care împiedică
relizarea funcţiei de

30 Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006

bază: educarea şi socializarea copiilor. Doar în măsura în care familia
dezorganizată este caracterizată de o incapacitate psihologică, pedagogică
şi morală, datorită lipsei autorităţii părinteşti şi a controlului, ea se
constituie într-un context care favorizează socializarea
/V

defectuoasă. În acest sens, este esenţială nevoia minorului de a avea acasă

un spaţiu în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta, el are nevoie de
părinţi calmi, înţelegători, flexibili în relaţiile cu copilul, dar consecvenţi
exigenţelor impuse. Orice copil are nevoie să simtă că părinţilor le pasă şi
se ocupă de el, că iau parte la evenimentele şi problemele din viaţa lui.
Toate acestea într-un cadru în care să înveţe disciplina, autocontrolul şi
modurile de folosire responsabilă a
31
libertăţii.
Nivelul de instrucţie al părinţilor reprezintă un indicator important în
realizarea funcţionalităţii familiei, mai ales în privinţa constituirii unui stil
educativ adecvat creşterii şi educării minorilor. Din datele cercetării rezultă
că nivelul de instrucţie al părinţilor minorilor investigaţi este extrem de
scăzut, fiind comparabil cu cel al minorilor investigaţi.
Nivelul de şcolarizare al părinţilor corelează cu cel al al subiecţilor - 19,5%
dintre taţii minorilor analfabeţi fiind la rândul lor analfabeţi, la fel ca şi
29,5% dintre mamele acestora. Pe măsură ce minorii investigaţi au absolvit
mai multe clase, se constată că şi părinţii acestora au avut un nivel de
instrucţie asemănător, astfel încât în categoria minorilor cu 9-10 clase nu
întâlnim nici un părinte analfabet, apărând primii şi părinţi cu
^9
studii superioare (6%).
Având în vedere că minorii care au făcut obiectul studiului au cunoscut în
majoritate eşecul şcolar, iar părinţii nu au capacitatea de a-i ajuta deoarece
ei înşişi sunt lipsiţi de o instrucţie adecvată, aceştia vor fi incapabili să-şi
interiorizeze normele şi valorile propuse de şcoală şi să utilizeze ca modele
de viaţă pe proprii profesori. Ca efect, atitudinea lor faţă de şcoală va fi una
ostilă, succesul şcolar îşi va pierde treptat valoarea, locul lui fiind luat de
modelul “şmecherului” sau “afaceristului care a reuşit peste noapte”, sau al
tânărului realizat în străinătate prin mijloace mai mult sau mai puţin legale.
Deşi comportamentul adolescenţilor prezintă oarecare instabilitate şi
impulsivitate, un mediu familial impregnat de carenţe educative poate
agrava aceste tendinţe, stimulându-i să adopte moduri inadecvate de
interpretare a situaţiilor contrariante şi frustrante, şi să aibă conduite
inadaptate social. Specific conduitei morale a adolescenţilor inadaptaţi este
disocierea între viaţa cognitivă şi cea afectivă, lipsa de motivaţie a
respectării normelor morale şi mai ales incapacitatea de interiorizare a
semnificaţiei acestora.
Referitor la situaţia materială a familiei, datele cercetării relevă că
aproximativ 27,6% este reprezentat de familiile cu venituri până la 300 lei,
19% cu venituri intermitente obţinute din prestarea unor munci cu ziua, 7%
nu au nici un fel de venit, 7,8% până la 100 lei iar 17,3% dintre familii
obţineau lunar între 300 şi 500 lei.
Pe măsură ce veniturile cresc, procentul familiilor este tot mai mic, astfel
încât 10,4% câştigă între 500 şi 1000 lei şi 8,6% peste 1000 lei. Dacă se
ţine cont de faptul că 26,8% dintre minori au peste patru fraţi / surori,
15,8% au patru fraţi / surori, 14,9% au trei fraţi / surori, 17,8% doi fraţi /
surori, doar 17,6% un singur frate / soră şi doar 6,7% sunt singuri la părinţi
se poate concluziona că ne confruntăm cu o scădere a calităţii vieţii cu
implicaţii adânci în existenţa şi dezvoltarea familiei.
Familiile cu situaţia financiară cea mai precară le întâlnim în cazul
minorilor condamnaţi pentru furt: 8,8% nu aveau nici un fel de venituri,
20% venituri intermitente, 10% venituri până la 100 lei, iar 30% până la
300 lei.
O situaţie asemănătoare există şi în cazul infractorilor care au comis
tâlhării: 7% dintre familii nu au venituri, 18% muncesc prin diverse
gospodării având venituri intermitente, 5% câstigă până la 100 lei lunar, iar
28% până la 300 lei.
O situaţie mateială ceva mai bună întâlnim la minorii condamnaţi pentru
viol, unde nu există familii fără venituri, procentul familiilor cu venituri
până la 300 lei fiind de 31%, iar al celor între 300 şi 500 lei de 21%.12

Este limpede că realitatea din familiile segmentului studiat rezonează

amplu la ceea ce se întâmplă în viaţa economico-socială, că la nivelul
acestui grup se reflectă deosebit de intens dificultăţile sociale cu care se
confruntă majoritatea populaţiei din ţara noastră în ultimul deceniu.
Cu privire la starea de sănătate a părinţilor, în 23,8% din familii mama este
bolnavă cronic, în 13,6% tatăl, la care se adaugă 16,9% consumatori de
alcool (în general tatăl). Din această perspectivă, cele mai multe probleme
le întâlnim în rândul minorilor care nu au frecventat niciodată şcoala, ai
căror taţi (44,5%) au: un handicap fizic (6%), sunt bolnavi cronic (13,5%),
bolnavi psihic (2,5%) sau consumă în mod excesiv alcool (22,5%). O
situaţie diferită întâlnim la minorii cu un nivel ridicat de instrucţie (9-10
clase) ai căror părinţi au o stare de sănătate mai bună
34
(63,5%), neexistând nici un caz de handicapat fizic.
Cel mai ridicat procent al taţilor bolnavi cronic îl întâlnim în categoria
minorilor care au absolvit ciclul gimnazial şi, în general, nu şi-au continuat
studiile.
Starea de sănătate a mamelor cunoaşte o situaţie asemănătoare: minorii
analfabeţi provin din familii unde mamele, în proporţie de 38% sunt
bolnave cronic (30%), psihic (1,5%), au un handicap (1,5%) sau consumă
alcool în exces (5%). La celelalte categorii de minori, aceste procente se
diminuează, menţinându-se totuşi la cote alarmante: 22,7% dintre mamele
minorilor cu studii primare sunt bolnave cronic şi 23%
oc
dintre mamele celor cu studii gimnaziale.
Climatul educativ în care are loc socializarea prezintă următoarele aspecte:
în 31,6% dintre familii se manifestau conflicte între părinţi, iar
/V
12Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006
în 19,2% aceştia erau despărţiţi în fapt. În acest climat, stilul ed ucativ al
părinţilor, al celor care i-au crescut, este definit ca îngăduitor de către
41,2% dintre minori, indiferent de către 13,5% dintre minori, sever /V
echitabil -19,7% şi ambivalent - 13,3%. În ciuda faptului că numărul
minorilor care reclamă un regim educaţional sever inechitabil este mic -
2,6% , există un număr mult mai mare - 17,3% asupra cărora au fost
utilizate pedepse corporale, la care se adaugă 7,1% ameninţaţi şi insultaţi,
4,7% minori maltrataţi fizic şi un procent de 5,8% dintre minori care au
fost alungaţi de acasă. Numărul cel mai mare de minori asupra cărora
părinţii au recurs la pedepse corporale sunt cei analfabeţi, din rândul cărora
22% au fost adeseori loviţi pentru a se cuminţi. Din nou, minorii cu studii
liceale înregistrează cel mai mare procent (73,1% din rândul acestora) de
situaţii în care familiile de provenienţă s-au străduit să asigure o ambianţă
educativă în care părinţii nu au folosit pedepse corporale. 13
De remarcat este faptul că părinţii şi fraţii minorilor infractori au comis la
rândul lor delicte, ponderea taţilor cu antecedente penale fiind de 28,2%,
iar cea a fraţilor / surorilor minorilor internaţi fiind de 26,5%, doar la 2,4%
dintre cazuri ambii părinţi având antecedente penale.
Numărul taţilor cu antecedente penale este cel mai mare în cazul
infracţiunilor de omor (30,2%) şi viol (30%), în timp ce în cazul mamelor
cu antecedente, pe primul loc se situează cele ai căror copii au
/V
comis infracţiuni de viol (3,5%). În schimb, autorii infracţiunilor de furt au
cel mai mare procent de părinţi în care ambii au antecedente penale (3%). 14
Având în vedere rezultatele obţinute, se poate observa că familia, ca
principal mediator al interacţiunilor dintre copil şi comunitate, în absenţa
realizării la parametri optimi a funcţiei de educare şi socializare a copiilor,
nu poate contribui la învăţarea unor comportamente în acord cu normele şi
valorile sociale, care iniţial se realizează prin imitaţia conduitelor părinţilor
şi a relaţiilor dintre aceştia, dintre aceştia şi comunitate. De altfel, nu mai
constituie o noutate faptul că familia este mediul în care copilul trăieşte şi

13Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006

14idem
îşi apropie primele experienţe de viaţă
/V

care vor sta la temelia comportamentelor ulterioare din societate. Într-o

atmosferă familială viciată de prezenţa atâtor factori perturbatori - sărăcie,
degradare umană, boală, antecedente penale, valorile morale şi sociale
transmise nu mi pot fi concordante cu cele promovate la nivel social. De
altfel, cea mai mare parte dintre minorii care au constituit obiectul
cercetării provin în mare măsură din familii defavorizate aflate în situaţii de
risc, situaţii care pot influenţa dezvoltarea negativă ulterioară a copilului,
accentuând posibilitatea ca el să devină o victimă. Aceste “riscuri” cu
potenţial criminogen asupra conduitei minorilor existente la nivelul familiei
pot fi grupate astfel:
a) riscuri fiziologice: părinţi bolnavi sau cu dizabilităţi, părinţi
consumatori de alcool;
b) riscuri socio-culturale: stimulare intelectuală şi culturală săracă,
violenţă intrafamilială, absenţa unor modele comportamentale pozitive,
care să valorizeze munca, respectul celorlalţi şi al normelor sociale,
traiul cinstit;
c) riscuri economice: părinţi şomeri sau ale căror venituri situează familia
la limita de jos a sărăciei, familii în care există mai mulţi copii;
d) riscuri educaţionale: relaţii conflictuale între părinţi, abuzuri şi pedepse
fizice, relaţionare lipsită de implicare afectivă, practici deficitare ale
educaţiei parentale, lipsa satisfacţiei şcolare şi a încrederii în sine.
Majoritatea subiecţilor (88,2%) afirmă o uşurinţă în relaţionarea cu ceilalţi
deoarece, înainte de comiterea infracţiunii, aveau mai mulţi prieteni
selectaţi cu preponderenţă din rândul vecinilor de cartier / sat - 55,6%, al
colegilor de şcoală - 12,2% sau în urma unor întâlniri ocazionale - 10,8%.
Prietenii provin, în general, din categorii de vârstă mai mare - 39,6%, de
aceeaşi vârstă cu minorul - 24,7% sau situaţii mixte - 29,6%.
Timpul liber este petrecut de minori preponderent în compania prietenilor -
61,2%, în 25,1% din situaţii în mijlocul familiei, 4,1 % în grup organizat şi
2,8% cu persoane ocazionale, iar 6,8% preferă singurătatea.
Aceste date sunt importante în explicarea comportamentului delincvent,
având în vedere faptul că, în grupul de prieteni, are loc o întărire reciprocă
a conduitelor şi motivaţiilor infracţionale.
Activităţile desfăşurate în grupul de prieteni sunt preponderent cele de
distracţie, petrecute în baruri, discoteci, restaurante - 66,4%, urmate de
activităţi sportive - 11,4%, discuţii - 11,8% şi doar într-o măsură mică
excursii, turism - 3,2% şi vizionări de spectacole educative -2%.
/V

În cadrul grupului, 82,7% dintre minori desfăşurau activităţi în conflict cu

legea, cele mai multe dintre ele fiind combinate cu consumul de
oo
alcool şi furturi.
Mai mult de jumătate (50,6%) dintre minorii chestionaţi au fost sancţionaţi
anterior cu amendă (11,9%), mustrare (1,4%), libertate supravegheată
(5,5%), internare într-un centru de reeducare (4,9%), închisoare cu
suspendare (16%) şi închisoare (10,9%).
Majoritatea celor sancţionaţi anterior au fost condamnaţi pentru furt
(64,2%), dintre care 15% mai fuseseră într-un penitenciar, 6% primiseră
închisoare cu suspendare, iar 6% internare într-un centru de reeducare. O
situaţie asemănătoare se întâlneşte în cazul minorilor sancţionaţi pentru
tâlhărie din rândul cărora 43,4% au mai comis infracţiuni pentru care au
39
fost pedepsiţi.
Pe baza datelor obţinute în cadrul acestei cercetări se poate alcătui o
tipologie a comportamentelor delincvente ale minorilor, şi anume:
a) comportamente delincvente ocazionale, nestructurate, cu un grad
/V

scăzut de periculozitate socială. În această categorie includem minorii care

au intrat sub influenţa unor anturaje nefaste, fiind scăpaţi de sub
supravegherea părinţilor şi a şcolii sau care au participat întâmplător la
acţiuni antisociale, fie din teribilism, fie din bravadă sau o solidaritate de
grup specific adolescentină. Sancţionarea acestor minori cu o măsură
privativă de libertate accentuează criza de originalitate, iar etichetarea va
favoriza recidiva şi nu recuperarea.
b) comportamente delincvente structurate, cu un grad ridicat de
periculozitate socială, caracterizând minorii cu un grad scăzut de integrare
şcolară şi profesională care prezintă dificultăţi de adaptare şi tulburări de
comportament. Aceştia au comis acte predelincvente la o
vârstă fragedă. Deşi au fost sancţionaţi, aceasta nu a constituit un factor
favorizant al reuperării.
c) comportamente delincvente recurente, cu o deosebită periculozitate
socială, concretizate în delicte de omor şi loviri cauzatoare de moarte,
violuri, tâlhării şi vătămări corporale grave, pentru care sancţiunea
închisorii reprezintă “ultima soluţie” în vederea prevenirii comiterii de noi
delicte.15
Cercetarea a evidenţiat faptul că în prezent, fenomenul delincvenţei
juvenile reprezintă o importantă problemă socială care trebuie să facă
obiectul procupărilor cercetătorilor şi factorilor cu atribuţii de socializare şi
control social. Aceştia trebuie să fie conştienţi de faptul că străbaterea
pubertăţii şi adolescenţa reprezintă etape importante în viaţa minorului în
care se manifestă “criza juvenilă” sau “vârsta dificilă”. Tocmai de aceea,
minorul trebuie supravegheat îndeaproape, astfel încât să se elimine factorii
de risc ai procesului educativ şi să se asigure socializarea individului.
II. Criminalitate feminină
2.1. Structura şi volumul
Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că numărul de femei
implicate în activitate infracţională este mai scăzut decât al bărbaţilor, atât
la vârsta minorităţii cât şi la majori. Există de asemenea, şi o diferenţă a
tipului de infracţiuni comise. Se susţine, de către unii autori, că
infracţionalitate feminină nu este evaluată corect deoarece este o
criminalitate de obicei ascunsă ( premeditarea aduce cu sine o mică
probabilitate ca femeia criminal să fie descoperită, faptul că femeia este de
obicei instigatoare la infracţiuni şi de cele mai multe ori adesea doar
autorul este sancţionat.)
/V

În doctrina germană, plecându-se de la datele statistice din Germania ( de

la 17,5% criminalitatea feminină în 1972 şi 23.5% în 1990), Austria ( 19%

15a se vedea în acest sens Ungureanu G. - op. cit (ed. Timpolis Timişoara), pg. 121 şi Voinea M, Dumitrescu F. - op. cit. pg. 35-37
criminalitate feminină în 1990) şi Elveţia (20% criminalitate feminină în
1992) s-a constata o tendinţă de creştere a criminalităţii feminine atât
cantitativ, ajungându-se până la 20% dintre infracţiuni în anii 1990, cât şi
calitativ deoarece acestea comit infracţiuni din ce în ce mai grave, depăşind
limitele tradiţionale, adică furturi din magazine ( 39.8%), furturi din poşete
şi genţi (28%) şi falsificarea de reţete pentru eliberarea unor anumite
medicamente cu efect psihotrop (32%), către noi domenii de tipul
falsificării cărţilor de credit sau folosirii frauduloase a
/V

acestora, până la tâlhării şi criminalitate organizată11. În SUA creşterea

criminalităţii masculine a fost între 1970 şi 1990 de 40 % iar a celei
feminine de 80 %).
Pe o poziţie opusă se situează doctrina franceză care consideră că nu există
o creştere a criminalităţii feminine, în Franţa cel puţin, acesta aflându-se la
acelaşi nivel de aproape 200 de ani ( 1826-1830 era de 19 %; 1875-1880
era de 15%; 1910 era de 14%; 1958-1978 între 12 şi 13% , 1992 era de 14.
97 %). E adevărat că există o diversificarea a criminalităţii feminine dar
acelaşi lucru se poate observa şi în ceea ce priveşte criminalitate masculină.
Dacă ar exista o legătură între statutul social al femei şi criminalitate ar
trebuia ca în ultimii 50 de ani, când emanciparea femeilor a devenit o
realitate cotidiană, criminalitatea acestora să crească odată cu gradul de
emancipare. Doctrina română se situează pe poziţia doctrinei franceze
considerând că procentul de 10 la % criminalitate feminină este cel corect.
S-a luat în calcul şi faptul că sistemul procesul penal şi sancţionator penal
adoptă o atitudine diferită faţă de femei decât faţă de bărbaţi.
Există tendinţa de a se aplica sancţiuni mai uşoare femeilor care comit
infracţiuni, ţinându-se cont de faptul că trebuie să îşi crească copii, de
faptul că recunosc cu mai mare uşurinţă comiterea faptelor, ceea ce
uşurează activitatea organelor judiciare şi prin faptul că trezesc un mai
mare sentiment de compasiune decât criminalii bărbaţi.
2.2. Explicaţii ale criminalităţii feminine
Criminologia tradiţională susţinea că femeia nu poate comite orice
infracţiune deoarece este lipsită de forţa necesară, specificul criminalităţii
feminine fiind faptul că ea comite infracţiuni uşoare datorate lipsei sale de
forţă. Cercetările recente au infirmat această teză a criminalităţii datorate
forţei femei, ea putând comite crime de o ferocitate deosebită folosindu-se
de mijloace ajutătoare ( arme, otrăvuri, etc.).
O primă categorie de autori explică delincvenţa prin structura biopsihică a
femei iar o a doua categorie explică fenomenul pe temei sociologic. Deşi
justificare sociologică pare mai credibilă ea explică cu dificultate faptul că
nu a crescut criminalitate feminină în proporţia cu care a crescut rolul şi
implicarea femeii în viaţa socială. De asemenea este greu de înlăturat din
discuţie şi dimensiunea biopsihologică a femei.
Una din teoriile feministe explică diferenţa de criminalitate între femei şi
bărbaţi plecându-se de la teoria riscului şi anume faptul că lumea fiind
dominată de bărbaţi, ei sunt implicaţi în toate sferele vieţii sociale existând,
din acesta cauză, şi un risc crescut ca bărbaţii să intre în conflict cu
normele sociale. Deoarece femeile nu sunt implicate în activităţile
importante atunci nici nu sunt supuse riscului de a comite infracţiuni.
Această abordare a fost criticată, argumentându-se faptul că riscul nu este
un specific masculin ci el este universal, sugerându-se că riscul este astăzi
perceput mult mai acut decât în trecut, deşi era aproape la acelaşi nivel, din
cauza actualei mediatizării a acestuia.
Tot teoriile feministe au explicat creşterea numărului de fete implicate în
găştile de cartier ca fiind o masculinizarea a feminităţii lor ca şi cum
participarea într-o gaşcă de cartier este un specific masculin. Concluzia
autorului unui studiu care analizează implicare fetelor în găştile de cartier
este că acest fenomen este foarte complex. El nu vizează doar dimensiunea
genului căruia îi aparţin şi este şi o problemă de mediu social şi poziţie
socială. Poate şi mai important este faptul că participarea la o bandă este o
criză specific adolescentină, de căutare a
independenţei. Multe fete intră în acele găşti din considerente sentimentale
deoarece vor să-i demonstreze iubitului, de obicei membru al unor astfel de
găşti faptul că sunt foarte puternice. Pentru această categorie, ataşamentul
faţă de gaşcă dispare odată cu ataşamentul pentru membrul găşti care a
determinat intrarea ei acolo. Apoi acestea revin la o conduită socială
normală.
BIBLIOGRAFIE
1. Bogdan, Sergiu (2009). Criminologie. Ediţia a2-a. Bucureşti: Editura
Universul Juridic.
2. Picca, Georges (2009). La criminologie. Paris: P.U.F.
3. Stănescu, Florin Alexandru (2009). Medicină şi criminologie.
Criminologia în literatură. Bucureşti:Editura Semne.
4. Chipăilă, Ion (2009). Criminologie generală. Craiova: Editura
Sitech.
5. Cioclei, Valerian (2009). Critica raţiunii penale : Studii de
criminologie juridică şi drept penal. Bucureşti:Editura C.H. Beck.
6. Butoi-Severin, Tudorel (2009). Criminologie : Comportamente
criminale. Bucureşti : Editura Solaris Print.
7. Amza, Tudor (2008). Criminologie : Tratat de teorie şi
practică: Tratat de teorie şi practică criminologică.
Bucureşti :Editura Litera Internaţional.
8. Tănăsescu, Iancu (2008). Metacriminologie. Bucureşti :Editura C.H.
Beck.
9. Cioclei, V. (2007). Manual de criminologie. Bucureşti:Ed. C.H.
Beck.
10.Stănoiu, R.M. (1998). Criminologie, Bucureşti :Ed. Oscar Print.
11. Amza, T; Amza, C.P. (2008). Criminologie. Tratat de teorie şi
politică criminologică. Bucureşti: Ed. Lumina Lex .
12.Stănoiu, Rodica-Mihaela (2006). Criminologie. Bucureşti:Editura
Oscar Print.
13. Culcea, D. (2001). Curs de criminologie. Bucureşti :Ed. Naţional.
14.Oancea, I. (1994). Probleme de criminologie. Bucureşti: Ed. All.
15. Revista de criminologie, de criminalistică şi de
penologie, http ://www.criminolo gie.ro/ .
16. Centre
for International Crime Prevention - http
://www.unciin.org/CICP/cicp .htm.
17. European Society of Criminology - http://www.esc-
eurocrim.org/.
18. Centre International de Criminologie Comparee -
http://www.cicc.umontreal.ca/.
19. The International Victimology Institute Tilburg -
http://www.tilburguniversity.edu/research/institutes-and-research-
groups/intervict/
2
Turianu C. - op. cit, pg.35-36. În acelaşi sens, Turianu C. - Răspunderea civilă delictuală, Editura Wolters Kluver,
Bucureşti, 2009, pg. 22.
3
Ungureanu G - Criminologie, Editura Timpolis, Timişoara, 2005, pg.239.
7
Sutherland H. E. - Principes de criminology, L' institute de Droit Compare, Editura Cujas, Paris, 1966, pg. 28
17
Mitrofan, N.; Zdrenghea, V.; Butoi, T. - Psihologie judiciară, Editura Şansa, Bucureşti, 2000, pg. 267
18
Oancea I. - op.cit., pg. 9
29
idem
31
Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006
32
idem
34
idem
35
ibidem
38
Sursa datelor: Revista de Criminologie nr. 3/2006
39
idem