Sunteți pe pagina 1din 3

PRACTICI INCLUZIVE IN SCOALA IN CARE IMI DESFASOR ACTIVITATEA

În ultimele decenii, la nivelul politicilor şcolare şi al practicilor educaţionale s-a impus ca un


principiu funcţional educaţia incluzivă. Aceasta a apărut ca o reacţie firească a societăţii la obligaţia
acesteia de a asigura cadrul necesar şi condiţiile impuse de specificul educaţiei persoanelor cu cerinţe
educative speciale.
Educaţia inclizivă presupune extinderea scopului şcolii obişnuite, transformarea acesteia pentru
a putea răspunde şi altor categorii de copii, în special copiilor cu CES. „Educaţia incluzivă presupune
un proces permanent de îmbunătăţire a instituţiei şcolare, având ca scop exploatarea resurselor
existente, şi mai ales a resurselor umane, pentru a susţine participarea la procesul de învăţământ a
tuturor elevilor din cadrul uneo comunităţi”, afirmaţie formulată de către UNICEF în 1999.
Educaţia incluzivă are ca scop adaptarea continuă a şcolii la cerinţele speciale de învăţare ale
elevilor şi se realizează prin eliminarea barierelor în învăţare şi asigurarea participării tuturor celor
vulnerabili la excludere şi marginalizare printr-o abordare strategică menită să faciliteze necesarul
învăţării pentru toţi copiii.
Şcoala de tip incluziv este şcoala de bază, accesibilă, de calitate şi care îşi îndeplineşte menirea
de a se adresa tuturor copiilor, de a-i transforma în elevi şi de a-i deprinde şi abilita cu cunoştinţele şi
aptitudinile de bază.
În funcţie de dizabilităţile elevilor integraţi, pentru a duce o viaţă pe cât de independent posibil,
şcoala noastră a parcurs următorii paşi:
 construirea unei rampe care să faciliteze accesul cărucioarelor cu rotile la una din căile de acces
în şcoală;
 achiziţionarea de mobilier de înălţime reglabilă, astfel încât elevii să-şi poată sprijini ambele
picioare pe podea şi pentru a le asigura confortul necesar pe durata şederii în bancă;
 angajarea de profesor itinerant, care se ocupă atât de instruirea specială a copiilor cât şi de
consilierea profesorilor, în alegerea metodelor şi mijloacelor didactice adecvate, precum şi cu
părinţii pentru a-i ajuta să alcătuiască un program de învăţare.
 Participarea cadrelor didactice la cursuri de specialitate în vederea adaptării demersului
educaţional la nevoile şi cerinţele acestor copii: obiective adaptate, curriculum adaptat, strategii
didactice adaptate şi evaluare adaptată.
Pasul care poate constitui model de bună practică aplicat şi în alte şcoli îl reprezintă profesorul
itinerant, care prezintă avantajul că elevii cu deficienţe pot învăţa alături de ceilalţi copii normali şi
permite o intervenţie timpurie pentru copii şi pentru părinţi: se evită deplasările la cabinete de
specialitate, se întocmeşte un raport după fiecare şedinţă pentru părinţi şi cadrul didactic astfel
încât, acesta din urmă să poată folosi strategiile didactice cele mai potrivite pentru remedierea
deficienţei semnalate.

Bibliografie:
„Dezvoltarea practicilor incluzive în şcoli. Ghid managerial” UNICEF, Bucureşti, 1999
Creţu D, Nicu A., Mara D – Pedagogie - formarea iniţială a profesorilor, Ed. Universităţii
„Lucian Blaga” Sibiu, 2005