PARTEA TEORETICĂ MODUL 1 HIPNOZĂ

MITURILE HIPNOTICE

Miturile hipnotice se referă la hărţile mentale pe care le avem fiecare din noi în legătură cu
hipnoza, respectiv gânduri, idei şi prejudecăţi.
a. Este hipnoza o stare conştientă sau inconştientă?
În somn eşti în acelaşi timp conştient şi inconştient. Un exemplu tipic este „somnul doicii”, doica
trezindu-se numai la zgomotul făcut de copil, dar nu şi la alte zgomote. Este vorba despre
conştiinţa disociată, respectiv observatorul ascuns. „Observatorul ascuns” sau „observatorul
invizibil” (termen introdus de Hilgaard) se referă la acea parte din noi care comută de „pe o
personalitate pe cealaltă”, referitor la personalităţile (rolurile sau funcţiile) care există în fiecare
din noi. Observatorul ascuns este motivul pentru care în transă persoana nu îndeplineşte decât
ceea ce este în acord cu propria persoană. Observatorul ascuns funcţionează ca o instanţă de
cenzură şi intervine în hipnoză atunci când nu dorim să furnizăm anumite informaţii.
Pe de altă parte, somnul este „o a doua stare de conştienţă”, diferită de starea de veghe,
care este şi ea conştientă. În somn sunt procesate toate informaţiile relevante, doar că ele nu sunt
aduse în focusul atenţiei atât timp cât nu depăşesc anumite limite critice. Acţiunea unor stimuli
externi în timpul somnului se regăseşte în timpul viselor. Visele nu ţin neapărat de starea REM,
ele pot apare şi în alte faze ale somnului. De fapt se consideră că faza REM este o a treia stare de
conştienţă şi prin analogie ceea ce se întâmplă în timpul hipnozei este tot o formă de conştienţă.
În engleză, pentru a face diferenţa, se folosesc termenii de „awarness” şi
„consciousness”, ambii traduşi în limba română prin „conştienţă”. Respectiv persoana nu
conştientizează lucruri asupra cărora are cunoştinţă, dar operează cu ele. Se întâmplă în mod
asemănător cu starea de veghe.
b. Se pot furniza în hipnoză informaţii pe care nu dorim să le furnizăm? Putem fi
determinaţi să facem lucruri pe care nu dorim să le facem?
Lazarus, părintele teoriei moderne asupra stressului, a introdus conceptul de evaluare (appraisal)
în stress. Situaţiile cu care persoana se confruntă şi resursele de care dispune pentru a face faţă
situaţiei se referă la această evaluare. Stressul apare atunci când resursele pentru a face faţă
situaţiei sunt depăşite. Lazarus se referă de fapt la evaluarea cognitivă, în timp ce Zajonc
introduce termenul de evaluare emoţională, care este mai rapidă decât cea cognitivă şi
funcţionează pe principii euriste şi mai puţin precis. Până la Robert Zajonc, în domeniul
afectivităţii domina teoria lui Richard Lazarus, conform căruia emoţiile ar fi fundamentate pe un
dublu proces de evaluare:
- evaluarea primară (primary appraisal), prin care se estimează datele situaţiei cu care ne
confruntăm, existând trei posibilităţi:
o situaţie favorabilă, stând la baza emoţiilor pozitive
o situaţia neutră, care stă la baza celor mai mici reacţii emoţionale sau a indiferenţei
o situaţiile negative, care la rândul lor sunt de trei feluri:
 ameninţarea: situaţie în care este implicat un pericol iminent şi care duce
la anxietate, teamă, stress
 vătămare: în urma situaţiei se pierde un lucru important sau apare o
leziune, şi care duce la depresie
 provocarea (challenge): situaţie în care raportul de forţe dintre datele
problemei şi resursele persoanei sunt apropiate, cu aprecierea că există o
 şansă ca persoana să iasă victorioasă asupra situaţiei, şi în care pot apare
emoţii pozitive, din start sau pe parcurs.
Evaluările nu sunt însă statice, ci ele evoluează în timp, pe măsura evoluţiei
relaţiei dintre problemă şi persoană. Evaluările se schimbă în timp.
- evaluarea secundară (secondary appraisal), care se referă la resursele persoanei. Prin
intermediul lor persoana cântăreşte în ce măsură este capabilă să facă faţă solicitărilor cu
care se confruntă.
Evaluarea primară şi cea secundară se desfăşoară simultan şi se întrepătrund. De exemplu
ameninţarea este ceva ce pare a depăşi resursele adaptative ale persoanei.
După Lazarus, la baza apariţiei emoţiilor stă aşadar un proces de evaluare cognitivă.
Zajonc aduce însă argumente că la baza apariţiei emoţiilor stă un proces de evaluare pre-
cognitivă, reacţii emoţionale foarte rapide, care nu sunt precedate de evaluări cognitive. Procesul
de dublă evaluare cognitivă este prcedat de un alt tip de evaluare, numit de Zajonc evaluare
emoţională (emotional appraisal). Spre deosebire de evaluarea cognitivă, această evaluare
emoţională poate fi activată mult mai rapid. Ea funcţionează euristic (pe baza impresiilor) şi nu
algortimic, părând că are la dispoziţie „scheme vagi”. Capacitatea de mobilizare a evaluării
emoţionale este foarte mare, spre deosebire de evaluările cognitive, care pot necesita mult timp.
Evaluarea emoţională funcţionează la nivel pre-atentiv (fără efort de concentrare a
atenţiei) şi pre-cognitiv. Persoana se focalizează asupra unui alt lucru, şi totuşi evaluarea
emoţională apare, fără ca persoana să conştientizeze stimulii dcelanşatori.
Legat de aceasta, există o poveste, despre doi psihologi, foarte preocupaţi să discute
aspecte academice ale psihoterapiei şi care pleacă în pauză de la un congres pentru a se plimba
pe stradă şi a discuta. Merg înainte pe stradă, complet absorbiţi de discuţia lor, şi după vreo două
ore ajung într-un cartier rău famat. După un timp în care merg discutând aprins, prin acel cartier,
brusc unul din ei se opreşte şi i se face frică. Este un exemplu de evaluare emoţională.
Evaluarea emoţională indică posibilitatea apariţiei unei situaţii concrete care să necesite
măsuri de remediere sau acţiune.
Pe de altă parte, evaluările emoţionale pot fi greşite, lipsite de acurateţe, astfel încât, cu
excepţia cazurilor de maximă urgenţă, evaluarea emoţională antrenează debutul uneui proces de
evaluare cognitivă, care este mai sistematic şi mai precis, şi care astfel poate da un plus de
credibilitate şi poate valida sau nu rezultatele evaluării emoţionale.
Ambele evaluări sunt subiective.
Evaluarea emoţională pripită, mai ales dacă nu este controlată în timp util de evaluarea
cognitivă, poate antrena acţiuni nechibzuite sau deplasate. În măsură egală, evaluarea emoţională
care se dovedeşte a fi întemeiată poate fi contracarată de una cognitivă greşită. Acest lucru se
poate întâmpla, de exemplu, în relaţiile de cuplu „toxice”, care pentru observatorul exterior sunt
evident distructive pentru persoană. Poate fi urmărit un proces decizional însă, în care persoana
evaluează că într-o asemenea relaţie are totuşi beneficii mai mari decât pierderile, sau evaluarea
este că nu are resursele proprii pentru a se descurca singură, astfel încât evaluarea cognitivă
„distruge” evaluarea emoţională, prin maximalizarea beneficiilor şi minimalizarea emoţiilor sau
reprimarea amintirilor negative.
Observatorul ascuns funcţionează în hipnoză în mod foarte asemănător cu evaluarea
emoţională. În cartea lui Axel Munthe, „Cartea de la San Michele”, este descris cazul unei
paciente hipnotizate de către doi studenţi de la medicină. I s-a dat sugestia posthipnotică ca la o
anumită oră a doua zi să vină acasă la cei doi studenţi, pentru o partidă de sex. Dar a doua zi, la
ora respectivă, pacienta, care era isterică, a făcut o criză de isterie şi nu a putut pleca din spital.
Ceea ce s-a întâmplat a fost că sugestia hipnotică a venit în contradicţie cu principiile etice şi
morale ale pacientei, astfel că sugestia posthipnotică nu a fost dusă la îndeplinire. Este un
exemplu prin care observatorul ascuns intervine, astfel că persoana hipnotizată nu va duce la
îndeplinire comenzi care vin în contradicţie cu ceea ce doreşte să facă sau este în dezacord cu
propria persoană.
Un alt exemplu de acest gen este relatat de Vladimir Gheorghiu în cartea sa, „Hipnoza”.
La un spectacol de hipnotism un bărbat s-a oferit voluntar şi, aflat pe scenă, a dus la îndeplinire
toate sugestiile hipnotizatorului, mai puţin aceea de a-şi scoate pantoful stâng. Indiferent cât de
mult a insistat hipnotizatorul ca bărbatul să îşi scoată pantoful, acesta a rezistat sugestiei. După
ce spectacolul s-a încheiat, bărbatul a spus hipnotizatorului că avea o gaură în ciorapul stâng, şi
în stare de veghe i-ar fi fost jenă să îşi scoată pantoful în faţa publicului.
În acelaşi sens, a fost realizat un exeperiment în care, în timpul transei hipnotice, unui
bărbat i s-a pus în mână un cuţit de carton şi i s-a dat sugestia de a-l înfige în asistentul
terapeutului, care era de faţă. Bărbatul a făcut acest lucru fără ezitare. S-a reluat transa şi de
această dată i s-a pus în mână un cuţit de desfăcut corespondenţa, fabricat dintr-un metal moale,
care în cel mai rău caz ar fi putut produce o rană superficială. I s-a dat aceeaşi sugestie de a
înfige cuţitul în asistent, bărbatul s-a dus spre el, a ridicat cuţitul, dar s-a întors spre terapeut
(fiind încă în transă) şi a întrebat: „Sunteţi sigur că vreţi să fac asta?”
Un caz frecvent citat în literatură este acela al masacrului din anii 70, în care actriţa
Sharon Tate, soţia lui Roman Polanski, a fost omorâtă în timpul unei petreceri, împreună cu toţi
invitaţii săi, de către un grup de hippies din California. La proces a fost invocat faptul că
persoanele din grupul de hippies care comiseseră crimele ar fi fost controlaţi prin hipnoză de
către Charles Manson, conducătorul grupului. Dar s-a demonstrat că persoanele din grup ar fi
comis oricum acele crime, şi că sugestiile hipnotice nu funcţionează dacă persoana nu doreşte să
ducă la îndeplinire ceea ce i se sugerează.
c. Ne putem reaminti cu mai mare acurateţe informaţii în timpul hipnozei? Putem accesa
amintiri pe care altfel nu le-am putea accesa?
Freud şi Breuer au aplicat transa hipnotică la pacientele isterice. Spre surprinderea lor în hipnoză
foarte multe din ele au relatat despre abuzuri sexuale comise de taţi în copilărie, după hipnoză
starea isterică fiind temporar diminuată. Ceea ce Freud şi Breuer au realizat a fost că este vorba
despre pseudo-amintiri, respectiv fantezii şi dorinţe inconştiente, rezultatele studiului
publicându-le în cartea „Studii despre isterie”. De altfel o parte din aceste experimente au stat la
baza teoriei psihanalitice a lui Freud.
d. Există contraindicaţii ale hipnozei?
În mod formal hipnoza este contraindicată în faza productivă din schizofrenie, pentru a nu agrava
sau induce simptome paranoide.
e. Relaxarea este necesară în hipnoză?
Nu. E. Balnyai si E. Hilgard au propus o metodă de hipnoză prin care pacientul pedalează pe
bicicletă.
f. Hipnoza crează dependenţă?
Nu, dar subiectul poate deveni dependent, si de aceea se insistă să se treacă de la heterohipnoză
la autohipnoză.
g. Hipnoza poate periclita sănătatea subiectului?
Există persoane cu contraindicatii pentru hipnoză: psihozele decompensate, perioada imediat
dupa infarct acut de miocard cu cord incă nestabilizat.
TESTELE DE SUGESTIBILITATE HIPNOTICĂ

Testele de sugestibilitate hipnotică urmează principiul izo-ului din meloterapie: la un pacient cu

depresie nu începem direct cu Vivaldi, de exemplu, ceea ce la început poate fi prea mult pentru
pacient. Se începe cu piese muzicale care să aibă o tentă melancolică, pentru ca apoi să
progresăm spre muzică mai alertă.
În terapie există o problemă a intenţionalităţii, reflectată de altfel şi în testele de
sugestibilitate hipnotică. Pacienţii relatează lucruri de genul „mi se întâmplă că...”, neluând în
considerare faptul că ei sunt cei care fac ca acel lucru să se întâmple, simţind ca şi cum i se
impune ceva din exterior. Practic îşi identifică părţi ale eului care par că „se răzvrătesc”
împotriva lui.
Prin testele de sugestibilitate se gestionează ideile, gândurile, concepţiile legate de ceea
ce clientul consideră că urmează să se întâmple. Există o suprapunere a sentimentelor
neajutorării, neputinţei, care apar ca şi componentă esenţială a problemei clientului.
Walter Mitchell nu este de acord cu teoriile referitoare la trăsăturile de personalitate,
pornind de la faptul că în practică comportamentul persoanei nu este atât de consistent pe cât ar
sugera teoria trăsăturilor. În majoritatea situaţiilor oamenii nu acţionează aşa cum ne-am aştepta,
pe baza teoriei trăsăturilor de personalitate, ci ca şi când asupra lor s-ar exercita un complex de
alţi determinanţi care fac ca în cele din urmă comportamentul să fie idiosincratic, adică funcţie
de situaţia evaluată. În locul trăsăturilor de personalitate, Mitchell postulează existenţa a cinci
variabile personale:
- Competenţele cognitive, care cuprind factori aptitudinali şi de inteligenţă. Ele stabilesc
limitele în cadrul cărora persoana se poate mişca în ce priveşte eficacitatea cu care îşi
aplică repertoriul de comportamente adaptative.
- Strategii de codificare, respectiv şabloane prin care persoana dă sens diferitelor situaţii cu
care se confruntă, de exemplu scenarii de tipul „dacă... atunci”.
- Expectanţele pe care persoana le formulează legat de felul în care se va soluţiona
confruntarea cu anumite circumstanţe concrete. Se referă la evaluarea secundară, descrisă
de Lazarus (secondary appraisal) (evaluarea resurselor proprii: pot sau nu să fac faţă
situaţiei). După Mitchell, dacă persoana estimează că şansele de a face faţă, de a reuşi,
sunt zero sau foarte mici, astfel încât reuşita să fie mai mult decât improbabilă, persoana
pur şi simplu nu se mobilizează, ceea ce înseamnă că nici măcar nu va încerca. Există şi
situaţii în care, datorită presiunii exercitate asupra persoanei, de dragul faţadei, are
tentative de rezolvare a situaţiei, dar cu implicare atât de scăzută, încât şansele sunt
compromise din start. Astfel funcţionează un mecanism protector prin care se
minimalizează probablitatea eşecului, prin neimplicare. Acest punct de vedere asupra
felului în care rezultatul final este evaluat subiectiv, de genul „Nici eu nu am vrut”, etc,
fiind alibiul care implică ideea că dacă se implica ar fi reuşit. În această categorie intră
mecanismele tipice de auto- handicapare: persoana, pentru a-şi putea contabiliza anumite
eşecuri astfel încât deznodământul acţiunilor să nu pericliteze imaginea de sine, are
diferite explicaţii „N-am intrat la facultate pentru că sunt leneş”. De fapt, nici nu dă
admitere, având un alibi gata pregătit. Decât să dea admitere şi să probeze ce IQ are sau
ce capacitate de a învăţa, mai bine are din start alibiul de „leneş”, care pentru persoană
poate părea chiar un atribut drăguţ, interesant.
- Ceea ce persoana crede că va obţine din confruntarea cu mediul sau situaţia. Persoana nu
numai că trebuie să anticipeze succesul, dar să şi valorizeze posibilele reuşite, să-i
confere importanţă situaţiei.
- Obiectivele de perspectivă ale persoanei, care deşi uneori sunt foarte îndepărtate în timp,
pot contribui la abandonarea unor tentaţii imediate exercitate asupra persoanei, la
renunţarea la efortul de a satisface nevoi imediate, cu condiţia ca în momentul respectiv
să poată fi intreprinse nişte acţiuni în slujba acelor obiective de perspectivă. Albert
Bandura numeşte aceasta „agentură”- adică capacitatea persoanei de a fi agent activ
angrenat în vizualizarea unor obiective personale- perspectivă foarte diferită de acea
marionetă trasă de sforile stimulilor situaţionali (John Watson, în behaviorismul clasic).
Persoanele nu acţionează doar datorită situaţiilor concrete, răspunzând la stimuli, ci se
mobilizează pe parcursul nivelului atins în realizarea lor, gestionează eşecurile
întâmpinate. Se face astfel recurs la o componentă numită „eficacitatea personală”
(Bandura).
Putem avea asupra hipnozei o viziune foarte prgamatică: hipnoterapeutul face ceva, clientul
răspunde la acel ceva, şi se apropie de rezolvarea problemei (la nivel fenomenologic). Dar
hipnoterapeutul recurge la mecanisme prin care funcţionează problema clientului, identifică
suprafeţe care necesită ameliorare, alege tehnicile terapeutice adecvate care permit
gestionarea aspectelor care trebuie ameliorate şi le aplică. În momentul în care ajunge la o
formulare de tipul „Se pare că această componentă a problemei clientului are un rol
important în menţinerea şi apariţia problemei cu care se confruntă, acest aspect ar putea fi
influenţat eficient de intervenţia X, şi această intervenţie X are ca rezultat ameliorarea
problemei cu care se confruntă clientul”, aceasta este o ipoteză terapeutică. Este o ipoteză
experimentală, în sensul că intervenţia care urmează este un exepriment care va valida
ipoteza sau va sprijini ipoteza nulă (a existat o greşeală în raţionamentul terapeutului).
Dacă intervenţia a avut succes, terapeutul va continua pe aceeaşi linie. Dacă intervenţia a
eşuat, atunci va trebui să revină la seria de ipoteze de la care a pornit, să le analizeze, şi să
găsească o ipoteză mai portivită. Diferenţa înte terapeuţii eficienţi şi cei ineficienţi, adică
terapeuţii cu reuşită crescută şi ceilalţi, este aceea că pot găsi resurse de flexibilitate ori de
câte ori ipoteza iniţială este infirmată şi în cel mai scurt timp găsesc o nouă ipoteză şi pun pe
roate o nouă intervenţie. Flexibilitatea le permite să detecteze că acea cale pe care s-a pornit
nu dă rezultate.
Cele mai eficiente forme de intervenţie se pot dovedi nepotrivite pentru un anume client,
chiar dacă informaţiile iniţiale sugerau că ar merge. Aceasta deoarece informaţiile obţinute se
surpă atunci când avem informaţia că tehnica X nu i se potriveşte. Tot aşa, nu există
medicamente care să aibă întotdeauna acelaşi efect la toţi pacienţii.
Pe de altă parte, mediatizarea unui anumit lucru îi „creşte eficacitatea”. De exemplu,
odată cu mediatizarea sucidului, creşte şansa de creştere a ratei suicidului. Dacă ajungi în
situaţii disperate în care tensiunea emoţională creşte foarte mult, creşte şansa de a recurge la
ceva prefabricat, adică metode prefabricate de soluţionare a situaţiei, cum este suicidul, care
dacă este mediatizat devine o soluţie la îndemână.
Tot aşa funcţionează modelele aperceptive, cum este cel din Rorschach. Mai departe de
modelul percepţiei (ceea ce persoana vede), sunt adăugate interpretări. Persoanele angajate în
modelul aperceptiv recurg la engramele cele mai disponibile, adică cele imprimate puternic
în condiţii de tensiune emoţională. Sau creşte posibilitatea de accesare a unei informaţii
datorită accesării ei frecvente. Pragul de activare a informaţiie accesate des scade, deci ele
 sunt activate foarte uşor. Practic aceste informaţii nu „le foloseşti”, ci ajung „să fie folosite”,
în sensul că apar aproape automat. De exemplu în sindromul de stress postraumatic amintirea
traumei este mereu actualizată.
Testele constituie o iniţiere a hipnozei şi prin intermediul lor obţinem o experienţă ce
poate fi fructificată ulterior. Prin starea de asemănare cu hipnoza sunt depăşite rezistenţe legate
de metodă. Reprezintă un element de stabilire a relaţiei terapeutice.
Sugestia poate fi : primară- raspuns ideomotor, secundară sau terţiară.
Testul ruperii creionului poate fi folositor pentru pacienţii care spun “nu pot”, pentru a le
demonstra că pot face şi lucruri pe care iniţial au crezut că nu le pot face. Terapeutul poate
demonstra cum se poate rupe creionul înainte de a-i cere pacientului să o facî.
Pendulul lui Chevreul se bazează pe răspunsul ideo- motor.
Este un test de sugestibilitate hipnotică, preferabil de aplicat înaintea hipnozei, pentru a
testa nivelul sugestibilitatii hipnotice, şi anume dacă persoana este mai uşor sau mai greu
hipnotizabilă. Acest exerciţiu permite să demonstrăm pacientului că hipnoza funcţionează şi se
creează o bază motivaţională adecvată pentru intervenţie.
Răspunsul ideomotor este un răspuns motor, adică micromişcări musculare care traduc
imaginarea unei mişcări. În timp ce imaginăm mişcarea, ea este traită la nivelul micromişcărilor
musculare amplificate de pendul, devenind vizibilă. Tot aşa se poate obţine un răspuns ideo-
senzorial, de exemplu imaginarea unui stimul nociceptiv ducând la simţirea durerii. Există de
asemenea răspunsuri ideosecretorii, de exemplu salivaţia la imaginarea unei lămâi tăiate.
Astfel de exerciţii vizează inducerea transei şi precizarea modificărilor puse în slujba
obiectivelor terapeutice.
Răspunsul ideomotor (pendulul lui Chevreul) este folosit pentru sondarea inconştientului,
a răspunsurilor de tip da/ nu/ nu sunt sigur, metodă promovată de Leslie Le Cron, care
lucrează cu pendulul lui Chevreul. Un alt promotor al răspunsului ideomotor este Ernesto Rossi,
care lucrează cu mişcarea involuntară a degetului.
Testele de sugestibilitate hipnotică permit practic investigarea rezistenţei la hipnoză.
Testul braţelor întinse este un exerciţiu introductiv cu elemente de transă, reacţiile de
rezistenţă la transă fiind astfel mai mici odată cu începerea exerciţiilor de hipnoză.
Testul ridicării privirii sau al rostogolirii ochilor- HIP este util clinicianului nu doar
datorită rapidităţii sale , ci şi datorită faptului că poate îndeplini mai multe scopuri.
Există în general trei ipoteze asociate acestui test:
 HIP măsoară hipnotizabilitatea utilizată clinic;
 poate fi folosit ca screening pentru anumită psihopatologie;
 ajută hipnoterapeutul să înţeleagă larg structura personalităţii pacientului deoarece HIP
postulează că există anumite trăsături de personalitate asociate cu diferite nivele ale capacităţii de
a intra in transă.
In practica clinica s-a observat ca semnul rostogolirii ochilor este asociat cu o
hipnotizabilitate crescuta, in timp ce semnul scazut al rostogolirii ochilor este asociat cu o
capacitate scazuta de a intra in transa.
Testele de sugestibilitate hipnotica se aplica ( preferabil) inaintea hipnozei, din doua
motive:
 testeaza nivelul sugestibilitatii hipnotice: persoana este sau nu hipnotizabila;
 permit sa demonstram pacientului ca hipnoza functioneaza; se creaza o baza motivationala
adecvata pentru interventie.
 Raspunsul ideomotor este un raspuns motor: micromiscari musculare care traduc
imaginarea unei miscari. In timp ce este imaginata miscarea, ea este traita la nivelul
micromiscarilor musculare, amplificate de exmplu de pendulul lui Chevreul.
Raspunsul ideosenzorial apare de exmplu la imaginarea unui stimul nociceptiv ducand
la simtirea durerii.
Raspunsul ideosecretor este de exemplu cel de salivatie la imaginarea unei lamai taiate.
Testele de sugestibilitate hipnotica vizeaza inducerea transei si precizarea modificarilor
puse in slujba obiectivelor terapeutice.

PREGĂTIREA TRANSEI

Pergătirea terenului pentru hipnoză este important şi se realizează prin:

- discutarea miturilor hipnotice
- testele de sugestibilitate
- pregătirea transei
Pregătirea transei atrage atenţia asupra faptului că atunci când se induce starea de transă
hipnotică ne folosim de o serie de modificări care se petrec în organism, care pot fi percepute în
corp, şi care practic ţin de cotidianul existenţei noastre ca fiinţă biopsihosocială, care în
majoritatea situaţiilor trec neobservate. Aceasta mai ales pentru că ele se petrec în paralel cu alte
acţiuni în care suntem angrenaţi, şi care ne monopolizează atenţia. Posibilitatea de a le sesiza
este o poartă ideală spre modificarea deliberată a acestora, în primul rând printr-un proces simplu
de alocare ţintită a unor resurse atenţionale. Îndreptându-ne atenţia asupra modificărilor discrete,
tocmai prin focusul atenţional, creştem în măsură semnificativă intensitatea acestora. Mai mult,
există posibilitatea unei jonglerii care are drept consecinţă o creştere deliberată a intensităţii
acestor senzaţii, respectiv a diminuării acestora.
În mare măsură hipnoza îşi găseşte bazele în jocul în care ne îndreptăm atenţia asupra
unor senzaţii care apar spontan în corp, urmată de intensificarea acestor senzaţii în detrimentul
altora, pe care dorim să le diminuăm (de exemplu durerea). Un lucru important este acela că
luarea la cunştinţă a acestor procese de către client este trăită ca o extindere a capacităţii de
control asupra modului în care funcţionează organismul şi în ultimă instanţă asupra funcţionării
fiinţei per ansamblu, lucrurile având o evoluţie firească de la elementar spre compus, de la foarte
simplu la tot mai complex, dinspre secvenţial spre atotcuprinzător, dinspre trăiri simple spre cele
mai complexe, implicate în problema cu care persoana se confruntă, şi nu în ultimă instanţă
dinspre ceea ce este foarte facil de controlat spre ceea ce la un moment dat apare ca foarte greu
sau imposibil de controlat.
Exerciţiul pregătitor se poate aplica la fiecare client cu care se lucrează în hipnoză, cel
puţin în prima fază ca hipnoterapeut. După un timp, prin excelenţă cu acei clienţi pe care îi
suspectăm ca mai puţin receptivi la intervenţia hipnotică, cu atât mai mult cu cât statutul de
exerciţiu pregătitor îl pune la adăpost de acele nelinişti sau rezistenţe cu care foarte mulţi clienţi
se apropie pentru întâia oară de hipnoza propriu- zisă. Astfel, beficiind de o mai mică biasare
către rezistenţă şi anxietăţi, exerciţiul crează premize de foarte multe ori mult mai favorabile
pentru o creştere a acuităţii perceptive prin intermediul căreia clientul poate veni în contact cu
acele senzaţii localizate în propriul corp, şi înainte de experienţa hipnotică propriu- zisă se poate
crea o bază experienţială, de care după aceea ne putem folosi în intervenţia hipnotică propriu-
zisă.
 Exerciţiile nu se învaţă pe de rost, iniţial hipnoterapeuţii începători ţinându-se însă de text
aşa cum este. În timp se dezvoltă un limbaj hipnoterapeutic care ajută ca având în minte structura
unei intrevenţii să se poată improviza la faţa locului. Apropos de aceasta, se spune că dotarea
minimă în cabinetul de hipnoterapie include lanterna, pentru a putea citi textul scris pe întuneric.

In hipnoza la sfarsitul exercitiului (transei) hipnotice se discuta in detaliu ce s-a intamplat

in timpul transei pentru a ajuta clientul sa constientizeze, sa prelucreze emotiile, senzatiile, si
pentru a intari emotiile, senzatiile, reactiile, care permit evolutia favorabila a terapiei , precum si
pentru a diminua frustrarea daca exercitiul nu s-a desfasurat asa cum s-a asteptat clientul. Unele
sugestii se vor realiza, altele nu, sau in mai mica masura. Nu exista insa niciodata esec, ci doar
feed- back. Interventiile de la care pornim sunt generale si trebuie ajustate pe particularitatile
pacientilor, pentru a le modela pe reactivitatea particulara a pacientului. La fiecare interventie
aceasta poate fi facuta mai eficienta ca precedenta.
Daca in timpul transei nu suntem siguri daca modificarea s-a produs sau nu, se cere
clientului un raspuns verbal sau un alt semnal, ca de exemplu o inspiratie adanca, a da din cap,
etc.
“Logica transei” poate fi diferita de cea din afara transei. De exemplu clientului i se
opreste timp de cateva secunde respiratia, exercitiul cere sa amplifice o anume senzatie si
clientul amplifica ridicarea degetului in loc de respiratie.( ramane “ amplifica”, dar clientul
substituie miscarea senzatiei).
In transa hipnotica exista patru tipuri de raspuns:
 negativ;
 pozitiv;
 amestecat pozitiv/ negativ;
 nu exista raspuns.

Formarea ca formator

Componente:
- urmărirea grupului:
o implicarea în exerciţii ca şi client, observator şi terapeut
o cum îşi ajută clientul terapeutul în acdrul exerciţiilor, în termeni de informaţii
furnizate, cooperare în transă, dezvăluire personală
o intervenţiile în grup: conţinutul lor, frecvenţă, grad de maturitate al intervenţiilor,
nivel de cunoştinţe
o nivelul dezvoltării personale şi felul în care dezvoltarea personală progresează în
timp
 participanţi cu dezvoltare personală iniţială de nivel înalt, care progresează
 participanţi cu dezvoltare personală de nivel relativ înalt, dar care nu sunt
dispuşi la dezvoltare personală ulterioară
 participanţi cu dezvoltare personală slabă care se dezvoltă pe parcurs
 participanţi cu dezvoltare personală slabă care nu se dezvoltă pe parcurs
o gradul de maturitate al participanţilor
o cât de des expun în grup ceea ce au făcut în cadrul exerciţiilor
 o dinamica grupului
- constituirea unei fişe personale pentru fiecare participant
- urmărirea prezenţei la grup
- constituirea unui dosar cu desfăşurarea formării
- întrebări şi observaţii personale