See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/300209194

Începuturile politicii regionale în România (precedat de o scurtă cronologie)

Article · January 2012

CITATIONS READS

2 91

2 authors:

Ioan Ianos Gabriel Pascariu

University of Bucharest Ion Mincu University of Architecture and Urbanism
203 PUBLICATIONS   448 CITATIONS    31 PUBLICATIONS   68 CITATIONS   

SEE PROFILE SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

EURAU2016 European Symposium on Research in Architecture and Urban Design: In Between Scales View project

Complex multidisciplinary platform for integrative and systematic research of identities and tangible and non-tangible cultural heritage in Romania View project

All content following this page was uploaded by Gabriel Pascariu on 10 April 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Brașov, Piața Sfatului. Foto: Lorin Niculae

Gabriel PASCARIU
Momente principale în implementarea
politicii de dezvoltare regională în România
Principal moments of the implementation of the regional
development policy in Romania
Moments principaux de l’implémentation de la politique
de développement régional en Roumanie

1993 - 1999
1993:
1 februarie: este semnat la Bruxelles Acordul European care instituie o asociere între România, UE şi statele membre.
1994:
este semnat Programul Naţional Indicativ pentru perioada 1994 – 1997 convenit între România şi UE, care conţine 4
priorităţi printre care şi dezvoltarea regională.
1996:
Februarie: este lansat în programul PHARE primul proiect pentru politica de dezvoltare regională.
Iulie: este publicat raportului „Disparităţi Regionale în România – 1990-1994”.
1997:
Aprilie: este publicată „Carta Verde – politica de dezvoltare regională în România”.
Mai: este organizată la Bucureşti Conferinţa internaţională, în cadrul căreia se adoptă, de către Guvernul României, „Carta
Verde” şi principiile politicii de dezvoltare regională în România.
1998:
16 Iulie: este publicată Legea nr. 151 privind dezvoltarea regională în România.
August: este lansat Programul PHARE de asistenţă tehnică pentru crearea şi consolidarea instituţiilor de dezvoltare regională în
România; programul se va desfăşura până în aprilie 2000.
Octombrie: este emisă HG 634 privind normele metodologice de aplicare a legii 151 şi regulamentul cadru de organizare şi funcţionare
a Consiliilor de Dezvoltare Regională (CDR).
Decembrie: este emis HG 978 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Dezvoltare Regională (ANDR) şi HG
979 privind desemnarea reprezentanţilor Guvernului în Consiliul Naţional de Dezvoltare Regională (CNDR).
Decembrie
(-febr.1999): formarea celor 8 CDR prin libera asociere a judeţelor şi semnarea unei convenţii de către reprezentanţii Consiliilor
Judeţene.
Decembrie
(-mai 1999): formarea celor 8 Agenţii de Dezvoltare Regională.
1999:
August: lansarea primei faze de finanţare a unor proiecte de dezvoltare regională în România (din fonduri Phare 1998 –
Programul Special de Pregătire; cca. 16 MEURO).
Aprilie
(-noiembrie): elaborarea primei variante (experimentale) a Planului Naţional de Dezvoltare (PND) şi a Planurilor de Dezvoltare Regională
(PDR);
Decembrie: înfiinţarea OPCP (Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE) şi a Fondului Naţional de Dezvoltare, în cadrul Ministerului de
Finanţe.

URBANISMUL 11 / 2012 DOSAR 71

 2000 - prezent
2000:
Aprilie
(-oct. 2001): se desfăşoară „Programul de sprijin pentru dezvoltare regională”, program de asistenţă tehnică, în continuarea celui din
perioada 1998 – 2000.
Mai: are loc comasarea ANDR cu ADR şi ANIMM (OG 48) şi reorganizarea acesteia (HG 382); ANDR căpătă dimensiuni de
minister.
Iunie: este adoptat Planul de acţiune al Programului guvernamental pe anul 2000 şi pe perioada 2001 – 2004, care prevede
acţiuni de sprijin pentru regiunile mai puţin dezvoltate din România;
Iulie - aug.: semnarea primelor contracte de finanţare pentru proiecte de dezvoltare regională din fonduri Phare.
Octombrie: finalizarea unei noi versiuni a PND pentru etapa 2000 – 2002.
2001:
Ianuarie: înfiinţarea Ministerului Dezvoltării şi Prognozei (MDP) prin HG 16 /2001; MDP preia atribuţiile ANDR privind
politica de dezvoltare regională.
Iulie: adoptarea legii amenajării teritoriului şi urbanismului (LATU) nr. 350 /2001; se face referire la elaborarea Planurilor de
amenajare a teritoriilor (zonale) regionale (PATZR).
August: se aprobă prin HG 759, structura, indicatorii şi fondurile aferente pentru finanţarea a 14 programe naţionale (experimentale)
de dezvoltare regională; HG 1116 din noiembrie 2001 modifică şi înlocuieşte această primă hotărâre.
Decembrie: finalizarea unei noi versiuni a PND, pentru etapa 2003 - 2005 şi depunerea documentului de poziţie privind capitolul 21
„Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale”.
2002:
Martie: deschiderea capitolului 21 de negociere cu UE, privind politica regională:
Iulie: se adoptă legislaţia privitoare la contractele de parteneriat public – privat (OG 16 aprobată prin legea 470 /2002 şi HG 621
pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a OG 16 privind contractele de parteneriat public- privat).
Septembrie: este publicată în MO, HG 829 /2002 privind aprobarea Planului naţional anti-sărăcie şi promovare a incluziunii sociale
(PNAinc);
Octombrie: lansarea în cadrul unei conferinţe a primei serii de studii de impact (SI)privind integrarea României în UE, sub egida
Institutului European Român (IER); SI9 se referă la politica de dezvoltare regională.
2003:
Iulie: reorganizarea Ministerului Integrării Europene (HG 734); sunt preluate atribuţiile MDP privind dezvoltarea
regională.
Programe de asistenţă tehnică pentru implementarea proiectelor de infrastructură regională.
Decembrie: finalizarea noii versiuni a PND, pentru perioada 2004 - 2006, în care este folosit un indicator agregat pentru stabilirea
cuantumului alocaţiilor financiare din fonduri nerambursabile pe regiuni de dezvoltare.
2004:
Martie: este emisă HG 402 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Integrării Europene; se organizează Autoritatea de
Management pentru Programul Operaţional Regional (POR). Prin HG 272 se desemnează Ministerului Finanţelor Publice
(MFP) ca autoritate de management (AM) pentru Cadrul de sprijin comunitar şi autoritate de management pentru Fondul
de coeziune; MFP devine coordonator al elaborării Planului Naţional de Dezvoltare (PND).
Martie-mai: se înfiinţează în mai multe ministere structuri specifice pentru gestiunea Instrumentelor Structurale, conform prevederilor
documentului de poziţie privitor la cap. 21.
Aprilie: guvernul emite HG 497 privind stabilirea cadrului instituţional pentru coordonarea, implementarea şi gestionarea
instrumentelor structurale (HG 1555 /2002 se abrogă; în 2008 HG 497 va fi înlocuit de HG 457).
29 Iunie: adoptarea şi publicarea legii 315 privind dezvoltarea regională în România; legea 151 este abrogată; noua lege
cuprinde şi prevederi care reglementează raporturile dintre CDR şi Consiliile Locale şi Judeţene.
August: guvernul emite HG 1115 privind elaborarea în parteneriat a Planului Naţional de Dezvoltare; vechea HG 1323 /2002 este
abrogată.
Septembrie: încheierea capitolului 21 privind dezvoltarea regională şi coordonarea instrumentelor structurale; România
obţine o finanţare de cca. 6,0 miliarde EURO pentru perioada 2007 - 2009.
Octombrie: începe elaborarea PND şi POR pentru perioada 2007 - 2009.
Noiembrie: încheierea ultimelor capitole de negociere pentru aderare la structurile UE (justiţie, afaceri interne şi competiţie).
Decembrie: se formează un nou guvern, care îşi propune printre altele şi revizuirea „decupajului” regional.

72 DOSAR 11 / 2012 URBANISMUL

 2005:
Martie: lansarea unui amplu program de instruire la nivel naţional privind utilizarea Fondurilor Structurale.
Aprilie: Semnarea tratatului de aderare la UE.
CE publică documentul programatic CSG 2007-2013 (direcţii strategice comunitare) şi primele versiuni ale noilor
regulamente privind instrumentele structurale pentru etapa 2007-2013.
Elaborarea primelor versiuni ale Planurilor Operaţionale şi a PND pentru 2007-2013.
Elaborarea Planurilor de Dezvoltare Regională 2007-2013 şi dezbateri publice;
Formarea instituţiilor naţionale şi regionale responsabile cu elaborarea şi implementarea programelor Operaţionale.
Se constituie noile birouri regionale pentru cooperare transfrontalieră (la Oradea, Timişoara, Călăraşi, Iaşi, Suceava).
Decembrie: publicarea PND 2007-2013, care include şi o primă versiune a CSDSR (Conceptul Strategic de Dezvoltare Spaţială a
României).
2006:
Iunie: Elaborarea CSNR (Cadrul Strategic Naţional de Referinţă) şi a Planurilor Operaţionale tematice precum şi a celui regional.
CSNR este aprobat în iunie de Guvernul României. Programului Operaţional Regional îi sunt alocate cca. 3,7 mlrd.
euro pentru intervalul 2007-2013.
Continuă procesul de construcţie instituţională la nivelul viitoarelor Autorităţi de Management pentru PO şi al viitoarelor
Organisme Intermediare.
2007:
1 ianuarie: România devine SM al UE;
Martie: remaniere guvernamentală şi desfiinţarea MIE; noul minister Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţei (MDLPL)
preia responsabilităţile din domeniile dezvoltării regionale şi spaţiale; în cadrul Ministerului de Finanţe fosta Autoritatea
de Management pentru Cadrul de Sprijin Comunitar (AMCSC) devine Autoritatea pentru Coordonarea Instrumentelor
Structurale (ACIS), conf. HG. 386/2007.
Mai: aprobarea versiunii finale a POR, care devine Programul REGIO 2007-2013 şi a DCI (Documentul Cadru de
Implementare), care detaliază obiectivele şi conţinutul axelor prioritare.
August -
septembrie: publicarea primelor „Ghiduri ale solicitantului” pentru axele prioritare şi domeniile cheie de intervenţie din POR.
Septembrie: se lansează licitaţiile deschise pentru depunerea de proiecte pe axele 2-6 ale REGIO şi se primesc primele cereri de
finanţare din FS pe axa 2 (infrastructura de transport).
Septembrie -
decembrie: se pregătesc criterii şi proiecte pilot pentru axa 1 din REGIO – dezvoltare urbană durabilă şi planuri integrate de dezvoltare
urbană.
2008:
Martie: acţiuni pentru implementarea Axei prioritare nr. 1 din POR – Dezvoltare urbană durabilă pentru care se vor întocmi planuri
integrate de dezvoltare urbană (PIDU).
Aprilie -
decembrie: proiect de asistenţă tehnică pentru Polii naţionali de creştere şi întocmirea Planurilor integrate de dezvoltare (PID).
August -
septembrie: sunt desemnaţi Polii naţionali de creştere şi polii de dezvoltare urbană prin HG 998 /2008 (completat cu 1149
/2008); se lansează ghidurile solicitantului pentru Axa prioritară 1 şi se stabilesc criterii de evaluare pentru PID şi PIDU.
Decembrie: MDLPL devine MDRL – Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţelor.
2009:
Decembrie: MDRL devine MDRT – Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului.
2011:
Octombrie: se înfiinţează MAE – Ministerul Afacerilor Europene prin preluarea DAE de la Ministerul de Externe şi ACIS de la
Ministerul de Finanţe.
2012:
31 martie: în cadrul POR sunt semnate contracte în valoare de cca. 85% din alocaţia UE; absorbţia efectivă a fondurilor europene
reprezintă cca. 12% din total.

URBANISMUL 11 / 2012 DOSAR 73

 Ioan IANOŞ
Gabriel PASCARIU
Începuturile politicii regionale în România
First steps of the regional policy in Romania
Les premiers pas de la politique régionale en Roumanie
Contextul anilor ‘90
Primul deceniu al tranziţiei post-decembriste s-a caracterizat prin evoluţii
imprevizibile şi contradictorii, în care procesele de deconstrucţie a vechilor
structuri şi mecanisme care asiguraseră funcţionarea societăţii timp de
peste 4 decenii se combinau cu cele de construcţie şi definire a unui nou
cadru legislativ, instituţional şi economic. Aceste procese au generat
convulsii la nivelul societăţii, amplificate şi de reaşezarea şi definirea
opţiunilor şi orientărilor politice. Evoluţiile pozitive legate de liberalizarea
pieţei economice şi a pieţei muncii, de emergenţa sectorului privat şi a
unor noi activităţi productive, de noua mobilitate socială şi educaţională,
de schimbările de natură comportamentală şi culturală au fost însoţite
de fenomene şi provocări majore. Acestea sunt legate de descreştere
economică generalizată, şomaj, inflaţie ridicată, creşterea datoriei
externe, scăderea sporului natural al populaţiei, migraţie externă ridicată,
schimbări ale fluxurilor migratorii interne, îmbătrânirea populaţiei rurale,
sărăcirea unei pături largi a populaţiei. Produsul intern brut al ultimului
deceniu al secolului trecut s-a situat constant sub cel înregistrat în 1989,
cu intervale oscilând între 70% şi 90% din acesta. Căderea economică a
României a fost apreciată de analişti ca fiind printre cele mai ample din
blocul răsăritean comunist, cu excepţia celei din fosta Iugoslavie, Albania
şi din unele republici post-sovietice.
Pe fondul unor astfel de schimbări şi transformări majore şi în lipsa unor
politici şi instrumente adecvate, structurile teritoriale, aşezările urbane şi
rurale, diferitele comunităţi locale au fost afectate şi au reacţionat în moduri
diferite în funcţie de potenţialul şi resursele specifice de care au dispus.
Căderea bruscă a sistemului politic şi economic centralizat a determinat
o creştere a decalajelor teritoriale în materie de dezvoltare economică şi
standard de viaţă pe fondul nu doar la lipsei unor reforme coerente dar şi
al unor măsuri populiste cu caracter inflaţionist-destabilizator1.
Odată cu apropierea României de structurile Uniunii Europene (UE) prin
semnarea Acordului de asociere în 1993, aceasta a beneficiat de sprijin
şi asistenţă tehnică în procesul complex de reconstrucţie economică
şi socială. În acest scop este înfiinţată Delegaţia Comisiei Europene
în România2, cu rolul de a susţine şi monitoriza acţiunile autorităţilor
naţionale în anevoiosul şi complexul proces de aderare. Sprijinul
comunitar se manifestă în mod concret prin instrumentul financiar creat
pentru fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est: PHARE3.
Candidatura României la UE devine oficială în iunie 1995, iar o primă
evaluare a îndeplinirii criteriilor de aderare are loc în următorii ani şi
devină cunoscută odată cu publicarea documentului Agenda 2000, în
1999. Negocierile pentru aderare încep în acelaşi an în decembrie şi se
desfăşoară după un program bine stabilit până la sfârşitul anului 2004. În
aprilie 2005 se semnează Tratatul de Aderare a României la UE.
Sfârşitul deceniului este marcat de profundele restructurări care au loc în
sectorul minier şi de o agravare a problemelor economice şi sociale, după
o scurtă redresare la mijlocul intervalului4. În acest context se pun bazele
unei politici regionale în România, prin iniţierea unor măsuri specifice
pentru zone defavorizate afectate de declin industrial sau cu specific
rural.
74 DOSAR
Disparităţi mai vechi...
Variaţia factorilor locali şi regionali a introdus diferenţieri în dezvoltarea
teritorială, fenomen care s-a accentuat pe măsura evoluţiei societăţii
româneşti. În perioada interbelică, aceste diferenţieri au atins valori critice,
s-au diminuat aparent în timpul regimului totalitar, dar în zilele noastre au
reapărut la adevărata lor dimensiune. Falsa diminuare a decalajelor dintre
judeţele ţării a fost demonstrată de evoluţia vieţii social-economice de
după anul 1990, când industria, artificial creată la nivelul acestora, nu s-a
putut adapta la condiţiile cerute de dinamica unei pieţe libere, generând
mari probleme de ordin social.
România interbelică a fost percepută drept o „ţară a contrastelor sociale
şi economice”, constată Bogdan Murgescu, observând mai ales puternica
polarizare socială şi sărăcia rurală, „un handicap pentru orice strădanie
de ridicare a eficienţei economice”5. Referitor la aceeaşi perioadă studii
recente vorbesc despre decalajele uriaşe de dezvoltare economică şi
social-culturală între provinciile istorice, Banatul, Transilvania, Muntenia
(datorită capitalei) fiind net mai dezvoltate în raport cu Oltenia sau
Dobrogea, cu zona Bucovinei sau a Crişanei şi Maramureşului6.
Prin mijloacele sale specifice, regimul comunist a urmărit recuperarea
unor decalaje generale de dezvoltare în raport cu alte ţări europene şi o
reechilibrare internă. Primele încercări de politici de dezvoltare regională
se regăsesc în mai vechile concepte de dezvoltare armonioasă sau de
dezvoltare echilibrată a tuturor judeţelor ţării. De-abia după 1965 s-a
încercat o mai bună definire a acestei politici, aceste idei constituindu-
se ca bază a reformei administrativ-teritoriale adoptate în 1968. Vechile
regiuni stabilite după model sovietic fiind considerate prea extinse
pentru o reală atenuare a decalajelor la nivel intraregional, în locul celor
16 regiuni administrative au apărut 40 de judeţe, dintre care cele din jurul
Bucureştiului au fost modificate ulterior.
În perioada totalitarismului, ideea de bază care a guvernat acţiunile
legate de dezvoltarea echilibrată a tuturor regiunilor ţării a fost aceea
că singura modalitate de reducere a decalajelor este industrializarea.
Spiritul egalitarist al dezvoltării, imprimat printr-o alocare a fondurilor în
proporţii superioare judeţelor slab dezvoltate, a determinat o neglijare
totală a aspectelor de eficienţă economică. Ca urmare, prin investiţii în
domeniul industrial s-a urmărit reducerea decalajelor dintre judeţele cele
mai dezvoltate şi cele mai sarace, acestea din urmă înregistrând creşteri
ale producţiei globale industriale (singurul indicator luat în considerare
în analizele comparative întreprinse) de zeci de ori mai mari decât
primele. Industrializarea prin mari unităţi a fost responsabilă de creşteri
de-a dreptul spectaculoase, în industria construcţiilor de maşini, chimică
sau industria uşoară. Acest tip de politică a determinat doar aparent şi
sectorial anumite reduceri ale decalajelor; în realitate, decalajele istorice
dintre nivelul general de dezvoltare al judeţelor s-au menţinut, aşa cum
aveau să demonstreze analizele de la începutul anilor ‘90.
Concentrarea resurselor în mari unităţi de producţie (rigide la dinamica
pieţei internaţionale), redistribuirea teritorială în masă a acestora fără
o motivaţie economică, dependenţa industriei de resursele externe şi
adoptarea deciziilor exclusiv la centru au determinat, în ultimii ani ai
regimului totalitar, o reducere a ritmului de creştere economică. Efectele
11 / 2012 URBANISMUL
politicii de dezvoltare echilibrată a tuturor judeţelor nu au fost nici pe
departe cele scontate, dimpotrivă, decalajele între urban şi rural s-au
accentuat, avansul marilor centre urbane faţă de cele mici şi mijlocii s-a
menţinut, migraţia populaţiei la mari distanţe s-a intensificat, chiar dacă
s-a încercat impunerea unor restricţii administrative pentru a contracara
imigraţia în marile centre urbane.
... şi disparități mai noi
România intră în tranziţie cu o economie slăbită „cu un handicap
major şi a avut greutăţi mari în a se desprinde de trecutul ei politic şi
economic7”. După nivelul PIB /locuitor (măsurat la paritatea puterii de
cumpărare), România se situa în 1990 la un sfert din valoarea medie
a Uniunii Europene şi se situa pe aceeaşi poziţie codaşă, alături de
Bulgaria, în ierarhia statelor europene, la fel ca în perioada interbelică.
Eşecul politicilor de redistribuţie şi echilibrare a dezvoltării economice şi
sociale în perioada comunistă, pe de o parte, şi provocările economiei
de piaţă şi ale liberalizării vieţii sociale, pe de altă parte, au pus problema
modului în care, în noile condiţii, România ar fi putut controla evoluţiile
şi evita derapajele. Ca urmare a exprimării intenţiei României de a adera
la UE, pe lângă exigenţele Consiliului European la Copenhaga în 1993
– democraţie, stat de drept, asigurarea drepturile omului şi protecţia
minorităţilor, crearea unei economii de piaţă funcţionale – se impunea
şi crearea de mecanisme şi instrumente care să asigure îndeplinirea
obiectivelor politicii de coeziune a UE, unul din cei 3 piloni de bază ai
construcţiei comunitare8.
În esenţă, ideea coeziunii este exprimată în actul de înfiinţare a
Comunităţii Europene, Tratatul de la Roma din 1957 – în care se vorbeşte
despre „dezvoltarea armonioasă a Comunităţii” şi „reducerea decalajului
dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a înapoierii
regiunilor cele mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor
rurale9”. La nivelul celor 12 – ulterior 15 – state membre ale UE, din anii ’90,
obiectivele coeziunii sociale şi economice erau asigurate în principal prin
politicile de dezvoltare regională şi Fondurile Structurale, ca instrumente
financiare de sprijin. Alături de celelalte 9 state central şi est-europene
care au semnat Acordurile Europene de asociere, România a fost ghidată
în sensul creării cadrului legislativ (acquis-ul comunitar) şi instituţional
adecvat, a politicilor şi instrumentelor necesare pentru a îndeplini cât mai
rapid condiţiile şi cerinţele aderării.
În acest context, dezvoltarea regională devine unul dintre cele patru
obiective prioritare incluse în Programul Naţional Indicativ Phare 1994-
1997 aprobat de Guvernul României şi de Comisia Europeană. În 1996,
Guvernul României dedică pentru prima dată politicii de dezvoltare
regională şi locală un capitol din programul de guvernare: „programele şi
fondurile pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare regională şi locală
vor fi constituite (…) principiile descentralizării şi subsidiarităţii vor fi
aplicate, caz în care autorităţile publice locale vor deveni partenerul de
dialog privilegiat. Programele naţionale de restructurare vor fi corelate
cu proiectele de dezvoltare regională şi locală (…) adoptarea variantelor
regionale şi locale va fi stimulată10”. De altfel, până la sfârşitul guvernării
1996-2000, o serie de programe speciale de investiţii sunt promovate
pentru judeţe sau arii geografice cu probleme precum Botoşani, Giurgiu,
Vaslui, Tulcea sau Munţii Apuseni.
Evaluările şi monitorizările Comisiei Europene, din acei ani indică faptul
că în 1997, România „nu are o politică specifică de dezvoltare regională”,
remarcând totuşi că există o „planificare teritorială realizată sub
autoritatea Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului care se
bazează pe un cadru legal, administrativ şi operaţional comprehensiv11”.
Drept urmare este iniţiat un program de asistenţă tehnică menit să
fundamenteze pe bază de studii şi documente programatice crearea
URBANISMUL 11 / 2012
Coperta raportului Disparităţi regionale în România
1990-1994
unei politici de dezvoltare regională în România12. Unul dintre primele
obiective ale programului a fost acela de a evalua nivelul disparităţilor
teritoriale interne precum şi o analiză comparativă a acestora în raport cu
celelalte state membre ale UE.
Punctul de plecare în acest demers l-a constituit analiza disparităţilor
regionale în România, analiză desfăşurată la nivel de judeţ. Analiza a vizat
o cunoaştere a situaţiei la câţiva ani de la prăbuşirea regimului comunist
şi o măsurare a dinamicii evoluţiei acestor disparităţi. Analizele efectuate
pe baza unei metodologii specifice de calcul a unui indicator global
al dezvoltării13 au evidenţiat discrepanţe semnificative între judeţele
ţării şi la nivelul unor mari regiuni rezultate prin agregarea judeţelor
vecine precum şi tendinţe de vădită accentuare a acestor decalaje. Între
concluziile analizei pot fi menţionate:
– marile discrepanţe teritoriale între estul şi sudul ţării, pe de o parte, şi
centrul şi vestul României, pe de altă parte (harta 1);
– existenţa unor judeţe care ocupă o poziţie superioară în ierarhia după
indicele global de dezvoltare, dar înregistrează valori foarte scăzute
la unii indicatori parţiali din sfera infrastructurii (Gorj) sau din sfera
standardului de viaţă familial (Hunedoara şi Galaţi);
– înregistrarea celor mai semnificative discrepanţe în domeniul
standardului de viaţă şi al dezvoltării economice, pentru ambii
indicatori parţiali, valorile primelor 5 judeţe depăşind de circa 2,5 ori
valorile înregistrate de ultimele 5 judeţe din ierarhiile naţionale ale
acestor indicatori;
– localizarea uneia dintre cele mai sărace arii exact în apropierea capitalei
Bucureşti, sugerând faptul că efectele induse de marea metropolă au
fost de natură să secătuiască regiunea de resurse, în special umane,
şi să transforme o arie avantajată teoretic pentru poziţia geografică,
într-una dezavantajată din punct de vedere social-cultural.
Analizele au arătat de asemenea faptul că sărăcia poate avea caracteristici
şi cauze diferite. Astfel, judeţele din Moldova (Vaslui, Botoşani, în principal)
se caracterizau printr-un grad generalizat de sărăcie economică, rezultat
din resurse materiale reduse şi dintr-un şomaj foarte ridicat. În opoziţie
DOSAR 75
cu acestea, judeţele din sudul Munteniei (Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu
şi Teleorman), se caracterizau mai degrabă printr-o sărăcie culturală
dominantă, exprimată de un nivel educaţional scăzut, de condiţii sanitare
precare, precum şi de o rată a mortalităţii infantile foarte ridicată.
Analizele au demonstrat în mod obiectiv că România, deşi cu un nivel
modest de dezvoltare, comparativ cu alte state membre ale UE, prezenta
decalaje semnificative la scara teritoriului, la nivel regional şi judeţean.
Studiile de caz elaborate pentru 4 judeţe (Alba, Dolj, Teleorman, Vaslui)
au arătat că şi la nivel micro-teritorial, intra-judeţean existau disparităţi
importante între mediul urban şi rural în general, între oraşele mari şi cele
mici şi mijlocii şi între ariile periurbane şi cele profund rurale14.
Carta Verde şi decupajul regional
Studiile şi analizele elaborate pe parcursul programului au constituit
un fundament obiectiv pentru formularea propunerilor concrete de
implementare a unei politici de dezvoltare regională în România, inspirată
din modele europene. Propunerea s-a materializat în documentul care a
reprezentat principalul produs al programului, respectiv raportul „Carta
Verde – Politica de dezvoltare regională în România”. Având un caracter
consultativ15, documentul a fost aprobat formal şi însuşit de Guvernul
României în cadrul unei Conferinţe cu participare internaţională
organizate în mai 1997 sub patronajul Preşedinţiei.
Pe lângă evaluarea disparităţilor teritoriale ale României, raportul prezintă
experienţe şi modele europene de politici regionale şi formulează
propuneri concrete privind cadrul legislativ, instituţional şi instrumentele
necesare pentru o politică de dezvoltare regională în România. Totodată,
raportul propune şi un nou decupaj teritorial de nivel regional, care
76 DOSAR
grupează cele 41 de judeţe şi municipiul Bucureşti în 8 regiuni de
dezvoltare. Definirea acestui nou nivel teritorial a avut o importanţă
deosebită pentru crearea cadrului instituţional de implementare a politicii
de dezvoltare regională, devenind totodată nivelul de referinţă pentru
politica de coeziune a UE şi alocarea fondurilor europene. Se aprecia că
judeţul ca entitate teritorială este prea mic şi ineficient pentru gestionarea
unor politici regionale. Dimensiunea medie a acestuia îl situa pe o poziţie
similară departamentului francez, adică pe un nivel de tip NUTS3 în
sistemul statistic al Eurostat16 şi nu NUTS2, adică nivelul de referinţă al
politicii de coeziune şi al dezvoltării regionale în UE. La acest nivel, state
membre precum Franţa, Italia, Spania numărau în jur de 20 de regiuni,
toate cu caracter administrativ. Polonia aflată într-un proces similar, îşi
definea un nou palier teritorial prin crearea a 16 regiuni, ca rezultat al
agregării celor peste 60 de voievodate (entităţi similare judeţului).
În Carta Verde publicată la începutul anului 1997 se afirma: „Din
perspectiva dezvoltării, ar fi mai eficient dacă ţara ar fi structurată într-
un număr mai mic de regiuni de dezvoltare, formate prin regruparea
judeţelor cu niveluri/profiluri complementare de dezvoltare. Aceasta ar
putea conduce la o scădere a numărului de regiuni de la 42 (numărul
de judeţe) la 8, ceea ce ar simplifica procesul de implementare a unor
politici de dezvoltare regională.” Particularităţile spaţiului românesc,
evoluţia istorică şi structura etnică a populaţiei au constituit elemente
fundamentale în ecuaţia stabilirii unui astfel de decupaj teritorial.
În aceste condiţii, cele mai numeroase discuţii au vizat criteriile care ur-
mau să stea la baza delimitărilor teritoriale. Cel mai frecvent a fost pus în
discuţie criteriul istoric, conform căruia provinciile istorice erau elementul
de bază. Alte criterii luate în calcul au fost: utilizarea ca element definito-
riu al regiunilor naturale (ceea ce ar fi însemnat mari dificultăţi în asigura-
Harta disparităţilor teritoriale publicată în
Carta Verde din 1997
11 / 2012 URBANISMUL
rea funcţionalităţii acestora) sau combinarea provinciilor istorice cu ariile
etnice dominante. Au existat opinii care au susţinut necesitatea reîntoar-
cerii la „ţinuturile” din perioada interbelică sau chiar revenirea la regiunile
stabilite după modelul sovietic care au funcţionat între 1950 şi 1968.
În cele din urmă s-a apreciat că trebuie ţinut cont de realităţile anilor ‘90 şi
de faptul că era necesară îndeplinirea simultană a mai multor criterii, între
care: acordul judeţelor existente de a coopera în cadrul unei regiuni mai
mari, un prag minim al numărului de locuitori de cca. 2 milioane pentru
relevanţă statistică şi corespondenţă cu sistemul NUTS, funcţionalitate şi
conectivitate optime – însemnând ca toate regiunile să aibă cel puţin unul
sau mai multe oraşe situate în vârful ierarhiei urbane a ţării, iar reţeaua de
căi de comunicaţii să asigure legături bune şi un timp redus de parcurs
între judeţele componente.
Au fost luate în calcul şi criterii cu caracter complex precum asigurarea unei
complementarităţi din punct de vedere al resurselor şi profilului economic
şi solidaritatea intra-regională ca principiu al cooperării între judeţe
dezvoltate şi mai puţin dezvoltate. Pe baza unor astfel de considerente
şi a consultării judeţelor, a fost formulată propunerea organizării a 8
regiuni de dezvoltare (harta 2), grupând subregiuni cu probleme similare
de dezvoltare şi în care se puteau identifica arii-problemă caracterizate
de sărăcie profundă, declin industrial, poluare intensă sau puternice
fenomene de eroziune a solului. O situaţie aparte a reprezentat-o cazul
regiunii Sud şi a municipiului Bucureşti care, împreună cu judeţul Ilfov – la
vremea respectivă Sectorul Agricol Ilfov – forma o entitate teritorială cu
particularităţi distincte. Deşi iniţial s-a mers pe ideea unei regiuni unice,
s-a apreciat în final că o astfel de grupare ar genera o structură mult
prea mare şi greu de gestionat17. Un alt compromis a fost cel legat de
regiunea Sud-Est, în care zona Dobrogei se evidenţia ca un areal aparte şi
de sine stătător, dar se situa mult sub pragul admis al mărimii populaţiei.
Regiunea rezultată rămâne însă marcată de o puternică bipolaritate între
Constanţa şi gruparea Brăila-Galaţi, fiecare având arii de influenţă bine
definite.
Legea dezvoltării regionale
şi formarea regiunilor de dezvoltare
Obiectivele proiectului şi ale raportului final (Carta Verde) au vizat o
ţintă mai îndepărtată: momentul aderării şi, mai ales, al etapei post-
aderare a României la UE. Sesizând slăbiciunea mijloacelor şi metodelor
administrative şi bugetare ale României la nivelul anilor ‘90, Eneko
Landaburu, Director General pentru Politica Regională în Comisia
Europeană preciza în prelegerea ţinută la conferinţa din mai 1997:
„...România trebuie să se doteze cu proceduri şi sisteme de control
comparabile cu cele care există în actualele state membre precum şi
cu instrumente specifice de politică regională. Reformele, de mare
importanţă pentru gestionarea Fondurilor Structurale, necesită mai mulţi
ani pentru a-şi face simţite efectele. Înainte de aderare, România trebuie
să fie dotată cu instrumentele necesare18”.
Prevederile esenţiale ale acestui document au constituit baza Legii
privind dezvoltarea regională în România19, lege adoptată de Parlamentul
României în anul 1998. Apariţia legii, deşi cu o întârziere de aproape un
an de la formularea primelor propuneri, a fost actul determinant care a
permis constituirea regiunilor de dezvoltare şi a instituţiilor responsabile.
De altfel, unul dintre obiectivele legii a fost chiar „pregătirea cadrului
instituţional pentru a răspunde criteriilor de integrare şi eligibilitate în UE
şi ale Fondurilor Structurale şi de Coeziune”.
Carta Verde prevăzuse un alt parcurs pentru implementarea politicii re-
gionale în România, bazat pe o etapă experimentală de doi ani şi imple-
mentarea de proiecte de dezvoltare la nivelul a două regiuni pilot. Un
rol important era conferit Consiliului Naţional de Dezvoltare Regională,
care ar fi trebuit condus de un specialist numit de primul ministru sau de
URBANISMUL 11 / 2012
Coperta raportului Carta Verde din 1997
secretarul general al guvernului şi care urma să monitorizeze etapa ex-
perimentală şi să propună abia la finalul celor 2 ani un cadru final pentru
politica de dezvoltare regională. Sub presiunea reformelor în economie
şi a nevoii de a contracara prin instrumente mai eficiente efectele sociale
negative ale acestora, guvernul a acţionat mai rapid, impunând practic
printr-un act de voinţă, recomandările raportului. Astfel, în baza legii sunt
înfiinţate mai întâi prin HG, structurile la nivel central: Consiliul Naţional
de Dezvoltare Regională (CNDR) organism naţional responsabil pentru
promovarea obiectivelor politicii de dezvoltare regională menit să apro-
be Strategia Naţională şi Programul Naţional de dezvoltare regională şi
Agenţia Naţională de Dezvoltare Regională (ANDR) – organ executiv al
CNDR cu statut juridic propriu, cu rol major în elaborarea Strategiei Naţi-
onale şi a Programului Naţional de dezvoltare regională.
La începutul anului 1999 sunt înfiinţate tot prin HG structurile regiona-
le: Consiliile de Dezvoltare Regională (CDR) ca organ deliberativ care
analizează şi decide cu privire la strategia şi programele de dezvoltare
regională şi Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR) ca organizaţii non-
guvernamentale, de interes public, subordonate Consiliilor şi care elabo-
rează şi propun acestora strategia şi programele de dezvoltare regională.
Dacă ADR-urile au statut juridic, CDR-urile nu au acest statut, pentru că
ele reprezintă nişte entităţi teritoriale fără personalitate juridică. Legea
prevede constituirea regiunii de dezvoltare printr-o convenţie semnată
de reprezentanţii consiliilor judeţene şi respectiv ai Consiliului General
al Municipiului Bucureşti, regiunile astfel constituite devenind cu avizul
Guvernului, „cadrul de implementare şi de evaluare a politicii de dezvol-
tare regională”.
Sub aceste auspicii sunt înfiinţate în prima parte a anului 1999 cele 8 re-
giuni de dezvoltare, în urma negocierilor directe dintre judeţele vizate.
Procesul nu este lipsit de mici convulsii şi nemulţumiri, în special din par-
tea unor judeţe mai dezvoltate precum Braşov, Constanţa sau Prahova,
care nu doreau să se asocieze şi să împartă viitoarele resurse cu judeţele
vecine mai slab dezvoltate. În final, formula propusă de Carta Verde este
acceptată şi procesul de formare a regiunilor se încheie odată cu desem-
narea reprezentanţilor locali în CDR şi desemnarea directorilor ADR-urilor
şi stabilirea sediilor acestora.
Practic, în mai puţin de 2 ani de la adoptarea Cartei Verzi, cadrul politicii
DOSAR 77
Decupajul regional cu cele 8 regiuni,
propus în Carta Verde din 1997
regionale era creat. În intervalul următor, proiectele de asistenţă tehnică
ale UE au continuat, sprijinind procesul de formare a personalului angajat
în noile instituţii şi de elaborare a primelor planuri şi strategii de dezvol-
tare regională. Experimentarea implementării primelor proiecte de dez-
voltare regională debutează tot în cursul anului 1999, prin lansarea unui
„Program special de pregătire” cu caracter pilot în valoare de 16 milioane
de euro.
Continuări şi perspective
Carta Verde din 1997 şi proiectul Phare „Regional Policy Analysis &
Development” au avut darul de a stimula interesul general şi de a
iniţia o dezbatere largă în legătură cu politica de dezvoltare regională,
dezbatere care pe fond nu este încheiată nici în prezent. Pe de altă parte,
prin rezultatele sale, proiectul a contribuit efectiv la stabilirea unui cadru
legislativ, instituţional şi procedural, la definirea şi utilizarea de instrumente
şi mecanisme specifice, care s-au perfecţionat în ultimii 15 ani, păstrând
însă în bună parte conceptul şi designul iniţial. Menţinerea şi continuitatea
unor elemente precum decupajul teritorial, cadrul instituţional la nivel
regional, modelul de programare şi elaborare a documentelor strategice
ilustrează coerenţa şi realismul propunerilor făcute. Eficacitatea sistemului
creat a fost demonstrată odată cu momentul aderării, în 2007 şi accesarea
Instrumentelor Structurale de către România. Dintre toate programele
operaţionale, cel regional are rata de absorbţie cea mai ridicată în prezent
(cca. 12%), aproape dublă faţă de celelalte programe20.
Trebuie spus că decizia UE de începere a negocierilor de aderare din 1999
a fost un moment crucial – după cum subliniază Bogdan Murgescu – în
evoluţia societăţii româneşti post-decembriste21. Perioada de pre-aderare
care a urmat a fost una a reformelor şi structurării politicilor economice
stimulate de nevoia îndeplinirii diferitelor condiţii specifice celor 31 de
capitole de negociere. În acest interval au fost experimentate şi o serie
de programe naţionale de sprijinire a unor zone industriale în declin, a
zonelor miniere în profundă restructurare, a judeţelor mai slab dezvoltate
economic, s-au constituit şi consolidat noile instituţii regionale şi centrale
menite să gestioneze dezvoltarea regională.
Ceea ce se poate reproşa este poate tocmai prea marea stabilitate a
78 DOSAR
sistemului şi lipsa unor acţiuni concrete şi curajoase de optimizare
şi adaptare a acestuia la evoluţia generală a societăţii. Conceput pe
ideea de a conferi un rol important autorităţilor centrale în prima fază
de implementare – compromis considerat necesar pentru a asigura o
anumită eficienţă în funcţionare – sistemul urma să fie supus unui proces
de descentralizare treptată prin transferarea de atribuţii şi resurse la
nivelul regiunilor şi prin întărirea rolului acestora. În discursul concluziv
al Conferinţei din 1997, Karen Fogg22 atrăgea atenţia asupra necesităţii
de a continua discuţiile pentru găsirea modelului optim de dezvoltare
regională, de a spori rolul şi implicarea autorităţilor locale şi de a
reintroduce conceptul de „planificare” în noile condiţii ale unei economii
de piaţă şi ale unei societăţi democratice. Centralizarea excesivă a
procesului în anii care au urmat, evitarea unor schimbări de natură să
perturbe mersul general al negocierilor de aderare, lipsa unor adevărate
„voci” regionale la nivelul autorităţilor locale interesate mai mult de
competiţie decât de cooperare au fost principalele elemente care au
contribuit la „anchilozarea” sistemului.
Transformarea de către autoritatea centrală responsabilă a politicii
regionale într-o simplă competiţie pentru proiecte, în care planificarea,
dialogul şi parteneriatul au căpătat aspecte pur formale sau declarative,
a condus poate la o relativ bună absorbţie a fondurilor europene, dar a
reprezentat un eşec în ceea ce priveşte prevenirea şi reducerea decalajelor
inter- şi intra-regional. Tendinţele de mărire a ecartului dintre zonele
dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate, sesizate de analizele efectuate
în 1996-1997, au fost confirmate de evoluţiile ulterioare, în ciuda
implementării unei politici de dezvoltare regională în România începând
cu 1998 (fig. 1). Astfel, într-un interval de 12 ani, raportul dintre regiunea
Bucureşti-Ilfov şi regiunea de dezvoltare Nord-est a crescut de la 2,35 în
1998 la 3,78 în 2009 (date Eurostat).
În aceste condiţii şi în perspectiva următoarei perioade de programare
dezbaterea asupra politicii de dezvoltare regională şi a procesului de
regionalizare rămâne deosebit de actuală. Conferirea statului administrativ
regiunilor de dezvoltare este cu siguranţă un element cheie în definirea
viitorului politicii regionale, dar acesta nu este singurul: rolul instituţiilor
regionale şi relaţiile inter-instituţionale nu sunt pe deplin clarificate,
resursele financiare necesare bunei lor funcţionări nu sunt asigurate la un
nivel corespunzător atribuţiilor şi sarcinilor, instrumentele de planificare
11 / 2012 URBANISMUL

regională nu sunt suficient de bine definite şi nici relaţia acestora cu
alte instrumente sectoriale sau de planificare spațială. Un document de
lucru al unei agenţii de dezvoltare regională, din 2005, semnala faptul
că „lipsa unor structuri regionale clar definite si puternice a condus la
imposibilitatea negocierii cu U.E. a unor fonduri semnificative din care să
se finanţeze proiectele generate şi susţinute la nivel local”. Este un fapt că
în actuala etapă doar ceva mai puţin de 20% din fondurile europene sunt
gestionate de regiuni, restul fiind apanajul structurilor naţionale, ceea ce
ridică serioase semne de întrebare asupra consistenţei actualei politici de
dezvoltare regională în România.
Ioan IANOŞ este geograf şi profesor universitar la Facultatea
de Geografie a Universităţii Bucureşti, director al Centrului
Interdisciplinar de Cercetări Avansate asupra Dinamicii Teritoriale
(CICADIT).
Gabriel PASCARIU este arhitect-urbanist, cadru didactic la
Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti
Note
1 Bogdan Murgescu, (2010), România şi Europa – Acumularea decalajelor economice (1500 - 2010), ed.
Polirom, p. 466-468.
2 Înlocuită la 1 ianuarie 2007 de Reprezentanţa Comisiei Europene.
3 Poland and Hungary Assistance for Restructuring their Economies a fost creat în 1989, pentru Polo-
nia şi Ungaria, dar a fost ulterior extins destul de repede şi la celelalte foste ţări comuniste care au aderat
în primul deceniu al secolului XXI (Ţările Baltice, Cehia, Slovacia, Slovenia, Bulgaria şi România).
4 A se vedea studiul de impact elaborat în cadrul IER: Politica de coeziune a Uniunii Europene şi dez-
voltarea economică şi socială la nivel regional în România.
5 Bogdan Murgescu, (2010), p. 270-275.
6 Pentru detalii se recomandă analiza efectuată de József Benedek şi Ibolya Kurkó, Evoluţia şi caracter-
isticile disparităţilor teritoriale din România, publicată în volumul Politicile regionale în România, (2010),
ed. Polirom, şi lucrarea coordonată de Claudia Popescu, Disparităţi regionale în dezvoltarea economico-
socială a României, (2003), ed. Meteor Press.
7 Daniel Dăianu în România şi Uniunea Europeană, inflaţie balanţă de plăţi, creştere economică, (2002),
ed. Polirom.
8 Cei trei piloni sunt definiţi prin Tratatul de la Maastricht din 1992. Alături de aşa-numitul „Pilon comu-
nitar” – politica de coeziune, sunt definiţi pilonul de politică externă şi de securitate şi cel de cooperare
judiciară în probleme de criminalitate.
9 În preambulul Tratatului de la Roma din 1957.
10 Din „Programul Guvernului României” publicat în decembrie 1996.
11 Studii ale Comisie Europene, premergătoare elaborării Agendei 2000, (1997), Bruxelles. Sunt de
menţionat o serie de activităţi în domeniul planificării teritoriale legate de analiza şi elaborarea de
strategii pentru zone prioritare, precum litoralul Marii Negre, Delta Dunării şi munţii Apuseni. La începutul
anilor ‘90, Comisia pentru Zonele Montane a fost de asemenea foarte activă în încercarea de a revigora
cele 35 de procente din teritoriul naţional bogat în resurse locale (agricultură, turism, tradiţii culturale,
silvicultură, producţie artizanală), care nu erau valorizate datorită accesibilităţii reduse, lipsei spiritului
antreprenorial şi a reţelelor de comunicaţie.
12 Programme for Regional Analysis and Development a început la 1 februarie 1996 şi s-a finalizat
la 31 ianuarie 1998. Implementarea acestui program s-a făcut de către Departamentul Administraţiei
Publice Locale al Guvernului României. Programul a fost derulat de un consorţiu coordonat de firma
Rambøll (Danemarca), alături de European Policies Research Centre (EPRC) al Universităţii Strathclyde
din Glasgow şi GOM Vlaams-Brabant din Belgia. Asistenţa tehnică a fost asigurată de un grup de experţi
străini şi locali, care au colaborat cu un Grup de Lucru Interministerial (Task Force) pentru Politica de
Dezvoltare Regională, care a cuprins reprezentanţi ai unor instituţii centrale şi ai unor organizaţii
URBANISMUL 11 / 2012
View publication stats
Figura 1: Evoluţia PIB /locuitor (PPC) în
intervalul 1998-2009 (sursa: Eurostat)
nonguvernamentale (ONG). Existenţa unei bune cooperări între membrii echipei de experţi şi grupul
de lucru şi libertatea mare de a analiza şi de a propune soluţii ştiinţifice pe parcursul implementării
programului, explică de ce rezultatul final a fost foarte puţin criticat.
13 Au fost luate în calcul patru categorii de indicatori: economie, infrastructură, demografie şi standard
de viaţă familial. Fiecare dintre aceste categorii au inclus între doi şi şase indicatori elementari.
14 Analiza mediului rural a făcut obiectul unor studii şi analize specifice, în acelaşi interval al anilor
1997-1998, materializate prin „Carta Verde a dezvoltării rurale în România”, care a fundamentat progra-
mul SAPARD pentru intervalul 2000-2006.
15 În limba engleză a fost denumită „Green Paper – Regional Development Policy in Romania”, denu-
mire folosită de regulă de Comisia Europeană atunci când lansează în dezbatere şi consultare propuneri
pe o anumită temă şi doreşte să colecteze opinii, sugestii, reacţii, uneori în vederea formulării de pro-
puneri cu caracter legislativ (Green Paper - TEN-T: A policy review (2009), Green Paper on Territorial Cohe-
sion (2008), Green Paper - Towards a new culture for urban mobility (2007) etc.). O Cartă Verde poate fi
urmată uneori de o Cartă Albă, care premerge acţiuni concrete.
16 Directoratul General pentru statistică al Comisiei Europene. Conform recomandărilor Eurostat,
nivelul NUTS3 corespunde unor unităţi teritoriale de 150-800.000 locuitori, iar NUTS2 unora având între
800.000 şi 3 milioane. NUTS este „nomenclatorul unităţilor teritoriale statistice” al UE.
17 Se poate invoca drept contra-argument cazul regiunii pariziene Île-de-France, care are peste 11
milioane de locuitori. Trebuie ţinut cont însă de realitatea politico - administrativă şi de capacităţile şi
experienţa managerială a structurilor instituţionale şi teritoriale franceze.
18 Discurs rostit pe 12 mai, la Bucureşti de Eneko Landaburo, în cadrul Conferinţei „Politica de dezvol-
tare regională în România“.
19 Legea 151 privind politica de dezvoltare regională adoptată în iulie 1998 este abrogată şi înlocuită
de legea 315 /2004.
20 Sursa: Ministerul Afacerilor Europene (MAEur), http://www.dae.gov.ro/.
21 Bogdan Murgescu, (2010), p.471-473.
22 Discurs rostit pe 13 mai, la Bucureşti de Şeful Delegaţiei Comisiei Europene în România, d-na Karen
Fogg, în cadrul Conferinţei „Politica de dezvoltare regională în România”.
Bibliografie
Bakk, M., Benedek, J., (2010), Politicile regionale în România, ed. Polirom.
Dăianu, D., Vrânceanu, R., (coord.), (2002), România şi Uniunea Europeană, inflaţie ba-
lanţă de plăţi, creştere economică, ed. Polirom.
Ianoş, I., (2007), Romanian Experience in Defining of Regional Development Policy, în
Prvi Kongres Srpskih Geografa, I, Beograd, p.163-174.
Murgescu, B., (2010), România şi Europa – Acumularea decalajelor economice (1500 –
2010), ed. Polirom.
Pascariu, G., et. all, (2003), Politica de coeziune a Uniunii Europene şi dezvoltarea eco-
nomică şi socială la nivel regional în România, ed. Institutul European din România.
Popescu, C.R. (coord.), (2003), Disparităţi regionale în dezvoltarea economico-socială a
României, (2003), ed. Meteor Press.
Proceedings ale Conferinţei „Politica de dezvoltare regională în România”, 12-13 mai
1997, Bucureşti.
Regional Disparities in Romania 1990-1994, (1996), raport al grupului de consultanţă
Rambøll format din Torben Nørkær Hansen, Ioan Ianoş, Gabriel Pascariu, Victor
Platon şi Dumitru Sandu, elaborat în cadrul proiectului „Regional Policy Ana-
lysis & Development“, PHARE - RO9408/101.
Carta Verde – politica de dezvoltare regională în România, (1997), Guv. României şi
Comisia Europeană.
DOSAR 79