IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1.1. Notiunea de izvor de drept

Expresia de “izvoare ale dreptului” e folosita in literatura de specialitate cu 3
sensuri:
1) totalitatea conditiilor materiale de existenta care determina un anumit tip de
reglementare juridica (izvoare de drept in sens material)
2) totalitatea documentelor pe baza carora se poate realiza reconstituirea
fizionomiei unor institutii juridice
3) totalitatea procedeelor prin intermediul carora normele sociale se transforma in
norme juridice si dobandesc caracter obligatoriu (izvoare de drept in sens formal)

• In epoca veche, izvoarele de drept in sens formal au fost:

-obiceiul
-legea
-edictele magistratilor
-jurisprudenta

• In epoca clasica, acestor 4 izvoare li s-au adaugat:

-senatusconsultele
-constitutiunile imperiale

• In epoca post-clasica, izvoarele formale de drept au fost:

-obiceiul
-constitutiunile imperiale
1.2. Obiceiul
Obiceiul juridic este considerat cel mai vechi izvor de drept formal. In textele
romane, obiceiul era mos maiorum (obicei mostenit din batrani) sau jus
nonscriptum (dreptul nescris). Obiceiurile se formeaza prin repetarea indelungata
a unor comportari, si guverneaza viata sociala in orice forma a ei. In epoca
prestatala, obiceiul a avut un caracter nejuridic: nu exista statul ca sa le impuna
prin forta coercitiva. Toti membrii societatii aveau interese comune si de aceea,
obiceiurile erau respectate de bunavoie. Dupa fondarea statului, anumite
obiceiuri, cele convenabile si utile clasei dominante, au fost sanctionate de stat,
transformandu-se astfel in obiceiuri juridice obligatorii. Pentru aproximativ un
secol, obiceiul a fost unicul izvor al dreptului privat roman, desi la origine,
obiceiurile nu erau cunoscute de popor, ci tinute secret de catre pontifi. De aceea,
plebeii au cerut ca obiceiurile sa fie codificate si publicate in forum, astfel incat toti
cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor de drept. Odata cu dezvoltarea
economiei de schimb, functiile obiceiului au fost preluate de alte izvoare mai
evoluate: legea, edictele magistratilor, jurisprudenta. Obiceiul a continuat sa fie
izvor de drept si in epoca clasica, marele jurisconsult Salvius Iulianus, care a trait
pe vremea imparatului Hadrian spunea ca obiceiul exprima vointa intregului popor
roman si indeplineste o functie creatoare si o functie abrogatoare. In epoca post-
clasica, pe fondul decaderii societatii romane si a economiei, obiceiuriule si-au
redobandit importanta, imbogatindu-se cu elemente ale obiceiurilor din provincii,
deoarece romanii tolerau aceste obiceiuri din provincie, cu conditia sa nu fie in
conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman.
1.3. Legea
In epoca veche, normele juridice au fost exprimate si prin lege. Prin cuvantul
“lex”, romanii desemnau o conventie. Cand conventia se incheia intre 2 persoane
fizice, cuvantul “lex” era folosit cu sens de “contract”. Cand conventia se incheia
intre magistrat si popor, cuvantul “lex” era folosit cu sensul de “lege”, ca izvor
al dreptului.
Procedura de adoptare a legii romane presupunea mai multe etape: magistratul
propunea un proiect de lege pe care il citea in fata poporului, dupa care poporul
dezbatea acel proiect de lege timp de 24 zile in adunari ad-hoc, iar dupa expirarea
termenului, poporul era convocat pentru a se pronunta, cu precizarea ca poporul nu
putea aduce amendamente, fie aprobau proiectul, fie il respingeau. Daca poporul
era de acord cu proiectul de lege pronunta cuvintele “uti rogas”, iar daca il
respingea, pronunta cuvintele “antiquo”. Daca era aprobat, textul era trimis
Senatului in vederea ratificarii, si daca era ratificata de Senat, legea intra in
vigoare.
Structura legii romane cuprindea 3 elemente:
• Prescriptio (in prescriptio se mentionau numele magistratului care a propus
proiectul de lege, adunarea care a votat legea, locul si data votarii, si ordinea
in care unitatile de vot si-au exprimat vointa)
• Rogatio (in rogatio erau cuprinse dispozitiile legii/reglementarile juridice, si
daca erau mai multe erau sistematizate pe capitole si paragrafe)
• Sanctio: in functie de sanctiunea lor, legile erau:
a) legi perfecte: in sanctiunea acestora se mentiona ca actul juridic incheiat prin
incalcarea dispozitiilor din rogatio este nul;
b) legi minus quam perfectae (mai putin perfecte): in sanctiunea acestora se
mentiona ca actul juridic incheiat prin incalcarea dispozitiilor din rogatio este
valabil, insa autorul aceluia era pedepsit cu plata unei amenzi;
c) legi imperfecte: in sanctiunea acestora se mentiona ca nu este permisa
incalcarea dispozitiilor din rogatio, insa nu se arata ce consecinte vor decurge in
cazul incalcarii dispozitiilor;
Cea mai veche si importanta lege romana este lex duodecim tabularum sau
Legea celor XII Table. Aceasta lege a fost adoptata pe fondul conflictului
dintre patricieni si plebei, intrucat plebeii au cerut in mod repetat prin tribunii
lor, ca obiceiurile sa fie codificate si afisate in forum. Fata de aceste cereri, in
anul 451 I.Hr., patricienii au format o comisie din 10 barbati, denumita
“decenvirii legibus scribundis” (cei 10 barbati care sa scrie dreptul). Membrii
acestei comisii au sistematizat obiceiurile si le-au afisat in acelasi an pe 10 table
de lemn, dar plebeii au sustinut ca acea codificare nu e completa. De aceea, in
449 s-a format o noua comisie din care faceau parte si 5 plebei. Noua comisie a
elaborat o codificare completa a obiceiurilor si le-a afisat pe 12 table de bronz.
Aceasta lege reprezinta un adevarat cod, dovada ca in unele texte e denumita
“codul decenviral” sau “codul decenvirilor”, deoarece ea cuprinde intregul
drept public si drept privat din acel moment.
In domeniul privat, cele mai importante dispozitii se refera la proprietate, la
organizarea familiei si la succesiune. Dispozitiile din materia obligatiilor sunt
putine intrucat obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb. La acea
epoca, societatea romana nu cunostea economia de schimb, ci traia in conditiile
economiei naturale. Astfel, se poate intelege faptul ca Legea celor XII Table
reglementeaza un singur tip de contract.
Multa vreme s-a afirmat gresit ca Legea celor XII Table nu ar fi originala si ar
fi preluata de la greci intr-o forma gata elaborata. Aceasta afirmatie gresita se
bazeaza pe un text din Titus Livius care spunea ca inainte de adoptarea legii, o
comisie formata din 5 barbati s-ar fi deplasat in Grecia Mare (in sudul Italiei)
pentru a studia dreptul grec.
In realitate, Legea celor XII Table este originala: in primul rand pt ca oglindeste
in mod fidel modul de viata al romanilor din secolul al V-lea I.Hr., in al 2-lea
rand pentru ca s-au facut studii comparative intre Legea celor XII Table si
Legile lui Solon si s-a constatat ca exista numai 3 elemente comune. Cele 12
table de bronz nu s-au pastrat, ci au fost distruse de gali cu ocazia incendierii
Romei, iar dupa alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii si nici
nu era necesar sa o faca deoarece acel text se fixase definitiv in memoria
cetatenilor romani. Cicero precizeaza ca pe vremea copilariei sale, era
obligatorie memorarea acesteia de catre elevi, ea constituind o lectie
obligatorie.
In epoca moderna s-a pus problema reconstituirii textului legii, reconstituire
care s-a facut in principal pe baza fragmentelor din lucrarile jurisconsultilor
care au comentat Legea celor XII Table, fragmente care au ajuns pana la noi
prin Digestele imparatului Justinian. Au mai fost utilizate o serie de texte
istorice si literare. Aceasta lege nu a fost abrogata niciodata, astfel incat, din
punct de vedere formal, ea a fost in vigoare 11 secole, dar in realitate, spre
sfarsitul Republicii, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, cele mai multe
dispozitii ale legii au devenit inaplicabile. Practic, legea cazuse in desuetudine.

1.4 Edictele magistratilor

Cicero afirma ca pe vremea sa, in practica instantelor judecatoresti, locul Legii
celor XII Table fusese luat de edictul pretorului, caci in epoca veche, normele
de drept privat roman au fost exprimate si prin edictele magistratilor.
La intrarea in functie, magistratii romani se bucurau de jus edicendi, adica de
dreptul de a publica un edict prin care aratau cum isi vor exercita atributiile si
ce procedee juridice vor utiliza. Initial, edictele magistratilor erau exprimate in
forma verbala, dar incepand din secolul al III-lea i.Hr., ele erau afisate pe table
de lemn vospite in alb.
Unele edicte aveau caracter ocazional si erau “edicta repentina/edictum
repentinum”, iar edictele importante, valabile pentru 1 an, erau “edicta
perpetua/edictum perpetuum”.
Cele mai importante edicte erau ale pretorului, deoarece pretorul exercita cele
mai importante atributiuni judiciare cu ocazia organizarii si judecarii
proceselor. Daca pretorul constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime,
sunt in conformitate cu cerintele bunei credinte si ale echitatii, ii dadea
posibilitatea reclamantului sa isi valorifice pretentiile prin proces chiar daca
acele pretenii nu erau protejate prin dispozitiile din legi, ceea ce inseamna ca la
romani, orice pretentie legitima putea fi valorificata prin proces. O pretentie
care e valorificata prin proces dobandeste valoarea de drept subiectiv, si astfel,
pretorul avea posibilitatea sa sanctioneze noi drepturi subiective si sa extinda
sfera de reglementare juridica cu ocazia organizarii judecarii proceselor. Prin
urmare, dreptul creat de pretori s-a constituit ca o replica data dreptului civil, in
opozitie cu acesta.
Institutiile dreptului pretorian au fost introduse pe cale ocrotita deoarece
magistratii judiciari nu puteau introduce noi reglementari juridice. Pe de alta
parte, vechile reglementari pe care clasa dominanta le prezenta ca imuabile, nu
mai puteau fi aplicate in practica, astefel incat, pretorul, in virtutea rolului sau
creator, a creat aparenta ca dreptul civil continua sa ramana sa ramana in
vigoare, dar prin utilizarea unor mijloace procedurale, l-a adaptat noilor
realitati. Nu intamplator, romanistii afirma ca dreptul privat roman a evoluat pe
cale procedurala.
Intrucat edictele erau valabile pe un singur an, ele isi pierdeau caracterul
obligatoriu la intrarea in functie a noului pretor. In practica insa, pretorul
nou ales prelua din vechiul drept dispozitiile care se dovedisera utile. Prin
preluarea succesiva de la un pretor la altul, anumite dispozitii s-au statornicit
definitiv in edicte. Datorita acestor practici, partea veche a edictului,
mostenita de la predecesor, se numea edictus vetus sau translaticium, iar noile
dispozitii se numeau pars nova sau edictum novum.

Sistematizarea edictului pretorului

Jurisconsultul Salvius Iulianus, dand curs ordinului imparatului Hadrian, a
redactat edictul pretorului urban intr-o forma definitiva. Noul edict s-a numit
edictum perpetuum, cu sensul de edict permanent, de la ale carui dispozitii
pretorii nu se puteau abate. Pretorii si-au pastrat ius edicendi si dupa
sistematizarea lui Salvius Iulianus, dar dreptul lor se marginea la a propune
edictul spre aplicare, fara a-i mai aduce modificari.
Sistematizarea edictului pretorului marcheaza momentul in care pretorul
inceteaza sa mai desfasoare o activitate creatoare si da expresie vointei
imparatului de a concentra intreaga putere in mainile sale. Textul edictului
pretorului nu ne-a parvenit pe cale directa, ci a fost reconstituit pe baza
comentariilor facute de jurisconsulti. Cea mai reusita reconstituire ii apartine lui
Otto Lenel.
Edictul pereptuu, asa cum a fost reconstituit de Otto Lenel, cuprinde 4 parti:
-prima parte priveste organizarea proceselor
-a doua parte priveste mijloacele procedurale de drept civil
-a treia parte priveste mijloacele precedurale de drept pretorian
-a patra parte se refera la executarea sentintei

Raportul dintre dreptul civil si dreptul pretorian

Raportul este exprimat intr-o celebra definitie cuprinsa in Digeste: “Dreptul
pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni in ajutorul
dreptului civil, pentru a-l completa, si pentru a-l imbunatati conform binelui
public.”
Asa cum rezulta din definitie, cel putin in sens formal, pretorul nu are
posibilitatea de a crea drept, activitatea sa marginindu-se la influenta pe care o
exercita asupra dreptului civil. Marcianus afirma ca dreptul pretorian este vocea
vie a dreptului civil.
Noua configuratie a societatii romane de la sfarsitul republicii necesita alte
solutii juridice. Contradictia dintre caracterul conservator al dreptului civil si
noua fizionomie a productiei si schimbului de marfuri, a fost rezolvata prin
edictul pretorului. Ori de cate ori pretorul constata ca pretentiile partilor erau
legitime, dar nu aveau o sanctiune juridica in dreptul civil, le oferea totusi o
actiune sau o exceptiune, sanctionand astfel noi drepturi subiective.
• Initial, pretorul s-a marginit la a introduce in edict unele procedee care sa
inlesneasca aplicarea dispozitiilor de drept civil. Acest sistem de influentare
a reglementarii juridice s-a numit adiuvandi iuris civilis gratia (pretorul
vine in sprijinul dreptului civil).
• Mai tarziu, pretorul a adoptat unele masuri de natura sa completeze dreptul
civil. Pretorul introducea principii sau mijloace procedurale noi, ajungand la
solutii pe care legea nu le putea avea in vedere in momentul adoptarii sale.
De data aceasta, el proceda supplendi iuris civilis gratia (completarea
dispozitiilor de drept civil).
• In unele cazuri, cand reglementarile de drept civil erau vadit anacronice,
pretorul le modifica direct, procedand corrigendi iuris civilis gratia.
La sfarsitul epocii vechi si la inceputul epocii clasice, distinctia dintre
institutiile dreptului civil si cele ale dreptului pretorian era clara, dar cu timpul,
in cadrul unui proces de unificare, cele doua randuieli juridice s-au apropiat
pana la contopire. Datorita acestei tendinte, in epoca lui Justinian apar institutii
 care nu pot fi incadrate nici in sfera dreptului civil, nici in sfera dreptului
pretorian.

1.5. Jurisprudenta
Jurisprudenta este stiinta creata de jurisconsulti prin interpretarea dispozitiilor
cuprinse in legi.
Jurisconsultii erau oameni de stiinta in masura sa interpreteze cu ingeniozitate si
subtilitate normele de drept, pe baza carora se judecau diferite cazuri concrete, dar
nu aveau un statut de juristi in sensul tehnic al cuvantului.
Pana catre sfarsitul epocii vechi a dreptului roman, activitatea jurisconsultilor se
marginea la indicarea normelor care urmau a fi aplicate in practica, a formelor
solemne proprii fiecarui proces, si a cuvintelor solemne care trebuiau pronuntate
de catre parti pentru a se ajunge la rezultatul dorit.
In epoca clasica, stiinta dreptului avea locul central in cadrul ideologiei, ceea ce
confera un profil aparte culturii spirituale a romanilor. Inclinati catre aspectele
practice ale vietii sociale, carturarii romani au fost mai mult sau mai putin
cunoscatori ai dreptului.
Rolul jurisprudentei apare ca un reflex al faptului ca situatiile noi nu puteau fi
solutionate pe baza unor texte adoptate cu multe secole in urma. Jurisconsultii s-au
straduit si au reusit sa gaseasca in textele vechilor legi mijloace care sa poata fi
utilizate in scopul solutionarii cazelor noi. Adeseori, rezultatul interpretarii
jurisconsultilor se indeparta de sensul originar al legilor, uneori fiind chiar opus.
Astfel, jurisconsultii au creat un drept nou, corespunzator noii fizionomii a
societatii romane, sub aparenta ca interpreteaza vechile reglementari.
A) Jurisprudenta sacrala
Timp de mai multe secole, doar pontifii au cunoscut zilele faste, adica cele in care
se desfasurau procese, precum si formulele solemne pe care partile aflate in litigii
erau obligate sa le pronunte. De cate ori voiau sa se judece, cetatenii se adresau
pontifilor pentru a afla formulele solemne necesare in cazul lor, deoarece fiecarui
tip de proces ii corespundeau anumite formule solemne. Astfel, pontifii detineau
monopolul stiintei dreptului. Cata vreme jurisprudenta a avut un caracter religios,
aflandu-se sub semnul spiritului conservator si partinitor al pontifilor, nu a facut
progrese notabile. Pontifii interpretau si normele religioase, fiind direct interesati
sa mentina confuzia dintre drept si religie.

B) Jurisprudenta laica in epoca veche

In anul 301 I.Hr., Gnaeus Flavius, libertul lui Appius Claudius Caecus, a divulgat
formulele solemne si zilele faste prin afisarea in forum. Dupa “divulgarea”
dreptului procesual, orice persoana a dobandit accesul la formulele solemne in
baza carora se facea interpretarea dreptului. Jurisconsultii nu se mai limitau la
interpretarea dispozitiilor din Legea celor XII Table, ci aveau o activitate creatoare,
adaptand aceste dispozitii la cerintele mereu schimbatoare ale vietii. Inca de la
sfarsitul epocii vechi, jurisprudenta a devenit izvor formal de drept.
In ciuda progreselor, jurisprudenta avea un caracter empiric, de speta:
jurisconsultii nu se ocupau de extragerea unor principii generale sau de elaborarea
unor lucrari sistematice. Solutiile de speta la care ajungeau jurisconultii erau
difuzate fie prin scrieri, fie prin prelegeri oferite celor care doreau sa ii asculte.
Pe langa munca de cercetare propriu-zisa, jurisconsultii desfasurau si o activitate
cu implicatii practice. Aceasta forma de activitate era desemnata prin termenii:
respondere, cavere si agere.
• In sfera lui respondere intrau consultatiile juridice date cetatenilor in cele
mai variate domenii. Cicero spunea ca locuinta jurisconsultului este oracolul
intregii cetati.
• Cavere desemneaza explicatiile date cetatenilor in legatura cu forma
actelor juridice.
• Agere se refera la indrumarile judecatorilor cu privire la felul in care
trebuie condus un proces.

C) Jurisprudenta in epoca clasica

In epoca clasica, jurisprudenta a atins culmea stralucirii sale. Pentru a aduce o
regula de drept pana la ultimele consecinte, jurisconsultii clasici combinau
diferite cazuri, creand spete foarte complicate. Asadar, o regula de drept era
recunoscuta ca atare numai daca oferea solutii pentru toate cazurile imaginabile
intr-un domeniu.
La inceputul epocii clasice s-au format doua scoli de drept, preocupate de
solutionarea problemelor controversate:
• Scoala Sabiniana: avea o orientare conservatoare, traditionalista
• Scoala Proculiana: avea o orientarea progresista, dorind sa introduca
inovatii, sa generalizeze si sistematizeze
Deoarece aceste orientari aveau doar caracter de tendinta si nu se intemeiau pe
conceptii fundamnetale deosebite, proculienii apareau uneori mai conservatori
decat sabinienii. Cele doua scoli nu aveau organizare administrativa, iar statutul
lor era dat numai de unitatea de metoda si idei, astfel incat, pe la jumatatea
secolul al II-lea e.n., ele au disparut din viata juridica romana.

Spre sfarsitul secolului al II-lea d.Hr., s-a remarcat Aemilius Papinianus, care
a fost considerat si de contemporani si de posteritate “cel mai mare
jurisconsult al Romei”. El era denumit “primus omnium/primul dintre toti”.
Acesta a oferit prin lucrarile sale cu caracter practic solutii optime tuturor
cazurilor reale sau imaginare. Cei mai valorosi discipoli ai sai au fost Paul si
Ulpian. Paul a fost original dar avea un stil abstract, pe cand Ulpian nu a fost
original, dar avea un stil clar, accesibil.
Ultimul jurisconsult care a desfasurat o activitate creatoare in epoca clasica
a fost Modestinus.

In EPOCA POST-CLASICA, pe fondul decaderii generale a societatii

romane, a decazut si jurisprudenta, in sensul ca jurisconsultii post-clasici nu au
mai desfasurat o activitate creatoare, ci s-au marginit sa rezume sau sa
comenteze lucrarile clasice. De aceea, judecatorii solutionau procese tot pe baza
lucrarilor clasice, insa jurisprudenta clasica era de necuprins. Profitand de
aceasta situatie, unii avocati sau chiar partile au inceput sa falsifice lucrarile
clasice, punand pe seama jurisconsultilor clasici afirmatii pe care acestia nu le
facusera, cu scopul de a castiga procesele. Pentru a se combate aceasta practica,
in anul 426 d.Hr., s-a dat o constitutiune imperiala – LEGEA
CITATIUNILOR- prin care s-a prevazut ca in fata judecatorilor pot fi citati
numai 5 jurisconsulti clasici celebrii, lucrarile lor fiind cunoscute de judecatori
si nu puteau fi falsificate fara ca judecatorii sa depisteze falsul. Acestia au fost:
Paul, Ulpian, Papinian, Gaius si Modestin. In caz de paritate, se alegea opinia
lui Papinian.

1.6 Senatusconsultele
In epoca clasica, si hotararile Senatului – senatusconsultele –au devenit
izvoare de drept. Aparent, puterile Senatului au sporit, dar in realitate, Senatul
devenise o simpla anexa a vointei imperiale. Principele citea proiectul de
senatusconsult, dupa care parasea incinta Senatului, stiind ca se va vota. De
aceea, in documentele vremii, senatusconsultele era denumite si orationes,
adica simple discursuri imperiale.

1.7 Constitutiunile Imperiale

Pe vremea lui Hadrian, au devenit izvoare de drept si hotararile imparatilor –
constitutiunile imperiale.
Acestea erau de 4 feluri:
a) edicte = dispozitii de maxima generalitate date atat in domeniul public cat si
cel privat;
b) mandate = instructiuni cu caracter administrativ adresate inaltilor
functionari imperiali;
c) decrete = hotarari judecatoresti pronuntate de imparat, deoarece si
imparatul putea fi ales judecator, iar uneori, cu ocazia pronuntarii unei
sentinte, imparatul formula o noua regula de drept, precizand ca pe viitor toate
cazurile similare sa fie solutionate in conformitate cu acea regula; astfel, s-a
consacrat in istoria dreptului ideea de precedent judiciar;
d) recripte = consultatii juridice pe care unii imparati le ofereau in calitate de
jurisconsulti, intrucat unii imparati aveau pregatire juridica (ex.: Hadrian);
aveau caracter obligatoriu (erau izvoare de drept).
1.8. Opera legislativa a lui Justinian

Imparatul Justinian era constient de faptul ca societatea sclavagista romana se

afla in ultimul stadiu al decaderii. De aceea, el a ordonat unor profesori si
avocati sa repuna in vigoare dispozitiile dreptului clasic, in speranta ca prin
aceasta, societatea romana se va reinvigora. Dand curs acestui ordin, comisarii
lui Justinian au elaborat 4 lucrari:
A) Codul/Codex = a aparut in 2 editii, dintre care prima s-a pierdut; a doua,
care s-a pastrat, a fost elaborata de o comisie formata din 10 profesori si avocati
in frunte cu Tribonuanus. Codul cuprinde constitutiunile imperiale care au fost
date din vremea imparatului Hadrian pana la 534 d.Hr. Lucrarea e structurata in
12 carti, cartile sunt impartite in titluri, titlurile in constitutiuni, iar unele
constitutiuni in paragrafe. Comisia a inclus in cod numai constitutiunile ramase
in vigoare, nu si pe cele abrogate, intrucat lucrarea urma sa fie aplicata in
practica instantelor judecatoresi.

B) Digestele/Digesta = cuprind fragmente din lucrarile jurisconsultilor clasici.

Au fost elaborate de o comisie formata din 15 profesori si avocati, in frunte cu
Tribonianus. Metoda de lucru a fost stabilita chiar de imparat prin 3
constitutiuni imperiale care ulterior au devenit prefete ale digestelor. Dupa
consultarea lucrarilor clasice, membrii comisiei au constatat ca unele solutii
erau controversate, iar unele institutii depasite; de aceea, imparatul Justinian a
mai dat 50 constitutiuni imperiale prin care a pus capat tuturor controverselor si
a desfiintat toate institutiile depasite. In vederea elaborarii digestelor, membrii
comisiei au extras fragmente din 2000 lucrari clasice. Lucrarea a fost structurata
in 50 carti, cartile au fost impartite in titluri, titlurile in fragmente, iar
fragmentele in pararafe. In fruntea fiecarui fragment se afla o inscriptio prin
care se preciza din ce lucrare s-a extras acel fragment si cine e autorul lucrarii.
Pornindu-se de la inscriptio, s-au putut reconstitui lucrarile clasice. Multa
vreme s-a crezut in mod gresit ca fragmentele au fost asezate in cadrul titlurilor
fara vreo metoda, insa acestea au fost asezate intr-o anumita ordine. Comisia lui
Tribonian a fost impartita in 3 subcomisii. Fiecare subcomisie avea insarcinarea
sa extraga fragmente din anumite lucrari clasice: prima subcomisie extragea
fragmente din lucrarile denumite libri ad sabinum si din Digestele lui Salvius
Iulianus (toate aceste fragmente sunt denumite masa sabiniana), a 2-a comisie
extragea fragmente din lucrarile care au comentat edictul pretorului, fragmente
care au fost denumite masa edictala, iar a 3-a subcomisie extragea fragmente
din opera lui Papinian, fragmente denumite masa papiniana. Intrucat a 3-a
comisie a avut mai putin de lucru, ea a extras fragmente si din alti autori,
fragmente denumite ”appendix”. Comisia s-a intrunit si s-a trecut la redactarea
titlurilor. Cu ocazia elaborarii fiecarui titlu in parte, a venit mai intai prima
subcomisie si a extras din masa sabiniana toate fragmentele referitoare la titlu
respectiv, asezandu-le unele sub altele, apoi, a 2-a subcomisie a extras din masa
edictala toate fragmentele referitoare la acel titlu, asezandu-le in continuare
unele sub altele, in final, a 3-a subcomisie a extras din masa papiniana toate
fragmentele referitoare la acel titlu.
C) Institutele/ Institutiones = reprezentau un manual de scoala adresat
studentilor in drept; toate au fost sistematizate in 4 carti, cartile au fost impartite
in titluri, iar titlurile in paragrafe; nu exista impartirea pe fragmente; nu exista
inscriptio (deci nu se cunostea lucrarea din care a fost extras si nici autorul);
cele mai multe texte au fost extrase din Gaius si Marcian.
D) Novelae constitutiones = o colectie de constitutiuni imperiale pe care
Justinian le-a dat intre 534 si 565; reprezentau o continuare a Codului; aceasta
sistematizare a constitutiunilor s-a facut dupa moartea imparatului Justinian de
catre persoane particulare care au inclus si constitutiunile ramase in vigoare, si
pe cele abrogate, de aceea, in cazul novelelor, multe texte se contrazic.