Carte Finante PDF

Obiectivele disciplinei
• Însuşirea conceptelor de bază privind finantele publice si finantele firmei, având ca obiectiv formarea
aptitudinilor şi competenţelor manageriale în domeniu.
• Aplicarea cunoştinţelor teoretice în practică prin utilizarea metodelor si indicatorilor specifici.
• Însuşirea deprinderilor practice în scopul gestionării aspectelor de natura financiara, pe baza unui sistem
de management integrat, consistent şi coerent .
•
Bibliografie:
- C. Secăreanu, M. Nedelescu – Finanţe publice, Ed. ProUniversitaria, 2008, București
- D. Tudorache , C. Secăreanu - Finanţele publice. Finanţele firmei, Ed. Universitară, 2006, București
- C. Secăreanu – Finanțele firmei (Note de curs), Universitatea Romano-Americana, 2010
- H. S. Rosen, T. Gayer - Public Finance, McGrawHill Business, 2010
- S. A. Ross, R. W. Westerfield, J. Jaffe - Corporate Finance, McGraw-Hill Companies, 2002
A. EVALUARE PE PARCURSUL SEMESTRULUI 50%
Stabilirea notei finale - activităţi aplicative 10%

(procentaje) - evaluarea rezultatelor învăţării – test curs 25%
-studii de caz 15%
B. EVALUARE EXAMEN / COLOCVIU 50%
Cuprins
pag.
Cuvânt înainte
Capitolul 1
FUNCŢIA FINANCIARĂ A FIRMEI
1.1. Finanţele publice şi finanţele firmei
1.2. Funcţiile finanţelor firmei
1.3. Funcţia financiară a firmei
1.4. Sistemul informaţional economico–financiar al firmei
Capitolul 2
EVALUAREA FIRMEI
2.1. Evaluarea patrimonială a firmei
2.2. Evaluarea financiară a firmei
2.3. Evaluarea prin comparaţie a firmei
2.4. Evaluarea firmei prin metode mixte (combinate)
2.5. Goodwill-ul firmei
Capitolul 3
CAPITALURILE FIRMEI
3.1. Tipologia capitalurilor firmei
3.2. Capitalurile proprii
3.2.1. Constituirea capitalului social
3.2.2. Majorarea capitalului social
3.2.3. Reducerea capitalului social
3.3. Capitalurile împrumutate
3.3.1. Împrumuturile pe termen lung şi mediu
3.3.2. Împrumuturile pe termen scurt
3.4. Structura financiară a firmei
Capitolul 4
COSTUL CAPITALULUI
4.1. Prezentare generală
4.2. Costul capitalului propriu
4.3. Costul capitalului împrumutat
4.4. Costul capitalului total
Capitolul 5
INVESTIŢIILE ŞI FINANŢAREA ACESTORA
5.1. Conceptul de investiţii
5.2. Tipologia investiţiilor
5.3. Bugetul investiţiei
5.4. Decizia de investiţii şi fundamentarea acesteia pe tehnica actualizării
5.5. Indicatorii de eficienţă a investiţiilor
5.6. Sisteme de amortizare utilizate în România
1
Capitolul 6
FINANŢAREA PE TERMEN SCURT A FIRMEI
6.1. Clasificarea activelor circulante
6.2. Viteza de rotaţie a activelor circulante
6.3. Echilibrul financiar pe termen scurt
6.4. Rate de analiză a activelor circulante
Capitolul 7
ANALIZA REZULTATELOR FIRMEI
7.1. Contul de profit şi pierdere
7.2. Profitul brut, profitul impozabil şi profitul net
7.3. Soldurile intermediare de gestiune
7.4. Ratele de rentabilitate
Capitolul 8
RISCURILE FINANCIARE ASOCIATE FIRMELOR
8.1. Riscul de exploatare
8.2. Riscul de îndatorare
8.3. Riscul de faliment
Bibliografie
1. Bistriceanu Gh., Adochiţei M., Negrea E. – Finanţele agenţilor

economici, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
2. Bran P. – Finanţele întreprinderii, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.
3. Brezeanu P. – Finanţe corporative, Vol. I şi II, Ed. CH Beck, 2009.
4. Brezeanu P. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Texte grilă, Ed.
VOX, 2001.
5. Cohen E., - Analiză financiară, Ed. Economică, Paris, 1991.
6. Collasse B. – Gestiunea financiară a întreprinderii, P.U.F. Paris,
1990.
7. Feleagă N., Ionaşcu I. – Contabilitate financiară, Ed. Economică,
Bucureşti, 1993.
8. Hada T. – Finanţele agenţilor economici din România, Ed. Intelcredo,
Deva, 1999.
9. Hoanţă N. – Finanţele firmei, Ed. Continental, 1996.
10. Hoanţă N. – Gestiunea finanţelor firmei, Ed. Tribuna economică,
Bucureşti, 1999.
11. Maniu Al. I., Mitruţ C., Voineagu V. – Statistică pentru
managementul afacerilor, Ed. Economică, Bucureşti, 1995.
12. Manolescu Gh. – Managementul financiar, Ed. Economică,
Bucureşti, 1995.
2
13. Secăreanu C., Gruiescu M. – Statistica: concepte, metode şi tehnici de
bază, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2007.
14. Stancu I. – Gestiunea financiară a agenţilor economici, ediţia a II-a,
Ed. Economică, Bucureşti, 1994.
15. Stancu I. – Finanţe, ediţia a IV-a, Ed. Economică, Bucureşti, 2007
16. Stancu I. – Finanţe, Teoria pieţelor financiare, Finanţele
întreprinderilor, Analiză şi Gestiune Financiară, Ed. Economică,
Bucureşti, 1996.
17. Toma M. – Finanţe şi gestiune financiară, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1994.
18. Toma M., Brezeanu P. – Finanţe şi gestiune financiară, Ed.
Economică, Bucureşti, 1996.
19. Tudorache D., Secăreanu C. – Finanţele publice, Finanţele firmei, Ed.
Universitară, Bucureşti, 2006.
20. Ţole M., Nedelescu M., Preda (Hermenean) O., Ţole C.N. – Finanţele
firmei, Ed. Sylvi, 2003.
21. Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2005.
22. Vintilă G. – Diagnosticul financiar şi evaluarea întreprinderilor, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998.
23. *** Contabilitatea societăţilor comerciale – Reglementările contabile
conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi
Reglementările contabile conforme cu Directiva a VII-a a
Comunităţilor Economice Europene, Ed. Meteor Press, 2009
3
MODULUL 1
TEMA FUNCŢIA FINANCIARĂ A FIRMEI
------------------------------------------------------------------------------------------------
Obiective Însuşirea conceptelor privind finanţele şi funcţia financiară a
firmei în cadrul sistemului informaţional economico –
financiar al firmei
Finalitate Dobândirea de cunoştinţe privind finanţele firmei
Competenţe Capacitatea de a înţelege rolul şi particularităţile finanţelor

dobândite
Mijloace Studiu individual
Înţelegerea conceptelor
Identificarea răspunsurilor la întrebări
Rezolvarea aplicaţiilor propuse
Evaluare Calitatea şi completitudinea răspunsurilor la întrebări
Soluţionarea aplicaţiilor propuse şi interpretarea rezultatelor
Timp de lucru Parcurgerea şi înţelegerea problematicii prezentate: 2 ore
necesar Formularea răspunsurilor la întrebări: 1 oră
Rezolvarea aplicaţiilor propuse: 1 oră

CAPITOLUL 1
FUNCŢIA FINANCIARĂ A FIRMEI
Structura capitolului
1.4. Sistemul informaţional economico–financiar al firmei
Evoluţia ştiinţelor economice a condus la delimitarea clară a două ramuri:

- finanţele publice;
- finanţele firmei.
A. Finanţele publice vizează o serie de aspecte specifice:

• se întâlnesc la nivel macroeconomic (economia naţională în ansamblu) şi
mezoeconomic (unităţi administrativ–teritoriale), fiind asociate, de regulă,
cu statul.
• funcţiile lor sunt îndeplinite de Ministerul Finanţelor Publice (la nivel
macroeconomic) şi de Direcţiile Judeţele ale Finanţelor Publice (la nivel
mezoeconomic).
• studiază fluxurile băneşti apărute în procesul repartizării produsului intern
brut (PIB), fluxuri prin care se asigură:
 formarea resurselor statului (veniturile publice), sub forma impozitelor,
taxelor şi cotizaţiilor sociale plătite de persoane juridice (firme) şi
persoane fizice;
 utilizarea resurselor statului sub forma cheltuielilor publice, în scopul
satisfacerii unor nevoi generale ale societăţii (educaţie, sănătate,
asigurări sociale, ordine publică, apărare etc.), dar şi pentru dezvoltarea
economică prioritară a unor ramuri (investiţii publice).
• gestiunea finanţelor publice este supusă normelor dreptului administrativ şi
dreptului constituţional, având în vedere că se utilizează “bani publici”.
• finanţele publice au ca scop satisfacerea nevoilor generale ale societăţii în
condiţiile asigurării echilibrului bugetului public naţional (bugetul general
consolidat al statului), principalul instrument utilizat.
• de obicei, bugetul public naţional se încheie cu deficit bugetar (DB),
deoarece, de regulă, cheltuielile publice (CP) sunt mai mari decât veniturile
publice (VP):
CP > VP
DB = VP – CP < 0
1
- principalul indicator utilizat este ponderea deficitului bugetar în produsul
intern brut (PIB):
DB
d= PIB · 100
B. Finanţele firmei prezintă, de asemenea, o serie de caracteristici specifice:

• se întâlnesc la nivel microeconomic (la nivelul firmelor), fiind asociate cu
întreprinderile economice, dar şi cu firmele sectorului financiar (bănci
comerciale, societăţi de asigurări etc.).
• studiază ansamblul relaţiilor economice băneşti prin care:
 se constituie şi se utilizează capitalurile firmei;
 în scopul obţinerii şi repartizării rezultatului final (profitul).
• gestiunea finanţelor firmei este supusă normelor dreptului comercial, astfel
că aceasta funcţionează pe baza:
 deciziilor luate în cadrul Consiliilor de Administraţie sau ale Adunării
Generale a Acţionarilor/Asociaţilor;
 contractelor economice şi financiare încheiate cu terţii.
• singurele ingerinţe ale statului în activitatea unei firme sunt:
 reglementările fiscale;
 reglementările privind concurenţa şi mediul de afaceri;
 eventualele subvenţii.
• finanţele firmei au ca scop principal maximizarea valorii firmei, în condiţii
de rentabilitate şi echilibru financiar; firma este privită ca o sumă de
investiţii, iar investitorii pretind maximizarea valorii iniţiale a acesteia.
În concluzie:
a. Finanţele firmei reprezintă veriga de bază (primară) a întregului sistem
financiar şi de credit, deoarece majoritatea fondurilor băneşti ce se formează la
diferite niveluri îşi au izvorul în veniturile create la nivelul firmelor.
b. Finanţele firmei reprezintă ramura ştiinţei economice care studiază:
- alocarea optimală de resurse financiare limitate spre utilizări multiple,
- în scopul realizării de profit şi, implicit, al creşterii valorii firmei,
- având în vedere două elemente:
♦ riscul, urmare a faptului că rezultatele viitoare (aşteptate) au un
anumit grad probabil de realizare, din cauza mediului turbulent şi
incert în care se manifestă diverse riscuri (de capital, de dobândă, de
curs valutar etc.);
♦ raţionalitatea (decizia), urmare a faptului că este necesară selectarea,
dintre nevoile şi utilizările multiple a acelora care să asigure
realizarea obiectivului strategic al firmei de creştere a valorii
acesteia.
Cele două funcţii esenţiale ale finanţelor firmei se desprind chiar din conţinutul
şi definirea finanţelor firmei:
2
A. Funcţia de repartiţie a finanţelor firmei implică:
• repartiţia unor acumulări anterioare în procesul formării capitalului firmei,
prin:
 constituirea capitalurilor iniţiale din diferite surse, prin confruntarea pe
piaţa financiară a cererii de capital cu oferta deţinătorilor de
disponibilităţi (acţionari, bănci, investitori individuali);
 majorarea capitalurilor şi modificarea proporţiei acestora prin:
♦ resurse interne ale firmei ce se degajă din capacitatea de autofinanţare
(profit net şi amortizare);
♦ resurse externe ale firmei ce se obţin din aporturi noi de capital ale
acţionarilor şi împrumuturi (credite);
• utilizarea capitalurilor firmei, în scopul derulării activităţii proprii, prin
investiţii în active imobilizate, achiziţii de materiale, servicii şi forţă de
muncă;
• vânzarea produselor/serviciilor şi obţinerea veniturilor sub forma
lichidităţilor din care se achită obligaţiile faţă de furnizori, creditori,
angajaţi şi stat;
• repartizarea profitului net al firmei (adică a ceea ce rămâne după deducerea
cheltuielilor din venituri) se realizează în mai multe direcţii:
 pentru creşterea surselor proprii de dezvoltare, prin autofinanţare,
asigurându-se continuitatea şi dezvoltarea activităţii firmei;
 pentru dividende, care revin acţionarilor, asigurându-se cointeresarea
acestora;
 pentru cointeresarea salariaţilor, prin constituirea şi utilizarea fondului
de participare la profit, prin finanţarea unor acţiuni social-culturale şi de
perfecţionare/recalificare a personalului.
În concluzie, funcţia de repartiţie a finanţelor firmei constă într-un proces de
redistribuire a valorii create între factorii angajaţi în mecanismul economic:
- proprietarii capitalului (acţionari sau asociaţi);
- producătorii (salariaţi şi administratori);
- creditorii (bănci comerciale şi alte instituţii financiare);
- consumatorii şi furnizorii;
- societate (stat).
B. Funcţia de control
Prin funcţia de control a finanţelor firmei se urmăreşte desfăşurarea unei

activităţi eficiente, prin prevenirea şi înlăturarea aspectelor negative ale activităţii în
procesul utilizării capitalului şi al repartizării rezultatelor:
- respectarea legislaţiei economice, financiare şi fiscale;
- apărarea integrităţii şi utilizării raţionale a activelor;
- eficienţa formării capitalului sub raportul costului finanţării;
- creşterea eficienţei şi rentabilităţii activităţii;
- încadrarea în prevederile bugetului de venituri şi cheltuieli;
- prevenirea abaterilor;
3
- identificarea şi mobilizarea resurselor interne;
- recuperarea pagubelor de la cei vinovaţi.
• Controlul se exercită sub trei forme:
 preventiv (control anterior efectuării operaţiunii);
 concomitent (control simultan efectuării operaţiunii);
 ulterior (control după efectuarea operaţiunii).
• Controlul poate fi:
 control intern (control efectuat de managerul general, şefii de
compartimente şi de întreg personalul);
 control extern, prin care activitatea firmei este verificată de alte
instituţii:
♦bănci, în vederea acordării creditelor prin stabilirea bonităţii firmei;
♦instituţii financiare centrale şi locale (ministerul Finanţelor Publice,
Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Garda Financiară etc.);
♦instituţii specializate, prin Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor
Autorizaţi şi Corpul Auditorilor Financiari.
• Obiectul controlului îl constituie toţi indicatorii economico–financiari
prevăzuţi în programele economice şi în bugetele de venituri şi cheltuieli,
motiv pentru care se impune:
 organizarea unei evidenţe tehnico-operative, statistice şi contabile,
corecte şi reale;
 organizarea unor previziuni fundamentate.
În concluzie, prin exercitarea funcţiilor sale într-o economie de piaţă, finanţele
asigură autoreglarea în evoluţia fenomenelor şi proceselor economico-financiare,
prin:
- transferul capitalurilor în baza raportului dintre cererea şi oferta de capital;
trecerea capitalurilor de la cei ce economisesc la cei ce îl utilizează se
realizează prin emisiunea de titluri financiare (acţiuni, obligaţiuni etc.), pe
piaţa financiară organizată;
- evaluarea şi remunerarea tuturor factorilor economici atraşi în procesul de
producţie la valoarea justă, recunoscută de piaţă (valoarea de piaţă), în
condiţiile unei rentabilităţi acceptabile.
Orice întreprindere, privită ca sistem de producţie, interacţionează cu mediul său
ambiant, intern şi extern, prin intermediul unor acţiuni omogene, care definesc
funcţiile întreprinderii. Prin funcţie a întreprinderii se înţelege un ansamblu de
activităţi omogene şi/sau complementare, desfăşurate de personal cu o anumită
specialitate, folosind metode şi tehnici specifice.
Abordarea sistemică a întreprinderii moderne permite caracterizarea acesteia ca
un sistem economico-social cu numeroase fluxuri şi relaţii în cadrul căruia s-au
identificat mai multe subsisteme, module, ce corespund funcţiilor întreprinderii.
La nivelul unei firme există cinci funcţii de bază care asigură armonizarea
tuturor activităţilor pentru realizarea obiectivelor:
4
- funcţia de cercetare-dezvoltare;
- funcţia de producţie;
- funcţia comercială;
- funcţia de personal;
- funcţia financiară.
A. Funcţia de cercetare-dezvoltare presupune existenţa unei unităţi (structuri)
inovaţionale care vizează obţinerea şi valorificarea noilor idei, în diferite
domenii de activitate: tehnic, organizatoric, motivaţional etc. Această funcţie se
manifestă prin:
- introducerea progresului tehnic la nivelul tehnologiilor, dar şi înnoirea şi
diversificarea gamei de produse/servicii, având ca scop menţinerea şi
creşterea competitivităţii firmei pe piaţă;
- identificarea şi implementarea unor noi metode de gestiune a producţiei şi a
resurselor economice;
- asigurarea protecţiei şi conservării mediului înconjurător (atunci când nu
este individualizată într-o funcţie distinctă);
- elaborarea strategiilor de dezvoltare.
B. Funcţia de producţie este cea care concretizează obiectivele (strategiile)
asumate în faza de cercetare-dezvoltare. Realizarea obiectivelor acestei funcţii
presupune, în general, activităţi referitoare la producţia de bunuri şi servicii (de
bază, auxiliare etc.) şi asigurarea calităţii acestora.
C. Funcţia comercială este definită prin acţiunile ce caracterizează relaţiile
întreprinderii cu mediul său ambiant, din punct de vedere al relaţiilor de piaţă.
Această funcţie cuprinde grupe de activităţi privind:
- studiul pieţei şi elaborarea politicilor de distribuţie şi de preţ (studii de
marketing, activităţi de promovare, ofertare şi reclamă);
- asigurarea resurselor de natură materială prin achizitii (piaţa din „amonte”);
- vânzarea produselor şi serviciilor (piaţa din „aval”).
D. Funcţia de personal concentrează activităţile care au drept scop asigurarea
resurselor umane, formarea şi integrarea personalului necesar firmei, atât din
punct de vedere cantitativ, dar mai ales din punct de vedere calitativ.
E. Funcţia financiară are drept rol esenţial asigurarea permanentă şi la cele mai
mici costuri a fondurilor necesare firmei şi creşterea rentabilităţii activităţilor
cărora le sunt alocate resursele financiare, în condiţii de raţionalitate şi de
protecţie contra riscurilor. Această funcţie constituie „motorul” tuturor
activităţilor derulate în cadrul firmei.
Funcţia financiară presupune punerea în aplicare a unui sistem de metode şi
tehnici de gestiune financiară care să conducă la creşterea valorii firmei prin:
- creşterea valorii de piaţă a acţiunilor; acesta poate fi considerat principalul
indicator de performanţă al unei firme, dar are o utilizare restrânsă numai la
nivelul marilor întreprinderi, cotate la bursă;
5
- consolidarea patrimoniului şi asigurarea echilibrului financiar, prin întărirea
autonomiei financiare faţă de terţi, prin menţinerea solvabilităţii firmei şi
prin creşterea rentabilităţii activităţii, în cazul tuturor firmelor.
Funcţia financiară a firmei devine operaţională prin activarea
responsabilităţilor (competenţelor) sale de bază:
- analiza financiară;
- decizia financiară;
- operaţiunile financiare;
- cadrul organizatoric al activităţii financiare.
a. Analiza financiară presupune stabilirea unui diagnostic al situaţiei financiare
din punct de vedere:
- al fluxurilor financiare şi al echilibrului financiar;
- al rezultatelor întreprinderii;
- al rentabilităţii şi expunerii la risc.
Analiza financiară se realizează:
- fie ca acţiune internă, la nivelul firmei, în scopul fundamentării deciziilor, a
politicilor şi programelor economico-financiare viitoare;
- fie ca acţiune externă firmei, la nivelul partenerilor (investitori, creditori,
concurenţi, autorităţi publice), pentru ca aceştia să-şi poată motiva
comportamentul viitor faţă de firmă.
Pentru realizarea analizei financiare, experţii apelează la documentele financiar-
contabile de sinteză, precum: bilanţul, contul de profit şi pierderi etc.
b. Decizia financiară presupune alegerea celei mai bune direcţii de acţiune dintre
mai multe soluţii posibile, pe baza analizei comparative a acestora. Decizia financiară
poate fi luată numai în urma apelării la metodele de diagnostic, evaluare şi analiză
financiară, care permit selectarea celei mai bune variante, ca o combinaţie acceptabilă
între rentabilitate şi risc. Aceasta, în condiţiile în care variantei cele mai rentabile îi
sunt asociate, de regulă, şi riscurile cele mai mari.
Deciziile financiare identificate la nivelul firmelor pot fi grupate astfel:
I. Deciziile financiare pe termen lung, ce ţin de politica şi strategia financiară a
firmei, cu consecinţe directe asupra creşterii şi consolidării valorii firmei:
• Decizia de investiţii vizează selectarea elementelor de activ necesare
desfăşurării activităţii şi presupune cheltuirea capitalului în scopul
achiziţionării / construirii unui activ, în vederea obţinerii de lichidităţi
viitoare şi, implicit, a creşterii rentabilităţii. Decizia de investiţii are
influenţă directă asupra structurii activelor. În anumite momente pot fi
adoptate şi decizii de dezinvestire.
• Decizia de finanţare vizează alegerea modului de finanţare a activului
firmei, respectiv sursele de procurare a capitalurilor necesare:
- surse interne firmei, rezultate din autofinanţare şi eventual din
dezinvestiri de active;
6
- surse externe firmei, rezultate din atragerea de noi capitaluri de la
acţionari / asociaţi (capital propriu) şi de la creditori (capitaluri
împrumutate). Această decizie presupune alegerea unei structuri de
finanţare (raportul dintre capitalul propriu şi capitalurile împrumutate)
care să asigure cel mai redus cost al procurării capitalurilor, în
condiţiile unui grad acceptabil de îndatorare a firmei. Decizia de
finanţare are influenţă directă asupra structurii pasivelor.
• Decizia de repartizare a profitului net vizează opţiunea pentru
repartizarea profitului în anumite proporţii în cele două direcţii
principale:
- distribuirea către acţionari, sub formă de dividende, cu efecte pozitive,
în sensul creşterii încrederii şi satisfacţiei acţionarilor, a mediului de
afaceri, în general;
- reinvestirea din profitul net, care conduce la creşterea capacităţii de
autofinanţare, a autonomiei financiare şi la îmbunătăţirea structurii
financiare a capitalurilor firmei; reinvestirea constituie un factor
esenţial de creştere a valorii firmei.
II. Deciziile financiare pe termen scurt sunt decizii operative ce ţin de
activitatea curentă a firmei şi se referă la:
- optimizarea gestiunii ciclului de exploatare (stocuri, creanţe, datorii de
exploatare);
- gestiunea trezoreriei;
- gestiunea riscurilor etc.
c. Adoptarea deciziilor financiare presupune, în continuare, efectuarea
operaţiunilor financiare pentru aplicarea deciziilor:
- întocmirea contractului şi statutului de societate prin care se constituie
capitalul social;
- întocmirea prospectelor de emisiune pentru acţiuni şi obligaţiuni, prin care
se sporeşte capitalul firmei;
- încheierea contractelor de credite;
- operaţiunile de incasari si plati;
- stabilirea amortizării activelor imobilizate;
- operaţiunile de trezorerie menite să asigure solvabilitatea şi capacitatea de
plată a firmei etc.
d. Adoptarea deciziilor financiare şi efectuarea operaţiunilor financiare pentru
aplicarea deciziilor se pot realiza numai într-un cadru organizatoric adecvat
exercitării funcţiei financiare a firmei.
În funcţie de mărimea firmei şi de complexitatea activităţilor financiare, se
întâlnesc două variante de organizare a activităţii financiare:
- la firmele mici, în cele mai multe cazuri, nu există o diferenţiere netă a
funcţiei financiare, atribuţiile acesteia fiind exercitate de managerul
general (administratorul sau chiar proprietarul firmei);
7
- la firmele mari, funcţia financiară este clar diferenţiată de celelalte funcţii,
fiind organizată în cadrul compartimentelor, la diferite niveluri (birouri,
servicii şi direcţii financiare), sub coordonarea unui responsabil
specializat; în cadrul marilor companii, în special al celor cotate la bursă,
direcţia financiară ocupă un loc superior în ierarhia organizatorică, fiind în
subordinea directă şi nemijlocită a directorului general; acest mod de
organizare confirmă rolul tot mai important al managerului financiar al
firmei în cadrul echipei manageriale, ca urmare a faptului că, practic, toate
deciziile (strategice, de producţie, comerciale, de personal) au importante
implicaţii financiare.
1.4. Sistemul informaţional economico-financiar al firmei
Indiferent de domeniul de activitate, de forma juridică, de dimensiune şi de
spaţiul economico-social în care îşi desfăşoară activitatea, orice firmă este
preocupată:
- să evalueze periodic performanţele sale economico-financiare;
- să identifice aspectele pozitive şi negative din activitatea sa;
- să aprecieze capacitatea de adaptare la dinamismul mediului de afaceri în
care acţionează;
- să stabilească perspectivele şi direcţiile de urmat pentru atingerea
obiectivelor strategice.
Fundamentarea unor decizii corecte, oportune, care să corespundă realităţii şi să
contribuie la rezolvarea multiplelor şi complexelor probleme ale activităţii
economice, presupune existenţa unui sistem informaţional economico-financiar care
să furnizeze informaţiile necesare, din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Aceste informaţii le putem regăsi la trei niveluri:
A. Evidenţa curentă a firmei, prin cele trei componente:
- evidenţa operativă;
- evidenţa contabilă;
- evidenţa statistică.
Aceste documente analitice (conturi, balanţe, registre, rapoarte, documente
primare etc.) sunt de regulă necesare compartimentelor de specialitate.
B. Situaţiile financiare sintetice la nivelul firmei, care cuprind:
- bilanţul contabil;
- contul de profit şi pierdere;
- situaţia modificărilor capitalului propriu;
- situaţia fluxurilor de trezorerie;
- note explicative la situaţiile financiare anuale.
Aceste documente de sinteză:
• oferă o imagine fidelă asupra poziţiei financiare şi a performanţelor firmei
pentru respectivul exerciţiu financiar şi permit cunoaşterea situaţiei
financiare a firmei din punct de vedere al echilibrului financiar şi al
rentabilităţii;
8
• necesită cunoaşterea şi înţelegerea prealabilă a conţinutului informaţiilor,
pentru a le putea utiliza şi interpreta, fiind necesare - de regulă - managerului
financiar şi oricărui expert financiar.
C. Tabloul de bord al firmei este instrumentul care sintetizează informaţia
necesară actului conducerii, conceput ca un centralizator de informaţii prezentate într-
o formă sistematică, sinoptică, referitoare la starea şi evoluţia fenomenelor
economice şi financiare ce caracterizează activitatea firmei.
Tabloul de bord cuprinde:
- un sistem de indicatori care focalizează atenţia responsabililor asupra
punctelor cheie (de alertă, de avertizare), în vederea îndeplinirii obiectivelor
fixate;
- informaţii complete, certe, corelate, obţinute sistematic şi oportun,
comparabile în timp şi spaţiu, privind procesul financiar microeconomic.
Indicatorii cuprinşi în tabloul de bord trebuie să permită:
- stabilirea unor obiective precise care să definească evoluţia viitoare a
activităţii firmei;
- controlul în ceea ce priveşte realizările curente, comparativ cu obiectivele
stabilite;
- constatarea abaterilor (diferenţelor) de la traiectoria prevăzută iniţial;
- adoptarea unor decizii rapide şi eficiente pentru identificarea, evaluarea şi
lichidarea aspectelor negative, pentru orientarea eforturilor în direcţia
realizării obiectivelor stabilite.
Astfel conceput, tabloul de bord este în măsură să îndeplinească o serie de
funcţii în cadrul procesului managerial al firmei:
- funcţia de evaluare-informare;
- funcţia de sesizare–avertizare–alertare;
- funcţia de analiză–diagnoză;
- funcţia de asigurare a comunicării între responsabilii aflaţi la diferite
niveluri ierarhice în structura organizatorică a firmei;
- funcţia de control al realizării obiectivelor stabilite.
În acest scop, tabloul de bord furnizează informaţiile necesare calculării a doi
indicatori esenţiali:
• Indicele sarcinii de plan (Ipl/o) prin care se compară nivelul planificat
/programat în perioada viitoare (Xpl), cu nivelul realizat în perioada anterioară
(perioada de bază – Xo):
Xpl
I pl/o = X0 · 100
• Indicele realizării planului (I1/pl) prin care se compară nivelul realizat în

perioada curentă (X1), cu nivelul planificat pentru aceeaşi perioadă (Xpl):
X1
X1/pl = Xpl · 100
9
Indicele sarcinii de plan permite proiectarea evoluţiei viitoare a fenomenului
respectiv, în timp ce indicele realizării planului cuantifică măsura în care sarcinile
propuse au fost îndeplinite.
Între cei doi indici, ai sarcinii de plan şi ai realizării planului, pe de-o parte, şi
indicele de dinamică (I1/0), prin care se compară nivelul realizat în perioada curentă
(X1), faţă de nivelul realizat în perioada de bază (X 0), pe de altă parte, există
următoarea relaţie de legătură:
Xpl X1 X1
I1/0 = Ipl/0 · I1/pl = X0 · Xpl = X0
De exemplu, pentru un anumit indicator X, se regăsesc în tabloul de bord

următoarele informaţii:
- nivelul realizărilor din perioada de bază X0 = 5.000 um;
- nivelul planificat pentru perioada curentă Xpl = 6.000 um;
- nivelul realizărilor din perioada curentă X1 = 5.500 um.
În aceste condiţii, se calculează:
• indicele sarcinii de plan:
Xpl 6.000
Ipl/0 = X0 · 100 = 5.000 · 100 = 120%
Acest indice reflectă faptul că, pentru anul curent s-a programat o creştere cu
20%.
• Indicele realizării planului:
X1 5.500
I1/pl = Xpl · 100 = 6.000 · 100 = 91,67%
Realizările în perioada curentă s-au situat cu 8,33% sub nivelul planificat.

• Indicele de dinamică:
X1 5.500
I1/0 = X0 · 100 = 5.000 · 100 = 110%
Chiar dacă nivelul planificat în perioada curentă nu a fost realizat, totuşi,

comparativ cu perioada de bază, s-a înregistrat o creştere de 10%.
Între cei trei indici se verifică relaţia:
I1/0 = Ipl/0 · I1/pl
1,10 = 1,20 · 0,9167
Teste, întrebări de control şi aplicaţii
1. Finanţele firmei se întâlnesc:

10
a. la nivel macroeconomic şi microeconomic;
b. numai la nivel macroeconomic;
c. numai la nivel microeconomic.
2. Finanţele întreprinderii au ca scop principal:
a. satisfacerea nevoilor generale ale societăţii;

b. reducerea deficitului bugetar;
c. maximizarea valorii firmei, în condiţii de rentabilitate şi echilibru financiar.
3. Funcţia de repartiţie a finanţelor firmei constă în procesul de distribuire a

valorii create între:
a. proprietarii capitalului şi salariaţi;

b. stat şi proprietarii capitalului;
c. consumatori, furnizori şi creditori;
d. toţi factorii angajaţi în mecanismul economic.
4. Nu reprezintă o decizie financiară pe termen lung:
a. decizia de investiţii;
b. decizia de gestiune a stocurilor;
c. decizia de finanţare;
d. decizia de repartizare a profitului.
5. Nu reprezintă o decizie financiară pe termen scurt:
a. decizia de gestiune a stocurilor;

b. decizia de gestiune a trezoreriei;
c. decizia de repartizare a profitului;
d. decizia de gestiune a riscurilor.
6. Decizia de investiţii are influenţă directă asupra:
a. structurii activelor;
b. structurii pasivelor;
c. structurii activelor şi pasivelor.
7. Decizia de finanţare are influenţă directă asupra:
a. structurii activelor;
b. structurii pasivelor;
c. structurii activelor şi pasivelor.
8. Prezentaţi sistemul informaţional economico-financiar al firmei.

11
9. Prezentaţi conţinutul şi principalele caracteristici ale tabloului de bord.
10.La nivelul unei firme s-au înregistrat următoarele informaţii referitoare la cifra
de afaceri:
- nivelul realizat în perioada de bază 20.000 um
- creşterea procentuală planificată pentru perioada curentă + 20%
- nivelul realizat în perioada curentă 21.000 um
A. Indicele sarcinii de plan a fost de:
a. 20%;
b. 120%;
c. 80%.
B. Nivelul planificat al cifrei de afaceri pentru perioada curentă a fost de:
a. 22.000 um;
b. 20.000 um;
c. 24.000 um.
C. Indicele realizării planului a fost de:
a. 87,5%;
b. 100%;
c. 120%.
D. Creşterea procentuală a cifrei de afaceri realizată în perioada curentă,

comparativ cu perioada de bază, a fost de:
a. 20%;
b. – 12,5%;
c. 5%.
12
MODULUL 2
TEMA EVALUAREA FIRMEI
------------------------------------------------------------------------------------------------
Obiective Însuşirea principalelor metode utilizate în evaluarea firmelor
În turism
Finalitate Dobândirea de cunoştinţe privind valoarea patrimonială,
valoarea financiară şi valoarea bursieră a firmei
Competenţe Capacitatea de a înţelege particularităţile fiecărei metode şi
dobândite de aplicare în practică

CAPITOLUL 2
EVALUAREA FIRMEI
2.1. Evaluarea patrimonială a firmei
2.2. Evaluarea financiară a firmei
2.3. Evaluarea prin comparaţie a firmei
Obiectivul principal al finanţelor firmei este maximizarea valorii firmei. În
practica economică şi financiară se întâlnesc diverse abordări (metode) de evaluare a
firmei, care au ca finalitate:
- cunoaşterea situaţiei reale a firmei de către conducerea acesteia, de către
acţionari şi creditori, pentru aprecierea evoluţiei în timp şi a perspectivelor
de dezvoltare;
- negocierea în cadrul procesului de vânzare/cumpărare a unei firme;
- realizarea de clasamente (topuri) ale firmelor.
Evaluarea firmelor trebuie să aibă în vedere mediul de afaceri, de regulă incert,
cu riscuri de capital, de inflaţie, de dobândă, de rată de curs valutar etc.
Literatura de specialitate prezintă numeroase metode şi tehnici de evaluare
economică a firmelor, în funcţie de criteriile avute în vedere.
În continuare sunt prezentate cele mai utilizate metode, aplicabile în
majoritatea domeniilor:
- evaluarea patrimonială;
- evaluarea financiară;
- evaluarea prin comparaţie;
- evaluarea prin metode mixte (combinate);
- goodwill-ul firmei.
2.1. Evaluarea patrimonială a firmei (sau abordarea pe bază de active)
Principalele caracteristici ale acestei metode sunt:

- privilegiază activele tangibile înregistrate în evidenţele firmei, oferind o
imagine asupra valorii patrimoniale a firmei;
- reprezintă, de regulă, poziţia vânzătorului, care priveşte firma ca pe un
ansamblu de active nete (activele din care s-au dedus datoriile);
- în această abordare, important pentru vânzător este cât a cheltuit (investit)
în firma respectivă, în timp ce modul de utilizare a activelor respective este
lipsit de relevanţă.
Valoarea patrimonială a firmei (VP) se determină pe baza bilanţului contabil la
data închiderii exerciţiului financiar, pornind de la ecuaţia fundamentală a bilanţului.
-1-
Conform acesteia, valoarea patrimonială reprezintă, de fapt, patrimonial net sau
situaţia netă a firmei (SN), calculată ca diferenţă între activul total şi datoriile totale
ale firmei:
VP = SN = A – D
unde:
A = activele totale, care se compune din:
- bunuri deţinute de firmă (drepturi de proprietate);
- creanţe (drepturi asupra terţilor).
D = datoriile totale, contractate şi încă nerambursate.
Valoarea patrimonială a firmei (respectiv situaţia netă) poate fi:

- pozitivă şi crescătoare, ca efect al unei gestiuni economice eficiente
concretizată în maximizarea valorii capitalurilor proprii şi a activului net finanţat de
respectivele capitaluri; această situaţie este consecinţa reinvestirii unei părţi din
profitul net şi a altor elemente de acumulări (fondul de amortizare, provizioane
reglementate, reporturi din exerciţiul precedent, subvenţii etc.), rezultând o
îmbogăţire patrimonială a firmei:
A > D = > VP > 0
şi, în plus, valoarea patrimonială creşte de la un an la altul:
VPt+1 > VPt
Capitaluri
SN proprii
(CP)
Activ Datorii
(A) totale
(D)
Figura nr. 2.1 – Situaţia netă pozitivă
Valoarea patrimonială a firmei estimată prin situaţia netă reflectă din punct de
vedere contabil valoarea drepturilor ce le posedă proprietarii asupra firmei, respectiv
capitalurile proprii, fiind similar avuţiei acestora ca urmare a alocării şi implicării
capitalurilor în activitatea firmei:
CP = A – D
unde:
CP = capitalurile proprii care cuprind: capitalul social, rezervele, rezultatul
reportat şi rezultatul exerciţiului corectat cu repartizările efectuate.
- negativă, în cazuri de contraperformanţă, când datoriile totale contractate de

firmă depăşesc valoarea activului; această situaţie este consecinţa încheierii cu
pierderi a exerciţiilor financiare anterioare, caz în care este consumat capitalul
-2-
propriu, prin acaoperirea partiala a pierderilor; cronicizarea stării de
contraperformanţă se concretizează în decapitalizarea întreprinderii:
A < D = > VP < 0

Activ Datorii
(A) totale
(D)
SN
Pierderi Capitaluri
proprii
(CP)
Figura nr. 2.2 – Situaţia netă negativă
2.2. Evaluarea financiară a firmei (sau abordarea pe bază de câştiguri

viitoare)
Evaluarea unei firme nu trebuie realizată numai în raport cu patrimoniul net
(active totale – datorii totale), ci şi în raport cu perspectivele viitoare, cu rezultatele
aşteptate în viitor. Ca urmare se determină valoarea financiară a firmei, ca o valoare
actuală a veniturilor viitoare anticipate.
Principalele caracteristici ale acestei metode sunt:
- privilegiază fluxurile financiare viitoare (actualizate) pe care le poate
genera firma; cu alte cuvinte, valoarea firmei nu rezultã din evaluarea
patrimoniului actual, ci din cuantificarea performanţelor financiare
previzibile ale firmei (cuantificarea utilităţii);
- ca urmare, se obţine valoarea de randament sau de rentabilitate a firmei,
prin capitalizarea fluxurilor de venit mediu anual sperat; aceste fluxuri pot
fi profitul net sau dividendele, previzionate prin diferite metode pentru un
anumit orizont de timp;
- reprezintă, de regulă, poziţia cumpărătorului orientat spre perspectivele
firmei, în calitatea sa de investitor pe termen scurt, mediu sau lung.
Valoarea financiară (VF) a firmei se determină prin actualizarea veniturilor
∗
nete viitoare pe baza calculului actuarial , ţinând cont inclusiv de valoarea reziduală
(de revânzare după n ani):
F1 F2 Fn Rn n
Ft Rn
VF = +
1 + a (1 + a) 2
+ ... +
(1 + a) n
+
(1 + a) n
= ∑ (1 + a)
t=1
t
+
(1 + a) n
t = 1,2,…,n
unde:
F = fluxurile financiare (profit sau dividende) previzionate pentru fiecare an
t
t al perioadei;
a = rata de actualizare, care poate fi: rata medie de rentabilitate din economie,
costul mediu ponderat al capitalului sau rata medie a dobânzii de piaţă;

Tehnica actualizării este prezentată pe larg în Capitolul 5.
-3-
R = valoarea reziduală, adică valoarea estimată de revânzare după n ani;
n
t = 1,2,…, n = perioada (în ani) de viaţă economică a firmei.

Pentru exemplificare vom considera o firmă la care s-a previzionat pentru
următorii cinci ani un profit anual de cca. 5 miliarde unităţi monetare (um) şi o
valoare reziduală (de revânzare după 5 ani, la finele perioadei de exploatare) de 20
miliarde um. Considerând că rata de actualizare este de 10%, se urmăreşte estimarea
valorii financiare (de rentabilitate):
F1 F2 F3 F4 F5 R5
VF = 1 +a
+
(1+a)
2
+
(1+a)
3
+
(1+a)
4
+
(1+a)
5
+
(1+a)
5
Se cunosc:
Ft = F1 = F2 = … F5 = 5 miliarde um
R5 = 20 miliarde um
a = 10% = 0,1
5 5 5 5 5 20
VF = 1 +0,1
+
(1+0,1)
2
+
(1+0,1)
3
+
(1+0,1)
4
+
(1+0,1)
5
+
(1+0,1)
5 =
5 5 5 5 5 20
= 1,1 + 2 + 3
+ 4
+ 5
+ 5 =
1,1 1,1 1,1 1,1 1,1
= 4,545 + 4,132 + 3,757 + 3,415 + 3,104 + 12,415 = 31,368 miliarde um

Comparativ, dacă s-ar fi efectuat calculul fără actualizarea veniturilor viitoare,
valoarea financiară ar fi fost:
VF = F1 + F2 + F3 + F4 + F5 + R5 = 5 + 5 + 5 + 5 + 5 + 20 =
= 45 miliarde um
2.3. Evaluarea prin comparaţie a firmei (sau abordarea pe bază de

comparaţie)
Această abordare oferă o imagine concretă a valorii de piaţă a unei firme,
bazată pe compararea cu alte tranzacţii similare deja efectuate, dar mai ales pe
valoarea bursieră (VB) a capitalului social al firmei, în cazul în care societatea
comercială este cotată la bursă.
Astfel, valoarea bursieră a firmei se stabileşte în funcţie de numărul de acţiuni
emise (N) şi de valoarea bursieră (preţul – P) a unei acţiuni.
VB = N · P
Prin această abordare, valoarea firmei se calculează ca medie aritmetică

(simplă sau ponderată) a valorilor calculate anterior, asociate firmei (VP, VF, VB),
urmărindu-se estomparea diferenţelor dintre acestea. Această metodă, însă, este din
ce în ce mai puţin recomandată de standardele de evaluare, în special atunci când
între valorile respective există diferenţe însemnate. În această situaţie, valoarea medie
este nerelevantă şi departe de ceea ce ar trebui să reprezinte valoarea justă a firmei.
-4-
De exemplu, dacă VP = 100 um, iar VF = 110 um, deci cele două valori sunt
relativ apropiate, valoarea medie este considerată reprezentativă (relevantă).
Astfel, valoarea medie (VM) se poate calcula:
- fie pe baza mediei aritmetice simple:
VP + VF 100 +110
VM =
2
=
2
= 105 um
- fie pe baza mediei aritmetice ponderate, prin atribuirea unei ponderi mai
mari valorii privilegiate; dacă se consideră că valoarea financiară contribuie
cu 2/3 din valoarea totală, iar valoarea patrimonială cu1/3, atunci valoarea
medie devine:
1 ⋅ VP + 2 ⋅ VF 100 + 220
VM =
3
=
3
= 106,7 um
În situaţia în care cele două valori (patrimonială şi financiară) sunt foarte

diferite, valoarea medie devine nereprezentativă. De exemplu, dacă VP = 100 um, iar
VF = 200 um, atunci valoarea medie obţinută nu are nicio relevanţă:
VP + VF 100 + 200
VM =
2
=
2
= 150 um
Cele mai apreciate metode de evaluare a firmei sunt evaluarea financiară şi

evaluarea bursieră, pe baza cărora se poate determina valoarea justă (VJ) de piaţă a
firmei.
Atunci când valoarea justă (determinată prin una dintre evaluări) este mai mare
decât valoarea patrimonială, adică:
VJ > VP,
se poate aprecia că diferenţa dintre cele două valori reprezintă valoarea elementelor
firmei neevidenţiate prin metodele patrimoniale, elemente intangibile neînregistrate
în evidenţele firmei, dar care aduc un profit suplimentar faţă de cel normal.
Această diferenţă poartă numele de goodwill-ul firmei (GW):
GW = VJ – VP > 0 sau VJ = VP + GW
Cu alte cuvinte, valoarea justă a unei firme este dată de două elemente:
- valoarea elementelor tangibile (active imobilizate şi active circulante),
cuantificată prin valoarea patrimonială;
- valoarea elementelor intangibile, reflectată financiar prin GW, ca expresie
a recunoaşterii firmei din partea mediului economic, în general, şi al pieţei,
în special.
Elementele componente ale goodwill – ului sunt:
-5-
- relaţiile firmei cu mediul economic (clienţii, furnizorii, instituţiile
financiare, administraţia publică etc.);
- vadul comercial, calitatea produselor şi serviciilor, marca firmei, licenţele şi
autorizaţiile administrative;
- competenţa profesională a salariaţilor şi a echipei manageriale, precum şi
fidelitatea acestora faţă de firmă etc.
Atunci când valoarea justă este mai mică decât valoarea patrimonială a firmei,
adică:
VJ < VP,
se poate aprecia că firma este în imposibilitate de a-şi continua activitatea într-o
manieră profitabilă. Cu alte cuvinte, firma valorează mai mult nefuncţionând, decât
dacă şi-ar continua activitatea (badwill – ul firmei):
BW = VJ – VP < 0
unde:
BW = badwill-ul firmei.

1. Evaluarea patrimonială a firmei privilegiază:
a. fluxurile financiare viitoare (actualizate) pe care le poate genera
firma;
b. activele tangibile înregistrate în evidenţele firmei;
c. a şi b.
2. Valoarea patrimonială a firmei (VP) se determină astfel:
a. VP = D – A;
b. VP = A + D;
c. VP = A – D.
unde:
A = active totale;
D = datorii totale.
3. Bilanţul simplificat al unei societăţi comerciale cuprinde:
- activele totale 1.000 um;
- capitaluri proprii 400 um;
- datorii totale 600 um.
Situaţia netă a firmei este:

a. 400 um;
b. 600 um;
c. 1.000 um.
-6-
4. Bilanţul simplificat al unei firme cuprinde:
- activele totale 1.000 um;
- datoriile totale 1.100 um.
Situaţia netă a firmei este:
a. 100 um;
b. 1.000 um;
c. – 100 um.
5. Două firme prezintă la sfârşitul exerciţiului financiar următoarele situaţii (în
um):
Firma A Firma B
- active totale 1.000 1.000
- datoriile totale 600 1.100
Să se analizeze comparativ situaţiile patrimoniale ale celor două firme.
6. Din bilanţurile unei firme de la sfârşitul exerciţiilor financiare t şi t+1 se
cunosc următoarele informaţii (în um):
Activ t t+1 Pasiv t t+1
Activ imobilizat 400 350
Capital social 450 450
Stocuri 150 200
Rezerve 50 50
Clienţi (creanţe) 150 300
Profit nedistribuit - 100
Disponibilităţi 50 150
Datorii financiare 150 150
Furnizori (datorii comerciale) 100 250
Total 750 1.000 Total 750 1.000
a. Să se determine situaţia netă la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar.
b. Să se interpreteze variaţia situaţiei nete între cele două exerciţii
financiare.
7. Evaluarea financiară a firmei privilegiază:
a. activele tangibile înregistrate în evidenţele firmei;
b. fluxurile financiare viitoare (actualizate) pe care le poate genera
firma;
c. a şi b.
8. Valoarea financiară a firmei (VF) se determină astfel:
n
Ft Rn
a. VF = ∑ t
− n ;
t=1 (1+a) (1+a)
t
n
(1+a) Rn
b. VF = ∑ Ft
+ n ;
t=1 (1+a)
n
Ft Rn
c. VF = ∑ t
+ n .
t =1 (1+a) (1+a)
unde:
-7-
a = rata de actualizare;
Rn = valoarea reziduală (de revânzare) după n ani;
t = 1, 2, ... , n = perioada (în ani) de viaţă economică a firmei.
9. Pentru o firmă s-a estimat pentru următorii trei ani un profit anual de 10
miliarde um. Considerând că rata de actualizare este de 10%, valoarea
financiară a firmei este:
a. 24,86 miliarde um;
b. 40 miliarde um;
c. 32,37 miliarde um.
10. Evaluarea unei firme a condus la următoarea situaţie:
- valoarea patrimonială VP = 1.000 um;
- valoarea financiară VF = 1.500 um.
În aceste condiţii, goodwill-ul firmei (GW) este:
a. GW = 1.000 um;
b. GW = 500 um;
c. GW = 1.500 um;
d. GW = 2.500 um.
11. Evaluarea unei firme a condus la următoarea situaţie:
- valoarea patrimonială VP = 1.000 um;
- valoarea financiară VF = 500 um.
În aceste condiţii, badwill-ul firmei (BW) este:
a. BW = 500 um;
b. BW = -500 um;
c. BW = 1.000 um;
d. BW = -1.500 um.
12. Goodwill-ul firmei exprimă:
a. valoarea elementelor tangibile;
b. valoarea elementelor intangibile, neînregistrate în evidenţele firmei,
ca expresie a recunoaşterii firmei din partea mediului economic în
general şi al pieţei în special;
c. valoarea elementelor tangibile şi intangibile.
13. Goodwill-ul firmei (GW) se determină în funcţie de valoarea justă (VJ) şi

valoarea patrimonială (VP) astfel:
a. GW = VJ + VP;
b. GW = VJ – VP > 0;
c. GW = VJ – VP < 0;
d. GW = VP – VJ.
14. Badwill-ul firmei (BW) se determină în funcţie de valoarea justă (VJ) şi
valoarea patrimonială (VP) astfel:
-8-
a. BW = VJ + VP;
b. BW = VJ – VP > 0;
c. BW = VJ – VP < 0;
d. BW = VP – VJ.
15. Enumeraţi elementele componente ale goodwil-ului.
-9-
MODULUL 3
TEMA CAPITALURILE FIRMEI
------------------------------------------------------------------------------------------------
Obiective Însuşirea principalelor categorii de capitaluri utilizate în
scopul finanţării firmelor
-----------------------------------------------------------------------------------------------
Finalitate Dobândirea de cunoştinţe privind tipologia capitalurilor
Competenţe firmei şi a surselor de provenienţă a acestora
dobândite Capacitatea de a înţelege semnificaţia structurii capitalurilor,
ca o combinaţie optimă între capitalurile proprii şi capitalurile
împrumutate

CAPITOLUL 3
CAPITALURILE FIRMEI
3.2.1. Constituirea capitalului social
3.2.2. Majorarea capitalului social
3.3. Capitalurile împrumutate
3.3.1. Împrumuturile pe termen lung şi mediu
3.3.2. Împrumuturile pe termen scurt
Capitalurile firmei (C) se regăsesc în pasivul bilanţului contabil şi reprezintă

obligaţiile financiare ale firmei faţă de furnizorii de fonduri (proprietari şi creditori),
sursele de finanţare pentru valoarea aflată în elementele consemnate în activul
bilanţului.
Capitalurile firmei se clasifică astfel:
A. Din punct de vedere al surselor de provenienţă capitalurile sunt:

♦ Capital propriu (CP):
 capital social (CS);
 profituri nedistribuite (PN);
 rezerve şi provizioane reglementate (R).
♦ Capital împrumutat sau datorii totale (DT):

 împrumuturi pe termen lung şi mediu (LM);
 credite bancare pe termen scurt (S);
 credite comerciale – furnizori (F).
B. Din punct de vedere al gradului de exigibilitate, adică al însuşirii fondurilor

(obligaţiilor financiare) de a deveni scadente la un anumit termen:
♦ Capital permanent (CPN), care cuprinde capitalurile cele mai puţin exigibile:
 capital propriu (practic nu are scadenţă, decât în situaţii limită de faliment);
 împrumuturi pe termen lung şi mediu ( >1 an).
-1-
♦ Resurse de trezorerie (RT), care cuprind capitalurile cele mai exigibile:
 credite bancare pe termen scurt (<1 an);
 credite comerciale-furnizori.
În concluzie:
C = CS + PN + R + LM + S + F = CP + DT = CPN + RT
Active imobilizate Capital d

- imobilizări social
necorporale Profituri Capital
- imobilizări nedistribuite propriu
Capital
corporale Rezerve permanent
- imobilizări Împrumuturi pe termen d
financiare lung şi mediu
Active circulante Datorii
- stocuri totale sau
Credite bancare pe termen
- clienţi (creanţe) Capital
scurt Resurse de
- disponibilităţi împrumutat
Credite comerciale trezorerie
banesti (furnizori)
Fig. nr. 3.1. - Bilanţul contabil simplificat
Capitalurile proprii constituie investiţia acţionarilor sau asociaţilor firmei şi cuprind,

în principal, trei componente:
A. Capitalul social reprezintă sumele puse la dispoziţia firmei cu caracter
permanent de către proprietari (acţionari sau asociaţi) sub forma aportului de
numerar sau în natură, precum şi din creşterile ulterioare de capital.
B. Profiturile nedistribuite reprezintă capitalizarea unei părţi a profitului şi se
realizează prin efortul propriu al firmei, prin autofinanţare, urmare a faptului
că proprietarii firmei renunţă integral sau parţial la remunerarea ce li s-ar fi
cuvenit sub formă de dividend.
C. Rezervele se constituie, în principal, ca rezerve legale din profitul anual, până
ating o anumită pondere faţă de capitalul social; de asemenea, includ rezervele
statutare care se formează conform prevederilor din actul constitutiv al
societăţii şi alte rezerve constituite facultativ pe seama profitului net pentru
acoperirea pierderilor contabile, potrivit hotărârii Adunării Generale a
Acţionarilor/Asociaţilor.
Capitalurile proprii sunt cel mai puţin exigibile, practic neavând un termen de
scadenţă decât în situaţia limită de faliment.
Capitalurile proprii (în special capitalul social care deţine ponderea principală)
au un rol central în funcţionarea firmei:
- asigură finanţarea activităţii;
-2-
- constituie o garanţie pentru creditori.
Operaţiunile specifice asupra capitalului social sunt următoarele:
a. constituirea capitalului social;
b. majorarea capitalului social;
c. reducerea capitalului social.
3.2.1. Constituirea capitalului social este prima fază de finanţare a unei societăţi
comerciale şi se realizează în baza actului constitutiv (contract şi statut de societate),
prin divizarea capitalului social în acţiuni distribuite în schimbul unui aport în
numerar (bani lichizi) şi în natură (terenuri, clădiri, brevete etc.).
Acţiunea este un titlu de participaţie care conferă deţinătorului calitatea de

coproprietar, dându-i dreptul la distribuirea profitului sub formă de dividende, în
funcţie de rezultatele financiare ale firmei.
Acţiunile pot fi:
- acţiuni comune; cei care deţin aceste acţiuni sunt proprietarii reali ai
societăţii, controlează conducerea acesteia, au drept de vot şi îşi asumă
riscul în caz de pierderi sau de lichidare; deţinătorilor de acţiuni comune nu
li se garantează dividende, acestea fiind distribuite numai dacă se va realiza
profit;
- acţiuni preferenţiale; deţinătorii acestor acţiuni, în schimbul renunţării la
dreptul de vot, au o serie de privilegii: stabilirea nivelului dividendelor în
momentul emiterii acţiunilor, convertirea acţiunilor preferenţiale în acţiuni
comune, răscumpărarea prioritară de către societate a acestor acţiuni;
- acţiuni la purtător, nenominative; nu se menţionează nici un nume şi pot fi
transmise “din mână în mână”;
- acţiuni nominative; se înscrie numele proprietarului şi nu pot fi transmise
decât prin transfer consemnat în registrul societăţii.
Principalele caracteristici ale acţiunilor:
• fiecare acţiune are o valoare nominală (VN) care reprezintă raportul dintre
capitalul social adus de acţionari (CS) şi numărul de acţiuni (N) emise:
CS
VN = N sau CS = VN · N
• acţiunile pot fi vândute pe piaţa financiară (la bursă), la valoarea lor

bursieră (VB); acţionarii care doresc să-şi recupereze capitalurile avansate
nu se pot adresa societăţii comerciale pentru restituire; numai în caz de
lichidare a firmei, acţionarii sunt despăgubiţi din eventuala valoare de
lichidare rămasă după onorarea tuturor creditorilor;
• punerea în circulaţie a acţiunilor se realizează, de regulă prin intermediul
unor bănci comerciale cu sucursale şi filiale pe întreg teritoriul ţării sau
prin intermediul unor ghişee speciale, înfiinţate în cadrul unităţilor poştale
(în schimbul unui comision).
-3-
* în economiile occidentale, pentru mărirea rapidităţii subscrierii,
mai multe bănci pot forma sindicate financiare de emisiune:
= sindicate de plasament; nu îşi asumă responsabilitatea
vânzării integrale a emisiunii, ele fiind intermediari între
firma emitentă de acţiuni şi potenţialii cumpărători; în
schimbul acestui serviciu încasează un comision de
plasament;
= sindicate de angajare fermă; subscriu întreaga emisiune,
după care o plasează pe cont propriu pe piaţa financiară,
câştigând din diferenţa de preţ;
= sindicate de garantare; garantează vânzarea integrală a
emisiunii; dacă nu reuşesc vânzarea întregii emisiuni,
atunci ele subscriu partea nevândută; percep un
comision de garantare mai mare decât comisionul de
plasament.
3.2.2. Majorarea capitalului se realizează pe parcursul activităţii firmei:

- ca o finanţare internă firmei, ce reflectă efortul propriu:
= prin autofinanţare (profituri nedistribuite, rezerve).
- ca o finanţare externă firmei:
= prin noi aporturi în numerar ale acţionarilor:
• creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni;
• emiterea de noi acţiuni;
= prin încorporarea rezervelor în capitalul social;
= prin convertirea datoriilor în capitalul social;
= prin fuziune.
Majorarea de capital social prin noi aporturi în numerar ale acţionarilor
• Este cea mai importantă metodă de majorare a capitalului social ca o

finanţare externă, deoarece este o operaţiune de finanţare directă ce aduce
firmei noi resurse de finanţare (spre deosebire de încorporarea rezervelor în
capitalul social şi convertirea datoriilor în capitalul social, situaţii în care
resursele de finantare rămân la acelaşi nivel).
• Se poate realiza prin două metode:

A. creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni;
B. emisiunea de noi acţiuni.
-4-
acţionarii
CS
CS
CP
CP
PN PN
R R
DT DT
Fig. nr. 3.2. - Majorarea de capital social prin noi aporturi în numerar ale
acţionarilor
A. Metoda creşterii valorii nominale a vechilor acţiuni
Premise de aplicare:
- societatea comercială funcţionează foarte bine, astfel că valoarea bursieră sau
preţul unei acţiuni (P) depăşeşte valoarea nominală (VN) a acesteia (P > VN)
şi se doreşte creşterea capitalului social (CS);
- prin această metodă se face apel la toţi acţionarii existenţi, care trebuie să fie
de acord cu majorarea capitalului social, motiv pentru care se aplică – de
regulă – în cazul societăţilor cu un număr limitat de acţionari.
Să presupunem că o societate pe acţiuni prezintă următoarea situaţie iniţială:
N = numărul de acţiuni emise = 15.000
VN = valoarea nominală a unei acţiuni = 100 um
P = valoarea bursieră sau preţul unei acţiuni = 150 um
CS = capitalul social = 100 · 15.000 = 1.500.000 um
VBCS = valoarea bursieră a capitalului social =
= P · N = 150 · 15.000 = 2.250.000 um
Adunarea Generală a Acţionarilor decide majorarea capitalului social cu
ΔCS = 375.000 um, prin aport suplimentar de la vechii acţionari.
În consecinţă se calculează:
- creşterea valorii nominale a unei acţiuni vechi (ΔVN):
ΔCS 375.000
ΔVN = N
= 15.000
= 25 um
- valoarea nominală a unei acţiuni noi sau noul preţ de emisiune (VNn):
VNn = VN + ΔVN = 100 + 25 = 125 um
-5-
Observaţie: Valoarea nominală a unei acţiuni noi nu trebuie să depăşească
preţul (valoarea bursieră) recunoscut (P), dar trebuie să fie mai mare decât
valoarea nominală (iniţială) – VN:
VN < VNn < P ↔ 100 < 125 < 150
- capitalul social după creştere (CSn):
CSn = VNn · N = 125 · 15.000 = 1.875.000 um
sau
CSn = CS + ΔCS = 1.500.000 + 375.000 = 1.875.000 um
B. Metoda emiterii de noi acţiuni
- atunci când numărul acţionarilor este foarte mare şi, în plus, aceştia sunt
dispersaţi în spaţiu, nu se poate aplica practic metoda A;
- la emisiunea de noi acţiuni pot subscrie atât vechi acţionari, cât şi alţii noi;
- această metodă este mai des întâlnită în practică şi urmăreşte două
obiective (pe lângă cel de majorare propriu-zisă a capitalului social):
• fixarea preţului de emisiune (PE);
• protejarea vechilor acţionari.
Etape de aplicare:
Să presupunem situaţia prezentată anterior, cu o singură deosebire, aceea că
Adunarea Generală a Acţionarilor a decis majorarea capitalului social (ΔCS) cu
375.000 um, prin emiterea unui număr suplimentar (N′ ) de acţiuni noi, la un preţ de
emisiune PE = 125 um.
Preţul de emisiune (PE) al unei acţiuni noi trebuie să se situeze între două
limite:
- o limită inferioară, care este valoarea nominală a vechilor acţiuni (VN);
- o limită superioară, care este valoarea bursieră (preţul) unei acţiuni vechi
înainte de creşterea capitalului (P0).
VN < PE < P0
100 um < 125 um < 150 um
În consecinţă se calculează:
- numărul de acţiuni noi emise (N′ ):
ΔCS 375.000
N′ = PE
= 125
= 3.000 acţiuni noi
- valoarea bursieră (teoretică) a unei acţiuni după emisiune (P1), care va

fi evident mai mică decât valoarea bursieră iniţială a vechilor acţiuni (P 0),
deoarece pe piaţă există o ofertă suplimentară de acţiuni. Cursul unei
acţiuni după emisiune (P1) se deduce utilizând regula: valoarea bursieră a
capitalului social după emisiune (VBCS1) este egală cu valoarea bursieră a
-6-
capitalului social înainte de emisiune (VBCS0), plus suma creşterii de
capital prin emisiune (ΔCS).
VBCS1 = VBCS0 + ΔCS
(N + N′ ) · P1 = N · P0 + N′ · PE
N ⋅ P0 + N ′ ⋅ P E VBCS0 +ΔCS
P1 = N + N′
= N + N′
=
2.252.000 +375.000 2.625.000
= 15.000 +3.000
= 18.000 = 145,83 um
În consecinţă se creează situaţia ca vechii acţionari să fie în pierdere, deoarece

valoarea bursieră a unei acţiuni după emisiune (P1) este mai mică decât valoarea
bursieră a unei acţiuni înainte de emisiune (P0):
P1 < P0 ↔ 145,83 < 150
În realitate, emisiunea de noi acţiuni nu provoacă nicio pierdere pentru că
vechii acţionari beneficiază de reglementările legale privind dreptul preferenţial de
subscriere (DPS), care prevăd că numai acţionarii vechi sunt autorizaţi să
achiziţioneze acţiunile noi la preţul de emisiune şi numai într-un număr proporţional
cu titlurile pe care le deţineau anterior.
- numărul de acţiuni noi (x) pe care poate să le deţină un acţionar vechi
posesor a “n” acţiuni iniţiale:
N′
x=n· N
De exemplu, un acţionar care deţine 5, 10, 15, ... acţiuni vechi va putea intra
în posesia unui număr de 1, 2, 3, ... acţiuni noi:
3.000
x=5· 15.000 = 1 acţiune nouă
3.000
x = 10 · 15.000 = 2 acţiuni noi
3.000
x = 15 · 15.000 = 3 acţiuni noi
În acest mod intervine DPS, prin care vechii acţionari au dreptul de a cumpăra
un număr de acţiuni noi, proporţional cu numărul de acţiuni vechi deţinute. Acest
drept acţionează compensatoriu faţă de scăderea valorii bursiere a acţiunilor.
- dreptul preferenţial de subscriere (DPS) se calculează ca diferenţă între
cursul vechi al acţiunii (P0) şi noua valoare bursieră (P1) înregistrată după
efectuarea emisiunii, adică suma pe care teoretic o pierde vechiul acţionar
pentru fiecare acţiune veche deţinută:
DPS = P0 – P1 = 150 – 145,83 = 4,17 um
sau
N ⋅ P0 + N ′ ⋅ P E N ⋅ P 0 + N ′ ⋅ P0 − N ⋅ P0 − N ′ ⋅ PE
DPS = P0 – N + N′
= N + N′
=
-7-
N′ 3.000
= N + N′
(P0 – PE) = 15.000 +3.000 (150 – 125) = 4,17 um
De exemplu, un deţinător de 5 acţiuni vechi poate cumpăra 1 acţiune nouă:

N′ 3.000
x=n· N =5· 15.000 = 1 acţiune nouă
în condiţiile beneficierii de DPS, adică la preţul de emisiune PE = 125 um.

Capitalul acestui acţionar care deţine 5 acţiuni vechi şi a cumpărat una nouă,
în condiţiile beneficierii de DPS este:
5 · 150 + 1 · 125 = 875 um ,
adică identic cu valoarea bursieră nouă a 6 acţiuni:
6 · 145,83 ≈ 875 um .
În acest mod, ponderea (importanţa) acţionarului respectiv în Adunarea
Generală a Acţionarilor rămâne aceeaşi şi se conservă acelaşi număr de drepturi de
vot.
DPS la noile acţiuni se prezintă sub forma unui cupon pe care se înscrie
“drept de subscriere” şi, în plus, numărul cupoanelor primite este egal cu numărul
acţiunilor noi ce pot fi cumpărate de vechii acţionari la preţul de emisiune.
Vechii acţionari pot să-şi vândă DPS la bursă. Cumpărătorul neacţionar va
putea achiziţiona o acţiune nouă, numai dacă va cumpăra, în prealabil, un anumit
N
număr de DPS de la acţionarii vechi, număr egal cu raportul N′ şi abia apoi va
achita preţul de emisiune.
De exemplu, un acţionar nou pentru a cumpăra 1 acţiune nouă va trebui mai
15.000 
întâi să-şi procure 5 DPS 
 3.000
=5 

, la care renunţă de bună voie vechii acţionari.
Ca urmare, un cumpărător nou care nu a fost acţionar iniţial, va plăti societăţii

comerciale pentru o acţiune nouă 125 um, dar numai în condiţiile în care a
achiziţionat 5 DTS de la vechii acţionari. Astfel, pe un nou acţionar o acţiune îl
costă :
125 + 5 · 4,17 = 145,85 um
adică exact valoarea bursieră (teoretică) a unei acţiuni după emisiune.
Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor în capitalul social
- profitul anual al firmei este utilizat, printre altele, şi pentru constituirea şi
sporirea rezervelor; când aceste rezerve ating un anumit nivel, se poate
decide încorporarea lor în capitalul social, emiţând noi acţiuni care se
distribuie gratuit acţionarilor;
- creşterea de capital prin încorporarea rezervelor nu aduce resurse
financiare noi, lichidităţi suplimentare pentru societatea comercială;
aceasta este o operaţiune fără flux financiar deoarece şi până la
-8-
încorporarea în capitalul social firma dispunea de sumele respective, dar
contabilizate la rezerve;
- această operaţiune are consecinţe favorabile asupra garantării creditelor,
prin modificarea structurii financiare a firmei, urmare a creşterii absolute
şi relative a capitalului social.
CS
CS
CP CP
R
R
PN PN
DT DT
Fig. nr. 3.3. - Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor în capitalul social
Etape de aplicare:
Să presupunem situaţia prezentată anterior în care:
N = numărul de acţiuni emise (iniţial) = 15.000;
VN = valoarea nominală iniţială a unei acţiuni = 100 um;
P0 = valoarea bursieră iniţială a vechilor acţiuni = 150 um.
Cum societatea comercială înregistrează rezerve de 500.000 um, se decide
încorporarea în capitalul social a unei părţi din aceste rezerve, în cuantum de 375.000
um (ΔCS).
Se parcurg următoarele etape:
- se determină numărul de acţiuni (N′ ) ce se vor emite suplimentar la
valoarea nominală iniţială (VN) şi care vor fi distribuite gratuit vechilor
acţionari:
ΔCS 375.000
N′ = VN
=
100 = 3.750 acţiuni
- valoarea bursieră (teoretică) a unei acţiuni după emisiune (P1) este:

N ⋅ P0 + N ′ ⋅ PE
P1 = N + N′
-9-
Cum în această situaţie, acţiunile noi emise sunt distribuite “gratuit”, deci la un
preţ de emisiune PE = 0, valoarea bursieră (teoretică) a unei acţiuni după emisiune
devine:
N ⋅ P0 15.000 ⋅150
P1 = N + N′ = 15.000 +3.750 = 120 um
Ca urmare oferta suplimentară de acţiuni conduce la scăderea cursului acţiunilor:

P1 < P 0 ⇔
120 < 150
- pierderea teoretică suferită de vechii acţionari pentru fiecare acţiune este:
P1 – P0 = 120 – 150 = –30 um
- protecţia vechilor acţionari se asigură prin intermediul unui cupon
denumit drept de atribuire, care se acordă gratuit acestora, corespunzător
fiecărei acţiuni. Dreptul de atribuire se calculează pe baza relaţiei dintre
cursul vechi al acţiunii (P0) şi noua valoare bursieră (P1) în cazul unei
emisiuni obişnuite de acţiuni:
N′
DPS = P0 – P1 = N + N′ · (P0 – PE)
în care – însă – acţiunile sunt distribuite gratuit, deci PE = 0:

N′ 3.750
DA = N + N′ · P0 = 15.000 +3.750 · 150 = 30 um
În consecinţă, se emit N cupoane (drepturi de atribuire) în valoare de 30 um, care

vor fi atribuite gratuit vechilor acţionari (câte un cupon pentru fiecare acţiune veche).
Cele N′ acţiuni noi emise vor putea fi cumpărate astfel:
- fie de către vechii acţionari, care utilizează drepturile de atribuire (deci
sunt gratuite); ca urmare, puterea de influenţă a vechilor acţionari asupra
conducerii firmei nu se modifică întrucât fiecare acţionar va primi acţiuni
noi, proporţional cu cele vechi deţinute;
- fie de către noii acţionari; cupoanele (drepturile de atribuire) pot fi
negociate la bursă, astfel că noii acţionari, după achiziţionarea unui anumit
număr de cupoane de la vechii acţionari, pot cumpăra acţiuni noi, în
funcţie de paritatea de emisiune.
Majorarea de capital prin convertirea datoriilor în capitalul social

Premise şi etape de aplicare
- încorporarea datoriilor în capitalul social se realizează numai cu acceptul
creditorilor firmei şi prin renunţarea de către acţionarii existenţi la dreptul
preferenţial de subscriere;
- se realizează prin emisiunea şi distribuirea de acţiuni noi creditorilor
firmei, în contrapartida anulării creanţelor; astfel are loc convertirea
- 10 -
obligaţiunilor în acţiuni; în unele situaţii creditorii firmei pot prelua
controlul afacerii, evitându-se procedura de lichidare judiciară;
- rezultă o creştere de capital social şi implicit a structurii financiare a
firmei, în condiţiile în care, însă, sursele de finanţare ale firmei rămân
aceleaşi.
CS
CS
CP CP
R
R
PN
PN
DT DT
Fig. nr. 3.4. - Majorarea de capital prin convertirea datoriilor în capitalul social
Majorarea de capital prin fuziune
- are ca efect cumularea capitalului social al entităţilor care fuzionează;
- fuziunea se poate realiza prin două modalităţi:
• fuziunea prin absorbţia unei societăţi comerciale de către o altă
societate comercială, în care firma care absoarbe dobândeşte drepturile
şi preia obligaţiile societăţii comerciale pe care o absoarbe;
• fuziunea prin contopirea a două sau mai multe societăţi comerciale
pentru a alcătui o societate comercială nouă.
Este o operaţiune care se decide numai de către Adunarea Generală a Acţionarilor
şi poate să fie determinată de următoarele cauze:
- reducerea capitalului social motivată de necesitatea acoperirii unor pierderi
ce nu au putut fi recuperate din rezerve (asanare financiară);
- reducerea capitalului social prin rambursarea parţială către acţionari a
aporturilor acestora, atunci când dimensiunea societăţii comerciale şi cifra
de afaceri realizată nu justifică mărimea capitalului social;
- reducerea capitalului social prin cumpărarea şi anularea propriilor acţiuni.
- 11 -
3.3. Capitalurile împrumutate pot fi grupate astfel:
a. din punct de vedere al termenelor de acordare (al scadenţei):
- împrumuturi pe termen lung (cu scadenţă > 5 ani);
- împrumuturi pe termen mediu (cu scadenţă 1 – 5 ani);
- împrumuturi pe termen scurt (cu scadenţă < 1 an).
b. din punct de vedere al gestiunii financiare, după destinaţia capitalurilor:
- capitaluri împrumutate ce au ca rol să finanţeze, de regulă, activele
imobilizate (împrumuturi pe termen lung şi mediu);
- capitaluri împrumutate ce au ca rol să finanţeze, de regulă, activele
circulante (împrumuturi pe termen scurt).
3.3.1. Împrumuturile pe termen lung şi mediu se întâlnesc – de regulă - sub
cinci forme:
- împrumutul obligatar;
- împrumuturile de la instituţii financiare specializate;
- împrumuturile guvernamentale;
- creditele bancare;
- creditul leasing.
A. Împrumutul obligatar (sau apelul la economiile publice)
- prin emisiunea de obligaţiuni, firma (societate comercială pe acţiuni)
face apel la economiile publice, astfel că solicită finanţare de la un
ansamblu de indivizi (persoane fizice şi juridice) şi nu de la o
instituţie financiară;
- obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de către o
societate comercială pe acţiuni, care poate fi cotat la bursă şi a cărui
rambursare este garantată prin bunuri patrimoniale şi ipoteci;
Principalele etape în derularea ofertei publice de obligaţiuni:
= faza pregătirii ofertei presupune:
• stabilirea necesarului de capital şi analizarea diferitelor variante
posibil de utilizat pentru satisfacerea acestor nevoi (avantaje şi
dezavantaje);
• dacă se optează pentru emisiunea de obligaţiuni are loc evaluarea
tuturor costurilor generate de această opreţiune (costul propriu-zis al
derulării ofertei, cheltuieli cu dobânda ce va fi plătită, taxe de
registru, cheltuieli de publicitate etc.);
• dimensionarea tuturor elementelor ofertei de obligaţiuni:
 valoarea totală a împrumutului;
 valoarea nominală a unei obligaţiuni, care serveşte ca bază de
calcul a dobânzii;
 preţul de emisiune, care poate fi mai mic decât valoarea nominală
(diferenţa fiind numită primă de emisiune);
- 12 -
 preţul de rambursare, care poate fi mai mare decât valoarea
nominală (diferenţa fiind numită primă de rambursare);
 rata dobânzii, care aplicată la valoarea nominală dă valoarea
dobânzilor ce se vor plăti anual;
 programul de plată a dobânzilor;
 scadenta împrumutului obligatar;
 garantarea emisiunii etc.
• realizarea prospectului de ofertă publică, care se depune în vederea
autorizării la Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare;
• încheierea contractului de plasament al obligaţiunilor, intermediat cu
o societate de servicii de investiţii financiare.
= faza desfăşurării ofertei publice prin care:
• fiecare creditor primeşte un înscris numit certificat de obligaţiune
(mai simplu obligaţiune), care are înscrisă valoarea nominală;
• cumpărarea obligaţiunii reprezintă un credit acordat emitentului,
credit ce trebuie rambursat în cursul unei perioade de timp şi care
generează remuneraţii sigure (dobânzi) la nivelul pieţei, fără
asumarea de riscuri din partea creditorilor.
= faza răscumpărării obligaţiunilor prin care:
• la data scadenţei are loc rambursarea împrumutului obligatar, inclusiv
a dobânzilor.
Principalele categorii de obligaţiuni:
a. obligaţiuni la purtător şi nominative;
b. obligaţiuni simple (clasice), la care dobânda anuală este fixă;
c. obligaţiuni indexate, la care preţul de rambursare şi/sau dobânda variază în
conformitate cu un indice determinat care are o relaţie directă cu activitatea
firmei (de ex. cifra de afaceri);
d. obligaţiuni convertibile în acţiuni, care permit ca obligaţiunile să fie
preschimbate în acţiuni ale aceleiaşi societăţi, la o dată prestabilită
(perioada de conversiune), mai mică decât scadenţa obligaţiunilor;
e. euro-obligaţiunile sunt titluri de valoare plasate în afara ţării (în valută), la
care apelează cu precădere societăţile multinaţionale.
Împrumutul obligatar este un credit accesibil numai marilor societăţi pe acţiuni,
precum şi statului, care pentru obţinerea fondurilor necesare se adresează populaţiei,
firmelor, instituţiilor.
Comparaţie între acţiuni şi obligaţiuni

Asemănări:
- sunt titluri de valoare tranzacţionate pe piaţa financiară (liber
transmisibile, negociabile, cotate la bursă);
- 13 -
- au ca scop procurarea mijloacelor băneşti necesare firmei pentru
derularea diferitelor activităţi.
Deosebiri:
- deţinătorii de obligaţiuni au calitatea de creditori faţă de emitenţi, iar
deţinătorii de acţiuni sunt acţionari (asociaţi);
- emisiunea de acţiuni este expresia măririi capitalului social al firmei,
în timp ce emisiunea de obligaţiuni este expresia contractării unor
împrumuturi pe termen mediu şi lung;
- emitentul de obligaţiuni se obligă să le răscumpere, rambursând
împrumutul pe termen lung, ceea ce nu este cazul acţiunilor;
- acţiunea aduce un profit numit dividend, în funcţie de profitul
obţinut, în timp ce obligaţiunea aduce – de regulă – un venit fix, o
dobândă fixă ce se cunoaşte dinainte.
A. Împrumuturi de la instituţii financiare specializate
- firmele apelează la acest tip de împrumut când:
• accesul lor pe piaţa financiară (prin emiterea de obligaţiuni)
este mai dificil;
• suma împrumutată este relativ mică.
- instituţiile financiare specializate intervin direct pe piaţa financiară în

calitate de intermediari:
• colectează fondurile disponibile de la diverşi actori economici;
• acordă firmelor (inclusiv întreprinderilor mici şi mijlocii)
credite pe termen lung.
B. Împrumuturi guvernamentale
- sunt intervenţii financiare ale statului în cazul în care întreprinderile
nu îşi pot procura capitalul de pe piaţa financiară;
- au ca scop favorizarea dezvoltării unor ramuri sau soluţionarea unor
probleme sociale.
C. Creditele bancare
- băncile comerciale oferă în mod obişnuit credite pentru investiţii pe
termen mediu (1-5 ani) şi, mai rar, pe termen lung ( > 5 ani);
- pentru a primi un credit, firma trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii de lichiditate, solvabilitate şi rentabilitate (bonitatea firmei);
- între firmă şi bancă se încheie un contract de creditare prin care se
stabilesc:
• valoarea creditului;
• rata dobânzii;
• termenul de rambursare;
• garanţiile;
• perioada de graţie;
• penalizări etc.
- 14 -
D. Creditul leasing
- la operaţiunile în leasing sunt angajaţi trei agenţi:
• furnizorul bunului;
• societatea de leasing;
• utilizatorul bunului (firma creditată).
- societatea de leasing, în calitate de locator, încheie două contracte:
• contract de vânzare – cumpărare cu furnizorul de bunuri
desemnat de utilizator, societatea de leasing devenind
proprietarul bunurilor;
• contract de leasing cu utilizatorul (firma creditata), prin care îi
conferă acestuia dreptul de folosinţă asupra bunului.
= > firma nu are calitatea de proprietar, ci de chiriaş.
- firma plăteşte periodic rata de leasing care cuprinde: amortismentul
anual, dobânda, comisionul pentru efectuarea serviciului de
închiriere, prima de risc;
- la sfârşitul perioadei de leasing, firma are trei posibilităţi:
• să devină proprietar al activului fix, la un preţ avantajos
(valoare reziduală);
• să înapoieze bunul către proprietar;
• să reînnoiască contractul de leasing.
- acest tip de credit, deşi presupune costuri relativ ridicate, este
avantajos în sensul că pot apela la el şi firme mai modeste.
3.3.2. Împrumuturile pe termen scurt (resursele de trezorerie) se întâlnesc
sub două forme:
A. Credite bancare pe termen scurt
- se acordă de către băncile comerciale pe o perioadă de până la 12
luni, în condiţiile prezentate anterior (vezi creditele bancare pe
termen lung şi mediu).
B. Credite comerciale (furnizori)
- nu reprezintă un credit propriu-zis, ci o obligaţie de plată ce apare
pentru o firmă la care data primirii mărfurilor / prestării serviciilor de
la furnizori devansează termenul de plată; rezultă că este un credit
implicit acordat între momentul recepţionării mărfurilor / prestării
serviciilor şi momentul plăţii acestora (plăţi amânate).
- creditele comerciale sunt credite acordate de furnizor cumpărătorului
şi prezintă următoarele caracteristici:
• este un tip de finanţare nebancară, deci nu este purtător de
dobândă (există posibilitatea aplicării unor penalităţi de
întârziere);
- 15 -
• nu face obiectul vreunui contract de finanţare, ci se derulează
conform clauzelor din contractul de vânzare/cumpărare, de
regulă fiind acordat până la 90 de zile;
• este foarte des întâlnit în special în cazul în cazul
întreprinderilor mici şi mijlocii.
Politica de credit comercial promovată de firmă are o importanţă deosebită în
acoperirea nevoilor curente de exploatare, dacă se are în vedere faptul că, la rândul ei,
firma beneficiară a creditului comercial (furnizori) acordă credit comercial clienţilor
săi; ca urmare, în bilanţ trebuie să existe un echilibru între creditul comercial
(furnizori) din pasiv şi creanţe (clienţi) din activ.
Orice firmă trebuie să deţină:
- capital suficient ca volum;
- o structură adecvată de capital, ca o combinaţie optimă între capitalul
propriu şi capitalul împrumutat.
Structura financiară a firmei se defineşte prin raporturile ce se stabilesc între

diferite categorii de capitaluri utilizate pentru finanţarea firmei, raporturi care se
concretizează în indicatorii capacităţii de îndatorare.
Principalii indicatori ai capacităţii de îndatorare sunt:
A. Coeficientul de îndatorare globală (KG) se calculează ca raport între
capitalurile împrumutate (datoriile totale – DT) şi capitalul propriu – CP.
Acest indicator trebuie, de regulă, să fie maxim 2, în sensul că valoarea
datoriilor totale nu poate depăşi dublul capitalului propriu:
DT
KG = CP ≤ 2 ⇒ DT ≤ 2 · CP
B. Coeficientul de îndatorare la termen (KT) se calculează ca raport între

capitalurile împrumutate pe termen lung şi mediu (LM) şi capitalul propriu.
Acest indicator trebuie, de regulă, să fie maxim 1, în sensul că valoarea
împrumuturilor pe termen lung şi mediu nu poate depăşi valoarea
capitalului propriu;
LM
KT = CP ≤ 1 ⇒ LM ≤ CP
Aceşti indicatori sunt utilizaţi pentru:
- aprecierea situaţiei financiare a firmei şi a posibilităţilor acesteia de a
primi credite care să fie garantate (capital propriu suficient, dar şi
fluxuri financiare pozitive viitoare), astfel încât rambursarea
creditelor, inclusiv plata dobânzilor, să se poată efectua fără
dificultăţi;
- evaluarea bonităţii firmelor de către bănci, care prin acordarea
creditelor îşi asumă o serie de riscuri; în funcţie de analizele
efectuate, băncile acceptă sau resping cererile de credite.
- 16 -
De exemplu, pentru analiza comparativă a capacităţii de îndatorare a două
firme se cunosc următoarele informaţii:
Tabelul nr. 3.1 - mii um
Firma Firma
A B
Capital propriu – CP 500 2.000
Împrumuturi pe termen lung şi mediu – LM 400 3.000
Credite comerciale (furnizori) – F 100 500
Credite bancare pe termen scurt - S 200 1.500
Se calculează în ordine următorii indicatori:

- datoriile totale:
(A) 400 + 100 + 200 = 700 mii um
DT = LM + F + S = 〈 (B) 3.000 + 500 + 1.500 = 5.000 mii um
- coeficientul de îndatorare globală:
700
〈
(A) = 1,4 < 2 (situatie pozitiva)
KG =
DT
= 500
CP
5.000
(B) = 2,5 > 2 (situatie de risc)
2.000
- coeficientul de îndatorare la termen:
400
(A) = 0,8 < 1 (situatie pozitiva)
KT =
LM
CP = 〈 500
3.000
(B) = 1,5 > 1 (situatie de risc)
2.000
În concluzie, rezultă că deşi firma B deţine un potenţial mult mai mare decât
firma A, din punct de vedere al gradului de îndatorare riscurile asociate sunt
semnificativ mai ridicate.
De asemenea, cei doi indicatori (KG şi KT) permit stabilirea capacităţii
maxime de îndatorare a unei firme.
Să presupunem că pasivul bilanţului unei societăţi comerciale înregistrează la
sfârşitul exerciţiului financiar (t) următoarea situaţie în mii um:
Tabelul nr. 3.2
Capital propriu – CP 150
Datorii pe termen lung şi mediu – LM 100
Datorii pe termen scurt - S 120
- 17 -
Se calculează următorii indicatori:
- datoriile totale:
DT = LM + S = 100 + 120 = 220 mii um
- coeficientul de îndatorare globală:
DT 220
KG = =
CP 150 = 1,47 < 2
Cum KG nu atinge nivelul maxim 2, firma mai poate să se îndatoreze
suplimentar (ΔDT) cu 80 mii um:
max KG = 2 pentru DTmax = 2 · CP = 2 · 150 = 300 mii um
ΔDT = DTmax – DT = 300 – 220 = 80 mii um
- coeficientul de îndatorare la termen:
LM 100
KT = =
CP 150 = 0,67 < 1
Cum KT nu atinge nivelul maxim 1, firma mai poate să se îndatoreze
suplimentar pe termen lung şi mediu (ΔLM) cu 50 mii um:
max KT = 1 pentru LMmax = CP = 150 mii um
ΔLM = LMmax – LM = 150 – 100 = 50 mii um
În concluzie, firma mai poate să obţină credite suplimentare ΔDT în valoare de
80 mii um, în structura următoare:
- credite suplimentare pe termen lung şi mediu ΔLM = 50 mii um;
- credite suplimentare pe termen scurt ΔS = 30 mii um.
În cazul exerciţiului financiar următor (t+1) se urmăreşte dezvoltarea
procesului investiţional, fiind necesare împrumuturi pe termen lung şi mediu de
minim 300 mii um. În aceste condiţii, apelul la acest credit presupune în mod
obligatoriu majorarea capitalului social (implicit a capitalului propriu), decizie ce
trebuie luată de către Adunarea Generală a Acţionarilor.
LM 300
KT = CP
=
CP ≤1 ⇒ CP ≥ 300 mii um
În consecinţă, în cursul perioadei t+1, capitalul social (implicit capitalul
propriu) trebuie să fie majorat cu 150 mii um (300 – 150), ceea ce echivalează cu o
dublare a acestuia.
1. Capitalurile firmei cuprind:

a. exclusiv capitalurile proprii;
b. exclusiv capitalurile împrumutate;
c. capitalurile permanente;
d. capitalurile proprii şi capitalurile împrumutate.
- 18 -
2. Capitalurile firmei nu cuprind:
a. capitalurile proprii;
b. capitalurile imobilizate;
c. capitalurile împrumutate.
3. În categoria capitalurilor proprii nu regăsim:
a. capitalul social;
b.activele circulante;
c. profitul nedistribuit;
d.rezervele.
4. Capitalurile proprii cuprind:
a. capitalul împrumutat;
b.capitalul permanent;
c. exclusiv capitalul social;
d.exclusiv profitul nedistribuit şi rezervele;
e. capitalul social, profitul nedistribuit şi rezervele.
5. Capitalul social este pus la dispoziţia firmei de către:
a. creditori;
b.proprietari;
c. creditori şi proprietari.
6. Capitalul social se constituie din:
a. capitalizarea unei părţi a profitului firmei;
b.rezervele şi provizioanele reglementate;
c. aportul în numerar şi în natură pus la dispoziţie firmei de către
acţionari.
7. Profiturile nedistribuite sunt componente ale:
a. capitalurilor proprii;
b.capitalului social;
c. capitalului împrumutat.
8. Profiturile nedistribuite reprezintă;
a. aportul în numerar şi în natură pus la dispoziţia firmei de către
acţionari;
b.creşterile ulterioare de capital social;
c. expresia autofinanţării firmei.
9. Capitalurile împrumutate nu cuprind:
a. împrumuturi pe termen lung şi mediu;
b.credite comerciale – furnizori;
c. capitalul social;
d.credite bancare pe termen scurt.
- 19 -
10.Capitalul permanent cuprinde:
a. toate capitalurile împrumutate;
b.resursele de trezorerie;
c. numai capitalurile proprii;
d.numai împrumuturile pe termen lung şi mediu;
e. capitalurile proprii şi împrumuturile pe termen lung şi mediu.
11.Resursele de trezorerie cuprind:
a. capitalurile cele mai puţin exigibile;
b.capitalul social;
c. capitalurile cele mai exigibile.
12.Resursele de trezorerie cuprind:
a. capitalul permanent;
b.creditele bancare pe termen scurt şi creditele comerciale – furnizori;
c. toate creditele bancare.
13.Deţinătorilor de acţiuni comune:
a. nu le sunt garantate dividende;
b.le sunt garantate dividendele la un anumit nivel.
14.Posesorilor de acţiuni preferenţiale:
a. nu le sunt garantate dividende;
b.le este stabilit nivelul dividendelor în momentul emiterii acţiunilor.
15.În cazul acţiunilor nenominative:
a. nu se înscrie numele proprietarului şi pot fi transmise/vândute fără
nicio restricţie;
b.se înscrie numele proprietarului şi nu pot fi transmise decât prin
transfer consemnat în registrul societăţii.
16.Valoarea nominală a unei acţiuni (VN) se calculează astfel:
CS
a. VN = N ;
b. VN = CS · N;
N
c. VN = CS .
unde:
CS = capitalul social;
N = numărul de acţiuni emise.
17. Acţionarii care doresc să-şi recupereze capitalurile avansate:
a. se pot adresa societăţii comerciale pentru restituire;
b.nu se pot adresa societăţii comerciale pentru restituire.
18.Majorarea capitalului social se poate realiza:

- 20 -
a. numai ca o finanţare internă firmei;
b.numai ca o finanţare externă firmei;
c. ca o finanţare internă şi externă firmei.
19.Finanţare internă firmei reflectă:
a. aporturile noi în numerar ale acţionarilor;
b.autofinanţarea, prin efortul propriu al firmei.
20. Majorarea de capital prin noi aporturi în numerar ale acţionarilor se
realizează atunci când:
a. P < VN;
b. P = VN;
c. P > VN.
unde:
P = valoarea bursieră sau preţul unei acţiuni;
VN = valoarea nominală a unei acţiuni.
21. Preţul de emisiune (PE) al unei acţiuni noi trebuie să respecte următoarea
restricţie:
a. VN < PE < P0;
b. P0 < PE < VN;
c. VN = PE = P0.
unde:
VN = valoarea nominală a vechilor acţiuni;
P0 = valoarea bursieră sau preţul unei acţiuni înainte de emisiune.
22. Numărul de acţiuni noi emise (N′ ) se calculează astfel:
PE
a. N′ = ΔCS ;
ΔCS
b. N′ = PE ;
c. N′ = ΔCS · PE.
unde:
ΔCS = majorarea capitalului social;
PE = preţul de emisiune al unei acţiuni noi.
23. O societate pe acţiuni decide majorarea capitalului social cu 200.000 um,
prin emiterea de acţiuni noi la preţul de emisiune de 200 um. În aceste
condiţii, numărul de acţiuni noi emise este:
a. 10.000;
b. 100;
c. 1.000.
- 21 -
24. Între valoarea bursieră (teoretică) a unei acţiuni după emisiune (P 1) şi
valoarea bursieră a unei acţiuni vechi înainte de emisiune (P 0), există
relaţia:
a. P1 > P0;
b. P1 = P0;
c. P1 < P0.
25. Reglementările legale privind dreptul preferenţial de subscriere prevăd că
sunt autorizaţi să achiziţioneze acţiunile noi la preţul de emisiune:
a. numai vechii acţionari şi numai într-un număr proporţional cu titlurile
pe care le deţineau anterior;
b.numai noii acţionari;
c. atât noii acţionari, cât şi vechii acţionari.
26. Numărul de acţiuni noi (x) pe care poate să le deţină un acţionar vechi se
determină pe baza relaţiei:
N
a. x′ = n · N′ ;
N
b. x′ = N′ ;
N′
c. x′ = n · N .
unde:
n = numărul de acţiuni deţinute iniţial de un acţionar vechi;
N = numărul total de acţiuni vechi;
N′ = numărul total de acţiuni noi.
27. O societate pe acţiuni are emise 20.000 acţiuni (N) şi doreşte majorarea
capitalului social prin emisiunea de noi acţiuni (N′ ) în număr de 5.000.
Un acţionar vechi, care deţine 100 de acţiuni iniţiale (n) va putea
achiziţiona un număr de acţiuni noi de:
a. 100;
b. 25;
c. 4.
28. Valoarea (bursieră) teoretică a unei acţiuni (vechi şi noi) după emisiune (P 1)
este:
N ⋅ P0 + N ′ ⋅ PE
a. P1 = N + N′ ;
N + N′
b. P1 = N ⋅ P0 + N ′ ⋅ PE ;
N′
c. P1 = N + N′ · (P0 – PE).
unde:
P0 = valoarea bursieră sau preţul unei acţiuni vechi;
PE = preţul de emisiune al unei acţiuni noi;
N = numărul de acţiuni vechi;
- 22 -
N′ = numărul de acţiuni noi emise.
29. Dreptul preferenţial de subscriere (DPS) nu se calculează după relaţia:
a. DPS = P0 – P1
N ⋅ P0 + N ′ ⋅ PE
b. DPS = N + N′
N′
c. DPS = N + N′ · (P0 – PE)
unde:
P1 = valoarea (bursieră) teoretică a unei acţiuni (vechi şi noi) după
emisiune;
N′ = numărul de acţiuni noi emise
30.O societate comercială prezintă următoarea situaţie a capitalului social:
- capitalul social (CS) = 10.000 acţiuni (N) · 100 um (P0) =
= 1.000.000 um
- valoarea bursieră sau preţul (P0) al unei acţiuni = 150 um.
Societatea comercială doreşte creşterea capitalului social cu 200.000 um
prin emiterea de acţiuni noi la un preţ de emitere de 125 um.
În această situaţie:
A. numărul de acţiuni noi emise este:
a. 1.000;
b. 1.600;
c. 1.500.
B. valoarea (bursieră) teoretică a unei acţiuni (vechi sau noi) după
emisiune (P1) este:
a. 150;
b. 125;
c. 146,55;
d. 100.
C. dreptul preferenţial de subscriere (DPS) este:
a. 50;
b. 3,45;
c. 25;
d. 0.
31. O societate comercială are emise 15.000 acţiuni vechi (N) şi doreşte să
emită încă 1.500 acţiuni noi (N′ ).
A. un acţionar vechi posesor a 100 de acţiuni vechi (n) va putea să intre
în posesia unui număr de acţiuni noi de:
- 23 -
a. 100;
b. 10;
c. 1.
B. un acţionar nou ar putea achiziţiona o acţiune nouă, numai dacă va
cumpăra de la vechii acţionari un număr de cupoane (drepturi
preferenţiale de subscriere) de:
a. 1;
b. 10;
c. 100.
32. În cazul majorării de capital prin încorporarea rezervelor în capitalul social
se emit acţiuni noi care se distribuie:
a. contra cost vechilor acţionari;
b. gratuit vechilor acţionari;
c. noilor acţionari, la valoarea nominală.
33. În cazul majorării de capital prin încorporarea rezervelor în capitalul social,
valoarea bursieră (teoretică) a unei acţiuni după emisiune (P1) este:
N + N′
a. P1 = N ⋅ P0 ;
N ⋅ P0 + N ′ ⋅ PE
b. P1 = N + N′ ;
N ⋅ P0
c. P1 = N + N′ .
unde:
34. Dreptul de atribuire (DA) se calculează cu relaţia:
N′
a. DA = N + N′ · (P0 – PE);
N′
b. DA = N + N′ · P0;
N + N′
c. DA = N′ · P0.
unde:
35. Majorarea de capital prin convertirea datoriilor în capital social se
realizează prin emisiunea şi distribuirea de acţiuni:
a. numai vechilor acţionari;
b. vechilor şi noilor acţionari;
- 24 -
c. creditorilor firmei.
- 25 -
MODULUL 4
TEMA COSTUL CAPITALULUI
------------------------------------------------------------------------------------------------
Obiective Însuşirea principalelor metode de estimare şi evaluare a
costurilor capitalurilor atrase în condiţiile manifestării
riscurilor financiare asociate
-----------------------------------------------------------------------------------------------
Finalitate Dobândirea de cunoştinţe privind metode de estimare/
Competenţe evaluare a ratei dividendului şi a ratei dobânzii
dobândite Capacitatea de a înţelege particularităţile fiecărei categorii de

capital din punct de vedere al costului acestora
------------------------------------------------------------------------------------------------
Rezolvarea aplicaţiilor propuse: 2 ore

CAPITOLUL 4
COSTUL CAPITALULUI
4.2. Costul capitalului propriu
4.3. Costul capitalului împrumutat
4.4. Costul capitalului total

Capitalul este un factor necesar şi esenţial al activităţii unei firme şi, ca şi
ceilalţi factori de producţie, aceasta are un cost.
Costul capitalului reprezintă:
- rata minimă de venit solicitată / aşteptată de furnizorii de capital
(acţionari şi creditori) pentru a finanţa proiectele unei firme;
- plata pe care trebuie să o facă firma pentru capitalul propriu şi
împrumutat, utilizat la finanţarea activităţii.
Costul capitalului total cuprinde:
- costul capitalului propriu, care se măsoară, în principal, prin dividende;
- costul capitalului împrumutat, care se măsoară, în principal, prin
dobânzi.
Costul acestor elemente de capital este diferit datorită riscurilor pe care le
implică: unui risc mai mare i se asociază un cost de atragere mai mare, deoarece
asumarea unor riscuri mai mari din partea investitorilor determină costuri mai mari
de atragere a capitalurilor de către firmă.
În general:
costul capitalului propriu > costul capitalului împrumutat.
4.2. Costul capitalului propriu (r)

Costul capitalului propriu reprezintă rata minimă de venit solicitată / aşteptată
de acţionari şi pe care firma ar trebui sa o realizeze pentru a menţine satisfacţia
acţionarului şi a atrage investiţia acestuia.
Metodele de estimare a costului capitalului propriu sunt următoarele:
A. ca raport procentual între profitul (Pr) previzibil, disponibil pentru distribuire

acţionarilor sub formă de dividende şi capitalul propriu (CP):
Pr
r= CP
⋅100
-1-
B. ca sumă a ratei dobânzii fără risc (d ) şi a primei de risc (p):
r=d+p
unde:
d = rata dobânzii fără risc este dobânda minimă pe care ar putea să o
primească acţionarii dacă şi-ar investi capitalurile în plasamente fără
nici un risc (de exemplu titluri de stat), în loc să le pună la dispoziţia
diverşilor investitori, care comportă un anumit risc;
p = prima de risc este o majorare a ratei rentabilităţii cerută de acţionari,
care să compenseze riscul asumat atunci când au hotărât să-şi plaseze
disponibilităţile în acţiuni.
Dacă presupunem că prima de risc este o cotă α din rata dobânzii fără risc d,
atunci:
r = d + α · d = (1 + α) · d
unde:
α = coeficient ce exprimă creşterea ratei de venit aşteptată de acţionari, în
funcţie de riscul asociat; astfel, coeficientul α poate lua următoarele
valori:
0,2 pentru risc foarte redus;
5
0,5 pentru risc redus;
α= 1,0 pentru risc mediu;
1,5 pentru risc ridicat;
2,0 pentru risc foarte ridicat.
De exemplu, dacă rata dobânzii fără risc este de 10%, atunci un investitor îşi
va plasa sau va continua să-şi plaseze disponibilităţile în acţiuni, numai dacă rata
de venit aşteptată va fi de minim 12,5%:
- în condiţii de risc minim:
r = 10 · (1 + 0,25) = 12,5%
- în condiţii de risc maxim:
r = 10 · (1 + 2) = 30%
C. pe baza randamentului dividendului actual, la care se adaugă creşterea
aşteptată a dividendului, pentru firmele cotate la bursă:
D
r= P
⋅ 100 + g
unde:
D = dividendul actual pe o actiune;
P = ultimul curs al acţiunii la bursă (pretul bursier pe o actiune);
-2-
g = rata anuală de creştere a dividendului pe o acţiune (calculată în %),
previzionată pentru perioada următoare.
D 
Dacă randamentul dividendului actual  ⋅100  este relativ uşor de calculat,
 P 
rata de creştere aşteptată (g) se stabileşte cu o anumită dificultate:

- în cazul în care ratele de creştere ale dividendelor din perioadele
anterioare au fost relativ stabile, atunci g poate fi fundamentat pe baza
ratei medii înregistrate, prin extrapolarea tendinţelor în perioadele
viitoare;
- în cazul în care ratele de creştere ale dividendelor din perioadele
anterioare au fost fluctuante (fie din cauze specifice firmei, fie ca efect al
conjuncturii economice generale), atunci g se estimează de către analiştii
valorilor mobiliare, avându-se în vedere diferite ipoteze în evoluţia
mediului economic, în general, şi a mediului de afaceri, în special.
De exemplu, dacă pentru o societate comercială se estimează o creştere anuală
constantă a randamentului acţiunilor de 5%, în condiţiile în care ultimul curs al
unei acţiuni la bursă a fost P = 300 um, iar dividendul repartizat pe o actiune D =
45 um, atunci costul capitalului va fi:
45
r= 300 · 100 + 5 = 15 + 5 = 20%
4.3. Costul capitalului împrumutat (d) sau costul datoriilor.

Costul capitalului împrumutat este rata de venit solicitată / aşteptată de
creditori şi reprezintă, în fapt, rata dobânzii la împrumut (bancar sau obligatar).
Dobânda se poate exprima:
= în suma absolută (Db);
= în procente, sub forma de rată anuală a dobânzii (d):
Db d
d= C
⋅100 ⇒Db =C ⋅
100
unde: C = capitalul împrumutat.

Dobânzile pot fi:
= simple, când nu sunt generatoare de alte dobânzi, plătindu-se periodic;
= compuse, când sunt generatoare de alte dobânzi, fiind adăugate la
capitalul împrumutat, adică dobânzile se calculează periodic, dar se
plătesc la sfârşitul perioadei de creditare.
Dobânda simplă se poate determina în două variante:

A. cazul în care rambursarea creditului iniţial (Co ) se face la finele perioadei de
creditare, iar dobânzile se plătesc periodic.
- dobânda se calculează prin aplicarea ratei dobânzii la valoarea creditului
iniţial prin trei metode:
-3-
A.1. pentru împrumuturi acordate pe durate de ani întregi:
d
Db = Co · T · 100
unde: T = perioada de creditare în ani.

A.2. pentru împrumuturi acordate pe durate exprimate în luni:
T d
Db = Co · 12
· 100
unde : T = perioada de creditare în luni.

A.3. pentru împrumuturi acordate pe durate exprimate în zile:
T d
Db = Co · ⋅
360 100
unde: T = perioada de creditare în zile.

Să presupunem un credit iniţial C0 = 1.000 um, cu o rată anuală a dobânzii de
20%.
A.1. În cazul în care creditul a fost contractat pe o perioadă T = 3 ani, suma
dobânzii este:
d 20
Db = C0 · T · 100 = 1.000 · 3 · 100 = 600 um
Deci, pe parcursul celor trei ani se plăteşte o dobândă totală de 600 um (fie
200 um anual, fie 16,66 um lunar), urmând ca la finele perioadei de creditare să fie
rambursat şi creditul iniţial de 1.000 um.
A.2. În cazul în care acelaşi credit a fost contractat pe o perioadă T = 18 luni,
suma dobânzii este:
T d 18 20
Db = C0 · 12 · 100 = 1.000 · 12 · 100 = 300 um
Deci, pe parcursul celor 18 luni se plăteşte o dobândă totală de 300 um

(jumătate din valoarea de la cazul A.1.), şi anume 16,66 um lunar, urmând ca la
finele perioadei de creditare să fie rambursat şi creditul iniţial de 1.000 um.
A.3. În cazul în care acelaşi credit a fost contractat pe o perioadă T = 270 zile,
suma dobânzii este:
T d 270 20
Db = C0 · 360 · 100 = 1.000 · 360 · 100 = 150 um
Deci, pe parcursul celor 270 zile (9 luni) se plăteşte o dobândă totală de 150
um (jumătate din valoarea din valoarea de la cazul A.2.), şi anume 16,66 um lunar,
urmând ca la finele perioadei de creditare să fie rambursat şi creditul iniţial de
1.000 um.
B. cazul în care rambursarea creditului iniţial se face periodic, în mai multe
etape.
-4-
- dobânda se calculează prin aplicarea ratei dobânzii la creditul rămas de
rambursat (Cr );
- rambursarea creditului bancar presupune restituirea periodică (anuală
∗
sau lunară) a două elemente :
 amortismentul anual (A), care reprezintă rambursarea creditului iniţial
şi se calculează ca raport între valoarea creditului iniţial (C o ) şi
perioada de creditare (T) în ani:
Co
A= T
 suma anuală a dobânzii (Db), care se calculează prin aplicarea ratei

dobânzii (d) la creditul rămas de rambursat (Cr):
d
Db = Cr · 100
unde: Cr = Co - ∑A
Prin însumarea celor două elemente se obţine anuitatea (K) sau suma totală de
plată în fiecare an:
K = A + Db
Să presupunem că acelaşi credit iniţial C0 = 1.000 um, cu o rată anuală a
dobânzii de 20%, este contractat pe o perioadă T = 3 ani, în condiţiile în care
rambursarea creditului iniţial se realizează periodic (în cazul de faţă, pentru
simplificare, anual).
Calculele necesare se sintetizează într-un tabel care cuprinde toţi indicatorii:
Tabelul nr. 4.1
Anul Creditul rămas de Amortisment Rata Dobânda Anuitatea

rambursat la ul anual dobânzii anuală
începutul anului
Db = Cr ·
Cr =C0 −∑A
A d-% d K = A + Db
100
1 1.000 333,3 20 200 533,3

2 666,7 333,3 20 133,34 466,64
3 333,4 333,4 20 66,68 400,08
Total 0 1.000,0 ≈ 400 ≈ 1.400
Primul indicator care se calculează este amortismentul anual:
C0 1.000
A= T
=
3 = 333,3 um
Creditul rămas de rambursat la începutul fiecărui an (Cr) se calculează astfel:

anul 1 Cr = C0 - ∑A = 1.000 – 0 = 1.000 um

Pentru simplificarea calculelor se presupune o periodicitate anuală.
-5-
Deci la începutul primului an, creditul rămas de rambursat este chiar creditul
iniţial.
anul 2 Cr = C0 - ∑A = 1.000 – 333,3 = 666,7 um
anul 3 Cr = C0 - ∑A = 1.000 – (333,3 + 333,3) = 333,4 um
Pe rândul de “Total” se înregistrează, de fapt, creditul rămas de restituit la
începutul anului 4, după încheierea perioadei de creditare:
anul 4 Cr = C0 - ∑A = 1.000 – (333,3 + 333,3 + 333,4) = 0 um
Deci, la începutul anului 4 (sfârşitul anului 3), creditul a fost rambursat.
Dobânda anuală se calculează prin aplicarea ratei dobânzii la creditul rămas
de rambursat la începutul anului:
d 20
Db = Cr · 100 = (anul 1) 1.000 · 100 = 200 um
20
(anul 2) 666,7 · 100 = 133,34 um
20
(anul 3) 333,4 · 100 = 66,68 um
Pe rândul de “Total” se obţine dobânda totală în valoare de 400 um, plătită

de-a lungul celor trei ani de creditare.
În fine, în ultima coloană se calculează suma totală de plată (amortisment şi
dobândă) în fiecare an (anuitatea), iar pe rândul de “Total” suma totală de plată
de-a lungul celor trei ani de creditare.
Observaţie
Costul datoriilor este dat de rata dobânzii nominale (d) precizată în
contractul de creditare. Această rată este influenţată de doi factori:
- cheltuielile administrative (asigurări, comisioane, etc.), care se adaugă
dobânzilor şi sporesc costul real al finanţării;
- fiscalitatea, care diminuează costurile ca urmare a faptului că dobânda
este o cheltuială deductibilă fiscal, producând economii de impozit pe
profit.
Costul rezultat în urma efectuării celor două corecţii se numeşte costul real al
datoriei (al capitalului împrumutat) – dr şi se calculează pe baza relaţiei:
dr = (d + c) – Eimp
unde:
c = rata cheltuielilor administrative;
Eimp = economiile de impozit pe profit.
Economiile de impozit pe profit rezultă din faptul că, dacă firma nu ar plăti
dobânzi, atunci profitul ar fi mai mare şi, implicit, ar creşte şi impozitul pe profit.
-6-
Eimp = (d + c) · imp
unde:
imp = cota de impozit pe profit.
Înlocuind ultima relaţie în formula costului real al datoriei se obţine:
dr = (d + c) – (d + c) · imp = (d + c) · (1 – imp)
De exemplu, dacă presupunem un împrumut cu o rată anuală de dobândă
(nominală) de 15%, o rată a cheltuielilor administrative de 1%, în condiţiile unei
cote de impozit pe profit de 16%, atunci costul real al creditului este:
dr = (15 + 1) · (1 – 0,16) = 13,44%
Dobânda compusă
• apare în cazul în care la sfârşitul fiecărei perioade de creditare (sau de
plasament) dobânzile se calculează, dar nu se plătesc; ele se adaugă la
capitalul iniţial generând ele însele dobânzi, proces cunoscut sub numele de
capitalizarea dobânzilor.
• calculul capitalului dobândit la finele fiecărei perioade:
= în anul de bază (0), firma este în posesia capitalului împrumutat C o
(capitalul iniţial);
= la sfârşitul anului 1, capitalul dobândit (C 1) se compune din capitalul
iniţial (Co ) şi suma dobânzii (Db), care se calculează, dar nu se plăteşte:
d d
C1 = C0 + Db = Co + Co · 100
= Co · (1+ 100
)
= la sfârşitul anului 2, capitalul dobândit (C2 )se compune din capitalul C1 şi

suma dobânzii:
d d d 2
C2 = C1 + Db = C1 + C1 · 100 = C1 · (1+ 100
) = Co · (1 + 100
)
...
= la sfârşitul anului T, capitalul dobândit (CT) este:
d T
CT = C0 · (1+ 100
)
Acesta este capitalul ce trebuie rambursat la finele perioadei de creditare şi

cuprinde, atât creditul iniţial, cât şi suma dobânzii:
CT = Co + Db ⇒
Db = Cn – Co
Să presupunem acelaşi credit iniţial C 0 = 1.000 um, cu o rată anuală a
dobânzii de 20%, acordat pe o perioadă T = 3 ani, în condiţiile dobânzii compuse.
Capitalul dobândit după 3 ani şi care trebuie rambursat se calculează pe baza
relaţiei:
d T
CT = C0 · (1 + 100
)
-7-
Pentru T = 3, relaţia devine:
d 3 20 3
C3 = C0 · (1 + 100
) = 1.000 · (1 + 100
) = 1.728 um
Deci la finele perioadei de creditare de 3 ani trebuie restituită o valoare totală

de 1.728 um alcătuită din:
- rambursarea creditului iniţial 1.000 um;
- dobânda compusă 728 um.
Se observă că această metodă de creditare prin dobânda compusă este cea mai
costisitoare. Astfel dobânda de plată este de 728 um, comparativ cu 600 um când
dobânzile se plăteau periodic, deci nu se capitalizau (cazul A). Cele mai reduse
costuri se înregistrează în cazul B (de numai 400 um), caz în care rambursarea
creditului iniţial se face periodic (anual).
4.4. Costul capitalului total (k)
Costul capitalului total se calculează în procente, ca medie aritmetică
ponderată a costurilor tuturor surselor de capital (capitalul propriu – CP şi capitalul
împrumutat sau datoriile totale – DT):
CP DT
k=r· CP + DT
+d· CP + DT
Cu alte cuvinte, costul capitalului total depinde de doi factori:

- costul în procente al fiecărei surse de capital
= costul capitalului propriu (r)
= costul capitalului împrumutat (d)
- ponderea fiecărei surse de capital în capitalul total al firmei
= ponderea capitalului propriu
CP
gCP = CP + DT
= ponderea capitalului împrumutat (datorii totale)

DT
gDT = CP + DT
Fiecare categorie de capital poate conţine mai multe componente, cu costuri

diferite:
- la capitalul propriu: acţiuni comune, acţiuni preferenţiale, rezerve etc;
- la capitalul împrumutat: datorii financiare (pe termen lung, mediu şi
scurt), datorii comerciale.
Ca urmare, relaţia iniţială, pentru calculul costului capitalului total poate fi
generalizată astfel:
C1 C2 Cn
k = c1 · ∑C + c2 · ∑C + ... + cn · ∑C = c1 · g1 + c2 · g2 + ... + cn
· gn =
n
= ∑c ⋅ g
i =1
i i
unde:
-8-
ci = costul fiecărei surse de capital i;
Ci = valoarea absolută a fiecărei surse de capital i;
∑ Ci
= valoarea totală a capitalului;
gi = ponderea fiecărei surse de capital i în total capital.
De exemplu, pentru o societate comercială se cunosc următoarele informaţii:
Tabelul nr. 4.2

Capitalul propriu (um) – CP 5.000
Capitalul împrumutat (um) – DT 2.000
Costul capitalului propriu (%) – r 26
Rata dobânzii (%) – d 20
În aceste condiţii, costul capitalului total (k) este:

CP DT 5.000 2.000
k=r· CP + DT +d· CP + DT = 26 · 7.000 + 20 · 7.000 = 24,3%
Costul capitalului total, fiind calculat ca o medie aritmetică, trebuie să se

situeze între limita minimă şi limita maximă a elementelor componente:
20% < 24,3% < 26%

↗ ↖
costul capitalului costul capitalului
împrumutat propriu
(limita minimă) (limita maximă)
De asemenea, costul capitalului total se va apropia mai mult de nivelul de cost
al categoriei de capital care deţine ponderea mai mare (în cazul de faţă, capitalul
propriu).
În situaţia în care, diferitele categorii de capital au costuri diferite, costul
capitalului total se determină pe baza unei relaţii mai detaliate.
Pentru o societate comercială se cunosc următoarele informaţii:

Tabelul nr. 4.3
Categoria de capital Costul Valoarea
capitalului capitalului
-%- - um -
Capital propriu – CP 25 10.000
Împrumuturi pe termen lung şi mediu – LM 20 15.000
Credite bancare pe termen scurt – S 18 3.000
Credite furnizori – F 15 2.000
Total 21,1 30.000
-9-
Pentru calculul costului capitalului total (k) se utilizează tot media aritmetică
ponderată, în care costul fiecărei surse de capital se ponderează cu valoarea
capitalului respectiv:
10.000 15.000 3.000 2.000
k = 25 · 30.000 + 20 · 30.000 + 18 · 30.000 + 15 · 30.000 = 21,1%
1. Costul capitalului total cuprinde:

a. costul capitalului propriu şi capitalului social;
b. costul capitalului împrumutat;
c. costul capitalului propriu şi al capitalului împrumutat.
2. Costul diferitelor categorii de capital diferă astfel:
a. unui risc mai mic i se asociază un cost mai mare de atragere a
capitalului;
b. unui risc mai mare i se asociază un cost mai mic de atragere a
capitalului;
c. unui risc mai mare i se asociază un cost mai mare de atragere a
capitalului.
3. În condiţii economice normale:
a. costul capitalului propriu este mai mare decât costul capitalului
împrumutat;
b. costul capitalului propriu este mai mic decât costul capitalului
împrumutat;
c. costul capitalului propriu este egal cu costul capitalului împrumutat;
4. Costul capitalului total se măsoară, în principal, prin:
a. dividende;
b. dividende şi dobânzi;
c. dobânzi.
5. Costul capitalului propriu se măsoară, în general, prin:

a. salarii;
b. dobânzi;
c. dividende;
d. salarii şi dividende.
6. Costul capitalului împrumutat se măsoară, în general, prin:
a. dividende;
b. salarii;
c. dobânzi;
d. dobânzi şi salarii.
- 10 -
7. Costul capitalului propriu reprezintă rata minimă de venit
solicitată/aşteptată de:
a. creditorii firmei;
b. acţionarii firmei;
c. salariaţii firmei;
d. creditorii şi acţionarii firmei.
8. Costul capitalului împrumutat reprezintă rata minimă de venit
solicitată/aşteptată de:
a. acţionarii firmei;
b. salariaţii firmei;
c. creditorii şi acţionarii firmei;
d. creditorii firmei.
9. Costul capitalului total reprezintă rata minimă de venit solicitată/aşteptată
de:
a. acţionarii şi salariaţii firmei;
b. creditorii şi acţionarii firmei;
c. salariaţii şi creditorii firmei.
10. La o societate comercială în anul t s-au înregistrat:
- profitul distribuit acţionarilor sub formă de dividende 5 milioane um;
- capitalul propriu 30 milioane um.
Costul capitalului propriu în anul t a fost de:
a. 5%;
b. 16,67%;
c. 30%.
11.Pentru o societate comercială se cunosc următoarele informaţii pentru anii
t şi t+1:
Indicatorul t t+1
Profitul distribuit acţionarilor sub
formă de dividende – mil. um 5 9
Capitalul propriu – mil. um 30 30
A. Costul capitalului propriu în anul t a fost de:
a. 5%;
b. 16,67%;
c. 30%.
B. Costul capitalului propriu în anul t+1 a fost de:
a. 16,67%;
b. 9%;
c. 30%.
- 11 -
C. În anul t+1 comparativ cu anul t, costul capitalului propriu:
a. a crescut;
b. a rămas constant;
c. a scăzut.
12. Pentru două societăţi comerciale (A şi B) se cunosc următoarele
informaţii pentru anul t:
Societatea comercială
Indicatorul
A B
Profitul distribuit acţionarilor sub formă
de dividende – mil. um 5 10
Costul capitalului propriu este:

a. mai mare la societatea comercială A decât la societatea comercială
B;
b. acelaşi la ambele societăţi comerciale;
c. mai mic la societatea comercială A decât la societatea comercială B.
13. Pentru două societăţi comerciale (A şi B) se cunosc următoarele
informaţii pentru anul t:
Societatea comercială
Indicatorul
A B
Profitul distribuit acţionarilor sub formă 5 8
de dividende – mil. um
Costul capitalului propriu este:
a. mai mic la societatea comercială B;
b. acelaşi la societăţile comerciale A şi B;
c. mai mic la societatea comercială A.
14.Dacă rata dobânzii la obligaţiunile de stat este 10%, atunci un investitor îşi
va plasa capitalurile în acţiuni la o societate comercială la care costul
capitalului propriu este:
a. 5%;
b. 15%;
c. 10%.
15. Preţul actual de piaţă (cursul la bursă) al unei acţiuni a societăţii
comerciale X este de 50 um, iar dividendul ce va fi plătit pentru acest an
- 12 -
este de 4 um. Dacă rata anuală previzionată de creştere a dividendului pe
o acţiune este de 5%, atunci costul firmei cu o astfel de acţiune va fi:
a. 8%;
b. 13%;
c. 5%.
16. Rata dobânzii (d) se calculează astfel:
C
a. d = Db · 100;
Db
b. d = C · 100;
c. d = (C – Db) · 100.
unde:
Db = suma absolută a dobânzii;
C = capitalul împrumutat.
17. Dobânzile simple:
a. sunt generatoare de alte dobânzi;
b. nu sunt generatoare de alte dobânzi, plătindu-se periodic;
c. se calculează periodic, dar se plătesc la sfârşitul perioadei de
creditare.
18. Dobânzile compuse:
a. nu sunt generatoare de alte dobânzi, plătindu-se periodic;
b. sunt generatoare de alte dobânzi, fiind adăugate la capitalul
(creditul) iniţial;
c. presupun rambursarea periodică a creditului iniţial.
19. În cazul dobânzii simple, la care rambursarea creditului iniţial (C0) se face
la finele perioadei de creditare, pentru calculul sumei totale a dobânzii
(Db) se utilizează relaţia:
A. pentru împrumuturi acordate pe durate de ani întregi:
1 d
a. Db = C0 · ⋅
T 100 ;
100
b. Db = C0 · T⋅
d ;
d
c. Db = C0 · T⋅
100 .
unde:
d = rata anuală a dobânzii;
T = perioada de creditare în ani.
B. pentru împrumuturi acordate pe durate exprimate în luni:
12 d
a. Db = C0 · ⋅
T 100 ;
T d
b. Db = C0 · ⋅
12 100 ;
- 13 -
T 100
c. Db = C0 · ⋅
12 d .
unde:
d = rata anuală a dobânzii:
T = perioada de creditare în luni.
C. pentru împrumuturi acordate pe durate exprimate în zile:
T d
a. Db = C0 · ⋅
360 100 ;
T 100
b. Db = C0 · ⋅
360 d ;
1 d
c. Db = C0 · ⋅
360 100 .
unde:
T = perioada de creditare în zile.
20. În cazul dobânzii simple, la care rambursarea creditului iniţial C 0 = 2.000
um se face la finele perioadei de creditare, suma totală a dobânzii (D b)
este:
A. pentru o rată anuală a dobânzii d = 10% şi o perioadă de creditare T =
3 ani:
a. 200 um;
b. 600 um;
c. 300 um.
B. pentru o rată anuală a dobânzii de = 10% şi o perioadă de creditare T =
18 luni:
a. 300 um;
b. 600 um;
c. 200 um.
C. pentru o rată anuală a dobânzii de = 10% şi o perioadă de creditare T =
270 zile:
a. 600 um;
b. 300 um;
c. 150 um.
periodic (anual), suma totală de plată în fiecare an se numeşte:
a. amortisment anual;
b. anuitate;
c. suma anuală a dobânzii.
periodic (anual), suma anuală a dobânzii se calculează:
a. prin aplicarea ratei dobânzii la creditul rămas de rambursat;
- 14 -
b. prin aplicarea ratei dobânzii la creditul iniţial;
c. prin aplicarea ratei dobânzii la amortismentul anual.
23. Amortismentul anual (A) al unui credit iniţial (C0) acordat pe o perioadă
în ani (T) se calculează pe baza relaţiei:
T
a. A = C0 ;
b. A = C0 · T;
C0
c. A = T .
24.Anuitatea sau suma total de plată în fiecare an, în cazul unui credit
cuprinde:
a. numai suma anuală a dobânzii;
b. numai amortismentul anual;
c. amortismentul anual şi suma anuală a dobânzii.
25. În cazul dobânzii simple, la care rambursarea creditului iniţial C 0 = 1.500
um se face anual, de-a lungul perioadei de creditare T = 3 ani, în condiţiile
unei rate anuale a dobânzii de 10%:
A. amortismentul anual este:
a. 1.500 um;
b. 500 um;
c. 150 um.
B. suma totală a dobânzii în primul an al perioadei de creditare este:
a. 500 um;
b. 150 um;
c. 0 um.
C. creditul rămas de rambursat la începutul celui de-al doilea an al
perioadei de creditare:
a. 1.500 um;
b. 0 um;
c. 1.000 um.
D. anuitatea în primul an al perioadei de creditare:
a. 500 um;
b. 650 um;
c. 1.000 um.
E. suma totală de plată (amortisment + dobândă) de-a lungul întregii
perioade de creditare:
a. 1.500 um;
b. 1.800 um;
c. 2.000 um.
26. Un contract de creditare prezintă următoarele caracteristici:
- 15 -
- creditul iniţial C0 = 3.000 um, rambursabil periodic (anual);
- rata anuală a dobânzii d = 10%;
- perioada de creditare T = 3 ani.
Să se prezinte programul de derulare a creditului, calculându-se pentru
fiecare an al perioadei de creditare:
- creditul rămas de rambursat;
- amortismentul anual;
- dobânda anuală absolută;
- anuitatea.
27. În cazul dobânzii compuse, capitalul ce trebuie rambursat la finele
perioadei de creditare (Cn) se determină cu ajutorul relaţiei:
n
 d 
a. Cn = 1 +


100  ;
b. Cn = A + Db;
n
 d 
c. Cn = C0 · 1 +


100  .
unde:
C0 = creditul iniţial;
A = anuitatea;
Db = dobânda anuală;
n = perioada de creditare.
28. În cazul dobânzii compuse, suma dobânzii (Db) ce trebuie plătită la

sfârşitul perioadei de creditare (T) este:
a. Db = CT – C0;
b. Db = CT + C0;
c. Db = C0 – CT.
unde:
CT = capitalul dobândit după T ani şi care trebuie rambursat la finele
perioadei de creditare;
C0 = capitalul iniţial.
29. Pentru un credit acordat în condiţiile dobânzii compuse se cunosc
următoarele elemente:
- creditul iniţial C0 = 200.000 um;
- rata anuală a dobânzii = 10%;
- perioada de creditare T = 5 ani.
A. Capitalul dobândit după 5 ani şi care trebuie rambursat la finele
perioadei de creditare este:
a. 200.000 um;
- 16 -
b. 322.102 um;
c. 100.000 um.
B. Suma dobânzii de plată la finele perioadei de creditare este:
a. 20.000 um;
b. 100.000 um;
c. 122.102 um.
30. Costul capitalului total al unei firme se calculează astfel:
a. suma costurilor tuturor surselor de capital;
b. media aritmetică simplă a tuturor surselor de capital;
c. media aritmetică ponderată a tuturor surselor de capital.
31. Pentru o societate comercială se cunosc următoarele informaţii la sfârşitul
anilor t şi t + 1:
Indicatorul t t+1
Capitalul propriu (um) – CP 10.000 10.000
Capitalul împrumutat (um) – DT 10.000 20.000
Costul capitalului propriu (%) – r 20 20
Costul capitalului împrumutat (%)– d 10 10
.A Costul capitalului total în anul t a fost:
a. 20%;
b. 15%;
c. 10%;
B. Costul capitalului total în anul t + 1 a fost:

a. 13,33%;
b. 20%;
c. 10%.
Comentaţi rezultatele obţinute.
32. Pentru două societăţi comerciale se cunosc următoarele informaţii:
Indicatorul Firma X Firma Y
Capital propriu (CP) – um 2.000 1.000
Datorii totale (DT) – um 1.000 2.000
Costul capitalului propriu (r) – % 20 20
Costul capitalului împrumutat (d) – % 10 10
A. Costul capitalului total la societatea comercială X este:
a. 30%;
b. 15%;
c. 13,33%;
d. 16,67%.
- 17 -
B. Costul capitalului total la societatea comercială Y este:
a. 16,67%;
b. 15%;
c. 30%;
d. 13,33%.
C. Costul capitalului total al societăţii comerciale X este:
a. mai mare decât cel al societăţii comerciale Y;
b. egal cu cel al societăţii comerciale Y;
c. mai mic decât cel al societăţii comerciale Y.
- 18 -
MODULUL 5
TEMA INVESTI IILE ŞI FINAN AREA ACESTORA
------------------------------------------------------------------------------------------------
Obiective Însuşirea principalelor concepte, metode şi indicatori
utilizaţi în fundamentarea deciziei de investire la nivelul
unei firme din turism
-----------------------------------------------------------------------------------------------
Finalitate Dobândirea de cunoştinţe privind elaborarea bugetului
Competen e investiţiei
dobândite Capacitatea de a înţelege şi de aplica în practică tehnica
actualizării şi indicatorii de eficienţă a investiţiilor
------------------------------------------------------------------------------------------------

CAPITOLUL 5
INVESTIŢIILE ŞI FINANŢAREA ACESTORA
5.1. Conceptul de investiţii
5.2. Tipologia investiţiilor
5.4. Decizia de investiţii şi fundamentarea acesteia pe tehnica actualizării
5.1 . Conceptul de investiţii
Noţiunea de investiţii poate fi privită:

a) în sens larg – cuprinde totalitatea cheltuielilor şi alocărilor de fonduri de la care
se aşteaptă nişte venituri viitoare, precum:
- investiţia tehnică, privind achiziţia, construcţia şi montajul mijloacelor fixe
(clădiri, maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport etc.);
- investiţia umană, în formarea personalului (recrutare, calificare,
specializare);
- investiţia socială, vizează îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale
salariaţilor (cantină, cămin, protecţia mediului etc.);
- investiţia financiară, care constă în cumpărarea de titluri de participaţie la
alte societăţi comerciale (acţiuni, obligaţiuni);
- investiţia comercială, pentru publicitate şi reclamă.
b) în sens restrâns – reprezintă cheltuielile ce se efectuează pentru obţinerea de
active fixe, adică pentru construirea, reconstruirea, lărgirea, modernizarea şi
achiziţionarea activelor fixe de natura clădirilor, maşinilor, utilajelor, instalaţiilor,
mijloacelor de transport etc.
= > investiţia tehnică
Decizia de investire se caracterizează prin următoarele elemente:
- este cea mai dificilă decizie pentru firmă, deoarece presupune o cheltuială
iniţială foarte mare (o imobilizare de capital făcută în prezent), în speranţa
obţinerii unei eficienţe (rentabilităţi) viitoare prognozate, uneori incerte.
- necesită selectarea celui mai bun proiect de investiţii;
- necesită găsirea şi selectarea surselor de finanţare a investiţiei.
Toate aceste elemente au incidenţă asupra nivelului de risc asociat firmei
(riscul de faliment, riscul de exploatare, riscul de îndatorare).
-1-
5.2 . Tipologia investiţiilor
Investiţiile pot fi grupate după mai multe criterii:

a) din punct de vedere al influenţei asupra patrimoniului:
• investiţii de menţinere a capacităţii activelor fixe existente, afectate de
uzură (investiţii de înlocuire);
• investiţii de modernizare;
• investiţii de dezvoltare.
b) din punct de vedere al structurii:
• lucrări de construcţii – montaj;
• achiziţii de utilaje, maşini, instalaţii, mijloace de transport;
• lucrări geologice şi alte investiţii.
c) din punct de vedere al metodei de executare:

• investiţii în antrepriză, care se execută pe bază de contract cu firme
specializate;
• investiţii în regie proprie, care se execută cu forţe proprii.
d) din punct de vedere al surselor de finanţare:

• investiţii finanţate din fonduri proprii;
• investiţii finanţate din fonduri împrumutate;
• investiţii finanţate din fonduri nerambursabile (granturi).
Bugetul investiţiei este un instrument de previziune financiară prin care se

urmăreşte realizarea echilibrului pe mai mulţi ani între:
- cheltuielile pentru investiţii;
- sursele de finanţare a acestora.
A. Cheltuielile pentru investiţii cuprind:

- valoarea investiţiei, care reprezintă preţul de deviz negociat si care conţine
cheltuielile grupate după natura lor (materiale, manoperă, cheltuieli generale),
pentru fiecare obiectiv în parte;
- cheltuielile cu rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung (rate scadente);
- cheltuielile cu plata dobânzilor şi comisioanelor bancare la creditele pe termen
mediu şi lung.
B. Sursele de finanţare a investiţiilor cuprind două căi de finanţare:
B.1. finanţarea prin fonduri proprii, care se poate realiza prin:
- autofinanţare sau cash – flow-ul firmei, având ca surse:
• fondul de amortizare a activelor fixe (vezi paragraful 5.6);
• profitul pentru dezvoltare (vezi paragraful 7.3.);
• alte venituri: casări de mijloace fixe şi valorificarea materialelor şi pieselor
după dezmembrare, vânzarea sau închirierea de mijloace fixe etc.
- creşteri de capital social (vezi paragraful 3.2.).
B.2. finanţarea prin fonduri provenite din afara firmei: (vezi paragraful 3.3.)
-2-
- finanţare de pe piaţa financiară internă:
• împrumuturi obligatare;
• credite bancare pe termen mediu şi lung;
• leasing;
• subvenţii pentru investiţii;
- finanţare de pe piaţa financiară internaţională:
• investiţii străine directe: investitorul vine cu o contribuţie în natură (utilaje,
patente, mărci) şi / sau în bani (valută convertibilă); această contribuţie intră
în cadrul capitalului social, iar investitorul devine actionar;
• emisiuni de titluri de valoare (acţiuni, obligaţiuni) pe pieţe financiare
internaţionale;
• credite bancare pe termen mediu şi lung;
• ajutoare financiare nerambursabile (granturi).
Documentaţia investiţiei
Lucrările de investiţie trebuie să aibă la bază o documentaţie amănunţită care
cuprinde trei documente de bază:
A. Studiul tehnico-economic care conţine informaţii economice, tehnice şi
financiare cu caracter general, prin care se justifică necesitatea şi
oportunitatea investiţiilor, se fundamentează posibilităţile de realizare şi
exploatare în condiţii de eficienţă maximă a lucrărilor (studii de
prefezabilitate, de fezabilitate şi de impact).
B. Proiectul de execuţie a investiţiei prin care se stabilesc indicatorii tehnico-
economici şi se soluţionează diferite probleme tehnice de detaliu. Această
documentaţie se realizează de către institute de cercetare, inginerie
tehnologică şi proiectare.
C. Devizul lucrărilor de investiţii, prin care se stabileşte volumul
cheltuielilor pentru realizarea investiţiei.
Devizele pot fi:

- pe categorii de lucrări (săpături, fundaţii, construcţii, instalaţii, montaj);
- pe obiecte de investiţii (o recapitulaţie a devizelor pe categorii de lucrări care
concură la realizarea unui obiect de investiţii);
- devizul general (reflectă totalitatea cheltuielilor pentru executarea investiţiei).
5.4 . Decizia de investiţii şi fundamentarea ei pe tehnica actualizării
Decizia de investiţii, prin proporţiile ei, este cea mai importantă decizie a
conducerii firmei şi presupune evaluarea mai multor proiecte de investiţii şi
selectarea celui considerat optim.
În cadrul acestui proces trebuie avute în vedere următoarele elemente:
- necesitatea previzionării veniturilor şi cheltuielilor viitoare, precum şi a
diferenţei dintre acestea (cash-flow), pe o perioadă de timp mai scurtă sau mai
lungă, de regulă, de ordinul anilor;
-3-
- asigurarea comparabilităţii în timp a fluxurilor valorice viitoare, recalculându-
se la data realizării investiţiei.
Să presupunem că în perioada de timp 0,1,2,…,n, fluxurile valorice sunt V 0,

V1, V2, …, Vn. Există posibilitatea însumării acestor fluxuri:
V = V0 + V1 + V2 + ... + Vn = ∑V t
, t = 0,1,2,…,n,
dar rezultatul obţinut nu este întrutotul corect, deoarece o unitate monetară are o
valoare din ce în ce mai mică, cu cât este obţinută într-un orizont de timp mai
îndepărtat.
Determinarea valorii actuale (în anul 0) a fluxurilor realizate în orizontul de

timp viitor se realizează prin procedeul numit tehnica actualizării. În acest scop se
utilizează rata de actualizare (a), respectiv indicele de actualizare (1 + a), prin
intermediul cărora toate valorile viitoare sunt recalculate la acelaşi moment de
referinţă (anul 0).
- valoarea actuală a fluxului din anul 0 este chiar V 0, acesta fiind perioada de
referinţă:
V a
0 = V0
- valoarea actuală a fluxului din anul 1 este:
V1 1
V a
1 =
1+ a unde: 1+a
= coeficientul de actualizare pentru anul 1;
- valoarea actuală a fluxului din anul 2 este:

V2 1
V = unde: = coeficientul de actualizare pentru anul 2;
a
(1 + a) 2 (1 + a) 2
2
...
- valoarea actuală a fluxului din anul n este:
Vn 1
V = unde: = coeficientul de actualizare pentru anul n.
a
(1 + a) n (1 + a) n
n
În consecinţă, însumarea fluxurilor valorice din perioadele 0,1,2,…,n este

corect a se realiza la valorile actualizate:
V1 V2 Vn n
Vt
V a
=V 0
+ 1+ a + (1 + a) 2 + …+ (1 + a) n = ∑ (1 + a)
t =0
t , t = 0,1,2, … ,n.
Observaţii
1. Tehnica de actualizare reprezintă inversul tehnicii de capitalizare (vezi paragraful
4.3.). Astfel:
• tehnica de capitalizare constă în determinarea valorii viitoare în anul n (C n)
a unui capital iniţial C0:
Cn = C0 ∙ (1+d)n
unde:
-4-
d = rata dobânzii;
(1+d)n = coeficientul de capitalizare (fructificare) a capitalului.
• tehnica de actualizare constă în determinarea valorii actualizate (in anul 0) a
a
capitalului din anul n ( Vn ):
a
= V
V n
n
(1 + a) n
unde:
1
(1 + a) n = coeficientul de actualizare;
Vn = valoarea capitalului din anul n;
2. Rata de actualizare (a) trebuie să evidenţieze randamentul cerut de acţionari pentru
remunerarea capitalului investit şi implicit, posibilitatea recuperării acestuia intr-
un anumit orizont de timp.
Rata de actualizare se stabileşte, de regulă, pornind de la o rată de bază
(corespunzătoare unor plasamente fără riscuri), la care se adaugă o primă de risc.
Pentru ilustrarea modului de aplicare a tehnicii actualizării, apelăm la următorul
exemplu.
Se cunosc trei fluxuri valorice (A, B, C), cu o derulare pe 5 ani (t = ),
0,4
corespunzător celor trei proiecte distincte.

Tabelul nr. 5.1
Anul Fluxuri valorice neactualizate (în um)
t A B C
0 500 500 500
1 500 400 600
2 500 400 600
3 500 600 400
4 500 600 400
Total 2.500 2.500 2.500
Pe ansamblul celor cinci ani, suma celor trei fluxuri este aceeaşi (2.500 um),
ceea ce ne-ar conduce la concluzia eronată că ar putea fi selectat oricare dintre
proiecte.
Aplicând tehnica actualizării, în condiţiile unei rate de actualizare de 10%
(a = 0,1), se obţin următoarele rezultate:
Tabelul nr. 5.2

-5-
Coeficientul Fluxuri valorice actualizate (în um)
de
Anul actualizare
A B C
t 1
(1 + a) t
0 1
1,10 =1 500 500 500
1 1
=
1,11
500∙0,909 = 454,5 400∙0,909 = 363,6 600∙0,909 = 545,4
0.909
2 1
=
1,12
500∙0,826 = 413,2 400∙0,826 = 330,4 600∙0,826 = 495,6
0.826
3 1
=
1,13
500∙0,751 = 375,7 600∙0,751 = 450,6 400∙0,751 = 300,4
0.751
4 1
=
1,14
500∙0,683 = 341,5 600∙0,683 = 409,8 400∙0,683 = 273,2
0.683
Total * 2 084,9 2 054,4 2 114,6
Prin actualizare, cele trei proiecte înregistrează valori totale diferite. Proiectul C
prezintă valoarea cea mai mare, fiind avantajat de faptul că fluxurile cele mai mari le
înregistrează în primii doi ani, când şi erodarea valorilor nominale este cea mai
redusă. Proiectul B prezintă valoarea cea mai mică, deoarece fluxuri importante sunt
înregistrate în ultimii doi ani. De exemplu:
- valoarea nominală de 600 um în anul 1 reprezintă echivalentul unei valori
actualizate de 545,5 um (vezi proiectul C);
- aceeaşi valoare nominală de 600 um, dar în anul 4, reprezintă echivalentul unei
valori actualizate de numai 409,8 um (vezi proiectul B).
Eficienţa investiţiilor (E) reflectă:

– fie raportul dintre rezultatele - R (efectele) obţinute din exploatare şi
cheltuielile - C (eforturile) de investiţii:
R , caz în care exprimă câte unităţi monetare de rezultate se realizează prin
E=
C
consumul a unei unităţi monetare de efort, raport care trebuie sa fie cat mai mare;
- fie raportul invers dintre cheltuielile (eforturile) de investiţii şi rezultatele
(efectele) obţinute din exploatare:
C , caz în care exprimă câte unităţi monetare de efort se cheltuie pentru
E=
R
obţinerea a unei unităţi monetare de rezultat, raport care trebuie sa fie cat mai mic.
Indicatorii de apreciere a eficienţei investiţiilor trebuie:
- să se bazeze pe calculele de actualizare a fluxurilor de venituri şi cheltuieli;
-6-
- să asigure:
• compararea mai multor variante de proiect pentru aceeaşi investiţie şi
alegerea celei optime;
• compararea cu alte proiecte din ramura respectivă şi din alte ramuri.
Principalii indicatori de eficienţă a investiţiilor reprezintă, în fapt, metode şi

criterii în luarea deciziei de investire şi în selectarea proiectelor:
- indicatorul global de eficienţă;
- rata rentabilităţii;
- valoarea actualizată netă;
- termenul de recuperare;
- cursul de revenire;
- rata internă de rentabilitate.
A. Indicatorul global de eficienţă (Eg) a investiţiei se calculează ca raport

procentual între suma veniturilor anuale actualizate (V ) şi suma costurilor totale a
anuale actualizate (C ), care cuprind atât cheltuielile iniţiale (Co), cât şi costurile
a
anuale de producţie.
∑V a
⋅ 100
t
Eg =
∑C a
t
Deoarece veniturile trebuie să depăşească suma cheltuielilor, rezultă că Eg

trebuie să fie supraunitar:
Eg > 100%
B. Rata actualizată a rentabilităţii (Ra) este raportul procentual dintre suma

profiturilor actualizate (Pa ) şi costurile totale actualizate.
∑P t
a
Ra = ⋅ 100
∑C a
t
unde ∑P t
a
= ∑V
a
t
- ∑C a
t
Între Eg şi Ra se poate stabili o relaţie de legătură:

∑P a
⋅100 = ∑ t
V a − ∑C at
⋅100 = ∑ ta ⋅100 −100 = Eg −100
Va
Ra = ∑C
t
a
t ∑C t a
∑C t
În concluzie:
 Eg > 100%
- dacă ∑V
a
> ∑C a
, rezultă ∑P a
>0, iar  şi semnifică o situaţie
 Ra > 0%
t t t
pozitivă (profit);
-7-
 Eg < 100%
- dacă ∑V
a
< ∑C a
, rezultă ∑P a
<0,
iar  şi semnifică o situaţie
 Ra < 0%
t t t
negativă (pierdere).
Pentru înţelegerea semnificaţiei celor doi indicatori se prezintă în continuare un

proiect de investiţii cu o valoare de 1.000 um (cheltuiala iniţială în anul 0).
Investiţia generează timp de patru ani fluxuri constante de venituri de 500 um şi
de cheltuieli constante de 200 um.
Tabelul nr. 5.3
Anul Cheltuieli Venituri Profit
t Ct Vt P t = Vt - C t
0 1.000 - -1.000
1 200 500 300
2 200 500 300
3 200 500 300
4 200 500 300
Total 1.800 2000 200
Dacă se efectuează calculele neactualizate se obţin următoarele rezultate:

- indicatorul global de eficienţă:
Eg =
∑V t
⋅ 100 =
2.000
⋅ 100 = 111,1%
∑C t
1.800
- rata rentabilităţii:
Ra =
∑Pt
⋅100 =
200
⋅100 =11,1%
∑C t
1.800
Rezultă că proiectul reflectă o situaţie pozitivă, generând profit:
Eg > 100%;
Ra > 0%.
Aceiaşi indicatori se vor calcula şi prin tehnica actualizării, în condiţiile unei rate de
actualizare de 10%.
-8-
Tabelul nr. 5.4
Coeficientul
Anul de Cheltuieli Venituri Profit
t actualizare Cat Vta Pta =Vta −C at
1
(1 + 0,1) t
0 1 1.000∙1 = 1.000 - -1.000

1 0,909 200∙0,909 = 181,8 500∙0,909 = 454.5 272,.7
2 0,826 200∙0,826 = 165,3 500∙0,826 = 413.2 247,9
3 0,751 200∙0,751 = 150,2 500∙0,751 = 375,6 225,4
4 0,683 200∙0,683 = 136,6 500∙0,683 = 341,5 204,9
Total * 1.633.9 1.584,8 -49,1
Utilizând valorile actualizate ale indicatorilor se obţin următoarele rezultate:

- indicatorul global de eficienţă:
E g = ∑ ta ⋅ 100 =
Va 1.584,8
⋅100 = 97,3%
∑ t
C 1.633,9
- rata actualizată a rentabilităţii:
R a = ∑ ta ⋅ 100 =
Pa − 49,1
⋅ 100 = −2,7%%
∑C t 1.633,9
Utilizând tehnica actualizării, rezultă că – in realitate – proiectul reflectă o

situaţie nefavorabilă, generând pierderi:
Eg < 100%;
Ra < 0%.
Rezultă că apelarea la tehnica actualizării este obligatorie. Astfel, un proiect
care iniţial era considerat profitabil (rata neactualizată a rentabilităţii = 11,1%), va fi
respins, deoarece generează – în realitate – cheltuieli mai mari decât veniturile.
C. Valoarea actualizată netă (VAN)

Valoarea actualizată netă se calculează ca diferenţă între suma fluxurilor
financiare anuale pozitive actualizate (F ) şi cheltuielile iniţiale ale investiţiei
a
t
(Co), de-a lungul duratei de viaţă a investiţiei, conform relaţiei;

n n
Ft
VAN = ∑F − Co = ∑ − Co
a
t =1 (1 + a)
t t
t =1
-9-
unde:
F = fluxul financiar pozitiv prevăzut în anul t (profit net şi amortizare);
t
pentru ultimul an, fluxul cuprinde şi valoarea reziduală (de revânzare) a

proiectului.
Dintre mai multe proiecte cu aceeaşi valoare iniţială (C0):
- se alege proiectul cu VAN cea mai mare; pentru a justifica investiţia realizată,
VAN trebuie să fie superioară dobânzii compuse, încasabilă dintr-un plasament
financiar de aceeaşi valoare pe o perioadă de timp egală cu durata de viaţă
economică a proiectului;
- se resping toate proiectele cu VAN < 0, deoarece vor produce pierderi.
Dintre mai multe proiecte cu valori iniţiale (C0) diferite:
- se recomanda alegerea proiectului cu rata VAN cea mai mare:
VAN
RVAN = Co
⋅100
Se prezintă două proiecte (A şi B) cu aceeaşi valoare iniţială a investiţiei (C0

= 1.000 um) şi cu următoarele fluxuri anuale pozitive, în condiţiile în care rata de
actualizare este a = 10%, iar valoarea reziduală a investiţiei este nulă.
Tabelul nr. 5.5
Anul Fluxuri anuale (Ft) Coeficientul Fluxuri anuale actualizate
t - um - de (F )
a
t
actualizare
- um -
1
Proiectul A Proiectul B (1 + 0,1) t Proiectul A Proiectul B
1 300 500 0,909 273 455
2 300 500 0,826 248 413
3 300 500 0,751 225 376
4 400 500 0,683 273 342
5 400 - 0,621 248 -
6 400 - 0,564 225 -
Total 2.100 2.000 * 1.492 1.586
Pentru a selecta unul dintre proiecte se utilizează criteriul valorii actualizate

nete.
Dacă s-ar efectua calculele pe baza valorii nete neactualizate (VN) ar rezulta că
trebuie selectat proiectul A:
VN = ∑Ft – C0 = (A) 2.100 – 1.000 = 1.100 um
(B) 2.000 – 1.000 = 1.000 um
VNA > VNB => se alege proiectul A
Prin utilizarea tehnicii actualizării se obţine cu totul alt rezultat:
- 10 -
Ft
VAN = ∑ Fta
- C0 = ∑ (1 + a) - C0 = (A) 1.492 – 1.000 = 492 um
t
(B) 1.586 – 1.000 = 586 um

VANB > VANA => se alege proiectul B
În cazul în care pentru acelaşi obiectiv de investiţii se propun mai multe

proiecte cu valori iniţiale (C0) diferite, pentru selectarea celui mai bun proiect se
aplică rata valorii actualizate nete (RVAN).
Să presupunem trei proiecte, (A, B şi C) cu următoarele valori iniţiale (C 0) şi
valori actualizate nete (VAN):
Tabelul nr. 5.6
Indicatorul Proiectul A Proiectul B Proiectul C
C0 - um 1.200 900 1.100
VAN - um 600 500 550
Dacă s-ar utiliza criteriul VAN, atunci s-ar selecta proiectul A, în timp ce
proiectul B înregistrează cea mai redusă valoare actualizată netă:
VANA = 600 um (valoarea maximă)
Cum valoarea iniţială a investiţiei (C0) diferă de la un proiect la altul se
utilizează rata valorii actualizate nete (RVAN):
VAN 600
RVAN = C0
⋅100 = (A) 1.200
⋅100 = 50%
500
(B) 900
⋅100 = 55,5%
500
(C) 1.100
⋅100 = 45.5%
Ca urmare, proiectul selectat va fi B, la care se înregistrează RVAN maximă.
D. Termenul de recuperare a investiţiei (TR)

Termenul de recuperare a investiţiei reprezintă perioada de timp (în ani) la
capătul căreia investiţia iniţială (Co) va fi recuperată în întregime, ca urmare a
cumulării fluxurilor anuale pozitive (Ft ) generate de proiectul de investiţii (criteriul
lichidităţii).
Termenul de recuperare se calculează astfel:
- în cazul în care fluxurile anuale pozitive sunt egale, adică F1 = F2 = …= Fn = F;
Co
TR = F
- în cazul în care fluxurile anuale pozitive sunt inegale, se procedează la

cumularea an cu an a fluxurilor până se ajunge la valoarea iniţială (pe baza
unui calcul de interpolare).
- 11 -
Dintre mai multe proiecte de investiţii se alege cel cu TR cel mai mic. Această
metodă prezintă un dezavantaj, în sensul că nu ţine cont de veniturile suplimentare
pe care le poate aduce proiectul după recuperarea integrală a valorii iniţiale.
Considerăm o firmă care are două proiecte de investiţii (A şi B) pentru acelaşi
obiectiv, cu următoarele caracteristici:
- valoarea iniţială a investiţiei este aceeaşi C0 = 1.000 um;
- durata normală de funcţionare a obiectivului diferă (pentru proiectul A – 6 ani,
pentru proiectul B – 4 ani);
- fluxurile anuale pozitive previzionate sunt prezentate în continuare.
Tabelul nr. 5.7

Anul Fluxuri anuale (Ft) - um
t Proiectul A Proiectul B
1 300 500
2 300 400
3 300 300
4 300 200
5 300 -
6 300 -
Total 1.800 1.400
În cazul proiectului A, la care fluxurile anuale sunt egale (F = 300 um),

termenul de recuperare (TR) se calculează cu relaţia:
C0 1000
TRA = F = 300 = 3,33 ani sau 3 ani si 4 luni
În cazul proiectului B, la care fluxurile anuale sunt inegale, se procedează
astfel:
- se cumulează an de an fluxurile până se atinge valoarea iniţială a investiţiei:
anul 1 F1 = 500 um < 1000 um
anul 2 F1 + F2 = 500 + 400 = 900 um < 1.000 um
anul 3 F1 + F2 + F3 = 500 + 400 + 300 = 1.200 um > 1.000 um
=> termenul de recuperare se regăseşte în cursul anului 3.
- în cursul anului 3 se calculează momentul la care suma fluxurilor va egaliza
valoarea iniţială a investiţiei; deoarece la finele anului 2, suma fluxurilor a fost de
900 um, atunci termenul de recuperare va fi luna din cursul anului 3 în care fluxul va
atinge nivelul de 100 um (900 um + 100 um = 1.000 um):
12 luni → 300 um
x luni → 100 um
100 ⋅12
x= 300 = 4 luni
TRB = 2 ani şi 4 luni
Deci TRB < TRA, iar din punct de vedere al recuperării investiţiei iniţiale se va
selecta proiectul B. Totuşi trebuie precizat faptul că, după recuperarea integrală a
- 12 -
valorii iniţiale a investiţiei, proiectul A generează venituri suplimentare (VS) mai
mari:
VS = ∑F – C0 = (A) 1.800 – 1.000 = 800 um

(B) 1.400 – 1.000 = 400 um
În aceste condiţii, criteriul lichidităţii (termenul de recuperare cît mai scurt) ar

putea intra în contradicţie cu criteriul valorii actualizate nete, eliminând de la selecţie
proiectele de investiţii cu o rentabilitate bună, dar pe termen mai lung.
Motivul utilizării criteriului TR constă în faptul că firma preferă lichidităţile
imediate, încercând să evite riscul de insolvabilitate.
Observaţie
Termenul de recuperare a investiţiilor se poate calcula şi pe baza fluxurilor
anuale actualizate.
E. Cursul de revenire (CR)

Cursul de revenire se aplică în cazul firmelor cu activitate de comerţ exterior şi al
celor care obţin venituri în valută, dar efectuează cheltuieli în lei.
Cursul de revenire se calculează ca raport între cheltuielile actualizate exprimate
în lei (Ca) şi veniturile actualizate (Va) exprimate în valută. CR reflectă cheltuielile în
lei efectuate pentru obţinerea unui venit egal cu o unitate valutară.
∑C a
(lei)
CR = ∑V a
(valuta)
Proiectul de investiţii:
- se acceptă în cazul în care cursul de revenire este mai mic decât cursul de
schimb oficial (CS):
CR < CS
- se respinge în cazul în care cursul de revenire este mai mare decât cursul de
schimb oficial:
CR > CS
De exemplu, pentru două proiecte (A şi B) se cunosc următoarele informaţii:
Tabelul nr. 5.8
Indicatorul Proiectul A Proiectul B
Cheltuielile actualizate – 13,5 7,6
milioane lei
Veniturile actualizate – 3 2
milioane euro
Deşi proiectul A generează venituri în valută cu 50% mai mari decât proiectul
B, dintre cele două proiecte va fi selectat proiectul B.
- 13 -
∑C (lei) =
a
13,5
CR =
∑V (euro)
a (A) 3
=4,5 lei/euro
7,6
(B) 2
=3,8 lei/euro
In situatia in care cursul oficial de schimb este CS = 4.2 lei/euro:

CRA = 4.5 lei/euro > cursul de schimb oficial
CRB = 3.8 lei/euro < cursul de schimb oficial
În mod evident, proiectul A trebuie respins, deoarece pentru generarea unui

venit de 1 euro sunt cheltuiţi 4,5 lei. Cu alte cuvinte, cu leii cheltuiţi s-ar fi putut
achiziţiona de pe piaţa valutară o cantitate mai mare de euro decât veniturile generate
de proiect.
F. Rata internă de rentabilitate (RIR)

Rata interna de rentabilitate reprezintă randamentul care s-ar fi obţinut dacă
acelaşi capital iniţial (C0) ar fi fost plasat la o bancă comercială, cu dobândă compusă,
pe o perioadă de timp egală cu durata de viaţă a obiectivului ce sa va realiza prin
investiţii.
RIR se determină pe baza calculului actuarial aplicat fluxurilor anuale pozitive
(Fi), prin rezolvarea ecuaţiei de gradul n în R:
VAN = 0
Ceea ce înseamnă:
F1 F2 Fn n
Ft
Co = + + ... + =∑
1 + R (1 + R) 2
(1 + R) n
t =1 (1 + R)
t
unde: R = RIR;
n = durata de viaţă economică a proiectului;
Fi = fluxurile anuale de intrare formate din profit net şi amortizate (cash-
flow); pentru ultimul an, fluxul cuprinde şi valoarea reziduală (de
revânzare) a proiectului (dacă este cazul).
Cu alte cuvinte, RIR este rata actuarială a dobânzii pentru care VAN este egală cu
0, adică proiectul aduce 0 lei faţă de un plasament financiar cu dobândă compusă, pe
durata de viaţă a obiectivului urmărit.
Ecuaţia anterioară se rezolvă prin aplicarea a două metode:
A. În cazul în care fluxurile anuale de intrare (Fi) sunt egale:
F1 = F2 = … = Fn = F
Ecuaţia anterioară devine:
n
Ft n
1
C0 = ∑ = F ⋅∑
t =1 (1 + R) t =1 (1 + R)
t t
- 14 -
Ultima componentă a ecuaţiei reprezintă, de fapt, suma unei progresii geometrice
1
cu raţia 1+ R :
n
1 1 1 1 (1 + R) n −1
∑(1 + R)
t =1
t
= +
1 + R (1 + R) 2
+ ... +
(1 + R) n
=
R(1 + R) n
Deci ecuaţia iniţială devine:
(1 + R) n −1
C0 = F ⋅
R(1 + R) n
Această ecuaţie de ordinul n in R se rezolvă, de regulă, prin utilizarea tabelelor

financiare sau prin încercări repetate.
B. În cazul în care fluxurile anuale de intrare (Ft) sunt diferite

Ecuaţia iniţială se scrie sub forma:
n
Ft
f(R) = ∑ − C0 = 0
t =1 (1 + R)
t
Soluţia ecuaţiei se obţine prin încercări repetate ale unor rate de rentabilitate care
verifică ecuaţia, iar apoi se aplica tehnica interpolării, după cum urmează:
- se încearcă mai multe rate astfel încât să se obţină:

= o rată (Rmax) suficient de mare pentru care:
f(Rmax) > 0 sau VAN > 0;
= o rata (Rmin) suficient de mica pentru care:
f(Rmin) < 0 sau VAN < 0.
- ca urmare, dacă ecuaţia f(R) = 0 admite soluţie, atunci aceasta există într-un
interval [Rmin, Rmax], care trebuie să îndeplinească condiţia:
f(Rmin) ∙ f(Rmax) < 0
- se determină soluţia R a ecuaţiei pe baza următoarei relaţii de interpolare:
f(R min )
R = R min − ( R max − R min ) ⋅
f(R max ) − f(R min )
Pentru un proiect de investiţii cu o valoare iniţială C 0 = 1000 um, se cunosc

fluxurile anuale de intrare de 400 um (F) pe următorii 4 ani. Pentru calcularea ratei
interne de rentabilitate se rezolvă ecuaţia:
F1 F2 F3 F4 4
Ft 4
1
C0 = + + + =∑ = F ⋅∑
1 +R (1 + R) 2
(1 + R) 3
(1 + R) 4
t =1 (1 + R)
t
t =1 (1 + R)
t
sau
- 15 -
(1 + R) 4 −1 (1 + R) 4 −1
C0 = F ⋅
R(1 + R) 4 <=> 1.000 = 400 ⋅
R(1 + R) 4
Rezolvând ecuaţia printr-una dintre metodele prezentate se obţine rata internă de

rentabilitate R = 22%.
După calcularea ratei de rentabilitate, aceasta se compară cu costul capitalului
firmei (k):
- de exemplu, dacă k = 15%:
R > k <=> 22% > 15% => proiectul se acceptă
- de exemplu, dacă k = 25%:
R < k <=> 22% < 25% => proiectul se respinge
Rezultă că, dintre mai multe proiecte de investiţii se alege acela care are RIR cea
mai mare şi în plus, RIR este superioară costului surselor de finanţare (costul
capitalului total, propriu şi împrumutat – k):
R > k.
În prezent se utilizează trei sisteme de amortizare:

- sistemul proporţional (liniar);
- sistemul degresiv;
- sistemul accelerat.
A. Sistemul proporţional în timp (liniar)
Prezintă următoarele caracteristici:
- este sistemul cel mai des utilizat în practică;
- se utilizează norme de amortizare (Na) proporţionale în timp, care au un
caracter uniform, egal, constant:
100
Na = [ %]
Dn
unde:
Dn = durata normală de funcţionare a activului fix.
- dă naştere unui fond de amortizare egal în fiecare an, astfel că şi costurile şi
rezultatele financiare vor fi afectate egal în fiecare an.
Na
Am = VI ⋅
100
AC = ∑A m
unde:
VI = valoarea de intrare a activului fix;
Am = amortizarea anuală;
AC = amortizarea cumulată.
- sistemul nu ţine cont de variabilitatea în timp a uzurii activelor fixe.
Pentru un mijloc fix cu o valoare de intrare (VI) de 60 mii lei şi o durată

- 16 -
normală de utilizare (Dn) de 10 ani, amortizarea în sistemul liniar se calculează după
schema următoare:
- se determină norma de amortizare (Na) şi amortizarea anuală (Am):
100 100
Na = = =10%
Dn 10
Na 10
A m = VI ⋅
100
= 60 ⋅
100
=6 mii lei
- se completează tabelul următor:
Tabelul nr. 5.9
Valoarea
Valoarea de Norma de Amortizarea Amortizarea rămasă la
intrare la amortizare anuală (Am) cumulată sfârşitul
Anul începutul (Na) - mii lei - - mii lei - anului
anului (VI) -%- AC=∑Am - mii lei -
- mii lei - VR = VI -
AC
1 60 10 6 6 54
2 60 10 6 12 48
3 60 10 6 18 42
4 60 10 6 24 36
5 60 10 6 30 30
6 60 10 6 36 24
7 60 10 6 42 18
8 60 10 6 48 12
9 60 10 6 54 6
10 60 10 6 60 0
Total * * 60 * *
- se verifică următoarele relaţii şi corelaţii:

• suma amortizărilor anuale la sfârşitul duratei normale de utilizare =
amortizarea cumulată în ultimul an de utilizare =
valoarea de intrare:
10
∑A
t =1
m
= AC10 = VI
• valoarea rămasă la sfârşitul duratei normale de utilizare trebuie sa fie 0

VR10 = 0
B. Sistemul degresiv
Se caracterizează prin următoarele elemente:
- constă în multiplicarea normelor de amortizare liniară cu unul din următorii
coeficienţi:
- 17 -
1,5 pentru Dn = 2 ÷ 5 ani

K =  2,0 pentru Dn = 5 ÷ 10 ani
 2,5 pentru Dn ≥ 10 ani

- este un regim de amortizare specific unei politici de stimulare a investiţiilor,

deoarece permite recuperarea încă din primii ani a unei părţi importante din
capitalurile imobilizate, care pot fi reinvestite;
- acest sistem se aplică în două variante:
• sistemul degresiv de amortizare fără influenţa uzurii morale (AD1);
• sistemul degresiv de amortizare cu influenţa uzurii morale (AD2).
B.1. Varianta AD1

- amortizarea se calculează fără a ţine cont de uzura morală, astfel încât activele
se amortizează pe întreaga durata normală de funcţionare;
- este singura metodă care se poate aplica pentru imobilizările existente la
31.12.1993;
- se parcurg următoarele etape:
• se calculează norma de amortizare în regim liniar:
100
N lin
a =
Dn
• se calculează norma de amortizare în regim degresiv:

N deg
a
=N ⋅ K
• în primul an, amortizarea anuală se determină prin aplicarea N deg

a
la
valoarea de inventar:
N deg
A m
= VI ⋅ a
100
• în anii următori, amortizarea anuală se determină prin aplicarea N deg

a
la
valoarea rămasă (VR) existentă la începutul fiecărui an:
N deg
A m
= VR ⋅ a
100
unde:
VR = VI - AC
• când amortizarea anuală astfel calculată devine mai mică sau egală decât
amortizarea în regim liniar:
A deg
m
<A lin
m ,
atunci se trece la amortizarea liniară.
- 18 -
B.2. Varianta AD2
- amortizarea se calculează cu luarea în considerare a uzurii morale, astfel că
activele fixe se amortizează într-o perioadă de timp mai scurtă decât durata
normală de utilizare; rezultă că agenţii economici nu vor mai calcula
amortizarea pentru perioada ce corespunde uzurii morale;
- această metodă se poate aplica pentru activele fixe intrate în funcţiune după
31.12.1993 şi care au o durată normală de funcţionare de cel puţin 5 ani;
- se calculează norma de amortizare în regim liniar;
- se calculează norma de amortizare în regim degresiv;
- se calculează durata de utilizare în regim liniar, recalculată în funcţie de
norma de amortizare în regim degresiv (reprezintă, de fapt, durata aferentă
uzurii morale, pentru care nu se calculează amortizare – D ): neam
100
D deg
lin
= N deg
a
=D neam
- se calculează durata în cadrul căreia se realizează amortizarea integrală:

D =D -D am
n
neam
- se calculează durata de utilizare în regim degresiv:

D =D -D
deg am neam
- se calculează durata de utilizare în regim liniar:

D =D -D lin am deg
Pentru un mijloc fix cu o valoare de intrare (VI) de 60 mii lei şi o durată

normală de utilizare (Dn) de 10 ani, amortizarea în sistemul degresiv cu luarea în
considerare a uzurii morale se calculează după schema următoare:
- se determină următorii indicatori:
• norma de amortizare în regim liniar
100 100
N lin
a = = =10%
Dn 10
• norma de amortizare în regim degresiv

N deg
a =N lin
a ⋅K =10 ⋅2,5 =25%
• durata de utilizare în regim liniar recalculată în funcţie de norma de

amortizare în regim degresiv; aceasta reprezintă, de fapt, durata aferentă
uzurii morale, pentru care nu se calculează amortizare (Dneam)
100 100
D neam = D deg
lin
=
N deg
a
=
25
=4 ani
• durata în cadrul căreia se realizează amortizarea integrală
D =D −D
am
=10 −4 =6
n
ani
neam
• durata de utilizare în regim degresiv

D deg =D am −D neam =6 −
ani
4 =2
• durata de utilizare în regim liniar

D lin =D am −D deg =6 −
ani
2 =4
- 19 -
- se completează tabelul următor:
Tabelul nr. 5.10
- 20 -
Anul VI Na Am AC VR
- mii lei - -%- - mii lei - - mii lei - - mii lei -
1 60 25 15 15 45
2 60 25 11,2500 26,2500 33,7500
3 60 25 8,4375 34,6875 25,3125
4 60 25 8,4375 43,1250 16,8750
5 60 25 8,4375 51,5625 8,4375
6 60 25 8,4375 60 0
7 60 - - - -
8 60 - - - -
9 60 - - - -
10 60 - - - -
- 21 -
Total * * 60 * *
Amortizarea integrală se va realiza în numai 6 ani astfel:

- în primii doi ani în regim degresiv cu N =25% deg
a
- în următorii patru ani în regim liniar cu:

100 100
N lin
a
= = =25%
DR 4
Începând cu anul al 3-lea, amortizarea anuală se calculează, în regim liniar, cu

relaţia:
A m =N lin
a
⋅ VR
C. Sistemul accelerat
- categoriile de active fixe la care se permite aplicarea amortizării accelerate sunt

stabilite prin legislaţia financiară;
- aplicarea acestui sistem de amortizare necesită aprobarea Ministerului
Finanţelor Publice, pe baza unei documentaţii de fundamentare;
- în primul an se include în cheltuielile de exploatare o amortizare de până
la 50% din valoarea de intrare a activului fix:
50
A m
= 100 . VI
- pentru perioada următoare amortizarea se calculează la valoarea rămasă
după primul an, utilizând normele constante prin raportarea valorii
respective la numărul de ani de utilizare rămaşi.
Pentru acelaşi mijloc fix cu VI = 60 mii lei şi D n=10 ani se calculează amortizarea
în sistemul accelerat după schema următoare:
- amortizarea în primul an este de 50% din valoarea de intrare:
50
A m1 =
100
⋅ 60 =30 mii lei
- pentru următorii ani se determină norma de amortizare în sistem liniar, pe baza
valorii rămase (VR = 30 mii lei) şi a duratei rămase de utilizare (Dr = 9 ani):
100 100
Na = = =11,1%
Dr 9
11,1
A m = N a ⋅VR = ⋅ 30 =3,33
100
- se completează tabelul corespunzător.

1. Tehnica actualizării se utilizează pentru:
a. determinarea valorii viitoare a unui capital iniţial;
b. determinarea valorii actuale a unor fluxuri financiare anterioare;
c. determinarea valorii actuale a unor fluxuri financiare viitoare.
2. Tehnica actualizării asigură:

a. comparabilitatea în timp a unor fluxuri valorice anterioare;
- 22 -
b. comparabilitatea în timp a unor fluxuri valorice viitoare;
c. comparabilitatea în timp a unor fluxuri valorice anterioare şi viitoare.
3. Pentru calculul valorii actualizate a capitalului din anul n ( Vna ) se utilizează

relaţia:
a. V =V (1 +a)
a
n n ; n
Vn
b. Vna =
(1 + a) n
;
(1 + a) n
c. Vna =
Vn
.
unde:
Vn = valoarea capitalului din anul n.
4. Considerăm o investiţie în sumă iniţială C0 = 1.000 um. Durata sa de viaţa este

de trei ani, perioadă de-a lungul căreia veniturile anuale sunt de 600 um,
costurile anuale de producţie sunt de 200 um, iar rata de actualizare este de
10%.
A. Indicatorul global de eficienţa va fi:
a. 112,5%;
b. 99,65%;
c. 12,5%.
B. Rata actualizată a rentabilităţii va fi:
a. -0,35%;
b. 12.5%;
c. 99,65%.
5. Rata actualizată a rentabilităţii unui proiect de investiţii se calculează ca raport

procentual între:
a. profiturile actualizate şi profiturile neactualizate;
b. profiturile actualizate şi veniturile actualizate;
c. profiturile actualizate şi costurile totale actualizate.
6. Rata actualizată a rentabilităţii (Ra) unui proiect de investiţii considerat eficient

trebuie să fie:
a. Ra > 100%;
b. Ra > 0%;
c. Ra > 1.
7. Un proiect de investiţii pentru care indicatorul global de eficienţă este 90%, are
rata de rentabilitate:
a. 190%;
b. +10%;
c. -10%.
- 23 -
8. Valoarea actualizată netă (VAN) se calculează conform relaţiei:
n
a. VAN = C 0 − ∑ Fta ;
t =1
b. VAN = ∑ Fta − C 0 ;
t =1
c. VAN = ∑ Fta + C 0 .
t =1
unde:
C0 = valoarea iniţială a investiţiei;
Ft
a
= fluxul financiar pozitiv prevăzut în anul t.
9. Dintre mai multe proiecte cu valori iniţiale ale investiţiei diferite se alege
proiectul:
a. cu valoarea actualizată netă cea mai mare;
b. cu rata valorii actualizate nete cea mai mică;
c. cu rata valorii actualizate nete cea mai mare.
10. Se consideră o investiţie cu o cheltuială iniţială C0 = 1.000 um, care

generează un flux anual de lichidităţi constante F = 300 um, timp de 5 ani.
Rata de actualizare va fi de 10%. În aceste condiţii, valoarea actualizată netă
va fi:
a. 1.137,2 um;
b. 1.000 um;
c. 137,2 um.
11. Pentru acelaşi obiectiv de investiţii se propun două proiecte cu următoarele

valori iniţiale ale investiţiei (C0) şi valori actualizate nete previzionate
(VAN):
Proiectul A: C0 = 1.200 um
VAN = 600 um
Proiectul B: C0 = 1.100 um
VAN = 550 um
În aceste condiţii va fi selectat:
a. proiectul A;
b. proiectul B;
c. oricare dintre cele două proiecte.
12. Pentru acelaşi obiectiv de investiţii se propun două proiecte cu aceeaşi

valoare iniţială a investiţiei C0 = 1.000 um, dar cu fluxuri de lichidităţi
diferite în cei doi ani de funcţionare:
- pentru proiectul A, fluxurile aşteptate sunt F1 = 600 um şi F2 = 800 um;
- pentru proiectul B, fluxurile aşteptate sunt F1 = 800 um şi F2 = 600 um.
Rata de actualizare considerată este de 10%.
În aceste condiţii va fi selectat:
a. proiectul A;
b. proiectul B;
- 24 -
c. oricare dintre cele două proiecte.
13. Un proiect de investiţii necesită o cheltuială iniţială C0 = 1.000 um şi

generează în timp de 5 ani fluxuri (cash-flowu-uri) anuale de 400 um. În
aceste condiţii, termenul de recuperare a investiţiei va fi:
a. 5 ani;
b. 2 ani;
c. 2,5 ani;
d. 3 ani.
14. Un proiect de investiţii necesită o cheltuială iniţială C0 = 1.000 um şi

generează în timp de 5 ani următoarele fluxuri anuale:
F1 = 400 um;
F2 = 300 um;
F3 = 200 um;
F4 = 200 um;
F5 = 200 um.
În aceste condiţii, termenul de recuperare a investiţiei va fi:
a. 4 ani;
b. 5 ani;
c. 3,5 ani;
d. 2,5 ani.
15. Cursul de revenire (CR) se calculează astfel:

∑C (lei)a
a. CR =
∑V (valuta)
a ;
∑V (valuta)
a
b. CR =
∑C (lei)a ;
∑C a
(valuta)
c. CR =
∑V a
(valuta)
.
unde:
Ca = cheltuieli actualizate;
Va = venituri actualizate.
16. Pentru trei proiecte s-a calculat cursul de revenire:

- pentru proiectul A: CR = 4,5 lei/euro;
- pentru proiectul B: CR = 4,2 lei/euro;
- pentru proiectul C: CR = 3,8 lei/euro.
În condiţiile în care cursul de schimb oficial este CS = 4.2 lei/euro, vor fi
respinse:
a. numai proiectul A;
b. numai proiectul C;
c. numai proiectul B;
d. proiectele A şi B;
- 25 -
e. proiectele B şi C.
17. Pentru două proiecte se cunosc cheltuielile actualizate în lei ( ∑ ) şi Ca
veniturile actualizate în valută ( ∑ ): Va
- proiectul A ∑ = 27 milioane lei Ca
∑ = 6 milioane euro Va
- proiectul B ∑ = 16 milioane lei Ca
∑ = 4 milioane euro Va
În condiţiile în care cursul de schimb oficial este CS = 4,2 lei/euro, vor fi

admise:
a. numai proiectul A;
b. numai proiectul B;
c. proiectul A şi proiectul B.
18. Rata internă de rentabilitate (R) este rata de actualizare care se determină prin
rezolvarea ecuaţiei:
n
(1 + R) t
a. ∑t =1 Ft
= C0 ;
n
Ft
b. ∑ (1 − R)
t =1
t
= C0 ;
n
Ft
c. ∑ (1 + R)
t =1
t
= C0 .
unde:
C0 = valoarea (cheltuiala) iniţială a investiţiei;
Ft = fluxul anual pozitiv prevăzut pentru anul t.
19. Pentru un proiect de investiţii s-a calculat o rată internă de rentabilitate de

15%. În condiţiile în care costul total al capitalului (costul mediu ponderat)
este de 20%, atunci:
a. proiectul va fi admis;
b. proiectul va fi respins;
c. decizia nu depinde de costul capitalului total.
20. În sistemul liniar de amortizare, norma de amortizare (Na) se calculează

conform formulei:
100
a. Na =
Dn ;
Dn
b. Na =
100
;
Vi
c. Na =
Dn
.
21. În sistemul liniar (proporţional), amortizarea anuală (Am) se calculează

conform formulei:
100
a. A m = VI ⋅
Na ;
- 26 -
VI
b. Am = Na ⋅
100
;
Na
c. A m = VI ⋅
100 .
unde:
VI = valoarea de intrare a mijlocului fix;
Na = norma de amortizare (în %).
22. Un mijloc fix cu o valoare de intrare (VI) de 100 mii um şi o durată normală
de utilizare (Dn) de 10 ani se amortizează în sistem liniar.
A. Norma de amortizare (Na) va fi:
a. 50%;
b. 20%;
c. 10%.
B. Amortizarea anuală (Am) va fi:
a. 100 mii um;
b. 10 mii um;
c. 20 mii um.
C. Amortizarea cumulată (AC) la sfârşitul duratei normale de utilizare va fi:
a. 10 mii um;
b. 100 mii um;
c. 50 mii um.
23. Un mijloc fix cu o valoare de intrare (VI) de 120 mii um şi o durată normală
de utilizare (Dn) de 15 ani se amortizează în sistem degresiv (AD2), cu luarea
in considerare a uzurii normale.
A. Norma de amortizare în sistem degresiv ( N ) va fi:
deg
a
a. 8%;
b. 20%;
c. 15%.
B. Durata aferentă uzurii morale, pentru care nu se va calcula amortizare este:
a. 10 ani;
b. 0 ani;
c. 5 ani.
C. Durata în cadrul căreia se va realiza amortizarea integrală va fi:
a. 15 ani;
b. 10 ani;
c. 5 ani.
24. Sistemul de amortizare la care se poate include în cheltuielile de exploatare o

amortizare de până la 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix este:
a. sistemul degresiv;
b. sistemul accelerat;
c. sistemul liniar (proporţional).
- 27 -
25. Prin sistemul accelerat de amortizare, pentru un mijloc fix cu o valoare de
intrare de 1.000 um se va putea include în cheltuielile de exploatare în primul
an, o amortizare maximă de:
a. 500 um;
b. 1.000 um;
c. 100 um.
- 28 -
MODULUL 6
TEMA FINAN AREA PE TERMEN SCURT A FIRMEI
------------------------------------------------------------------------------------------------
de analiză a echilibrului financiar pe termen scurt
-----------------------------------------------------------------------------------------------
Finalitate Dobândirea de cunoştinţe privind rolul şi particularităţile
Competen e activelor circulante în asigurarea echilibrului financiar
dobândite Capacitatea de a înţelege şi de interpreta semnificaţia
ratelor de analiză (viteza de rotaţie, rata lichidităţii, rata
solvabilităţii, etc.)
------------------------------------------------------------------------------------------------

CAPITOLUL 6
FINANŢAREA PE TERMEN SCURT A FIRMEI
6.1. Clasificarea activelor circulante
6.1. Clasificarea activelor circulante (AC)
Pentru a-şi desfăşura activitatea, orice firmă are nevoie pe lângă active
imobilizate şi de active circulante, care împreună formează patrimoniul firmei.
Activele circulante – spre deosebire de activele imobilizate – prezintă
următoarele caracteristici:
- sunt consumate într-un timp mai scurt, de regulă într-un singur ciclu de
exploatare, prin încorporarea lor în fabricaţie sau vândute ca atare;
- îşi transmit valoarea integral asupra producţiei în care se încorporează.
În bilanţ, elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului
lor de lichiditate, adică de proprietatea unui activ de a se transforma în monedă.
Astfel, în activ se înscriu pentru început (în partea de sus) activele imobilizate
(corporale, necorporale, financiare). În continuare se înscriu activele circulante care
prezintă un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizarile.
Gruparea activelor circulante se poate realiza după mai multe criterii:
A. din punct de vedere al conţinutului:
- stocuri de: materii prime şi materiale, combustibili, producţie
neterminată, semifabricate, produse finite, mărfuri, obiecte de inventar
de mică valoare sau scurtă durată.
- valori realizabile pe termen scurt:
= creanţe – clienţi: mărfuri expediate / servicii prestate neîncasate;
= avansuri şi aconturi către constructori, furnizori şi personal;
= creanţe asupra bugetului de stat (restituiri de TVA);
= valori mobiliare de plasament: acţiuni, obligaţiuni achiziţionate.
- valori disponibile sau disponibilităţi băneşti:
= numerar în casă;
= sume în conturi la bancă;
= valori imediat convertibile în numerar (cecuri de încasat scadente,
efecte comerciale de încasat precum biletele la ordin etc.)
1
Notă:
Pentru simplificare, în cadrul acestui capitol, activele circulante vor
cuprinde: stocuri (S), creanţe – clienţi (C) şi disponibilităţi (D).
B. din punct de vedere al fazelor procesului de exploatare:
- AC în sfera aprovizionării: materii prime, materiale, combustibili;
- AC în sfera producţiei: producţie neterminată, semifabricate;
- AC în sfera comercializării: produse finite, mărfuri.
C. din punct de vedere al surselor de finanţare:
- AC procurate din fonduri proprii;
- AC procurate din fonduri împrumutate.
D. din punct de vedere al formei:
- AC în formă materială;
- AC în formă bănească.
Structura activelor circulante variază de la o firmă la alta în funcţie de
specificul şi obiectul de activitate.
În cadrul aceleiaşi firme, atât stocurile create în procesul de aprovizionare şi de
desfacere, cît şi volumul creanţelor neîncasate variază de la o lună la alta, de la un
trimestru la altul, aflându-se într-o continuă mişcare. De asemenea, aceste stocuri şi
solduri constituie pentru firmă o imobilizare de fonduri, care presupune costuri de
finanţare. Ca urmare, perioada de imobilizare a acestora trebuie să fie cît mai mică.
Pentru a măsura şi analiza acest proces, în practică se utilizează indicatorul viteza de
rotaţie a activelor circulante.
Viteza de rotaţie a activelor circulante este un indicator calitativ al activităţii
agenţilor economici, care exprimă eficienţa folosirii activelor circulante şi se
calculează sub două forme:
A. Viteza de rotaţie în zile (VR) sau durata în zile a unui circuit se
determină ca raport între produsul dintre stocul mediu de active circulante (valoarea
medie a AC – S) şi numărul de zile din an, trimestru sau lună (T), pe de o parte, şi
volumul cifrei de afaceri (CA) anuale, trimestriale sau lunare, pe de altă parte; acest
indicator reflectă, de fapt, numărul de zile (perioada) la care stocul respectiv de
active circulante urmează să fie reînnoit:
S⋅ T S S
VR = = =
CA CA CA
zilnica
T
*AC sunt utilizate cu atât mai eficient cu cît VR este mai mică.
B. Coeficientul de rotaţie sau numărul de circuite (NC) pe care le parcurg
AC într-o perioadă de timp se determină ca raport între cifra de afaceri (CA) şi
stocul mediu de active circulante.
2
CA
NC =
S
*AC sunt utilizate cu atât mai eficient cu cât NC este mai mare.
Între cei doi indicatori există o relaţie de inversă proporţionalitate:
T
NC = VR
Stocurile medii se calculează după următoarele relaţii:

- stocul mediu lunar (Sluna) este media aritmetică a stocului la începutul
(Siniţial) şi la sfârşitul (Sfinal) lunii:
Sinitial +S final
Sluna =
2
- stocul mediu trimestrial (Strim) este media aritmetică a stocurilor medii

lunare:
S1 + S 2 + S3
S trim =
3
- stocul mediu anual (San) este media aritmetică a stocurilor medii

trimestriale:
∑S trim S + S II + S III + S IV
San = = I
4 4
Viteza de rotaţie a AC se analizează pe baza comparaţiilor:

- în timp, pentru aceeasi firma;
- faţă de alţi agenţi economici;
- faţă de media pe ramură.
Pentru a analiza modul în care fiecare element de active circulante influenţează
viteza de rotaţie pe ansamblu, se recomandă efectuarea calculelor pentru fiecare
categorie “i” de active circulante (stocuri de materii prime, materiale, producţie
neterminată, produse finite, creanţe etc.), pe baza formulei:
Si ⋅ T
VR i =
CA i
Accelerarea vitezei de rotaţie a AC permite:

- creşterea producţiei cu aceleaşi capitaluri circulante;
- eliberarea unor resurse financiare care pot fi utilizate în alte direcţii
(investiţii noi în active fixe).
Calculul şi analiza indicatorilor prezentaţi se realizează pe baza informaţiilor
înregistrate pentru două firme (A şi B), date referitoare la stocul mediu de active
circulante (S) şi cifra de afaceri realizată (CA) într-un an (T = 360 zile).
3
Tabelul nr. 6.1
4
Indicatorul Varianta 1 Varianta 2
Firma A Firma B Firma A Firma B
S – mii um 1.000 1.000 500 1.000
CA – mii um 36.000 72.000 72.000 72.000
CA
CAzilnică = 360 – mii um 100 200 200 200
S
VR = CAzilnica – zile 10 5 2.5 5
CA 360
NC = S = VR 36 72 124 72
În prima variantă, cele două firme au acelaşi stoc mediu de AC, dar firma B a
realizat o cifră de afaceri dublă. Ca urmare, indicatorii vitezei de rotaţie a activelor
circulante reflectă o situaţie mai favorabilă pentru firma B.
În a doua variantă, cele două firme realizează aceeaşi cifră de afaceri, dar firma
A imobilizează un volum de active circulante mai redus. Ca urmare, indicatorii
vitezei de rotaţie a activelor circulante reflectă o situaţie mai favorabilă pentru firma
A.
Pentru o firmă s-au înregistrat informaţii privind stocul mediu de active
circulante (S) şi cifra de afaceri (CA) în doi ani (perioada de baza = 0 şi perioada
curenta = 1). Se urmăreşte analiza comparativă a indicatorilor ce reflectă viteza de
rotaţie a activelor circulante între cele două perioade.
Tabelul nr. 6.2
Indicatorul Perioada de bază (0) Perioada curentă (1)
S – mii um 1.000 2.000
CA – mii um 36.000 54.000
CA
CAzilnică = 360 – mii um 100 150
S
VR = CAzilnica – zile 10 13,3
CA 360
NC = S = VR 36 27
Rezultatele reflectă o situaţie nefavorabilă în perioada curentă, comparativ cu

perioada de bază, din punct de vedere al eficienţei utilizării activelor circulante.
Astfel, durata unei rotaţii a crescut de la 10 zile la 13,3 zile, iar numărul de rotaţii s-
a redus de la 36 la 27.
Explicaţia acestei situaţii este următoarea: deşi ambii factori (S şi CA) au
înregistrat creşteri apreciabile în perioada curentă, comparativ cu perioada de bază,
se remarcă o creştere mai accentuată a stocului de active circulante (S s-a dublat, în
timp ce CA s-a majorat cu 50%)
Dacă cei doi factori (S şi CA) ar fi înregistrat aceleaşi creşteri relative, atunci
indicatorii vitezei de rotaţie ar fi rămas constanţi.
Dacă CA ar fi înregistrat o creştere relativă mai accentuată decât S, atunci s-ar
fi înregistrat o situaţie favorabilă, de accelerare a vitezei de rotaţie.
5
Toate firmele funcţionează potrivit unui mecanism asemănător numit ciclu de
exploatare, care cuprinde trei faze:
- faza aprovizionării, care presupune achiziţionarea de bunuri/servicii;
- faza producţiei, care presupune transformarea bunurilor/serviciilor
achiziţionate în produse finite/servicii;
- faza comercializării, care presupune vânzarea produselor/serviciilor
realizate; în urma acestei faze, firma îşi recuperează cheltuielile şi,
eventual, obţine profit.
Acest ciclu de exploatare (achiziţionare – producţie – comercializare)
provoacă:
- o blocare de capital din cauza stocurilor create de-a lungul ciclului, cu
consecinţe nefavorabile;
- o blocare de capital din cauza amânărilor de plăţi acordate clienţilor şi,
implicit, a nerecuperării imediate a lichidităţilor, cu consecinţe
nefavorabile;
- în compensare, o finanţare prin creditul acordat de furnizori (amânări la
plata furnizorilor), cu consecinţe favorabile.
Toate aceste operaţiuni cu un grad ridicat de repetabilitate (cliclicitate)
presupun asigurarea şi menţinerea echilibrului financiar pe termen scurt,
urmărindu-se două obiective:
- determinarea necesarului financiar al exploatării sau necesarul fondului
de rulment (NFR);
- stabilirea / alegerea surselor de finanţare.
Necesarul fondului de rulment se determină ca diferenţă între:
- banii blocaţi pentru constituirea stocurilor (S) şi formarea creanţelor-
clienţi (C), pe de o parte;
- finanţarea implicită înglobată în datoriile neachitate furnizorilor (F), pe
de altă parte.
Cu alte cuvinte, NFR reprezintă diferenţa dintre activele şi pasivele de
exploatare, stabilite pe baza bilanţului contabil:
NFR = S + C – F
Necesarul fondului de rulment este:
6
- în general pozitiv la majoritatea firmelor şi înregistrează creşteri, ca
urmare – în special – a sporirii cifrei de afaceri şi menţinerii
fenomenelor inflaţioniste:
NFR > 0 => S + C > F
Necesarul fondului de rulment va fi mai mare sau mai mic, în funcţie de
politica financiară pe termen scurt promovată de conducerea firmei: o politică
defensivă, de aversiune faţă de risc, prin care cifra de afaceri se realizează cu stocuri
şi lichidităţi ridicate sau – dimpotrivă – o politică ofensivă (agresivă), indiferentă
faţă de risc, prin care cifra de afaceri se realizează cu stocuri minime.
- uneori, negativ, ca urmare, fie a unei valori adăugate reduse, când
creditul comercial – furnizori poate să compenseze creditul acordat
clienţilor, fie a unei rotaţii accelerate a stocurilor:
NFR < 0 => S + C < F
În această situaţie se eliberează o resursă financiară favorabilă, apare un
surplus de disponibilităţi, care ar putea fi utilizate în alte direcţii.
Activele circulante au două surse de finanţare:
- fondul de rulment (FR);
- creditele pe termen scurt (CS), dacă disponibilităţile băneşti (D) nu sunt
suficiente.
Fondul de rulment (FR) se calculează în două moduri:
a) FR este acea parte a capitalurilor permanente (CPN = CP + LM) rămasă
după finanţarea activelor imobilizate (AI); deci, ceea ce rămâne din
finanţările stabile (permanente) se foloseşte pentru finanţările pe termen
scurt (ciclice):
FR = CPN – AI
CPN = capitalurile permanente care cuprind capitalul propriu (CP) şi
împrumuturile pe termen mediu şi lung (LM).
b) FR este acea parte a activelor circulante (AC) care nu este finanţată prin
datorii pe termen scurt (resurse de trezorerie RT = F + CS)
FR = AC – RT = AC – (F + CS)
unde: CS = credite bancare pe termen scurt;
F = credite comerciale – furnizori.
7
CP
AI
CPN
LM
FR
S
AC C CS
RT
D
F
Figura nr. 6.1. – Determinarea fondului de rulment
În consecinţă, fondul de rulment exprimă condiţiile echilibrului financiar pe
termen scurt ce rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt
şi exigibilitatea pasivelor pe termen scurt.
Fondul de rulment este un mijloc de finanţare şi, în acelaşi timp, un indicator
de lichiditate. Cu cît fondul de rulment este mai mare, cu atât mai mici vor fi
datoriile pe termen scurt pentru finanţarea activelor circulante.
Fondul de rulment total (FR) poate fi analizat, în continuare, în funcţie de
structura capitalurilor permanente (capitaluri proprii – CP şi datorii cu scadenţă mai
mare de un an – LM), determinându-se:
- fondul de rulment propriu (FRP), care reprezintă excedentul capitalului
propriu asupra activelor imobilizate şi evidenţiază gradul de autonomie
financiară, când echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii:
FRP = CP – AI
- fondul de rulment împrumutat (FRI), care reflectă îndatorarea pe
termen lung şi mediu (LM), pentru finanţarea nevoilor pe termen scurt
şi reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment total şi fondul de
rulment propriu, adică datoriile pe termen lung şi mediu (LM):
FRI = FR – FRP = (CPN – AI) – (CP – AI) = CPN – CP =
= (CP + LM) – CP = LM
Dacă se analizează fondul de rulment pornind de la cele două relaţii:
FR = CPN – AI şi FR = AC – RT
pot fi evidenţiate următoarele trei situaţii:
8
Cazul 1: Fond de rulment pozitiv
CPN > AI
⇒ FR > 0
AC > RT
AI
CPN
FR > 0
AC
RT
Figura nr. 6.2. – fondul de rulment pozitiv

Acest caz reflectă o situaţie favorabilă caracterizată prin următoarele elemente:
- după finanţarea integrală a activelor imobilizate, capitalurile
permanente finanţează şi o parte din activele circulante;
- activele circulante transformabile în lichidităţi într-un termen scurt
permit rambursarea integrală a datoriilor pe termen scurt şi chiar
degajarea unui excedent de lichidităţi;
- fondul de rulment pozitiv reflectă realizarea echilibrului financiar pe
termen lung şi contribuţia la asigurarea echilibrului financiar pe termen
scurt, precum şi perspective favorabile sub aspectul solvabilităţii.
Cazul 2: Fond de rulment negativ
CPN < AI
⇒ FR < 0
AC < RT
CPN
AI
FR < 0
RT
AC
Figura nr. 6.3. – fondul de rulment negativ
9
Acest caz reflectă o situaţie nefavorabilă caracterizată prin următoarele
elemente:
- capitalurile permanente finanţează numai parţial activele imobilizate;
contrar principiilor de finanţare, firma alocă resurse temporare de
trezorerie pentru finanţarea nevoilor permanente (AI);
- activele circulante transformabile în lichidităţi sunt insuficiente pentru
rambursarea datoriilor pe termen scurt (deficit de lichidităţi);
- fondul de rulment negativ reflectă, de regulă, o situaţie periculoasă,
alarmantă, de dezechilibru financiar şi de posibile dificultăţi din punct
de vedere al solvabilităţii.
Observaţie
În cazul firmelor cu activitate comercială, echilibrul financiar poate fi asigurat
şi în condiţiile unui fond de rulment negativ. Aceasta se explică prin faptul că,
datoriile faţă de furnizorii de mărfuri, fiind în volum mare şi reînnoibile continuu,
deşi fac parte din resursele de trezorerie pot fi asimilate resurselor permanente.
Cazul 3: Fond de rulment nul
CPN = AI
 FR = 0
AC = RT
AI CPN
AC RT
Figura nr. 6.4. – fondul de rulment nul
Această situaţie, mai puţin probabilă, reflectă o armonizare totală a structurii

resurselor cu necesităţile de alocare a acestora.
În cadrul teoriei echilibrului financiar, diferenţa dintre fondul de rulment şi
necesarul fondului de rulment reprezintă trezoreria netă (TN)
10
> 0 ⇒ plasamente
=0
< 0 ⇒ credite de trezorerie
TN = FR – NFR
Trezoreria netă pozitivă (FR > NFR) este rezultatul desfăşurării unei activităţi
eficiente, în condiţii de echilibru financiar. Aceasta se concretizează sub forma
disponibilităţilor băneşti în conturi bancare şi în casă, cu posibilitatea plasării
rentabile pe piaţa monetară şi/sau financiară. Trezoreria netă pozitivă reflectă
autonomia financiară pe termen scurt a firmei.
Trezoreria netă negativă (FR < NFR) este rezultatul încheierii exerciţiului
financiar cu un deficit de finanţare care trebuie acoperit prin angajarea de noi credite
pe termen scurt. Această situaţie, deşi evidenţiază o anumită dependenţă a firmei de
resursele financiara externe, nu trebuie să fie interpretată implicit ca o stare de
insolvabilitate.
Trezoreria netă nulă (FR = NFR) corespunde situaţiei de echilibru perfect
asigurat, fără excedent sau deficit.
Din relaţiile anterioare se poate deduce o altă modalitate de cuantificare a
trezoreriei nete, care permite o interpretare corectă a celor trei situaţii prezentate.
Astfel, trezoreria netă se poate calcula şi ca diferenţă între disponibilităţi (D) şi
credite bancare pe termen scurt (CS):
TN = FR – NFR = AC – (F + CS) – (S + C – F) =
= (S + C + D) – F – CS – S – C + F = D – CS
Deci, cu cît pasivele de trezorerie (CS) cresc, cu atît mai mult situaţia
financiară a firmei devine vulnerabilă.
De asemenea, se mai poate demonstra o relaţie importantă a necesarului
fondului de rulment (NFR), care evidenţiază sursele de finanţare ale ciclului de
exploatare:
NFR = FR – TN = FR – (D – CS) = FR + CS – D
Relaţia ilustrează două dintre sursele de finanţare ale ciclului de exploatare:
- sursele proprii, permanente, reflectate de fondul de rulment;
- sursele împrumutate, temporare, reflectate de creditele de trezorerie
(CS), în măsura în care disponibilităţile (D) nu sunt suficiente.
Reamintim faptul că finanţarea se mai asigură şi ca o finanţare implicită din
surse atrase temporar de la terţi, în intervalul cuprins între momentul constituirii
datoriilor şi cel al scadenţei plăţii credite comerciale – furnizori).
11
În cazul în care trezoreria netă se analizează comparativ, la începutul şi
sfârşitul unei perioade, se apelează la un indicator numit cash-flow-ul perioadei
(CF). Acesta reflectă creşterea / descreşterea trezoreriei nete pe perioada exerciţiului
financiar conform relaţiei:
CF = TN1 – TN0
unde:
TN1 = trezoreria netă la sfârşitul perioadei;
TN0 = trezoreria netă la începutul perioadei.
Atunci când CF > 0 , acesta semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare
a investiţiilor prin majorarea capitalului propriu şi implicit prin creşterea valorii
firmei (vezi „Evaluarea patrimonială a firmei” în Capitolul 2).
Pentru ilustrarea modului de calcul şi interpretarea indicatorilor prezentaţi se
utilizează datele din bilanţ la sfârşitul a două perioade de timp consecutive t-1 şi t.
Tabelul nr. 6.3
12
Activ t-1 t Variaţie Pasiv t-1 t Variaţie
± ±
Active 3.000 2.700 -300 Capital social 3.200 3.200 0
imobilizate – CS
(nete) – AI
Stocuri – S 1.500 1.900 +400 Rezerve – R 500 600 +100
Creanţe clienţi – 800 1.200 +400 Profit 600 700 +100
C nedistribuit –
PN
Disponibilităţi – 200 400 +200 Împrumuturi 500 900 +400
D pe termen
lung şi mediu
– LM
Datorii 600 700 +100
furnizori – F
Credite 100 100 0
bancare pe
termen scurt
– CS
13
Total 5.500 6.200 +700 Total 5.500 6.200 +700
14
Fondul de rulment la începutul (FRt-1) şi sfârşitul (FRt) exerciţiului financiar se
poate determina pe baza a două relaţii:
• FR = CPN – AI = (CS + R + PN + LM) – AI
FRt-1 = (3200 + 500 + 600 + 500) – 3.000 = 1.800 um
FRt = (3200 + 600 + 700 + 900) – 2700 = 2.700 um
∆FR = FRt – FRt-1 = 2.700 – 1.800 = + 900 um
• FR = AC – RT = (S + C + D) – (F + CS)
FRt-1 = (1.500 + 800 + 200) – (600 + 100) = 1.800 um
FRt = (1.900 + 1.200 + 400) – (700 + 100) = 2.700 um
Creşterea fondului de rulment a fost de 900 um şi a fost alocată în întregime
creşterii activelor circulante. Acumularea suplimentară de fond de rulment (+900
um) a fost generată de amortizarea imobilizărilor (300 um) şi de creşterea
capitalului permanent (100 um rezerve + 100 um profit + 400 um datorii pe termen
lung şi mediu).
Activele circulante au crescut cu 1.000 um pe seama a trei factori: amortizarea
unei părţi din valoarea imobilizărilor (300 um), creşterea capitalului permanent (600
um) şi creşterea datoriilor pe termen scurt (100 um).
Necesarul fondului de rulment la începutul (NFRt-1) şi sfârşitul (NFRt)
exerciţiului financiar se poate calcula pe baza a două relaţii:
• NFR = S + C – F
NFRt-1 = 1.500 + 800 – 600 = 1.700 um
NFRt = 1.900 + 1200 – 700 = 2.400 um
∆NFR = NFRt – NFRt-1 = 2.400 – 1.700 = +700 um
• NFR = FR + CS – D
NFRt-1 = 1.800 + 100 – 200 = 1.700 um
NFRt = 2.700 + 100 – 400 = 2.400 um
Creşterea stocurilor şi a creanţelor (+800 um) a fost finanţată parţial de
creşterea datoriilor către furnizori (100 um), diferenţa (700 um) fiind acoperită
numai din creşterea fondului de rulment, în condiţiile în care creditele bancare pe
termen scurt au rămas nemodificate. Cum fondul de rulment a crescut cu 900 um,
rezultă că s-a generat o creştere a disponibilităţilor cu 200 um, creştere care se va
regăsi în cash-flow-ul perioadei.
Trezoreria netă (TN) se poate calcula, de asemenea, prin două metode:
• TN = FR – NFR
TNt-1 = 1.800 – 1.700 = 100 um
TNt = 2.700 – 2.400 = 300 um
• TN = D – CS
TNt-1 = 200 – 100 = 100 um
TNt = 400 – 100 = 300 um
Cash-flow-ul perioadei reprezintă tocmai creşterea trezoreriei nete la sfârşitul
15
perioadei, comparativ cu începutul perioadei:
CF = TNt – TNt-1 = 300 – 100 = 200 um
Această creştere a trezoreriei nete semnifică o creştere a capacităţii reale de
finanţare a investiţiilor şi o confirmare a majorării valorii patrimoniale (VP) a
firmei:
VP = A – D = A – (LM + F + CS)
unde:
A = activ total;
D = datorii totale.
VPt-1 = 5.500 – (500 + 600 + 100) = 4.300 um
VPt = 6.200 – (900 + 700 + 100) = 4.500 um
∆VP = VPt – VPt-1 = 4.500 – 4.300 = 200 um
În afară de viteza de rotaţie a activelor circulante (vezi paragraful 6.2.) pentru
efectuarea unor analize economice şi financiare în vederea stabilirii diagnosticului
financiar şi a măsurilor de rentabilizare a activităţii se calculează o serie de alţi
indicatori:
A. Rata de finanţare a activelor circulante (RAC) se calculează ca raport
procentual între fondul de rulment (FR) şi activele circulante (AC),
reflectând gradul de acoperire a AC împotriva riscurilor; această rată este
indicat să ia valori cuprinse între 20-30%
FR
R AC = ⋅100 ≈ 20 − 30%
AC
B. Rata de acoperire a stocurilor (RS) se calculează ca raport procentual

între fondul de rulment (FR) şi stocuri (S), reflectând în ce proporţie
stocurile sunt finanţate prin capitaluri permanente şi nu prin credite pe
termen scurt; această rată este indicat să ia valori cuprinse între 60-70%.
FR
RS = ⋅100 ≈60 −70%
S
C. Rata lichidităţii curente (RLC) este raportul dintre activele circulante

(AC) şi datoriile pe termen scurt sau resursele de trezorerie (RT):
AC
RLC =
RT
Această rată reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale curente (AC) de a

se transforma în lichidităţi pentru a se achita datoriile curente (RT).
RLC poate lua următoarele valori:
a. RLC > 2; este valoarea recomandată pentru a oferi garanţia acoperirii
datoriilor curente din activele curente;
16
b. 1 < RLC < 2; sunt valorile minime admisibile, care oferă un anumit
grad de siguranţă că firma dispune de capacitatea de a-şi achita datoriile
exigibile;
c. RLC < 1; o rată subunitară indică faptul că valoarea totală a pasivelor
curente (RT) este mai mare decât valoarea totala a activelor curente
(AC); cu alte cuvinte, finanţarea pe termen scurt a fost folosită pentru
achiziţionarea de active pe termen lung (fenomen considerat
imprudent), iar riscul de intrare in incapacitate de plată este foarte
mare.
D. Rata lichidităţii imediate (RLI) sau indicatorul “test acid” se calculează
ca raport între activele rapide (considerate a fi numai partea din AC
concretizată în creanţe – C şi disponibilităţi – D) şi datoriilor curente
(reprezentate de resursele de trezorerie):
AC −S C + D
RLI = =
RT RT
Acest indicator arată răspunsul la întrebarea: “Dacă firma nu ar mai obţine

venituri din vânzarea stocurilor (care prezintă cel mai puţin caracterul de
lichiditate), ar putea să-şi onoreze obligaţiile curente cu resursele care sunt
uşor convertibile în disponibilităţi?”
Dacă:
RLI > 1; firma poate face faţă datoriilor pe termen scurt, prin transformarea
rapidă a activelor în lichidităţi;
RLI = 0,65 ÷ 1; intervalul este acceptat drept satisfăcător, cu condiţia ca
termenele de încasare a creanţelor să fie mai mici decât cele de plată a
datoriilor;
RLI < 0,65; riscul de intrare în incapacitate de plată este foarte mare.
Observaţii:
1. Indicatorii de lichiditate măsoară capacitatea firmei de a face faţă
datoriilor eligibile pe termen scurt.
2. Lichiditatea reprezintă proprietatea elementelor patrimoniale de a se
transforma în bani şi constituie premisa asigurării solvabilităţii.
E. Rata solvabilităţii globale (RSG) sau rata solvabilităţii pe termen lung se
calculează ca raport între valoarea totală a activelor (imobilizate şi
circulante) şi datoriile totale; această rată reflectă gradul în care firma are
capacitatea de a-şi achita datoriile totale, indiferent de scadenţa acestora.
AI + AC
RSG =
DT
Dacă:
RSG > 1.5; riscul de insolvabilitate este redus, chiar dacă pe perioade scurte se
poate înregistra o lipsa temporară de lichidităţi;
17
RSG < 1.5; exista un anumit risc de insolvabilitate cu cât indicatorul se apropie
de valoarea 1.
Observaţie
Între rata solvabilităţii globale – RSG şi coeficientul îndatorării globale – KG
(vezi paragraful 3.4) se poate stabili o relaţie de legătură.
DT
KG= <2
CP
unde:
DT = datorii totale;
CP = capital propriu.
AT CP +DT CP 1
RSG = = =1 + =1 + >1.5
DT DT DT KG
unde:
AT = activ total.
1. Care este elementul care nu se regăseşte între activele circulante ale unei
firme:
a. stocuri de materiale;
b. creanţe-client;
c. credite comerciale-furnizori;
d. disponibilităţi băneşti.
2. Activele circulante nu se caracterizează prin:

a) sunt consumate într-un singur ciclu de exploatare;
b) sunt consumate în mai multe cicluri de exploatare;
c) îşi transmit valoarea integral asupra producţiei în care se încorporează.
3. Viteza de rotaţie în zile a activelor circulante (VR) se calculează conform

relaţiei:
CA ⋅ T
a. VR =
S ;
S⋅T
b. VR =
CA
;
CA ⋅ S
c. VR =
T
.
unde:
S = stocul mediu de active circulante;
CA = cifra de afaceri realizată în perioada T;
T = numărul de zile al perioadei.
4. Viteza de rotaţie în zile a activelor circulante (VR) se poate calcula pe baza

relaţiei:
18
S
a. VR =
CA zilnica ;
CA zilnica
b. VR =
S
;
c. VR =CA zilnica ⋅S
.
unde:
S = stocul mediu de active circulante;
CAzilnica = cifra de afaceri zilnică.
5. Între viteza de rotaţie în zile (VR) şi numărul de circuite (NC) pe care le

parcurg activele circulante există relaţia:
T
a. VR =
NC
;
NC
b. VR =
T
;
c. VR =T ⋅NC
.
unde:
T = numărul de zile al perioadei.
6. Într-un trimestru, cifra de afaceri realizată de o firma a fost de 1.800 um, iar
stocul mediu al activelor circulante de 60 um. În aceste condiţii, viteza de
rotaţie în zile (VR) a activelor circulante a fost de:
a. 2 zile;
b. 30 zile;
c. 3 zile.
7. Într-un trimestru, viteza de rotaţie a activelor circulante (VR) a fost de 10 zile.

În aceste condiţii, numărul de circuite (NC) pe care la parcurg activele
circulante a fost de:
a. 9;
b. 30;
c. 10.
8. Stocul de active circulante a fost la începutul lunii de 100 um, iar la sfârşitul
lunii de 80 um. Stocul mediu lunar de active circulante este de:
a. 100 um;
b. 90 um;
c. 80 um;
d. 180 um.
9. Pentru două firme (A şi B) se cunosc următoarele informaţii pentru un an:

• Firma A:
- stocul mediu de active circulante (S) – um 100
- cifra de afaceri realizată (CA) – um 3.600
• Firma B:
19
- stocul mediu de active circulante (S) – um 200
Viteza de rotaţie în zile (VR) a activelor circulante a fost:
a. mai mare la firma A;
b. mai mare la firma B;
c. egală la firmele A şi B.
10. Pentru o firmă se cunosc următoarele informaţii pentru doi ani consecutivi
(t-1 şi t).
• Pentru anul t-1:
- stocul mediu de active circulante (S) – um 1.000
• Pentru anul t:
- stocul mediu de active circulante (S) – um 1.000
În aceste condiţii, viteza de rotaţie a activelor circulante a fost:
a. mai mare în anul t-1;
b. mai mare în anul t;
c. aceeaşi în anii t şi t-1.
11. În perioada t-1, viteza de rotaţie a activelor circulante a fost de 10 zile. În

perioada t, viteza de rotaţie s-a accelerat cu 2 zile, ajungând la:
a. 12 zile;
b. 8 zile;
c. 10 zile.
12. Necesarul fondului de rulment (NFR) se calculează pe baza relaţiei:

a. NFR = AC – RT;
b. NFR = S + C – F;
c. NFR = CPN – AI.
unde:
AC = active circulante;
RT = resurse de trezorerie;
S = stocuri;
C = creanţe clienţi;
F = credite comerciale – furnizori;
CPN = capital permanent;
AI = active imobilizate.
13. Necesarul fondului de rulment (NFR) este pozitiv dacă:

a. S + F > C;
b. C + F > S;
c. S + C > F.
unde:
20
S = stocuri;
F = credite comerciale-furnizori.
14. Necesarul fondului de rulment este negativ daca:

a. S + F < C;
b. C + F < S;
c. S + C < F.
unde:
S = stocuri;
F = credite comerciale-furnizori.
15. În situaţia în care o firmă înregistrează la sfârşitul anului următoarea situaţie

(în unităţi monetare):
- stocuri 1.000
- creanţe-clienţi 500
- credite comerciale-furnizori 500
necesarul fondului de rulment este:
a. pozitiv;
b. negativ;
c. nul.
16. Fondul de rulment (FR) nu se calculează pe baza relaţiei:

a. FR = CPN – AI;
b. FR = S + C – F;
c. FR = AC – RT.
unde:
CPN = capitaluri permanente;
AI = active imobilizate;
S = stocuri;
C = creanţe-clienţi;
F = credite comerciale-furnizori;
AC = active comerciale;
RT = resurse de trezorerie.
17. Fondul de rulment propriu (FRP) se calculează pe baza relaţiei:

a. FRP = CPN – AI;
b. FRP = CP – AC;
c. FRP = CP – AI.
unde:
21
CPN = capitaluri permanente;
AC = active circulante.

- active imobilizate 1.000
- capitaluri proprii 800
- datorii pe termen lung si mediu 400
fondul de rulment este:
a. 200 um;
b. 1.400 um;
c. 600 um.

- active circulante 1.000
- resurse de trezorerie 800
fondul de rulment este:
a. -200 um;
b. 1.800 um;
c. 200 um.
20. La sfârşitul unui exerciţiu financiar este imposibil să se înregistreze situaţia:

a. CNP > AI şi AC > RT;
b. CNP > AI şi AC < RT;
c. CNP < AI şi CNP < AI.
unde:
CNP = capitaluri permanente;
21. Trezoreria netă se calculează pe baza relaţiei:

a. TN = NFR – FR;
b. TN = NFR + FR;
c. TN = FR – NFR.
unde:
NFR = necesarul fondului de rulment;
FR = fondul de rulment.
22
22. O firmă înregistrează următoarea situaţie la sfârşitul anului (în unităţi
monetare):
- fondul de rulment 2.000;
- necesarul fondului de rulment 1.800.
Trezoreria netă este:
a. 200 um;
b. -200 um;
c. 3.800 um.
23. Cash-flow-ul perioadei (CF) se calculează pe baza relaţiei:

a. CF = FR – NFR;
b. CF = TN0 – TN1;
c. CF = TN1 – TN0.
unde:
FR = fondul de rulment;
NFR = necesarul fondului de rulment;
TN0 = trezoreria netă la începutul perioadei;
TN1 = trezoreria netă la sfârşitul perioadei.
24. Trezoreria netă la începutul (TN0) şi sfârşitul (TN1) anului a fost de 100 um,
respectiv 300 um. În aceste condiţii, valoarea patrimonială a firmei la sfârşitul
anului:
a. a crescut cu 200 um;
b. a scăzut cu 200 um;
c. a crescut cu 400 um.
25. Rata de finanţare a activelor circulante (RAC) se calculează pe baza relaţiei:

FR
a. R AC =
AC
⋅100 ;
AC
b. R AC =
FR
⋅100 ;
FR
c. R AC =
S
⋅100 .
unde:
FR = fondul de rulment;
S = stocuri.
26. Proporţia în care stocurile sunt finanţate prin capitaluri permanente este
indicat să fie:
a. 0%;
b. 100%;
c. 60-70%.
23
27. Pentru două firme (A şi B) se cunosc următoarele informaţii (în unităţi
monetare):
• Firma A
- resurse de trezorerie 5.000
• Firma B
- resurse de trezorerie 5.000
A. Rata lichidităţii curente este:
c. aceeaşi la cele două firme.
B. Firma care a folosit finanţarea pe termen scurt pentru achiziţionarea de active
pe termen lung (active imobilizate) este:
a. numai firma A;
b. numai firma B;
c. ambele firme.
28. Lichiditatea unei firme este cu atât mai bună cu cât:

a. AC > RT;
b. AC < RT;
c. AC = RT.
unde:
29. Rata solvabilităţii globale (RSG) se calculează pe baza relaţiei:

AI
a. RSG =
DT
⋅100 ;
AC
b. RSG =
DT
⋅100 ;
AT
c. RSG =
DT
⋅100 .
unde:
AT = active totale;
DT = datorii totale.
30. Pentru două firme (A şi B) se cunosc următoarele informaţii (în unităţi

monetare):
• Firma A
- active totale 20.000
- datorii totale 10.000
24
• Firma B
- active totale 10.000
- datorii totale 5.000
A. Rata solvabilităţii globale este:

c. aceeaşi la ambele firme.
B. Riscul de insolvabilitate este:
c. risc redus de insolvabilitate la ambele firme.
25
MODULUL 7
TEMA ANALIZA REZULTATELOR FINANCIARE ALE
FIRMEI
------------------------------------------------------------------------------------------------
de analiză a rezultatelor financiare ale firmei
-----------------------------------------------------------------------------------------------
Finalitate Dobândirea de cunoştinţe privind analiza şi interpretarea
Competenţe indicatorilor din „Contul profit şi pierdere”
dobândite Capacitatea de a identifica evoluţia performanţelor firmei
pe baza ratelor de rentabilitate
------------------------------------------------------------------------------------------------

CAPITOLUL 7
ANALIZA REZULTATELOR FINANCIARE ALE FIRMEI
Obiectivul final al oricărei întreprinderi în economia de piaţă este
maximizarea valorii firmei în condiţii de rentabilitate şi echilibru financiar. Ca
urmare, pentru a se dezvolta şi supravieţui în condiţii de concurenţă, firma trebuie
să desfăşoare o activitate profitabilă, care să se soldeze cu rezultate financiare
favorabile cât mai mari.
Indicatorii de rezultate sunt reflectaţi în situaţiile financiare, în special în
contul de profit şi pierdere, care sintetizează pentru perioada exerciţiului financiar
ansamblul fluxurilor economice generatoare de venituri şi cheltuieli.
Contul de profit şi pierdere (sau contul de rezultate) cuprinde fluxuri de
venituri şi cheltuieli generate de trei activităţi:
- activitatea de exploatare, care este activitatea de bază a firmei, scopul
pentru care a fost înfiinţată;
- activitatea financiară, care se referă, în principal, la participaţii la
capitalurile altor firme şi alte acţiuni de plasament; activitatea de
exploatare şi activitatea financiară alcătuiesc activitatea curentă a firmei;
- activitatea excepţională, care priveşte operaţiunile de gestiune şi de
capital, fără legături directe cu activitatea normală a firmei.
Structura simplificată a contului de profit şi pierdere este următoarea:
1. Venituri din exploatare
2. Cheltuieli din exploatare
A. Rezultatul din exploatare (A = 1 – 2)
3. Venituri financiare
4. Cheltuieli financiare
B. Rezultatul financiar (B = 3 – 4)
C. Rezultatul curent (C = 1 + 3 – 2 – 4 = A +B)
5. Venituri excepţionale
6. Cheltuieli excepţionale
D. Rezultatul excepţional (D = 5 – 6)
7. Venituri totale (7 = 1 + 3 + 5)
8. Cheltuieli totale (8 = 2 + 4 + 6)
-1-
E. Rezultatul brut al exerciţiului (E = 7 – 8 = A + B + D)
9. Impozit pe profit
F. Rezultatul net al exerciţiului (F = E – 9)
Veniturile din exploatare (Vexpl) sunt veniturile provenite – în principal – din
vânzări de produse , prestări de servicii, executări de lucrări, conform obiectului de
activitate al firmei. De asemenea, se includ veniturile din producţia stocată şi din
producţia de imobilizări, precum şi subvenţiile de exploatare.
Cheltuielile din exploatare (Cexpl) cuprind totalitatea elementelor de costuri
suportate de firmă sub forma consumurilor materiale, serviciilor prestate,
executării de lucrări de care beneficiază firma, precum şi de cheltuielile cu
personalul, amortizări şi provizioane, cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte
asimilate; toate aceste categorii de cheltuieli au ca scop obţinerea veniturilor din
exploatare.
Veniturile financiare (Vfin) se constituie se constituie din venituri din
participaţii, creanţe imobilizate, titluri de plasament, diferenţe (favorabile) de curs
valutar, venituri din dobânzi la depozitele/creditele acordate de firmă etc.
Cheltuielile financiare (Cfin) sunt cele rezultate din pierderi din creanţe legate
de participaţii, cheltuieli privind titlurile de plasament cedate, cheltuieli din
diferenţe, (nefavorabile) de curs valutar, cheltuieli cu dobânzile şi comisioanele la
creditele atrase etc.
Veniturile excepţionale (Vex) nu sunt legate de activitatea curentă şi se referă
la: despăgubiri şi penalităţi încasate, donaţii primite, venituri din cedarea activelor
etc.
Cheltuielile excepţionale (Cex) se referă la despăgubiri, amenzi şi penalităţi
plătite, perisabilităţi şi lipsuri la inventar, donaţii, valoarea contabilă neamortizată
a activelor cedate, distruse sau dispărute etc.
Rezultatul exerciţiului reprezintă diferenţa dintre veniturile totale (VT) şi
cheltuielile totale (CT). În mod evident:
- dacă VT > CT ⇒ rezultat pozitiv (profit);
- dacă VT < CT ⇒ rezultat negativ (pierdere).
De asemenea, rezultatul exerciţiului se poate exprima sub două forme:
- rezultatul brut, înainte de impozitare;
- rezultatul net, după deducerea impozitului pe profit.
Profitul brut (PR.B) se calculează pe baza informaţiilor din “Contul de profit
şi pierdere”:
- fie ca diferenţă între veniturile totale (VT) şi cheltuielile totale (CT):
PR.B = VT – CT = (Vexpl + Vfin + Vex) – (Cexpl + Cfin + Cex)
- fie ca sumă a rezultatului (profitului) din exploatare (PRexpl), a celui
financiar (PRfin) şi a celui excepţional (PRex):
-2-
PR.B = (Vexpl – Cexpl) + (Vfin – Cfin) + (Vex – Cex) =
= PRexpl + PRfin + PRex = PRcrt + PRex
Precizăm faptul că o firmă poate să obţină, pe ansamblu, profit brut şi în
condiţiile în care unul dintre rezultatele parţiale (exploatare, financiar, excepţional)
se concretizează în pierdere.
Pentru calcularea profitului net (PR.N) şi, implicit, a impozitului pe profit
(IMP.PR) se au în vedere două reguli:
1. Nu se supune impozitării profitul brut, ci profitul impozabil (PR.IMP).
2. Profitul impozabil este profitul fiscal determinat prin “curăţirea”
(deducerea) din veniturile totale a veniturile neimpozabile şi din
cheltuielile totale a cheltuielilor nedeductibile fiscal.
În practică, pentru calculul profitului net se procedează astfel:
• se porneşte de la profitul brut:
PR.B = VT – CT
• se stabilesc veniturile neimpozabile (Vneimp), care cuprind acele venituri
scutite de impozitare conform prevederilor legale şi care, implicit, nu se
mai iau în calcul la determinarea profitului impozabil; de exemplu,
dividendele primite de către o persoană juridică română de la altă persoană
juridică română (şi înregistrate la venituri financiare) constituie venituri
neimpozabile deoarece au trecut deja prin sistemul complet de impozitare
(pe profit şi pe dividende) la societatea plătitoare; dacă aceste dividende ar
fi considerate venituri impozabile ar fi încălcat principiul unicităţii
impozitării, care prevede că un venit trebuie supus aceluiaşi impozit o
singură dată; în acest caz s-a aplicat reţinerea sau “stopajul la sursă”, adică
oprirea şi plata impozitului de către cel care face plata venitului;
• se calculează veniturile impozabile (Vimp), ca diferenţă între veniturile
totale şi veniturile neimpozabile:
Vimp = VT – Vneimp
• se stabilesc cheltuielile nedeductibile fiscal (Cneded), adică acele cheltuieli
care – potrivit prevederilor legale – fie nu au legătură cu obiectul de
activitate al firmei, fie depăşesc anumite limite considerate normale; între
aceste cheltuieli nedeductibile se regăsesc: amenzi, confiscări, penalităţi şi
majorări de întârziere datorate autorităţilor publice, cheltuieli de protocol,
cu diurna şi sponsorizări ce depăşesc anumite limite maxime, cheltuieli cu
amortizarea şi constituirea provizioanelor peste limitele legale etc; dacă
aceste cheltuieli ar fi deductibile fiscal ar conduce la o reducere artificială
a impozitului pe profit;
• se calculează cheltuielile deductibile fiscal (Cded), ca diferenţă între
cheltuielile totale (CT) şi cheltuielile nedeductibile:
Cded = CT – Cneded
-3-
Deci, cheltuielile deductibile fiscal sunt cheltuielile care au legătură cu
obiectul de activitate al firmei, se regăsesc încorporate în preţul
produselor şi lucrărilor executate şi în tariful serviciilor prestate, cu alte
cuvinte, sunt aferente veniturilor obţinute.
• se calculează profitul impozabil (PR.IMP), ca diferenţă între veniturile
impozabile şi cheltuielile deductibile:
PR.IMP = Vimp – Cded = (VT – Vneimp) + (CT – Cneded) =
= (VT – CT) – Vneimp + Cneded = PR.B – Vneimp + Cneded
Ca urmare, profitul impozabil poate să fie mai mare sau mai mic decât
profitul brut, în funcţie de nivelul celor două elemente: veniturile
neimpozabile (care se scad) şi cheltuielile nedeductibile (care se adună).
• se calculează impozitul pe profit (IMP.PR), prin aplicarea cotei de
impozit pe profit (p) la profitul impozabil:
p
IMP.PR = 100 · PR.IMP
• se calculează profitul net (PR.N) ca diferenţă între profitul brut şi
impozitul pe profit:
PR.N = PR.B – IMP.PR
Pentru ilustrarea modului de calcul şi interpretarea corectă a indicatorilor,
considerăm următoarele informaţii înregistrate la o societate comercială într-un an
- venituri totale - VT 500
din care:
= venituri neimpozabile fiscal - Vneimp 0
- cheltuieli totale - CT 500
din care:
= cheltuieli nedeductibile fiscal - Cneded 50
Deoarece veniturile totale sunt egale cu cheltuielile totale, rezultă că profitul
brut este nul:
PR.B = VT – CT = 500 – 500 = 0 um,
ceea ce ar putea să ne conducă la concluzia că firma nu înregistrează nici profit,
nici pierdere, şi că – implicit – impozitul datorat statului este zero.
Dacă se calculează profitul impozabil se obţine:
PR.IMP = (VT – Vneimp) – (CT – Cneded) =
= (500 – 0) – (500 – 50) = 50 um
Ca urmare, unitatea se înregistrează cu profit impozabil fiscal, datorând
statului impozit pe profit fiscal de 16%:
p 16
IMP.PR = 100 · PR.IMP = 100 · 50 = 8 um
În aceste condiţii, profitul net devine:
-4-
PR.N = PR.B – IMP.PR = 0 – 8 = –8 um,
deci întreprinderea se înregistrează cu pierdere netă (contabilă).
Observaţie Începând cu anul 2010, profitul reinvestit în producţia sau
achiziţia de echipamente tehnologice folosite în obţinerea de venituri impozabile
este scutit de impozit. Scutirea de impozit pe profit aferentă investiţiilor realizate
se acordă în limita impozitului pe profit datorat pentru perioada respectivă.
Contul de profit şi pierdere permite calcularea şi a altor indicatori de rezultate,
fiecare dintre aceştia având un conţinut distinct şi reflectând o anumită fază
(treaptă) în cadrul gestiunii financiare a firmei. Se creează, astfel, un sistem unitar,
coerent şi corelat de indicatori care cuprinde:
- marja comercială;
- cifra de afaceri;
- producţia exerciţiului;
- valoarea adăugată;
- excedentul brut al exploatării;
- rezultatul exploatării, rezultatul curent şi rezultatul net al exerciţiului.
A. Marja comercială (MC) sau adaosul comercial se determină exclusiv de
către firmele comerciale sau cu activitate comercială, activitate care presupune
cumpărarea mărfurilor în scopul revânzării acestora, în aceeaşi stare, fără a mai
suferi prelucrări suplimentare.
Marja comercială se calculează ca diferenţă între valoarea vânzărilor de
mărfuri (VM) şi costul de aprovizionare al mărfurilor vândute (CV), într-o anumită
perioadă de timp (lună, trimestru, an):
MC = VM – CV
B. Cifra de afaceri (CA) cuprinde valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor
vândute, într-o anumită perioadă:
- atât valoarea vânzărilor de mărfuri (VM), specifică activităţilor comerciale;
- cât şi valoarea producţiei proprii de bunuri şi servicii vândute (PV).
CA = VM + PV
C. Producţia exerciţiului (PE) reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor
realizate de întreprindere într-o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an) şi
cuprinde trei componente:
- venituri din producţia destinată pieţei şi vândută (PV);
- valoarea producţiei destinată pieţei, încă nevândută şi stocată (PS);
- producţia nedestinată pieţei, adică valoarea producţiei de imobilizări (PI),
concretizată în active corporale şi necorporale utilizate pentru nevoile
proprii ale firmei.
PE = PV + PS + PI
Între producţia exerciţiului şi cifra de afaceri există două deosebiri esenţiale:
-5-
- cifra de afaceri cuprinde veniturile obţinute pe bunurile vândute într-o
anumită perioadă, indiferent dacă au fost sau nu produse/achiziţionate în
perioada respectivă, deci cuprinde şi vânzările din stocul de la începutul
perioadei, în timp ce producţia exerciţiului cuprinde numai vânzările de
bunuri realizate în perioada respectivă;
- cifra de afaceri cuprinde numai valoarea bunurilor vândute, în timp ce
valoarea exerciţiului cuprinde, în plus, valoarea producţiei stocate (PS) şi
valoarea producţiei de imobilizări (PI), nedestinată pieţei.
Se apreciază că producţia exerciţiului oferă o imagine mai completă
(comparativ cu cifra de afaceri), asupra nivelului activităţii unei întreprinderi.
Avantajul cifrei de afaceri este dat – însă – de operativitatea în calcularea acesteia,
în condiţiile în care producţia exerciţiului necesită o serie de calcule suplimentare.
D. Valoarea adăugată (VA) exprimă valoarea nou creată în cadrul unei
firme într-o anumită perioadă, prin utilizarea potenţialului său productiv (muncă şi
capital).
Valoarea adăugată se calculează ca diferenţă între producţia exerciţiului
(majorată, dacă este cazul, cu marja comercială) şi valoarea consumurilor de
bunuri şi servicii furnizate de către terţi (C) pentru această producţie:
VA = (PE + MC) – C
Consumurile de bunuri şi servicii sunt consumuri intermediare şi cuprind:
- cheltuielile privind mărfurile;
- cheltuielile materiale (materii prime, materiale, energie, apă etc.);
- cheltuieli cu lucrări şi servicii.
Valoarea adăugată se poate calcula şi ca sumă a elementelor ce reprezintă
valoarea nou creată în activitatea de exploatare, inclusiv amortizarea, din care se
scad subvenţiile de exploatare primite de la guvern, agenţii guvernamentale şi alte
instituţii similare naţionale şi internaţionale:
VA = CP + PR.B + Am + IMP – SBV
unde:
CP = cheltuieli cu personalul;
PR.B = profitul brut;
Am = amortizări şi provizioane;
IMP = impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
SBV = subvenţii de exploatare.
Această ultimă relaţie permite analiza distribuirii valorii nou create între
participanţii direcţi şi indirecţi la crearea acesteia:
- salariaţii, sub forma remunerării muncii;
- acţionarii, sub forma dividendelor (din profit);
- statul, sub forma impozitelor directe şi indirecte, din care se scad
subvenţiile de exploatare;
- firma, sub forma autofinanţării.
-6-
E. Excedentul brut al exploatării (EBE) reflectă acumularea brută (inclusiv
amortizarea) din activitatea de exploatare. Se calculează ca diferenţă între valoarea
adăugată (plus venituri din subvenţii de exploatare – SBV, dacă este cazul), pe de o
parte, şi cheltuielile cu personalul (CP), plus cheltuieli cu impozite şi taxe (IMP),
pe de altă parte:
EBE = (VA + SBV) – (CP + IMP)
Excedentul brut al exploatării reprezintă o resursă financiară esenţială a firmei
(cash-flow-ul exploatării) şi cuprinde, în principal, profitul brut din exploatare,
amortizările şi provizioanele pentru exploatare.
Excedentul brut al exploatării permite calcularea, în continuare, a
rezultatului exploatării – Rexpl (profit sau pierdere):
Rexpl = EBE + (P + AV) – (Am + AC)
Astfel, rezultatul din exploatare se obţine prin:
- adăugarea la EBE a veniturilor din provizioane din exploatare (P) şi a unui
post rezidual (alte venituri din exploatare – AV);
- deducerea cheltuielilor cu amortizările şi provizioanele din exploatare (A m)
şi a unui post rezidual (alte venituri din exploatare – AC).
Dacă facem abstracţie de valorile posturilor P, AV şi AC care – în multe
cazuri – sunt nesemnificative, se poate aprecia că rezultatul din exploatare se
determină din excedentul brut al exploatării, prin deducerea cheltuielilor cu
amortizările şi provizioanele din exploatare:
Rexpl = EBE – Am
Urmând algoritmul prezentat în paragraful 7.2. se obţine în final rezultatul net
al exerciţiului (profit sau pierdere).
Capacitatea de autofinanţare
Excedentul brut al exploatării – după cum s-a prezentat anterior – reprezintă
cash-flow-ul potenţial al exploatării, ilustrând acumularea brută numai din
activitatea de exploatare. Pentru a reflecta potenţialul financiar degajat de întreaga
activitate a unei firme se calculează capacitatea de autofinanţare (CAF).
Capacitatea de autofinanţare reprezintă diferenţa dintre totalul veniturilor
încasabile (TVÎ) şi totalul cheltuielilor plătibile (TCP). Se calculează pornind de la
excedentul brut de exploatare astfel:
- se adaugă alte venituri încasabile (încasări efective sau viitoare) din
∗
exploatare, financiare şi excepţionale – AVÎ;
- se scad alte cheltuieli plătibile (plăţi efective sau viitoare) din exploatare,
∗
financiare şi excepţionale  – ACP;

Exclusiv veniturile din cesiunea elementelor de activ şi reluări asupra provizioanelor.
∗
Exclusiv amortizări şi provizioane calculate şi valoarea net contabilă a elementelor de activ
cedate.
-7-
- se deduce impozitul pe profit IMP.PR, care se varsă la bugetul de stat şi,
evident, nu poate avea niciun rol în autofinanţarea firmei.
CAF = TVÎ – TCP = EBE + AVÎ – ACP – IMP.PR
Capacitatea de autofinanţare se poate calcula şi pornind de la rezultatul net al
exerciţiului (profitul net – PR.N):
- se adaugă cheltuielile calculate, neplătibile (amortizări şi provizioane de
exploatare, financiare şi excepţionale) – CC;
- se scad veniturile calculate neîncasabile (reluări asupra amortismentelor şi
provizioanelor) – VC;
- se scad veniturile din cesiunea elementelor de activ – VCA;
- se adaugă valoarea neta contabilă a elementelor de activ cedate – VNA.
CAF = PR.N + (CC – VC) + (VNA – VCA)
Astfel calculată, capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar
total degajat din activitatea firmei, potenţial financiar destinat:
- să remunereze acţionarii, prin dividendele datorate (DV);
- să asigure participarea la profit a salariaţilor şi managerilor (SM);
- să asigure reînnoirea imobilizărilor, prin amortizări şi provizioane
(autofinanţarea de menţinere – AFM);
- să finanţeze investiţiile de expansiune, prin partea de profit repartizată
constituirii rezervelor şi fondului de dezvoltare, dar şi prin partea din
fondul de amortizare care depăşeşte deprecierea reală a imobilizărilor
(autofinanţarea netă – AFN).
CAF = DV + SM + AFM + AFN
Dacă se au în vedere numai ultimele două componente se defineşte
autofinanţarea globală (AFG):
AFG = AFM + AFN,
care reflectă bogăţia reţinută de firmă (exclusiv dividendele şi participarea la profit
a angajaţilor) şi constituie o resursă internă destinată acoperirii nevoilor de
finanţare ale exerciţiului financiar viitor.
Mărimea autofinanţării degajată de firmă reprezintă un important indicator de
performanţă, capabil să semnalizeze creditorilor şi acţionarilor nivelul expunerii la
riscul de piaţă.
De exemplu, pentru a acorda credite firmelor, băncile impun încadrarea în
anumite limite, calculând rata capacităţii de rambursare sau rata acoperirii
creditelor. Această rată exprimă, în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a
rambursa în totalitate împrumuturile contractate prin capacitatea de autofinanţare:
• pentru împrumuturile pe termen lung şi mediu (LM), limita maximă
impusă de normele bancare este de 3 ani:
LM
CAF ≤3
-8-
• pentru datoriile totale (DT) pe termen lung, mediu şi scurt limita maximă
este de 4 ani:
DT
CAF ≤4

Ca orice alţi indicatori de eficienţă, ratele de rentabilitate evidenţiază latura
calitativă a activităţii economice şi financiare a firmei, permiţând compararea
performanţelor în timp (în cadrul aceleiaşi firme) şi în spaţiu (între mai multe
firme).
Ratele de rentabilitate se calculează – de regulă – ca raport între efectele
economice şi financiare obţinute (profitul brut sau net, excedentul brut exploatare
etc.), pe de o parte, şi eforturile depuse pentru obţinerea acestora (activul total,
capitalul investit etc.), pe de altă parte.
Rentabilitatea firmei poate fi analizată prin trei categorii de rate:
- rata rentabilităţii comerciale;
- rata rentabilităţii economice;
- rata rentabilităţii financiare.
A. Rata rentabilităţii comerciale (RC) cuantifică randamentul diferitelor
stadii ale activităţii întreprinderilor la formarea rezultatului.
În funcţie de scopul analizei, rata rentabilităţii comerciale se calculează ca
raport procentual între un indicator de rezultate şi cifra de afaceri (CA). Ca
indicator de rezultate se utilizează:
- rezultatul (profitul) net al exerciţiului – Rnet;
- rezultatul (profitul) din exploatare – Rexpl;
- excedentul brut al exploatării – EBE;
- capacitatea de autofinanţare – CAF.
Rnet (Rexpl, EBE, CAF)
RC = CA · 100
Rezultatele obţinute se analizează în funcţie de conţinutul indicatorului de

rezultate, de avantajele şi limitele specifice fiecăruia. Indiferent de modul de
calcul, ratele rentabilităţii comerciale relevă o situaţie favorabilă atunci când
înregistrează o tendinţă de creştere, simultan cu creşterea cifrei de afaceri.
În cazul firmelor cu activitate preponderent comercială, rata rentabilităţii (RC)
se calculează pe baza a doi indicatori specifici: marja comercială (MC) şi vânzări
de mărfuri (VM):
MC
RC = VM · 100
B. Rata rentabilităţii economice (RE) are în vedere eficienţa capitalului

economic alocat activităţii firmei şi se calculează – de regulă – ca raport
procentual între:
-9-
- rezultatul (profitul) din exploatare – Rexpl, care exclude din calcul
elementele financiare şi cele excepţionale, pe de o parte;
- activele totale – A sau o parte a acestora, pe de altă parte,
Rexpl
RE = A · 100
Precizăm faptul că, în practică, rata rentabilităţii economice se calculează şi

pe baza altor indicatori:
• la numărător, excedentul brut al exploatării;
• la numitor, capitalul economic alocat exploatării, care cuprinde numai o
parte a activelor firmei (imobilizările utilizate pentru activitatea de
exploatare, creşterea necesarului fondului de rulment şi disponibilităţile).
Rata rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei (RI). Cum
rata inflaţiei exprimă creşterea generală a preţurilor/tarifelor în economie, relaţia:
RE > RI,
semnifică faptul că firma poate să-şi menţină substanţa sa economică şi să-şi
remunereze capitalurile investite de acţionari şi creditori la un nivel corespunzător
(nivelul ratei minime de randament din economie care este rata medie a dobânzii,
plus o primă pentru riscurile economice şi financiare asumate).
Rata rentabilităţii economice se poate calcula în două moduri:
- ca rată nominală a rentabilităţii economice (RE n), care nu ţine cont de
creşterea generală a preţurilor în economie (deci de inflaţie);
- ca rată reală a rentabilităţii economice (RE r), care se calculează în termeni
reali, eliminând influenţa inflaţiei.
Între cele două rate există relaţia, cunoscută sub denumirea de “formula lui
Fisher”:
REr = REn – RI
De exemplu, dacă rata nominală a rentabilităţii economice este de 15%, în
condiţiile unei rate a inflaţiei de 5%, rata în termeni reali devine:
REr = 15 – 5 = 10%
Dacă, însă, în aceleaşi condiţii de inflaţie, rata nominală este de 5%
(RE < RI), atunci:
REr = 5 – 10 = –5%,
ceea ce semnifică o situaţie total nefavorabilă.
C. Rata rentabilităţii financiare (RF) reprezintă capacitatea firmei de a
degaja profit prin capitalurile proprii angajate. Acestea reflectă scopul final al
acţionarilor firmei, exprimat prin rata de remunerare a investiţiei de capital făcută
de aceştia prin procurarea acţiunilor şi prin reinvestirea totală/parţială a profiturilor
ce le revin de drept.
- 10 -
Rata rentabilităţii financiare se calculează ca raport procentual între un
indicator de rezultate şi capitalurile proprii:
- la numărător figurează:
• fie rezultatul net (profitul net) – Rnet al exerciţiului;
• fie rezultatul curent înainte de impozitare (R crt), care prezintă –
comparativ cu profitul net – avantajul de a fi mai apropiat de
realitatea financiară, întrucât elimină incidenţa activităţii
excepţionale.
- la numitor figurează:
• capitalurile proprii – CP (exclusiv profitul nerepartizat) sau media
acestora, în măsura în care în cursul exerciţiului financiar au avut loc
modificări sensibile ale capitalului propriu prin aporturi noi de
numerar.
Rnet sau Rcrt
RF = CP · 100
Este recomandabil ca rata rentabilităţii financiare să fie superioară ratei medii

a dobânzii pe piaţă, pentru a face atractive acţiunile şi pentru a conduce – eventual
– la creşterea cursului lor bursier.

1. În categoria veniturilor din exploatare nu se încadrează:
a. venituri din vânzări de bunuri;
b. venituri din producţia stocată;
c. donaţii primite;
d. venituri din producţia de imobilizări.
2. În categoria cheltuielilor de exploatare nu se regăsesc:
a. cheltuieli cu dobânzile şi comisioanele la creditele atrase;
b. cheltuieli cu personalul;
c. cheltuieli cu impozitele, taxele şi vărsămintele asimilate;
d. cheltuieli cu amortizările şi provizioanele din exploatare.
3. În categoria veniturilor financiare nu se încadrează:
a. venituri din participaţii;
b. dobânzi la depozite;
c. venituri din cedarea activelor;
d. diferenţe favorabile de curs valutar.
4. În categoria cheltuielilor financiare nu se regăsesc:
a. dobânzi şi comisioane la creditele atrase;
b. amenzi plătite;
- 11 -
c. diferenţe nefavorabile de curs valutar;
d. pierderi din creanţe legate de participaţii.
5. În categoria veniturilor excepţionale nu se încadrează:
a. despăgubiri încasate;
b. donaţii primite;
c. diferenţe favorabile de curs valutar;
d. penalităţi încasate.
6. În categoria cheltuielilor excepţionale nu se regăsesc:
a. despăgubiri plătite;
b. donaţii cedate;
c. diferenţe nefavorabile de curs valutar;
d. amenzi plătite.
7. Veniturile curente ale exerciţiului cuprind:
a. numai veniturile din exploatare;
b. numai veniturile financiare;
c. veniturile din exploatare şi veniturile financiare;
d. toate veniturile unei firme.
8. Pentru o firmă se cunosc următoarele informaţii la sfârşitul exerciţiului
financiar (în um):
- rezultatul din exploatare 1.000
- rezultatul financiar –100
- venituri excepţionale 30
- cheltuieli excepţionale 50
În aceste condiţii:
A. Rezultatul brut al exerciţiului este:
a. 1.000 um;
b. 900 um;
c. 920 um;
d. 880 um.
B. Rezultatul curent al exerciţiului este:
a. 1.000 um;
b. 1.100 um;
c. 900 um;
d. 880 um.
C. Rezultatul excepţional al exerciţiului este:
a. 20 um;
b. –20 um;
c. 50 um;
d. 40 um.
- 12 -
9. Pentru o firmă se cunosc următoarele informaţii la sfârşitul exerciţiului
financiar (în um):
- rezultatul din exploatare 100
- rezultatul financiar –100
- rezultatul excepţional 10
Rezultatul brut al exerciţiului este:
a. 100 um;
b. 10 um;
c. 0 um;
d. 110 um.
10.La o societate comercială s-au înregistrat următoarele informaţii (în um):
- venituri totale 900
din care:
= venituri neimpozabile fiscal 100
- cheltuieli totale 800
din care:
= cheltuieli nedeductibile fiscal 0
Cota de impozit pe profit este de 16%.
A. Profitul brut este:
a. 0 um;
b. 100 um;
c. 200 um;
d. –100 um.
B. Profitul impozabil este:
a. 0 um;
b. 100 um;
c. 200 um;
d. –100 um.
C. Impozitul pe profit este:
a. 16 um;
b. 0 um;
c. 32 um.
D. Profitul net este:

a. 0 um;
b. 100 um;
c. 200 um;
d. –100 um.
- 13 -
11. Dacă profitul impozabil este de 1.000, um în condiţiile în care veniturile
neimpozabile şi cheltuielile nedeductibile sunt zero, iar profitul net este
de 800 um, atunci cota de impozit pe profit este:
a. 16%;
b. 20%;
c. 80%;
d. 0%.
12.Impozitul pe profit (IMP.PR) se calculează pe baza relaţiei:
p
a. IMP.PR = 100 · PR.B;
p
b. IMP.PR = 100 · PR.N;
p
c. IMP.PR = 100 · PR.IMP.
unde:
PR.B = profitul brut;
PR.N = profitul net;
PR.IMP = profitul impozabil.
13. În categoria cheltuielilor nedeductibile fiscal fac parte:
a. amenzi, penalităţi şi majorări de întârziere;
b. cheltuieli cu personalul;
c. amortizări şi provizioane în limitele legale;
d. cheltuieli cu dobânzile şi comisioanele bancare la creditele
atrase.
14.În categoria cheltuielile nedeductibile fiscal nu se regăsesc:
a. amortizări şi provizioane peste limitele legale;
b. amenzi, penalităţi şi majorări de întârziere;
c. cheltuieli cu dobânzile şi comisioanele bancare la creditele
atrase;
d. cheltuieli de protocol ce depăşesc limita maximă, admisă de
prevederile legale.
15.Profitul impozabil (PR.IMP) se calculează pe baza relaţiei:
a. PR.IMP = VT – Vneimp;
b. PR.IMP = VT – CT;
c. PR.IMP = PR.B – Vneimp + Cneded.
unde:
VT = venituri totale;
CT = cheltuieli totale;
Vneimp = venituri neimpozabile;
Cneded = cheltuieli nedeductibile;
PR.B = profitul brut.
- 14 -
16.Profitul brut este egal cu profitul impozabil atunci când:
a. veniturile neimpozabile sunt egale cu cheltuielile nedeductibile;
b. veniturile impozabile sunt egale cu veniturile neimpozabile;
c. cheltuielile deductibile sunt egale cu veniturile impozabile.
17.Pentru o societate comercială se cunosc următoarele informaţii (în um):
- profitul impozabil 500
- profitul brut 600
În condiţiile unei cote de impozit pe profit de 16%:
A. Impozitul pe profit este:
a. 16 um;
b. 100 um;
c. 80 um.
B. Profitul net este:
a. 584 um;
b. 500 um;
c. 520 um.
18. Marja comercială (MC) se calculează pe baza relaţiei:
a. MC = CV – VM;
b. MC = VM + PV;
c. MC = VM – CV.
unde:
CV = costul de aprovizionare al mărfurilor vândute;
VM = valoarea vânzărilor de mărfuri;
PV = valoarea producţiei proprii vândute.
19.Cifra de afaceri cuprinde:
a. numai valoarea producţiei proprii de bunuri şi servicii vândute;
b. numai valoarea vânzărilor de mărfuri;
c. a + b.
20.Cifra de afaceri cuprinde:
a. veniturile din producţia vândută;
b. valoarea producţiei stocate;
c. valoarea producţiei de imobilizări.
21.Producţia exerciţiului cuprinde:
a. veniturile din producţia vândută;
b. valoarea producţiei stocate;
c. a + b;
d. valoarea producţiei de imobilizări;
e. c + d.
- 15 -
- valoarea vânzărilor de mărfuri (VM) 2.000
- costul de aprovizionare al mărfurilor vândute (CV) 1.700
- venituri din producţia proprie vândută (PV) 4.000
- valoarea producţiei stocate (PS) 400
- valoarea producţiei de imobilizări (PI) 500
A. Marja comercială este:
a. 2.000 um;
b. 300 um;
c. 1.700 um.
B. Cifra de afaceri este:
a. 2.000 um;
b. 4.000 um;
c. 6.000 um.
C. Producţia exerciţiului este:
a. 4.000 um;
b. 4.900 um;
c. 5.000 um.
23.Valoarea adăugată (VA) se calculează pe baza relaţiei;
a. VA = PE + C;
b. VA = C – PE;
c. VA = PE – C.
unde:
PE = producţia exerciţiului;
C = consumurile de bunuri şi servicii furnizate de către terţi.
24.Cheltuielile cu personalul sunt incluse în:
a. profitul brut;
b. excedentul brut de exploatare;
c. valoarea adăugată.

- venituri din producţia vândută 4.000
- valoarea producţiei stocate 500
- valoarea producţiei de imobilizări 300
- cheltuieli materiale furnizate de terţi 2.000
- cheltuieli cu servicii prestate de terţi 500
- 16 -
A. Cifra de afaceri este:
a. 4.000 um;
b. 4.800 um;
c. 4.500 um.
B. Producţia exerciţiului este:
a. 4.500 um;
b. 4.000 um;
c. 4.800 um.
C. Valoarea adăugată este:
a. 2.000 um;
b. 2.300 um;
c. 2.500 um.
26.Excedentul brut al exploatării nu conţine:
a. profitul brut al exploatării;
b. cheltuielile de personal;
c. amortizările şi provizioanele din exploatare;
d. subvenţii de exploatare.
- valoarea adăugată 2.000
din care:
= cheltuieli cu personalul 1.000
= cheltuieli cu taxe şi impozite 400
- venituri din subvenţii de exploatare 200
În aceste condiţii, excedentul brut al exploatării este:
a. 1.800 um;
b. 800 um;
c. 2.200 um.
28. Capacitatea de autofinanţare exprimă potenţialul financiar (cash-flow-ul
potenţial) degajat:
a. din activitatea de exploatare;
b. din activităţi financiare;
c. din întreaga activitate a unei firme.
29.Capacitatea de autofinanţare (CAF) se calculează pe baza relaţiei:

a. CAF = Total venituri încasabile – Total cheltuieli plătibile;
b. CAF = Excedentul brut al exploatării + Alte venituri încasabile –
– Alte cheltuieli plătibile – Impozit pe profit;
c. CAF = Profitul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate;
d. prin oricare dintre relaţiile a, b, c.
- 17 -
30.Pentru o firmă se cunosc următoarele informaţii (în um):
- profitul net 700
- cheltuieli cu amortizările şi provizioanele 200
În aceste condiţii, capacitatea de autofinanţare este:
a. 700 um;
b. 500 um;
c. 900 um.
31.Pentru o firmă se cunosc următoarele informaţii (în um):
- excedentul brut al exploatării 2.000
- venituri financiare şi excepţionale încasabile 600
- cheltuieli financiare şi excepţionale plătibile 800
- impozit pe profit 400
În aceste condiţii, capacitatea de autofinanţare este:
a. 1.400 um;
b. 2.000 um;
c. 1.800 um.
32.Rata rentabilităţii comerciale se calculează ca raport procentual între profit
şi:
a. capitalul propriu;
b. cifra de afaceri;
c. activul (capitalul) economic.
33. Rata rentabilităţii economice se calculează ca raport procentual între profit
şi:
34. Rata rentabilităţii financiare se calculează ca raport procentual între profit
şi:
35.O situaţie favorabilă este reprezentată de situaţia:

a. RE = RI;
b. RE < RI;
c. RE > RI.
unde:
- 18 -
RE = rata rentabilităţii economice;
RI = rata inflaţiei.
36.În condiţiile în care rata nominală a rentabilităţii economice este 20%, iar
rata inflaţiei este 10%, atunci rata reală a rentabilităţii economice este:
a. 20%;
b. 10%;
c. 30%.
37. Pentru o societate comercială se cunosc următoarele informaţii (în um) în
perioadele t – 1 şi t :
• pentru perioada t – 1
- profit net 500
- capital propriu 5.000
• pentru perioada t
- profit net 600
În aceste condiţii, rata rentabilităţii financiare în perioada t, comparativ
cu perioada t – 1 este:
a. mai mare;
b. aceeaşi;
c. mai mică.
Justificaţi răspunsul.
38.Pentru două societăţi comerciale (A şi B) se cunosc următoarele informaţii
(în um), referitoare la acelaşi exerciţiu financiar:
• pentru societatea comercială A
- profit net 500
• pentru societatea comercială B
- profit net 500
În aceste condiţii, rata rentabilităţii financiare este:
c. aceeaşi la firmele A şi B.
Justificaţi răspunsul.
- 19 -
MODULUL 8
TEMA RISCURILE FINANCIARE ASOCIATE FIRMELOR
------------------------------------------------------------------------------------------------
de identificare şi evaluare a riscurilor financiare la nivelul
unei firme
-----------------------------------------------------------------------------------------------
Finalitate Dobândirea de cunoştinţe privind tipologia riscurilor
financiare şi a metodelor de identificare şi evaluare a
Competenţe acestora
dobândite Capacitatea de a gestiona riscurile financiare pe baza
unui sistem de management integrat
------------------------------------------------------------------------------------------------

CAPITOLUL 8
RISCURILE FINANCIARE ASOCIATE FIRMELOR
Adoptarea oricărei decizii (de investiţii, de finanţare, de intrare pe o nouă piaţă,
de lansare a unui nou produs etc.) este grevată de incertitudinea obţinerii rezultatelor
dorite. Analiza riscurilor a devenit, astfel, un element de bază al mecanismului
decizional dintr-o întreprindere, ca urmare a amplorii deosebite a consecinţelor
materializării riscului.
La nivelul unei firme, formele specifice de manifestare ale riscului financiar
pot fi grupate după cum urmează:
• riscuri interne firmei
- riscul de exploatare, legat de structura costurilor,
- riscul de îndatorare, legat de efectul de levier financiar;
- riscul de faliment, legat de insolvabilitate.
• riscuri externe firmei
- riscul valutar, legat de evoluţia viitoare a cursului de schimb al monedei
naţionale;
- riscul de dobândă, legat de modificările posibile ale ratei dobânzii.
Un management eficient al riscurilor financiare presupune parcurgerea a patru
etape în cadrul unui proces integrat:
a. identificarea factorilor de risc şi a zonelor predispuse la risc;
b. evaluarea probabilităţilor de materializare a riscurilor şi a consecinţelor
(impactului) acestora;
c. elaborarea strategiei de răspuns la risc, ce are ca obiectiv minimizarea
efectelor negative, prin controlul şi tratarea factorilor de risc;
d. evaluarea rezultatelor şi revizuirea strategiei.
Firmele de succes dispun, de regulă, de un foarte bun sistem de control şi de
supraveghere a riscurilor financiare, de avertizare timpurie a evenimentelor nedorite,
Prin comparaţie, în cele mai multe cazuri de insolvabilitate, managementul riscurilor
financiare a fost neglijat.
Riscul de exploatare sau riscul economic reprezintă incapacitatea firmei de a se
adapta în timp şi cu cele mai mici costuri la variaţia mediului de afaceri. El exprimă
variabilitatea rezultatului economic la condiţiile de exploatare.
-1-
Modelul de analiză prezentat în continuare se fundamentează pe structura
cheltuielilor (variabile şi fixe) în raport cu cifra de afaceri (CA = ∑p ⋅q ), model ce
permite aprecierea riscului economic al unei firme.
Ca urmare, riscul depinde de următorii factori:
• preţul/tariful de vânzare (p);
• cantitatea vândută (q);
• costurile şi structura acestora (variabile şi fixe)
Riscul economic derivă din faptul că, în activitatea unei firme, nu se pot
prevedea cu certitudine factorii prezentaţi anterior.
Riscul economic evaluează posibilitatea înregistrării de către firmă a unui
rezultat financiar (profit) insuficient sau chiar a unor pierderi. Această eventualitate
este legată de importanţa cheltuielilor fixe, care diminuează flexibilitatea firmei,
respectiv capacitatea acesteia de a se adapta la variaţia cifrei de afaceri:
- o firmă care suportă cheltuieli fixe foarte ridicate şi realizează o cifră de
afaceri redusă va înregistra rezultate mai volatile şi, implicit, mai riscante,
deoarece repartizarea cheltuielilor fixe pe un număr limitat de produse
determină pierderi considerabile;
- dimpotrivă, dacă cifra de afaceri este ridicată, cheltuielile fixe vor fi
repartizate asupra unei producţii suficient de mare pentru a degaja profit.
În aceste condiţii, riscul de exploatare provine din nesiguranţa obţinerii unei
marje brute de exploatare suficient de mare pentru a permite acoperirea cheltuielilor
fixe şi care poate conduce la reducerea profitului din exploatare sau chiar la apariţia
pierderilor.
Pentru evaluarea riscului economic se utilizează modelul de analiză al
“punctului critic” sau analiza cost – volum – profit.
Cheltuielile sunt de două categorii:
cheltuieli variabile, care sunt direct proporţionale cu volumul producţiei;
•
• cheltuieli fixe, care sunt independente de nivelul de activitate şi sunt
angajate în scopul funcţionării normale a firmei, fiind plătite chiar şi în
absenţa cifrei de afaceri (apă, electricitate, întreţinere, salarii pentru
personalul administrativ, cheltuieli cu amortizarea, chirii etc.)
- Punctul critic reprezintă nivelul de activitate (cifra de afaceri) care absoarbe
în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade, iar rezultatul
(profitul) este nul.
- Punctul critic evidenţiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se
situeze firma pentru a nu lucra în pierdere. Dacă volumul de activitate va fi
mai mare decât “punctul critic”, atunci activitatea va deveni rentabilă. Ca
urmare, “punctul critic” se numeşte prag de rentabilitate.
Determinarea pragului de rentabilitate se poate realiza:
A. – în unităţi fizice;
– în unităţi valorice;
-2-
– în număr de zile.
B. – pentru un singur produs;
– pentru întreaga activitate a firmei.
Pentru simplificare şi înţelegerea metodei de calcul se va determina – în
continuare – pragul de rentabilitate în cazul firmelor monoproductive, care produc /
prestează / comercializează un singur produs / serviciu, de exemplu o structură de
cazare turistică. În această situaţie, cifra de afaceri se determină pe baza relaţiei:
CA = t · N
unde:
t = tariful unitar pe un loc de cazare pentru o zi;
N = numărul înnoptărilor.
Pragul de rentabilitate în unităţi fizice se determină pornind de la două
ipostaze:
a. Costul variabil unitar (v) rămâne constant în raport cu creşterea volumului
producţiei (v = constant); de exemplu, în cazul cheltuielilor variabile unitare
pe un loc de cazare pentru o zi (v), cheltuielile variabile totale (CV) sunt:
CV = v · N , v = constant
unde:
N = numărul înnoptărilor.
b. Preţul/tariful unitar (t) rămâne constant în raport cu creşterea volumului
producţiei (t = constant); în aceste condiţii, cifra de afaceri (CA) este:
CA = t · N , t = constant
În baza acestor ipoteze, pragul de rentabilitate reprezintă volumul fizic al
producţiei vândute/servicii prestate (număr înnoptări), care acoperă totalul
cheltuielilor (fixe şi variabile), iar profitul (rezultatul exploatării) este nul:
CA = CT , iar PR = 0
CA = CV + CF
unde:
CA = cifra de afaceri;
CT = cheltuielile totale;
CV = cheltuielile variabile totale;
PR = profitul.
Prin înlocuire în ultima relaţie, se obţine:
t · N = v · N + CF
t · N – v · N = CF
(t – v) · N = CF
-3-
CF CF
Nprag = t− v = mcv
unde:
Nprag = numărul înnoptărilor necesare pentru a atinge pragul de rentabilitate;
mcv = t – v = marja unitară asupra cheltuielilor variabile.
Pe baza ultimei relaţii se pot stabili următoarele trei situaţii:
A. Dacă N = Nprag, atunci firma nu degajă nici profit, nici pierdere;
B. Dacă N < Nprag, atunci costurile depăşesc cifra de afaceri, iar firma
lucrează în pierdere;
C. Dacă N > Nprag, atunci costurile sunt compensate de cifra de afaceri
suficient de mult pentru a degaja profit.
Figura nr. 8.1. Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate

De exemplu, o structură de cazare turistică a înregistrat în ultimul an
următoarea situaţie:
t = tariful unitar (pe loc, pe zi) = 60 euro
v = costul variabil (pe loc, pe zi) = 24 euro
CF = cheltuielile fixe totale = 540.000 euro
Se calculează numărul de înnoptări necesar pentru a atinge pragul de
rentabilitate:
CF 540.000
Nprag = t− v = 60 - 24 = 15.000 înnoptări/an
-4-
Pentru a avea o imagine mai clară asupra situaţiei se calculează şi numărul
mediu zilnic de turişti (T), ca raport între numărul înnoptărilor şi numărul de zile ale
perioadei respective (în cazul nostru Z = 365 zile)
N 15.000
T= Z = 365 = 41 turişti/zi
Ca urmare:
- dacă N = 15.000 înnoptări, respectiv T = 41 turişti, atunci profitul va fi nul;
- dacă N < 15.000 înnoptări, respectiv T < 41 turişti, atunci firma lucrează în
pierdere;
- dacă N > 15.000 înnoptări, respectiv T > 41 turişti, atunci firma va ob’ine
profit.
Determinarea pragului de rentabilitate în unităţi valorice presupune

determinarea cifrei de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate în volum
(CAprag). Acesta se calculează prin înmulţirea pragului de rentabilitate în unităţi
fizice (Nprag), cu tariful unitar de vânzare (t):
CF
CF CF
CAprag = Nprag · t = t− v ·t= t− v = Rmcv
t
unde:
t-v
Rmcv = t · 100 = rata marjei unitare asupra cheltuielilor variabile.
În exemplul precedent vom calcula:
CAprag = t · Nprag = 60 · 150.000 = 900.000 euro
sau
CF 540.000
CF 540.000
CAprag = Rmcv = t− v = 60 − 24 = 0,60 = 900.000 euro
t 60
Deci:
- la o cifră de afaceri de 900.000 euro, care corespunde unui număr de
înnoptări de 15.000, profitul va fi nul;
- la o cifră de afaceri mai mică de 900.000 euro, care corespunde unui număr
de înnoptări de sub 15.000, firma va lucra în pierdere;
- la o cifră de afaceri mai mare de 900.000 euro, care corespunde unui număr
de înnoptări de peste 15.000, firma va obţine profit.
Pentru a determina cifra de afaceri şi respectiv numărul de înnoptări necesare a
fi realizate pentru a obţine un anumit profit (de exemplu PR = 100.000 euro) se
porneşte de la următoarea relaţie:
CA = CT + PR
Înlocuind, vom obţine succesiv:

CA = CV + CF + PR
-5-
CA = v · N + CF + PR
v
CA = t · N · t + CF + PR
v
CA = t · CA + CF + PR
v
CA = (1 – t ) = CF + PR
CF + PR
CF + PR
CA = t−v = Rmcv
t
Ultima relaţie exprimă cifra de afaceri necesară a fi realizată pentru a obţine un

anumit profit PR.
În exemplul anterior, pentru a obţine un anumit profit PR = 100.000 euro,
trebuie să se atingă următoarele niveluri ale indicatorilor:
- cifra de afaceri necesară:
CF + PR 540.000 +100.000
640.000
CA = t−v = 60 − 24 = 0,60 = 1.066.667 euro
t 60
- numărul de înnoptări necesar:

CA 1.066.667
N= t = 60 ≈ 17.778 înnoptări
- numărul mediu zilnic de turişti cazaţi:

N 17.778
T= Z = 365 ≈ 49 turişti
Pragul de rentabilitate în zile (Zprag) are semnificaţia datei calendaristice la care

pragul de rentabilitate este atins. Se calculează pe baza relaţiei determinate în urma
unui raţionament foarte simplu: dacă cifra de afaceri dintr-un an (CAr) se realizează
în 365 zile, atunci cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate este
atinsă după Zprag zile:
CAr ........................ 365 zile
CAprag .......................... Zprag
CAprag
Zprag = CAr · 365
În cazul nostru:
900.000
Zprag = 1.066.667 · 365 = 308 zile
Ca urmare, pragul de rentabilitate va fi atins după 308 zile de la începerea

anului calendaristic, deci în data de 5 noiembrie.
Evaluarea riscului de exploatare se poate realiza cu ajutorul mai multor
indicatori, dintre care cel mai semnificativ este coeficientul de volatilitate sau
indicatorul de poziţie faţă de pragul de rentabilitate:
-6-
CAr - CAprag CAr
Kvolat = CAprag · 100 = CAprag · 100 – 100
Cu alte cuvinte, coeficientul de volatilitate arată cu câte procente cifra de

afaceri realizată este mai mare sau mai mică decât cifra de afaceri prag.
În literatura de specialitate se propune următoarea tipologie a evaluării riscului
de exploatare:
- dacă Kvolat < 10%, deci cifra de afaceri realizată este mai mică decât cifra de
afaceri prag şi chiar o depăşeşte, dar nu cu mai mult de 10%, atunci firma se
află în stare instabilă, din punct de vedere al riscului de exploatare;
- dacă Kvolat ∈ [10% - 20%], deci dacă cifra de afaceri realizată este mai
mare decât cifra de afaceri prag cu un procent cuprins între 10 – 20%,
atunci firma se află în stare relativ stabilă, din punct de vedere al riscului de
exploatare;
- dacă Kvolat > 20%, deci dacă cifra de afaceri realizată depăşeşte cifra de
afaceri prag cu peste 20%, atunci firma se află în stare confortabilă, din
punct de vedere al riscului de exploatare.
Firmele se confruntă în permanenţă cu un risc de exploatare deoarece nu pot
estima cu certitudine veniturile viitoare. Însă, alături de acest risc, intervine şi riscul
de îndatorare, atunci când firma apelează la împrumuturi. Astfel, riscul de îndatorare
caracterizează variabilitatea profitului sub incidenţa structurii financiare a firmei,
adică a raportului dintre capitalul propriu şi datoriile totale. Capitalurile
împrumutate, prin ratele de rambursare a lor şi prin suportarea sistematică a unor
dobânzi şi comisioane, antrenează variabilitatea profitului şi majorarea riscului de
îndatorare.
Riscul de îndatorare poate fi evaluat şi analizat pe baza relaţiei de legătură
dintre rentabilitatea financiară (RF) şi rentabilitatea economică (RE).
Punctul de pornire în stabilirea relaţiei de legătură îl constituie rata rentabilităţii
financiare:
Rcrt
RF = CP , unde: CP = capitalul propriu.
Rezultatul curent Rcrt cuprinde rezultatul de exploatare (Rexpl) şi rezultatul
financiar (Rfin).
Rcrt = Rexpl + Rfin
Rezultatul financiar (Rfin) reprezintă diferenţa dintre veniturile financiare (V fin)
şi cheltuielile financiare (Cfin). Pentru simplificarea relaţiei se consideră că veniturile
financiare sunt nesemnificative, iar în cadrul cheltuielilor financiare elementul
esenţial îl constituie cheltuielile privind dobânzile şi comisioanele bancare (Dob).
Rcrt = Rexpl + Vfin – Cfin = Rexpl – Dob
Ca urmare:
-7-
Rcrt Rexpl - Dob
RF = CP = CP
Din relaţia de calcul a ratei rentabilităţii economice:

Rexpl
RE = A ⇒ Rexpl = RE · A
Cum activele totale sunt egale cu pasivele totale, atunci:

A = CP + D , iar Rexpl = RE · (CP + D), unde: D = capitalul împrumutat.
De asemenea, rata dobânzii d este raportul dintre volumul total al dobânzilor
(Dob) şi capitalul împrumutat (D):
Dob
d= D ⇒ Dob= d · D
Înlocuind ultimele două formule de calcul (R expl şi Dob) în relaţia rentabilităţii

financiare, obţinem:
Rcrt Rexpl −Dob RE ⋅ (CP + D) − d ⋅ D
RF = CP = CP = CP = =
RE ⋅ CP RE ⋅ D − d ⋅ D D
CP + CP = RE + CP · (RE – d)
În relaţia finală:
D
RF = RE + CP · (RE – d)
Se definesc următorii temeni:

D
CP · (RE – d) = efectul de levier al îndatorării;
D
CP = coeficientul de îndatorare (braţul levierului);
RE – d = levierul.
În consecinţă se pot întâlni trei situaţii:
A. Dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii
(RE > d), atunci:
- levierul este pozitiv: RE – d > 0;
- rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare comparativ cu
rentabilitatea economică, cu cât îndatorarea va fi mai mare:
RF > RE.
În acest caz, firma are interesul să se împrumute la maxim, pentru a
beneficia de efectul de “levier”, în condiţiile unui risc financiar redus.
B. Dacă rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii (RE = d),
atunci:
- levierul este nul: RE – d = 0;
- rentabilitatea financiară va fi egală cu rentabilitatea economică:
RF = RE,
-8-
indiferent de nivelul îndatorării.
C. Dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii
(RE < d), atunci:
- levierul este negativ: RE – d < 0;
- rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mică comparativ cu
rentabilitatea economică, cu cât îndatorarea va fi mai mare:
RF < RE.
În acest caz, firma are interesul să nu mai împrumute, orice creştere a
îndatorării având efecte negative (efectul de măciucă), în condiţiile unui risc
financiar ridicat. Îndatorarea comportă riscul de a nu face faţă obligaţiilor de
plată către creditori, iar un volum mare al datoriilor exigibile neonorate
poate face firma insolvabilă, ducând-o la faliment şi pierderea capitalului
propriu.
În concluzie, rata rentabilităţii capitalurilor proprii (RF) şi, implicit,
riscul financiar de îndatorare depinde de doi factori:
- rata rentabilităţii economice comparată cu costul capitalului
împrumutat (rata dobânzii);
- structura financiară a firmei, exprimată prin raportul dintre capitalurile
împrumutate şi capitalul propriu.
Schematic, aceste elemente sunt reprezentate prin ratele de rentabilitate
caracteristice structurii bilanţului.
Activ Pasiv
Activ economic Capitaluri proprii
RF
RE Capitaluri împrumutate
d
Figura nr. 8.2.
În continuare se analizează comparativ rentabilitatea financiară şi implicit
riscul de îndatorare pentru o firmă, având în vedere următoarele ipoteze:
1. Firma necesită un capital (propriu şi împrumutat) de 1.000 um, pe care îl
procură prin trei structuri de finanţare diferite:
Tabelul nr. 8.1
Indicatorul Cazul A Cazul B Cazul C
Capital propriu – CP 1.000 800 400
Capital împrumutat – D - 200 600
Capital total 1.000 1.000 1.000
Ca urmare, coeficientul de îndatorare diferă după cum urmează:

Tabelul nr. 8.2
-9-
D 0 200 600
KG = CP 100 =0 800 = 0,25 400 = 1,5
2. Presupunem că, în toate cazurile, rata dobânzii la capitalul împrumutat a

fost de 15%.
3. Se vor analiza perspectivele firmei (în cele trei cazuri de finanţare), în
condiţiile în care se previzionează o rată a rentabilităţii economice în trei
ipostaze:
- 20%
- 15%
- 10%
A. Situaţia în care RE = 20% > d = 15%
Tabelul 8.3
RE – % 20 20 20
D
CP 0 0,25 1,5
(RE – d) – % 5 5 5
· (RE – d) 20 + 0 · 5 = 20% 20 + 0,25 · 5 = 20 + 1,5 · 5 =
D
RF = RE + CP
= 21,25% = 27,5%
Se observă că:
- în absenţa îndatorării (cazul A), rentabilitatea financiară este egală cu
rentabilitatea economică;
- dacă RE > d, atunci pe măsură ce îndatorarea creşte, rentabilitatea
financiară se îmbunătăţeşte, efectul de levier având un rol pozitiv.
B. Situaţia în care RE = d = 15%

Tabelul 8.4
RE – % 15 15 15
D
CP 0 0,25 1,5
(RE – d) – % 0 0 0
D
RF = RE + CP · (RE – d) 15% 15% 15%
Se observă că:
- Dacă RE = d, atunci efectul de levier dispare, iar RF = RE,
indiferent de gradul de îndatorare.
- 10 -
C. Situaţia în care RE = 10% < d = 15%
Tabelul 8.5
RE – % 10 10 10
D
CP 0 0,25 1,5
(RE – d) – % -5 -5 -5
RF = RE +
D
· (RE – d) 10 + 0 · (-5) = 10 + 0,25 · (-5) = 10 + 1,5 · (-5) =
CP
= 10% = 8,75% = 2,5%
Se observă că:
- în absenţa îndatorării (cazul A), rentabilitatea financiară este egală cu
rentabilitatea economică;
- dacă RE < d, atunci pe măsură ce îndatorarea creşte, rentabilitatea
financiară se diminuează, efectul de levier având un rol negativ
(efectul de “măciucă”).
Managementul ineficient, dublat de incapacitatea de anticipare a evenimentelor
viitoare, determină o deteriorare sistematică a indicatorilor de performanţă. În
absenţa acţiunilor preventive, de corecţie, deprecierea situaţiei financiare conduce,
în final, la faliment.
Stările care preced falimentul prezintă o serie de caracteristici specifice:
- incapacitatea firmei de a-şi achita obligaţiile curente;
- lipsa surselor financiare pentru rambursarea creditelor;
- încasarea cu mare întârziere a contravalorii produselor livrate/serviciilor
prestate;
- înregistrarea de pierderi.
Analiza riscului de faliment şi detectarea dificultăţilor financiare ale firmelor
au cunoscut, în special în ultimele decenii, dezvoltări teoretice şi practice deosebite,
concretizate în utilizarea a două metode:
• metoda ratelor financiare;
• metoda scorurilor.
Metoda ratelor financiare
Ratele financiare constituie o modalitate tradiţională de analiză a situaţiei
financiare a unei firme. Acestea permit evaluarea punctuală (pe anumite segmente
de activitate) a performanţelor trecute şi prezente ale unei firme şi detectarea
dificultăţilor financiare.
Ratele se calculează ca raport între două mărimi comparabile economic, între
care există o anumită relaţie de interdependenţă.
- 11 -
În literatura de specialitate şi în activitatea practică au fost calculate şi
prezentate peste 150 de rate financiare. Totuşi, majoritatea clasificărilor reţin câteva
categorii de rate financiare prezentate în capitolele anterioare:
- ratele fondului de rulment;
- ratele lichidităţii/solvabilitatii;
- ratele de îndatorare/rambursare;
- ratele rentabilităţii etc.
Pentru majoritatea ratelor financiare s-au stabilit, fie valori limită (maxime sau
minime, în funcţie de conţinutul indicatorilor), fie intervale de valori, ce
caracterizează performanţele şi “starea de sănătate financiară” a firmelor, dar şi
calitatea managementului. Astfel se poate realiza o comparaţie între risc, pe de o
parte, şi rentabilitate, pe de altă parte:
- în timp, în cadrul aceleiaşi firme;
- în spaţiu, între firme diferite ca dimensiune şi profil de activitate.
Metoda ratelor financiare prezintă trei limite importante:
- nu permite evaluarea globală (sintetică) a riscului de faliment; există situaţii
în care o serie de rate reflectă o situaţie favorabilă pe domeniul respectiv, în
timp ce alte rate evaluează negativ performanţele atinse în aceeaşi perioadă,
dar pe alte segmente de analiză;
- valorile limită (maxime sau minime) reprezintă niveluri medii stabilite la
nivelul economiei, fără a ţine cont de specificul şi caracteristicile fiecărei
ramuri; ca urmare, se recomandă compararea ratelor financiare între firme
ce aparţin aceluiaşi domeniu de activitate;
- nu asigură previzionarea riscului de faliment în activitatea viitoare.
Metoda scorurilor
Această metodă permite evaluarea globală, sintetică a riscului de faliment al
firmei într-o perioadă viitoare, pe baza calculării şi analizei integrate şi corelate a
unui set de rate financiare şi nu pe baza unor analize segmentate şi independente,
pentru fiecare rată în parte.
Metoda presupune determinarea funcţiei scor pe baza căreia poate fi măsurat şi
interpretat riscul de faliment al firmei, precum şi riscul la care se expun investitorii
şi creditorii acesteia.
Etapele de determinare a funcţiei scor sunt următoarele:
a. Alegerea unui eşantion de întreprinderi care să cuprindă două grupuri
distincte:
- primul grup include întreprinderi vulnerabile, aflate în dificultate din
punct de vedere financiar sau chiar falimentare;
- al doilea grup include firme fără probleme de ordin financiar, firme
performante, cu afaceri de succes.
b. Selectarea indicatorilor (ratelor) pe baza cărora se va determina funcţia
scor. Ratele financiare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- 12 -
- să fie un număr limitat de rate reprezentative, care să permită cea mai bună
separare între cele două colectivităţi (grupuri) distincte de firme;
- să fie independente între ele, eliminând redundanţa ratelor financiare, adică
posibilitatea ca informaţia furnizată de o anumită rată să se suprapună cu
informaţia prezentată de o alta.
Această etapă se bazează pe diferite teste statistice, rezultatul fiind alegerea
indicatorilor cu acţiune permanentă şi intensă, ce pot delimita companiile
falimentare de cele non-falimentare.
c. Determinarea funcţiei scor (Z) ca o funcţie liniară de mai multe variabile,
acestea fiind chiar ratele financiare selectate la etapa a doua.
Z = a1 · X1 + a2 · X2 + ... + an · Xn
unde:
Xi = ratele financiare selectate ca reprezentative;
ai = coeficientul de ponderare (de regresie) al fiecărei rate i.
Coeficienţii de ponderare sau de regresie se calculează pe baza înregistrării
informaţiilor privind nivelul ratelor financiare ale tuturor firmelor din eşantion,
pe o perioadă de mai mulţi ani. În acest scop se utilizează metoda celor mai
mici pătrate.
Astfel, fiecărei firme i se poate asocia un scor, prin înlocuirea valorilor
concrete ale ratelor financiare în funcţia Z.
d. Identificarea intervalelor funcţiei scor Z pentru care se realizează
delimitarea stărilor economico-financiare ale firmelor şi, implicit,
probabilitatea de faliment.
Pentru ilustrarea modului de calcul, precum şi pentru analiza şi interpretarea
rezultatelor se va exemplifica pe baza unuia dintre cele mai cunoscute modele, şi
anume modelul Conan – Holder, elaborat în cadrul Universităţii Dauphine din Paris.
Modelul utilizează un eşantion de 190 de firme, pentru care s-au înregistrat
pentru o perioadă de cinci ani, cinci rate financiare:
Excedentul brut de exploatare
X1 = Datorii totale
Capitalul permanent
X2 = Activ total
Activ circulant (fãrã stocuri)

X3 = Activ total
Cheltuieli financiare
X4 = Cifra de afaceri
Cheltuieli cu personalul
X5 = Valoarea adãugatã
Funcţia scor determinată este următoarea:

Z = 24 · X1 + 22 · X2 + 16 · X3 – 87 · X4 – 10 · X5
- 13 -
Se observă că:
- pentru ratele a căror valoare trebuie să fie cât mai mare (X 1, X2, X3),
coeficienţii de regresie sunt pozitivi;
- pentru ratele a căror valoare trebuie să fie cât mai mică (X 4, X5), coeficienţii
de regresie sunt negativi.
În funcţie de valoarea scorului, riscul de faliment se prezintă grupat pe
următoarele zone:
• Zona firmelor cu o situaţie financiară stabilă, favorabilă şi cu risc redus de
faliment
Z > 16 ⇒ risc de faliment mai mic de 10%;
10 < Z ≤ 16 ⇒ risc de faliment cuprins între 10 – 30%;
• Zona firmelor cu o situaţie financiară incertă
4 < Z ≤ 10 ⇒ risc de faliment cuprins între 30 – 65%;
• Zona firmelor cu o situaţie financiară periculoasă şi cu risc mare de faliment
–5 < Z ≤ 4 ⇒ risc de faliment cuprins între 65 – 90%;
Z ≤ –5 ⇒ risc de faliment mai mare de 90%.
De exemplu, dacă pentru o firmă s-au calculat valorile ratelor:
X1 = 0,25;
X2 = 0,40;
X3 = 0,20;
X4 = 0,08;
X5 = 0,70;
atunci scorul Z se calculează prin înlocuirea valorii fiecărei variabile în funcţia
scor:
Z = 24 · 0,25 + 22 · 0,40 + 16 · 0,20 – 87 · 0,08 – 10 · 0,70 = 4,04
Rezultă că firma se situează la limita inferioară a zonei caracterizată de o
situaţie financiară incertă, cu un risc de faliment de 60 – 65%.
Metoda prezentată este des utilizată de către bănci pentru evaluarea bonităţii
firmelor şi constituie un model de avertizare timpurie (preventivă) a riscului de
faliment. Totuşi, valoarea informativă a scorului Z nu trebuie supraestimată, motiv
pentru care metoda scorurilor trebuie completată cu:
- diagnosticul financiar stabilit prin metodele clasice de analiză (analiza
echilibrului financiar, indicatorii de rezultate şi performanţele rentabilităţii
etc.);
- o serie de elemente de natură calitativă privind: evaluarea managementului,
analiza relaţiilor cu creditorii, opinia mediului economic (inclusiv presa)
referitor la firma respectivă, gradul de satisfacţie al angajaţilor, relaţiile cu
autorităţile publice etc.

- 14 -
1. Enumeraţi formele specifice de manifestare ale riscului financiar la nivelul
unei firme.
2. Pragul de rentabilitate în unităţi fizice (qprag) se determină pe baza relaţiei:
CF
a. p+v ;
CF
b. p−v ;
p−v
c. CF .
unde:
CF = cheltuieli fixe totale;
p = preţul unitar;
v = costul variabil unitar.
3. Se cunosc următoarele informaţii (în um) la nivelul unei firme care produce
/ comercializează un singur produs:
- cheltuieli fixe totale 2.000
- preţul unitar 60
- costul variabil unitar 20
Pragul de rentabilitate în unităţi fixe este:
a. 100;
b. 25;
c. 50.
4. Pragul de rentabilitate semnifică nivelul de activitate la care firma:

a. realizează profit;
b. lucrează în pierdere;
c. profitul este nul.
5. Dacă cifra de afaceri realizată este sub nivelul pragului de rentabilitate,
atunci firma:
a. realizează profit;
b. lucrează în pierdere;
c. profitul este nul.
6. Pragul de rentabilitate în unităţi valorice (cifra de afaceri prag – CA prag) se
determină pe baza relaţiei:
CF
a. p−v ;
p
CF
b. p−v ;
- 15 -
p−v
c. CF .
unde:
CF = cheltuieli fixe totale;
P = preţul unitar;
v = costul variabil unitar
7. Se cunosc următoarele informaţii (în um) la nivelul unei firme care produce
/ comercializează un singur produs:
- cheltuieli fixe totale 5.000
- preţul unitar 100
- costul variabil unitar 50
A. Pragul de rentabilitate în unităţi fizice (qprag) este:
a. 50;
b. 200;
c. 100.
B. Pragul de rentabilitate în unităţi valorice (CAprag) este:
a. 10.000;
b. 5.000;
c. 1.000.
C. Cifra de afaceri necesară pentru a obţine un profit de 2.000 um este:
a. 12.000;
b. 7.000;
c. 14.000.
8. Coeficientul de volatilitate se calculează cu ajutorul relaţiei:
CAprag
a. CAr · 100 – 100;
CAr
b. CAprag · 100 – 100;
CAr
c. CAprag · 100.
unde:
CAr = cifra de afaceri realizată;
CAprag = cifra de afaceri prag.
9. Pentru o firmă, cifra de afaceri prag la nivelul unui an este de 10.000 um.
A. Dacă cifra de afaceri realizată este de 9.000 um, atunci coeficientul de
volatilitate este:
a. 90%;
b. –10%;
c. 111,1%.
- 16 -
B. Dacă cifra de afaceri realizată este de 13.000 um, atunci coeficientul
de volatilitate este:
a. –30%;
b. –23,1%;
c. 30%.
10. Efectul de levier al îndatorării se evidenţiază cu relaţia:
D
a. RE = RF + CP · (RE – d);
D
b. RF = RE + CP · (RE – d);
D
c. RF = RE – CP · (RE – d).
unde:
RF = rata rentabilităţii financiare;
D = datorii totale;
CP = capitalul propriu;
d = rata dobânzii.
11. Dacă rata rentabilităţii economice este mai mare decât rata dobânzii, atunci
firma:
a. are interesul să se împrumute;
b. este indiferentă faţă de îndatorare;
c. are interesul să nu se mai împrumute.
12. Dacă rata dobânzii este mai mică decât rata rentabilităţii economice, atunci
firma este expusă:
a. unui risc financiar redus;
b. unui risc financiar ridicat;
c. nu este expusă niciunui risc financiar.
13. Rata rentabilităţii financiare este mai mare decât rata rentabilităţii
economice dacă:
a. RE > d;
b. RE = d;
c. RE < d.
unde:
d = rata dobânzii.
14. Efectul de “măciucă” se manifestă atunci când:
a. RE > d;
- 17 -
b. RE = d;
c. RE < d.
unde:
d = rata dobânzii.
15. Pentru două firme (A şi B) se cunosc următoarele informaţii:
Firma A
- capital împrumutat 500
Firma B
- capital împrumutat 1.000
Rata rentabilităţii economice este previzionată la ambele firme la 20%, în
condiţiile în care rata dobânzii la capitalurile împrumutate este de 15%.
A. Coeficientul de îndatorare este:
c. acelaşi la firmele A şi B.
B. Rata rentabilităţii financiare este:
c. aceeaşi la firmele Aşi B.
16. Dacă rata rentabilităţii economice este egală cu rata dobânzii, atunci:
a. RF > RE;
b. RF = RE;
c. RF < RE.
unde:
RF = rata rentabilităţii financiare;
RE = rata rentabilităţii economice.
- 18 -

Carte Finante PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Carte Finante PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Obiectivele disciplinei

A. EVALUARE PE PARCURSUL SEMESTRULUI 50%

Stabilirea notei finale - activităţi aplicative 10%

1. Bistriceanu Gh., Adochiţei M., Negrea E. – Finanţele agenţilor

TEMA FUNCŢIA FINANCIARĂ A FIRMEI

Obiective Însuşirea conceptelor privind finanţele şi funcţia financiară a

firmei în cadrul sistemului informaţional economico –

Finalitate Dobândirea de cunoştinţe privind finanţele firmei

Competenţe Capacitatea de a înţelege rolul şi particularităţile finanţelor

Mijloace Studiu individual

Identificarea răspunsurilor la întrebări

Rezolvarea aplicaţiilor propuse

Evaluare Calitatea şi completitudinea răspunsurilor la întrebări

Soluţionarea aplicaţiilor propuse şi interpretarea rezultatelor

Timp de lucru Parcurgerea şi înţelegerea problematicii prezentate: 2 ore

necesar Formularea răspunsurilor la întrebări: 1 oră

Rezolvarea aplicaţiilor propuse: 1 oră

FUNCŢIA FINANCIARĂ A FIRMEI

Evoluţia ştiinţelor economice a condus la delimitarea clară a două ramuri:

A. Finanţele publice vizează o serie de aspecte specifice:

B. Finanţele firmei prezintă, de asemenea, o serie de caracteristici specifice:

Prin funcţia de control a finanţelor firmei se urmăreşte desfăşurarea unei

• Indicele realizării planului (I1/pl) prin care se compară nivelul realizat în

De exemplu, pentru un anumit indicator X, se regăsesc în tabloul de bord

Realizările în perioada curentă s-au situat cu 8,33% sub nivelul planificat.

Chiar dacă nivelul planificat în perioada curentă nu a fost realizat, totuşi,

Teste, întrebări de control şi aplicaţii

1. Finanţele firmei se întâlnesc:

2. Finanţele întreprinderii au ca scop principal:

a. satisfacerea nevoilor generale ale societăţii;

3. Funcţia de repartiţie a finanţelor firmei constă în procesul de distribuire a

a. proprietarii capitalului şi salariaţi;

4. Nu reprezintă o decizie financiară pe termen lung:

5. Nu reprezintă o decizie financiară pe termen scurt:

a. decizia de gestiune a stocurilor;

6. Decizia de investiţii are influenţă directă asupra:

7. Decizia de finanţare are influenţă directă asupra:

8. Prezentaţi sistemul informaţional economico-financiar al firmei.

A. Indicele sarcinii de plan a fost de:

B. Nivelul planificat al cifrei de afaceri pentru perioada curentă a fost de:

C. Indicele realizării planului a fost de:

D. Creşterea procentuală a cifrei de afaceri realizată în perioada curentă,

TEMA EVALUAREA FIRMEI

Obiective Însuşirea principalelor metode utilizate în evaluarea firmelor

Finalitate Dobândirea de cunoştinţe privind valoarea patrimonială,

valoarea financiară şi valoarea bursieră a firmei

Competenţe Capacitatea de a înţelege particularităţile fiecărei metode şi

dobândite de aplicare în practică

Mijloace Studiu individual

Identificarea răspunsurilor la întrebări

Rezolvarea aplicaţiilor propuse

Evaluare Calitatea şi completitudinea răspunsurilor la întrebări

Soluţionarea aplicaţiilor propuse şi interpretarea rezultatelor

Timp de lucru Parcurgerea şi înţelegerea problematicii prezentate: 2 ore

necesar Formularea răspunsurilor la întrebări: 1 oră

Rezolvarea aplicaţiilor propuse: 1 oră

Principalele caracteristici ale acestei metode sunt:

Valoarea patrimonială a firmei (respectiv situaţia netă) poate fi:

- negativă, în cazuri de contraperformanţă, când datoriile totale contractate de

A < D = > VP < 0

2.2. Evaluarea financiară a firmei (sau abordarea pe bază de câştiguri

t = 1,2,…, n = perioada (în ani) de viaţă economică a firmei.

= 4,545 + 4,132 + 3,757 + 3,415 + 3,104 + 12,415 = 31,368 miliarde um