CUM A FOST VOTATĂ, ÎN CADRUL ACADEMIEI

ROMÂNE, REVENIREA LA SCRIEREA CU â ȘI î

Pentru adevărații filologi – cei cu activitate științifică în domeniu – discuțiile pe teme
lingvistice de tot felul au constituit un adevărat regal. Cum prin pregătire, prin natura profesiei și
a preocupărilor de o viață, lingvistica a devenit o componentă a fibrei noastre intelectuale – atât
prin predarea limbii române ca limbă străină, cât și prin activitatea de cercetare (să nu uităm că, în
„iepoca” blamată de cei neinformați și de „lupii care și-au întors blana pe dos”, un cadru didactic
universitar trebuia să justifice o treime din salariu prin lucrări științifice), în ședințele având drept
obiect problemele de limbă, îndrăzneam să am participare neîngrădită de Profesorul meu, care se
bucura când veneam cu idei noi. Lingvistica aplicată în domeniul metodologiei predării limbii
române străinilor – structura fonetică a acesteia, paradigmele diverselor clase gramaticale,
aranjarea exemplelor pe „pachete” și scheme etc. – dar și lucrările privind limbajul tehnic,
elaborarea comunicărilor prezentate la diverse sesiuni și simpozioane științifice, a manualelor, a
dicționarelor, a culegerilor de exerciții, precum și pasiunea pentru studiul limbilor romanice – toate
acestea m-au format și mi-au creat o arie largă în acest univers care te absoarbe. Și, în toate
chestiunile (sau în aproape toate), aveam opinii comune cu Profesorul meu, multilateral
documentat. Și nici nu se putea altfel din moment ce eram înarmați cu aceleași argumente bazate
pe pregătirea acumulată de la aceiași mari Profesori precum Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Jaques Byck,
Ion Coteanu sau completată în permanență, pe parcurs, prin studierea lucrărilor apărute după
terminarea facultății, semnate de Al. Graur, Theodor Hristea (neuitatul specialist în Etimologie),
Sorin Stati (care scria despre evoluția pluralelor, unele circulând sub două forme, “una pe cale de
dispariție și alta pe cale de a se impune, precum chibrituri/chibrite), Al. Niculescu, care l-a urmat
pe Iorgu Iordan, ca titular al cursului de Limbă română contemporană, apoi de Filologie romanică,
fiind autorul studiilor privind Individualitatea limbii române printre limbile romanice ș.a.

Unele dintre aspectele enunțate de Profesor au suscitat interesul foștilor studenți, invitând
la adâncirea lor. O astfel de temă, care necesită argumente mai ample și la obiect, este așa-zisa
revenire la scrierea cu â și î. Spunem așa-zisa revenire pentru că, de fapt, nu s-au respectat întocmai
regulile vechii ortografii, cu păstrarea lui î în final, dar și în derivatele cuvintelor precum
a hotărî – hotărîre, a coborî – coborîre; î inițial a rămas la locul lui și, din fericire, și în compuse
precum subînțeles, neîncetat etc.

Se pun mai multe întrebări în legătură cu această nouă ortografie, una mai importantă
decât alta.

1º În primul rând, constituie acest nou aspect al scrierii limbii române un progres? O
simplificare? Nu, din contră!

2º Generalizarea scrierii cu î a fost o idee a comuniștilor? Nu. Încă din 1932, această
reformă a fost propusă în cadrul Academiei Române și a lipsit un singur vot pentru a fi adoptată.
Că, până la urmă, a prins viață în 1953, e adevărat, dar ea a fost gândită mai înainte.

1
 3º Și, în fond, care sunt specialiștii care, în această nouă „iepocă”, cea de după ’90, au
votat această „lege”? Cei de la Institutul de Lingvistică? Nu. Academicienii lingviști? Nu.
Academicienii de alte profesii au votat revenirea la â și păstrarea lui î la începutul și la sfârșitul
cuvintelor.

De fapt, votul Academiei n-a căpătat caracter de lege pentru că n-a fost votat în Parlament.
Deci, scriitorii, ziariștii ș.a. sunt liberi să-și scrie lucrările cu î ca înainte (așa cum procedează Șt.
Cazimir și cum proceda marele, regretatul Romulus Vulpescu), respectând scrierea România,
român (și derivatele), precum și a numelor care și-au păstrat litera â în acte sau prin tradiție. Pentru
că, să ne amintim, de asemenea, că, după ce s-a adoptat “reforma ortografică” din 1953, s-a făcut
o reparație în 1965: s-a precizat necesitatea respectării scrierii cu â a cuvintelor român, România
și derivatele lor, precum și a numelor proprii de persoană care, prin tradiție sau în certificatele de
naștere, sunt ortografiate cu â, precum Brâncuși, Pârvan, Râpeanu ș.a. Dar ce te faci cu membrii
aceleiași familii care au aceleași nume scris cu â, dar și cu î pentru că unii s-au născut înainte de
1953 și alții, după această dată? În plus, câți mai țin azi cont că sunt nume care s-au impus în
cultură cu î, precum Topîrceanu (așa se și iscălea) sau Rîuleț? S-a creat, astfel, o mare “diversitate”,
demnă de noua “democrație în democrație” (în paranteză fie spus, cum s-a perturbat și scrierea
niciun și nici un, nicio și nici o, de parcă nici articolul nehotărât, nici numeralul n-ar avea
indentitatea/individualitatea lor, dar, probabil asta e tendința; să se încurce lucrurile; pe când și
niciniște* sau nicidoi*, nicitrei*? Să nu mai vorbim de UNU pe care-l întâlnim foarte rar, fiind
înlocuit, în majoritatea cazurilor, cu unuL! Ba, pe ecranele televizoarelor, apare scris unu cu
apostrof: Toți pentru unu’, Unu’ pentru toți!).

Revenind la „argumentul” susținătorilor întoarcerii la â, prin care s-a complicat inutil

scrierea limbii române, și anume „păstrarea aspectului latin” printr-un fel de scriere care să pună
în evidență etimoanele (cuvintele de origine, cuvintele din care provin cele românești), ne întrebăm
în ce măsură se realizează acest lucru?

E drept, se pot recunoaște etimoanele latine la cuvinte precum mână (lat. manus), pâine
(lat. panem), câine (lat. canem), câmp (lat. campus), lână (lat. lana) etc., dar, cum spune francezul,
„il y a toujours un MAIS” aici intervine de mai multe ori acest DAR. UNU dintre acestea se referă
la cuvintele de origine latină:

1º Cum se pune de acord principiul etimologic de azi, care girează ortografia românească
a lui â care nu provine din a latin, ci din e, i, o, u? Iată câteva exemple: vână (lat. vena), în (lat. in),
vânt (lat. ventus), sămânță (lat. sementia), tânăr (lat. tener), vânăt (lat. venetus), râu (lat. rivus),
râde (lat. ridere), sân (lat. sinus), țânțar (lat. zinzalus), țâță (lat. titia), fântână (lat. fontana), lângă
(lat. longum ad), mânăstire, cu tendința “înnoitoare” mănăstire, deși în scrierile de până mai ieri și
chiar de azi, se păstra forma tradițională, redată în scrierile bisericești cu litere slavone,
MÔHĂCTEPIA (lat. monasterium – provenit la noi din greacă, după trecerea prin slavonă), adânc
(lat. aduncus), chiar și sânt e rezultatul firesc al lat. sunt. În plus, româna are cuvinte în interiorul
cărora, astăzi, â alternează i și nu î cu i: cuvânt (lat. cunventum) / cuvinte, tânăr / tineri, mormânt
(lat. monumentum) / morminte, vânăt / vineți, vinete, sfânt (lat. sanctus) / sfinți, legământ (lat.
ligamentum) / legăminte etc.

2
 2º Dar cum pot avea românii conștiința originii latine a cuvintelor provenind din alte
limbi?

i. din slavă, sârbo-croată, bulgară: rând (rendŭ), cârciumă (crucima), cârd (crd), cârmă
(cruma), stâlp (stlŭpŭ), mândru (mondrŭ), târg (trŭgŭ), sâmbătă (din slava, sombota,
cuvânt preluat din greacă – sabbaton – în latina populară sambati, variantă a latinului
clasic sabbatum – „chez les Juifs jour de SABBAT”);
ii. din neogreacă: țâfnă (taffna), sârmă (sárma, dar și turc. sârme);
iii. din turcă: pârjoală (pirzola, preluat și de bulgari), cârmâz (kirmiz);
iv. din maghiară: hârdău (hordo), rântaș (rántás) etc.

3º Într-o și mai mare încurcătură ne pun, în privința așa-zisa asemănare cu latina, cuvintele
cu etimologie necunoscută, precum cârlan, cârti, pârnaie, târâș, țâră etc. sau cele provenind din
onomatopee, ca a bâzâi, a râcâi, a gâgâi, gâză, a mârâi, a pârâi, a sfârâi etc., precum și unele cuvinte
moștenite din fondul traco-daco-getic, ca mânz (înrudit cu mës), brânză, rânză (în albaneză există
rrëndes – cheag) ș. a.

4º Dintre cele două principii – cel fonetic (pronunția lui î – vocală mediană închisă, față
de i – vocală anterioară închisă) și cel istoric (cu â provenind din a, e, i, o, u), cel fonetic e cel mai
natural și ușor de aplicat. Principiul etimologic ne întoarce în timp. Marele romanist suedez Alf
Lombard (1902-1995) care s-a ocupat în mod deosebit de studiul limbii române, Membru de
onoare al Academiei Române, se întreabă: “dacă ne întoarcem în timp, unde ne oprim?? Să ne
întoarcem înapoi cu 5 secole sau cu 10? Sau cu 20… adică în cazul limbilor romanice, până la
limba latină?” [Le verbe roumain, étude morphologique, Lund, 1954-1955]. Nu e lipsit de interes
să subliniem constatarea următoare: în evoluția vocalelor – nu numai din latină în română la â/î,
un rol important l-au jucat consoanele nazale care le-au succedat, imprimându-le, odată cu
nazalizarea, închiderea la î: câmp, cânt, gând, vânt, fântână, tânăr etc. Conform acestui principiu,
variante latine precum sum, sumus, sunt, prin procese complexe, au dat în română formele
ortografiate, în secolul XVI, sănt / sămt / sint, sěm / săm, săntem / sîntem / sintem, apoi, în secolul
XIX, sûnt, sûntem, sûnteți (ca și adûnc, adûncime), care nu puteau fi decât sânt, sântem.
Ortografierea sunetului î e diferită și la marile personalități ale culturii noastre, după ce româna a
trecut de la alfabet kirilic la alfabet latin.

Tot savantul Alf Lombard notează: “Tendința spre luarea în considerare, din ce în ce mai
mare, a pronunțării actuale e clară și indiscutabilă.”

Profesorul Ștefan Cazimir se întreabă, la modul retoric, de ce n-a fost reintrodus și

apostroful? Răspunsul vine de la sine: pentru că “savanții” care s-au dat specialiști în problemele
limbii române n-ar fi știut unde să pună apostroful și unde liniuța de unire. Domnia Sa trage încă
nădejde că Academia va face “un gest reparator și autocritic, care trebuie salutat ca atare: mai bine
mai târziu decât niciodată” (Potcoave de purici, 2003, p.9-10).

Și ne mai punem o-ntrebare: tipăriturile (presă, reviste de specialitate, literatură, titrarea

materialelor TV) din Republica Moldova, scrise cu î sunt respinse, oare, de “noua ortografie”
românească?

3
 Am lăsat la urmă prezentarea condițiilor în care a fost votată, în cadrul Academiei
Române, revenirea (în parte) la scrierea cu â și î, care se constituie în dovadă prin care se surpă
eșafodajul care stă la baza noii ortografii” conforme cu “noua democrație”. Totul este redactat de
Academicianul Radu Voinea în volumul “Crâmpeie de viață”, vol. II, Editura ALMA, Craiova
2007, începând cu pagina 121, unde scrie „nu suport ploconirea în fața celor mari. Le datorăm
respect și atât”, relatează atmosfera în care a fost votată revenirea la scrierea cu â și î. Reproducem
aceste pagini.

La Adunarea Generală a membrilor Academiei Române din 31 ianuarie 1991, la unu din
punctele aflate la ordinea de zi, Mihai Drăgănescu, președintele Academiei Române, a prezentat
un referat intitulat „Asupra unor îndreptări ale ortografiei limbii române”. În esență, era vorba de
reintroducerea lui „â” în locul lui „î” în interiorul cuvintelor, revenindu-se, astfel, dar nu total, la
ortografia lui Sextil Pușcariu. De asemenea, a propus înlocuirea lui „sînt” cu „sunt”. A lăsat a se
înțelege că înlocuirea lui „â” cu „î”, operată în timpul perioadei comuniste, nu ar fi fost o măsură
de simplificare potrivit principiului „un sunet, o singură literă”, ci o influență… rusească! A mai
afirmat că revenirea lui „â” în mijlocul cuvintelor ar arăta mai bine originea latină a limbii noastre,
ceea ce nu este adevărat. Astfel cuvântul „scînteia” este mutl mai apropiat de cuvântul latin
„scintilla” decât „scânteia”. De asemenea, cuvântul „vîscozitate” este mai apropiat de cuvântul
latin „viscum” (fr. viscosité) decât „vâscozitate”. În ceea ce privește cuvântul „sînt”, el este mai
apropiat de subjonctivul latin „sint” de la care a provenit (și nu de indicativul prezent sunt, cum
cred unii) decât „sunt”, lăsând la o parte faptul că, în vorbirea curentă, majoritatea populației
folosește forma „sînt”.

Am mai spus-o și o repet că răul cel mai mare pe care ni l-a făcut perioada comunistă în
domeniul învățământului, n-a fost acela al înlocuirii lui „â” cu „î” (cu excepția cuvântului „român”
și al celor ce provin din acesta și a numelor de persoane, dacă în actele oficiale sunt scrise cu „â”),
ci faptul că în școlile generale și licee, cu excepția liceelor umaniste, programa analitică prevede
un singur an în care se învață limba latină (clasa a opta), orele respective fiind ținute de obicei de
profesorii de limba română care, de cele mai multe ori sacrifică o parte din orele de limba latină în
favoarea celor de limba română (limba română se cere la examenul de capacitate, care se susține
după clasa a opta; limba latină nu se cere). /…/

Revenind la Adunarea Generală din 31 ianuarie 1991, după expunerea președintelui

Academiei Române, Mihai Drăgănescu, nu s-a luat nicio hotărâre. A urmat ca această propunere
să fie studiată de institutele de specialitate ale Academiei Române și de universitățile din țară.
(p.121-122)/…/

În perioada 2-7 noiembrie 1992 a avut loc la Iași sesiunea de comunicări „Zilele
academice ieșene”. A fost prezent și Mihai Drăgănescu în prima zi. A chemat „la ordine” pe
primarul orașului Iași căruia i-a reproșat că pe firmele magazinelor de panificație este scris „Pîine”
în loc de Pâine potrivit noii ortografii a limbii române. Bieții oameni, aveau atâtea probleme ale
lor cu administrația orașului, încât aceasta le mai lipsea: să înlocuiască pe „î” din interiorul
cuvintelor de pe firmele magazinelor orașului cu „â”.

Și Drăgănescu vorbea destul de dur, de amenințător, de parcă i-ar fi așteptat pe ieșeni cine
știe ce dacă nu făceau această înlocuire. De altfel legea noii ortografii nici nu apăruse încă și, atunci

4
când avea să apară, nu prevedea sancțiuni pentru cazul în care nu era aplicată (ca o altă lege mai
veche, de pe timpul lui Ceaușescu, aceea care te obliga să te adresezi oficial cu apelativul
„tovarășe” în loc de „domnule” și care nu prevedea nicio sancțiune în cazul în care nu era aplicată)
[subl. în text] Drăgănescu s-a întors la București în seara primei zile, dar și-a lăsat un „spion” în
persoana lui Prodan, pe care-l numea „tancul meu”. Și, așa cum vom vedea, „tancul” și-a făcut
datoria.

În prima zi a acestei sesiuni științifice am participat la un simpozion în domeniul științelor

tehnice pe teme de inventică, organizat de profesorul Belousov. În ziua a doua, nemaifiind nici un
simpozion în domeniul științelor tehnice, am ales, nu întâmplător, simpozionul de filologie. În
prezidiu erau: academicianul Ion Coteanu, un profesor universitar din Republica Moldova și cadre
didactice universitare din Iași. Eu m-am așezat în sală, în primul rând de scaune, lângă Mioara
Avram, renumita lingvistă, cercetătoare la Institutul de Lingvistică din București, profesoară la
Universitatea din București.

Lucrările au fost conduse de oaspetele basarabean. El ne-a arătat ce dificultăți întâmpină

lingviștii români din Basarabia cu așa numita „limbă moldovenească” și ne-a rugat să amânăm
reforma ortografiei limbii române, reformă care ar îngreuna și mai mult sarcina acestor lingviști.

La un moment dat academicianul Ion Coteanu a propus ca o comisie formată din câțiva
lingviști să se retragă și să redacteze o hotărâre privind problema lui „î” și „â”. bineînțeles că din
comisie a făcut parte și vecina mea, Mioara Avram. Între timp eu îmi notasem pe o bucată de hârtie
câteva argumente împotriva reformei propuse de Drăgănescu și i-am dat hârtia Mioarei Avram, în
momentul când se retrăgea, spunându-i în șoaptă: „Poate vă este de folos în redactarea hotărârii”.
Ședința a continuat. După câteva minute, Mioara Avram revine în sală și îmi spune în șoaptă:
„Argumentele dumneavoastră sunt excelente. Nu vreți să luați cuvântul?” apoi părăsește din nou
sala, ca să redacteze hotărârea.

Poate că aici am greșit, dar, mărturisesc sincer, n-am putut rezista tentației: am luat
cuvântul. Am expus argumentele pe care le scrisesem pe foaia de hârtie, insistând asupra faptului
că răul cel mai mare pe care ni l-a făcut comunismul în domeniul învățământului a fost, practic,
scoaterea limbii latine din licee (cu excepția celor umaniste), reducând studiul ei la un singur an:
clasa a VIII-a. În încheiere am făcut o glumă: «Îmi este greu să conving pe nepoții mei că, scriind
pâine, cu «â», se vede mai bine originea latină a limbii noastre, decât dacă scriem același cuvânt
cu «î» (pîine), pentru că ei nu știu că, în limba latină cuvântul corespunzător este „panis” care, la
acuzativ, devine panem. Când am discutat această problemă cu ei, m-au întrebat: „De ce firma
«Pâine turcească» din colțul străzii este mai aproape de limba latină decât cea care este acum Pîine
turcească? Poate că, scrisă cu î sau â e mai aproape de limba… turcă!».

Și, când am rostit ultimele cuvinte, atunci l-am văzut în fundul sălii pe… Prodan!

N-a trecut bine o săptămână de la sesiunea de comunicări de la Iași și, în ziua de 11

noiembrie 1992, în cadrul unei Adunări Generale a membrilor Academiei Române, la care după
multe discuții s-a adoptat o hotărâre potrivit căreia cei care au fost membri ai comitetului central
al partidului comunist român, timp de 8 ani, după ce au încetat să mai fie membri nu pot ocupa
funcții de conducere în Academie.

5
 De ce 8 ani? De ce nu mai mulți ani? De ce nu pentru toți cei care au fost vreodată membri
ai Comitetului central al partidului comunist român, indiferent când? Răspunsul pe care l-am găsit
eu la aceste trei întrebări este unu singur: pentru că Mihai Drăgănescu a fost și el membru al
comitetului central al partidului comunist român până acum ceva mai mult de 8 ani! Încă un caz
în care explicația este mult mai simplă decât pare la început!. Și încă ceva interesant: singura
persoană vizată, deci care avea funcție de conducere în Academie și trebuia s-o părăsească, în
virtutea acestei hotărâri, eram eu, care eram președintele Secției de Științe Tehnice și, implicit,
membru în Prezidiul Academiei.

Ce l-a determinat pe Drăgănescu să ia această hotărâre? Din spusele lui, faptul că

academii din Occident au refuzat să mai colaboreze cu Academia Română, considerând că foștii
comuniști au „confiscat” revoluția din decembrie 1989 și conduc în continuare Academia Română
și alte instituții publice.

În mod firesc se pune o întrebare: de ce aceste academii din „Occident” care au colaborat
atât de bine cu Academia Română în perioada comunistă, refuză să mai colaboreze? Astfel
National Academy of Sciences din U.S.A. a colaborat perfect cu Academia Română înainte de
1989 și reprezentantul ei, sosit în România, se scuză că nu poate oferi mai mult de 9 luni pentru
schimburi de persoane, dar trebuie să mențină un anumit echilibru în raport și cu celelalte țări
socialiste, și nu poate oferi mai multe luni unei țări socialiste decât alteia. Mai mult, persoana care
se ocupă de relații externe la Academia Română, Silvia Matache, a fost invitată în U.S.A. timp de
două săptămâni. Și-a luat concediu, și-a plătit drumul, s-a întors și s-a interpretat că refuzul
Academiei de Științe a U.S.A. de a mai colabora cu Academia Română s-a datorat faptului că
Silvia Matache „și-a depășit competența”, convingându-l pe președintele Academiei americane să
nu mai colaboreze cu Academia Română! Cred că o imaginație mai bogată nici nu este de
conceput. Destul că Silvia Matache a fost eliberată din funcția deținută la Academie și a fost
angajată la Universitatea din București de rectorul Emil Constantinescu, viitorul președinte al
României.

Revenind la Adunarea Generală a membrilor Academiei Române din 11 noiembrie 1992,

la alt punct al ordinei de zi au fost aleși noi membri ai Academiei. La științe tehnice a fost ales Ion
I. Inculeț ca membru de onoare din străinătate. Prezentarea activității sale a fost făcută de mine.
Dau mai jos câteva fragmente din această prezentare: (p.136-139) /…/

PROBLEMA ORTOGRAFIEI ROMÂNE

Adunarea Generală a membrilor Academiei Române din 17 februarie 1993, a avut la

primul punct al ordinei de zi „Problema ortografiei române”. Mihai Drăgănescu, președintele
Academiei Române, a avut ideea de a aranja cu Societatea de Radiodifuziune ca discuțiile de la
acest punct al ordinei de zi să fie transmise în direct pe postul de radio București actualități. În
esență, așa cum am mai spus, el urmărea să se ia o hotărâre ca, în interiorul cuvintelor să se scrie
cu „â”, susținând că astfel se evidențiază mai bine originea latină a limbii noastre.

Or, se știe că acest sunet, în interiorul cuvintelor de etimologie latină, poate proveni și din
alte vocale ca „oe” (foenum = fân) sau chiar „i” (rivus = râu; viscum = vâsc; scintilla = scânteia)

6
etc. Un număr imens de cuvinte din limba română care au acest sunet în interiorul cuvântului nu
au etimologie latină (satâr, hatâr, cârtiță etc.).

Se mai știe că etimologismul a cedat treptat, treptat în favoarea unei ortografii cât mai
simple. Or, ce poate fi mai simplu decât faptul că unui singur sunet îi corespunde o singură literă
„î”, cu excepția cuvântului „român” și cele derivate din acesta [și a numelor de persoană]? Pe de
altă parte, ce poate fi mai nefiresc decât să scrii: „a hotărî” cu „î” și „hotărâre” cu „â” pentru
simplul motiv că în primul caz sunetul respectiv este la finalul cuvântului, iar în al doilea caz în
interiorul cuvântului?

A fost o perioadă când curentul etimologist cerea să se scrie altfel sau chiar să se elimine
din limba română literele care nu existau în limba latină. Se propunea astfel ca „ă” și „z” să se
scrie „e” și respectiv „d” pentru „adever”, „di” și „dicere” sunt mai apropiate de corespondentele
în limba latină: „veritas”, „dies” și „dicere” decât „adevăr”, „zi” și „zicere”. Nu mai pomenesc de
pretenția etimologiștilor de a elimina sunetul „j” din limba română și a-l înlocui cu „i”, care a fost
combătută de Bogdan Petriceicu Hajdeu.

Într-o discuție pe care am avut-o cu academicianul Alexandru Graur pe această temă,

dânsul mi-a spus, în glumă bineînțeles, că, pentru a respecta strict ortografia pentru cuvintele de
etimologie latină din limba română, ar trebui ca în școală să se învețe mai întâi limba latină și apoi
limba română, ceea ce, firește, e imposibil!

Dar să revenim la Adunarea Generală din 17 februarie 1993. Eu pregătisem un material,

cu răbdare, cu multă răbdare, timp de câteva zile în care făcusem o evaluare a cuvintelor românești
cu etimologia latină la care sunetul „â” din interiorul lor provine din latinul „a”. numărul lor este
infim: mult sub 1% din numărul total al cuvintelor din limba română. M-am întrebat atunci dacă
merită să reformezi o ortografie pentru a rezolva problema unui număr atât de mic de cuvinte.

Am oferit acest material academicianului Ion Coteanu. El mai avea avantajul avizului
negativ al tuturor institutelor de lingvistică ale Academiei cu privire la înlocuirea lui „î” cu „â” în
mijlocul cuvintelor.

Academicianul Ion Coteanu a procedat din păcate altfel. A enunțat mai întâi niște principii
[în loc să se opună net]:

 Este necesar ca în fiecare domeniu specialiștii să aibă nu numai primul cuvânt, dar și
cuvântul hotărâtor, dacă punctul lor de vedere este argumentat;
 Este necesar să fie evitată imixtiunea criteriilor extralingvistice;
 Modificările trebuie să continue direcția de simplificare și în nici un caz să nu reintroducă
niște complicații unde s-a realizat de-a lungul timpului o simplificare;
 Atenția trebuie îndreptată spre dificultățile reale ale ortografiei românești și nu spre false
probleme, reactualizate.

În continuare, academicianul Ion Coteanu a dat rezultatele unei sondări a opiniei publice
făcută pe principiile IRSOP, rezultate din care apărea clar o opoziție netă la schimbarea ortografiei.
În continuare s-a plâns de lipsa de dialog cu președintele Academiei Române, de faptul că de câte
7
ori a încercat să poarte un asemenea dialog, i s-a spus: „Dacă nu accepți părerea mea, nu stăm de
vorbă”. Oricărui specialist, dacă îi spui acest lucru, ori pleacă, ori știu eu ce face…

Au urmat apoi discuțiile. O lungă serie de „nostalgici” au luat cuvântul exprimându-și

acordul cu reintroducerea lui „â” și cu „sunt” în loc de „sînt”. Am vrut și eu să iau cuvântul și să
susțin punctul de vedere al academicianului Ion Coteanu, dar academicianul Cristofor Simionescu,
care stătea lângă mine, dintr-o prudență exagerată, m-a oprit. Regret și acum că l-am ascultat, dar
aveam față de dânsul un respect mult prea mare ca să nu-l ascult. Cum evoluaseră până în acel
moment discuțiile „nostalgicilor”, îmi dădusem seama că nu voi avea nici un succes, dar aveam
un principiu: că și atunci când probabilitatea de succes este zero, una este să taci și alta este să
vorbești, și-mi pare și astăzi rău că m-am abătut de la acest principiu.

A urmat votul nominal. Președintele Mihai Drăgănescu ne striga pe rând, pe fiecare, și

noi ne exprimam opinia. Cei doi specialiști în filologie, Ion Coteanu și Emanuel Kant Vasiliu, n-au
fost de acord. Ion Coteanu a votat contra, iar Emanuel Kant Vasiliu s-a abținut. Când mi-a venit
rândul, am spus că nu votez deoarece consider că filologia este o știință și adevărurile științifice
nu se pun la vot.

* *
*

Firește că această atitudine a mea l-a nemulțumit profund pe Mihai Drăgănescu, care, la
scurt timp după ce a avut loc această Adunare Generală, mi-a aplicat hotărârea Adunării Generale
a Academiei Române din 10 noiembrie 1992, potrivit căreia, ca fost membru al comitetului central
al Partidului Comunist Român, timp de 8 ani, nu mai puteam ocupa funcția de președinte al Secției
de Științe Tehnice. I-am convocat pe membrii Secției pentru a alege alt președinte. În ședința
respectivă membrii secției au refuzat să aleagă un nou președinte. S-a întocmit o scrisoare către
Mihai Drăgănescu semnată de membrii secției (bineînțeles, în afară de mine), în care Andrei
Țugulea a invocat principiul juridic potrivit căruia o hotărâre, chiar a Adunării Generale, nu poate
avea efect retroactiv, deci hotărârea Adunării Generale din 10 noiembrie 1992 nu are efect decât
în cazul alegerilor ce vor fi făcute după această dată. Or, eu fusesem ales președinte al Secției de
Științe Tehnice înainte de această dată pe o perioadă de 4 ani. Ca urmare, Mihai Drăgănescu a
trimis un Ordin de eliberare a mea din funcție de președinte al Secției de Științe Tehnice. La o
nouă ședință a Secției de Științe Tehnice, la propunerea academicianului Dan Mateescu, a fost ales
ca președinte academicianul Gheorghe Buzdugan, până în anul 1998. (p.152-155)

Având în vedere cele de mai sus, concluzia se impune de la sine: cum noua reformă
ortografică n-a devenit lege trecută prin Parlament, nu este obligatorie și sunt autori, chiar reviste,
plus tipăriturile din Republica Moldova, care păstrează scrierea cu î. Deci, în loc să se facă ordine,
simplificare, s-a introdus și aici dezordinea, ca-n toate sectoarele vieții social-politice-culturale.

Elis Râpeanu
Doctor în filologie

8
Articol publicat la data de 1 Iulie 2018 în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România
(https://uzp.org.ro/3972/cum-a-fost-votata-in-cadrul-academiei-romine-revenirea-la-scrierea-cu-
a-si-i/)