Forme disperse eterogene

SOLUŢII COLOIDALE

A. Definiţie

Soluţiile coloidale sunt sisteme disperse formate din unităţi cinetice mult mai mari
decât moleculele fazei dispersante şi anume de 10-7 – 10-9m. Soluţiile coloidale sunt
dispersii solide în lichide. Acest tip de sisteme disperse sunt întâlnite în diferite forme
farmaceutice, ca de exemplu: soluţii perfuzabile, picături pentru nas etc. Chiar efectul
terapeutic al unor substanţe medicamentoase depinde de starea coloidală. De
exemplu: Protargolul, Colargolul au acţiune antiseptică mai mare decât sărurile ionice
de argint. Sulful coloidal este mai activ decât sulful brut pulverizat.

B. Proprietăţi ale coloizilor. În continuare vor fi prezentate principalele

proprietăţi ale coloizilor:

- coloizii au viteză de difuziune mică

- coloizii nu trec prin membrane semipermeabile;

- dispersiile coloidale sunt în funcţie de gradul de diluţie: limpezi, opalescente sau

tulburi;

- coloizii sunt vizibili la microscopul electronic sub forma unor puncte luminoase care
execută mişcări foarte rapide în toate sensurile (mişcări browniene);

- în ceea ce priveşte proprietăţile cinetic-moleculare la sistemele coloidale mişcarea

termică este mai lentă, pe când sedimentarea datorită gravitaţiei este mai mare;

- în cele mai multe cazuri coloizii au sarcină electrică fiind înconjuraţi de un strat de
ioni cu semn opus sarcinii coloidului. Datorită încărcării electrice ei se pot separa prin
electroforeză;

- vâscozitatea diferă în funcţie de natura coloizilor şi anume: la coloizii liofobi

vâscozitatea şi tensiunea superficială diferă puţin de cea a mediului de dispersie; iar la
coloizii liofili vâscozitatea şi tensiunea superficială este mult diferită de a mediului de
dispersie;

- la coloizi dizolvarea este lentă. De aceea dizolvarea se face prin diferite metode
(iniţial o îmbibare şi apoi dizolvare şi hidratare completă). Se pot aplica diferite
modalităţi de dizolvare:
- „per descensum”;

- îmbibare cu apă rece şi dizolvare la cald (guma arabică);

- îmbibare cu apă caldă şi dizolvare la rece (metilceluloza).

C. Clasificarea coloizilor

Coloizii se clasifică în funcţie de afinitatea faţă de mediul de dispersie şi anume:

- coloizi liofobi;

- coloizi liofili.

Coloizi liofobi

La sistemele coloidale liofobe particulele dispersate nu au afinitate faţă de dispersant

(nu se dizolvă) ci sunt menţinute dispersate în anumite condiţii.

C1.1. Metode de obţinere a sistemelor coloidale liofobe. Coloizii liofobi se pot

obţine prin:

a. prin dispersie
b. şi prin condensare

C1.2. Proprietăţile caracteristice ale coloizilor liofobi. Coloizii liofobi au

următoarele proprietăţi:

- nu au tendinţă de solvatare;

- prin eliminarea solventului suferă transformări ireversibile;

- stabilitate redusă motiv pentru care în practica farmaceutică se utilizează un

coloid protector;

- vâscozitate redusă;

- tensiunea superficială diferă puţin de cea a dispersantului;

- stabilitate redusă;

- sensibili faţă de electroliţi.

Exemple de coloizi liofobi utilizaţi în practica farmaceutică:

- Argentum colloidale (Colargol) – F.R. X – cu un conţinut de 70% Ag coloidal şi

30% albumină având rol de coloid protector;
- Argentum vitelinicum (Argyrol) – F.R. X – conţine 20% Ag coloidal asociat cu
vitelină (fosfoproteină din gălbenuşul de ou);

- Agenti proteinas (Protargol) – F.R. X – cu un conţinut de 8% Ag coloidal obţinut

prin tratarea unei soluţii de AgNO3 cu o soluţie de proteină;

- Sulf coloidal care se obţine din soluţia de polisulfură cu acid clorhidric.

Coloizi liofili

C2.1. Proprietăţi ale coloizilor liofili. Coloizii liofili prezintă următoarele

proprietăţi:

- faza dispersată este în general formată din molecule cu masa relativă mare;

- dispersantul solvatează coloidul factor esenţial pentru stabilitatea soluţiei

coloidale;

- stabilitate mai mare decât la soluţiile coloidale liofobe;

- dispersie spontană;

- stabilitate mai mare faţă de electroliţi;

- vâscozitatea soluţiilor coloizilor liofili este mult mai mare decât a solventului;

- tensiunea superficială a soluţiilor coloidale (mai ales în cazul coloizilor micelari)

este mult mai mică decât a solventului.

C2.2. Clasificare. Coloizii liofili se clasifică în două grupe distincte:

a. coloizi micelari (sau de asociaţie);

b. coloizi macromoleculari.

De interes pentru practica farmaceutică sunt soluţiile coloidale formate din

macromolecule filiforme oficializate sub denumirea de „Mucilagii”:

Mucilagiile sunt preparate farmaceutice lichide, vâscoase şi pot fi utilizate în

practica farmaceutică sau în scop terapeutic în următoarele situaţii:

- ca preparate antidiareice;

- cu acţiune emolientă (uz extern);

- corectori de gust;
- agenţi de vâscozitate;

- aglutinanţi;

- baze de unguente, geluri.

Mucilagiile pot fi invadate de microorganisme, ceea ce impune adăugarea de

conservanţi, pe lângă o ambalare corespunzătoare (în vase bine închise şi la loc
răcoros).

Conservanţii utilizaţi sunt: acid sorbic 0,1%, acid benzoic 0,1% etc.

5.2. AEROSOLI

A. Definiţie

Aerosolii farmaceutici sunt sisteme disperse eterogene la care faza internă este un
lichid sub formă de picături fine dispersate în faza externă gazoasă cu ajutorul
unor dispozitive speciale. În terapie aerosolii sunt utilizaţi pentru tratamentul
diferitelor afecţiuni ca: astm, traheite, laringite, bronşite, pneumonii cât şi în
complicaţii pulmonare pre şi postoperatorii. Substanţele active administrate sub
această formă sunt din cele mai diferite clase farmacodinamice ca
simpatomimetice, parasimpatolitice, anestezice locale, antituberculoase,
antibiotice, antihistaminice, hormoni, vitamine etc. Aerosolii sunt utilizaţi şi în
dermatologie sub formă de „spray”-uri pentru tratarea diferitelor micoze,
dermatite bacteriene cât şi cu efect sicativ, emolient etc.

5.2.2. Formularea aerosolilor

Pentru obţinerea aerosolilor farmaceutici este nevoie de:

A. substanţe active (soluţii medicamentoase);

B. propulsor;

C. recipient.

5.2.3. Prepararea aerosolilor

Aerosolii pot fi obţinuţi „ex-tempore” în momentul utilizării de către bolnav sau

personalul medical.
Prepararea se poate realiza prin două metode:

A. Metoda de condensare a fost utilizată mult în trecut, dar de importanţă mai

scăzută în prezent. Cea mai simplă metodă este realizarea aerosolului prin
aducerea soluţiei volatile la suprafaţa apei fierbinţi şi inhalarea componentelor
volatile care în contact cu căile respiratorii se condensează.

B. Metoda de dispersare. Dispersarea fazei lichide poate fi realizată mecanic

utilizând un curent de aer sau alt gaz care sub presiune obligă faza lichidă să
străbată o duză fină sau un orificiu capilar.

5.2.5. Tipuri de aerosoli

A. Aerosoli utilizaţi în afecţiuni respiratorii (aerosoli de inhalaţie)

Aerosolii utilizaţi în afecţiuni respiratorii sunt introduşi în tractul respirator odată

cu aerul inspirat.

corticosteroizi, antihistaminice etc.

B. Aerosoli uz extern

Aerosolii sunt utilizaţi din ce în ce mai mult topic în dermatologie prezentând o

serie de avantaje dintre care amintim:

- eliminarea contactului manual cu suprafaţa tratată;

- produsul este izolat de atmosfera exterioară

- administrarea este comodă.

În dermatologie aerosolii sunt utilizaţi în diferite afecţiuni ale pielii şi mucoaselor.

Aerosolii pentru uz dermatologic sunt cunoscuţi sub denumirea curentă de
„spray”-uri.

5.3. EMULSII. EMULSIONES (F.R. X)

A. Definiţie

Emulsiile sunt preparate farmaceutice lichide, mai mult sau mai puţin vâscoase,
constituite dintr-un sistem dispers, format din două faze lichide nemiscibile,
realizat cu ajutorul unor emulgatori şi sunt destinate administrării interne sau
externe (F.R. X).
La emulsii diametrul fazei interne este cuprins între 0,5-

5.3.2. Formularea emulsiilor

Emulsiile sunt compuse din următoarele părţi:

- faza dispersată (faza internă, discontinuă) compusă dintr-un anumit lichid sau
substanţe dizolvate într-un lichid sau amestec de lichide miscibile;

- faza dispersantă (mediul de dispersie sau faza continuă) care poate fi de

asemenea un anumit lichid sau amestec de lichide în care pot fi diferite substanţe
dizolvate;

- emulgatorul (sau amestecul de emulgatori).

În afară de cele trei componente principale emulsiile mai pot conţine şi auxiliari ca
de exemplulu: conservanţi, edulcoranţi, aromatizanţi etc.

5.4. SUSPENSII. SUSPENSIONES (F.R. X)

A. Definiţie

Suspensiile sunt preparate farmaceutice lichide, constituite din una sau mai multe
substanţe active insolubile, suspendate într-un mediu de dispersie lichid şi
destinate administrării interne sau externe. Din punct de vedere fizico-chimic
suspensiile sunt dispersii de particule solide în:

- mediu lichid (suspensii lichide);

- în mediu solid (exemplu: supozitoare);

- în mediu gazos (aerosoli pulverulenţi, fumul);

- sau având ca fază dispersă o bază de unguent (paste).

5.4.2. Formularea suspensiilor

A. Părţi componente ale suspensiilor

Suspensiile sunt formate din următoarele componente:

- substanţa insolubilă suspendată reprezentând faza internă;

- mediul de dispersie sau faza dispersantă (externă);

- agentul de suspendare (auxiliari).

B. Stabilitatea suspensiilor

F.R. X precizează că suspensiile pot sedimenta în timp dar după o agitare de 1-2
minute trebuie să se redisperseze iar omogenitatea să fie menţinută pe durata
administrării. Spre deosebire de emulsii, suspensiile sedimentează foarte rapid.
Dintre exigenţele calitative prevăzute la suspensii menţionăm următoarele:

- să aibă stabilitate cât mai ridicată;

- sedimentul să fie redispersabil.

C. Factorii care influenţează stabilitatea suspensiilor

Stabilitatea suspensiilor depinde de următorii factori:

- dimensiunile particulelor fazei disperse;

- vâscozitatea mediului de dispersie;

- concentraţia fazei disperse;

- forma particulelor dispersate;

- proprietăţile fizico-chimice a fazei dispersate (liofilie, liofobie etc.).

D. Tipuri de suspensii

În funcţie de modul de preparare avem două feluri de suspensii:

- suspensii defloculate;

- suspensii floculate.

D1. Suspensii defloculate. Sunt caracterizate printr-o dispersare individuală a

particulelor utilizând agenţi de suspensie care asigură umectarea fazei interne,
reducerea tensiunii superficiale şi conferirea unei sarcini electrice individuale a
particulelor. În acest tip de suspensii particulele fiind dispersate individual acestea
sedimentează cu o viteză proporţională cu masa lor. Sedimentarea este mai lentă
dar sedimentul rezultat devine compact volumul sedimentului este mai mic şi greu
redispersabil, de cele mai multe ori cimentat. Datorită acestei comportări un astfel
de tip de suspensii se poate prefera când suspensiile preparate sunt rezultat al
unei formulări magistrale care sunt în general preparate la nevoie şi utilizate
imediat după obţinere.

D2. Suspensii floculate. La acest tip de suspensii faza dispersată nu este formată
din particule individuale ci din aglomerări de particule numite „flocoane”. Spre
deosebire de suspensiile defloculate, suspensiile floculate sedimentează rapid, dar
sedimentul format este uşor redispersabil. Flocularea se produce atunci când forţa
de atracţie dintre particule depăşeşte forţa respingerii electrostatice. Volumul
sedimentului format permite evaluarea gradului de floculare a suspensiei (cu cât
volumul este mai mare cu atât suspensia are un grad de floculare mai ridicat şi
este mai acceptabilă). Pentru obţinerea suspensiilor floculate se utilizează
următoarele metode:

a) Flocularea cu electroliţi. Utilizând această metodă se neutralizează parţial

sarcina particulelor individuale cu ajutorul unor electroliţi facilitându-se astfel
agregarea (flocularea).

b) Flocularea cu ajutorul agenţilor tensioactivi. Se realizează prin utilizarea

substanţelor tensioactive în concentraţii mici dar capabile să producă flocularea;

c) Flocularea cu ajutorul agenţilor de vâscozitate. Agenţii de vâscozitate acoperă

particulele cu un strat de solvent care conţine o substanţă macromoleculară, între
lanţurile căreia se realizează punţi de legătură contribuind astfel la agregarea
particulelor individuale.

E. Agenţi de suspensie. F.R. VIII precizează că la suspensii cu un conţinut de 80%

substanţe insolubile nu se mai folosesc agenţi de suspensie. Agenţii de suspensie
au rolul:

- de a mări liofilia particulelor solide suspendate;

- de a favoriza dispersarea;

- de a micşora viteza de sedimentare;

- şi de a favoriza redispersarea sedimentului.

În tehnologia farmaceutică se utilizează următoarele tipuri de agenţi de

suspendare:

E1. Agenţi umectanţi: sunt auxiliari de importanţă deosebită mai ales când
pulberea suspendată este hidrofobă (sulfamide, sulf, camfor etc.) şi nu este
umectată de apă datorită tensiunii superficiale foarte mare de la interfaţa lichid-
solid.

Particulele substanţelor hidrofobe nu pot fi umectate datorită faptului că la

suprafaţa acestora este adsorbit un strat subţire de aer ceea ce determină o
densitate scăzută a pulberii respective. Pentru umectare se utilizează substanţe
amfifile care datorită structurii moleculare se adsorb la suprafaţa particulelor
orientându-se cu partea hidrofilă spre apă iar cu partea hidrofobă spre pulbere
eliminându-se aerul adsorbit la suprafaţă, densitatea particulelor respective
devenind mai mare şi astfel eliminându-se fenomenul de flotare.

Ca agenţi umectanţi se utilizează tenside, ca de exemplu: laurilsulfat de natriu,

polisorbaţi în concentraţii de 0,1-0,5%. Îndepărtarea aerului adsorbit la suprafaţa
particulelor se mai poate realiza şi prin triturarea energică şi îndelungată a pulberii
respective cu alcool, glicerină sau alţi agenţi de vâscozitate.

E2. Agenţi dispersanţi. Aceşti auxiliari reduc forţa de coeziune dintre particule
prin încărcarea particulelor respective cu sarcini electrice de acelaşi semn. În
această categorie pot fi incluşi următorii auxiliari: substanţe tensioactive, electroliţi
anorganici (fosfat de sodiu 1%, sulfat de sodiu 1%), electroliţi organici (citrat de
sodiu 0,5%, tartrat acid de potasiu până la 5% etc.).

E3. Agenţi stabilizanţi (agenţi de vâscozitate) sunt auxiliari care acţionează prin
mărirea vâscozităţii mediului de dispersie împiedicând sedimentarea cât şi prin
formarea unei pelicule liofile în jurul particulelor solubile dispersate. Din această
categorie de auxiliari amintim:

- mucilagiile de gumă arabică, tragacanta, alginat de sodiu, metilceluloză,

carboximetilceluloză sodică etc.;

- pulberi anorganice: bentonită, aerosil etc.

Pentru suspensiile uleioase ca agent de vâscozitate se poate utiliza: ceara,

monostearat de glicerină în concentraţii cuprinse între 1-3%.

5.4.3. Prepararea suspensiilor

Conform F.R. X suspensiile se prepară în următorul mod:

Pulberile insolubile se aduc la gradul de dispersie dorit în funcţie de modul de

administrare şi scopul terapeutic urmărit. După o pulverizare adecvată faza internă
se dispersează în faza externă completându-se cu faza continuă până la masa
prevăzută (m/m). Pentru obţinerea suspensiilor se pot utiliza diferiţi auxiliari:
agenţi de suspensie, edulcoranţi, aromatizanţi, coloranţi, conservanţi sau diferiţi
corectori de gust şi miros. Pentru prepararea suspensiilor care conţin substanţe
puternic active şi substanţe toxice masa de pulbere suspendată în flacon nu
trebuie să depăşească doza maximă pentru 24 de ore (pentru evitarea
fenomenelor toxice datorate supradozării). Suspensiile care vor fi aplicate pe plăgi,
pielea sugarului sau pe arsuri se prepară şi se conservă în condiţii care să asigure
sterilitatea produsului.

Pentru prepararea suspensiilor se folosesc două metode mai importante:

A. Prepararea prin dispersare (oficinală în F.R. X). Conform acestei metode

substanţele active sunt aduse la gradul de dispersie corespunzător după care se
dispersează în faza externă (faza lichidă). Pentru dispersarea substanţelor active
insolubile se pot utiliza metode mai simple ca: pulverizarea cu ajutorul mojarului şi
pistilului sau metode mai complexe utilizând diferite aparate (mixere acţionate
electric, aparate cu ultrasunete etc.).

B. Prepararea prin condensare. Este mai puţin utilizată în practica farmaceutică

decât metoda anterioară şi presupune precipitarea unei substanţe solubile într-un
anumit mediu urmată de suspendarea precipitatului format.

În prima metodă se porneşte de la un grad de dispersie mai mare iar prin

pulverizare faza internă este adusă la un grad de dispersie avansat. În această
metodă se porneşte de la un grad de dispersie foarte avansat (molecule, atomi) iar
prin precipitare rezultă un grad de dispersie mai mic.

Această metodă este utilizată pentru obţinerea unor preparate retard (de
exemplu: obţinerea suspensiilor injectabile de insulină) sau pentru rezolvarea unor
incompatibilităţi farmaceutice, de exemplu: în prescripţiile în care luminalul natric
este prescris alături de Papaverină hidroclorică în soluţie apoasă. Pentru rezolvarea
incompatibilităţii, Papaverina hidroclorică se precipită cu o cantitatea mică de
bicarbonat de sodiu iar precipitatul format este suspendat, în suspensia respectivă
dizolvându-se fără probleme fenobarbitaul sodic.