Deschide ferecata poartă,

Kicsikém,

Sunt acolo-ngrămădite

Tristeţi de mult uitate,

Vechituri şi gânduri părăsite,

Toane reci pe lângă soartă.

Rând pe rând am aruncat acolo,

Ca într-un pod de casă,

Atâtea lucruri care-au fost,

Desperechiate, prăfuite de uitare,

Zestre şi povară fără rost.

În jilţul fericirilor trecute,

Cu câlţii scoşi afară,

Doarme somnoros «odinioară»

(L-o cuprinde cândva cartea

Amintirii prefăcute.)

Treze stau prin colţuri drame doar schelete,

Printre ele nebunii săpate în perete,

Glume care-ncearcă nemurirea,

Spinări reci de salamandre

Subt duşumeaua minţii, prin meandre.

A trecut pe-acolo moartea şi iubirea.

Cine să le judece şi să despartă?

O, deschide ferecata poartă

Kicsikém

Nu te teme

Duhurile toate te privesc

- Unele cu drag –

Căci, albă şi fragedă,

Tu te profilezi uşoară

Ca pe un primăvăratec prag.

Şi-n jurul tău

Tremură lumina crudă de afară.