Curs 1.

Noţiunea de teologie
- origine greacă
- teos + logos = vorbire, cuvântare despre Dumnezeu,
- este prima etapa a filosofiei
- d.p.d.v.moral: teologia se identifică cu viaţa de rugăciune prin asceză (fizic şi
spiritual)
- studiul teologiei este Însuşi Dumnezeu şi iubirea Sa pentru lume
- conceptul de teologie nu este strict creştin
- În antichittaea greacă , primul care foloseşte noţiunea de teologie cu sensul de
,,vorbire despre Dumnezeu” este Platon în lucrarea Republica.
- Socrate: teologia este un mod de ,, a vorbi” despre Dumnezeu care, la rândul său,
presupune un mod de ,,a gândi” despre El. În acelaşi timp, teologia trebuie să fie o
preocupare constantă a întemeietorilor de cetate”.
- Aristotel:,, teologia este partea cea mai nobilă a ,,filosofiei primare” deoarece se ocupă
de realităţile divine, adică netrecătoare”.
- Proclus în Teologia platonică enumeră 4 modalităţii de expunere în cadrul discursului
teologic: - cu ajutorul – simbolurilor(Orfeu)
- imaginilor şi a formelor geometrice(Pitagora)
- pe calea - inspiratiei dumnezeieşti(caldeenilor)
- discursului ştiinţific(Platon)
(Fiecare din aceste modalităţi de expunere aparţine unei şcoli de iniţiere filosofică)

- Sf. Maxim : ,,teologia este ultima treaptă a vieţii duhovniceşti după apatie şi teorie”
- Sf. Ignatie :,, teologia este o cale de cunoaştere şi de comuniune tainciă cu Hristos,
adevăratul teolog care a decoperit ucenicilor iubirea deplină a lui Dumnezeu Tatăl”
- Sf. Atnasie cel Mare :,,teologia implică atât un efort moral şi spiritual cât şi un efort
intelectual”
- Sf. Grigorie de Nazianz: ,,obiectul teologiei este Taina Sf. Treimi”

1
- Evagrie Ponticul: ,, teologia este ultima treaptă a vieţii spirituale şi ea se identifică cu
contemplaţia Sfintei Treimi” . ,,dacă esti teolog roagă-te cu adevărat şi dacă te rogi cu
adevărat esti teolog”
- Toma d”Aquino:,, scopul teologiei – integrarea tuturor formelor de cunoaştere
pentru a păstra unitatea acesteia, având ca model unitatea creaţiei”
- Martin Luther consideră că datele pe care se intemeiază teologia nu sunt accesibile
pe calea raţiunii, ci pe calea credinţei.
- Schleirmacher :,,teologia este conştiinţa reflexivă a Bisericii şi de aceea nu toţi
membrii ei fac teologie, ci doar cei care se pregătesc să participe la îndrumarea
coerentă a vieţii şi activităţii eclesiale”
- Pr.D.Staniloae :,,reflecţia teologică :ceea ce este moştenire comună şi slujeşte
mântuirii credincioşilor bisericii”
Teologii: trebuie să stea în strânsă intimitatea cu viaţa de rugăciune şi
de slijire a bisericii pentru a adânci şi a înviora această slujire.
- Karl Barth:,,un teolog nu poate face teologie decât în stare de bucurie.Dar bucuria
de a face teologie, adică puterea de a trăi bucuria pe care ne-o dă Dumnezeu implică
osteneală , muncă stăruitoare”.

Noţiunea de morală
- lat. moralis – substantivul mor, moris : datină, obicei, tradiţie
- lb.gr. etica =morală
- Cicero – primul care foloseste noţiunea de morală în scrierile sale
- În opera lui Homer morala=vatra strămoşilor, locuinţa unei familii sau patria.
- În limbajul popular – în sens moral = legea sau norma întemeiată pe datină
- În NT: I Cor. 15,33:Nu vă lasaţi înşelaţii. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.
- Tradiţia se întemeiază la rândul ei pe modul de a defini şi interpreta omul şi
existnţa sa în lume, plecând de la Dumnezeu Omul Iisus Hristos.
- Morala autentică pleacă de la o tradiţie
- Morala creştină este teo-nomă=hristonomă.
- Noţiunea de morală este strâns legată cu cea de teologie. Orice comportament
uman pleacă de la o anumită viziune despre om şi lume, omul şi relaţia lui cu

2
 Dumnezeu
- Teologia ca - expresie obiectivă –criteriul noetic al vieţii morale
- expresie concretă – criteriul ei esenţial (comuniunea cu Dumnezue
Tatăl,prin Fiul în Duhul Sfânt)

- Teologia morală - disciplină sistematică,

- se întemeiază prin Revelaţiei,
- Revelaţia se păstrează în Biserică prin Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie
- analizează critic şi prezintă metodic (ştiinţific)principiile vieţii
morale creştine
A sistematiza=a pune în ordine cunoştinţele şi scopul este de a răspunde solicitării
Bisericilor.
D.p.d.v.moral- revelatia=descoperirea treptată a ceea ce spune Dumnezeu

Spirit critic= a deosebi lucrurile bune de cele rele, discernământ duhovnicesc,

deosebirea duhurilor, dreaptă socotinţă, darul deosebirii.
Sf. Antonie cel Mare:,,Cea mai mare virtute este spiritul critic”.
Aristotel:,,calea de mijloc între 2 extreme este virtutea”
Critic vine din lb. gr. şi defineşte pe omul care se străduie să distingă ceea ce are
valoare de ceea ce nu are valoare în existenta sa.
- Caracterul ştiinţific al teologiei morale: - se consideră că are valoare ştiinţifică
doar cunoaşterea obiectivă(subiect şi obiect) (I.Kant – obiectiv=ceea ce este primit
de toate conştiinţele şi în toate timpurile) , subiectiv=ceea ce-i strict individual.
Cunoaşterea obiectivă :
- obiectul este opus subiectului, a cunoaşte înseamnă a sesiza obiectul de cercetare
aşa cum este el ,,în sine”, fără implicarea unor elemente de natură subiectivă
Teologia morală are caracter ştiinţific deoarece este o disciplină teologică cu criterii
şi metode specifice de abordare a obiectului său.

Metoda
Lb.gr. meta şi odos =mijloc, cale, mod de expunere

3
2 metode principale: - deductivă (deducţie, raţionament)
- inductivă (observaţie şi experiment)
Teologia morală deductivă (scolastică)
– deduce un adevăr moral din unul dogmatic
– pune accentul pe teorie , nu pe viaţa personală si comunitara a omului

Teologia moarlă inductivă (cazuistică)

– observă cazuri de conştiinţă,concrete sau presupuse
– catolicii au vrut să facă această metodă o disciplină de sine stătătoare
– această metodă transformă teologia morală într-un ,,cod de legi” ce duce la
rigorism ( care conduce la disperare prin neputinţă) şi laxism moral(care duce la
abandonarea sau neglijarea normelor morale)
– teologia morala actuala nu acceptă cazuismul ca metodă unică de studiu.

Fundamentul teologiei morale îl constituie revelaţia dumnezeiască,iar aceste metode

sunt insuficiente.

Metoda ascetică:
- specifică teologiei răsăritene
- pune accent pe caracterul practic al vieţii morale prin 3 etape ale vieţii spirituale:
▪ purificarea de patimi prin practicarea virtuţilor
▪ iluminarea sensurilor dumnezeieşti tăinuite în creaţie şi
în natura umană
▪ unirea sau comuniunea cu Dumnezeu prin rugăciune
continuă.
- folosită în Ascetică şi Mistică şi în tratate de teologie catolică.

Metoda hermeneutică
Lb. gr. Hermeneutică=a exprima, a traduce, a interpreta, a juta pe cineva să înţeleagă.
Prima regula hermeneutică: II Cor.3, 6: ,,Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai NT,
nu ai literei, ci ai duhului;pentru că litera ucide, iar duhul face viu”.

4
- Origen a propus metoda hermeneutică
2 sensuri fundamentale:
- literal (litera însăşi)
- spiritual(înţelegerea spirituală a textului)
Acceptate aceste 2 sensuri permit interpretarea alegorică a textelor biblice căreia i se
va adăuga un fundament ontologic.
Exemplu: Origen pleacă de la distincţia celor trei niveluri ale existenţei umane:trup,
suflet, spirit - interpretare somatică- ce pune în evidenţă sensul literal, istoric,
gramatical.
Interpretare psihică- ce pune în evidenţă sensul moral
Interpretare spirituală- ce dezvăluie sensul alegoric sau misric

În Evul Mediu – teorii de interpretare:

- literală
- morală- ce trebuie să faci
- alegorică – ce trebuie să crezi
- anagogică – la ce trebuie să tinzi

În epoca modernă – hermeneutica s-a transformat dintr-o metodă de interpretare a

textelor sacre sau profanr, într-o hermeneutică generală care atinge întreaga activitate
de interpretare şi înţelegere a omului
- este folosită în teologia morală.

Sugestii pt examen:
1. Etimologia conceptelor:teologie, morală, metodă, spirit critic
2. Continut semnatic
3. Cum definesc Sf. Pr. teologia
4. Metoda în opera lui Homer
5. Cele 4 metode

5
 Curs 2

Vocaţia morală
Omul=fiinţă religioasă
Iudeo-creştinii: omul=fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
Teologul de azi: omul=fiinţă purtătoare de ,,logos”(raţiune şi sens)
D.p.d.v. teologic omul este ,,icoană (imagine) a lui Dumnezeu pe pământ”(Geneză
2,7), chipul lui Dumnezeu, persoană unică, irepetabilă.
,,Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Geneză 1, 26)
- versetul 27: Şi a făcut Dumnezue pe om după chipul Său;.... a făcut bărbat şi
femeie” (aceste versete conferă demnitatea omului, diferenţa dintre chip şi asemănare,
şi urmărirea unui urcuş existenţial)
Filosofii: omul=microcosmos (o lume mică într-o lume mare)
Sf. Părinţi: - au văzut reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, în capacitatea sa de a
fi,,stăpân” al creaţiei sensibile şi al trupului său.
Alţii au considerat că mintea sau raţiunea reflectă în mod depsebit chipiul lui
Dumnezeu
Alţii l-au asimilat cu toate cele 3 facultaţi spirituale: - minte, voină, simţire.
Teologia morală: Omul este o fiinţă ce nu poate fi definită într-un întreg pentru că
poartă chipul Celui ce nu poate fi definit.
Sf. Părinţi au reuţit să depăşească dilemele antropologiei anicice, a dualismului dintre
spirit şi materie şi dintre trup şi suflet.
Chip = icoană, asemănarea în potenţă
Chipul adevărat a lui Dumnezeu este Hristos
Asemănarea =scopul, ţelul la care trebuie să ajungă printr-o acţiune care respectă voia
lui Dumnezeu.
VT: nu există diferenţiere între chip şi asemănare
Conţinutul chipului: Fiul chipul lui Dumnezeu
Epistola către Coloseni : iconă a lui Dumnezeu este Fiul ,,omul este creat după
chipul Fiului, a Logosului sau a Cuvântului lui Dumnezeu”(Fiul=Arhetipul nostru)
Omul este icoana lui Dumnezeu Treime pentru a arăta subordinaţionismul.

6
,,Pentru El,întru El şi prin El au fost aduse toate la fiinţă” Ap. Pavel
Chipul se referă la calitea omului de a fi persoană.
Persoana este ipostasul naturii, este liberă, este o parte ce poartă în ea întregul naturii
sale
Astăzi : persona este aproape identică cu individul
Teologia morală: persoana este o fiinţă ce are însuşiri comune şi cu alte persoane, dar
şi unice şi irepetabile. Persoana diferă de individ. În Sf. Scrispură: iubirea este calea
reală şi integrală de cunoaştere a omului ca persoană, ci nu raţiunea.
Geneză: bărbatul şi femeia :un singur trup, o singură natură- care se ipostaziază în 2
persoane
Fer. Augustin pleacă de la psihologia chipului sau a icoanei lui Dumnezeu cu cele 3
facultaţi ale sufletului: gândirea, voinţa,sentimentul
Dumnezeu Tatăl – identificat cu mintea omului
Fiul- raţiunea
Duhul Sfânt – trupul omului (care nu este închisoare, ci templul Duhului Sfânt)
Sf. Grigorie Palama - ,,chipul lui Dumnezeu din om se referă la omul integral: trup şi
suflet, unitatea lor asigurată prin har”
În Geneză omul =trup însufleţit, suflet viu
VT: trupul=carne
NT: trupul=unitatea persoanei, carne (întregul orizont al existenţei omului
În sens moral carnea=realitatea păcatului.(Omul trupesc este păcătos pentru că are
un trup şi trupul ar fi cauza şi sediul păcatului)
Trup+carne în strânsă legătruă cu suflet+duh
VT: - suflet în ebraică nefes – manifestarea în planul realităţii sensibile a
individualităţii omului
- duhul în ebraică ruah – vine de la Dumnezeu şi se întoarce la El.
Platon: sufletul este puterea vitală care determină mişcarea trupului
Adevăratul suflet este spiritul care este sediul raţiunii, este nemuritor, se opune
trupului , nu este simplă materie, este trup însufleţit.
Ap. Pavel: - în Ep. I Cor. Vorbeşte de trup firesc sau psihic şi trup duhovnicesc.

7
Omul întreg(suflet+trup) este fie om firesc(psihologic, omul carne)sau om
duhovnicesc(omul care îşi deschide mintea spre lucrarea lui Dumnezeu, omul sfinţit
prin har)
Sf. Maxim: Lumea în care trăim , dacă o luăm ca dar a lui Dumnezeu ne duce la
cunoaştere, iar dacă o privim ca un lucru neutru dobândim duplicitatea(binele
amesrecat cu raul).

Omul psihologic rămâne la tensiunea dintre plăcere şi durere, dar are tensinţa de a
fugi de durere
Omul duhovnicesc îşi asumă prin credinţa In Hristos gândirea bună.

Vocaţia – lb.lat. vocaţio,-onis =invitaţie (la masa), citaţie(în justiţie)

Teologia morala: vocaţia presupune invitaţia pe care Dumnezeu i-o face omului
pentru a-şi asuma existenţa în comuniune cu El şi răspunsul concret pe care acesta
trebuie să-l dea acestei invitaţii.
Înţeleasă ca dar a lui Dumnezeu vocaţia are următoarele caracteristicii:
 act al iubirii creatoare a lui Dumnezeu care cheamă pe om ,,pe nume”şi-i
dă, un nume de cinste”înainte ca el să ştie acest lucru
 dar universal prin care fiecare persoană poate trăi în comuniune cu
Dumnezeu şi cu alte persoane, care formează o singură familie umană
capabilă de dialog şi solidaritate între promovarea şi realizarea demnităţii
sale.
 realitate dinamică întrucât Dumnezeu îl chaemă pe om în fiecare moment
al vieţii sale pentru a fi o manifestare vie iubirii Sle pentru umasnitste.
Omul devine conştient de acest lucru printr-un dialog intim şi permanent cu
Dumnezeu şi cu semenii săi.
 Chemare la comuniune cu Hristos (punctul culminant al vocaţiei)
 Creştinul dobândeşte calitatea de ,,fiu” a lui Dumnezeu
 Fiecare creştin îşi asumă vocaţia fundamentală ca dar personal al Duhului
Sdânt
Darul este diferit de har şi diferit de vocaţie.

8
 Darul este lucrarea harului în fiinţa noastră.
Filosofii: vocaţia=micro-cosmos(lume mică ce recapitulează în sine lumea mare
macro-cosmosul)
Vocaţia poetică şi sacerdotală a omului Sf. Maxim în Mistagosia)caracteristicii:
 distincţia dintre energiile necreate ale lui Dumnezue şi energiile create a le lumii
 distincţia în cadrul lumii create , dintre lumea îngerilor(inteligibilă) şi lumea
oamenilor(sensibilă)
 distincţia în cadrul lumii sensibile dintre cer şi pământ
 distincţia pe pământ , dintre Paradis şi restul pământului
 distincţia , în paradis dintre bărbat şi femeie

Def. Vocaţia originală a omului a fost aceea de a depăşi orice dualism agresiv dintre
ele şi de a recapitula întregul univers sensibil în fiinţa sa îndumnezeindu-se împreună
cu el prin comuniunea cu Dumnezeu.
Ignorarea vocaţiei de către om: expresia păcatului ca eşec al libertăţii şi neputinţa în
realizarea de către fiecare persoană, a vocaţiei sale originare.
Eşecul vocaţiei=păcatul
Sf. Maxim:
- păcatul este eşec al vocaţiei originare a omului este condamnabil pentru că este
săvârşit cu intenţie, însă natura coruptă prin păcat nu poate fi condamnabile
- păcatul ca eşec al vocaţiei noastre originare ne ajută să conştientizîm faptul că
suntem separaţi de Dumnezeu şi ca atare, separaţi de izvorul vieţii şi pelerini spre
moarte.

Sugestii pt examen:
1. Conceptul de om, chip, asemănare, suflet, trup, om duhovnicesc, om psihologic,
persoană, omul întreg, vocaţie, darul ,vocaţia originală, ignorarea vocaţiei,
eşecul vocaţiei
2. Caracteristicile vocaţiei
3. Sf. Maxim cu cele 2 vocaţii

9
Curs 3
Ordinea morală
Ordine: - o bună rânduială
- din lb.lat. ordo, ordinis = armonie, frumuseţe a lucrurilor
Conceptul de ordine este legat de conceptul de normă, măsură, lege după care
judecăm lucrurile şi fiinţele dacă sunt în ordine sau în dezordine.
- filosofia greacă şi teologia creştină : - ordinea este întreg universul şi omul
- epoca modernă: - universul un ansamblu constituit din părţi separate care pot să intre
în interacţiune, aşa cum intră în interacţiune părţile unei maşini sau ale unui
mecanism.
Noţiunea de coordonată: o funcţie de ,,ordonare” şi intrebuinţarea ei în contextul noii
viziuni mecanice despre univers ce avea ca scop ,,ordonarea”percepţiei şi a gândirii în
acord cu această nouă viziune.
Aristotel: ,,Universul - un organism viu ca şi omul” – măsură internă a fiecărui lucru.
În viziunea creştină: temeiul ordinii este Logosul personal şi transcendent al lui
Dumnezeu care este, în acelaşi timp, imanent, prin energiile necreate ce susţin ordinea
şi armonia creaţiei sau a universului.
În gândirea creştină: ordinea a foat legată de conceptul de ierarhie(prezentă pentru
prima dată în operele Sf. Dionisie Areopagitul)
Ierarhie din gr. =origine, principiu sacru
Ordinea are o origine şi un principiu sacru.(Sf.Dionisie), este un dar a lui
Daumnezeu, o vocaţie pentru făpturile raţionale
Ierarhia =o rânduială, o cunoaştere şi o lucrare sfântă care duce la asemănarea cu
modelul dumnezeiesc şi este înălţată spre iluminările date ei de Dumnezeu, pe măsura
imitării Lui.(Sf. Dionisie Areopagitul)
Dezordinea= a generat poluare, distrungere a echilibrului natural, suprapoluare,
neajutorare, disperare.(David Bohm)
Ordinea morală: - nu este separată de cel de ordine în general
- omul este purtătorul ei
- presupune ordinea şi armonia universului

10
 Pr. Staniloae: Ordinea fizică a lumii şi raţionalitatea pe care o presupune este un dat
prealabil pentru ordinea logică, ce se manifestă în domeniul gândirii umane.
C.Noica: câmpul logic=aceea situaţie în care întregul este în parte. Dacă se schimbă
ordinea lumii se schimbă omul.
Sunt 4 niveluri de ordine:
- fizică – substanţa universului
- biologică – fiinţelor vii
- logică – a fiinţelor raţionale, a îngerilor, a omului
- ordinea îngerilor şi a oamenilor care ţine de săvârşirea binelui.
Libertatea ţine de ordinea morală (ordinea săvârşirii binelui).
Ordinea morală= este construită din totalitatea acţiunilor, faptelor omului, săvârşite
în mod liber şi conştient.
Faptele morale=fapte săvârşite în mod liber, conştient cu un anumit scop.fapte bune.
Faptele imorale=faptele rele.
Subiectul ordinii morale este persona nu colectivitatea.
Moralitatea faptelor umane este însuşurea pe care o săvârşeştc faptele prin
raportatea lor la legea morală.
Faptele se numesc moral bune cand între fapta săvârşită liber din voinţă şi legea
morală poate fi un raport pozitiv.
Fapta se numeste moral rea când este un raport negativ.
Faptele conştiente=faptele morale în sine
Esenţa ordinii morale constă în raportul dintre faptă şi lege.
Expresia voinţei lui Dumnezeu =legea morală creşină
Ordinea morală creştină este constituită din totalitatea faptelor noastre raportate la
legea morală creştină (Decalogul şi Fericirile)
Temeiul pe care se zideşte ordinea morală creştină:
- Comuniunea de iubire dintre Tatăl , Fiul şi Dudul Dfânt.
- Ordinea morală creştină este cunoscută prin Unsul lui Dumnezeu (Fiul Său) bazat
pe unirea ipostatică.
- Duhovnicesc şi eclezial Duhul Sfânt se pogoară asupra fiecăruia sub chip de
limbăă de foc.

11
 Fiinţa ordinii morale creştine constă între raportul dintre faptă şi voia lui Dumnezeu
descoperită în Hristos. Fiinţa ordinii morale creştine este însuşi Hristos pentru că în
poruncile pe care ni le dă vorbeşte El personal conştiinţei noastre morale.
Păstrarea ordinii morale creştine se face prin păstrarea poruncilor.
Sf. Marcu Ascetul: ,,Hristos este ascuns în poruncile Sale”
Avem acces la comuniunea cu Hristos prin aceste porunci.
Calitatea relaţiei noastre cu Dumnezeu=păstrarea porunilor.
Valoarea binelui trebuie să fie aşezat la temelia oricărei activităţii morale.(Socrate)
Ştiinţa=cunoaşterea de sine.
Binele este sensul lumii şi raţiunea care stăpâneşte această lume(Platon).
Înălţarea omului spre bine se face doar printr-o purificare a minţii pentru a o elibera de
atracţia materiei.
Materia=închisoare a sufletului
Binele ca valoare morală în spiritualitatea creşetină este raportat la viaţa de
comuniune a Sf. Treimi, descoperită lumii prin întruparea Mântuitorului.
Hristos este izvorul şi temeiul absolut al oricărui vine moral şi deasemeni este
cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu care.l cheamă la comuniune ca menire
fundamentală a existenţei sale.
Sf. Marcu Ascetul:,,Domnul este ascuns în poruncile Sale şi cei ce-l caută pe El Îl
găsesc pe măsura împlinirii lor”

Sugesţii pt examen:
1. Conceptele ordine, ordine morală, normă, ierarhie, bine, materie, câmp logic,
2. Relaţia dintre ordine şi lume
3. Moralitatea faptelor omeneşti
4. Fiinţa şi specificul ordinii morale
5. ordinea fizică şi morală
6. temeiul pe care se zideşte ordinea
7. cele 4 niveluri de ordine

12
 Curs 4
Noţiunea de ordine morală în Sf. Scriptură.

- ordinea este expresia unei lumi integrate

- cunoaşterea ştiinţifică a lumii reprezintă scopul fundamental al civilizaţiei actuale
- omul ca subiect cunoscător poate să sporească ordinea existentă în lume plecând
de la spaţiul său de indeterminare, poate să introducă în ea elemente ale dezordinii, în
funcţie de starea sa spirituală, de intenţia cu care se aşează orizontul cunoaşterii lumii.
2 intenţii sau atitudinii:
- pozitivă (mentalitatea contemăporană)
- poetică sau contemplativă
Acestea pot exista faţă de ordinea lumii în aceiaşi persoană dacă i se cultivă de la
început toate facultaţile sale spirituale şi nu doar capacitatea sa intelectuală şi dorinţa
de posesiune a fiinţelor şi a lucrurilor
- omul este o sinteză a cosmosului
- elementele prezente în ordinea cosmică există în natura fizică a omului
- omul=ipostasul său conştient şi responsabil
Ordinea fizică şi biologică – domeniul de cercetare a ştiinţelor pozitive
Ordinea specific umană (ordinea morală, logică şi estetică) – domeniul de cercetare a
ştiinţelor normative(judecăţi de valoare care se instituie ca legi a Binelui, Adevărului
şi Frumosului, după care aspiră orice persoană umană).
Dezordinea –element perturbator, accident, întâmplare nefericită care apare şi tulbură
ordinea şi frumuseţea lumii.
Ordinea – este un dat ontologic necesar.
Eşecul libertăţii şi a responsaabilităţii omului transformă spaţiul de indeterminare în
izvor de dezordine.
Primele 9 capitole ale Sf. Scripturi : – orizont al metaistoriei- care aparţine trecutului
şi prezentului nostru existenţial.
Reverenţă=act de convertire a minţii, o metanie fără de care riscăm să profanăm
,,legile” sau ,,rânduiala” unei invitaţii şi să ne arătăm a fi oaspeţi nedemni de onoare ce
ni s-a făcut.

13
 Sf. Scriptură – ordinea şi dezordinea în lume
1. Dumnezue a creat lumea prin Cuvântul Său – prima manifestare a actului
creator :Să fie lumină.(lumina este energia lumii noastre sensibile (fizica
cuantică))
Perspectivă biblică: lumina =sistemul energie – materie este temeiul
penultim(ultimul temei este energia necreată şi voinţa creatoare a lui Dumnezeu)
Dumnezeu este numit cu numele de Elohim(Cele 3 Persoane ale Sf. Treimi), Duhul lui
Dumnezeu (Ruah), Cuvântul Său (Dabar)
A crea în lb. ebraică bara=exprimă ideea că Dumnezeu a creat lumea din nimic,
printr-o hotărâre şi o manifestare liberă a voinţei Sale creatoare.
Verbul bara este folosit în 3 versete ale cap. 1 din Geneză:
- crearea pământului şi a cosmosului(v.1)
- crearea animalelor(v.21)
- crearea omului(v.27)
Folosirea verbului bara în cel 3 momete diferite ale creatiei exprimă 3 momente
fundamentale ale actului creator şi 3 discontinuităţi esenţiale care au apărut şi s-au
menţinut în creaţie:
- crearea sistemului energie-materie
- crearea vieţii
- crearea omului

Asah=a face, a aşeza în rânduială, a organiza ceva existent şi nu a crea din nimic

Expresia ,,La început” tradusă : în început, dintru început, întru început

Se foloseşte ,, întru început”deoarece ,,întru” înseamnă şi ,,în” şi ,,înspre” (C. Noica)
,,Întru început”- folosit în primul verset al Genezei (La început a făcut Dumnezeu
cerul şi pământul) şi în primul verset al Ev.după Ioan( La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul)
Dumnezeu –Cuvântul este temeiul ordinii lumii şi finalitatea ei.

14
Duhul Sfânt este cel care pune în mişcare ordinea lumii spre finalitatea ei( în Geneză
expresia: ,,şi a văzut Dumnezeu că este bine......,,a privit toate câte a creat şi iată erau
bune foarte (Gen.1,30)
Ordinea ierarhică:
- ,,dimineaţă” poartă în sine ,,amurgul” şi fiecare amurg vesteşte bucuria unui nou
început al creaţiei.
- Ritmul seară –dimineaţă care marchează zilele creaţiei ne descoperă ordinea
ierahică.
Sf. Grigorie de Nissa : ,,întreg cosmosul se înalţă treptat către om,,termenul ultim al
aspiraţiei Sale””, iar Sf. Dionisie Areopagitul a completat:,,ultima aspiraţie a
cosmosului nu este omul, ci Dumnezeu”.
Exemplu:
Dacă folosim o expresie actuală pentru ceea ce a spus Sf. Dionisie, am putea spune că
lumina are o dublă semnificaţie: - lumina fizică(temeiul ordinii fizice)
- lumina spirituală, lumina informaţie(temeiul atât al
ordinii fizice cât şi al ordinii spirituale şi morale a omului)
Este vorba de lumina Duhului Lui Dumnezeu sau a harului, cu care a fost informat
Omul în ziua creerii sale (Gen.2,7)
Prima zi a Omului în lume începe în seara zilei a 6-a - zi de mare bucurie pt.
Cosmosul întreg. Geneza ne spuen că Dumnezeu şi-a împlinit lucrarea în ziua a 6-a,
iar în a 7-a zi ,,S-a odihnit detoate lucrurile Sale pe care le-a creat” (Gen. 2,3).
Odihna- un alt mod de a lucra şi de a fi prezent în creaţie (Dumnezeu se odihneşte în
sufletul Omului)
Ziua a 7-a (Sabatul): - nu mai are seară şi dimineaţă
- ritmul cosmic al timpului are o altă semnificaţie (devine timp
liturgic, timp rostitor al unei alte ordini în existenţa creată, ordinea lui ,,a fi” în
comuniune cu Dumnezeu Tatăl, prin Fiul în Duhul Sfânt)
- stare normală ( a fi întru Dumnezeu) este dar a lui Dumnezeu
ăar păstrarea darului reprezintă vocaţia originară a Omului.De această vocaţie vorbeşte
psalmistul :,,Voi sunteţi dumnezei, fii ai Celui Preînalt”(Ps.82,6)- pozitia Omului în
creaţie este unică.

15
 Noţiunea de Om folosită în Geneză
- natura universală a Omului care se ipostaziază, se personalizează, într-un mod
specific bărbat-femeie.
- Cuplul bărbat-femeie se vorbeşte în Gen 1,27: ,,şi a creat Dumnezeu pe
Om(Adam) după chipul Său;după chipul său l-a creat;a creat bărbat şi femeie”
- Omul=icoană sau chip a lui Dumnezeu pe pământ
Hermeneutica teologică consideră cî în fiecare persoană umană există o dimensiune
masculină şi una feminină.
Hermeneutica patristică: - mintea=icoana Logosului lui Dumnezeu
- inima=simbolul creaţiei Sale
Relaţia minte-inimă este asemenea cu relaţia mire-mireasă.
Mintea şi inima trebuie să treacă prin experienţa cununiei al cărei săvârşitor este
Logosul, prin harul Sf. Duh.
Cununia interioară trebuie să preceadă cununia exterioară dintre bărbat şi femeie şi
realizarea ei presupune anumite exigenţe:,,Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar
din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca
din el vei muri negreşit”
Sf. Maxim
Pomul cunoştinţei binelui şi a răului semnifică întreg cosmosul sensibil, de care omul
este legat ontologic prin natura sa fizică, prin cele 5 simţuri ale sale.
Cosmosul sensibil=lumea în care trăieşte omul dacă este privită ca dar şi în Duhul
lui Dumnezeu îl conduce pe om la cunoaşterea binelui, dacă este privită ca instrument
de plăcere şi desfătare a simţurilor îi oferă cunoaşterea răului.
Annick de Souzenelle: pomul cunoştinţei binelui şi răului identificat cu natura bipolară
a omului.
Sf. Vasile cel Mare: - chipul =asemănarea în starea ei virtuală
- asemănarea=chipul lui Dumnezeu actualizat în om printr-o
împreună lucrare a sa cu Dumnezeu.

În spatiul comuniunii cu Dumnezeu apar cele 2 noţiunii:

Binele – care se identifică cu lumina interioară a fiinţei în comuniune cu Dumnezeu

16
Răul – care se identifică cu întunericul fiinţei când omul nu mai simte prezenţa lui
Dumezeu.

Dezordinea lumii ,,în afara lui Dumnezeu”

Perspectiva ontologica: - noi nu putem fi niciodată ,,în afara lui Dumnezeu”pentru că
întru El ,,ne mişcăm,vieţuim şi suntem”.
Expresiile a fi ,,întru” şi ,,în afară” din Geneză sunt interpretate ca fiind generaţia
adamică care nu au început un ,,război”împotriva lui Dumnzeu, dar au dorit să devină
dumnezei, fără ajutorul lui Dumnezeu şi din această cauză a intrat sâmânţa dezordinii
(şarpele) în ordinea creaţiei.
Şarpele s-a adresat mai întâi femeii (IŞA în ebraică)-partea neîmplinită a Omului,
feminul interior,inconştientul dorinţelor, care este expus mereu la tentaţii, fără ca ele
să fie conţtienţizate pe deplin.
Primul gest al şarpelui : - instrăinarea femeii de conştiinţa prezenţei lui Dumenzeu,
ca şi cum Dumnezeu ar fi ,,în afara”existenşei ei: Dumnezeu a zis, El, oare, să nu
mâncaţi roade din orice pom din rai? – întrebarea încearcă să provoace îndoială în
iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu, sugerând faptul că Dumnezeu nu a dăruit totul
Omului pentru că ceea ce avea mai bun a păstrat pentru El.
Răspunsul Omului dat şarpelui este corect:,,Roade din pomii raiului putem să
mâncăm, numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu să nu
mâncaţi din el, nici să vă atingeţi, ca să nu muriţi”(Gen.3,2-3)
Al 2-lea gest al şarpelui: ,,Nu , nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care
veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi
răul”(Gen.3. 4-5)
Omul nu rezistă deoarece rodul pomului i s-a părut ,,bun”de mâncat şi ,,plăcut” la
vedere şi ,,vrednic” de dorit(Gen.3,6)
Natura feminiă a Omului,,inima sa” a gustat mai întâi din rodul pomului şi apoi a
gustat natura sa masculină ,,mintea sa” – devenind prin acest act existenţial o fiinţă
autonomă şi autosuficientă.
Omul se decoperă ca fiinţă separată de Dumnezue, de semenii săi şi de întreaga
creaţie. Când ,,ochii”i se deschid nu mai vede frumusezea şi iubirea lui Dumnezeu, ci

17
vede propria sa ,,goliciune”(Gen.3,7), propria sa fiinţă golită de slava ,,chipului” pe
care-l purtaa din ziua în care Duhul lui Dumnezeu ,,a suflat asupra lui”.
Omul se ascunde de ,,faţa lui Dumnezeu”pentru că se simte vinovat de trădare si
infidelitate. Îl cuprinde sentimentul ruşinii(sâmbure de demnitate păstrat în Omul
infidel şi trădător, care încearcă să-şi facă acoperăminte din frunze de smochin, adică
din ,,frunzele”unei cunoaşteri întemeiată pe violenţă şi nu pe comuniune)
Acoperămintele nu sunt suficiente pentru a vindeca răul şi de asta Dumnezeu intervine
şi spune:,,Adame, unde eşti?unde este demnitatea ta? Tu care esti ,,icoana” lui
Dumnezeupr pământ mai exişti?(Gen.3,9)”, iar răspunsul :,,Am auzit glasul Tău în rai
şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns(Gen.3,10).
,,Am auzit glasul tău” – sugerează viaţa omului nu se mai desfăşura ,,întru
Dumnezeu”, iar harul Sf. Duh nu mai era orizontul ,,împărăţiei” omului. Omul ,aude
„ glasul ,,din afară”, ca o ameninţare.
Scoaterea în evidenţă a dezordinii:
Adam spune: ,,femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine,aceea mi-a dat din pom şi am
mâncat”(exprimă faptul că în conştiinţa sa Omul nu se mai preocupă de relaţia sa cu
Dumnezeu şi cu semenii, ci de auatoapărarea individualităţii sale egocentrice). Jean
Paul Sartre:,,căderea mea originară este existenţa altuia”
Femeia spune:,,şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat”(Gen.3, 12-13)

Relaţia dintre Adam - IŞ şi Adam –IŞA

IŞ – masculinul, simbolul logosului, raţiunii
IŞA – femininul, simbolul sentimentului, al părţii afective din natura umană.
Fără cununia dintre acestea nu există ordine şi armonioe în persoana umană.
Cununia dintre IŞ şi IŞA începe în momentul în care este chemat de Dumnezeu să de
nume tuturor animalelor Pământului.
Animalele – animale interioare, care locuiesc pământul interior (adamah), adică
energiile creaţiei care ,,locuiesc” în sufletul său şi pe care le deschide spre energii
necreate ale Sf. Duh.
Deschiderea- are ca scop ultim ,,asemănarea” Omului cu Dumnezeu în iubire şi în
sfinţenie.

18
Asemănarea – ţinta finală dintre : - minte şi inimă ,
- om şi creaţie
- Dumnezeu şi creaţie
Pentru a veni în ajutorul Omului Dumnezeu îl ,,adoarme”pentru a parcurge etapele
acestui proces şi îi aşează ,,în faţa” sa pe IŞA.
Adormirea este ,,trezirea”minunată a Omului prin care el devine conştient că este IŞ
şi IŞA, mire şi mireasă.
Şarpele – imaginea diavolului, împiedică cununia .
După această separare Omul nu o mai recunoaşte pe IŞA, ca fiind identică cu el şi îi
dă un alt nume EVA=viaţă.
Annik de Souzenelle : Eva= Havah – feminitatea biologică.

Noul mire al Omului este dorinţa satanică de ,,a avea” şi de ,,a stăpâni” care-l
conduce spre sclavie şi moarte.
,,în sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea, până te vei întoarce în pământul din care
eşti luat, căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”(Gen. 3. 19)
Interpretare: - omul este atenţionat că prin ispita diavolului a devenit prozonierul
activităţilor sale risipite, prizonierul dorinţelor de stăpânire, de care el nu va putea
scăpa până nu va înţelege că pământul sau cosmosul său interior trebuie reaşezat în
ordine, cultivat şi însămânţat cu seminţele luminii Logosului.
Întoarcerea nu este ,,în pământ”, ci ,,spre pământ” ce reprezintă iubirea corectă a
lui care este dificilă deorece a fost separat de Dumnezeu şi subordonat tentaţiei
diavolului(duşmanul interior)- textul biblic: ,,Duşmănie voi pune între tine şi
femeie(işa), între sământa ta şi sămânţa ei, aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei
înţepa călcâiul”(Gen. 3, 15)
Căderea în întuneric – cădere în ură, infidelitate, nerecunoştinţă.
Duşmănia dintre logosul uman şi logosul diabolic este expresia luptei dintre lu,ină şi
întuneric, iubire şi ură, viaţă şi moarte, comuniune şi separare.
Călcâiul= simbolul rădăcinii Arborelui cunoaşterii care este Omul.

19
,,sămânţa femeii îţi va zdrobi capul”(Gen.3,15) – restaurare a ordinii creaţiei întru
Dumnezeu pe o cale dureroasă, ce se va dessfăşura în orizontul tensionat, deoarece
dezordinea a pătruns în creaţie datorită libertăţii de alege a omului şi nu poate fi
reparată decât prin respectarea libertăţii totale a omului.
Creşterea dezordinii în creaţie
Sâmânţa dezordinii – păcatul original (,,Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin
păcat moarte”Rom.5,12) – neatingerea asemănării cu Dumnezeu, eşec al iubirii.
Păcatul lui Adam – atitudine interioară de infidelitate
Moartea(sfârşitul existenţei noastre fizice) – prima consecinţi a păcatului
Sensul ebraic al noţiunii de moarte =a se muta, mutare
Sf. Ap. Pavel vorbeşte de această mutare afirmând că Omul este călător ,,din slavă în
slavă” şi din putere în putere”,până la vârsta bărbatului desăvârşit, care este Hristos.
Exemplu:Aceasta poate fi asemănată cu suscesiunea mutaţiilor în ritmul bipolar
moarte-învivere , cu creşterea unui copil în pântecele mamei care în momentul naşterii
,,moare” pentru o lume şi ,,se naşte” în altă lume.
Moarte în sens de mutare este strâns legată de ideea de maternitate.
Sf. Maxim :,,moartea şi învierea sunt constitutive Omului”
Pentru a scăpa de imaginea morţii înspăimântătoare Adam a fost scos din Paradis
pentru a lucra pământul din care fusese luat (Gen.3,23), dar înainte de asta Dumnezeu
,,a făcut lui Adam şi femeii lui(işa) îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat(Gen.3,21)
Piele în ebraică partea neîmplinită a Omului
Îmbrăcămintea în haine de piele – ect de distanţare a lui Dumnezeu pentru ca Omul
să experieze singur consecinţele infidelităţii sale.
Transferul din planul spiritual în planul instinctual:
,,Izgonind pe Adm, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi
sabie de flacără vâlvâitoare (serafimii , care vine de la vb. Seraf=a străluci), să
păzească drumul către pomul vieţii”(Gen.3, 24)
Izgonirea=autoizgonire, autoînstrăinare
Ieşirea din Paradis – ieşirea din grădina bucuriei , iar omul ieşit din Paradis este
exterior lui însuşi.
Pomul vieţii =prinos de înţelepciune

20
 Prezenta heruvimilor şi serafinimor :
- distanţa care a apărut între Dumnezeu şi Om
- prezenţa lui Dumnezeu în preajma omului pentru a-i transmite înţelepciune,
lumină şi căldură spirituală de care are nevoie pentru a se întoarce în ,,grădina
bucurie”

Căderea în dezordine nu a cauzat o separare toală de Dumnezeu deoarece Adam a

cunoscut pe Eva care a zîmislit pe Cain. Aceasta conştientizează că a primit dar de la
Dumnezeu.,,Am dobândit om de la Dumnezeu”Gen 4,1)
Prepoziţia ,,de la”sau ,,cu ajutorul” îndică începutul şi sfârşitul , Alfa şi Omega.
Căderea în dezordine datorită infidelităţii faţă de Dumnezeu, omul pierde calea spre
,,asemănare”, dar rămâne cu un dar noslalgic după redobândirea ei.
Dezordinea continuă la Cain (primul fiu al Omului căzut în păcat, deoarece conştiinţa
lui era supusă mai mult părţii întunecate, neîmplinite, era de la cel rau), în timp ce
frstele său, Abel (suflet, respiraţie, om drept, conştiinţa lui era supusă mai mult părţii
luminoase şi altruiste)
Amplificarea dezordinii spirituale apare la cununia dintre urmaşii lui Set şi urmaşii lui
Cain care au făcut după propria voie şi plăcere ordinea biologică , printr-o mutaţie
,,genetică: ,, În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi şi mai cu seamă de când fiii lui
Dumnezeu începuseră a intra în fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte
fii”(Gen.6,4).

Sugestii pt examen:
1. Conceptele: Ordine, dezordine, reverenţă, lumina, bara, asah, ordinea ierarhică,
orihnă, omul în Geneză, cosmosul sensibil, sîmânţa dezordinii, moartea, hainele
de piele, ieşirea din Paradis, pomul vieţii,
2. Prima manifestare a actului creator
3. Expresia ,,la început”, întru, în afară, spre pământ, de la, cu ajutorul,
4. Iş, Işa,

21
Curs 5
Ordine morală – lege morală
După dezordinea existentă apare Noe – singurul om drept
Pedeapsa lui Dumnezeu – este expresie a iubirii Sale
Porumbelul – imaginea Sf. Duh, prezent în corabia lui Noe pentru a-i vesti
împăcarea lui Dumnezeu cu Omul.
Intrarea în arcă a lui Noe – intrarea în fiina sa integrală şi nerisipită în exterior.
Apa – ceea ce trebuie asumat pentru ca fiinţa să devină ,,uscat”, adică fiinţă împlinită
şi împăcată cu Dummneze.
Apele interioare ale lui Noe au devenit uscat şi astfel incepe un alt ciclu al creaţiei,
intrarea într-o altă ordine a conştiinţei decât cea dinainte de potop:,,şi a binecuvântat
Dumnezeu pe Noe şi pe fii lui şi i-a zis:naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
stăpâniţi”(Gen.9,1)
Diferenţa dintre creşteţi şi naşteţi:
Creşterea – presupune o relaţie directă cu Dumnezeu
Naşterea – presupune o relaţie indirectă, intemeiată pe ideea de legământ şi de lege
morală.
Legământul lui Dumnezeu cu Noe :
- este expresia inaugurării unuitimp al răbdării şi al aşteptării lui Dumnezeu
- este expresia inaugării unei ordini morale întemeiate pe legea morală prin care se
păstrează viaţa biologică şi socială a omului.
- are dimensiune universală, implicând atât pe urmaşii lui , cât şi întreaga creaţie
Semnul legământului este curcubeul ce exprimă într-un mod simbolic relaţia dintre
unitatea creaţiei ,,întru”Dumnezeu şi diversiunea darurilor sale.
Culorile curcubeului – simbolizează taina darurilor Sf. Duh care trebuie respectată
prin interdicţia de a vărsa sângele omului şi pedeapsa celui care nu o va respecta: ,,De
va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa”(Gen 9, 6).
Apar 2 interdicţii fundamentale: - uciderea (axa în jurul căreia se constituie întregul
sistem de norme morale şi juridice)

22
 - incestul (axa în jurul căreia se organizează şi se
structurează întreaga dezvoltare psihică a omului), interdicţia incestului reprezintă
legea maturizării spirituale a omului
Gestul lui Noe:
- de a aduce jertfă lui Dumnezeu, datorită căreia El nu mai ,,blesteamă”pământul
Gestul fiilor săi:
- Ham – a privit goliciunea tatălui său si este blestemat să devină sclav fraţilor săi
- Sem şi Iafet- au acoperit cu o haină goliciunea tatălui
Urmaşii lui Ham:
- au locuit în Sodoma şi Gomora
- au ajuns în slijba Faraonului
- au ridicat Turnul Babel (semn al orgoliului nemăsurat ce caracterizează pe Omul
care nu mai are percepţia tainelor lui Dumnezeu)
- nu au vârstă, timpul lor nu mai are o concentraţie interioară liturgică
Urmaşii lui Sem:
- asemenea urmaşilor lui Set,
- trăiesc într-un timp rostitor
- au nume şi vărstă
- Avraam urmaş a lui Sem

Avram şi Sara / Isaac şi Rebeca

Sara – prinţesă
Avraam – este înainte mergător a lui Dumnezeu
- este model şi părinte a tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu (Ap.
Pavel)
- mijloceşte salvarea dreptului Lot
- răspunde la incercarea sau lămurirea credintei sale prin jertfa lui Isaac
Legământul cu Avraam:
- 1 . promisiunea din partea lui Dumnezeu că Acesta va fi ,,părintele a mulţime de
popoare”

23
 - 2. promisiunea cerută din partea lui Avraam că toţi urmaşii săi pe linie masculină
să fie tăiaţi împrejur
Ordinea morală şi spirituală în care este integrat Avraam se identifică cu o ordine
existenţialistă în care Avraam şi urmaşii sai sunt mereu ocrotiţi de mâna nevăzută a lui
Dumnezeu, care i-a chemat şi i-a binecuvântat să aducă roade pentru mântuirea tuturor
familiilor pământului.
- înţeles în termenii unei vocaţii care depăşeşte logica noastră de după căderea în
păcat.
Exemplu: Isav – mostenitorul , Iacob – cel care doreşte să se nască primul şi nu
renunţă la dorinţa aceasta
Perspectiva - gândirii moraliste – gestul lui Iacob este imoral
- ontologică – acest gest se poate justifica, dacă avem în vedere că Isav nu
acordă nici o importanţă dreptului de a fi ,, întâiului născut” şi renunţă la el pentru
un ,,blid de linte”(Gen.25,29)

Robia- semn al dreptăţii lui Dumnezeu care s-a manifestat în viaţa lui Isav pentru că el
şi-a nesocotit dreptul de întâi născut.
Rădăcina – unitatea poporului lui Dumnezeu care începe cu Avraam şi se împlineşte în
Hristos.
Semnificaţia teologică şi morală a legământului lui Dumnezeu cu Avraam şi continuarea
lui prin Isaac şi Iacob, trebuie să plecăm tocmai de la această relaţie dintre rădăcină şi
ramuri.

Legământul cu Moise(scos din apă):

- o nouă etapă a legământului lui Dumnezeu cu poporul său
- anticipează împlinirea acestui legământ prin pruncul care se va naşte în Betleem
Moie este o tetragramă IHVH –cel ce este
- Eu sunt
- Eu voi fi ceea ce voi fi
Moise /Faraon(pulbere):
- lucrarea lui Dumnmezeu este prezentă în ambele persoane

24
- Moise şi-a prelucrat această pulbere şi a devenit un om iniţiat în tainele lui
Dumnezeu

Sugesţii pt examen:
1. Conceptele:porumbel, apă, creşterea, naşterea, curcubeul, robia, rădăcina,
2. Legământul cu Noe, Avraam, Moise

Curs 6
Legea morală

- etimologic substantivul lat. Lex, legis şi vb. Ligo, -are =a lega , a obliga(sens
moral)
- în lb.gr.- nomos – legea în general (legea juridică)
- canon – legea morală (canonul moral)
Nomos-canon=legile civile ale statului şi legile morale ale Biserici
- orice lege exprimă un anumit raport/relaţie între 2 sau mai multe lucrări/fiinţe
Ştiinţele umaniste definesc legea:
- justiţie/drept: -legea este scopul social al omului şi are în vedere legile juridice ce
privesc binel moral şi social.
- înţelegeerea limetelor libertăţii
Def. Filosofică: ,,chiar dacă lumea moare, legea trebuie respectată”
Legile juridice: civile / penale – se impun în societate(ex:putere executivă în caz de
eşec, putere coercitivă)
Ştiinţele naturii:
Legea – este instrumentul necesar prin care societatea luptă împotriva distrungerii
sale.
– păstrează buna conduită a membrilor săi.
Legislatorul – cel ce respectă dreptatea.
Perspectiva psihologică:

25
 Legea struncturează viaţa socială şi întreaga dezvoltare psihică a omului.
Legea=legea cuvântului – expresie a prezenţei unei alterităţii persoanle de care se
leagă un aspect moral legii
Legea morală:
- obligă conştiinţa la săvârşirea binelui şi opreşte săvârşirea răului
- uneşte autoritatea cu libertatea
- cere o ascultare fără condiţii liber consimţite
- are caracter dublu: - imanentă (nu poate fi negat)
- transcendentă (distinctă)
- ne descoperă că omul nu este bun
- are o dimensiune transcendentă
Legea morală natrurală: - este universală şi pe ea se întemeiază toate legile
pozitive.
- este prezentă la toate popoarele şi în toate epocile de cultură
ca o realitate a vieţii umane
- face parte din tradiţia religioasă a întregii umanităţii
- apare pt prima dată în Grecia
Omul în raport cu legea morală:
1. fără de lege – etapa copilăriei
- o punem în mediul existenţial al primilor patriarhi şi în mediul
păgân
- în perioada pre-mozaică din istoria poporului
- lege morală naturală
- a fost pusă în evidenţă prin poruncile date de Dumnezeu lui Noe şi
Avraam
2. sub lege – începe prin obiectivarea legii morale şi invitaţia omului de a se raporta în
mod conştient la ea
- perioada mozaică – familia patriarhală a decăzut din punct de vedere moral
- a fost necesară o lege pozitivă clară care să-i arate
omului exigenţele pe care trebuie să le respecte pentru a-şi îndeplini vocaţia sa morală
- legea s-a manifestat prin rituri şi simboluri

26
Legea este sfântă prin originea sa, dreaptă deoarece nu cere omului decât să-şi
respecte vocaţia şi demnitatea sa şi bună întrucât aduce roade bune în existenţa umană.
Legea nu a fost cauza păcatului, ci ocazia apariţiei sale în existenţa omului, dar şi
începutul vindecării celor care aseamănă profeţilor, au înţeles sensul pedagogic şi
pregătitor al său în vederea unei noi etape a vieţii morale.
Legea morală pozitivă s-a manifestat în mod indirect pe calea raţiunii umane, care este
o icoană a Raţiunii dumnezeieşti
3. întru lege – omul ar fi ajuns la starea ,,bărbatului desăvârşit”adică ar fi ajuns la
comunicarea deplină şi statornică cu Dumnezeu şi în Dumnezeu cu întreaga creaţie
- începe atunci când voinţa omului este în comuniune cu voinţa lui
Dumnezeu
- omul nu face binele doar din obligaţie, ci în mod firesc sau natural, pentru
că binele a devenit a doua sa natură

Datoria morală- asumarea legii într-o situaţie existenţială concretă.

Prima datorie a fiecăruia este să-şi cunoască datoria şi să şi-o asume fără intervenţia
altuia.
Sfatul moral – aspiră spre o treaptă de desăvârşire superioară
Legea morală şi sfatul moral sunt instrumente ale autojustificăii înaintea lui Dumnezeu
şi a semenilor atunci când nu sunt înţelese şi interpretate corect
Sfaturi evanghelice:- sărăcia de bunăvoie
- ascultarea necondiţionată de duhovnic
- castitatea sau fecioria
Ele se află într-o relaţie de opoziţie cu dorinţele omului marcate de păcat şi enumerate
de Sf. Ev. Ioan: - pofta trupului
- pofta ochilor
- pofta vieţii
Fer. Augustin: - sfatul – se dă pentru a păzi fecioria
- porunca – se dă spre a păzi dreptatea

Normele juridice – sunt minimale

27
 Normele morale – arată ce trebuie să facem noi, din conştiinţă.
A obliga= respectarea unor principii
VT – legea se exprimă prin Tora – o relaţie a legii morale şi juridice
Legea morală – decalogul
Conceptul de lege prezent în justiţie – nimeni nu este mai presus de lege (trebuie
respectată de la cel mai mic la cel mai mare)
- este impersonală şi devine personală în
timpul acţiunilor exterioare

Sugestii pt examen:
1. Conceptul de lege, lege morală, lege juridică, lege morală naturală, legea morală
pozitivă, datoria morală, sfatul moral, norma morală,
2. Omul în raport cu legea
3. Decalogul

28