Rolul Sf.

Duh și al Bisericii în Cunoașterea Dogmatică

Cunoaşterea dogmatică cuprinde raţiunea, dar o raţiune încălzită de iubire.

Rolul cunoaşterii dogmatice este să-l facă pe credincios să pătrundă în lumea luminii absolute.
Aceasta se face prin cultul Bisericii, în dialogul viu al Bisericii cu Hristos, și are la bază rugăciunea.
Privitor la aceasta Evagrie Ponticul spunea: "Dacă eşti teolog roagă-te cu adevărat şi dacă te
rogi cu adevărat eşti teolog" (Cuvânt despre rugăciune).
Sfântul Ioan Gură de Aur a arătat că "întâi este rugăciunea, apoi cuvântul"
Sf. Apostolii: "Iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului" (Fapte 6,4).
Cunoaşterea lui Dumnezeu se poate face pe cale naturală, prin intermediul naturii.
Sf. Părinţi arată că întreaga natură (creaţie) constituie un mijloc de dialog între Dumnezeu şi om.
Din contemplarea firii înconjurătoare, omul se poate ridica la Creator.
Astfel Dumnezeu, ni se descoperă ca fiind: atotputernic şi atotştiutor:
"Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria". (Ps.18.1)
Tertulian în Apologia 17 se referă la deschiderea creştinului spre cunoaşterea naturală a lui
Dumnezeu: "O, mărturisire a sufletului, care din natură eşti creştin !".
Pentru cunoaşterea lui Dumnezeu cunoaşterea naturală nu e suficientă.
Numai prin revelaţia supranaturală omul este ferit să-L confunde pe Creator cu natura.
Dumnezeu a descoperit omului prin revelaţia supranaturală cele necesare mântuirii lui, cele
referitoare la Dumnezeu și creaţie și că vine de la Dumnezeu şi trebuie să se întoarcă tot la El.
Pentru înţelegerea acestor adevăruri, Dumnezu a trimis omului în ajutor pe Duhul Sfânt la
Cincizecime. Dumnezeu se descoperă astfel omului prin lucrarea Duhului Sfânt.
Prin această lucrare, dogmele se deosebesc de inspiraţia Vechiului Testament.
Inspiraţia este actul prin care Dumnezeu îl face pe om capabil să primească şi să transmită
revelaţia divină semenilor lui.
Spre deosebire de inspirație, prin dogma Dumnezeu nu mai descoperă adevăruri noi, pentru că
revelaţia s-a încheiat cu Mântuitorul Hristos.
Lucrarea Duhului Sfânt şi prezenţa Lui, are rolul de a ajuta Biserica să pătrundă în cunoaşterea
duhovnicească a adevărului revelat.
Caracteristic pentru creştinism e transmiterea adevărului prin iubire ce are la bază iubirea dintre
Persoanele Sfintei Treimi. În creştinism adevărul nu mai e o abstracţie, ci o persoană care a creat o
altă persoană cu care intră în comuniune.
Omul are astfel posibilitatea ca în această comuniune să devină el însuşi un adevăr (Fericitul
Augustin).
Învăţătura ortodoxă arată că adevărul nu e încredinţat unei persoane, ci Bisericii, deoarece
Duhul Sfânt se adresa celor aflaţi în Sinod: "părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă". (Fapte 15,28)
Alexei Homiakov a scos în evidenţă în mod deosebit rolul sobornicesc al Bisericii în apărarea
adevărului revelat. Prin iubirea reciprocă se pune în valoare în comunitate adevărul. Prin iubire, noi
pătrundem în taina Bisericii, care e trupul lui Hristos făcut viu prin Duhul Sfânt.
 Analogia și simbolul

Analogia pleacă de la ideea că universul este creația lui Dumnezeu, și că în acesta omul poate
cunoaște unele din însușirile Lui. Analogia este metoda ce permite omului să plece de la creaţie spre
Dumnezeu pe calea asemănării.

În teologia creştină există 3 feluri de analogii :

1. Analogia care pleacă de la creaţie (în ansamblul ei sau în parte) pe baza faptului că universul
poartă în el urmele lui Dumnezeu: rânduiala, ordinea, armonia şi raţionalitatea care dau posibilitatea
cunoaşterii lui Dumnezeu.

2. Analogia care priveşte omul şi îngerii

Îngerii şi oamenii sunt fiinţe create în analogie cu Fiinţa superioară. La îngeri, această analogie
se reflectă într-un mod mai desăvârşit.

Sfinţii Părinţi n-au avut ca mod de analogie funcţiile umane, ci familia ca chipul vieţii Sf.Treimi.
Ei au arătat că Sfânta Treime are implicaţii personale şi individuale, aşa cum membrii unei familii au
implicaţii comunitare şi sociale. În gândirea răsăriteană a existat şi preocuparea de a scoate în evidenţă
realitatea umană.
Teofil de Antiohia spune în lucrarea Către Autolic: "Dumnezeu a pus totul în existenţă din
nimic, pentru ca din lucrarea Sa să fie cunoscută şi înţeleasă mărimea Sa. Precum sufletul în om nu
este văzut, pentru că este nevăzut pentru om, însă este recunoscut prin mișcarea trupului, tot așa
Dumnezeu nu este văzut de ochii omenești, însă prin lucrarea Sa este privit și recunoscut".

3. Asemănarea omului cu Dumnezeu

Are ca punct de plecare omul desăvârşit. Învăţătura ortodoxă arată că desăvârşirea este
rezultatul unei energii izvorâte din Dumnezeu.

Analogia cunoaște 2 direcții:

1) - Una antropomorfistă ce a înţeles să vorbească despre Dumnezeu şi om în acelaşi fel.

2) - Agnosticismul afirmă necunoaşterea lui Dumnezeu şi păstrarea tăcerii.

Calea analogiei dpdv ortodox dă posibilitatea evitării atât a antropomorfismului, cât şi a

agnosticismului. (Mitr. Filaret de Moscova)

Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Cunoştinta relativă cuprinsă în raţionament mişcă dorinţa

spre cunoştinţa trăită prin participare şi experienţă” (Răspuns către Talasie)
 Simbolul este un semn material care învăluie şi dezvăluie o prezenţă spirituală. În el se
deosebesc două părţi: una vizibilă şi una invizibilă.

Privitor la simbol sunt ridicate două probleme:

1. limitele cunoaşterii simbolice

În acest sens N. Berdiaev afirmă: "tot ceea ce vedem nu este decât reflectarea şi umbra a ceea
ce este invizibil pentru ochii noştri" în lucrarea Sensul creaţiei.

Cunoaşterea simbolică pătrunde experimental în infinitul ascuns al lui Dumnezeu şi depăşeşte

sfera inteligenţei, neputând fi înţeleasă raţional.

Pentru Berdiaev cunoaşterea simbolică este cunoaşterea apofatică. El înţelege simbolul ca

punct de întersecție a divinului cu umanul. Prin aceasta se arată faptul că nu raţiunea e cea prin care
primim revelaţiile dumnezeieşti, ci acestea se adresează părţii mai adânci a sufletului, numită nous
(minte).

Cunoaşterea simbolică este calea prin care ni se descoperă tainele dumnezeieşti, iar raţiunea nu
face decât să constate antinomiile (contradicțiile).

Există o strânsă legătură între analogie şi simbol. Simbolul arată prezenţa divinului în uman,
analogia arată modul existenţei lor.

2. legătura dintre simbol şi lucru simbolizat

• Nominaliştii – arată că în cazul tainelor, elementele aduse nu diferă cu nimic mai înainte şi
după prefacere.
• Realiştii – accentuează rolul de descoperire a simbolului.

Realitatea se află însă la mijlocul acestor două tendinţe. Prezenţa divinului este o realitate
obiectivă, dar de ordin spiritual. Pentru a descoperi în simbol o evidenţă, este necesară credinţa. De
aceea cunoaşterea simbolică este condiţionată de credinţă.

Sfinţii Părinţi au văzut cosmosul ca un simbol imens al prezenţei lui Dumnezeu, iar credinţa
permite omului să depăşească materialitatea universului şi să-L descopere pe Dumnezeu.

Simbolul se găseşte atât în Vechiul cât şi în Noul Testament.

În Vechiul Testament se arată că lui Iezechiel i se dă o carte strânsă sul, ca să o mănânce.

În Noul Testament simbolurile sunt mult mai desăvârşite :

- trimiterea Duhului Sfânt sub formă de porumbel;

- revărsarea la Cincizecime a Duhului Sfânt sub chipul limbilor de foc.

Porumbelul simbolizează iubirea, limbile de foc – puterea curăţitoare a harului: suflarea –
lucrarea sacerdotală.
 Relația(legătura) dintre Biserică și Sf. Scriptură

Un aspect important în privinţa Sfintei Scripturi este legătura ei cu Biserica.

Din punctul de vedere ortodox există o relaţie reciprocă între Sfânta Scriptură şi Biserică.
Sf. Scriptură este aplicată în Biserică și de către Biserică și fără Biserică ea n-ar fi existat.
Scriptura a fost scrisă în Biserică şi Biserica a dat mărturie despre originea ei apostolică și
caracterul ei autentic. Prin Scriptură s-a fixat în scris o părte a tradiţiei apostolice, ce a apărut odată cu
Biserica, ca aplicare practică a Revelaţiei.
Sfânta Scriptură însă nu se naşte odată cu Biserica, ci ulterior în Biserică. Biserica dă garanţie
pentru ea şi o ocroteşte, dar în acelaşi timp se şi hrăneşte din ea.
Tradiţia arată că Biserica se mişcă în interiorul Sfintei Scripturi şi al Tradiţiei.
Sfânta Scriptură îşi arată conţinutul în interiorul Bisericii. Împletirea aceasta depinde de
lucrarea Sfântului Duh care a inspirat fixarea în scris a Revelaţiei.
Biserica are faţă de Sfânta Scriptură o întâietate de timp şi de funcţie, însă în acelaşi timp
Biserica trebuie mereu cercetată şi interpretată în lumina Sfintei Scripturi, ca să se înlăture zgura
timpului şi să rămână conformă cu Evanghelia.
Criteriul de interpretare a Sfintei Scripturi nu este însă o persoană singulară, ci întreaga Biserică,
pentru că Biserica este opera Revelaţiei sau lucrarea Duhului Sfânt şi ea se mişcă în interiorul acestei
revelaţii, fiind unită organic cu ea.
Biserica înţelege conţinutul autentic al Revelaţiei pentru că Duhul Sfânt păstrează în ea evidenţa
revelaţiei depline arătată în Hristos. Privitor la aceasta Sfântul Irineu de Lyon spune: 
"unde este Biserica acolo este şi Duhul Sfânt şi acolo este şi adevărul"
Biserica este "stâlp şi temelie a adevărului" (I Tim. 3,15) şi nimeni nu o poate înlocui, iar
adevărul este roada comuniunii şi nu a insului singuratic. Sfânta Scriptură este interpretată de
conştiinţa Bisericii și nu de conștiinta individuală.
Tertulian în (Despre învăţăturile eretice) spune: "Sfânta Scriptură este bunul Bisericii, iar
ereticii nu au dreptul să o folosească".
Biserica Ortodoxă n-a împiedicat citirea Sfintei Scripturi de credincioşi, ci le-a mijlocit atât
citirea cât şi reprezentarea iconografică. Acestea dau posibilitatea păstrării atmosferei duhovniceşti a
Bisericii, credincioşii având puterea să pătrundă în adâncimea Sfintei Scripturi, să depăşească litera şi
să se întâlnească personal cu Dumnezeu.
 Care este dimensiunea Sf. Tradiții în care se păstrează Sf. Scriptură în mod autentic?
(Rolul/Relația/ Legătura Sf. Tradiții cu Sf. Scriptură dpdv ortodox)

Noţiunea de Tradiţie dumnezeiască cuprinde în ea Sfânta Scriptură care a circulat la început pe

cale orală.
Sfânta Scriptură trebuie cunoscută şi trăită într-o mare adâncime, deoarece persoana de referinţă
a acesteia este Hristos Cel necuprins, Revelaţia desăvârşită și care vrea să fie cunoscut tot mai mult.

Tradiţia poate realiza acest lucru, deoarece păstrează caracterul autentic al Scripturii, prin faptul
că menţine explicarea adevărată a ei în dimensiunea apostolică. Învăţătura apostolică de credinţă
rămâne un adevăr permanent şi neschimbat.

Pentru înţelegerea epistolelor sale, Sfântul Apostol Pavel trimite la predicile lui orale ce au
rămas în comunităţi, în tradiţie şi prin tradiţie:  (I Cor. 11,2)
"Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat";
"Mulţumim însă lui Dumnezeu, că (deşi) eraţi robi ai păcatului, v-aţi supus din toată inima
dreptarului învăţăturii căreia aţi fost încredinţaţi". (Rom. 6,17)

În persoana Duhului Sfânt şi prin lucrarea Sa se pune în evidenţă legătura dintre Sf. Tradiţie şi
Sfânta Scriptură. În timp ce Sfânta Scriptură redă cuvântul lui Dumnezeu transmis prin lucrarea
Duhului Sfânt, Sfânta Tradiţie ne transmite adevărul prin intermediul a zeci de generaţii până astăzi.

Numai prin Tradiție, Sfânta Scriptură devine mereu vie și actuală. Tradiția completează
Scriptura. Fără Tradiţie nu se poate pătrunde în întregime conţinutul Scripturii.

Sfântul Vasile cel Mare a accentuat faptul că transmiterea prin tradiţie a lui Hristos, dă
posibilitatea unei adânciri continue a Sfintei Scripturi, pentru că este o adâncire a comuniunii în
viaţa cu şi în Hristos prin Sf. Taine, prin viaţa cultică şi spirituală a creştinilor.

Necesitatea tradiţiei e legată de faptul că a fost trasmisă pe cale orală, apoi fixată în cele două
Testamente. Tradiţiile orale primite de la Sfinţii Apostoli sunt și ele păstrate în Sfânta Tradiţie şi prin
ele sunt înlăturate "basmele cele lumeşti şi băbeşti" (I Tim. 4,7) acceptate de unii.

Origen arată necesitatea şi responsabilitatea de a înţelege adevărata tradiţie: "Nu trebuie să

rămânem în necunoaştere, ci trebuie să fim atenţi şi să nu primim toate apocrifele care circulă din
mână în mână sub numele sfinţilor, dar nu trebuie să înlăturăm fără discernământ tot ceea ce ar
putea fi folositor pentru lămurirea Scripturilor noastre".

Unii teologi ortodocşi precum Ştefan Ţancov, Serghei Bulgakov au avut tendinţa să
subordoneze Sfânta Tradiţie Scripturii. Ei au adus ca argument faptul că dogma creştină poate fi
stabilită pe temeiul Sfintei Scripturi, dar nu poate fi stabilită numai pe temeiul Tradiţiei. Greşeala
acestui punct de vedere constă în faptul că a introdus un raport de subordonare a Tradiţiei faţă de
Scriptură şi invers. În realitate acestea sunt de importanţă egală.

Sfânta Tradiţie a asigurat peste veacuri Bisericii statornicia ei în adevărurile de credinţă.

Caracterul de transmitere a Tradiţiei a fost unul duhovnicesc şi spiritual. În acest sens, Vladimir
Lossky spune: "Tradiţia are un caracter pnevmatologic; ea este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt.
 Aspectul statornic și dinamic al Sfintei Tradiții

În Sfânta Tradiţie pot fi deosebite două aspecte: unul statornic și altul dinamic

- Aspectul statornic al Tradiţiei este consemnat în 8 izvoare:

1. Simbolurile de credinţă (apostolic, niceo-constantinopolitan, atanasian);

2. Cele 85 canoane apostolice care cuprind rânduieli ale Sfinţilor Apostoli;
3. Definiţiile dogmatice ale celor 7 Sinoade Ecumenice şi ale celor 9 Sinoade particulare
4. Cărţile de slujbă dumnezeiască ce cuprind învăţături de interes dogmatic;
5. Mărturisirile de credinţă ale martirilor;
6. Scrierile Sfinţilor Părinţi;
7. Mărturiile istorice şi arheologice;
8. Definiţiile dogmatice împotriva ereziilor.

Aceste izvoare sunt neschimbate în elementul lor dumnezeiesc, dar Biserica le adaptează la
timpul prin care trece, în virtutea puterii ei de iconomie.

- Aspectul dinamic al Tradiţiei

Tradiţia statornică n-a rămas statică, ci s-a arătat ca formă vie, ca expresie a Duhului Sfânt în
Biserică. Biserica a folosit Tradiţia apostolică ca normă de credinţă şi de viaţă religioasă, şi ca mijloc
de interpretare a Scripturii.
Procesul dinamic de înţelegere a Scripturii nu s-a oprit la ultimul Apostol, nici la sfârşitul epocii
patristice, ci a devenit împreună cu Sfânta Scriptură creatoare de tradiţie nouă cu caracter bisericesc.
Această Tradiţie nouă ce are rădăcini în Tradiţia Apostolică se numeşte Tradiţie cu caracter
dinamic. Ea constituie o aprofundare a Tradiţiei permanente, accentuând unele părţi ale ei potrivit
epocilor prin care a trecut.
Tot datorită aspectului dinamic al Tradiţiei s-au dezvoltat şi slujbele religioase. În cultul Bisericii
s-au lămurit multe învăţături dogmatice: preacinstirea Maicii Domnului, cinstirea icoanelor,
realitatea harului necreat, a sfintelor moaşte, a vieţii de după moarte.
Obiectiv, totul s-a încheiat în Hristos, însă progresul din aspectul dinamic al Tradiţiei constă intr-
o pătrundere mai adâncă în conţinutul revelaţiei.
Fericitul Augustin a spus despre Tradiţia dinamică: "Ieri înţelegeai puţin, astăzi înţelegi mai
mult, mâine cu mult mai mult. Creşte în tine lumina lui Dumnezeu Cel de-a pururea desăvârşit".
Dpdv. ortodox, orice adevăr de credinţă trebuie întemeiat pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Deosebirea dintre Tradiţia cu caracter permanent şi cel dinamic constă în faptul că ultima nu
are rolul să propună adevăruri noi de credinţă, ci să contribuie la explicarea Revelaţiei.
Prin aspectul dinamic al Tradiţiei se înţelege aprofundarea unor învăţături şi practici cu temeiul
în Revelaţie şi primite în întreaga Biserică. Acestea au valoare de dogme, principii morale şi canoane.
Biserica Ortodoxă dezvoltă învăţătura dogmatică pe temeiul celor două căi de transmitere a
revelaţiei: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
 Conținutul revelației naturale

Conţinutul revelaţiei naturale este cosmosul (lumea) şi omul, ambii creaţi de Dumnezeu şi
păstraţi în existenţă prin acte cu caracter supranatural.
Dpdv al cunoaşterii, cosmosul şi omul constituie după învăţătura creştină o revelaţie naturală.
În acest sens lumea este creată conform puterii naturale de cunoaştere.
Ordinea lumii şi a proceselor din ea şi din om sunt rezultatul creaţiei lui Dumnezeu.
Există o legătură între om şi lume. Lumea este necesară omului pentru a se arăta ca chip al lui
Dumnezeu. Ea este făcută spre a fi umanizată (Dumitru Stăniloae).
Unii Părinţi bisericeşti au arătat că omul este un microcosmos adică o lume care rezumă lumea
mai mare. Alţii însă au arătat că lumea este dată spre cunoştere omului şi prin aceasta au arătat şi
superioritatea omului faţă de lume.
În structura omului există aspiraţia lui după Absolut, pe care nu şi-o poate potoli decât în
legătură cu persoana dumnezeiască care este infinită. Prin aceasta se arată că omul este o persoană ce
are nevoie de relaţie şi comuniune.
În om se împlineşte scopul lumii. Pentru a împlini acest scop, omul se serveşte de lucrurile din
lume, dar scopul lui este dincolo de această lume terestră. Dacă scopul lui s-ar limita la această lume,
viaţa n-ar mai avea sens pentru om.
Omul trebuie să trăiască cu cunoştinţa că lumea nu este ultimul punct de desfăşurare a lui, prin
aceasta el se deosebeşte de toate celelalte vieţuitoare.
De aceea fiinţa umană nu se poate împlini ca persoană decât în relaţie personală cu o fiinţă
supremă, ce răspunde aspiraţiilor ei.
În această relaţie este păstrată libertatea ambelor persoane şi se depăşeşte orice tendinţă de a-l
transforma pe celălalt în obiect.
Datorită faptului că orice fiinţă umană poate să fie cuprinsă de moarte, ea nu poate, să descopere
sensul existenţei în lume.
De aceea, numai în relaţia cu o Persoană supremă face posibilă împlinirea acestuia.
Lumea este, după Pr. Prof. Stăniloae, mijlocul unui dialog între Dumnezeu şi om, datorită
faptului că ea are o structură raţională şi omul are capacitatea de a înţelege această structură
raţională.
Persoana supremă – Dumnezeu coboară spre om pentru a-l ajuta sa urce spre El.
Lumea este produsă de un Creator care o conduce spre împlinirea ei în El.
Teologii moderni văd în aceasta posibilitatea numirii dogmelor naturale, care au izvorul în
Revelaţia naturală, prin care Dumnezeu se face cunoscut omului încă de la creaţie.
Dogmele îi deschid omului o perspectiva infinită în care se poate odihni şi găsi fericirea deplină,
aşa cum arată Fericitul Augustin: "neliniştit este sufletul meu până nu se va odihni întru Tine".
 Legătura dintre revelația naturală și cea supranaturală

Biserica Ortodoxă nu a făcut o separaţie între Revelaţia naturală şi cea supranaturală, ci a

accentuat faptul că revelaţia naturală e cunoscută deplin numai în lumina revelaţiei supranaturale.

R.supranaturală stabileşte mai precis direcţia mişcării lui Dumnezeu în lume prin R.naturală.
Credinţa care izvorăște din descoperirea lui Dumnezeu prin natură, poate fi supusă îndoielii.
Pentru a împlini această credinţă, vine în ajutor revelaţia supranaturală. Prin ea Dumnezeu intră din
proprie iniţiativă în comuniune cu omul.
Omul îşi dă seama că tentaţiile trecătoare oferite de natură nu reprezintă starea firească a
existenţei, ci o stare de cădere. Prin revelaţia supranaturală omul este ajutat să învingă această stare
nefirească, întărindu-i evidenţa unei destinaţii superioare a existenţei.
Revelaţia supranaturală reface credinţa naturală şi natura, restabilind astfel pe om şi lume.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că pentru sfinţi, adică pentru cei ce s-au ridicat la
vederea   lui Dumnezeu, revelaţia naturală are aceeaşi valoare ca şi revelaţia supranaturală.
Amândouă sunt un întreg care, după Sf. Maxim Mărturisitorul, duc spre harul vieţii viitoare.
În istoria poporului Israel se observă că revelaţia supranaturală a însoţit de la început revelaţia
naturală. Astfel lui Iov şi prietenilor săi Dumnezeu le arată lucrarea Sa din natură: "Cine are grijă de
mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu, de foame, şi zboară încoace şi încolo
după hrană?" (Iov 38,41).
Proorocul David spune sub lucrarea inspirată a lui Dumnezeu: "Cerurile spun slava lui
Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria" (Ps. 18,1).
Revelaţia supranaturală a apărat în unele cazuri, credinţa naturală pentru a nu se altera.
Unii au ajuns la o înţelegere spirituală mai adâncă despre Dumnezeu din revelaţia naturală, şi de
aici au înţeles necesitatea faptului că Dumnezeu poate să grăiască prin natură în conştiinţa omului.
Această realitate este arătată şi de Sf. Apostol Pavel :
”Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi
lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor,
care îi învinovăţesc sau îi şi apără". (Rom. 2,14-15)
Actele revelaţiei supranaturale dau creaturii nădejdea de a se ridica prin harul lui Dumnezeu şi
prin libertate deasupra naturii. Astfel, revelaţia naturală este nedespărţită de cea supranaturală şi
credinciosul se simte prin ea legat de Dumnezeu.
Dumnezeu vorbeşte omului atât prin lume, cât şi prin conştiinta lui, şi chiar prin diferite
necazuri sau bucurii pe care le aduce omului, aşa cum arată Pr. Prof. Dr. Stăniloae:
"Pe Dumnezeu Îl cunoaşte fiecare credincios în acţiunea Lui providenţială prin care este
condus în împrejurările particulare ale vieţii sale, uneori hărăzindu-i-se bunuri, alteori fiind privat
în mod pedagogic de ele. Acest din urmă mod de conducere îl numeşte sfântul Maxim conducere
prin judecată".
Istoria mântuirii cuprinde răspunsurile omului la actele supranaturale. Aceste răspunsuri sunt
slăbite mult de păcat, și de aceea revelaţia supranaturală susţine înaintarea noastră spre o ţintă.
Revelaţia naturală primeşte un dinamism profetic prin ajutorul revelaţiei supranaturale.
 Legătura dintre cuvânt – eveniment – persoană în Vechiul Testament
(cu argumente scripturistice)

În istoria poporului Israel s-a făcut resimţită prin lucrarea şi planul Domnului prezenţa
cuvântului din revelaţie şi în acelaşi timp evenimentul pe care-l exprimă.

Dabar (= cuvânt, ebr.) înseamnă atât cuvânt pronunţat sau scris, cât şi evenimentul din natură
legat de acţiunea supranaturală a lui Dumnezeu.

Expresiile scripturistice "după aceste cuvinte" înseamnă uneori "după evenimente" (Fac.)

Cuvintele sunt astfel nu numai pronunţate ci şi împlinite în fapte.

Istoria lui Solomon este prezentată drept cuvintele lui Solomon. Evreul nu făcea distincţie între
cuvânt şi cel care-l pronunţa. Puterea cuvântului este a persoanei care-l pronunţă. Puterea cuvântului
lui Dumnezeu este mare şi înseamnă adevărul, în timp ce cuvintele falşilor zei nu sunt decât născociri
fără realitate (Isaia).

Nu se poate concepe un cuvânt a lui Dumnezeu care nu ar putea fi împlinit. El exprimă puterea
lui Dumnezeu: "Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit." (Ps. 32,9).
"Să laude numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit. (Ps. 148,5)”

Cuvântul profetic, care e cuvântul lui Dumnezeu într-o gură umană, este lucrarea divină a unui
eveniment în sânul poporului lui Dumnezeu.

Sub influenţa popoarelor păgâne, a existat uneori tendinţa în Israel de a atribui cuvântului o
putere magică. Dar profeţii au reacţionat împotriva acestui mod de a vedea cuvântul şi puterea
personală a lui Iahve în Vechiul Testament. Ei au aratat că profetul e un om al lui Dumnezeu şi
cuvintele sale au în mod real putere.

Cuvintele lui Dumnezeu sunt astfel întruparea voinţei de mântuire a Lui adică ele coincid cu
evenimentele naturale pe care Dumnezeu le împlineşte în ajutorul poporului Său.

Natura este astfel însufleţită de cuvântul lui Dumnezeu.

La Deut. 8,3 se arată că "omul trăieşte şi cu tot ceea (Cuvântul) ce iese din gura Domnului”.

Omul trăieşte prin cuvântul lui Dumnezeu. Vedem astfel că între om şi Dumnezeu există o
relaţie personală. Lumea este creată în perspectiva întâlnirii personale a lui Dumnezeu cu omul.

Cuvântul lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Însuşi care-l cheamă pe om în relaţie cu El.
 Legătura cuvânt - eveniment (act) - persoană în Noul Testament

Cuvântul este realitatea umană arătată și exprimată de om, o formă tipică a întâlnirii dintre ei.

Cuvântul include anumite realităţi:

- un conţinut (cel ce comunică ceva);

- o invitaţie sau o chemare (persoana se adresează cuiva);

- dialogul (participarea reciprocă).

Cuvântul lui Hristos include aceste sensuri și este o chemare la credinţă fără ca prin aceasta să
atingă libertatea noastră.

În Hristos această chemare este întruparea unei chemări divine ce pătrunde şi libertatea noastră.

Spre deosebire de chemarea umană, care rămâne neputincioasă în faţa libertăţii noastre, Cuvântul
lui Hristos este un act personal a lui Dumnezeu şi poate să pătrundă în adâncul nostru.

Chemarea la credinţă primeşte o semnificaţie mai profundă când este vorba de cuvintele lui
Hristos.

Hristos este nu numai Cel care descoperă pe Dumnezeu, ci şi Revelaţia desăvârşită a lui
Dumnezeu. Cine Îl vede pe El, Îl vede pe Tatăl. Hristos vine cu acest anunț la poporul iudeu, și intră
într-o contradicție cu el, deoarece propovăduia pe Dumnezeu.

Hristos prin cuvintele Sale face cunoscută realitatea conform căreia: "Nimeni nu cunoaşte pe
Tatăl decât Fiul, nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât Tatăl" (Mt. 11,27).
 Note distinctive ale revelației în Noul Testament

În Noul Testament întâlnim revelaţia lui Dumnezeu şi acţiunea Lui mântuitoare, ca o

comunicare a Lui cu privire la viaţa lumii. Accentul cade pe minuni (în special pe moartea lui Hristos
pe cruce şi Învierea Lui).

Hristos este noua şi definitiva împlinire a revelaţiei lui Dumnezeu. El stă în mijlocul întregii
vestiri a Vechiului Testament, precum şi în centrul întregii creaţii.

Ce este și ce face Dumnezeu în Vechiul Testament, este cunoscut acum prin fiinţa, viaţa şi
activitatea lui Hristos. Revelația în Noul Testament nu-i doar o învăţătură ce cuprinde cuvinte despre
Dumnezeu. Hristos arată prin acţiunea Sa că cine îl vede pe El îl vede pe Dumnezeu. Aceasta include
faptul că cel care trăieşte viaţa lui Dumnezeu se bucură de legătura cu El.

Datorită faptului că umanitatea lui Hristos este mijlocul de descoperire al lui Dumnezeu ca
Dumnezeu, nu ne arată că cuvântul uman face parte în mod constitutiv din această revelaţie (Sf.
Maxim Mărturisitorul).

Prin cuvintele Sale Hristos, revelaţia deplină a lui Dumnezeu este printre noi şi pentru noi.

El este Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi, Fiul lui Dumnezeu care ne vorbeşte personal,
un om asemenea nouă, care comunică cu noi ca persoană. De aceea orice faptă umană a lui Hristos este
mai mult decât cea a unei fiinţe mărginite sau create în istoria mântuirii.

Hristos este nu numai Cel care descoperă pe Dumnezeu, ci şi Revelaţia desăvârşită a lui
Dumnezeu. Cine Îl vede pe El, Îl vede pe Tatăl. Hristos vine cu acest anunț la poporul iudeu, și intră
într-o contradicție cu el, deoarece propovăduia pe Dumnezeu.

El afirmă că împlineşte Legea, însă este critic față de tradiţiile omeneşti date începând cu Moise:

"Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să
împlinesc" (Mt. 5,17).

Este împotriva interpretării Legii care dăunează oamenilor.

Legea Noului Testament reprezintă realitatea care-i cheamă pe oameni să se întoarcă la

împărăţia lui Dumnezeu.

Sf. Apostol Pavel accentuează faptul că pe ochii credincioşilor Vechiului Testament exista un
voal care micşorează realitatea revelaţiei lui Dumnezeu:

"Ci până astăzi, când se citeşte Moise, stă un văl pe inima lor” (II Cor 3,15)

Hristos, care descoperă pe Dumnezeu, arată acum că hotărăşte pentru oameni orientarea lor spre
El, Cel răstignit şi înviat, prin Care a fost biruită moartea.

Numai pe această cale omul dobândeşte mântuirea care este şi o lucrare a Duhului Sfânt.

Revelaţia făcută cunoscută în Evanghelii se încheie în persoana lui Hristos.

Sfântul Evanghelist Ioan arată că revelaţia lui Hristos conduce către El: "Toate prin El s-au
făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut" (Ioan 1,3).
 Dovezi patristice privind cunoașterea apofatică și catafatică

Apofatismul este cunoaşterea lui Dumnezeu ce are loc prin puterea Duhului Sfânt, fiind o
cunoaştere experimentală ce implică conştiinta că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în fiinţă.

În acest apofatism nu lipseşte cunoaşterea catafatică, ci este prezentă într-un mod mai înalt.

Cunoaşterea catafatică este cunoaşterea lui Dumnezeu prin analogie cu lucrurile create.

Vorbind în numele lui Moise care s-a urcat pe muntele Sinai și s-a făcut astfel simbolul celor ce
se ridică prin cunoașterea lui Dumnezeu la experiența prezenței Lui, Sfântul Grigorie de Nazianz
îmbină cunoaşterea apofatică cu cea catafatică:

"Am ieşit ca unul ce voi percepe pe Dumnezeu şi aşa m-am urcat pe munte şi am pătruns în
norul care m-a despărţit de materie şi de cele materiale. Dar privind, de-abia am văzut spatele lui
Dumnezeu şi aceasta acoperit de piatră, adică de Cuvântul întrupat. Aceasta înseamnă spatele lui
Dumnezeu, adică semnele Lui de după El, ca nişte umbre şi chipuri ale soarelui în apă"

Observăm de aici cum cunoaşterea apofatică e strâns legată de cea catafatică, iar Sf. Grigorie
trece de la una la alta şi este greu de delimitat când este vorba de una şi când de alta.

În acest proces există o gradaţie în înţelegerea dogmelor, care reprezintă modalităţile de simţire
a adâncului în Dumnezeu. Simţirea aceasta, nu exclude calitatea lui Dumnezeu de Creator şi Proniator.

Sfântul Grigorie de Nazianz spune în Cuvântarea 38: "Mie mi se pare că prin ceea ce este
sesizat mă atrage spre El, iar prin ceea ce este nesesizat imi stoarce admiraţia, iar admirat fiind, este
dorit din nou, iar dorit fiind, ne curăţeşte, iar curăţindu-ne ne dă chip dumnezeiesc".

Astfel nici una din tainele înţelepciunii lui Dumnezeu nu ne apare străină şi transcendentă, ci
trebuie să adaptăm, cu toată smerenia, spiritul nostru la contemplarea divină (Mitropolitul Filaret
al Moscovei).

Aşa înţelege Sfântul Grigorie de Nyssa cuvântul biblic "nu va vedea omul faţa Mea rămânând
viu". "Acest cuvânt – arată Sfântul Grigorie – ne spune acest lucru nu pentru că Dumnezeu ar fi
pricină de moarte celor ce-L văd, căci cum ar fi faţa vieţii pricină de moarte celor ce se apropie de
ea, ci întrucât Dumnezeu este prin fire de viaţă făcător, caracteristica firii dumnezeieşti este de a fi
deasupra oricărei cunoaşteri" (Urcarea pe munte).
Care este realitatea după Sf. Grigorie Palama care schimbă modul de cunoaștere a omului față de
Dumnezeu?
(argumente patristice)

Sfântul Grigorie Palama nu contestă faptul că mintea naturală poate cunoaşte pe Dumnezeu, dar
precizează că filosofii s-au abătut de la uzul ei normal.

"Vederea şi cunoaşterea lui Dumnezeu din făpturi se numeşte lege naturală, de aceea şi
înainte de patriarhi şi prooroci şi de legea scrisă, ea a chemat şi a întors neamul omenesc la
Dumnezeu".

Sfântul Grigorie accentuează faptul că odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, credinţa adusă
de El ne-a ridicat la o cunoaştere superioară. Cel ce o refuză este condamnabil !

"De fapt, credinţa noastră este o vedere mai presus de minte, iar posesiunea celor crezute este
o vedere mai presus de această vedere".

Sfântul Grigorie Palama arată că vederea lui Dumnezeu în lumină este mai presus de
cunoaşterea raţională şi de cea prin credinţă, ea depăşeşte şi cunoaşterea apofatică.

Faţă de afirmaţia lui Varlaam de Calabria care spunea că cea mai înaltă cunoaştere a lui
Dumnezeu este cea prin negarea raţională, Sfântul Grigorie Palama răspunde:

"altceva este, scumpule, vederea, şi altceva teologia, întrucât nu este acelaşi lucru a grăi ceva
despre Dumnezeu şi a dobândi şi a vedea pe Dumnezeu".
 Prin ce se deosebeşte teologia apofatică a Răsăritului de cunoaşterea negativ- intelectuală

Învăţăturile eretice cu care s-au confruntat Părinţii Bisericii şi de care era învinuit chiar Origen
îşi aveau radăcina într-o anumită lipsă de sensibiitate faţă de imposibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu
în fiinţa Sa.

Origen a avut o atitudine care nu era fundamental apofatică şi aceasta a făcut din el mai mult
un filosof religios decât un teolog. Pentru el Dumnezeu este o natură intelectuală simplă ce nu admite
nici o complexitate. Un astfel de Dumnezeu nu este la facerea lumii din nimic, nemaifiind Dumnezeul
incognoscibil al Scripturii şi nepotrivindu-se cu adevărata Revelaţie.

El marchează astfel introducerea unor concepţii eleniste în Biserică, concepţii ce vin din afară şi
care îşi au originea în firea omului, în felul de a gândi propriu oamenilor.

Nu se află aici tradiţia în care Dumnezeu Se descoperă şi vorbeşte Bisericii.

Biserica a luptat împotriva origenismului şi a altor învăţături ce atentează la caracterul apofatic

al lui Dumnezeu.

În Apus s-a accentuat cunoașterea catafatică, însa Sfinții Părinți consideră ineficientă această
cunoaștere intelectuală a lui Dumnezeu, dedusă în mod rațional din lume.

Ei au arătat că acest mod de cunoaştere trebuie completat cu o cunoaştere superioară, prin care
este sesizată într-un mod mai adânc infinitatea lui Dumnezeu.

Din acest motiv, o astfel de cunoaştere este cu neputinţă de înţeles şi exprimat. Este vorba de
cunoaşterea apofatică.
 Principalele puncte subliniate de tradiția patristică în privința cunoașterii lui Dumnezeu

În ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu, tradiţia patristică poate fi rezumată în

următoarele puncte:

1. Există posibilitatea naturală de cunoaştere raţională şi apofatică a lui Dumnezeu, dar ea este
foarte anevoioasă în afara revelaţiei supranaturale, a harului.

2. Cunoaşterea prin credinţă pe baza Rev. supranaturale este superioară cunoaşterii raţionale.

3. Cunoaşterea prin credinţă se dezvoltă prin despătimire, prin participarea la lucrarea pe care o
comunică Dumnezeu. Aceasta este mai presus de cunoaştere, cauza fiind Dumnezeu.

4. Cel ce are vederea sau trăirea lui Dumnezeu are conştiinţa că după fiinţă, Dumnezeu este
dincolo de această vedere.

5. Trăirea apofatică a lui Dumnezeu este o caracteristică ce defineşte Ortodoxia în experienţa

Sfintei Liturghii, a Tainelor, a Ierurgiilor şi superioară celei raţionale.
 Dovezi patristice cu privire la ființa și lucrările necreate ale lui Dumnezeu

Mântuirea are ca scop unirea omului cu Dumnezeu.

Sfânta Scriptură arată că Dumnezeu este comunicabil, dar și Cel care nu Se comunică.

Sfântul Grigore Palama spune în acest sens că natura divină trebuie să fie în acelaşi timp
neîmpărtăşibilă şi într-un anumit sens împărtăşibilă, iar acestea trebuie afirmate amândouă odată.

Dumnezeu nu Se împărtăşeşte nouă după fiinţa şi ipostasurile Sfintei Treimi.

În ipostas unirea a avut loc doar o dată prin Fiul întrupat.

Dumnezeu Se împărtăşeşte numai după lucrările Sale. Nu se împărtăşeşte Dumnezeu după

fiinţă, dar se împărtăşeşte celor vrednici prin har.

Tradiţia patristică a arătat că lucrările ce izvorăsc din fiinţa divină şi se lasă împărtăşite sunt
necreate şi nedespărţite de fiinţa lui Dumnezeu.

Sfântul Grigore Palama afirmă că lucrările necreeate sunt relaţii ale fiinţei lui Dumnezeu cu
creaţia și că existenţa lor nu depinde în mod necesar de existenţa creaţiei, unele din ele fiind eterne.

Ca potenţă, energiile există deodată cu fiinţa divină își au izvorul în aceasta, dar ca acte şi
lucrări, aceste potenţe devin realităţi prin voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu le poate face active pe unele, chiar înainte de lume, deoarece El poate gândi orice din
veşnicie.

Părinţii au arătat că există o veşnică iradiere a fiinţei divine, ce poate fi comparată cu lumina
soarelui, ce se revarsă în afară iar acest "afară" există odată cu creaţia.

Trebuie precizat că, înainte de creaţie, exista un loc în care era posibil să fie aşezată creaţia.

După Fiinţa Sa, Dumnezeu este arătat ca Cel fără nume, însă după lucrările Sale, este Cel cu
multe nume.
 Obiecții și răspunsuri la ființa și lucrările necreate ale lui Dumnezeu

Energiile necreate înseamnă posibilitatea lui Dumnezeu de a Se manifesta în chipuri diferite, în

actele Lui. Fără această posibilitate, Dumnezeu nu ar fi liber.
S-a obiectat împotriva învăţăturii răsăritene despre fiinţă şi energii, afirmând că aceasta L-ar
transforma pe Dumnezeu într-o realitate compusă.
Împotriva acestei obiecţii Părinţii au răspuns că lucrarea nu face compusă fiinţa, ci este o
manifestare a ei, şi ea ţine de firea fiinţei.
Fiinţa fără lucrare nu poate exista, după cum nici lucrarea fără fiinţă.
Nu poate fi ceva compus cu propria Sa lucrare, după cum nu este compusă raza pentru că
luminează.
Adversarii energilor necreate confundau o abstracţie a minţii cu realitatea.
Sfântul Grigorie Palama le spune: "Fiinţa fără energie este o iluzie regretabilă".
În privinţa fiinţei lui Dumnezeu, el arată că ea nu poate fi aşa cum o gândim noi printr-un
concept raţional, ce reduce totul la o singură categorie – simplitatea.
Unitatea lui Dumnezeu este o realitate vie ce nu exclude distincţia.
Această unitate face ca posibilităţile de manifestare ale lui Dumnezeu să fie unitare şi conforme
cu fiinţa Lui. Teologia răsăriteană vorbeşte când de un numar nesfârşit de lucrări, când de una.
Lucrarea lui Dumnezeu este una pentru că ține de ființă, este o manifestare a fiinţei Lui, şi este
multiplă pentru că lucrarea Lui este de multe feluri şi diferită.
 Dovezi patristice la raportul dintre energiile divine și ipostasurile Sf. Treimi

Energiile divine sunt comune persoanelor Sfintei Treimi, deoarece ele țin de fiinţa divină, care
este comună celor trei ipostasuri. Energiile necreate, deşi sunt comune, sunt puse în lucrare de fiecare
ipostas divin în mod propriu (diferit).

În acest sens se exprimă Sfântul Grigorie Palama: "Fiecare ipostas divin, cu toate că are o
lucrare comună cu celelate ipostasuri, o are totuşi în felul său propriu”.

Sfinţii Părinţi arată că cele trei Persoane au una şi aceeaşi lucrare, însă proprie fiecăreia în parte.
Teologia ortodoxă nu admite în Dumnezeu nici un amestec.

După Dionisie Areopagitul energiile divine descoperă nenumărate denumiri ale lui Dumnezeu
cum ar fi: înţelepciunea, viaţa, puterea, dreptatea, dragostea şi numele de Dumnezeu.

Ele exprimă şi multe alte numiri care ne rămân necunoscute deoarece lumea nu poate să cuprindă
multitudinea manifestărilor dumnezeieşti care se descoperă în energii. Sfânta Evanghelie după Ioan
ne arată că: “… sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-
amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris" (Ioan 21,25).

Sfântul Grigorie Palama spune că Dumnezeu desemnează pe cel care lucrează, iar
dumnezeirea ca energie, desemnează lucrarea Sa, scandalizându-i pe adeversarii săi.

Orice energie vine de la Tatăl şi se comunică Fiului în Duhul Sfânt. Această realitate este
exprimată şi de Sfântul Chiril al Alexandriei când spune că lucrarea substanţei necreate este seva,
deşi ea se potriveşte, la drept vorbind, fiecărei Persoane.

Sfântul Ioan Damaschin arată că Fiul este chipul Tatălui, iar Duhul este chipul Fiului.
Care este însemnătatea învățăturii răsăritene necreate, deosebite de natura lui Dumnezeu, pentru
viața spirituală a creștinilor? 
(Deosebirea în Dumnezeu a ipostasurilor și a energiilor)

Teologia răsăriteană deosebeşte în Dumnezeu atât ipostasurile cât şi energiile, dar arată că
energiile sunt cu neputinţă de despărţit de cele 3 Persoane.

Aceasta are o mare însemnătate pentru viaţa spirituală din următoarele puncte de vedere:

a) - Învăţătura despre energiile deosebite de natură reprezintă temelia caracterului real al

oricărei trăiri spirituale.

Dumnezeu care este necuprins în natura Sa este prezent în energiile Sale ca într-o oglindă.
Sfântul Grigorie Palama aseamănă acest fapt cu chipul nostru care se poate vedea în oglindă; el
rămâne nevăzut pentru noi înşine.

b) - Această învăţătură despre natură şi energiile distincte şi în acelaşi timp nedespărţite ne

ajută să înţelegem cum poate să existe Sfânta Treime în fiinţa Sa care este incomunicabilă şi în
acelaşi timp cum ea vine să locuiască printre noi, după făgăduinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos :

"Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi
vom face locaş la el"(Ioan 14,23)

c) - Deosebirea dintre fiinţă şi energii, care stă la baza învăţăturii ortodoxe despre har, ne
îngăduie să păstrăm sensul real al expresiei Sf. Ap. Petru "părtaşi dumnezeieştii firi" (II Petru 1,4).

Prin lucrarea energiilor divine rămânem creaturi, însă devenim dumnezei prin har.
Energiile pătrund în toate lucrurile, dar sunt şi în afara lor. Razele dumnezeieşti pătrund astfel
universul creat, fiind cauza existenţei lui:

"În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut".(Ioan 1,10)

După cuvintele lui Dionisie Areopagitul, trebuie să ne ridicăm mai presus de fiinţa creată, spre
a ajunge la unirea cu raza dumnezeirii.