ION AGÂRBICEANU gadinile1 pădurii, şi slujeau după mintea şi inima lor, Domnului din ceruri.
Dintre aceşti oameni ai lui Dumnezeu era şi pustnicul Pafnutie. Nimeni nu ştia
PUSTNICUL ŞI UCENICUL SĂU
I părintelui meu, Ilarion. Slavă Ţie, Celui ce eşti singur veşnic! Adusu-mi-am aminte
PUSTNICUL PAFNUTIE
De mult, în vremuri cărunte, trăia într-o peşteră din munţii Moldovei, un
pustnic bătrân, pe nume Pafnutie. El a luat în moştenire peştera după ce a îngropat pe
învăţătorul şi părintele său Ilarion, la care îşi făcuse ucenicia. Înainte de Ilarion alţi
pustnici bătrâni ajunară, se rugară şi bătură mătănii în peştera aceea blagoslovită. De
când a rămas pomenire între oameni se vorbea de «pustnicul de la peşteră». Deşi nu
mai era acelaşi, ci, din veac în veac, altul. Şi alţii erau şi ucenicii, care pe urmă
duceau ruga şi înţelepciunea mai departe. În vremurile acelea îndepărtate erau mulţi
creştini care se retrăgeau în munte, fie în mănăstiri cu mai mulţi fraţi, fie la schituri,
fie singuratici, în peşteri. Erau mai râvnitori, drept măritorii după slava lui Dumnezeu
şi mântuirea sufletului. Cei care înţelegeau deşertăciunea lucrurilor lumii şi se
scârbeau de ea, veneau în singurătatea muntelui, se pierdeau în codrii de brad şi între
de când trăia în munte. Când se aciuă pe lângă părintele Ilarion, era cu barba sură.
Pesemne trăise înainte la vre-un schit, sau la o peşteră a lui, de unde venea, din când
în când, pentru blagoslovenie şi învăţătură, la părintele Ilarion. De Ilarion se alipi
numai când acesta, simţind că i se apropie sfârşitul, îl chemă lângă sine, pentru a-i da
cele din urmă învăţături şi pentru a lua în moştenire peştera. Dar mai trăi cucernicul
moşneag încă zece ani, cu Pafnutie alăturea, până se săvârşi. Trecuse de suta de ani,
şi s-a stins încet ca o lumânare, în murmur de rugăciune.
Cucernicul Pafnutie, la moartea lui Ilarion, făcea şi el şaptezeci de ani. Nici n-a
suspinat, nici nu l-a jelit pe moşneag ci a rămas în genunchi două nopţi şi o zi,
rugându-se pentru sufletul părintelui său. Iar după ce l-a îngropat i s-a părut codrul
pustiu, şi a stat alte două nopţi trântit pe spate, cu ochii la stele. Apoi s-a ridicat, şi-a
clătinat barba şi pletele sure, pentru a alunga gândurile, s-a însemnat de trei ori cu
semnul izbăvirii şi a prins curaj.
S-a coborât într-o crăpătură de stâncă la izvor şi a băut. A aflat lângă apa
limpede, în tufiş, pâine uscată, şi s-a înfruptat. Era a cincea zi de când nu luase nimic
în gură.
Şi unde până acum vedea numai sur în faţa ochilor, de la moartea lui Ilarion,
deodată privirea i s-a limpezit şi s-a uitat cu bucurie la cerul albastru, dându-şi capul
pe spate şi împrăştiindu-şi coama peste umeri. Apoi duse mâinile la piept, se încovoie
şi zise cu glasul limpede:
- Doamne-Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine păcătosul, slobozindu-mă din
grea osândă, din împietrirea de inimă ce mi-a hărăzit-o repausarea robului Tău, şi a
că pământ suntem şi în acelaşi pământ ne întoarcem, după nemincinoasa Ta
rânduială. Slavă Ţie!”
Apoi s-a întors la peşteră şi începu să scuture ţundra, cojocul, căciula şi alte
câteva lucruri rămase de la Ilarion şi să le agaţe în colţurile de stâncă ce împungeau în
golătate.
Se crezu tare după rugăciune, dar acum, atingând lucrurile celui răposat, simţi
lacrimi în ochi şi un mare dor să se pună şi să doarmă, să nu se mai scoale, lângă
mormântul pustnicului.
Se duse încet, cu ochii înpăienjeniţi, şi se lăsă, în coate şi în genunchi, lângă
mormântul proaspăt. După rugăciuni îndelungate începu să audă un glas, nu-şi da
bine seama dacă vorbea de afară, sau din sufletul lui. Ci glasul era cunoscut. Era al
lui Ilarion şi-i şoptea:
“Nu te cufunda ca păgânii şi ca cei ce nu au nădejde, în durerea ce spulberă
sufletul ca un vifor şi-l împietreşte. Nu aceasta e voia Domnului Dumnezeu şi
1
Jivinile
1
învăţătura mea. Ci te împacă cu rânduiala cea de sus, care nu are înfrângere şi dreaptă
este în veci şi neclintită. Au nu cel ce a clădit munţii a pus şi rânduiala morţii? Eşti tu
copil neştiutor sau bărbat cu pricepere? Nu stropi pământul decât cu lacrimile
credinţei, ale nădejdii şi ale părerii de rău pentru păcate. Pustnicul nu trebuie să aibe
alte lacrimi. Întoarce-te cu gândul pe dată că nu eu sunt vrednic de plâns, ci tu. Iată
stai, a cincea zi fără metanii, fără rugăciune pentru tine, fără gând”.
Cucernicul Pafnutie se cutremură. Aşa era: de la moartea părintelui său
sufletesc n-a mai bătut metanie, n-a mai spus ocinaşile2 obişnuite. Îi păru că-l vede pe
moşneag cu dreapta ridicată a ameninţare, cum făcea uneori când nu-i plăcea un
cuvânt ori o purtare a lui Pafnutie.
Se ridică de lângă mormânt şi porni agale la peşteră.
Era un om înalt şi uscat, şi la vârsta lui bun încă să se ia la trântă cu ursul, dacă
slujba lui ar fi fost vânătoarea ori haiducia.
Călcă apăsat. Avea privire ageră şi pătrunzătoare, fruntea înaltă. Mustăţile
groase şi lungi se pierdeau în barba stufoasă ce-i acoperea pieptul lat. Din toată faţa
lui nu se vedea bine, limpezit de păr, decât fruntea, ochii şi nasul. Un nas mare, tăiat
subţire, puţin încovoiat.
La acel ceas al dimineţii cântau păsările de jur împrejur. Un vânt uşor adia
neodihnit. În înălţimi, printre crestele brazilor, se zărea albăstrimea cerului.
Alte dăţi, pe o vreme ca asta, sufletul lui Pafnutie se pornea la rugăciune,
slăvind pe Ziditorul, fără să-şi pună anume în gând. Inima lui cânta în rând cu
păsările şi cu murmurul pâraelor. Acum îi părea nepotrivită toată frumuseţea de afară.
Îşi spunea că păsările ar mai putea tăcea, şi izvoarele asemenea. Pentru ce atâta
veselie?
Înţelese, cu silă, că-i pare rău după moşneag, că sufletul lui nu s-a liniştit. Stătu
pe loc, bătu din picior, şi strigă cu mânie:
— Cine mă alungă de la ascultare? Şi tot el îşi răspunse:
— Diavolui trufiei care nu mă lasă a mă împăca cu rânduiala Domnului
Dumnezeu. L-am întărit de tot atâtea rânduri în care luam la întrebare pe Ziditorul
pentru ce l-a smuls pe părintele meu, pentru ce a lăsat moartea în lume? O să-i astup
glasul, o să-i rup acul, luându-mi canonul cel mare.
Avea cucernicul un canon pe care-l făcea în zile de ispită grea, încă pe vremea
când nu se mutase în peştera lui Ilarion. Acesta, când ucenicul i-l descoperi,
încuviinţă să-l facă mai departe, la trebuinţă, însă cu multă smerenie.
Îşi luă drumul la dreapta peşterii şi se tot duse pe cărarea numai de el ştiută. Pe
alocuri se făcea nevăzut în tufişuri dese, care ar fi voit să-l ţină pe loc. Dar pustnicul
se zbătea ca mistreţul, se vedeau numai bălăriile mişcându-se, că-i treceau de cap.
Ajuns în luminiş crengile uscate trosneau sub picioarele lui. Avea grabă mare: Nu mai
auzea nici cântecul păsărilor, nu mai vedea ciutele ce ţâşneau pe lângă el, ci alerga
2
Rugăciunile
întins cu capul în piept, ca un bour din vremile cele vechi. Brăduleţii ce năzuiau către
luminişuri se mirau văzându-l trecând cu atâta grabă. Cei mai mici se aplecau la
atingerea braţelor lui, şi-i făceau loc fără nici o împotrivire.
Ajunse numai când soarele, scăpătat la asfinţit, îmbrăca în aramă roşie ca focul
piscurile munţilor, care se suiau până la Dumnezeu. Ajunse istovit de drum, la râpa
canonului său.
Nu-şi dădu răgaz nici să răsufle şi începu s-o urce. El îi spunea râpă, dar era o
stâncă prăpăstioasă, aproape goală, care urca ameninţătoare din uriaşe măsele de
piatră. Voi să se caţere mai repede ca de alte dăţi îşi făcea silă mare, suflând adânc şi
oprindu-se uneori pentru răsuflet. După cum se apropia de cer părea tot mai mic,
acum cât o ciută, acum cât o capră neagră, şi iarăşi numai cât un ied şi cât o cioară.
Până ajunse în vârf se făcuse miezul nopţii.
Aici poposi pe un colţ de stâncă, îşi şterse faţa cu mâneca de la cămaşă, şi fără
să-şi dea hodină deplină, începu coborâşul pe acelaşi loc. Coborâşul era mai cu
primejdie decât urcuşul. Primejdia de a se prăbuşi în prăpastie îl pândea la fiecare
mişcare. Totuşi, până la răsăritul soarelui, el fu din nou pe culme.
Înghiţea cu lăcomie aerul şi lumina, răzbătu cu privirile departe în singurătăţile
codrului şi pe-o clipă, faţa i se lumină: Cum se trezeau toate vietăţile la porunca
soarelui! Dar repede văzu râpa de sub el şi o privi cu duşmănie. I se părea că n-a
biruit-o de ajuns. Şi începu din nou coborâşul, apoi iar urcuşul. Canonul nu se isprăvi
decât seara, după cel din urmă coborâş, când abia se mai putu târî până la un izvor
cunoscut, unde bău îndelung. Apoi trântit pe spate, adormi ca un buştean, cu faţa spre
stele.
Când se trezi în crăpatul zorilor se simţi uşor şi cu lumină în suflet. Se gândi
numaidecât să se ridice să-şi facă metaniile şi să-şi spună ocinaşile obişnuite. Nu-i
mai veniră întrebări asupra morţii, simţi pocăinţă pentru că se păru că voise a se lua la
harţă cu Dumnezeu din pricina morţii lui Ilarion. Îşi dădu seama că era să apuce pe
drumul rătăcirii. Râpa canonului îi aduse aminte că era un mare păcătos, şi că nu s-a
pocăit încă destul pentru păcatul său.
“Adevăr a rostit glasul părintelui meu Ilarion, de dincolo de moarte, când mi-a
spus: Întoarce-te cu gândul asupra ta, şi dă-mi bună pace!”.
Cucernicul Pafnutie vorbi aşa ca şi când ar fi cine să-l asculte. Şi mai adaose:
“Întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea”.
Rosti şi făcu douăsprezece metanii, din nou, aducându-şi aminte de păcatul pe
care-l săvârşise în tinereţele lui în apropierea acestei râpi. Nime nu cunoştea această
vină decât Dumnezeu, Pafnutie şi duhovnicul, părintele său sufletesc, Ilarion. Şi-l mai
cunoscuse aceea cu care greşise, când el abia avea douăzeci de ani, şi era păcurar aici
în munte. Nu ştie ce s-a ales cu nevasta aceea cu bărbat, dacă mai trăieşte sau ba. Dar
el, din clipa în care s-a trezit, a lăsat oile, a alergat în codri departe şi pierdut a fost şi
2
pentru stână şi pentru părinţii lui. Păcurarii3 au căutat multe zile cârdul de mioare ce-l duhovnicului său Ilarion, mai ales pe acelea pe care i le împărtăşi în anii cei din urmă.
păzise copilandrul acela, până ce le aflară hăt departe, păzite de cei doi câni. Părinţii Nu simţea încă nevoia să aibă un ucenic, se vedea departe încă de clipa când
cu rudeniile am bătut codrii şi munţii tot hăulind şi întrebând, şi de frunză şi de iarbă, Dumnezeu îl va chema la judecată. Părea chiar că-i oarecum silă, când se simţea atât
unde s-a rătăcit flăcăuaşul lor cel voinic şi frumos. Dar nimeni n-a ştiut răspunde. de tare şi de sănătos.
Pe vremea aceea tânărul a dat de un schit, care era slujit de un singur schimnic, Şi trăi, într-adevăr, după felul şi canonul lui, încă zece-cinsprezece ani, nu se
Acela i-a schimbat numele din Dumitru în Pafnutie. ştie, fără să simtă povara bătrâneţelor sau nevoia unui ucenic, căruia să-i lase
Dar toate aceste lucruri le ţinea în inima lui. Nici pădurarii, nici vânătorii, nici moştenire învăţăturile trecute de la un pustnic al peşterii la altul. Venea, din când în
rătăcitorii pe la schituri n-au putut vreodată afla cine şi ce a fost Pafnutie mai înainte. când, câte un schimnic, rămânea câteva zile la peşteră, şi iar pleca. Iar el îi slobozea şi
Numai duhovnicul său Ilarion, care se nimerise călugăr cu harul preoţiei, pornind ca nu-i oprea.
ieromonah dintr-o mică mănăstire, cunoştea istoria aşa de scurtă a lui Pafnutie. Dar el Ciobanii vorbeau cu mare sfială de ei. Şi multă vreme n-au ştiut dacă e alt
mai ştia că acest fiu sufletesc al lui, afară de greşala cea din tinereţe în alta n-a căzut. pustnic la peşteră, sau tot Ilarion cucernicul.
Şi a cunoscut în pocăinţa lui cea de cincizeci de ani pentru un singur păcat, mare har
de la Dumnezeu.
Deci Pafnutie, după ce a săvârşit canonul cel mare la râpa lui, s-a întors la
peşteră liniştit şi nu s-a mai certat cu Domnul Dumnezeu pentru că-i luase pe
duhovnicul şi părintele său Ilarion. Şi-a luat rânduiala lui cea de obşte, cu ajunat, cu
metanii şi cu rugăciuni.
Când a coborât la izvorul din crăpătura de stăncă, la poalele peşterii, a aflat în
tufiş pe lângă pâine şi o felie de caş, şi după semnul ăsta a cunoscut el că eu ieşit
creştinii din postul Sânpetrului. Ci caşul şi miezul pâinii l-a fărmiţat păsărilor, şi a dus
la peşteră numai coaja. Şase săptămâni a trăit mai mult cu rădăcini, canonisindu-se
aşa pentru păcatele lui şi pentru odihna sufletului celui răposat.
Pentru “pustnicul de la peşteră”, era datină rămasă din adâncimea vremilor, să
pună păstorii, din când în când, în acel tufiş câte ceva de mâncare. Înşişi pustnicii din
peştera asta erau rareori văzuţi de ochi omeneşti: când la depărtare de ani pătrundea
cineva aici să ceară un sfat şi să primească blagoslovenie la o mare suferinţă.
Adeseori lumea îi uita pentru multă vreme. Chiar şi păcurarii, când se mutau cu
stânile în depărtate locuri.
Căci ei nu duceau lipsă de nimic. Cunoşteau, din bătrâni, ierburi şi mai ales
rădăcini pentru hrana lor puţină, dar izvoare de apă aveau pretutindeni.
Cucernicul Pafnutie îşi vedea de rânduiala lui. Uneori i se mai năzărea, în
fundul peşterii, că vede pe cuviosul Ilarion intrând pe deschizătură. Atunci făcea
rugăciuni şi se însemna cu semnul crucii, pentru ca să nu fie ispitit din nou să se
gândească la durerea lui, care era mereu gata să se ridice din adâncuri.
Singurătatea îl împresura tot mai tare, şi dacă n-ar fi stat de vorbă cu brazii, cu
ciutele şi cu păsările, ar fi putut amuţi. În canonul lui era să spună rugăciunile în
taină.
Dar în singurătatea aceasta limpede Pafnutie creştea cu duhul, în puterea
gândului şi cu înălţarea sufletului. Abia acum pătrundea el până în adânc învăţăturile
3
Păstorii
3
 II
NICHIFOR PREDA AJUNGE
LA PEŞTERA PUSTNICULUI
Se spune că schimnicii cei cuvioşi au uneori semne în visurile lor, când e să
li se întâmple un lucru deosebit. Într-o noapte Pafnutie visă că trecea pe-o cărare
cunoscută de el, prin făgetul cel bătrân de la poalele muntelui. Deodată, pe-o
ramură a fagului pe sub care chiar trecea, auzi vorbă omenească. Răsturnă capul pe
spate şi văzu o gadina numită râs, dar nici urmă de om.
— Aruncă-mi o prăjină. cucemice! Aş sări mai sus şi nu mai pot, se auzi din
nou cuvânt omenesc.
Pafnutie privi mai bine. Copacul era mare şi stufos. Poate se va ascunde
vreun pui de om. Glasul era subţire ca de copii. “Poate se teme de mâţă”, îşi zise
pustnicul, şi cu priviri agere cercetă stufişul. Însă, afară de gadină, nu descoperi
nimic.
— Aruncă-mi prăjina, se auzi din nou.
— Ce nevoie ai de prăjină, tu care sai din cracă în cracă, şi de pe un copac pe
altul? Să nu luăm în deşert numele lui Dumnezeu, zise mirat peste fire Pafnutie,
înţelegând că mâţa aceea, căţărată sus, vorbeşte.
— Tot sărind am căzut şi mi-am rupt amândouă picioarele de dinainte.
Aruncă-mi prăjina, rogu-te.
— Asta e altă socoteală, răspunse Pafnutie, fără a se mai mira de nimic. Şi
privind la pământ văzu o prăjină lungă. O ridică şi râsul o prinse în colţi.
Nu se ştie cum, rezemat în ea, sări pe cea din urmă creangă, iar de acolo
dintr-o singură aieptare4 căzu la picioarele bătrânului. Însă acum nu mai era râs, ci
un cerb ca de doi ani.
Cerbul se alipi de pustnic, se frecă de ţundra lui, îl privi cu ochi umezi şi,
mugind scurt, o luă la goană pierzându-se în desimea codrului.
Pustnicul se trezi din vis, pipăi în jur şi văzu că-i pe patul lui de cetină de
brad, pe vatra peşterii. Nu mai putu aţipi toată noaptea. Se gândi mult, apoi zise în
sinea lui:
— Eu n-am avut până acum semne în vis. Dar acesta, din mila Domnului, un
semn trebuie să fie.
Şi îşi aminti, pe rând, semnele ce se arătaseră în vis părintelui său sufletesc
Ilarion, şi despre care îi povesti în cei din urmă ani ai vieţii. Asemăna visul lui cu
acestea, se întorcea de pe o coastă pe alta, şi iar îşi zicea:
— Din mila Domnului, un semn trebuie să fie şi acesta.
4 6
Săritură.
Şi după ceea ce s-a petrecut cu bătrânul în urma semnelor avute, încerca să
tâlcuiasca şi visul său. Dar nu putea să dea de un capăt.
— Semnul meu e încurcat, îşi spunea el. Şi rîs, şi cerb. Mâţa e o gadină
răpitoare, se hrăneşte cu vărsare de sânge. Cerbul e boul lui Dumnezeu, nu face rău
nimănui. Apa şi focul, cum vor sta împreună?
Cunoştea, din ce-i povestise Ilarion, că semnele din vis, ca şi proorociile, nu
se pot tălmăci înainte de împlinirea lor. Şi totuşi se încăpăţână să afle ce se ascunde
sub semnul din visul lui. Şi abia răsărind soarele se desmetici: e, iar, o ispită a
mândriei. Pentru ce voieşte el să deslege o taină pe care Domnul o voieşte
nedeslegată până la împlinire? Cine-i dă ghies? Diavolul mândriei, de bună seamă.
Iată, e la întâiul vis cu semne, poate la întâiul şi la cel din urmă, şi el vrea să-şi
întreacă pe învăţătorul şi părintele său. Nu i-a spus de atâtea ori Ilarion cum se mira
când venea întâmplarea, şi pe urmă-şi aducea aminte de vis?
Se simţea scârbit de sine însuşi pentru aceasta neruşinare şi înfumurare şi se
gândi cu ciudă şi la râs şi la cerb. Nu puteau rămâne acele două vietăţi în negura
nopţii, în loc să se apropie de el şi să-l îndemne la trufie? Chiar la trufie! “La
păcatul care duce mai repede la osândă”, isi zicea en obidă 5 cucernicul
Pafnutie... ,,Ştiu eu bine şi mi- a spus şi părintele Ilarion, că trufia a trăznit pe îngeri
din cer şi i-a alungat pe oameni din rai. Şi, iată, cum se arată, în felurite chipuri!
Mai adineauri m-a spus să-l iau la întrebări pe Ziditorul pentru ce este moarte în
lume, şi pentru ce a luat de lângă mine pe părintele meu Ilarion. Acum îmi dă ghes
cu mâţa şi cu cerbul. Ptiu! Pe pustii locuri să fie şi în pietre!”.
Pafnutie scuipă cu scârbă, apoi îşi făcu semnul sfintei cruci. Se gândi că e
nevoie mare să meargă iar la râpa lui să-şi facă marele canon.
Se lăsă pe cetina aşternutului şi se gândi. Dar somnul îl cuprinse degrabă, şi
nu se mai trezi până la ojină6. Sări drept în sus, nu se putu dintru început descurca
dacă e dimineaţă tânără ori se apropie seara. Ieşind în gura peşterii şi văzând
soarele, se cruci. Era târziu să mai poată pleca la râpa lui. De i-ar rămăne vreme
până la asfinţit să-şi poată face, cel puţin canonul de obşte, aşezat între răsăritul şi
apusul soarelui. “Iata ce mi-a făcut mâţa şi cerbul”, suspină mânios pustnicuş şi,
fără să se mai gândească la izvor sau rădăcini, se apucă de mătănii şi de toată
rânduiala lui zilnică.
Era o înserare cu aer tare, plin de miresme. Răcoarea creştea din ceas în ceas,
şi albastrul cerului parcă se înălţa mereu. Nu-l mai ajungeau nici cetinile ce
împungeau din brazii piscurilor celor mai înalte. Când negurile nopţii începură să
învălue trunchiurile brazilor, era frig în lege.
Totuşi cucernicul din singurătate era năduşit şi gâfâia când îşi isprăvi
canonul. Îl lungi anume: bătu, cu sutele, mai multe metanii pentru a se pocăi şi de
5
Ciudă.
?????
4
mândria ce se apropiase iar de el, şi pentru că adormise peste zi şi nu-şi făcu, la
vreme, rânduiala lui pustnicească.
Târziu se coborî la izvor. Întâi se gândi să se pedepsească şi să nu bea apă
rece, dar se temu, cum era ars de sete, să nu aibă iar visuri cu semne în somn.
Coborând pe poteca ştiută i se păru că aude ca o mârâială. Se opri, nu mai
auzi nimic. Porni şi, iată, iar se ridică până la urechea lui, şi încă mai tare mârâitul
acela. Un gând îl îngheţă şi-l opri în loc: visul lui! Nu-i oare un mârâit de mâţă?
Trase cu urechea şi iar auzi. Glasul venea de departe. Poate de la izvor, poate de
mai încolo. Cu cât cobora se auzea mai desluşit. Dar acum nu mai semăna a
miorlăitura, ci a scâncet de copil mic. Uneori răzbătea pe aripa nopţii, prin susurul
cetinii, geamăt omenesc.
— Este cineva în primejdie, îşi zise Pafnutie şi grăbi pasul. Se oprea pentru a
asculta atât cât trebuia ca să nu piardă latura din care venea glasul. Trecuse de mult
pe lângă izvorul din crăpătura din stâncă, dar nu se opri să-şi astâmpere setea.
Glasul era tot mai desluşit. Era geamăt de om, stins, ca de pe altă lume.
— Cine s-o fi rătăcit prin hugeacul7 ăsta?, se întreba pustnicul ajungând în
desime mare şi despicându-o vârtos cu trupul aplecat înainte. “Ce păcate l-au adus
pe-aici? Sau ce încurcături ale Diavolului?”.
El stupi în stânga, îşi făcu semnul izbăvirii, şi înainta nu fără îngrijorare. Îi
trăzni prin minte că ar putea să fie nu bărbat, ci muiere. Ce s-ar face el atunci? De
bună seamă trebuia să o ajute, nu o putea lăsa în gura morţii. Dar după tămăduire,
ce ar face cu o catrinţă la peşteră? Aşadar că ar fi un lucru nemaipomenit? El e
bătrân, şi chiar dacă n-ar fi, de la întâiul păcat săvârşit în copilărie, nu s-a mai
gândit la cele ale lumii. Dar în peşteră nu putea rămâne. Nu-i locul muierii în
singurătatea codrului.
Pe urmă, alte gânduri îl liniştiră: Nu poate fi muiere! Ce să caute o femeie în
aceste sălbăticiuni? Cât a trăit părintele său Ilarion, venit-a cap împletit până aici?
Nu s-a pomenit. Da, un bărbat trebuie să fie, şi niciunul în puterea bărbăţiei, căci un
om în toată virtutea nu se încurcă aşa de uşor, şi nu se dă plainic piedicilor ce i se
pun în drum. Un tânăr trebuie să fie, un ciobănaş, ori un vânător căruia abia-i
mijesc mustăţile.
Tot frământându-se şi cu sufletul, pentru a se linişti, şi cu trupul, pentru a-şi
face loc prin desime şi întuneric, auzi deodată, geamătul lângă sine, mai stins de
cum îl auzise din depărtare.
Se aplecă la dreapta şi desluşi suman şi cioareci de lână, şi opinci în picioare.
Trupul era căzut de-a-lungul, cu faţa în muşchiu. Nici o tresărire de viaţă nu era în
el. Numai sunetul stins, plângăreţ, care se ridica din când în când.
Pafnutie îngenunchie, îl întoarse încet pe o dungă, apoi pe spate, îl pipăi, îşi
aplecă urechea pe pieptul lui şi ascultă. Inima bătea abia simţit. Ochii tânărului erau
7
Crângul.
închişi cu pleoape grele. Obrajii îi erau palizi, pământii, ca la mort. Nu simţi nimic
câtă vreme îl pipăi şi cercetă Pafnutie.
— E leşinat, zise cu glas tare pustnicul, şi după ce îşi făcu o cruce, îl ridică în
sus pe străin şi-l luă în braţe, ca pe un copil. Nu-i putea bănui vârsta. Nu i-ar fi dat
cincisprezece ani după greutatea trupului. Capul tânărului se bălăbănea pe umărul
lui Pafnutie, semn că nu ieşise din leşin.
Pustnicul grăbi cu el la izvorul cunoscut. Orice boală ar avea, apa rece nu
putea să-i fie de stricăciune. Îl întinse pe iarba verde şi începu a-l stropi, uşurel,
uşurel, cu stropi din izvor. În gând, omul lui Dumnezeu murmura o rugăciune.
Inima bătea cum nu-i mai bătuse de mult. Şi o mare căldură îi umplea sufletul: iată,
avea în faţa lui o viaţă proaspătă. Poate se deştepta, poate intra pentru totdeauna în
negură. Simţea, în inima lui de om singuratic, mare răspundere pentru viaţa
necunoscutului. De bună seamă Dumnezeu a rânduit aşa să fie la peşteră în noaptea
asta, să-l scape pe cel rătăcit în codru. De aceea a adormit până la ojină, să nu mai
poată pleca la râpa lui, să-şi ia din nou canonul cel mare. Deodată îi veni iarăşi în
visul lui: nu era rănit într-un fel şi necunoscutul ca şi râsul pe care-l văzu în fag?
Îşi făcu din nou cruce, stropind mereu pe fecioraş. În clipa aceea tânărul
deschise ochii şi îi închise iar. Suspină din adânc şi gemu: “mamă”. După un
răstimp se întinse, deschise ochii iar, şi îi pironi miraţi la bărbosul din faţa lui.
— Să nu-ţi fie frică, flăcăuaş. Sunt un slujitor al Domnului Dumnezeu. N-am
să-ţi fac nimic rău.
Tânărul trăgea întins cu urechea la susurul izvorului. Îi vorbea, din ochii
înviaţi deodată.
— Apă? întrebă Pafnutie.
— Apă! gemu încet, cu un zâmbet abia mijit, necunoscutul.
Pafnutie îi aduse apă în pumni. Străinul bău cu lăcomie şi mai ceru. Nu putea
bea bine din pumni, şi omul lui Dumnezeu se dojenea că n-a plecat de la peşteră cu
ulciorul în mână, ca alte dăţi. Află o coaje de brad pe care o cumpăni să ţină apă, şi
tot trecea de la izvor la flăcăuaşul cel străin şi-l adăpa.
— Mare flacără arde în tine, măi romănaşul meu, zise Pafnutie zâmbind,
văzând că nu-l mai poate sătura.
Tânărul avu putere să se ridice şi să şeadă.
— Mare, oftă el. Dacă nu mă aflai dumneata, moşule, n-aş mai fi băut apă de
la izvor. M-au părăsit puterile şi nu mai puteam ajunge la izvor.
— Da cum? Tu cunoşteai izvorul? îl întrebă pustnicul mirat foarte.
— Nu-l cunoşteam , dar îi auzeam, sub înserare, murmurul. M-am târât pe
brânci cât am putut. Groaznic mă ardea în măruntae.
— Pesemne nici de mâncat n-ai mâncat azi nimic. N-am văzut la tine straiţă.
— N-am mâncat de trei zile, moşule. Dar acum mi-am prins inima cu apa
acestui izvor.
5
 Pafnutie se întunecă deodată. Îşi aduse aminte că n-are nimic de mâncare. Şi
ştia că pe unul care a ajunat trei zile nu-l poate hrăni cu rădăcini şi ierburi.
— Pe semne te-ai rătăcit, flăcăuaşule. Dar nu înţeleg cum ai plecat de-acasă
fără merinde, la munte.
Tânărul se uită cu sfială la bătrăn şi zise:
— Dacă dumneata, moşule, eşti pustnicul de la peşteră, nu m-am rătăcit. Am
ajuns la ţintă. Da, adevărat e. Merinde nu mi-am luat.
— Din mila şi rânduiala lui Dumnezeu, eu grijesc acum peştera şi-i fac
canoanele moştenite din vremuri bătrâne. Da tu de unde ştiai de pustnicul de la
peşteră? Eşti din satele de la poale?
Tânărul vorbi cu glas împuţinat deodată:
— Nu sunt. Şi păru că iar îl cuprinde leşinul.
Pafnutie se întunecă iar: “Îl potopeşte foamea şi eu n-am un codru de pâine!
Ce să fac, Doamne şi Ziditorule?”
Porni spre stufişul în care afla uneori câte ceva de ale gurii, şi se duse să
cerceteze cu inima îndoită. Mirarea lui fu mare când văzu acolo o oală cu lapte,
fălie de caş, şi pâine proaspătă.
Repede mulţumi în gând lui Dumnezeu, luă bunătăţile din ascunziş şi le puse
înaintea tânărului.
— Socotesc că Ziditorul te-a luat în paza Lui. Asemenea mâncare, odată în
an dacă se întâlneşte pe la noi. Şi-i chiar aceea care-ţi trebuie ţie.
Necunoscutul îşi întinsese braţele după pita şi fălia de caş.
— Nu! Să începi cu laptele. Cunosc eu când e vorba de ajun lung, ce trebuie
să ia omul când mănâncă mai întâi. Ia oala şi bea, dar încet, câte o înghiţitură. Altfel
e primejdie să se încurce maţele. Pe urmă mâne, ori poimâne, vei trece şi la caş.
Laptele ce va rămâne îl vom fierbe, să ţină mai mult dulce.
Străinul se supuse. Sorbea încet câte o înghiţitură, şi curajul îi sporea,
căpătând limbă.
— Înainte cu patru zile am băut iarăşi lapte şi jintiţă, la o stână. Şi caş am
mâncat şi mămăligă bună.
Pafnutie îşi aduse aminte de ce-i spusese tânărul mai înainte: că venea anume
la peştera călugărului.
— Spui că nu eşti din satele de la poala munţilor.
— Nu! Sunt de departe.
— Păi, dacă eşti de departe, de la cine ai auzit tu vorbindu-se de această
peşteră a pustnicului?
— Se vorbeşte şi pe la noi.
— Şi, de bună seamă, păcurarii de la stână ţi-au spus încotro să apuci către
această peşteră.
— Ei mi-au spus, da numai unul bătrân ştia mai bine. Îi tot oprea pe ceilalţi
din vorbă, şi tot arăta cu mâna pe unde să merg.
— Şi, dacă ai plecat de acasă fără merinde, nu s-au gândit nici ei că nu-i
lucru creştinesc să te trimită fără straiţă în nepătrunsul codrilor?
Necunoscutul nu răspunse. Mai sorbi odată din lapte şi rămase mut. Căzuse
pe gânduri.
— Şi cum te cheamă pe tine, flăcăuaş?
— Nichifor Preda, părinte.
— Bine, Nichifor! Dar să ştii, Nichifore, băiatule, că eu nu sunt părinte. Eu
nu sunt ieromonah, cum a fost înaintaşul meu Ilarion, ci un biet pustnic.
— De aceea o să-ţi spun ca şi până acum: moşule, deşi încă nu eşti plecat de
bătrâneţe.
— Bine, moşule să-mi spui, cât vei sta pe aici.
— Dar mi-ar plăcea să-ţi zic pe nume.
— Eu sunt pustnicul Pafnutie, flăcăuaş.
— Moş Pafnutie, zise tânărul zâmbind. Moş Pafnutie, eu, după Dumnezeu,
dumitale trebuie să-ţi mulţumesc că suflu iar şi grăiesc.
— Ba, toată mulţumita lui Dumnezeu, fiule Nichifor. Ca de nu eram acasă,
puteai să gemi jos în vale. Şi, chiar aici la izvor, dacă nu era laptele din tufă, n-
aveam ce-ţi da de mâncare. Cine i-a pus pe ciobani să aducă chiar acum lapte şi
caş? Dumnezeu i-a povăţuit. Deci Lui să-i mulţumim.
Nichifor Preda îşi făcu cruce după pustnic, şi mişcă din buze.
— Acum să mergem la peşteră să te hodineşti. Se apropie miezul nopţii.
Acolo vei mai bea lapte, ba ţi-oi da şi-o felioară de caş.
Porniră îndată pe cărare. Dar la vreo zece paşi Nichifor se clătină. Bătrânul îl
sprijini.
Puse deoparte oala cu lapte, pânea şi caşul, şi luă pe flăcăuaş în braţe. Acela
se zbătu puţin, ruşinat.
— Ştiu eu, băiete ce fac! Mai este drum până la peşteră. Singur, cu picioarele
tale, nu vei putea ajunge. Iar aici nu poţi dormi. La noapte, poate, brumează.
Nichifor nu se mai împotrivi. Şi, până sus, aţipi. Pustnicul îl aşeză uşurel pe
păcelul de cetină, şi se întoarse după bunătăţile lăsate pe cărare. Ajuns lângă ele îşi
aduse aminte că a uitat să bea, şi n-a luat nici vas pentru apă. Se întoarse la peşteră,
luă ulciorul şi după ce bău cu sete mare din izvor, îşi umplu vasul. Luă de la locul
ei, merindea şi trase la sălaşul lui.
Lui Nichifor nu-i mai trebuia nimic. Adormise greu, una cu pământul.
Pustnicul se trase în fundul peşterii şi bătu mătăniile de seară, rănduite pentru
acel loc; apoi făcu acelaşi lucru la cele două laturi, şi ieşind în gura peşterii,
îngenunche. Cu ochii ţintă la stele se rugă îndelungat. Barba şi pletele-i albe
luminau argintiu în bătaia lunii.
Se rugă şi bătu iar mătănii până începu să coboare luna. Îşi dădea canon mai
6
mare şi pentru somnul de peste zi, şi se ruga şi pentru fecioraşul ce-i căzu, din bun
senin, la peşteră. Rugându-se îl fulgeră deodată în minte că acolo, lângă izvor, după
ce Nichifor bău şi mâncă, îi păru aşa de blând ca un pui de cerb.
“Visul meu! Semnul meu!” şopti bătrânul şi se lovi cu capul de pământ
rămânând multă vreme aşa, ca o stană sură de piatră.
Se ridică apoi, se închină spre răsărit, şi intră în peşteră să se culce.
Dar nu putea adormi şi înţelese că somnul de peste zi îi fu de folos. Se
gândea mereu la întâmplarea asta cu Nichifor. Spunea că vine anume la el, la
pustnicul de la peşteră. Şi, încă, din mari depărtări. Ce supărare sau necaz l-au pus
pe drumuri? Şi cum l-au lăsat părinţii să plece în aşa depărtări, şi fără merinde? La
întrebările acestea îşi aduse aminte că înainte cu peste cincizeci de ani, aşa s-a dus
şi el de la stână şi de la părinţi fugar. Un fugar trebuia să fie şi Nichifor Preda.
Altfel, fie că nu l-ar fi lăsat părinţii, fie că-i puneau traista cu merinde după cap.
Amintirea aceasta îl tulbură pe bătrân. Nu se mai gândise de mult la
începuturile pustniciei sale. Ba, o clipă, i se năzări şi nevasta care-l dusese atunci,
pe el, la păcat. Fugarul de acum poate a trecut prin întâmplare asemănătoare. Nu,
era mai mare de cincisprezece ani, cum socoti el după greutatea trupului când îl
purtă la izvor. Acolo văzu că-i mijeşte cu temei mustaţa. Şi, când începu a grăi,
văzu că era glas de fecior, nu de copilandru. Hm! Poate să aibă şi Nichifor ăsta,
aceeaşi vină, şi a fugit în munte să se pocăiască. Poate rânduiala dumnezeiască i l-a
trimis anume, ca în anii bătrâneţilor, să-şi aducă mai vârtos şi mai des aminte de
vina lui şi să se pocăiască mai tare. Poate nu s-a pocăit destul, şi Domnul îi aduce
aminte prin Nichifor...
Apoi alt roi de întrebări: Cine să fie şi de unde vine? Pustnicului îi păru încă
de lângă izvor, pe când se trezi străinul, că are faţa prea albă, iar mâinile lui nu
păreau muncite. Mai băgă de seamă că nu ştie bea lapte din oală. Dar aceasta putea
să fie şi din pricina slăbiciunii. Nu-i părea să fie fecior de plugar, ori păcurar de la
oi. Nu mirosea a stână, ca ciobanii. Cine să fie? Hainele lui îl arătau flăcău de la
ţară dar trupul pe care îmbrăcau era prea subţire şi gingaş.
Hm! Dar visul lui? Nu mai era îndoiaiă că semnul i se dase pentru feciorul
acesta. Nu se mai putea mişca singur, cum nu mai putea sări mâţa cea mare din fag,
fără prăjină. Era şi Nichifor ca şi râsul. Iar când stătea lângă picioarele lui, nu-i păru
blând ca un cerb tânăr, ca cerbul cel de doi ani în care se schimbase râsul după ce
sărise din copac?
Semn era, dar nu putea pricepe ce caută tânărul la peşteră. Pafnutie nu voi să
se mai gândească. El începu să murmure: “Fie numele Domnului lăudat de acum şi
până în veac”, până ce adormi buştean.
III
NICHIFOR PREDA VREA SA FIE
UCENICUL PUSTNICULUI
Trei zile Pafnutie îl opri pe Nichifor să vorbească. De câte ori începea
cuvântul, i-l tăia zicând:
— Nu-i încă vremea să-mi spui pentru ce ai venit la peşteră. Trebuie să
mănânci, să bei şi să dormi. Slăbiciunea e încă în măruntaiele tale. “Nu!” zicea el
ridicând dreapta în aer, cum făcea şi părintele Ilarion când îl înfrunta. “Nici o
împotrivire! Dacă Dumnezeu te-a adus la mine, eu răspund de sănătatea ta, şi
înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea părinţilor tăi celor trupeşti”.
Şi pentru a-l sili la odihnă, Pafnutie părăsea de dimineaţă peştera şi nu se mai
înapoia până seara.
Nu uita să coboare la izvor şi să aducă apă, ba căuta mereu şi în tufiş. În ziua
a treia găsi, iarăşi, lapte, brânză şi pâine. Pustnicul se minună, dar văzu că rânduiala
lui Dumnezeu e bună. Nichifor mânca lupeşte şi svântase merindele dintâi. O mare
îngrijorare puse stăpânire pe sufletul lui Pafnutie cu ce-l va hrăni. Dar descoperind
alt rând de mâncare, lăudă pe Dumnezeu care dă gânduri bune ciobanilor chiar
acum când avea mai mare trebuinţă de aşa bunătăţi. Cine ştie, poate au venit în
apropiere ciobani buni şi miloşi. Dar el ştia că niciun gând bun nu se încuibă în
capul omului, fără să fie trimis de Cel de sus.
După ce trecură trei zile, Pafnutie îi dădu străinului slobozenie să vorbească.
Tânărul se înveseli.
— Mulţumesc, părintele meu, zise el cu ochii în strălucire. Aş vrea să-ţi spun
părintele meu.
— Tu n-ai părinţi?
— Am!
— Cum vei mai numi pe altul părinte? Avem cu toţi un singur părinte
sufletesc în ceruri. Iar preot sfinţit nu-s. Abia am apucat să învăţ puţină slovă pentru
a putea citi canoanele şi Ceaslovul, de la duhovnicul meu repausat Ilarion. Acela,
cum am spus, era ieromonah, lui mă spovedeam. Părintele meu Ilarion era un mare
înţelept. Şi el mi-a spus să nu umblu după harul preoţiei, fiindcă-i un dar prea
înfricoşător. Şi aşa am rămas pustnic fără hirotonie. Cum să-mi zici părinte? Ar mai
însemna că te lepezi de părinţii tăi, ori vrei să-i uiţi. Ceea ce ar fi un mare păcat
înaintea Tatălui din cer.
Nichifor nu răspunse, ci îşi plecă privirile în pământ.
— Spune-mi, ca şi până acum: moşule. Căci moşneag sunt. Am bătut în
muche şaptezeci de ani.
7
 — Bine, suspină Nichifor, ţi-oi spune dar moş Pafnutie.
— Aşa să mă numeşti. Dar acum să-mi spui ce necazuri te-au adus la peşteră.
Că, de florile mărului, nimeni nu vine până la noi. Dacă voi putea să-ţi dau un
ajutor, ori un sfat, ţi-l voi da din toată inima. Dacă ai greutate pe suflet, şi vrei să-ţi
pleci capul sub patrafir, te-oi duce la un schit, la un schimnic ieromonah, la care mă
spovedesc şi eu. Acum, deci, slobodă-i limba. Am simţit de mult că abia o mai ţii
legată. Poate te grăbeşti, dar nu puteam să te las la drum până nu te mai întremezi.
Mai ai mâncare bună, din mila lui Dumnezeu şi a creştinilor drept credincioşi,
pentru patru zile. Aceea vei mânca-o şi pe urmă poţi pleca cu Dumnezeu. N-o să te
mai las să te rătăceşti, o să te însoţesc eu până la o cărare bună, şi până la o stână de
unde vei primi merinde nouă. Să nu-ţi fie frică. Încercarea prin care ai trecut n-o să
se mai arate.
Nichifor Preda privi cu tristeţe în pământ.
— N-am nici o grabă, moş Pafnutie.
— Dar nu te aşteaptă părinţii?
Tânărul clatină supărat din cap:
— Nu m-aşteaptă!
— Ai spus că ai părinţi şi-ţi trăiesc.
— Aşa am spus.
Apoi tăcu şi nu mai adause nimic asupra părinţilor. Pustnicul nu mai stărui.
— Atunci să-mi spui pentru ce ai venit la peşteră!
Nichifor ridică încet privirile şi le adânci în ochii aspri ai lui Pafnutie.
— Am venit, moşule să mă fac ucenicul tău. Pustnicul se sperie şi făcu un
pas înapoi.
— Ucenicul meu?
— Ucenicul d-tale, dacă mă vei primi, vezi bine. Cu putere nu te pot face să
mă primeşti.
— Ucenic la peştera asta, la vârsta ta? Ştii tu ce vorbeşti?
— Asta vreau să mă fac!
— Să te îngropi în sălbătăciune la douăzeci de ani?
— Am douăzeci şi unu, moş Pafnutie.
— Nu ţi-aşi fi dat! Când te-am purtat pe sus erai uşor ca un copil. Nu ţi-aşi fi
dat atunci nici cincisprezece.
— Ba chiar am împlinit douăzeci şi unu la Sânpetru.
— Fie şi cât spui! Dar ce stai să vorbeşti? Copil pustnic, cine a mai văzut?
Că la douăzeci şi unu de ani, la minte, tot copil eşti.
— M-am gândit mult, moşule, până mi-am luat lumea în cap.
Pafnutie tăcu. O adâncitură, ca un semn de tăietură i se puse între sprâncene,
şi acestea se ridicară îmburzoiate, ca nişte corniţe.
— Vrei să fii ucenicul meu?
— Asta aş vrea, moşule.
— Dar eu nu ştiu mare lucru. Ce am învăţat de la părintele meu Ilarion. Eu
păcătosul, mă gândeam, de gândit, la unul pe care să-l las în locul meu, după
rânduiala mea, când mi-o veni sorocul, dar mă gândeam la unul de la schit, trecut
de cincizeci de ani. Aceluia nu-i trebuie multă învăţătură, el cunoaşte rânduielile şi
citeşte bine şi la carte. E diacon. Tu ştii citi?
— Ştiu, şi încă bine, moşule. Pot ţine strana. Am şi glas.
— Văd eu că ai, că vorba-ţi răsună ca un clopoţel de argint. Dar ce folos!
Pustnicul se întristă: O veche dorinţă a lui nu se împlinise: să i se dea darul
preoţiei, când va fi bătrân, să-şi facă un schit lângă peşteră şi să slujească Sf.
Liturghie. Îl desmânta însă părintele şi duhovnicul său Ilarion, spunându-i că
preoţia e slujbă prea grea şi pentru umerii îngerilor, cum spunea Ilarion că avea
datina să zică sfântul loan Gură de Aur. Ce folos că Nichifor putea ţine strana, dacă
nu are cu cine face liturghia!
Nichifor plecă în piept capul.
— Dacă nu-i de folos, voi uita că ştiu citi şi cânta.
— Cum? întrebă pustnicul, trezit din gândurile lui. E bine că ştii ceti. Au
rămas de la înaintaşul meu bucoavne mari în peşteră. Olio! Dar cum mă încurc!
Vorba e că ucenic nu te pot primi înainte de a te pune la probă.
— Să mă pui, moşule.
— Şi spui că te-ai gândit îndelungat înainte de a lua calea muntelui?
— M-am gândit zile şi nopţi, luni întregi.
— Şi te-ai rugat şi lui Dumnezeu să-ţi lumineze mintea? Fără rugăciune nu
se poate începe niciun lucru bun.
Tânărul plecă grumazul şi tăcu.
— Nu te-ai rugat?
Nici un răspuns.
Bătrânui făcu: Hm! şi-l cercetă bănuitor.
— Părinţii tăi trăiesc. De la ei ai avut voie?
Nichifor nu răspunse.
— Hm! Hm! Dar ce te îndeamnă pe tine, fiule, să fugi din lume?
— Urâtul!
— Hai? Cum ai spus? Urâtul? Şi Pafnutie plecă urechea să audă, deşi auzise
foarte bine.
— Da, urâtul moşule!
Bătrânul zâmbi şters.
— Şi de urât vrei să scapi în inima muntelui, în pustietăţile codrului? Hai?
Ce petrecere cauţi tu aici?
— Nici o petrecere!
Pustnicul simţi că tânărul nu glumeşte.
8
 — Nu mi-e urât din pricină că nu aşi fi avut petreceri în lume. Mi-e urâtă
însăşi lumea, moşule. N-o mai pot suferi.
Vorba asta n-o înţelese de la început Pafnutie. Şi el fugise din lume, dar de
ruşine şi de groaza păcatului. Ce e aceea să urăşti lumea? Şi pentru ce să o urăşti?
Nu este lumea lucrarea mâinilor lui Dumnezeu? Cum să o poţi urî? De ce să-ţi fie
urât?
— Ai trecut prin grele încercări? Se poate asta la vârsta ta?
— Am trecut.
— Şi ai rămas plin de amărăciune?
— Am rămas în aşa măsură că nu mai pot trăi în lume.
— Hm! Hm! Ciudat, la vârsta ta. Se pare că ai fugit, aşa dară, fără ştirea
părinţilor?
Iar nu răspunse.
— Ai săvârşit vreo fără de lege, poate, şi ţi-e frică să nu te prindă?
— N-am ucis, n-am dat foc, nu m-am atins de muiere.
— Atunci, nu mai înţeleg nimic! zise pustnicul înfiorat.
— Şi eu am venit să înţeleg totul de la d-ta, ori să mor.
Ce vorbe erau acestea? Nu era o ispită pentru el? Nu luase, cumva, diavolul
înfăţişarea acestui tânăr să-l ispitească iar la semeţie? Dar îşi aduse aminte că
Nichifor îşi făcuse cruce şi se linişti.
— Ce să înţelegi de la mine, fiule?
— Ceea ce n-am putut înţelege singur. Căci din pricina acestei neştiinţe şi
neînţelegeri am urât eu lumea încât nu mai pot trăi.
— Nu ştii ce vorbeşti! Adâncul înţelegerii e la Dumnezeu. Noi, ce putem şti?
— Între oameni se vorbeşte că pustnicii de la această peşteră cunosc tainele
vieţii şi ale lumii. Au păstrat, din vremuri vechi, înţelepciunea şi-au adâncit-o pe
rând fiecare, şi au lăsat-o moştenire urmaşilor. Dumneata vei fi auzit multe de la
părintele Ilarion.
— Am auzit, vezi bine. Dar ce vrei tu anume să înţelegi?
Nichifor îşi ridică ochii arşi de secetă şi zise:
— Multe! Adică totul, cum ţi-am mai spus.
— Dar ce anume?
— De pildă, vreau să ştiu cine sunt eu!
Bătrânul se miră în sinea lui, şi se înfioră.
— Nu ştii cine eşti? Nu ştii cum te cheamă, cine-ţi sunt părinţii, din ce sat, ce
avere au?
— Astea toate, le ştiu. Şi totuşi nu mă cunosc pe mine însumi.
Pafnutie se lumină.
— Să te cunoşti pe tine însuţi? Greu lucru, fiule! Părintele meu Ilarion
spunea că pentru a ajunge omul la cunoaşterea asta, e nevoie să se pocăiască toată
viaţa. Să trăiască numai pentru suflet.
— Apoi, dacă este suflet, vreau să trăiesc şi eu aşa şi să ajung la asemenea
cunoştinţă.
Pustnicul făcu un pas înapoi:
— Cum, tu nu crezi că ai suflet?
Nichifor nu răspunse. Se vedea pe faţa lui suferinţă.
Bătrânul se cruci:
— Să mă ierte Cel de sus, dar poate că nu crezi nici în Dumnezeu.
Tânărul tăcea.
Cine putea fi acest străin? se întreba Pafnutie în gândul său… Nu cumva e
totuşi ispititorul, căci numai el nu cutează să rostească numele Ziditorului? Îşi
aduse, iar, aminte că tânărul, la izvor, îşi făcuse cruce.
— Cum să nu crezi, dacă te însemnezi în numele sfintei Troiţe? Am văzut eu.
— Şi rugăciuni ştiu, cum ştiu cânta în strană. Dar numai dreapta mişcă,
numai buzele şoptesc. Inima mea tace.
— Adică, vrei să spui că eşti un necredincios, un păgân?
— Da, moşule, asta sunt.
— Hm! Hm! Dacă e aşa, nu mă mir că urăşti lumea. Nimeni nu poate trăi
fără credinţă. Că omul ar vrea să trăiască fără de lege, ca un dobitoc, dar nu-l lasă
sufletul. Dacă omul ar putea trăi mereu cum îl îndeamnă trupul cel trecător, şi
sufletul nu l-ar opri, ar fi fericit, îndestulat ca şi necuvântătoarele. Însă legea
sufletului îl ceartă mereu pentru orice greşeală. S-a pus bătaie mare între legea
trupului şi legea minţii. Iar cine nu crede în suflet simte în legea minţii o prostie şi-
ar vrea s-o surpe. Dar n-o poate surpa. Şi ajunge un nenorocit care urăşte lumea şi
nu mai voieşte să trăiască.
— Asta e, moşule. Mă apasă o piatră de moară... Ehei! Alta ar fi să ştiu şi să
cred că am suflet nemuritor. Să ştiu că nu-s numai un dobitoc.
După un răstimp de tăcere pustnicul zise:
— Ai fost bolnav în trup de foame şi de osteneală. Dar mai bolnav eşti cu
sufletul, care nu are credinţă... De-un lucru mă mir eu mai mult, cum ai ajuns tu la
vârstă frageda, să-ţi baţi capul cu asemenea lucruri? Sunt întrebări şi răspunsuri
care bat ca viforul cel de la miazănoapte, iar în copilărie adie numai boarea.
— Uiţi, moş Pafnutie, că nu mai sunt un copil. Am împlinit douăzeci şi unu.
Sunt bătrân şi cu gândul. Căci de la vârsta de şaisprezece ani mă tot întreb, tot văd
şi ascult, şi nu ştiu ce să-mi răspund.
— E adevărat că, după câte aud, ai minte de om bătrân. Dar chiar asta mă
miră la un flăcău din sat. Prin învăţătură şi citanie mintea se lărgeşte, e adevărat şi
gândurile dau ghes, ca albinele la urdiniş. Dar când ai avut tu vreme, la plug, la
sapă, la fân, ori în urma oilor, să te deprinzi cu citania?
— N-am citit în carte moşule.
9
 — Hai? Dar unde ai citit?
— Am citit în viaţă, în jurul meu, deasupra şi dedesuptul meu.
— Mare lucru spui, măi băiete, zise pustnicul uimit. Adevărat că Dumnezeu,
unde voieşte, biruieşte firea, cum spune la Sfânta carte. Aşa, se poate, că te-a lăsat
şi pe tine, din copilărie, să te zbaţi cu gândul. Dar zbaterea, după câte văd şi aud, ţi-
a fost până acum zadarnică.
— Zadarnică, moşule.
— Şi-ţi va mai fi!
Nichifor ridică ochii întrebători.
— Ce vrei tu să afli e greu şi pentru o minte coaptă. Viaţa întreagă nu e de
ajuns să înţelegi desăvârşit după ce însetează inima ta. Ştii vorba din bătrâni: înveţi
o viaţă, şi tot mori neînvăţat.
— O ştiu, moşule.
— Dacă ştii trebuie să iei şi învăţătura din ea.
— Care, moşule?
— Că nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea, cum îmi pare că ţi-ai pierdut-o tu. Ce
nu poţi înţelege acum, vei înţelege, poate, mai târziu. Nu trebuie să urăşti viaţa, şi
să pui sabia luptei la pământ. E mare nevoie de curaj, tinere, în toate câte sunt ale
omului în lume. Te văd flăcău voinic. Îţi stă frumos să plângi ca muierile?
— Nu plâng!
— Ba faci mai rău, că deznădăjduieşti. Asta nu stă bine la un tânăr de
douăzeci şi unu de ani. Tu eşti încă numai la începutul vieţii, la începutul luptei
tale.
— Venind la peşteră am încercat cel din urmă mijloc de luptă. Crezi că eu nu
mă simt prăpădit, văzându-mă mai neputincios decât un copil?
Pustnicul tăcu un lung răstimp şi se gândi adânc. Dunga i se adâncise între
sprâncene. Apoi fără a mai spune un cuvânt, îl părăsi în uşa peşterii şi el se pierdu
în pădure.
Pafnutie se tot duse până la o peşteră mai mică acoperită de stufiş. Aici se
retrăgea uneori să se roage.
Pe drum se gândi mereu la ciudăţenia acestui fecioraş. N-a ucis, n-a pus foc,
n-a umblat în păcate cu muieri, şi iată-l, vine să trăiască în pădure. Simţea că
străinul vorbea din inimă, şi avea mare negură pe sufletul său. Dar, cum putea să
pună asemenea întrebări la vârsta lui? Ce l-o fi îndemnat să se zbată cu gândurile?
De părinţii lui nu vrea să pomenească nimic. Aici părea că este o bubă. Apoi nu
răspundea nici când era vorba de Dumnezeu. Ba s-a mărturisit chiar de
necredincios. Aici e altă bubă, şi mai mare, îşi zicea cucernicul... Ce mai ştii? Poate
să fie un tânăr cu şcoală multă, umblat în lume, şi s-a îmbrăcat ţărăneşte... “Nu-mi
povesti părintele meu Ilarion că înainte cu treizeci de ani venise la el un arhimandrit
îmbrăcat ciobăneşte, să nu-l cunoască nimeni, şi i-a pus întrebări vrednice de mirare
pentru un cioban? Se mai întâmplă câte ceva şi pe la peştera asta”.
Pe drum îşi mai aduse aminte de visul său şi de oala cu lapte, de felia de caş
şi pâine aflate în două rânduri, unul după altul în tufiş. Nu era acesta un semn că
Ziditorul luase sub apărarea sa pe acest Nichifor Preda? Preda! Mai auzise el de
numele ăsta, mai de mult, în tinereţele sale. Ba şi aici în munte a mai auzit. Era un
neam boeresc din Moldova. Şi erau chiar mai mulţi Predeşti. Acela despre care
auzise în copilăria lui avea cirezi mari de vite albe. Un Preda venise, şi nu de mult,
să ceară sfatul părintelui său Ilarion, cum ar face să se despartă de nevastă-sa, să ia
pe alta, tot cu cununie. Ilarion l-a înfruntat cu asprime, şi i-a spus că nu se poate. Şi
că de nu-l va asculta, va fi pedepsit şi în lumea asta, şi în cealaltă... De alt Preda a
auzit, pe când era cioban la stână, că l-au călcat hoţii, pe el l-au tăiat fiindcă se
împotrivea să-i fure fata... Ei, se vede că-s mulţi Predeşti în lume şi în ţară.
Ajuns la peştera cea mică se întinse cu faţa la pământ şi se rugă vreme
îndelungată. Cerea de la Stăpânul Cerului să-i lumineze mintea cum va face cu
acest tânăr cu sufletul bolnav. Se îngrozea, mai ales, de întrebările lui grele. Într-
altă formă puse, le pricepea şi el, şi putea da răspuns, că multe i-a băgat în inimă şi
în cap răposatul Ilarion, cel vestit prin înţelepciunea lui. Dar îi venea greu până
înţelegea ce vrea să spună Nichifor. Simţea mereu că tânărul e din alt aluat decât
dânsul... Deci se ruga lui Dumnezeu să-l lumineze cum să umble cu acest străin, şi
să-i dea pricepere să-l poată învăţa din puţinul ce-l ştia şi el.
După ceasuri de rugăciune sufletul i se linişti şi se întoarse grăbit la peşteră.
Nichifor Preda stătea trântit pe spate şi se uita în cer printre cetinile brazilor.
Nu-l simţi pe pustnic până ce-l atinse pe umăr.
— Scoală să mănânci. Pentru ziua de azi ai vorbit destul. Şi încă pentru alte
trei zile. În vremea asta vei mânca şi vei dormi, cum ai făcut ca şi până acum.
Trupul e încă slab, şi în trup slab nu poate sălăşlui un suflet tare cum trebuie să fie
acela ce pune întrebările pe care le-ai pus tu. În vremea asta te vei mai gândi totuşi
la un lucru: dacă ai făcut bine sau ba punând întrebări de acest fel, şi spunând că
eşti necredincios şi păgân. Nu trebuie decât să-ţi asculţi inima. Ce va zice ea, aşa să
răspunzi. Şi mai este un lucru la care trebuie să te gândeşti: Dacă vrei cu tot
dinadinsul să rămâi în munte, şi anume aici la peşteră, să afli că trebuie să cunosc
viaţa ta, pentru a te putea povăţui. Am văzut că sunt lucruri de care nu vrei să
pomeneşti. Va trebui să vorbeşti şi despre ele. Nu acum, — cu vremea, când îţi va
spune inima că-i bine să-mi cuvântezi... Şi apoi, mai este un lucru, pentru tine de
mare însemnătate: peste trei zile nu cred să mai avem nici lapte, nici caş, nici pâne.
Să te gândeşti că dacă mai zăboveşti la peşteră va trebui să te mulţumeşti cu ce vom
avea de mâncare. Asta nu ştiu dacă va fi folositor pentru sănătatea ta. Poate rabdă
rânza, poate nu. Şi, dacă nu le rabdă, nu poţi rămâne aici. De altfel nici nu cred să
fie locul tău aici în munte. Aşa-mi spune parcă inima, dupa ce m-am rugat Celui
Prea Înalt să mă lumineze.
10
 — Dacă n-am aici loc, nu mai am nicăieri în lume, şopti cu supărare străinul. IV
— Haida-hai! Nu te pripi, ţi-am mai spus. Un tânăr ca tine trebuie să aibă
curaj. Nu eşti femeie, ci bărbat.
STRĂINUL VREA SĂ RĂMÂNĂ LA PEŞTERĂ,
DAR NU DESTĂINUEŞTE NIMIC

Pustnicul îşi văzu de treburile şi canoanele lui, ca şi când ar fi singur la

peşteră. Din când în când trăgea cu coada ochiului la străin. Nichifor sta, cu ziua de
cap, trântit pe o parte, cu ochii închişi. Trebuia să-l cheme Pafnutie la mâncare.
A treia zi bătrânul îi aduse o bucoavnă veche.
— Mai frunzăreşte-o, poate-ţi trece vremea mai în grabă.
Dar Nichifor nu răspunse şi nu se atinse de carte. Poate nici nu-l auzi pe
Pafnutie.
A patra zi, de dimineaţă, pustnicul îi zise:
— Te-ai gândit la toate câte ţi le-am spus?
— Gândit, moşule.
— Şi eşti hotărât să rămâi la peşteră?
— Hotărât.
— Cu mâncarea ce ne-o da-o Dumnezeu? Şi cu canoanele pe care va trebui
să le faci? Dacă hotărârea e mare şi bine chibzuită, eu nu te pot alunga. Poate e voia
Celui prea Înalt.
— E mare şi bine chibzuită hotărârea mea, moşule. Altfel n-aşi fi venit aici.
Dar canoanele...
— Ce-i cu canoanele?
— Trebuie să înţeleg întâi pentru ce trebuiesc făcute.
— Aha! Tot întrebarea ta cea dintâi.
— Când voi înţelege, le voi face.
— Dar cum vrei, altfel, să fii ucenicul meu? Să stai să te uiţi la mine? Asta
nu se poate, fiule. Trebuie să te munceşti pentru a înţelege.
— E vorba de lucrări sufleteşti, moşule. Ce-ar folosi metaniile, truda
trupului, la luminarea minţii?
— Hm! Ai tu gândurile tale! Dar mergând pe urma lor, nu vei descoperi
adevărul. Cu mintea te-ai trudit destul până acum. Spui că de la vârsta de
şaisprezece ani. Dacă puteai să te luminezi, să descoperi adevărul, cu truda minţii
tale, l-ai fi descoperit până acum.
— Asta-i adevărat, răspunse Nichifor, ridicându-se într-un cot, şi ascultând
cu băgare de seamă. Ochii lui se deşteptară din ceaţă şi se ivi în ei picurul vieţii.
— Cum să nu fie adevărat? De când e lumea, adevărul l-au aflat numai aceia
care şi-au pus la muncă grea trupul. Că descoperirea tainelor celor mari nu vine de
la mintea noastră şi de la truda ei, ci de la luminarea Domnului. Şi trebuie să te uiţi

11
pe tine şi gândurile tale pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să lucreze. Şi cum vei adormi
viermele gândului care asudă otravă, dacă nu-ţi vei canoni trupul?
În vreme ce bătrânul vorbea, Nichifor se ridică, mirat foarte, şi-i puse mâna
pe umăr:
— Iată o vorbă, zise el cu un glas adânc, pe care încă n-am auzit-o, nici n-am
citit-o în cărţi.
— Hai? De ce te miri? Lucrul acesta îl ştie fiecare pustnic. Ce crezi tu că
facem noi în singurătatea muntelui? Ne gândim cu ziua de cap, şi ne zvârcolim
nopţile să pricepem tainele lumii? Noi ajunăm şi postim, batem sute şi mii de
metanii şi ne rugăm. De pe partea gândurilor, nu ne doare capul. Dar în mijlocul
trudei noastre uneori se coboară harul lui Dumnezeu şi ne luminează. Azi un picur,
mâne altul până se face pahar plin, ori chiar fântână, cum se întâmplă cu sfinţii. Ştiu
eu ce face gândul, dar gândul e ispită. Că te face să tei iei la harţă cu Ziditorul. Baţi
cu el în porţile cerului, şi cade frânt cu aripile rupte. Spune Cartea Sfântă: “tot cel
ce se înalţă se va umili, şi cel ce se umileşte se va înălţa”. Asta este: cel ce vrea să
priceapă adevărul şi tainele lumii cu mintea lui, e omul care se înalţă, plin de trufie.
— Spui lucruri noi pentru mine, moşule, zise plin de mirare Nichifor.
— Or fi noi pentru tine, dar cine vrea să trăiască în munte, să le cunoască.
Deci, dacă vrei să rămâi la peşteră, trebuie să te supui canoanelor. Altfel nu se
poate. Altfel pierzi vremea cea scumpă a lui Dumnezeu în zadar. Ba, fără canon,
chiar să vrei, n-ai putea rămâne aici multă vreme. Ai spune curând că eu sunt un
biet nebun, şi tu al doilea.
— Bine, moşule. O să te ascult. Voi face şi rânduiala la care mă vei supune.
— Hai? Păi trebuie s-o faci dacă vrei să faci ucenicie, să vezi şi tu, să văd şi
eu, cât plăteşti, cât te ţine cureaua. Bine, suntem înţeleşi, în parte însă. Vreau să ştiu
cu mâncarea cum te vei mulţumi? Ţi-am spus că lapte şi caş sunt lucruri rare la
peşteră. Poate chiar să le avem, şi să postim. Că rânduiala acestei peşteri e post în
mai toate zilele anului, şi ajun des.
— Mă voi mulţumi cu ce vom avea.
— Cu ce ne va da Dumnezeu.
Străinul nu rosti nici acum numele Ziditorului ci plecă în pământ capul.
Pustnicul băgă de seamă, şi iar simţi un junghiu. Iar îi veni în minte visul lui cu
râsul şi cerbul. Nichifor îi părea uneori blând ca un cerb, dar când se punea să tacă
avea ceva din încăpaţânarea mâţei aceleia sălbatice... Nu cumva totul e numai o
ispită.
— Ascultă Nichifore, zise el, nu-mi place mie cum te pui pe tăcere la anume
întrebări. La anume vorbe. E nevoie, pentru a te putea povăţui, să-ţi deschizi de tot
sufletul. Să ai încredere în mine. Iată, văd că nu pomeneşti numele lui Dumnezeu.
Şi nici cruce nu te-am mai văzut să-ţi faci, de la izvor, când te-ai deşteptat.
Străinul se întunecă deodată.
— Eu nu vreau să cunosc minciuna, moşule. Ţi-am spus că n-am credinţă.
Nu cred nici în suflet, nici în Dumnezeu, nici în mântuirea prin Hristos. Dacă nu
cred, cum să pomenesc? De ce folos mi-ar fi?
Sufletul lui Pafnutie se răscoli până în adâncuri. Întâi părea că l-a ars un fier
roşu pe dinlăuntru, apoi valuri tulburi îl năvăliră, valuri reci ca de ghiaţă. Se uită
bine să vadă dacă nu zăreşte corniţele în fruntea lui Nichifor. Nu se iveau! Totuşi
necuratul trebuia să fie pe undeva pe aproape… Adică asta înţelegea el prin
necredinţa lui! Nici Dumnezeu, nici Hristos, nici viaţă veşnică. Cine nu crede că are
suflet, cum va crede în viaţa de după moarte... Vai! În lunga lui viaţă de pustnic
încă nu auzise aşa hulă ieşind din gura unui om! Greşea chiar numai ascultându-l pe
străin. Se gândi îndelung, spuse în gând o rugăciune, apoi zise cu asprime.
— Aici la peşteră e loc de rugăciune şi de pocăinţă, fiule. Sunt, şi locul şi
aerul şi brazii, sfinţiţi lui Dumnezeu. Aici nu se poate rosti hulă la numele Celui
Prea Înalt. Asta s-o ştii, şi să ţi-o însemnezi.
— Nu m-am gândit la hulă, moşule. Mi-e viaţa întunecată şi grea, poate chiar
din pricină că nu sunt un credincios, cum ai spus dumneata. Eu nu pot fi şi nu pot
vorbi decât aşa cum sunt. Altfel aş fi un mincinos. Dar n-am spus cu nici un gând
rău. Nu vreau să supăr nici pe viermele pământului dar încă pe cucernicia ta, sau
pe...
lar i se opri limba.
— Pe Dumnezeu, vrei să zici.
— Da.
— Dar, frate, numai diavolii nu rostesc numele celui prea înalt.
— Eu simt că ar fi o greşeală, o necuviinţă să-l spun, câtă vreme n-am
credinţă.
Moşul tăcu un răstimp.
— Hm! Hm! Ai tu felul tău de a gândi! Am băgat eu de seamă! Poate nu eşti
un flăcău din sat, ci unul cu mintea sucită de învăţătură. Că dacă ai fi de-o viţă cu
mine, ne-am înţelege mai uşor... Acum, ascultă ce prind eu din vorbele tale. Mi s-ar
părea că tu îţi faci un gând mare de tot despre Cel Preaînalt, deşi nu crezi în el.
Dacă a-i crede l-ai pune aşa de sus, încât gândul la el te-ar cutremura.
— Aşa este, moşule, zise Nichifor înviorat din nou.
— Asta-i semn bun, fiule. Cinsteşti şi te cutremuri în faţa Celui pe care nu-l
cunoşti şi în care nu crezi. Asta e semn că odată vei crede. Asta-i semn că ai o inimă
curată. Mă mir, atunci, de ce nu grăieşti ca oamenii, de ce te gândeşti răsucit?
— Se vede că aşa mi-e firea. Nu pot altfel, moşule.
— Hai? Aşa ţi-e firea! Se poate. Dar dacă ai o inimă curată trebuie să-mi spui
tot ce ştii despre tine. N-ai ce ascunde, vezi bine, eu nu sunt preot cu har. Eu sunt
un biet moşneag. Mie nu trebuie să te mărturiseşti ca sub patrafir, adică dacă ai
păcate pe care le poţi spune duhovnicului, ţine-le în tine până te voiu duce la
12
duhovnic. Mie să-mi spui despre tine numai atât ca să ştiu cu cine am de lucru
pentru a te putea povăţui.
Nichifor se întristă din nou şi capul îi căzu în piept.
— Nu pot moşule, oftă el.
— Nu poţi să-mi descoperi chiar nimic?
— Nu pot.
— Bine; vei vorbi când ţi-a veni sorocul. Decât că munca mea e îngreunată
prin tăcerea ta. Trebuie să ştii că eu însumi am fost ucenic până de curând. N-am
avut ucenici până acum. Şi nici nu mă gândeam să am în curând. Mă tem că nu voi
putea face mare lucru pentru tine. Voi face cât îmi va ajuta Cel de sus.
— Moşule, eu am spus despre mine ce am putut. Sunt un om care nu înţeleg
nimic, şi nu mai pot trăi aşa. M-am zbătut cu gândul să pricep ceva din lumea asta
şi nu am putut. Dumneata ai spus că drumul pe care am pornit eu nu duce la bun
sfârşit. Că nu cu frământarea minţii se pot înţelege tainele. Acesta e un lucru nou
pentru mine. Voiu urma cărarea pe care mi-o vei arăta. Un lucru însă nu pricep:
pentru ce avem minte şi pricepere, dacă ea nu ne foloseşte la nimic?
— Hm! Hm! Iar te gândeşti sucit, cum ţi-e felul. Eu n-am spus că mintea nu
ne slujeşte la nimic. Tot ce ne-a dat Dumnezeu, ne-a dat ca să ne fie de folos.
Mâinile, picioarele, ochii, urechile, şi toate simţurile. Cum aş putea spune că darul
cel mai mare al Ziditorului, mintea, e dată în deşert? Doar prin ea, care e o putere a
sufletului, suntem făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi ne deosebim
de dobitoacele necuvântătoare. Cu mintea săvârşim toate lucrurile bune din lume.
Dar, ca toate ale omului, şi mintea noastră e mărginită. Poate bate până la porţile
cerului, dar cerul nu-l poate deschide fără voia lui Dumnezeu şi fără harul lui. Dacă
se încumetă cu mândrie să intre, e fulgerată şi cade pe pământ ca o pasăre cu aripile
frânte. Aşa au căzut îngerii care au vrut să-l ajungă în putere şi înţelepciune, pe
Ziditorul lor. Aşa au căzut oamenii cei dintâi cari au ascultat de înşelătorul
făgăduindu-le acesta cu viclenie, că de vor călca porunca Domnului şi vor mânca
din pom, vor fi asemenea lui Dumnezeu. Adică atotputernici, atotştiutori ca şi
Domnul. Mintea e bună şi e darul cel mai mare al Ziditorului; se poate apropia de
tainele vieţii, dar nu le poate deschide fără har, fără ajutor de la Dumnezeu. Asta am
voit să spun.
— Adică singuri, cu puterile noastre, în zadar ne trudim, şopti Nichifor
Preda, abia auzit.
— Chiar aşa. A zis Domnul, până ce era cu oamenii în lume: “Fără mine nu
puteţi face nimic”. Şi iarăşi a zis: “Nimic nu poate veni la mine dacă nu-l va trage
pe el Tatăl meu!”
— Acum mi se pare că vorbeşti dumneata răsucit, moşule. Eu nu înţeleg
nimic din ce spui, vorbi cu întristare străinul.
— Nu e mirare că nu înţelegi, poate vei pricepe mai târziu, dacă aşa va fi
voia lui Dumnezeu. Dar eu cunosc toate acestea din învăţătura duhovnicului şi
părintelui meu Ilarion, care a avut bogată înţelepciune de la Dumnezeu. Şi, de când
am învăţat buche, am mai citit şi în cărţile sfinte. Poate vei citi şi tu odată şi vei
înţelege... Dacă vreai să rămâi la peşteră lucrul acesta trebuie să-ţi intre mai întâi în
cap: Fără ajutor de sus, nu putem săvârşi nimic bine. Cine se încăpăţânează să
biruie singur, e un om plin de mândrie. Şi, din veci, aceasta este legea cea
nemutată: cel mândru se va umili, nu va ajunge la biruinţă... Acum să te gândeşti şi
la câte ţi le-am spus azi, şi vom mai vorbi diseară. Dacă rămâi statornic, de la
miezul nopţii intri întru rânduiala uceniciei.
— Să mă gândesc, zici? Parcă d-ta, moşule, spuneai că gându-i zădărnicie.
— Hm! Sucită minte ai; cine ţi-o fi sucit-o, bine nu ţi-a făcut. E zadarnic să
te frămânţi cu gândul, plin de mândrie, voind să înţelegi cele neînţelese. Dar nu e
zădărnicie, ci o datorie să cercetezi lucrurile ce ai să le faci, dacă sunt bune sau rele,
dacă te încrezi în puteri să le îndeplineşti ori ba. Nu te poţi băga cum legi boul de
iesle. Ci din bună hotărâre şi chibzuind totul, cu înţelegerea, cu mintea ce ţi-a dat-o
Dumnezeu.
— Adică facem deosebire între lucruri şi lucruri. Unele le putem cerne cu
mintea noastră, altele ba.
— Chiar aşa. Ba poţi să te apropii şi de cele necernute, să le cunoşti în parte,
dar nu să le pătrunzi. Cine spune că nu poate chibzui cum se face focul, ce fel sunt
flăcările, cât dogoreşte jăraticul, până unde te poţi apropia de el? Altfel te-ai arde
ori ţi-ai aprinde casa. Dar poţi să înţelegi vreodată ce este focul?
Nichifor rămase cu ochii la moşneag până ce acela se făcu nevăzut. După ce-
i cuvântă, Pafnutie îşi luă toiagul şi porni fără a-i spune unde se duce.
Rămas singur, străinul stătu multă vreme nemişcat, gândindu-se.
Ziua creştea senină în jurul său. Sus, în înălţimile albastre, îşi tot dădeau
ocoale doi vulturi cu aripile întinse. Era o linişte adâncă jur împrejur şi mireasma
bradului îmbăta simţurile. Nichifor Preda se ridică din locul lui şi porni prin
desime. Îi veni deodată în minte cum a plecat de acasă fără să lase o vorbă
părinţilor, şi-l năvăli o durere adâncă. Când, noaptea târziu, a părăsit casa
părintească, crezu că nu mai are nici o legătură cu părinţii săi, că nu e dator să le
spună nimic. Aici în pustietatea codrului, simţi deodată că îl ţin legături nedeslegate
de cei care i-au dat viaţă.
Rătăci multă vreme prin codru să se liniştească, să-şi uite durerea ce-i
izvorâse în suflet. Încerca să se gândească la cuvintele pustnicului... Poate avea
dreptate bătrânul. Poate era dator să-şi destăinuiască sufletul înaintea lui pentru a-l
putea povăţui... Dar putea el să descopere întâmplările care l-au fugărit dintre
oameni? Simţea că nu avea putere. Necredinţa, desnădejdea lui sufletească, n-au
izvorât numai din frământarea gândului, ci şi din întâmplările acelea.
Mai bine va fi, îşi zicea el, să tacă asupra vieţii lui, şi să nu-i mai pună
13
întrebări pustnicului, ci să-i urmeze poveţele. Poate, cu vremea, se va lămuri într-un
chip.
Ajunse la peşteră seara târziu. Pafnutie sosise.
Moşul zâmbi şi zise:
— Ai ieşit să vezi împărăţia noastră? Frumoasă, ai?
— Frumoasă, moşule.
— Dacă a ieşit din mâna Ziditorului, cum nu va fi? Dar, spune-mi, eşti
flămând?
— Nu sunt, moşule.
— Totuşi va trebui să cinezi. Şi, dacă ai chibzuit la toate câte ţi le-am spus, e
vremea să-mi spui. Nu-ţi schimbi hotărârea?
— Nu, moşule.
— Şi o să te supui la toate ce-ţi voiu porunci să faci?
— Mă supun.
— Hm! Iată un tânăr care nu glumeşte! Apoi, dacă-i aşa, datină este aici în
munte ca omul care intră în pustietate să-şi schimbe numele.
Nichifor îl privi mirat.
— Aşa e datina şi legea făcută nu de mine, ci e rămasă de la pustnicii cei de
demult. Asta are tâlcul următor: omul în lume a dus un fel de viaţă, aici trebuie să
ducă altul. Nu mai e omul cel de demult. E un om nou. Deci şi numele trebuie să-i
fie altul. Să nu se mai gândească la viaţa de mai înainte. Începem, tinere, o viaţă
nouă. Deci spune-mi, cum vrei să te cheme în pustnicie?
— Botează-mă d-ta, moşule.
— Eu m-am gândit să-ţi dau numele celui de curând răposat, duhovnicul şi
părintele meu Ilarion. Îţi place numele?
— Place moşule... Numai că...
— Hai? Nu-ţi chiar place?
— Numai că răposatul Ilarion a fost, cum ai spus d-ta, om cu mare
înţelepciune. Nu ar fi o hulă ca numele lui să-l dai unui sălbatec, care nimic nu ştie
din tainele cunoscute de el? Nu ar fi mai potrivit să-mi dai numele unui pustnic mai
puţin învăţat şi înţelept, sau chiar al unui pustnic păcătos, pentru a nu jicni pe
nimeni?
— Hm! Îmi place cum grăieşti! Dai dovadă că ai inimă curată şi te temi de
mândrie. Umilinţa, fiule, să ştii, e începutul înţelepciunii. Dar să nu ai nici o grije,
Nichifore! Părintele meu nu se va supăra. Am trecut pe lângă mormântul lui, m-am
rugat şi l-am întrebat dacă are ceva împotrivă să-ţi dau numele lui? Şi răposatul s-a
învoit.
— Cum s-a învoit? întrebă înfricoşat străinul. S-a auzit glasul lui din
mormânt?
— Nu s-a auzit nici un glas. Dar răspunsul lui îl am în inima mea. După
rugăciune şi întrebare inima mea a rămas liniştită. Ştiu acum că nu fac niciun lucru
rău şi împotriva voinţii părintelui meu. Aşadar rămânem la numele Ilarion. Pentru
mine va fi o mare bucurie că voi putea rosti numele pe care l-am cinstit aşa de mult.
Iar pentru tine va fi un ajutor. Cu rugăciunile lui din cealaltă lume, părintele meu te
va sprijini pe calea grea şi anevoioasă pe care vrei să apuci.
Bătrânul se apropie, îl îmbrăţişe pe tânăr, învăluindu-l în barba lui sură, îi
făcu pe frunte semnul crucii cu degetul lui gros şi noduros, apoi îl însemnă cu
acelaşi semn al izbăvirii la ochi, la urechi, la nas, la gură, la mâini şi la picioare,
spunând de fiecare dată: “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
Apoi îl învălui din nou în barbă şi zise:
— Dumnezeu să te aibă în paza sa, Ilarioane, şi să-ţi ajute.
— Mulţumesc, moşule, că m-ai primit şi nu mă alungi. Ci rogu-te, lasă-mă,
de-aici încolo, să-ţi spun şi eu părintele meu. E mai plăcut decât moşule. Şi tot aşa-
mi vine să-ţi zic, de când m-am deşteptat la izvor.
Pustnicul se gândi un răstimp. Apoi cuvântă:
— Spune-mi părinte, dacă aşa îţi vine să zici.
Se opriră la gura peşterii. Bătrânul aduse merindele şi se înfruptară, după ce
mai întâi spuseră rugăciunile şi îşi făcură cruce. Străinul simţi că e nevoie să-l
asculte pe pustnic întru toate, şi să-i facă tot ce va porunci. Aşa s-a hotărât. Acum
nu mai era Nichifor, ci Ilarion. Nu se mai gândi că nu crede, şi că ar fi un mincinos
dacă-şi face cruce şi zice ocinaşi deşi nu are credinţă. Înţelese că-i cel dintâi drum
al umilinţii şi al ascultării pe care-l face. În aceeaşi vreme se sili întâi să zică şi
rugăciunea, să-şi facă şi cruce, cu toată grija şi cuviinţa, simţind că altfel nu ar
îndeplini din toate puterile hotărârea lui.
Mai era ceva ce parcă-i dădea puteri nouă. De când simţi apropierea
bătrânului, când îl învălui de două ori în barba lui aspră şi sură, tânărului i se pogorî
o mângâiere în suflet, şi o tărie pe care mai înainte nu o descoperi. Iar după ce fu
însemnat cu semnul sfintei cruci, se simţi gata de luptă şi neînduplecat.
Se miră în gândul lui de această schimbare. Poate trecuse putere din puterea
pustnicului şi în sufletul său? Ori se coborî putere din blagoslovenia lui Ilarion
celui răposat, al cărui nume îl luase?
Nu mai voi să cerceteze. Se mulţumi cu întărirea ce-o simţi în suflet, şi-l
urmă, fără şovăire, pe Pafnutie la mormântul unchiaşului adormit, unde
îngenunchiară amândoi. Străinul nu ştiu ce să spună, rămase mut, în vreme ce
Pafnutie se scufundase în rugăciuni spuse numai cu gândul şi cu inima.
Şi după ce se ridicară, bătrânul îl îmbrăţişă din nou.
— Iar ai vorbit cu răposatul? întrebă sfios flăcăuaşul.
— Iar.
— Şi nu-i supărat?
— Nu. Îi pare bine de ce am făcut. Dar acum la peşteră şi la somn. La miezul
14
nopţii începi viaţa cea nouă, Ilarioane. V

DUPĂ TREI LUNI

Pustnicul Pafnutie era, din zi în zi, tot mai mulţumit de ucenicul său Ilarion.
La miezul nopţii, când se sculau să bată metanii şi să zică rugăciunile
miezonopticului, a fost de ajuns să-l trezească de două ori. Chiar în acele dintâi
două nopţi de canon a fost de ajuns să-l atingă doar cu degetul pe frunte. Din a treia
noapte Ilarion cel tânăr se trezea ca şi când el ar fi ceasornicul şi ar bate ceasul. Se
miră bătrânul de aşa repede şi uşoară obişnuinţă şi îşi aduse aminte, cu înfrângere şi
cu umilinţă, că el s-a obişnuit mai greu cu scularea de noaptea.
Lecturile din Ceaslov le făcu la început Pafnutie, şi Ilarion spunea după el.
Până când, la vreo patru săptămâni, pustnicul, îi dădu să citească lui Ilarion
Pavecerniţa. De atunci citea ucenicul, şi spunea după el Pafnutie. Era o mare
mângâiere pentru bătrân să audă rugăciunea limpede, spusă cu un glas dulce şi
răsunător, făcut parcă anume pentru rugă. Ilarion citea fără nici o piedică, nu se
încurca la nici un cuvânt, era un citeţ tot aşa de bun cum fusese moşneagul care
dormea în mormântul din apropiere.
La metanii era harnic şi până făcea Pafnutie una, el bătea trei; curgea
sudoarea pe el şi nici nu-i păsa.
Ba într-un rând pe-o căldură mare, fiindu-i milă de moşneag, îi zise:
— Părintele meu, lasă, rogu-te, să fac eu şi metaniile dumitale.
Pafnutie surâse blând şi-i răspunse:
— Nu fiule, până pot sunt dator să-mi port eu canonul. Fiecare om trebuie
să-şi ducă crucea lui. Dar gândul tău e bun şi nu va fi zadarnic. În cartea vieţii unde
se însemnează toate, se va însemna şi asta.
Mai mult se mira Pafnutie de cum s-a obişnuit de repede Ilarion cel tânăr cu
hrana ce o puteau avea în pustietatea codrului. Şi cât de repede a cunoscut
rădăcinile cele bune, — odată dacă i le-a arătat — şi cum le aduna de unde nici nu
te gândeai. Ţinea întins la ajun, alăturea de bătrân, şi nu se lăcomea niciodată la
mâncare. Totuşi, nu se vedea pe el nici o slăbire. Dimpotrivă, părea că-i prieşte. Era
sprinten şi vânjos la trup, roşu la faţă, limpede la ochi şi în obraz. Aducea sarcini de
uscături, vreme cât ai fierbe un ou de la plecare, încât se crucea Pafnutie. Părea că
de când s-a născut, tot în pustnicie a trăit.
Pafnutie văzându-l cum se poartă şi mirându-se mereu, îşi aduse aminte că în
creierii munţilor trăieşte un schimnic bătrân care avea faima că e făcător de minuni.
Şi, se gândea uneori: Nu cumva acel schimnic cu îngăduirea Ziditorului, a luat
chipul acestui străin, şi a venit să-l ispitească pe el? Să-l vadă cum trăieşte singur,
rămas paznic aici în urma lui Ilarion cel bătrân? Oare nu din această pricină a venit

15
acest străin să-l înveţe el despre tainele vieţii şi al morţii? Nu a spus că-i
necredincios anume, ca să-l pună pe el la încercare? “Cu voinţa lui Dumnezeu toate
sunt în putinţă”, îşi zicea Pafnutie. Dar dacă ar fi schimnicul făcător de miriuni,
crede el umilitul, că nu i-a răspuns şi nu i-a vorbit decât aşa cum ştie şi poate un
biet pustnic.
Se mai mira Pafnutie că Ilarion cel tânăr de când a intrat în rânduiala
pustnicească nu s-a mai plâns o singură dată că-i viaţa grea şi nu mai poate trăi,
fiindcă nu cunoaşte adevărul. Nici despre adevăr nu l-a mai întrebat. Ci îşi vedea
vesel şi liniştit de canonul şi rânduiala lui. Poate i-a spus că-i necredincios neştiind
ce vorbeşte după leşinul lui, până şi-a venit în fire.
Nichifor Preda era hotărât să urmeze cărarea arătată de bătrân, fără nici un
vicleşug, din toată inima. Dorinţa lui era mare; să dea răspuns la întrebările cele
grele ale vieţii: Ce este omul şi care este ţinta lui în lume? Dacă este şi ce este
Dumnezeu, dacă este suflet în viaţă veşnică, cu răsplată pentru faptele bune şi
pedeapsă pentru cele rele? Râvna lui să ştie, era aşa de mare încât îi făcea plăcere
să-şi trudească toată ziua timpul, încercând şi această cale spre descoperirea
adevărului fără aflarea căruia simţise el că viaţa e o nenorocire, o povară pe care nu
o mai poate purta. El, cum a spus, era un om fără vicleşug. Ba era, cum i se păruse
lui Pafnutie, şi un om umilit cu inima. Aşa că nici prin gând nu-i trecu să-l ducă în
rătăcire pe bătrân. Nici nu se arătă necredincios, fiindcă n-ar fi ştiut ce spune, cum
era cu puterile zdruncinate, în urma leşinului din pricina foamei şi ostenelii.
Se supunea şi asculta ca un copil mic, fiindcă drumul ce-l începea acum era
cea din urmă nădejde a lui de a afla calea mântuirii... Cum, adică, a mântuirii? Aşa
că el, Nichifor Preda, nu voia să moară, ci să trăiască. Şi nu aşa, cum i-a văzut pe
alţii trăind în jurul lui. Întocmai ca aceştia, el simţea că nu se plăteşte să trăieşti.
Dar pentru a trăi altfel, cum îl îndemna inima cu cât se făcea mai mare, simţea că
nu va putea dacă nu va avea un mare sprijin şi un mare căluzitor în viaţă. El simţea
că acest sprijin care-i va lumina şi mintea, şi-i va întări şi inima, nu poate fi decât
credinţa în cele sfinte, în Evanghelie şi în tainele vieţii. De aceea s-a zbuciumat cu
gândul să înţeleagă ceea ce vedea în jurul său că alţii nu înţeleg. Pentru că de-ar
înţelege nu ar putea trăi în fără de lege şi nedreptate, cum i-a văzut el că fac.
Pe drumul lui n-a ajuns ceea ce căuta. Se îndoi că va putea afla vreodată.
Fecior mare, în pragul vieţii, simţea că ispitele sunt tot mai multe în jurul său, nu ca
în copilărie. Şi atunci se hotărî să apuce calea codrului spre peştera pustnicului cea
slăvită.
Nichifor n-a răspuns la unele întrebări ale lui Pafnutie. N-a vorbit nimic
despre trecutul său. Şi asta tot atât pentru umilinţa lui cât şi simţul său de dreptate:
nu voia să judece pe nimeni. Nu voia să vorbească de rău pe nimeni povestind
împrejurările care l-au făcut să-i fie scârbă de lume. Până nu cunoştea adevărul nici
nu ştia dacă lumea în mijlocul căreia trăise, lucrează bine sau rău. Lui nu-i plăcea.
Credea că oamenii păcătuiesc. Dar nu-i putea judeca. Putea să fie numai o părere a
lui, şi lumea să fie în chip firesc aşa cum o cunoscuse. Poate el singur era zidit
strâmb şi judeca răsucit, cum îi spusese Pafnutie despre felul lui de a gândi.
Deci Ilarion cel tânăr se puse cu toată inima la treabă. Dacă drumul arătat de
bătrân va duce la ţintă şi el va ajunge la credinţă, dacă nu-l vor mai împresura
negurile întunericului, ci se va face în capul şi în inima lui lumină, va fi prea
îndestulat şi nici nu-i va mai trebui altceva în lumea asta. Într-un fel Pafnutie nu
greşise când se mira cu câtă hărnicie şi uşurinţă săvârşeşte el toate ale uceniciei de
pustnic: Ilarion cel tânăr era un suflet de pustnic, care a rămas curat în toate valurile
vieţii ce au putut să-l bată până la vârsta de douăzeci şi unu de ani.
Din întâiele zile ale uceniciei Nichifor Preda puse stavilă gândurilor care îl
frământară mai înainte. El îşi dădu repede seama că muncindu-şi trupul ziua şi
noaptea cu treburile canonului său, e destul de uşor să scapi de frământarea
gândului. Când eşti ostenit, când te scalzi în sudorile muncilor, când baţi mii de
metanii la zi şi noapte, când tai uscături şi le duci în spate, când nu te înbuibi
niciodată cu mâncare, când spui ocinaşi până ameţeşti, nici vreme nu mai ai, nici
nu-ţi vine să te întrebi: oare ce este omul şi pentru ce trăieşte în lume? Oare este
suflet nemuritor, rai sau iad?
Pricepu că, în ce priveşte goana şi frământarea gândului, pustnicul avea
dreptate: îl pui la locul lui cu truda şi osteneala trupului. Dacă toate câte i le-a spus
moşul se vor adeveri aşa, pe bun drum a apucat. Hei! Să fi ştiut el înţelepciunea
asta aleasă când îl învenina viermele gândului, cum s-ar fi apucat de coasă şi de
sapă! Ar fi lucrat şi s-ar fi ostenit în rând cu muncitorii pământului.
Se mira el de multe ori, acasă, cum se face că oamenii cosesc, seceră, ori
sapă din zori până în seară, şi totuşi sunt veseli, cântă, spun glume, ba seara
tineretul mai trage şi câte-o horă, pe când el, care toată ziua nu lucra nimic, era
mereu trist, ostenit şi nemulţumit. Acum începea să înţeleagă: aceia nu aveau vreme
de gândit, cum nu are el acum. Şi, în schimb, el azi, e aproape tot aşa de vesel ca şi
aceia, acasă la ei, la muncile lor.
“N-am greşit venind la peşteră”, îşi zicea el. “Aici voiu întâlni multe sfaturi
înţelepte. Părintele meu Pafnutie a moştenit cuminţenia pustnicilor celor de
demult.”
El îşi săvârşea toate lucrurile cu tragere de inimă şi se lumina pe zi ce trecea.
Frumuseţile codrului şi ale muntelui îi părundeau în sufletul său tânăr ca o
mireasmă. Uneori i se părea că s-ar putea sătura numai cu albastrul cerului, cu
verdeaţa brazilor, cu mireazma pádurilor bătrâne. Uneori îi venea să cânte, şi încă
de celea haiduceşti, dar nu cânta, ci se mira cu bucurie de schimbarea ce o simţea în
sufletul său.
Lucrând aşa, ţinându-şi canonul, treceau zilele, săptămânile şi lunile. Se
scula cu tot mai mare bucurie în miezul nopţii, făcea din zi în zi mai multe metanii,
16
postea şi ajuna şi când nu trebuia, în ascuns de Pafnutie. Când nu-i dădea acesta
destul de lucru, îşi căuta el pe deasupra.
Într-o bună zi înţelese şi simţi că munca e o mare plăcere şi o mare
blagoslovenie pentru omul ce trăieşte în lume. Simţi că fără bucuria muncii nu ar
mai putea trăi. Se gândi că, după câte învăţase el, munca i-a fost data omului, scos
din raiu, ca o pedeapsă. Când s-a zis: “În sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga pânea
cea de toate zilele”. Şi iată, acum pricepea el mai intâi că nu era o pedeapsă, ci o
blagoslovenie. Cel ce spuse vorbele ştia ce spune. I-a dat omului putinţa să trăiască.
“Fără muncă, îşi zicea el, eu n-aş mai putea trăi. M-aş spânzura ori aşi ajunge un
lotru”8.
Iar în altă zi, când aducea la peşteră o sarcină grea de uscături, urcând
pieptişul muntelui, negândindu-se la nimic decât să ajungă mai în grabă, când se
opri o clipă să se hodihnească, punându-şi sarcina jos, se făcu deodată o mare
lumină în sufletul său. Şi din lumina aceea rămase, ca tipărit, în mintea sa
următoarele cuvinte: “Munca e cea dintâi lege a vieţii. Cine vrea să înţeleagă
lumea şi viaţa, trebuie să înceapă cu ţinerea acestei legi”.
Nichifor Preda se lumină si se umplu de bucurie până în adâncurile
sufletului. De unde veni acest glas, că parcă fu glas? Cine a tipărit luminoase
cuvintele acestea în mintea lui, că le vedea, sau mai bine, le simţea, ca tipărite
acolo? Privi împrejur şi nu văzu pe nimeni. Se uită în brazi, — acolo numai
neclintirea cetinelor la acel ceas al amiezii. Deodată îşi aduse aminte de cuvintele
pustnicului: “Adevărul nu-l află mintea, ci vine de sus, ca un har”.
Ilarion cel tânăr simţi ca o dulceaţă care îl umplu. Acesta să fie harul despre
care îi vorbea bătrânul? Încă nu ştia. Dar nu se mai îndoia că ceea ce i se descoperi
acum despre muncă era cel dintâi adevăr pe care-l afla în viaţă, în care nu se îndoia,
şi simţea că nu se va mai îndoi de el niciodată. Aşa era de limpede; aşa-l simţea de
adânc înrădăcinat deodată în toată fiinţa lui. Gândul, mintea, era neputincioasă să
mai întrebe: e aşa ori ba? S-a spus de către cineva, poate chiar de inima lui, un
cuvânt şi el va rămânea neclintit pe vecie.
Ce deosebire între cunoştinţa asta şi altele la care a ajuns el cu mintea lui în
anii de zbucium. Acelea trăiau doar o clipă, răstumate de alte gânduri, care, se
băteau unele pe altele.
De bucurie, dădu un chiot mare. Apoi, uitându-şi sarcina cu lemne, şezu pe
muşchiu şi privi uimit în jurul său.
Aşa trebuia să fie: munca, cea dintâi lege a vieţii. Iată, acum băga mai întâi
de seamă că toate lucrurile lumii sunt în muncă necurmată. Izvoarele ţâşnesc mereu
din piatră şi murmură în răcoarea codrilor. Pâraele, râurile şi râuleţele curg mereu şi
nu încetează de a se rostogoli. Iarba creşte harnică, îşi trage mereu hrană din
pământ. Toamna se usucă, iarna putrezeşte, dar primăvara începe muncă nouă.
8
Tâlhar.
Brazii aceştia neîncolţiţi de secure, iată cum luptă să-şi înfigă rădăcinile în stâncă,
şi cum întind braţe multe în văzduh să soarbă aer şi lumină. Ştia el de mult cum se
hrăneşte un copac, cum creşte. Dar n-a cunoscut până acum că asta e munca lui, că
sub scoarţa lui curge necontenit puterea ce poartă sucul. În neclintirea lor, eli n-a
văzut pănă acum nici o lucrare, nii chiar în împotrivirea lor din faţa viforului. Iată
că acum descoperă muncă şi lucru şi în alergarea cerbului şi a lupului după hrană...
Se gândi: ce este în lume ce nu lucrează? De la furnică şi albină, de la pasărea
cerului ce sboară toată ziua după hrană, până la pietrele muntelui, care şi ele se
rostogolesc, se macină de vreme, de arşiţă şi ploi, — pretutindenea descoperă acum
muncă şi lucrare... Da! Aceasta trebuie să fie, şi este, întâia lege a vieţii. El nu a
luat-o în seamă până acum...
Deodată se simţi mic şi neputincios. Ce încredere mare a avut el în
priceperea sa, cum îi cerea să-i tâlcuiască tainele vieţii, şi iată, cu puterile lui, n-a
putut descoperi nici această întâie lege a vieţii, ea care singură dă farmecul şi
mulţumirea în lume!
Acum înţelegea limpede că, în mare măsură, nemulţumirea lui cu viaţa
izvora din lenea trupească în care a trăit. După fiecare lucru ce isprăvea, de când
intrase în canonul pustniciei, simţea o mare mulţumire sufletească. Îi părea în
fiecare seară că n-a trăit ziua în zadar. Şi simţirea aceasta îi scălda sufletul în
dulceaţă.
Nici nu-şi dădu seama cât a stat pe muşchiu, lângă sarcina de lemne, privind
mirat la munca din jurul său. Când se ridică sufletul îi fu cuprins de-o bucurie aşa
de mare încât se hotărâ să vadă numaidecât pe pustnic să-i spună ce-a păţit,
uitându-şi de sarcina de lemne.
Numai după un bun urcuş băgă de seamă că a uitat lemnele. Se întoarce, le
ridică în spate şi porni din nou.
Când ajunse la peşteră era pe la ojina cea bună. Pafnutie era îngrijorat şi se
pregătea să meargă să-l caute.
Se bucură când îl văzu, dar totuşi îl certă.
— Te-ai abătut de la canon, fiule Ilarioane. Ai scăpat rugăciunile dinainte şi
de după amiazi.
— Dar pe ce vreme să fie? răspunse tânărul înfricat. A trecut de amiazi?
— Vai de mine! Cum să nu treacă. Priveşte soarele.
Ilarion cel tânăr îşi răsuci capul să vadă printre cetini.
— Să am iertare, părintele meu. N-o să mai fac.
— Nici să nu mai faci. Să nu te mai încarci cu sarcini aşa de grele, că pe
urmă nu te mai întorci decât seara. De altfel, câte lemne ai adunat până acum, ne
sunt de ajuns o jumătate de iarnă.
— Nu din pricina lemnelor am întârziat, părintele meu, zise cu sfială
ucenicul.
17
 — Dar din ce pricină? Te-ai lăcomit cumva la zmeură şi te-ai întâlnit cu moş
Martin?
— Nu. Să mănânc întâi, şi pe urmă am să-ţi spun.
Pustnicul se bucură de vorba asta. Îi plăcu că ascultă de tinereţea sa şi că se
gândi la mâncare mai întâi.
— Moşule, începu Nichifor după ce se înfruptă, azi mi s-a întâmplat ceva.
Am început să înţeleg, fără să mă gândesc anume, aşa cum mi-ai spus d-ta.
Pustnicul ciuli urechea.
— Hai? Şi ce-ai înţeles?
— Că în lumea asta este o întâie mare lege, la care se supun toate lucrurile şi
fiinţele. Şi că cine nu se supune, nu poate fi mulţumit, cum n-am fost nici eu până
n-am intrat în canon.
— Legi sunt multe, fiule, şi toate trebuesc ţinute. Cel ce le-a dat, că şi ele au
un Tată, a ştiut de ce le dă. Dar care e legea cea mare de care vorbeşti tu?
— E legea muncii, moşule!
— Hai, cum ai spus?
— Legea muncii.
— Iar vorbeşti răsucit fiule. Mintea mea e slăbită de acum. Vorbeşte aşa ca să
te înţeleg.
— Iată ce vreau să spun, părintele meu. Tot ce trăeşte în lume trebuie să-şi
facă treaba lui: iarba se luptă să crească, cerbul aleargă după hrană, vânturile
mătură cerul de la o margine la alta, râurile curg mereu, albina adună miere, omul
îşi câştigă pâinea în sudoarea frunţii, păsările...
— Destul, fiule, înţeleg acum. Şi tu n-ai ştiut până azi că asta e o lege a vieţii
şi cine nu i se supune, nu poate trăi mulţumit şi vesel?
— Nu, moşule!
— Mare mirare. Când fiecine poate vedea legea asta de când i se deschid
ochii. Toată viaţa e numai luptă şi muncă.
— Am văzut, dar n-am priceput. Am crezut că munca şi truda omului sub
soare e o pedeapsă. Pedeapsa care s-a croit oamenilor când au fost scoşi din rai,
Adam şi Eva.
Pustnicul încreţi din frunte. I se părea că Ilarion cel tânăr l-a adus în corn de
capră. Şi iar se gândi la mintea lui sucită.
— E şi pedeapsă, fiule, făcând asemănare cu viaţa raiului. Dacă nu greşeau,
oamenii rămâneau în rai slujind lui Dumnezeu, dar nu acestui trup muritor. Ar fi
dus o viaţă ca îngerii care nici la coasă nu umblă, nici la sapă, nici nu aduc sarcini
de uscături din pădure. Ci slujesc lui Dumnezeu şi-l proslăvesc pe Dânsul. Însă,
pentru oamenii greşiţi, pentru oamenii scoşi din rai, munca e într-adevăr cea dintâi
şi cea mai mare lege. Cel dintâi cuvânt ce l-a spus Domnul celor greşiţi, acesta a
fost: “În sudoarea frunţii tale îţi vei agonisi pâinea cea de toate zilele”. Adică
muncind. De la legea asta, nu este abatere. Cine nu munceşte şi aleargă, om ori
dobitoc, crapă de foame. Şi fiindcă legea asta Dumnezeu a dat-o, ea numai sfântă,
bună poate fi pentru traiul omului păcătos în lume. Şi cine nu o ţine, se arde.
— Şi, iată părintele meu, eu n-am cunoscut până acum, n-am înţeles această
lege.
— Ţi-am spus că-i mare mirare.
— Ba, poate nu-i mai zice aşa, moşule, dacă vei şti că eu până la vârsta mea
de acum, n-am lucrat nimic.
— Hai? Ce-ai spus? Cum se poate? Ai stat o viaţă de om cu braţe
încrucişate?
— Am stat!
— Poate tu ai fost păcurar?
— N-am fost, moşule.
— Dar cum te-au răbdat părinţii să rămâi într-o lenevie aşa de cumplită?
— N-au avut nevoie de munca mea şi mi-au dat pace. El îşi aveau treburile
lor.
— Şi nu ţi-a fost frică? Nu s-au gândit că vei putrezi în lenevia ta?
— Nu ştiu, moşule. Ceea ce ştiu e că eu n-am înţeles legea aceasta a vieţii,
deşi o vedeam cu ochii mei în toată ziua. Dar azi am înţeles-o deplin. Când am pus
sarcina jos, la hodină, pe coasta muntelui, mi s-a luminat deodată. Parcă un glas
străin mi-a vorbit, chiar aşa cum îmi spuneai d-ta, şi am mai înţeles că eu, fiindcă
am trăit în lenevie, n-am avut nici o mulţumire adevărată în viaţă. De când am
intrat la canonul uceniciei, am simţit mulţumire şi bucurie, însă nu ştiam din ce
pricină: Acuma ştiu, moşule, şi ştiinţa asta mă umple de mare bucurie. Sunt
mulţumit pentru că de-acum mă supun şi eu legii celei dintâi a vieţii, legii muncii,
la care se supun şi pe care o îndeplinesc toate vieţuitoarele pământului, ba chiar şi
nevieţuitoarele.
— Hm! Hm! Tu eşti un om ciudat, fiule. Cred iară că te pricepeam mai bine
dacă-mi spuneai de la început viaţa ta. Dar am înţeles că acum încă nu poţi şi eu
silă nu-ţi fac. E adevărat tot ce spui, şi mă mir numai că toate acestea nu le-ai ştiut
până acum. E adevărat că omul care nu munceşte, nu poate avea mulţumire în viaţă.
În această privinţă munca e o blagoslovenie, nu numai pentru un om, ci şi pentru
neamuri întregi. Popoarele harnice merg înainte, cele leneşe stau pe loc, întocmai
cum se întâmplă şi cu o gospodărie omenească.
— Dar nici linişte nu poate avea omul care nu munceşte, adause ucenicul. Eu
socotesc ca o mare binefacere a muncii liniştea ce o am de când am intrat în
rânduiala uceniciei şi lucrez. Gândurile cele rele şi chinuitoare, nu se mai apropie
18
de mine.
— Cum se vor mai apropia dacă nu le dai răgaz? Îmi pare bine că nu mai te
munceşti în zadar cu gândurile. În glasul pe care l-ai auzit poate ţi-a vorbit
Ziditorul, dar poate ţi-a vorbit chiar inima ta care s-a liniştit de frământarea
gândurilor.
— Se poate, moşule: chiar aşa am socotit şi eu.
— Citim noi din Ceaslov, la fiecare rugăciune de miezul nopţii şi pe aceea a
sfântului Efrem Sirul. Ai citit-o şi tu destule ori. Ea începe aşa: “Doamne şi stăpâne
al vieţii mele, nu-mi da mie duhul trândăviei...” Apoi asta e pentru ca Domnul să ne
facă harnic, să nu ne lase să cădem în lenevie, care e începutul tuturor răutăţilor.
— A tuturora?
— Da, fiule Ilarioane, a tuturora. Nu numai a sărăciei şi a frământării
zădarnice a gândurilor. Din lenevie izvorăsc beţia, curvia, uciderea, clevetirile,
pârile, duşmăniile şi o mulţime de alte rele. Văzut-ai vreodată om ori femeie
harnică să cadă în astfel de greşale?
Nichifor Preda se gândi un răstimp apoi zise:
— După cât îmi aduc aminte, n-am văzut.
— Omul care nu munceşte trebuie să-şi umple ziua cu ceva, şi adeseori şi
nopţile. Căci leneşul nu prea are somn lung şi hodinit noaptea, fiindcă nu şi-a
ostenit trupul şi mai doarme şi peste zi. Apoi nici duhul cel necurat nu doarme.
Duhul trândăviei e tată al multor altor duhuri necurate, şi când tăbăreşte în sufletul
omului tatăl, se ţin de poalele cămeşii lui şi copiii. Dacă ai băgat de seamă de
leneşii satelor umplu crâşmele şi temniţele, şi ei sunt veşnic pe drumuri cu pâri
împotriva tuturora, ci aprind certele şi bătăile. Ei se pun împotriva tuturor lucrurilor
bune ce se fac într-un sat, ba le batjocoresc chiar înainte de a fi începute.
Iar muierile leneşe pe de o parte sunt necurate, cu copii nespălaţi şi urduroşi,
sar gardurile şi strică tineretul satelor, iar pe de altă parte meliţă toată ziua pe la
porţile creştinilor, duc minciunile de la o casă la alta, clevetesc pe toată lumea.
Când are vreme omul harnic sau muierea cuprinsă, din zori în noapte, cu
lucrul ei, pentru aşa nelegiuiri? Diavolul fuge de omul harnic şi se ţine scai după cel
ce petrece în trândăvie. Asta spunea părintele meu Ilarion că era şi învăţătura
sfântului Efrem Sirul. Şi aşa am înţeles-o şi eu de mult uitându-mă la lume şi la
oameni, şi mai ales la mine însumi.
— Adevărat trebuie să fie ce spui, moşule, deşi eu până acum, se pare, că nu
mi-am deschis destul de tare ochii asupra lumii. Dar blestemaţi ca aceia despre care
vorbeşti am văzut şi eu şi, adevărat, cu toţii erau nişte trândavi. Aşa trebuie să fie
dacă legea muncii e cea dintăi şi cea mai mare lege a vieţii. Roatele fără osii nu pot
duce carul, ele se durigă şi se rătăcesc până cad pe o latură, iar carul stă pe jos.
Acum mi se pare că legea muncii e char osia vieţii omului pe pământ.
— Bună minte ai, fiul meu Ilarioane, zise cu mirare pustnicul auzind
asemenea cuvinte. Numai din gura părintelui meu celui adormit, al cărui nume îl
porţi, am mai auzit aşa asemănare. El o să se bucure văzând cum calci pe urmele
lui. Odată vorbind noi într-o seară despre rănile adânci pe care le deschise în
sufletele celor rămaşi în viaţă moartea unuia dintr-o casă, îmi spunea răposatul:
“Pafnutie, ziditorul a lăsat leac la toate. A lăsat si pentru durerile ce le seamănă în
lume moartea”. Eu zic: da, uitarea este leacul. “Când vine uitarea”, zise el, leacul
şi-a făcut treaba lui. Leacul e munca, nu uitarea. Numai muncind, trudindu-şi
trupul, poţi uita. Dacă părintele căruia i-a murit fiul, fecior june, ar sta cu braţele
încrucişate şi ar aştepta uitarea, ar putea aştepta mult şi bine. Dar încă de a doua zi
porneşte cu calul ori cu plugul, sau cu coasa în spate, la munca lui. Şi nu se mai
poate gândi. Căci gândul, să ştii, Pafnutie, e povara cea mai grea a omului când nu
ne poate ajuta. Iar în moartea celor iubiţi ai noştri, cum ne-ar putea ajuta?
— Aşa vorbea acela al cărui nume îl port despre leacul durerii şi despre
povara gândului? spuse cu mirare şi oarecum înfricat Ilarion cel tânăr.
— Aşa grăia, fiule, şi am simţit şi eu că avea dreptate. Gândul care nu te duce
la luminiş, e cea mai grea povară a vieţii. Dar ce-ţi mai spun ţie? Tu din pricina ei
nu mai puteai trăi, scârbindu-te de lume şi vrând să mori.
— Mă bucur că mi-ai dat numele Ilarion. Aşi vrea să calc pe urmele celui
răposat, zise cu hotărâre ucenicul.
— În unele lucruri am văzut că semeni cu el, şi m-am bucurat şi eu, fiule.
Dar a merge pe urmele lui, e altă socoteală. Viaţa e lungă. Se vor vedea pe urmă
puterile. Şi mai ales va atâma acest drum de darul cel din înălţime. Să grijeşti mai
ales să nu te laşi ispitit de duhul mândriei, al prea marei încrederi în tine însuţi, că
uşor cazi în prăpastie. Dacă tu ai aflat că întâia lege a vieţii e munca şi hărnicia, să
ştii, tot de la Ilarion cel bătrân care urma pe sfântul Efrem Sirul, că cea de a doua
lege a vieţii omului în lume, e legea — noi aici la peşteră spunem: porunca
umilinţii. Că spune sfântul Efrem, în rugăciunea ce-o zicem la miezul nopţii: “Nu-
mi da mie duhul trândăviei”, dar după ce a pomenit duhurile rele rugându-l pe
Ziditorul să le alunge de la el, cel dintâi duh bun pe care-l cere e acela ai umilinţii,
căci zice la începutul cererii pentru duhul bun: ,,Iară duhul umilinţii... dă-mi-l mie,
robului tău”. E acelaşi lucru pe care ţi l-am spus de la început: “Cel ce se umileşte,
înălţa-se-va”. Deci, vei urma pe Ilarion cel bătrân, dacă vei putea bate şi această
cărare a lui...
Urmă un răstimp de tăcere îndelungată pentru pustnic şi ucenicul lui. Soarele
scăpătase după brazi şi răcoarea înserării se strecura printre trunchii bătrâni. În
înălţimi, în tăria vănătă, se rotea un vultur mare, cu aripile întinse. În munte
stăpânea o linişte adâncă.
Pustnicul tresări şi zise:
— Scoală să mergem la treabă. E vremea vecerniei.
Nichifor Preda întârzie o clipă şi zise zâmbind cu sfială:
19
 — Părintele meu, înainte de a pleca, rogu-te să-mi spui: vremea cât am stat
tăcuţi, ce am făcut amândoi? Că eu cred că amândoi am făcut acelaşi lucru.
— Ne-am gândit, de bună seamă, răspunse Pafnutie.
— Aşa este. Dar am greşit noi ori ba, lăsându-ne furaţi de gând?
— Cum să greşim? Noi trebuie să rumegăm ce spunem, ce vom vorbi, ce am
lucrat şi ce vom lucra. De aceea ne deosebim de animalele necuvântătoare.
— Şi gândul acesta e de folos?
— Cum să nu fie?
— Nu e o pierdere zadarnică de vreme? Nu e cu primejdie?
— Nu, că prin el facem rânduială în gospodăria sufletească. Şi cu primejdie
cum ar fi, când prin cumpăna minţii şi a inimii ne putem feri numai de primejdie? E
cu primejdie gândul, cum ţi-am spus, numai când ne trudim să înţelegem lucruri
neînţelese ori, când îl lăsăm să umble pe cărări ce le străbate sfatul celui potrivnic.
— E şi aceasta învăţătura răposatului Ilarion?
— Este.
— Să am iertare. Te-am intrebat numai fiindcă azi, după ce mi s-a facut
lumină în cap cu privire la legea sau porunca muncii, m-am lăsat multă vreme furat
de gânduri. De aceea am întârziat.
— Cu prilejuri de acestea e folositor să te gândesti şi să încerci a pătrunde.
Că fulgerul harului ţine doar o clipă, şi omul trebuie să facă rodnică lumina lui,
cuprinzând-o cu toate puterile să n-o mai piardă.
VI
CĂTRE ALTĂ CUNOAŞTERE
FOLOSITOARE
Ilarion cel tânăr intrase bine la brazdă. Canonul uceniciei îl cunoştea de acum
din fir în păr. Nu mai dădu pustnicului prilej pentru mustrare. La soroacele hotărâte
pentru canon era totdeauna la peşteră. Ori unde era dus după alte treburi ale
ucenicului, după lemne, după zmeură şi mure, după rădăcini, sosea la vreme.
Postul şi ajunul îl ţinea cu străşnicie. A ţine postul la peşteră era uşor.
Pafnutie nu se înşelă când se gândi şi spuse, în întâile zile după sosirea lui Nichifor,
că nu vor mai avea lapte şi caş. Vreme de trei luni nu mai pusese nimeni nimic în
tufişul de la izvor. Câte un codru de pâine sau de mălai se mai găsea uneori. De
obicei creştinii cei buni nu lăsau aici decât făină de porumb şi sare iar toamna
târziu, înainte de a coborî oile la ţară, păcurarii puneau pentru iernatul pustnicului
de la peşteră un sac de făină de porumb, un burduf măricel de brânză şi un drob de
sare, de care lingeau oile. Vremea asta nu sosise încă, dar nici departe nu mai era.
Mai greu, pentru un flăcăuaş tânăr ca Nichifor era ajunul, şi anume ajunul
când culegea zmeură ori afine. Tot mereu ducea câte un bob, în neştire, la gură, şi
îşi aducea aminte numai când să-l mestece şi să-l înghită. De multe ori se întâmpla
că chiar înghiţea câte un fir mai frumos şi mai mirositor, şi atunci mărturisea
pustnicului:
— Iar m-am lăcomit, părintele meu, la zmeură.
— Să nu te lăcomeşti, Ilarioane.
— Da numai un bob, moşule, şi din uitare.
— Aşa începe orice rău în lume: cu ţârâita. Ştii vorba aceea: Cine fură azi un
ou, mâine fură un bou. Şi cu toate relele din lume, e la fel. Nu spun că-i greşeală ce-
ai făcut, şi nu ai nevoie de canon pentru asta. Ci-ţi spun pentru ca să fii băgător de
seamă. Răul se apropie de om când nu veghează. El te îndeamnă numai la lucruri ce
par dulci şi plăcute. Acum, vezi bine, zmeura nu numai pare, dar chiar şi este dulce.
Dar sunt alte lucruri ce ispitesc, şi care numai la părere sunt dulci. Dacă le-ai
săvârşit îţi sunt amare. Că rămâne la urmă viermele mustrării. De aceea e bine ca
omul, în orice împrejurări, să fie treaz. Atunci se poate şi stăpâni. Când sunt câinii
şi ciobanii trezi, cutează lupul să se apropie?
— Nu cutează, părintele meu.
— Apoi aşa şi lupul cel bătrân, diavolul. El nu se apropie decât de sufletul
nepăzit. Fiecare suflet are câinii şi ciobanii lui: trezvia şi paza.
llarion cel tânăr îl ascultă întins pe bătrân, apoi zise:
— Mi s-a părut mie de multe ori părintele meu, că mai toate relele mari vin
din cele mici. Acum rămân întărit în credinţă auzind aceasta şi de la d-ta. E şi asta
20
învăţătura lui Ilarion cel bătrân?
— Este, cum să nu fie! El zicea aşa: “coase-ţi ciorapii, Pafnutie, până-i
spărtura mică. Nu vezi tu că apa unui părâiaş o poţi abate cu uşurinţă din albie? Dar
să te văd abătând din albia ei apa Bistriţei!”.
— Aşa spunea cel al căruia nume îl port?
— Aşa şi în multe alte chipuri. Iar sub patrafir, la spovedanie, adeseori îţi
dădea canon mai greu pentru păcatele mici, dacă erau săvârşite pentru întâia oară,
decât pentru păcatul mare care a căzut năpraznic pe capul tău, fără să-l cauţi. Îmi
aduc aminte că odată a venit la noi la peşteră un boier bătrân să-l roage pe părintele
meu să-i cânte nişte sărindare. Avea acasă pe cineva bolnav greu. Adusese multe
bunătăţi de ale lumii, şi între ele şi o ploscă pântecoasă. Ieromonahul abia a pus-o
la gură, când l-a imbiat stăruitor boierul acela, dar când mi-a venit rândul, eu am
tras o duşcă bună. Ba şi mai de multe ori. Fiertatul n-a băgat de numai când a văzut
că mă clatin pe picioare. La spovedanie nu mi-a dat decât trei metanii. Eu m-am
mirat, iar el a zâmbit şi a zis: Ai păţit-o şi tu ca tata Noe. N-ai cunoscut puterea
vinului.
Ilarion cel tânăr ţinea în minte toate cuvintele pustnicului ş, peste zi, în
treburile lui, se gândea adeseori la ele. Începu să-l iubească pe bătrân ca pe un
adevărat părinte, şi se silea să-i cunoască voinţa şi dintr-o clipire a ochior. Iar
pustnicul se bucura de ucenicul său, şi se ruga lui Dumnezeu pentru el.
— Cum se poate Doamne, se sfătuia el eu Ziditorul, în rugăciunile lui, ca un
suflet aşa de silitor să fie orb? Să nu te cunoască pe tine şi pe cel pe care l-ai trimis
în lume, pe Hristosul Tău? Cum i se ţin ochii lui legaţi să nu creadă în suflet şi în
nemurirea lui? Plouă, Doamne, peste el ploaia cea deşteptătoare a harului tău... Ori,
Doamne, acest nou Ilariion e un păcătos de aceea care nu se vădeşte? Ori a venit cu
gânduri potrivnice la această peşteră?”
Pafnutie vedea bine că Ilarion cel tânăr, când vorbea de credinţă, de
rugăciune, de toate ale sufletului, mergea orbeşte după el şi nu mai întreba nimic.
Dar bătrânul simţea că Nichifor face toate rânduielile cu prea mare uşurinţă, ca o
maşină. Că nu se miră de nimic, dar nici nu pricepe mai mult din toate ale cerului
decât în ziua când sosise la peşteră. Ucenicul lui avea o singură răsplată a canonului
până acum: muncindu-şi şi ostenindu-şi trupul, fugărise gândurile cele zadamice şi
ieşise şi din lenevie, simţind răsplata muncii săvârşite. Era un câştig şi acesta, vezi
bine! Dar tânărul nu cunoştea încă dulceaţa rugăciunii. Se vedea pe el că, cu aceeaşi
hărnicie, ar sfărâma piatră ori ar tăia lemne, în loc de metanii şi ocinaşi. Pustnicul
simţea toate acestea şi se ruga lui Dumnezeu să deschidă ochii ucenicului. Fără
credinţă nu putea rămâne în munte, nu putea face o viaţă, siujba peşterii. Curând ori
mai târziu i s-ar urî din nou şi ar fi silit să-şi ia lumea în cap.
Într-o zi Ilarion cel tânăr îl întrebă:
— Părintele meu, am o mare rugăminte. De mult mă tot gândesc la vorbele
ce mi-ai spus despre cea de a doua poruncă a vieţii omului pe pământ, aceea a
umilinţei. Aş vrea din toată inima să o urmez, dar nu ştiu cum să încep.
— Mi se pare că ai şi început, fiule.
— Eu? Când am început?
— Din ziua în care imi dai ascultare în toate. De cănd nu mi te împotriveşti
la nimic.
— Dar aceasta e ascultare, moşule, nu umilinţă.
— Hm! Văd eu dar că cineva ţi-a sucit gândui tău, şi rău a făcut. Nimeni nu
ascultă de altul decât din trei pricini: de frică, din dragoste şi din umilinţă. Acum
să-mi spui: stai lângă mine şi mă asculţi de frică? Cum te-aş putea eu pedepsi dacă
n-ai asculta?
— Nu de frică, moşule.
— Din dragoste, atunci?
— Se poate să fie dragoste, că eu m-am alipit de dumneata cu toată
dragostea.
— Deci îţi faci canonul, pe care ştiu eu bine că încă nu-l înţelegi, numai
pentru a-mi face mie o plăcere?
Ucenicul se gândi un răstimp, apoi răspunse:
— Eu mi-am pus din copilărie legea să nu mint, ori ce s-ar întâmpla.
— A pus-o şi Dumnezeu de mai de mult o leacă, pe cele două lespezi de
piatră.
— Se poate, dar şi eu mi-am pus-o, moşule. Şi aşa eu trebuie să mărturisesc
că am început a face canonul uceniciei, pe care, ai spus d-ta, încă nu-l pricep,
pentru a face cea din urmă încercare spre înţelegere, nu din dragoste pentru d-ta,
deşi mi-eşti drag ca un părinte. Apoi l-am făcut mai târziu din plăcere. Am simţit
bucuria lucrului săvărşit şi am ajuns să cunosc legea muncii.
Pustnicul asculta încruntând din sprâncene:
— Adică tu şi iar tu. Totul pentru tine.
— Cum? Nu înţeleg!
— Haida numai hai! Zi inainte! Adică tot tu ai cunoscut şi porunca muncii?
Parcă spuneai c-ai fi auzit un glas.
Ucenicul se roşi ca bujorul. Plecă capul.
— Adevărat! Mi-a venit o lumină străină.
— Bine, bine! Să ne intoareem Ia vorba ta: Asadar nu din dragoste pentru
mine îţi faci canonul, deşi ştiu şi văd cât ţii la mine. Astfel nu mai rămâne decât cea
de a treia pricină a ascultării: umilinţa.
Ilarion cel tănăr se gândi un răstimp şi zise:
— Ce este umilinţa? Eu nu ştiu acest cuvânt ce înseamnă, sau ce înţeles îi
dai d-ta.
21
 — Hm! Cum ţi-aş spune? Potrivnicul umilinţii e mândria. Nu e umilit cine
crede prea mult despre sine însuşi. Cine îşi închipuie că are puteri mai mari decât
semenul său, şi la acesta priveşte cu dispreţ. Nu e umilit cine poate crede că
înţelege, cu puterile lui numai, rostul lumii şi al vieţii… Şi care... şi care... dacă nu
ajunge la luminiş, desnădăjduieşte şi vrea să moară. Aşa s-a crezut de sus, încât i se
pare că nu mai poate merge pe pământ, ori, mai ales, că pământul nu e vrednic de
asemenea om.
Cuvintele din urmă le spuse Pafnutie încet şi rar, cu ochii în ochii lui Ilarion
cel tânăr, ca şi când ar fi voit să-l pătrundă în fundul gândului.
— Destul, părintele meu, destul, zise înfricoşat ucenicul. Omul de care ai
vorbit sunt eu, cel care stau în faţa d-tale. Mie, chiar aşa mi s-a întâmplat... De unde
cunoşti d-ta lucrurile acestea? Cum poţi citi în sufletul omului?
— Eu, fiule, nu citesc în nici un suflet. Asta e învăţătura despre umilinţă şi
mândrie a părintelui meu Ilarion. Şi el a mers pe urmele învăţăturii sfântului Efrem
Sirul.
— Umilinţa asta eu nu o am, părintele meu.
— Înţeleg, acum înţeleg şi eu că nu o ai, fiule.
— Şi nu din umilinţă îţi dau ascultare la îndeplinirea canonului uceniciei.
— Un început este totuşi, Ilarioane.
— Nu-i nici un început. Eu urmez drumul ce mi-l arăţi tot cu gândul să
pricep cele nepricepute. Deci tot ce fac, fac pentru mine şi mândria mea! Of!
nenorocitul de mine!
Ucenicui se trânti la pământ şi vărsă lacrimi amare. Pustnicul îl lăsă să
plângă, ştiind că plânsul, la vremea lui, e astâmpărare. După ce se linişti, Pafnutie îl
îmbrăţişe, învăluindu-l iar în barba lui stufoasă şi zise:
— Aici, la peşteră, nu are loc desnădejdea. S-ar supăra şi moşul cel bătrân,
care doarme în apropiere. Şi, îţi spun, nu ai pricină de desnădejde. Ai inceput să
intri în drumul umilinţii. Să-mi spui, în viaţa ta ascultat-ai de părinţi?
— Îmi părea, după ce am ajuns mărişor, că nu am de cine să ascult. Azi
numai atâta pot să-ţi spun, moşule, că-i judecam eu pe ei, nu să ascult de dânşii.
— Hm! Mare greşeală, fiule, şi încă o greşeală a semeţiei. Părinţii, oricum ar
fi, sunt rânduiţi de Dumnezeu să fie mai cuminţi decât copiii. Te împotriveai
sfaturilor lor?
— Mă împotriveam, dar nu-ţi pot spune acum pentru ce.
— Dar prieteni de seama ta, ai avut?
— Ehei! Încă prea mulţi, moşule.
— Erau mai cuminţi, mai înţelepţi decât tine?
— Cine? Prietenii? N-am văzut niciodată să fie mai cuminţi.
— Bine, bine! Te împotriveai şi sfaturilor lor?
— Trebuia să mă împotrivesc.
— Bun şi asta. Nu te mai întreb. Văd ca ai şi tu mormintele tale pe care nu
vrei să le deschizi. Te-am întrebat numai pentru a-ţi arăta că ai intrat în drumul
umilinţii, când te-ai hotărât să vii la peşteră şi când ai intrat, cu ascultare, în
canonul uceniciei.
— Cum înţelegi că am intrat?
— Aşa că până a nu veni aici n-ai voit să iei învăţătură de la nimeni, şi n-ai
ascultat de nimeni. Acum ţi-ai plecat capul: nădăjduieşti să afli adevărul de la altul,
nu de la tine, apoi urmând pe drumul ce ţi-l porunceşte altul. Asta, fiule, e început
de umilinţă. Că de rămâneai cu toată mândria ta de mai înainte, nu ai mai fi ostenit
la munte, nici nu ai posti şi ajuna, ci ai fi ieşit într-o pădure şi te-ai fi spânzurat de
cea dintâi creangă, spre bucuria Diavolului, tatăl mândriei. Dar tu ce ţi-ai zis? Nu
pot trăi fără credinţă, fără să înţeleg. Ia să mai fac o încercare, să merg la pustnicul
din peşteră, de care se vorbeşte atâta. Când te-ai hotărât să ceri şi ajutorul altuia, i-
ai dat o palmă grea lui Belzebut. Dar să ştii de la mine că gândul ăsta bun, hotărârea
asta, Dumnezeu ţi-a dat-o. Ţi-a dat-o în dar, însă şi pentru că, după cât bag de
seamă, nu ai dus o viaţă urâtă în tinereţea ta. Poate afară de mândrie, nu mai porţi în
spinare şi alte sarcini ale ispititorului.
— Adevărat, părintele meu, m-am ferit de toate spurcăciunile la cari mă
ispiteau alţii. Dar numai pentru a nu fi asemenea lor, pentru a fi mai mult decât ei.
Nu m-am gândit că ar fi vorba să ţin anume poruncă, ori să nu-l supăr pe
Dumnezeu. Deci tot din mândrie am rămas curat.
Pustnicul nu răspunse curând. Dunga adâncă i se săpă între sprâncene, şi
acelea iar se îmburzoiară ridicându-se în corniţe. Îl miră râvna aceasta a ucenicului
de a nu părea cu nimic mai bun decât era. Acesta era un mare semn de curăţenie a
inimii. În aceasta era umilit de acum, ca un sihastru. Cum încăpea dar, alăturea de
umilinţa inimii, trufia gândului?
— După toate acestea, zise Pafnutie într-un târziu, rămâne totuşi hotărât că
tu, supunându-te mie şi canonului, ai făcut un început de umilinţă. Nu rămâne decât
să mergi mai departe pe drumul început.
— Dar chiar în urmarea drumului către porunca cea de a doua, nu mă pricep,
părintele meu. Şi asta voiam să te întreb de la început. Ce să fac? Cum să caut acest
drum?
— Te va povăţui Dumnezeu, fiule, dacă ai hotărâre curată. Căile Domnului
sunt nenumărate şi deschilinite pentru fiecare om. Pe unul îl atrage Dumnezeu într-
un fel, pe altul într-alt chip. Totuşi, unele îndrumări pot să-ţi dau şi eu.
— Acestea le aştept cu sete, moşule. Tânărul se apropie mai de pustnic şi era
numai încordare. Pafnutie înţelese din nou în Ilanion cel tânăr nu-i urmă de
22
înşelăciune şi de prefăcătorie.
— Am băgat de seamă, începu bătrânul, că te fereşti ca de foc să arăţi ma
bun decât eşti. Cum ai ajuns la fereala asta?
— Aşa am ajuns că nu sufăr minciuna nici a mea, nici a altuia. Şi dacă mă
simt slab, cum aş putea spune că-s tare? Dacă descoper în mine aplecarea spre rău,
cum aş spune că-s înger din cer?
— Dar cum ai descoperit aceste aplecări ale inimii?
— Aşa că le-am urmărit de aproape. Îndată ce imboldul lăuntric îmi da un
îndemn, eram acolo să-l judec ce fel este.
— Bun! Aşa trebuie să faci de acum şi cu boldul gândului. Să-ţi întorci. de
acum, ochii cei sufleteşti asupra puterii minţii tale. S-o judeci şi să vezi până unde-i
sunt graniţele? Să cercetezi gândurile şi să le cumpăneşti de sunt bune ori rele.
Pentru asta o lege şi un drum veşnic este, numai unul: să dai pace lumii şi
semenilor tăi, să nu mai judeci pe nimeni, ci să te judeci pe tine. Aşa ai făcut cu
porninile inimii, şi bun drum ai urmat. Aşa trebuie să faci şi cu mintea.
— Tot nu înţeleg lămurit, părintele meu, oftă cu tristeţe Ilarion cel tânăr.
— Haida, numai hai! Odată ai crezut pe toată lumea mai proastă, mai
mărginită decât tine. Şi n-ai venit să iei sfat de la mine. Ai fost plin de mândrie.
Acum gândeşte-te la ce-ţi spun eu: prostul şi mărginitul cel adevărat eşti tu însuţi.
Dacă n-ai fi aşa mi-ai spune mie numaidecât cum luminează soarele, cum creşte
iarba, sau cum se naşte şi creşte viţelul de cerb în pântecele maicii sale? Haide,
vezi-ţi de treburi acum, şi Dumnezeu te va lumina... Dar ascultă ai mai fost pe la
mormântul bătrânului?
— Merg în toată ziua, moşule.
— Bine faci. O să te mai lumineze şi el, că ai minte sucită, cum ţi-am mai
spus.
Trecură zile şi săptămâni. Ucenicul îşi vedea cu tot mai mare sârguinţă de
slujba lui şi era mulţumit. Numai cu porunca cea de a doua nlu ieşea la capăt.
Vorbele din urmă ale lui Pafnutie îl puseră într-o mare fierbere. Cum creşte iarba?
Cum luminează soarele? Cum se naşte şi creşte viţelul în vacă? “Sărmanul bătrân”,
îşi zicea el, “de unde să ştie că eu cunosc din ce am învăţat şi din cărţile ce le-am
cetit, toate aceste lucruri? Poate am făcut şi fac rău nespunându-i cine sunt!”.
Şi în cursul lucrurilor ce le făcea, îşi deştepta în minte tot ce învăţase despre
soare, despre plămădirea vieţii în om şi dobitoc, despre creşterea ierbii şi a
plantelor. Ştia multe şi le talcuise pe toate, de-atâtea ori. Le tâlcuia şi acum. “Ştiinţa
toate le lămureşte, îşi zicea el, dar moşul nu e om cu carte. Toate se întâmplă în
lucrurile firii după legi de la care nu e abatere. Cu mintea noi descoperim şi pipăim
aceste legi. În lume nu sunt decât legile acestea. Altceva nimic!”.
Aşa-şi sfărşea de obiceiu gândurile. Şi-i era milă de bătrân care nu înţelege
atâta lucru.
Băgase de mult de seamă Ca uneoni pustnicul, când era ingândurat şi tnist,
pomea de la pesteră, după ce-i dădea poruncă ce avea de făcUt, şi se pierdea în
codru, de unde flu mai venea peste două sau trei zile. La inceput flu ziSe nimic: va
avea nicul cărările Jul tălnuite, pe care nu-i bine să Ie cerceteze, ~ată ce flu voieste
să i le arate. Dan, după Iuni, simtea o dorintă )otolita sal urm~rească pe bătrân, să
vadă unde merge şi ce ~e. şi uitându-si de poruncă şi lăsând peştera pustie, se tinu
de ~arte pe Ul7mele 1i~ii.
Pustnicul i~i luă drumul catre răpa canonului său. Cine stie ~ ispită sau cc
greutate ii apăsa pe suflet, căci diavolul nu vine mai ales în preajma oamenijor
cuviosi, care se străduesc osârdie pe cărarea cea strâmtă a vieţii.
Ucenicul se ţinea departe în urma lui să nu-l simtă. De câte ori se oprea
moşul să mai sufle, lui i se oprea inima în loc. Simţea că greşeşte, că nu trebui să-i
calce porunca, părăsind peştera, dar n-avea ce face. O putere mai mare decât voinţa
lui, îl mâna înainte.
Când ajunse Pafnutie la poalele râpei lui, Ilarion cel tânăr se ascunse lângă
un brad bătrân, şi începu să privească ce făcea moşul. Cănd îl văzu că se caţără pe
stânca prăpăstioasă, era să-i scape un ţipăt de groază “Opreşte, părintele meu că te
prăpădeşti”, voia să strige.
Dar văzu cu uimire că moşul urca mereu, căţărându-se din colţ în colţ de
stâncă. Acum era cât un măgar, acum cât un lup, acum cât o cioară, până nu se mai
văzu.
Pe Ilarion îl cuprinse o spaimă mare. Vârful stâncii era îmbrobodit în neguri.
P-o clipă se gândi că Pafnutie s-a suit în cer, ca Ilie proorocul. Simţi o mare
singurătate şi pustiu, şi o frică, de ce, nu ştia, dar îi clănţăneau dinţii în gură ca de
gerul Bobotezii. Îi veni într-un rând să fugă, dar nu se putu clinti din loc. Părea că
înţepenise.
Nu-şi dădea seama cât a stat aşa, când deodată i se năzări că vede o negreaţă
coborând pe prăpăstii. Negreaţa creştea mereu. El era, pustnicul.
Acum nu se mai putu stăpâni de spaimă: îşi dădea seama că dacă n-a păţit
nimic bătrânul la urcuş, acum era gata cu el. Coborâşul, vedea el bine, că-i cu mult
mai primejdios. Dădu un chiot ascuţit. Dar moşul îşi vedea de drumul său. Nu
auzise nimic: Până la aşa înălţime nu răzbătu glasul lui Ilarion.
Fără să-şi dea seama ce face, ucenicul îşi încrucişe mâinile şi începu să
murmure rugăciuni, de groază pentru viaţa moşului Cu ochii urmărea coborărea.
Într-un rând când Pafnutie se opri cu golul sub picioare, ucenicul îngălbeni şi căzu
la pământ. Leşinase. Când se trezi, negreaţa era iar aproape de pisc. Urca din nou.
Ilarion nu mai cuteză să privească, nici să rămână aici, ci începu să fugă
înapoi spre peşteră. I se păru că-i o nălucă, nu un om. Fu o minune cum nu greşi
drumul în puterea nopţii, că-l apucase noaptea la întoarcere. Când sosi la peşteră nu
mai avea suflet în el şi de osteneală şi de groază. Niciodată în viaţa lui, n-a mâncat
23
aşa spaimă.
Se trânti în uşa peşterii, cu sufletul la gură. După ce se mai odihni şi se mai
linişti, avu o simţire ciudată: îi părea că el nu mai e nimic. Că e praf şi pulbere. Îşi
dădu seama că ceea ce văzu nu era nălucă. Cu ce puteri putu moşul să urce şi să
coboare stânca aceea prăpăstioasă? Se simţea, pe lângă pustnic, ca un vierme ce se
târa pe pământ. Nu-i venea nici să-şi mai înalţe capul, nici nu cuteza să mai
privească la cer. Îşi dădu seama că trăieşte lângă un om, care a crescut nemărginit
peste capul său.
Îl mânca şi-l chinuia conştiinţa nimicniciei sale. Pentru întâia oară în viaţă îi
fu dat să vadă pe cineva neasemănat mai tare, mai mare decât el. Dacă n-a fost duh,
— şi nu se mai putea îndoi că pustnicul urcase şi coborâse prăpastia, pe lângă
arătarea aceea nu mai preţuieşte nimic.
Îi păru acum că bătrânul îşi bătuse joc de el spunându-i că unele lucruri nu le
pricepe. Un om ca el, care din vârful stâncii îngerite a putut trece în cer, trebuie să
cunoască toate tainele lumii. I se păru că pustnicui îi dădu aeest semm anume
pentru a-l umili pe el. Uitase că Pafnutie nu ştia că el era de faţă.
Mândria lui înaintea acestei fapte cutezătoare, îi însângera inima. Simţi în
bătrân un duşman, şi nu mai putu răsufla până nu-i veni gândul mântuitor: “voi urca
şi eu stânca aceea şi coborî-o”.
Când îi veni acest gând luminos sări drept în picioare, şi ochii lui ardeau de
focul dorinţii de-a face ce a făcut bătrânul, ba de a-l şi întrece.
Mândria lui rănită îi schimbă întreaga înfăţişare. Părea o sălbăticiune, gata de
atac. Ochii nu-i mai stăteau în cap ca la oameni, ci se retrăseseră sub frunte şi
fulgerau de acolo strâmb. Obrajii i se umplură de dungi de încordare, iar
sprâncenele i se îmburzoiară. Dacă l-ar fi văzut în clipa asta pustnicul i-ar fi venit
din nou în minte râsul rănit de pe creanga fagului, din visul său.
Nichifor Preda aşa fusese de mic copil: nu suferea ca altul să-i ia înainte. Şi
când i se părea că cineva îl întrece, sângera de moarte, şi nu se lăsa până nu-l dădea
bătut. Nici o altă slăbiciune mai mare nu avea. Dar aceasta, a mândriei, care e capul
şi izvorul multora, era destul de grea povară pentru viaţa lui. De multe ori îşi dădea
seama, când lupta cu alţii care voiau să-i apuce înainte, că dacă n-ar izbândi ar fi
gata să facă moarte de om. Dar nu se gândi nici o clipă că aceasta e mândria vieţii,
ba chiar cea mai îndrăcită dintre mândrii.
Simţi şi acum că nu se va mai putea uita cu aceiaşi ochi la pustnic. Nu mai
vedea în el pe părintele lui, ci pe potrivnicul pe care trebuia să-l biruiască. El îşi
dădea seama de această schimbare, însă nu se gândi că-i din mândria lui. Crezu că
aşa trebuie să fie, fiindcă în lumea asta îi părea firesc ca el să fie cel dintâi.
Până sosi pustnicul, Ilarion cel tânăr deretecă prin peşteră să nu se cunoască
lipsa lui. Tulburarea ce-l cuprinsese o ascunse întreagă, adunându-o la inimă ca pe
un ghem. Ghemul acela îl înţepa ca un arici, în toată fiinţa lui, dar răbda şi se silea
să pară liniştit.
Pafnutie sosi ostenit, şi nu se uită la nimic. Se culcă numaidecât.
Dar oricât adormi de adânc tot auzi gemetele lui Ilarion cel tânăr. Adormise
şi el, dar diavolul mândriei, sângerat, îi strecura în vis chinurile iadului. Se
svârcolea şi gemea. Bătrânul mirat, îl trezi de câteva ori, dar tânărul, îndată ce
aţipea, era muncit din nou de tartorul lui.
La miezul nopţii, trebui să-l deştepte la rugăciune.
Ilarion era cu faţa suptă şi ochii holbaţi. Nu ştia parcă unde se află şi ce
trebuia să facă.
— Eşti bolnav, fiul meu? întrebă pustnicul îngrijorat.
— Nu sunt.
— Ai păţit ceva câtă vreme am fost eu departe?
— Nu, nimic.
Pafnutie auzea un glas aspru, un glas străin, şi se uită mai bine la ucenic.
Parcă era alt om. Nu-l mai cunoscu pe Ilarion cel tânăr nici după înfăţişare. Vedea
înaintea lui un om răzvrătit care vrea să se stăpânească. Nici vorbă, friguri trebuie
să aibă, bolnav trebuie să fie, căci boala schimbă uneori pe om încât nu-l mai
cunoşti.
Îl întrebă în fel şi chip, încercând să-l descoase. Dar tânărul se închidea tot
mai mult în sine. A, cum îl fulgera uneori din ochi, când credea că bătrânuL nu-l
vede. Şi omul lui Dumnezeu se gândi cu spaimă la mâţa aceea sălbatecă din visul
lui. Părea că stă gata de atac, cu ghiarele trase.
Dimineaţa, după canon, Ilarion cel tânăr îşi luă funia, după obicei, şi porni
după lemne. Pustnicul îl urmări cu pnivirea până nu-l mai văzu. Îşi simţea inima
grea. Îşi zicea, mânat de o presimţire: poate n-am să-l mai văd.
Nu putu înţelege schimbarea din ucenicul său. Bolnav, cum crezu, nu era. Ce
putuse păţi câtă vreme el a fost departe? Îşi dăduse pe semne seama, că nu mai
poate rămânea la peşteră, neavând credinţă? Şi plecase acum în lume să nu mai
vină? Dar ce se va întâmpla cu el? “Poate se va spânzura cu funia aceea”, zise
Pafnutie, cutremurându-se.
Şi începu să-l strige să vină înapoi. Chiuia straşnic bătrânul, cu un glas
răsunător de aramă. Pădurile şi stâncile răsunau până departe. Dar nimeni nu
răspundea.
Porni atunci să-l caute, tot mai muncit de presimţirea lui că pe ucenic îl
aşteaptă o nenorocire. Îl căută prin locurile pe unde ştia că adună lemne uscate. Nu-
l află până văzu înserarea. Atunci se întoarse la peşteră cu o slabă nădejde de a-l
afla acolo. Peştera era pustie şi Pafnutie simţi cum îi îngheaţă inima...
“Dacă m-a părăsit pentru totdeauna, putea să-mi spună cuvânt. Poate,
rugându-l ar mai fi rămas... Poate am greşit lăsându-l singur şi mergând la râpa
canonului meu. Dar nu pentru mine, ci pentru el m-am dus. Păcătosul de mine, am
24
crezut să-i uşurez calea întoarcerii la credinţă prin umilinţă, că-l vedeam cum se
sbate ca peştele pe uscat. Şi, iată ce-am făcut, l-am fugărit de la peşteră”.
Pustnicul căzu în rugăciune adâncă arătându-i Ziditorului că el, nememicul, a
voit, canonindu-se acum la râpa lui în canonul cel mare, să-i fie de ajutor ucenicului
său, nu să-l alunge de la peşteră. Suspina şi bătea metanii, şi iar se ruga. Acum îi
veni în minte că poate chiar el a greşit prin mândrie, închipuindu-şi că, făcând acel
canon, poate schimba căile Domnului. Să-l facă să grăbească luminarea minţii lui
Ilarion, cel tânăr. A cutezat să intre, ca un nemernic, în planurile Domnului.
Dar, gândindu-se, îşi văzu sufletul fără vină. El n-a voit să schimbe nimic din
cele nepătrunse ale lui Dumnezeu, ci prin urcarea râpei lui s-a rugat, ca şi cu
ocinaşile de mai înainte, ca Atotputernicul să fie milostiv unuia care vrea să-l
cunoască, şi nu poate.
În chipul acesta se mai linişti, dar nu putu aţipi până înspre zori. Tot mereu îi
părea că aude glasul lui Ilarion, apropiindu-se, la cel mai mic zgomot ori fâşiere din
tăria nopţii. Se ridica într-un cot şi asculta până se stingea acel răsuflet al
întunericului.
Dimineaţa se hotărî să-l caute din nou, umplând codrii cu chiotele lui. Părea
că s-a deşteptat însuşi duhul bătrân al munţilor, şi ţipă jalnic când de-aici, când de
colo, a pustiu şi a urât, ştiindu-se singur în lume.
Nici un glas, nici un răspuns. Câte-o ciută trecea fulgerător prin apropierea
lui. Căută şi chiui şi noaptea în zadar. În depărtări, în nişte husdoape, odată-i păru
că aude urlet de lup, trezit pesemne de chiotele lui.
Când se lumină de ziuă băgă de seamă că se afla în locuri cunoscute. Cât ţinu
întunericul nopţii nu mai ştiu prin ce meleaguri umblă. Acum văzu poieni prin care
a mai umblat. Unde să fie? Se opri şi se uită cu mirare în jurul său. Apoi înălţând
privirea, văzu cutremurat, în zări la răsărit, râpa canonului celui mare.
— Mare Dumnezeule, cum am ajuns aici? se întrebă Pafnutie plin de spaimă.
De la peşteră el pornise spre Apus nu spre Răsărit. Din acele părţi, unde erau păduri
de fag, aducea Ilarion sarcinele de lemne pentru iarnă.
Porni în neştire către stânca prăpăstioasă şi ameninţătoare. Apropiindu-se, îi
veni gândul acesta: “Dacă mă aflu aici, s-o mai urc şi s-o mai cobor odată cu
gândul că Dumnezeu să-mi ajute să-mi aflu ucenicul, dacă aceasta e voia lui”.
Dar când ajunse la poalele ei, îi veni alt gând: “Nu însemnează oare că
ispitesc pe Dumnezeu? Numai acum două zile m-a ajutat s-o urc şi s-o cobor. Sunt
încă zdrobit şi de canon, şi de alergarea prin munte de-o zi şi de-o noapte. Dar dacă
Stăpânul nu-mi dă putere, nu-mi iartă îndrăzneala şi mă fulgeră în prăpastie?
Niciodată n-am făcut acest canon fără ajutorul lui”.
Văzu că chibzuiala lui nu ajută la nimic, şi atunci se cufundă în rugăciune, să
afle sfat.
Şi sfatul ce-i venea din minte acesta era: “Nu greşeşti dacă încerci, căci scris
este: Păstorul ce-l bun sufletu-şi pune pentru oi. Iar tu n-ai o turmă, ci numai un biet
mieluşel.”
Cu nădejde în Dumnezeu, şi cu bărbăţie începu să urce, după ce-şi lepădă
sumanul şi căciula, să fie mai uşor.
Se căţăra destul de repede la început. Dar cu cât urca, răsufletul îi era tot mai
greu. Uneori se gândea să se întoarcă, dar un imbold al inimii îl mâna tot înainte.
N-a ajuns bine la mijlocul urcuşului, acolo unde, la stânga, lângă spinarea
ascuţită a stâncii, se deschidea o prăpastie, şi se opri din nou, hotărât de data asta să
nu mai facă nici un pas înainte. Răsuflând din greu, privi în prăpastie şi inima
încetă să mai bată. La zece coţi sub el, agăţat după un colt de stâncă, zăcea în
nemişcate, un trup omenesc. Îşi ageri privirea şi recunoscu îmbrăcămintea lui
Ilarion cel tânăr. Să nu fie o vedenie? Cum l-a căutat mereu, cu chipul lui în ochi,
nu cumva i se năzărea acum? Ce să caute ucenicul lui pe aici? De unde a cunoscut
că este aici râpa asta? Şi ce l-a îndemnat s-o urce?
Se aplecă atât ca să nu se prăvale, şi iar se uită întins. Nu se mai putea îndoi.
Ilarion era.
Pustnicul nu se mai gândi că el însuşi se temea mereu de prăpastia asta, ci-şi
dase drumul pe pieptişul de stâncă la vale, în dreptul acelui colţ în care se oprise
trupul ucenicului. Şi se opri şi el, în alunecuş, de aceea măsea uriaşă, lângă trupul
Iui Ilarion. Dedesupt se deschidea prăpastie fără fund.
Era mult sânge închegat în jurul capului acelui tânăr, pe stâncă. Pustnicul se
gândi că nu poate lăsa trupul pradă vulturilor.
“Nu s-a spânzurat, cum mă gândeam, ci, iată, şi-a aflat altă moarte”, îşi zicea
bătrânul cu sufletul împietrit.
Nu se mai gândi la stârvul dinaintea lui, ci căuta cum ar ieşi cu el în spate din
această prăpastie, şi cum va coborâ pe râpă. Se uită în sus, şi-i păru cu neputinţă.
Dar chiar dacă ar merge la cărarea lui, nu putea fi vorba să coboare pe ea cu aşa
povară în spate.
Cu grije mare începu să pipăie, să facă paşi mărunţi să cunoască altă ieşire şi alt
coborâş. Şi după cercetări îndelungate spre miazăzi, o coastă mai puţin pleşuvă, cu
multe colţuri. Nu mai stătu pe gânduri ci se apropie de mort, şi căutând află funia
25
lângă un zghiab. Îl luă în cârcă, îl legă cu funia, înodând-o la piept, şi porni spre
ieşirea aflată.
Se minuna de dulceaţa coborâşului acesta. El niciodată nu l-a luat în seamă
până acum, urmând să-şi îndeplinească rânduiala lui pe drumul cel mai greu. Nici
povara din spate nu-i părea grea.
Când ajunse la poale şi mulţumi lui Dumnezeu, şezu şi începu să dezlege funia.
Deodată îl furnică un gând: “M-am încălzit eu de trudă, ori...”. Simţea cald trupul
din spatele lui, ori e minunea lui Dumnezeu şi flăcăul acesta trăieşte încă?”.
Trupul era moale, nu înţepenise.
Ascultă cu urechea lipită de pieptul lui: ca o părere, inima batea.
Căută înfrigurat apă, îl duse pe Ilarion acolo. Îi stropi, îi spălă rana. Dar omul
nu se deştepta.
Atunci îl luă şi-l legă din nou în spatele său, şi porni la peşteră.
Două zile şi două nopţi ucenicul fu între moarte şi viaţă. Duhul lui se trezi de la
o vreme, dar trupul ba. Vorbea încălcit în vis, şi uneori gemea.
Bătrânul îi spăla mereu rana de la cap şi-i punea ierburi bune de leac, pe care le
cunoscuse şi din ciobănia lui şi, mai ales, de la Ilarion cel bătrân.
Ucenicul, în neştire, înghiţea apa pe care i-o strecura printre dinţi, cu lingura de
lemn, Pafnutie.
Din ziua a treia începu să se trezeaseă şi cu trupul. Deschidea ochii şi clipea
scurt şi iar îi închidea. Pustnicul ar fi făcut canonul cel mare de zece ori pentru o
lingură de lapte. Dar lapte nu mai era. Tufişul de lângă izvor era mereu pustiu. Îi
fierbea zemuri din buruieni şi-i făcea un fel de zer de mămăligă. Noroc că mai
aveau făină de porumb.
Cu toate lipsurile, în două săptămâni Ilarion cel tânăr se sculă în picioare.
— Iată ce înseamnă să fii tânăr, fiule. Te scoli şi din morţi, îi zise pustnicul.
îmbrăţişându-l iar, cu lacrămi de bucunie în ochi.
Ucenicul ii privi cu ochi blânzi ca de cerb:
— Da, din morţi, părintele meu! Voi să mai vorbească dar îl podidi plânsul.
Pustnicul înţelese că e încă prea slab pentru a sta de vorbă asupra acestei mult
ciudate întâmplări şi nu mai pomeni nimic despre ea vreme de patru săptămâni.
În timpul acesta codrii de fag începură să ruginească. Venea toamna să aducă
oamenilor aminte de iarna care şi pornise de undeva din negurile grele de la
miazănoapte.
Pustnicul băgă de seamă că Ilarion cel tânăr, după ce se însănătoşi, se făcu şi
mai silitor, şi mai harnic decât înainte. Şi la faţă se făcu mai limpede şi mai frumos,
iar ochii lui erau mereu blânzi ca la puiul de cerb. Mai băgă de seamă că glasul
ucenicului se făcu mai dulce şi mai cald când citea din Ceaslov.
Că se ruga nu numai cu evlavie din afară, ca până acum, ci cu evlavie
lăuntrică.
Vedea schimbările din ucenicul său şi dădea mărire lui Dumnezeu.
Într-o seară târzie, când afară urla întâiul vifor al iernii, ucenicul zise:
— Părintele meu, dacă nu este cu supărare, şi dacă este cu putinţă, aş vrea să
mă duc la schimnicul acela ieromonah, de care mi-ai pomenit.
— Dar ce să cauţi tu la el, Ilarioane?
Ucenicul îl învălui într-o privire blândă.
— Vreau să mă spovedesc, moşule. Mi-a sosit sorocul, cum spuneai d-ta.
Pustnicului nu-i venea să creadă. De la întâmplarea aceea de la râpă, n-au mai
vorbit amândoi despre credinţă.
— Ăsta ţi-e gândul?
— Şi gândul şi vrerea părintele meu. Dar te-aş ruga să-mi arăţi drumul şi să mă
însoţeşti şi d-ta, acum când mă duc mai întâi la schimnic.
— Mai poate fi vorbă? Cum să nu te însoţesc? Cu această cale mă voi spovedi
şi eu, că am împlinit şase săptămâni de la cea din urmă spovedanie. Dar, spune-mi,
cum ai ajuns la hotărârea asta?
— Îţi voi spune la întoarcere, moşule. Acum sunt încă un om păcătos, şi nu pot
vorbi de lucrurile ce am să-ţi spun, până ce nu mă voi curăţi de greşeli şi voi face
canon.
— Iată căile Domnului, înalte şi nepătrunse de mintea omenească, suspină
26
bătrânul. Când gândeam că te-am pierdut, acum te-am aflat cu adevărat. Slavă Lui şi buna pentru toată lumea.
în veci şi blagoslovit să-i fle numele între neamuri! Se ivi îndată după ucenic şi ieromonahul în uşa schitului şi îndată începu să
Dimineaţa porniră cu noaptea în cap. Viforul nu se potolise. Ba, în răstimpuri, strige cu glas mare, să se audă prin vifor:
învârtea şi fulguială de zăpadă. — Pafnutie. Iată că s-a şi înserat. Să rămâneţi aicea peste noapte. O să ningă şi
Schimnicul nu stătea departe. La amiază sosiră.
mai tare îndată ce se potoleşte viforul. Iar dumnealui trebuie sa se oprească
Cei doi bătrâni îşi amestecară bărbile sure în îmbrăţişare frăţească şi după ce-şi
numaidecât.
şoptiră câteva cuvinte intrară amândoi în bisericuţa de lemn.
Pustnicul, însă, nu se învoi să rămână. Îmbucară câţiva cartofi copţi în spuză,
Stătură mult înlăuntru. Ucenicul se sperie puţin de schimnic: avea nişte ochi tari
îşi luară rămas bun de la părintele Nectarie, mulţumindu-i, şi îşi făcură calea
ca de piatră nestemată. Şi un glas adânc, bubuitor şi o faţă uscată ca de lemn
întoarsă.
vechiu. Părea un om mânios.
După o vreme viforul se potoli. Părea că măturase cerul, se arătară pe o clipă
Când îi veni rândul să intre în bisericuţă, după ce ieşi Pafnutie, inima i se strânse
stelele, dar îndată le acoperiră nori negri şi începu să ningă des, cu fluturi mari şi
ca un pumn de copil mic.
Pustnicul aşteptând, începu să-i facă ce i-a dat în canon ieromonahul. Bătea moi.
metanii, rostea rugăciuni, şi din când în când se târa în coate şi genunchi în curtea Pafnutie cunoştea bine drumul şi după miezul nopţii ajunseră la peşteră.
schitului. Viforul vuia mereu şi se încâlcea în pletele şi în barba bătrânului, Mâncară un bruş de mămăligă rece şi, după ce făcură canonul de la miezul nopţii,
învolburându-le. Fulgii căzuţi întâi se topiseră, apoi apa rămasă din ei îngheţase, se culcară şi dormiră duşi amândoi.
întinzând oglindă lucitoare pe pietrele curţii.
Din când în când privea spre uşa bisericuţii. Ilarion cel tânăr nu mai ieşea. Se
însera repede, şi el tot înlăuntru. Îşi sfârşi canonul, şi ucenicul întârzia.
,,Groază mi-e să nu-l înfrice părintele Nectarie pe acest tânăr. E la întâia lui
spovedanie, trebuie să-l întrebe multe, să-i descoasă toate cusăturile tainiţelor
sufleteşti. Ştiu bine, dar tot îmi pare că-l ţine prea mult. Să nu-l înfricoşeze de la
început cu această mare taină. Şi apoi el mai şi vorbeşte răstit!”.
Pustnicul, după ce-şi isprăvise canonul, începu să mai spună alte rugăciuni.
Acestea pentru ca Ilarion cel tânăr să nu se înfricoşeze de vorba aspră a
duhovnicului şi să-i fie de folos mărturisirea dintâi. Pentru împărtăşirea cu cele
sfinte vom veni altă dată, după ce-şi va fi îndeplinit canonul şi ucenicul.
Într-un târziu Ilarion cel tânăr ieşi din bisericuţa de lemn. Era galben şi părea
ameţit. Umbla ca o găină beată.
— M-am temut eu, îşi zise Pafnutie. Cuvioşia sa nu prea alege feţele. Ştie una

27
 VII
ILARION CEL TÂNĂR LA RÂPA CANONULUI
Trecură trei săptămâni în care vreme ucenicul îşi isprăvi canonul dat de
ieromonahul Nectarie. După iarna repezită de la începutul lui Noiembrie, şi care
abia ţinu o săptămână, aerul se îndulci iar, şi sfântul soare încălzea din nou.
Pustnicul şi ucenicul său, după rânduiala de la amiază, stăteau într-o poieniţă,
aproape de peşteră şi se soreau.
— Acum mi se pare că a sosit vremea destăinuirii pentru mine, moşule. Ce
mult aş dori să nu te supere ceea ce vei auzi din gura mea. Toate sunt trecute de-
acum, şi deci toate îmi pot fi iertate.
Pustnicul crezu că Ilarion vrea să-i povestească viaţa lui trecută, şi zise:
— Te-ai spovedit la părintele duhovnic Nectarie. Mie nu trebuie să-mi mai
spui mare lucru. Acum, că eşti deslegat de greşeli, poţi chiar să nu-mi mai
descoperi nimic.
— Nu de viaţa mea trecută vreau să vorbesc, moşule, ci despre ceea ce am
greşit împotriva d-tale.
— Împotriva mea? întrebă pustnicul mirat. Nu ştiu, de când eşti pe lângă
mine, să-mi fi greşit cu ceva.
— Dar întâmplarea cu prăpastia?
— Care prăpastie?
— Când m-ai aflat aproape mort.
— Aha! Adică asta este! Dar aici n-ai greşit împotriva mea, ci împotriva ta
însuţi. Dovadă că tu ai fost pedepsit nu eu.
— Ba am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi a Cuvioşiei tale.
— Hm! Tot minte sucită ai rămas! Cum vine vorba asta?
Tânărul oftă din adânc, se cuibări mai bine să-l bată soarele, şi începu.
— Iată ce a fost, părintele meu! De multă vreme tot doream să ştiu unde te
duci, când te înghiţea codrul şi nu mai dădeai două trei zile pe acasă. În urmă, când
ai pornit iar, nu am mai răbdat şi am pornit în urma d-tale.
— Către râpa canonului celui mare?
— Către stânca aceea prăpăstioasă, unde m-ai aflat cu sufletul la gură.
— Dar eu nu ţi-am spus să mă urmezi, zise întristat bătrânul.
— Nu, şi chiar de aceea am greşit faţă de părintele meu.
— Te-ai luat, cu pândă, după mine. Asta n-a fost bine şi nu a fost frumos.
Sunt unele lucruri de care nu e bine să ştim decât noi şi Dumnezeu.
— Te-am urmat până în apropierea stâncii. Şi m-am ascuns după trunchiul
unui brad bătrân. Să văd ce ai să faci. Ardeam de nerăbdare.
— Şi... ai văzut? întrebă pustnicul şi mai abătut.
— Am văzut.
— M-ai văzut cum urcam?
— Da. Te-am văzut cum te căţărai şi te făceai tot mai mic, până te-au înghiţit
negurile de deasupra.
— Şi... m-ai văzut şi coborând?
— Am văzut şi am dat strigăt mare să n-o faci că te prăpădeşti. Dar nu m-ai
auzit. Am căzut leşinat, şi când m-am trezit, iar te căţărai la deal. Atunci m-am
îngrozit şi am luat-o la fugă.
Bătrânul tăcu un răstimp. Doi stropi se iviră între genele lui sure. I se părea
că stă despuiat înaintea acestui tânăr şi se ruşină cumplit.
— Rău ai făcut, fiul meu. Aveam şi eu o taină a mea. Numai Dumnezeu o
cunoştea. Părintelui meu Ilarion al cărui nume îl porţi, i-am mărturisit ce fac, dar el
nu s-a luat niciodată după mine să vadă râpa, să vadă cum o urc şi cum o cobor.
Tânărul ucenic îşi lăsă capul în piept. Din glasul bătrânului a înţeles cât îl
doare că i-a descoperit taina. Se iviră lacrimi şi în ochii lui tineri.
— Iartă-mă, moşule, zise el. Nu ştiam că e o taină a d-tale. Dumnezeu m-a
iertat în spovedire prin duhovnicul părinte Nectarie. Iartă-mă şi d-ta. Mai ales că
din întâmplarea asta mi-a venit izbăvirea încă.
— Te iert, şi Domnul să te ierte, oftă moşneagul. Dar despre care izbăvire
vorbeşti? Eu cunosc dimpotrivă. Dacă nu te luai după mine, nu cunoşteai râpa, şi nu
ţi se dădea prilej să te prăvăli în prăpastie. Asta e izbăvirea ta?
— Asta! zise Ilarion cu tărie.
— Nu mai înţeleg nimic, fiule, vorbeşte-mi limpede.
— Iată cum s-au întâmplat lucrurile, părintele meu. După groaza pe care am
tras-o, după ce sosind la peşteră, m-am liniştit, am înţeles că eu sunt numai praf şi
pulbere. Aşa mi-a părut de mare şi de semeaţă fapta d-tale, încât eu mă simţeam ca
un nimic pe lângă d-ta. Simţirea asta de umilinţă era aşa de potrivnică firii mele,
încât am început să te urăsc. Vedeam în d-ta un duşman al meu.
Pustnicul îl asculta tot mai îngrozit.
— Pentru că ai făcut o faptă pe care cu nu cutezam s-o fac. Pentru că m-ai
întrecut. Ai ajuns în ochii mei un uriaş, iar eu am rămas un pitic. Niciodată nu m-
am simţit aşa de neputincios ca atunci. Şi am început să te urăsc greu.
— Mare minune!
— Trebuie să ştii, moşule, că eu aşa am fost de când m-am pomenit. Nu
sufeream ca altul să-mi apuce înainte în lucrurile bune şi luptam să-i birui pe toţi,
până ce ajungeam cel dintâi. Până acum pe toţi i-am învins, iar atunci d-ta m-ai
supus pe mine, m-ai dat bătut.
Bătrânul îl privi năuc, şi se cutremură.
— Aşa de cumplită era mândria ta? Te semeţeai până la cer?
28
 — Aşa de nebiruită, încât dacă n-aş fi ajuns cel dintâi, aş fi fost în stare să-l
ucid pe cel care mă întrecea.
Pustnicul îşi făcu cruce şi se uită la ucenic ca la ducă-se pe pustii.
— De aceea am început să te urăsc şi pe d-ta. Ai văzut schimbarea din mine,
şi credeai că am friguri şi sunt bolnav. Da, eram bolnav, însă nu cu trupul. Mi se
deschisese până în adâncuri rana cea nevindecată a mândriei.
— Te uitai la mine ca râsul, ca mâţa aceea sălbatică, ce aşteaptă vietatea să
treacă pe sub creanga ei de pândă.
— Ai băgat de seamă? Se poate. Din nou simţeam că nu mai pot trăi până nu
fac şi eu ce-ai făcut d-ta. Şi numai la gândul ăsta am început să mă liniştesc.
— Hm! Hm! Numai Dumnezeu ştie ce-i în sufletul fiecărui om! Am înţeles
eu de mult şi aşa mi-am tâlcuit că pe tine mândria, semeţia te opreşte să ajungi
credincios, cunoscător de Dumnezeu şi de tainele lui. Dar nu puteam bănui să te
roadă de la rădăcină acest păcat. Ştii tu că o astfel de mândrie se aseamănă cu a lui
Lucifer?
— Acum ştiu, părintele meu. M-a învăţat întâmplarea de la râpă. Îndată ce
mi-a venit gândul că trebuie să te bat, m-am liniştit şi am plecat către râpa
canonului celui mare, cum îi spui d-ta, înspre spinarea aceea de stâncă pleşuvă.
— Doamne, şi pe unde nu te-am căutat eu, numai în partea aceea ba!
— Aşa a vrut Dumnezeu, părintele meu, să nu mă afli! După ce am ajuns
lângă stâncă şi am privit-o mai de aproape, m-am îngrozit. Am început să tremur ca
un copil când vede lupul. Era groaznică! Un vultur plutea în înălţime şi-mi da
târcoale parcă mie. Cum te vei căţăra din colţ în colţ? mă întrebam. Pasăre nu eşti,
capră neagră nu eşti. “Dar moşul e capră neagră”, îmi zicea un glas rău şi
batjocoritor din lăuntrul meu. “El e moş de şaptezeci de ani trecuţi. Tu, un flăcău.
Şi nu l-ai văzut cum a fost înghiţit de neguri? Poate a intrat în cer, poate pe aici e
cărarea la rai şi la tainele cele nedezlegate. Cutează, fricosule”. Aşa m-a muncit
multă vreme glasul cel rău. Lătra la mine un câne care se înhaită să te sfâşie. N-am
mai putut răbda, şi am început urcarea, pe unde am văzut că te-ai căţărat dumneata.
Poate nici nu-mi mai dădeam seama ce fac. Dar după vreo câţiva paşi m-am trezit şi
am început să judec limpede. Am privit din nou urcuşul, am luat în seamă măselele
de stâncă şi mi-am adus aminte că eu sunt un om meşter în urcarea dealurilor.
Trebuie să ştii, moşule, că am mai fost în munte, cu alţi flăcăi de seama mea, şi mă
căţăram unde nu putea nimeni să vină după mine. Eu vreme am avut destulă în
viaţa mea, dar de lucru, nimic. Deci mândria mă năpădea acum nu din şoapta
glasului aceluia ce lătra din mine, ci din priceperea şi destoinicia mea la astfel de
treburi. Mi-am luat inima în dinţi, şi mă târam mai departe.
— Către moartea ta, şopti pustnicul.
— Către moarte şi către viaţă, părintele meu. Se pare că asta încă este o lege
a lumii că viaţa să nu poată răsări decât din moarte. Trebuia întâi să moară semeţia
din mine, pentru a putea învia credinţa.
— Asta e lege veşnică, fiule.
— Deci, încrezut în puterile şi în cunoştinţele ca şi în deprinderile mele, mă
căţărai mereu. Dat cu cât mă depărtam de pământ şi mă urcam în văzduh, în loc să
mă încălzesc de osteneală, mă răceam tot mai mult. Simţeam cum îngheţ, clipă de
clipă: mă luă în stăpânire o frică îngrozitoare, părintele meu. Când mă opream să
suflu, când simţeam golul de sub mine, de deasupra mea, din jurul meu, şi tăcerea
aceea de mormânt, şi nici o vietate în tot cuprinsul acela pustiu, îmi clănţăneau
dinţii în gură. De câteva ori îmi lunecă piatra de sub picioare, gata să mă prăbuşesc
în gol, şi simţii că-mi vine nebunia. Puterile mi se sleiau clipă de clipă; picioarele
îmi tremurau, cu mâinile nu mă puteam prinde, în cap începu să-mi vuiască o
morişcă, ce-mi da ameţeală. Mă prinsei cu braţele de un colţ. Şi nu mai putui
înainta. Îmi veni în minte să-mi dau drumul la vale, dar amintindu-mi ce prăpastie
mă aştepta, am început să plâng. Plângeam fără glas, numai cu lacrămi. Simţeam că
trebuie să mor. Duhul moţii se apropie de mine, să mă îngheţe de tot. Mă găseam,
pentru întâia oară în viaţă în faţa morţii. Şi după ce întâi m-am înspăimântat
cumplit şi am plâns ca un copil, am simţit o groaznică părere de rău după viaţă.
Simţeam că nu mă pot despărţi de ea. Dar nu-mi puteam ajuta cu nimic. Îmi dam
seama că am ajuns la capătul puterilor mele şi al vieţii.
El tăcu un răstimp, ostenit parcă nu de povestire, ci de ceea ce învia în el la
aducerea aminte. Pustnicul îl asculta împietrit.
— Glasul cel rău — urmă Ilarion — nu mai lătra din mine. Nu mă mai
asmuţea să merg înainte. Mă cuprinse o desnădejde de moarte. Dacă ar fi venit
atunci înger sau demon să-mi spună că pot încă birui l-aşi fi scuipat în faţă. Aşa de
tare aveam încredinţarea că nu mai pot face nimic. Eram mai puţin decât un fir de
pulbere... Deodată mă simţii uşor ca un fulg, ca şi când n-aş mai avea trup. Îmi
ziceam: poate am început să mor. Dar în loc să mor, gândul mi se limpezi, mă
simţeam acum liniştit şi în minte începură să-mi plouă o grămadă de întrebări cu
răspunsurile lor, fără să le fi căutat eu. Simţeam că plutesc într-un fel de aer
răcoritor, şi ascultam la ceea ce se vorbea parcă de către alţii, în capul şi în inima
mea. Dar ştiam că eu judec, nu alţii, însă cu o uşurinţă uimitoare... “Poate tot am
murit”, îmi ziceam uneori, desi ştiam că nu am murit. Iată ce-mi spuneau atunci
acele gânduri, sau acele glasuri lăuntrice, părintele meu trebuie să-ţi povestesc aşa
cum le-am auzit.
Ilarion cel tânăr tăcu din nou, duse mâna după ulciorul cu apă pe care-i
luaseră în poieniţa aceea, şi bău. Îl ardea înlăuntru. I se uscase gâtlejul. Şi ochii lui
erau numai o pară.
— Dacă eşti ostenit, fiule, lasă pe altă dată, zise cu bunătate pustnicul.
— Nu mai las trebuie să spun. Ascultă deci, moşule, ceea ce am ascultat şi eu
atunci. Erau numai întrebări şi răspunsuri. Parcă toate veneau de aiurea, deşi
29
puteam jura că inima şi gândul meu mi le spune.
— Ai voit să-l baţi de bătrân, şi vezi ce ai păţit? Acum ai să mori.
— Văd ce am păţit şi ştiu că voi muri. Poate am şi murit.
— Ba încă nu. Dar nu vezi tu prostia ta?
— Care prostie?
— Tu ai încercat să ajungi cu mintea ta la cele necuprinse. Ai voit să te urci
în Cer, şi vezi că n-ai putut ajunge nici în văzduhul stâncii acesteia? Ba, poate, nici
la jumătate!
— Văd, dar e târziu acum!
— Pentru că mori?
— Da.
— Dar crezi tu că lumea întreagă moare odată cu tine. Ia priveşte!
Mă uitai împrejur fără să-mi mai fie frică de ameţeală. Soarele strălucea,
vulturul se rotea încă în văzduh. Pădurile de brad erau neclintite. Auzeam murmurul
pâraielor din vale. Departe boncănea un cerb.
— Toate acestea au fost şi vor fi şi fără tine. Tu ai crezut că eşti cel dintâi în
lume, şi fără tine nu mai poate fi nimic. Acum ce crezi?
— Mă simt ca şi cum n-aş mai fi. Nu preţuiesc mai mult decât un ulcior de
lut care s-a spart lângă izvor.
— Ştii acum ce este omul? Te-ai întrebat adeseori.
— Ştiu că e un ulcior care se sparge când ii vine vremea. Mi-e destul să ştiu
că-s muritor pentru a înţelege că-s o nimica goală.
— Şi dacă eşti aşa de puţin, cum ai voit să inţelegi cele nepătrunse?
— Atunci nu ştiam.
— Dar acum ştii?
— Acum văd limpede.
— Cu semeţia?
— Nu. Cu umilinţa.
— Acum ştii ce este umilinţa? N-ai înţeles ce este niciodată.
— Umilinţa e să simţi cât eşti de neputincios şi să ştii că eşti muritor.
— Dar nu-i greu un asemenea gând? Dacă ai mai avea zile ai putea trăi cu
gândul acesta?
— Aş putea, fiindcă acum simt că eu nu sunt decât o zidire, dar Ziditorul e
altul.
Când am răspuns aşa, glasurile au tăcut p-o clipă în mine, şi am simţit cum
mă învăluie o căldură plină de dulceaţă.
— Este deci un Ziditor? Porniră iar glasurile.
— Este. Acum îl simt. Din neputinţa mea simt atotputernicia lui.
— Unde-l simţi?
— Pretutindenea. În cer şi pe pămănt, şi în toate lucrurile lui.
— Dar acestea nu sunt purtate de legi ale firii?
— Ba de legi. Dar acestea nu sunt altceva decât voinţa lui Dumnezeu. Eu nu
m-am uitat niciodată la ce este în spatele acestor legi. Am crezut că ele tâlcuiesc
totul. Dar la spatele lor acum îl simt pe Ziditorul. Uiciorul de lut îşi are şi el legile
lui, are apă, are vrană prin care îl umpli şi din care bei. Dar este aşa, fiindcă aşa l-a
făcut olarul. Şi lucrurile lumii sunt aşa cum le vedem, cu legile lui, fiindcă aşa le-a
făcut Ziditorul lor.
— Hm! Par uşor de înţeles acum toate tainele firii. Cine ţi le descoperă?
— Eu nu ştiu, dar le văd, le simt acum şi cred în ele. Poate fiindcă m-am
desfăcut de trup si am rămas numai suflet; poate fiindcă am murit.
— Ţi-am spus că n-ai murit. Acum spui că crezi şi în suflet?
— Cum n-oi crede dacă-s numai suflet acum? Trupul e prins de-o măsea de
stâncă, poate s-a prăbuşit în prăpastie. Ce spun acum nu vorbesc cu gura care are
limbă şi dinţi. Ci vorbesc sufleteşte. Asta o ştiu eu foarte bine acum.
— Crezi, deci, că şi dacă moare trupul, sufletul viază mai departe? Trăieşte?
— Nu cred, ci văd şi aud. Cum n-oi crede? Dar n-am ştiut până acum nici n-
am crezut. Şi niciodată nu m-am gândit cât de uşor se desparte sufletul de trup.
— Deşi în toate visurile, sufletul umbla în drumurile lui. Iar puterea
sufletului care este mintea, colindă până departe şi când e omul treaz, şi bate cărări
pe care picioarele omului nu pot umbla în veac. Şi tu totuşi, nu ţi-ai dat seama că
omul are suflet nemuritor.
— Nu mi-am dat. Am vrut să înţeleg toate cu mintea mea.
— Şi acum, cu ce înţelegi?
— Nu ştiu! Parcă am alţi ochi, ochii din lăuntru, nu din afară.
— Şi eşti mai mulţumit cu ochii ăştia?
— Mă simt foarte uşor, foarte luminat şi foarte mulţumit. Îmi pare că nu mai
sunt om, ci duh. Poate pentru că am murit.
— Dar înţelege, omule, că încă n-ai murit. Ci ţi-a căzut numai un văl gros de
pe minte. Vălul negru era mândria, care acum, în pragul morţii, a fugit. A fugit şi
cel ce te îndemna să fii mândru.
În faţa prăpastiei la care te-a adus, a râs drăceşte şi a zis: Mi-am ajuns ţinta.
De-acum pot să plec.
— Diavolul?
— Diavolul semeţiei căreia te-ai închinat. În pragul morţii nu mai este
mândrie, cade vălul şi vedem că nu suntem nimic. Şi atunci începem să înţelegem
pe Acela care este totul, şi prin care suntem şi noi. Dar spui că te simţi acum liniştit
şi fericit. Ai vrea să rămâi tot aşa?
— Mort? Fără trup? Aş vrea!
— Dar înţelege că nu eşti mort, ci numai vezi cu ochii sufletului.
— Blagoslovit să fie sufletul şi cel ce mi l-a dat. Aş vrea să rămân tot aşa
30
cum sunt acuma.
— Asta atârnă de voinţa Domnului; şi de tine dacă eşti hotărât pe viitor să-i
slujeşti lui.
— Eu pe el l-am căutat mereu, şi până acum, din tinereţele mele. Am greşit
însă drumul. Mult l-am dorit, şi iată l-am aflat.
N-am văzut atunci nici un moş cu barbă albă, cum îşi închipue oamenii,
părintele meu, că este Dumnezeu, ci am simţit că mă pătrunde o lumină mare. Şi
am simţit o nespusă mângâiere şi dulceaţă... Din dulceaţa asta nu m-am deşteptat
până nu m-ai trezit d-ta aici la peşteră. Nu ştiu, am început să visez, să aud glasurile
de care ţi-am pomenit, sus pe râpă, unde m-am prins cu braţele, desnădăjduit, de
măseaua de piatră, deasupra prăpastiei, ori după ce m-am prăbuşit în adâncime. Nu
ştiu câtă vreme a trecut până m-ai aflat, până m-am trezit. Când m-am deşteptat nu
mi-am adus aminte de nimic, trei zile în şir. Dar apoi, în vreme ce-mi ziceam cea
dintâi rugăciune, deodată mi s-au limpezit în minte şi în inimă toate câte ţi le-am
spus. Şi cred că nu le voiu uita vreodată, dacă aşi trăi şi o mie de ani. Iar ceea ce m-
a bucurat pe mine mai mult decât toate, este că după ce am ajuns la puteri şi am
început să gândesc, am înţeles cu mintea limpede de-acum că tot ce am avut, ori am
gândit atunci în trup, ori afară de trup, nu ştiu, este adevărul adevărat.
Ucenicul tăcu ostenit, şi duse din nou ulciorul la gură şi-l făcu să gâlgâe.
Pustnicul părea că aţipise. Multă vreme mai rămase cu pleoapele lăsate, în
nemişcarea lui de piatră.
Apoi se mişcă greoi; deschise ochii înlăcrimaţi, şi zise:
— E scris în cartea sfântă că sunt nepătrunse căile Domnului. Nepătrunse le-
a arătat şi în purtarea de grije faţă de tine. Fie numele Domnului lăudat şi
binecuvântat.
— De acum şi până în veac, răspunse ucenicul cu smerenie şi cu evlavie,
plecând capul.
— Crâncenă ţi-a fost semeţia, dar crâncenă şi ispăşirea! Şi totuşi, cât de
minunate sunt căile Domnului! Cine ar fi crezut că dintr-o greşală de neascultare a
ta, cunoscându-mi taina mea, tu vei ajunge la credinţă? Nu-i vorba, puteai să rămâi
numai suflet, dacă nu mă nimeream eu la prăpastie. Dar cine mi-a purtat paşii mei
în noapte către râpă, când eu te-am căutat cu totul în altă parte? Iată, purtarea de
grijă a Ziditorului, şi cărarea lui neajunsă de mintea omenească!
— Este de mirat, părintele meu, că eu cu acel prilej m-am vindecat de două
beteşuguri: şi de sumeţie şi de necredinţă. Nici nu ştiu cum s-a făcut asta aşa
deodată, zise ucenicul Ilarion cel tânăr, după ce se simţi iar în puteri.
— Hm! De mirat şi nu prea, fiule. Fiindcă mai totdeauna aşa se întâmplă:
cade deodată vălul mândriei cu al necredinţii. Scris este, cum ştii şi cum ţi-am spus.
“Tot cel ce se umileşte, se va înălţa”. Mândria şi necredinţa merg mână în mână, ca
două surori, trăiesc sau se prăbuşesc împreună.
— Aşa trebuie să fie, moşule, zise cu bucurie ucenicul. Îndată ce mi-am dat
seama că nu mai am nici o putere, că mă aflu în pragul morţii, am înţeles că nu
preţuiesc nimic, cu toate cunoştinţele mele. Mi se părea că mă deşert pe dinlăuntru,
spunându-mi mereu: la ce-ţi folosesc toate câte le ştii şi câte le-ai învăţat dacă
acelea te lasă acum să mori, şi nu-ţi pot ajuta. Dar, era lucru mare ce ştiam? Nu,
erau numai nişte închipuiri ale mele, de puţin preţ, care în clipe grele nu-mi dau
ajutor şi reazem. Aşa-mi ziceam atunci şi mă întristam pentru că m-am preţuit prea
mult în viaţă, pentru că mândria m-a îndemnat să te ajung şi să te întrec chiar pe d-
ta.
— Pe mine uşor e să mă întreci, dacă ai ajutor de la Dumnezeu. Eu nu-s mare
lucru în lumea asta. Dar ceva trebuie să ştii: eu niciodată n-am încercat să urc şi să
cobor râpa canonului celui mare, fără a mă ruga mai întâi Ziditorului, şi fără a mă
încrede cu totul în ajutorul lui. Altfel cum aş fi îndrăznit eu să ma caţăr pe unde
numai capra neagră se poate căţăra?
— Mie nu mi-a trecut prin gând să cer ajutorul Celui prea înalt.
— De aceea te-a şi trăznit înainte de a ajunge, cel puţin, la jumătatea
drumului.
— Gândul acesta mi-a venit şi mie mai întâi, când am căzut istovit pe stâncă:
Nu poţi sui o prăpastie, şi tu ai voit să te urci până în cer. Şi am început să mă
cercetez pe mine însumi şi am recunoscut cât sunt de puţin şi de sărac. Trebuie să
ştii, părintele meu, că eu mai înainte nu m-am cercetat pe mine, ci numai pe alţii.
Vedeam mereu greşelile şi puţinătatea de minte a altora, şi nu pe a mea.
— Asta-i legea mândriei, fiule, să vezi paiul din ochii vecinului, şi bârna din
ochii tăi ba. Şi asta se face pentru că omul nu se cercetează să se cunoască pe sine
însuşi. Suntem tot cu ochii la alţii, îi judecăm, îi dispreţuim, şi nu întoarcem
privirile asupra noastră înşine. Aceasta e o mare rătăcire a vietii, din care izvorăsc
nenumărate rele. Când începem să ne descoasem noi înşine, să vedem cât ne e de
mare mintea, simţămintele, descoperim deodată lipsurile noastre cele mari. Şi nu
mai avem îndemn nici plăcere să judecăm pe alţii, să ne ţinem mai mult pe noi
decât pe vecinul nostru, ci ne gândim mereu la neputinţa şi neajunsurile noastre şi
încercăm să le vindecăm. Dar cu aceasta, am şi ieşit din mândrie şi am intrat în
umilinţă.
— Aşa am intrat şi eu atunci, când mă aflam pe marginea mormântului meu.
Cu deosebirea, moşule, că tot ce-mi spui acum d-ta, nu venea parcă din mintea mea,
ci dintr-o luminare ce mi-a învăluit dintr-odată sufletul. Simţeam cum mă deşert pe
dinlăuntru de toate puterile mele, de toate podoabele mele, şi am rămas mai gol şi
mai neputincios decât în clipa în care m-a născut mama. Dar asta e de mirare, în
clipa în care cunoştinţele mele cădeau în praf şi pulbere, lăsându-mă cu totul
sărman, alte cunoştinţe năvăleau în mine, ca dintr-un izvor: simţeam că am suflet
nemuritor, că este un Dumnezeu atotputernic. Simţeam că această ştiinţă e
31
neasemănat mai de preţ decât tot ce se strânse în mine, şi plângeam că nu am
cunoscut, din tinereţele mele, aceste mari şi veşnice adevăruri. Îmi ziceam
suspinând:
— De-acum, dacă aşi mai avea zile, abia de acum încolo aş şti cum să
trăiesc! Ba îmi părea viaţa, — având credinţă în Dumnezeu şi în sufletul cel
nemuritor — de o neasemuită frumuseţe şi dulceaţă. Acum aş merita să trăesc, îmi
ziceam, şi chiar acum trebuie să mor. Şi această stare mă întrista adânc. Am tot
auzit eu, moşule, că pe lângă lacrimile ochilor mai sunt şi lacrimile sufletului. Dar
n-am ştiut ce poate fi aceasta. Atunci în faţa morţii, şi mai ales în faţa descoperirii
adevărului, am ştiut ce sunt lacrimlle sufletului.
— Dumnezeu ţi le-a trimis, Ilarioane, pentru ca să spele din tine gândurile
vechi de mândrie şi de necredinţă, şi să capeţi rădăcini gândul umilit şi credinţa în
cele mai mari şi nepătrunse ale vieţii. Pentru ca să bagi bine de seamă: să nu fii
cumva iar ispitit, pentru că ai credinţă, să crezi că de-acum poţi înţelege ce este
sufletul şi mai ales ce este Dumnezeu: Taina rămâne mai departe, nepătrunsă. Cu
deosebirea că dacă ai credinţă, taina nu te mai îngheaţă şi nici nu te înfricoşează
punându-te pe fugă sau pe blestem, ci te mângâie, te încălzeşte şi te atrage cum
atrage amnarul bucăţica de fier.
Ucenicul se gândi puţin, şi zise cu hotărâre:
— Pe drumul vechi n-am să mai umblu, moşule. Cu mândria n-am să mai
încerc cât voi trăi, cunoscându-o de o proastă şi primejdioasă călăuză.
— Uşor de zis, dar mai greu de făcut, fiule. Pentru asta trebuie să te rogi din
toata inima rugăciunea sfântului Efrem Sirul: “Iară duhul umilinţii, al răbdării şi al
iubirii, dă-mi-l mie, robului tău”. Şi este nevoie, mai ales, să-ţi întorci cât mai des
ochii asupra sufletului tău. În fiecare seară să cercetezi cum ţi-au fost lucrările de
peste zi, dacă nu ai greşit cumva împotriva umilinţii. Căci diavolul mândriei, să ştii,
n-a fugit departe. Şi, până este omul în viaţă, de nimeni nu fuge departe.
— Voi urma cărarea cum mi-o arăţi, părintele meu. Căci nu aş mai voi să fiu
din nou muşcat de şarpe.
— Să fii mereu cu băgare de seamă. Iată eu sunt trecut de şaptezeci de ani, şi
tot sunt silit uneori să mă caţăr pe râpa mea.
Ucenicul îl privi eu mirare.
— Asta te mână la stâncă?
— Da, ispita mândriei. Pentru a te feri de ea, pe cât e cu putinţă, e bine să te
gândeşti adeseori la moarte. Gândul că oricâte am şti, oricâte am săvârşi în lumea
asta, nu ne pot opri de la moarte, e cel mai bun leac împotriva semeţiei. Apoi, al
doilea leac vindecător, este adevărul că tot ce avem bun, este un dat de la
Dumnezeu, şi deci nu se cade să ne fălim cu un lucru de căpătat.
Ucenicul se apropie mai tare de pustnic. Îl asculta cu încordare.
— Cum, moşule, tot ce avem bun nu e al nostru?
Pafnutie zâmbi uşor şi zise:
— Ascultă, Ilarioane, ar vrea cineva să se nască urât, pocit, ca mama pădurii?
Fie bărbat, fie femeie.
— De bună seamă, nu.
— Dar orb, şchiop, surd?
— Cu atât mai puţin.
— Ori, dacă ar fi după noi, ar voi cineva să fie mărginit la minte, prost?
— Nu, moşule, tot omul ar vrea să fle cuminte.
— Dar bleg, fără voinţă, fără vlagă, îi place cuiva să fie?
— Nu-i place nimănui, părintele meu.
— Ei, vezi! Aşa este! Şi totuşi lumea e plină de oameni şi proşti, de oameni
fricoşi. Ba şi orbi, şchiopi, surzi şi sunt destui. Cel care se naşte cu faţa şi trupul
urât, e din vina lui aşa?
— Vezi bine că nu.
— Dar tu, dacă te-ai născut frumos şi cu mintea ageră, e vrednicia ta?
— Nu, moşule!
— Dacă nu, urmează că nici nu te poţi lăuda cu ele ca bunuri ale tale. Ci
trebuie mai vârtos să mulţumeşti celui ce ţi le-a dat.
— Văd că judeci drept, moşule. Eu, până acum, nu m-am gândit la asta.
— La multe nu te vei fi gândit tu încă dintre acelea la care trebuie să te
gândeşti, dacă voieşti să-ţi păzeşti umilinţa şi să baţi ispita mândriei. Iată, de-o
pildă, alt lucru la care nu te-ai gândit. Se putea întâmpla ca tu să te naşti
bolnăvicios, urât, ori slab la minte?
— Se putea întâmpla, căci eu n-aveam puteri să împiedic aşa ceva.
— Atunci pentru ce te ţii mai mult decât de aproapele tău care e urât,
bolnăvicios, ori cu mintea mărginită? Pentru ce te uiţi la el peste umăr? Se putea
foarte uşor să fii tu în locul lui, cu slăbiciunile lui, şi el în locul tău, cu darurile tale.
— Adevărat că m-am ţinut mereu cel dintâi, şi dispreţuiam pe altul, înainte
de luminarea mea. Şi, mai este adevărat, că la toate aceste lucruri ce-mi spui acum,
eu încă nu m-am gândit.
— Va trebui să te gândeşti, fiindcă sunt lucruri adevărate, nu închipuiri. Şi
din pricină că, înţelegându-le, afli tari arme de apărare împotriva ispititorului la
mândrie. Când vei înţelege toate acestea nu te vei ţine mai mult decât vecinul tău,
nu-l vei mai dispreţui, nu-l vei mai vorbi de rău, nu vei mai cleveti. Vei da pace
altora şi te vei sili să te îndreptezi pe tine însuţi. Căci spune acelaşi sfânt părinte
Efrem Sirul, pe care-l urma Ilarion cel bătrân în aceeaşi rugăciune împotriva lenei
şi a mândriei şi pentru umilinţă, curăţie şi dragoste: “Nu-mi da mie duhul grăirii în
deşert... ci dărueşte-mi mie ca să-mi cunosc greşalele mele şi să nu osândesc pe
fratele meu”.
Pustnicul tăcu un răstimp, apoi adăugă:
32
 — Vei trăi şi vei vedea, Ilarioane, că atunci nu mai bârfeşti pe nimeni, când
ai ajuns să-ţi cunoşti slăbiciunile tale. Aşa se pune în sufletul omului piatra de
temelie a umilinţii.
Ucenicul rămase pe gânduri. Păru puţin întristat. Pustnicul băgă de seamă şi-l
întrebă:
— La ce te gândeşti, fiule?
— Mă gândesc că eu îmi aflam o bucurie să descopăr la alţii scăderi, să-i ştiu
mai jos decât mine. Şi-mi pare că îmi va fi foarte greu să mă dezbăr de bucuria
aceea. E prea înrădăcinată în mine. Voi lupta, de bună seamă, împotriva ei, pe
drumul pe care mi-l arăţi. Dar parcă mi-e frică de a nu izbândi.
— Vei lupta şi azi şi mâine, şi un an şi zece, vei lupta dacă e nevoie cât vei
trăi. Rădăcinile răului nu le putem stârpi din noi la repezeală şi cu uşurinţă. Ci
numai prin stăruinţă şi prin îndelungă răbdare. Totuşi, mai pot să-ţi dau un sfat: de
slăbiciunea pe care o marturiseşti nu poţi scăpa decât prin dragoste şi milă.
— Prin dragoste şi milă? Se miră ucenicul, gândindu-se: ce amestec au
aceste două aici?
Bătrânul văzu mirarea lui şi zise:
— Da. Acesta e leacul cel mai bun. Pentru că de ce simţi tu bucurie să
descoperi în vecinul tău scăderi, să-l simţi mai jos decât tine? Pentru că tu îl crezi
pe aproapele tău un străin, ori poate chiar un duşman. Iar el nu ţi-e străin, ci este
fratele tău. Îţi place să dispreţuieşti şi să-ţi baţi joc de fratele tău bun? Când
greşeşte, îţi pare bine? Dacă s-ar fi născut orb, te-ai bucura, şi te-ai simţi mai mult
decât el, fiindcă tu vezi?
— Pentru toată lumea, nu! N-am nici un frate nici soră, moşule, dar simt că
faţă de fratele meu, dacă ar fi în orice fel nenorocit, nu m-aş bucura. Dimpotrivă, aş
suferi şi mi-ar fi milă de el.
— Oare care să fie pricina acestei purtări deosebite?
— Cred că un frate, ori pe o soră i-aş iubi, şi pentru aceea nu m-aş putea
bucura de răul lor.
— Bine ai judecat, Ilanioane! Dar după credinţa noastră tot omul ne este ca şi
un frate. Ba, chiar mai mult. Porunca ne spune: “Să iubeşti pe aproapele tău, ca pe
tine însuţi”. Adică nu numai ca pe fratele tău, ci chiar ca pe tine însuţi. Şi de bună
seamă că fiecare om se iubeşte mai mult pe sine decât pe fratele său. Aceasta e
legea cea mai mare a vieţii, fiul meu, legea dragostei fără de care orice am face
suntem aramă răsunătoare şi nimic nu preţuim. Sfântul Efrem Sirul, învăţătorul
nostru, a pus-o în rugăciunea sa pe care noi o rostim în fiecare miez de noapte: “Iar
duhul umilinţei, al răbdării şi al iubirii, dă-mi-l mie robului tău...”
Ucenicul se gândi întins, apoi zise:
— Mi se pare că aici iar ne aflăm în faţa unei taine, părintele meu. Toţi
oamenii suntem fraţi. Să ne iubim unul pe altul, ca pe noi înşine. Unde crezi că e
rădăcina acestei porunci, moşule?
Pafnutie luă ulciorul şi trase o duşcă.
— Îţi voi răspunde, Ilarioane, cu o pildă, ori cu două. Vezi tu brazii aceştia în
jurul nostru? Sunt toţi înalţi, voinici, grei de podoaba cetinii. Cu toţii se uită în cer,
pe toţi îi scaldă lumina oarelui, şi-i bat noaptea stelele, cu sclipirile lor. Niciunul nu
suferă că vecinul e tot aşa de frumos şi de înalt ca şi el. Sau că, împrăştie aceeaşi
mireazmă de tămâe. Niciunul nu pizmuieşte pe celălalt. Nu doar unul singur e
vrednic de mirarea ochilor noştri, ci mii şi milioane. Toţi sunt zidirea mâinilor lui
Dumnezeu. Ei sunt cei mai buni fraţi. Dacă ar avea simţire şi minte, dacă ar avea
suflet ca noi oamenii, cu toţii ar slăvi pe Ziditorul într-o singură înălţare de glasuri.
Chiar fără minte find, ei tot aduc această slavă lui Dumnezeu... Sau priveşte într-o
poiană cum stau de mândre şi fericite, floare lângă floare, una roşie, alta galbenă,
alta albastră ori albă. Nu se pizmuiesc una pe alta, nu suferă cea albă fiindcă vecina
ei e roşie. Ci toate împreună dau slavă Ziditorului care le-a făcut. Ele sunt cu toate
surori bune, cum sunt brazii fraţi buni, şi de aceea se bucură fiecare de frumuseţea
şi de mireasma celeilalte. Acum, cine a făcut pe toţi oamenii din lume şi a umplut
cu ei pământul?
— De bună seamă, Dumnezeu.
— Deci El este părintele tuturora?
— El.
— Şi, atunci, nu suntem eu toţii fraţi? Nu eşti tu zidirea lui Dumnezeu ca şi
mine? Unul a ieşit mai frumos din mâna Ziditorului, altul mai urât. Unul mai
deştept, altul mai mărginit. Da, dar toţi îl avem pe El izvor al vieţii, şi, între noi
suntem fraţi... Acum să bagi de seamă, Ilarioane, la un lucru: dacă te bucuri că tu
eşti mai deştept decât altul, acest altul care-l dispreţuieşti e fiul lui Dumnezeu ca şi
tine, şi fratele tău. Omul pe care-l judeci fiindcă n-are mintea destul de ageră, nu-i
el vinovat: aşa a ieşit din mâna Ziditorului. Pe Ziditorul cine-l poate lua la întrebare
pentru ce a făcut pe un om frumos, pe altul urât? Şi de l-ar lua la întrebări, afară de
păcat, cu nimic nu s-alege. Căci şi olarul face deosebite vase, unele mai urâte, altele
mai frumoase. Unele cu zmalţ, cu poleială, altele sunt numai pământ ars. Dar cine
are dreptul să-l ia la întrebări pentru ce le-a făcut aşa?
— Nimeni, se înţelege! Sunt vasele lui şi cine i-ar putea porunci cum să le
facă?
— Aşa e şi cu noi oamenii, Ilarioane. Unul e vas scump, altul vas mai de
rând. Dar cu toţii am ieşit din mâna aceluiaşi olar. Dacă-ţi baţi joc de un vas, nu-ţi
baţi joc de el, ci de olar. Iată un drum bun după mine, să te ducă la dragostea
frăţească, la dragostea aproapelui, oricine am fi. Să te bucuri de binele lui, şi să te
doară atunci cănd descoperi în el slăbiciuni de care nu el este vinovat. Fiecare om e
fiul lui Dumnezeu şi fratele tău. Poate să-ţi fie milă de el când îl vezi neputincios,
iar nu să-l dispreţuieşti. În fiecare clipă trebuie să te gândeşti că ai putea să fii tu în
33
locul lui, şi el în locul tău. Când iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi, îl iubeşti
chiar pe Dumnezeu, fiindcă aproapele tău e zidirea lui. Când îl urăşti sau îl
dispreţuieşti pe vecinul tău, pe Dumnezeu îl superi şi-l judeci. De aceea este scris în
Evanghelie: “Orice aţi făcut unuia dintre aceşti mai mici fraţi ai mei, mie mi-aţi
făcut”... Dacă te vei gândi şi vei adânci în inima ta aceste lucruri adevărate, vei
vedea că nu vei avea nici o bucurie aflând că altul e mai puţin decât tine. Ci-ţi va fi
milă de el, şi-l vei ruga pe Dumnezeu să-i ajute.
Ucenicul ascultă cu mare luare aminte toate vorbele pustnicului. Şi după ce
le rumegă îndeajuns, întrebă:
— Trăind în porunca iubirii de-aproapelui, nu mai putem judeca, deci, pe
nimeni?
— Toată judecata e a Domnului, fiul meu. Niciodată nu e bine să judeci pe
altul, ci mai ales pe tine însuţi. Dar trebuie totuşi să facem deschilinire. Alta e să
judeci pe cineva pentru e orb, şchiop, surd, urât sau puţin la minte, şi alta e să-l
judeci pentru că a ucis, a curvit, s-a îmbătat, a pus foc, a săvărşit nedreptate. Cu
relele din urmă nu s-a născut nimeni, deci este vinovat de ele însuşi omul. Şi
păcatele altuia le putem vedea, le putem chiar judeca, pentru că nu putem pune în
aceeaşi cumpănă pe înger şi pe demon, pe omul sfânt cu cel fără de lege. Dar a
vedea şi a recunoaşte păcatele altuia nu ne dă dreptul să-l osândim, ci datoria de a-l
ajuta să se ridice din groapa în care a căzut. Pentru că, deşi păcătos, e tot fiul lui
Dumnezeu şi fratele nostru. Însă e un fiu rău, un frate rătăcit, căruia trebuie să-i
ajutăm să se reîntoarcă la părintele său.
— E istoria fiului rătăcit din Evanghelie, zise încet ucenicul.
— Da. Fratele rămas acasă nu cunoştea legea iubirii aproapelui şi s-a mâniat
pe tatăl său că l-a primit în bucurie şi cu ospăţ pe cel rătăcit. Dar părintele s-a
bucurat şi a iertat, fiindcă el trăia în porunca iubirii.
— Dar dacă nu avem nici un drept să ne lăudăm cu darurile pe care le-am
primit de la Dumnezeu, cum e viaţa, sănătatea, deşteptăciunea, frumuseţea trupului,
nu ne putem mândri nici cu bunurile pe care noi le câştigăm cu munca noastră. De-
o pildă, cineva e harnic şi adună bogăţie; altul e silitor şi ajunge departe în fruntea
oamenilor la mane cinste; al treilea e deştept şi cu munca minţii sale se face
cunoscut de toată lumea. Nici cu acestea nu ne putem lăuda?
— Ba ne putem, fiule, căci acestea sunt virtuţi, sunt fapte bune, la care am
ajuns şi cu truda noastră. Dar nici pe o clipă nu trebuie să uităm că toate virtuţile ni
le putem câştiga numai cu ajutorul Domnului. Munca este a noastră iar
blagoslovenia de sus. Vezi tu, omul harnic, cuminte, deşi ară bine pământul şi alege
la semănat sămânţa cea mai sănătoasă, deşi pliveşte holda la vreme şi bine, când
ajunge la secerat nu spune: “Mi-am făcut un seceriş bogat”. Ci zice: “Mi-a dat
Dumnezeu un seceriş bogat”. Şi adevărat spune. Căci el a pus mâna şi munca lui,
dar dacă nu punea şi Dumnezeu mila, trimiţând ploaie şi căldură la timp, n-ar fi
avut ce secera, cu toată truda Lui. De aceea omul care are un secenis bogat, nu se
lauda, ci ce face? Aduce lui Dumnezeu rugăciuni de mulţumită, duce din rodul
câmpului la biserică şi-i închină lui Dumnezeu.
— E adevărat ce spui, d-ta, moşule, zise, cu o însufleţire mare, ucenicul.
— Cum n-o fi adevărat? Pot vedea cu ochii si auzi cu urechile. Apoi aşa e şi
cu secerişul nostru de fapte bune: când ajungem la el nu trebuie să ne gândim la
lauda noastră, ci să ne aducem aminte să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a
ajutat să săvârşim.
— E frumos ceea ce spui, d-ta, moşule. În chipul acesta nu mai e nici o
deşertăciune pe pământ. Când vedem răul, ne întristăm, însă nu osândim, ci ajutăm
la îndreptare. Când facem binele, îl lăudăm pe Dumnezeu. Ajungem să nu mai
facem ceva pentru noi înşine, ci să lucrăm numai din dragoste pentru Dumnezeu.
Grozav de tare mi-ar plăcea o astfel de viaţă. Simt că trăind aşa aş fi mereu cu
sufletul senin, şi nu mi-ar mai apăsa nici o greutate a vieţii. Nici nu aş şti mai mult
ce este urâtul.
Pafnutie văzu înflăcărarea ucenicului şi zise:
— Drumul e lung până la o astfel de viaţă. Bagă de seamă, fiule, să nu zbori
prea aproape de lumină şi să-ţi arzi aripile. Sunt încă tinere şi fragede. Drumul
desăvârşirii e lung şi greu. În toată clipa ai nevoie de harul, de ajutorul celui Prea
înalt. Iar din partea ta, e nevoie de îndelungă răbdare. Trebuie să ştii că orice lucrare
săvârşim avem nevoie de răbdare, de tăria răbdării. Dar nicăieri aşa de mult ca în
drumul către o viaţă după voia lui Dumnezeu. De aceea şi spune sfântul părinte
Sirul, pe care l-a urmat Ilarion cel adormit în cunoscuta rugăciune de la miezul
nopţii: “iară duhul umilinţii, al răbdării şi al iubirii, dărueşte-mi-l mie robului tău”.
Se înşiră cum vezi, laolaltă aceste trei virtuţi, aceste trei puteri: umilinţa, răbdarea şi
iubirea. Dintre ele răbdarea trebuie de multe ori să ajungă până la îndelungă
răbdare.
— Le numeşti pe aceste trei virtuţi şi puteri, după dat văd, zise ucenicul.
— Nu le numesc, ci sunt. Unii oameni nepricepuţi cred că sunt slăbiciuni, nu
puteri. Dar să ştii de la mine, şi vei cunoaşte şi tu în viaţă, că lucrurile cele mai
grele de săvârşit, cele mai preţioase şi folositoare, numai umilinţa, răbdarea şi
iubirea le pot face. Fără ele suntem slabi şi nu răbdăm la muncă grea şi
îndelungată. Aşa mă învăţa mereu şi Ilarion cel bătrân.
34

VIII
ÎNAINTE, PE DRUMUL BUN
Într-o dimineaţă, în zilele din urmă ale lui Octombrie, Pafnutie se duse iarăşi
el după apă la izvorul de sub stâncă. De-o săptămână nu-l mai lăsa pe Ilarion cel
tânăr să coboare la izvor. De câte ori ajungea acolo căuta mai întâi în stufişul
cunoscut. Dar stufişul era mereu gol. Şi dimineaţa aceea pustnicul căută din nou şi
află burduful de brânză, sacul cu făină de mălai, şi mai descoperi încă un săculeţ cât
o jumătate de desagă. Bătrânul se miră şi voi numaidecât să afle ce este în săculeţul
neobişnuit în tufiş. Şi află boabe albe de fasole.
Pafnutie simţi o mare bucurie, din două pricini: întâia, că nu mai mâncase de
ani fasole, şi-i plăcea tare; a doua, pentru că era mâncare de post.
Legă săculeţul de burduf, le luă în spate, după ce-şi umplu ulciorul şi începu
să suie vesel spre peşteră. Îi venea să fluiere, ca în vremea copilăriei lui, când păzea
oile.
Îi spuse lui Ilarion vestea cea bună, bătând cu palma lui aspră şi burduful şi
săculeţul.
— Mă tot temeam, în zilele din urmă, că oamenii lui Dumnezeu ne vor fi
uitat. Şi era grabă mare de merinde, căci în trei, patru zile o să se pună aşa zăpadă,
încât nimeni nu va mai putea străbate până la izvor.
Ilarion se grăbi după sacul cu făină. Dar, oricât se obişnuise până acum cu
sarcinile de lemne, numai după mare trudă putu ridica sacul în spinare, iar când
ajunse cu el la peşteră, era leoarcă de sudoare şi sufla greu.
Pustnicul văzu şi nu-şi putu opri un zâmbet.
— Parcă-i grea mămăliga, Ilarioane?
— Nu-s obişnuit, moşule.
— Poate că nu eşti obişnuit, apoi mai eşti şi prea subţire încă în trup. Însă în
sacul ăsta, afară de făină, mai este şi altceva.
— 0 fi drobul cel mare de sare.
— Va fi şi el, dar mai este ceva, zise moşul zâmbind mereu.
Ucenicul se miră: Ce-ar mai putea fi?
— Sunt păcatele păcurarilor cari ne-au făcut darul. Ei le-au vârât în sac,
pentru a ne aduce aminte de ele în rugăciunile noastre, de câte ori vom mânca
mămăligă din făina asta. Sacul, gândea Ilarion, fusese într-adevăr prea greu pentru
mărimea lui. Poate pustnicul avea dreptate în povestea asta cu păcatele păcurarilor.
Se uită nedumerit la moşneag.
— Se poate una ca asta, moşule?
— Hai? N-ai auzit niciodată vorbindu—se despre greutatea păcatului.
— Am auzit, vezi bine!
— Poate ai simţit-o tu însuţi?
— Aşa este, moşule... Dar, totuşi, să le bagi, păcatele, în sacul cu făină!
Moşul râse din toată inima. Era bucuros că făcuse şi el o glumă. Nu prea
avea obiceiul. Dar acum bucuria cea mare pentru săculeţul de fasole, îl îmboldi să
râdă niţel pe socoteala ucenicului.
— Păcurarii aceia, ca şi părinţii şi moşi de strămoşii lor, sunt oameni
vrednici. Numai că se mai gândesc — din vreme în vreme — şi la noi, locuitorii
singurătăţilor. Nu prea au păcate mari, Ilarioane, şi nu din pricina lor a fost greu
sacul, ci pentru frăgezimea trupului tău. Dar noi tot suntem datori să ne rugăm
pentru păcatele lor, pentru darul ce ni l-au adus. Mai trag ei în frigare câteodată câte
un noatin mai gras, iar pe răboj îl însemnează între oile mâncate de gadină. Ce să le
faci? După atâta lăptărie, le mai vine şi lor gust de-o frigăruie.
— Înţeleg, părintele meu, că se cade să ne rugăm pentru cei care ne fac
bine... Dar... d-ta îi cunoşti pe ciobanii aceia?
— Nu-i cunosc, Ilarioane, ci am trăit şi eu în ciobănie, şi cunosc ce greşeli
umblă între ei. Dar, vezi bine, nu pot cădea în păcate mari când trăiesc mereu în
singurătate, ca şi pustnicii, şi când Dumnezeu e mereu cu ei în pustietatea codrilor.
Oriunde îşi întorc privirile, fie zi, fie noapte, ei au mereu în faţă lucrurile zidite de
mâna Domnului. Ca şi plugarul, de altfel, însă cu deosebirea că muncitorul
pământului seara se întoarce în sat, între oameni, şi i se dă prilej de alte greşeli
decât în singurătate. Pustnicii cei vechi şi părintele meu Ilarion cel adormit, au
cunoscut foloasele singurătăţii şi au slăvit tăcerea şi pustiul ca pe doi sprijinitori
mari ai vieţii duse după voia lui Dumnezeu.
— Am citit din vieţile sfinţilor, părintele meu, şi ştiu că mulţi dintre ei au
trăit în peşteri, în deşerturi nisipoase şi în crăpăturile pământului. De bună seamă au
fugit de prilejul păcatului, care e mai des între oameni, în lume.
— După socoteala mea au fugit din lume, dintre oameni, cei mai slabi, nu cei
mai tari. S-au izgonit de bună voie aceia can nu se încredeau că rămânând în lume
vor birui răul. Cei tari au rămas să biruie valurile vieţii, în rând cu muritorii ceilalţi.
Asta, după credinţa mea, aşa se întâmplă până în ziua de azi. Cred, Ilarioane, că nu
noi, cei retraşi în munte, în chilii, în schituri sau la peşteră suntem cei mai tari şi
mai buni creştini. Ci luptătorii care rămân buni creştini trăind în lume, între oameni.
Mântuitorul nu ne-a poruncit să trăim numai pentru noi, biruindu-ne slăbiciunile, ci
mai ales pentru alţii, silindu-ne să ajutorăm pe vecin şi să-l facem mai bun.
Ucenicul tăcu şi se gândi îndelungat. Avu o tresărire de bucurie în suflet. Îşi
zicea că el avea, din tinereţe, dorinţa asta a lupta în lume şi de a birui.
De a schimba felul de viaţă pe care-l văzuse în jurul său, la prietenii săi.
Neîmpăcarea cu felul lor de viaţă, fuga lui de petrecerile prietenilor, năzuinţa de a
35
rămâne neîntinat cu păcate grele, curăţia lui de inimă, toate acestea simţea acum că
izvorâseră numai din dorinţa de a schimba viaţa din jurul său, care îi părea josnică,
plină de noroi şi de nedreptate. Poate chiar mândria lui de a-i întrece pe toţi în
lucrurile bune izvora din aceeaşi dorinţă... şi totuşi, iată unde l-a adus soarta sa!
Dorind să fie biruitor în lume, s-a trezit la peştera pustnicului... Va fi, de bună
seamă, şi el dintre oamenii cei slabi, nu dintre cei tari, după învăţătura pustnicului.
Îi spuse nedumenirea sa lui Pafnutie.
— De, zise bătrânul, căile Domnului sunt nenumărate şi nepătrunse. Se poate
ca mâna Ziditorului te-a îndreptat aici numai pentru a te întări, pentru a te îmbrăca
în zalele de luptă, şi pe urmă iar te vei întoarce în lume. S-a întâmplat asta de multe
ori în vechime şi cu mulţi oameni cu gânduri bune. De bună seamă că pentru a birui
în lume mai uşor te poţi înarma în singurătate.
Mulţi numai aşa îşi dau seama cine sunt, ce puteri au şi cum pot să-şi crească
aceste puteri. Mulţi numai în liniştea singurătăţii descoperă ce răni au, şi pot să le
vindece.
— Mi se pare, moşule că eu sunt dintre aceştia, zise cu vioiciune ucenicul.
Dacă nu veneam aici nu ştiu cum aş fi înţeles legea muncii şi a umilinţii. Nici legea
răbdării.
— Asta din urmă crezi că ai descoperit-o? Te bizui că ai făcut până acum cu
uşurinţă toată rânduiala canonului?
— Într-adevăr, n-am simţit greutăţi prea mari, părintele meu.
— Am văzut eu că te supui şi le faci toate cu uşurinţă. M-am mirat şi eu
destul, la început. Dar acum nu mă mai mir. Tu te-ai supus uşor şi ai ascultat în
toate din mai multe pricini.
Ucenicul îl privi mirat, dornic să audă. Până acum credea că numai el ştia
pricina acestei purtări.
— Mai întâi un fel de viaţă nouă, o nouă îndeletnicire, e atrăgătoare pentru
multă lume, la început. În al doilea rând, cu orice preţ, tu voiai să descoperi
adevărul. Cărarea ce ţi-am arătat-o n-ai urmat-o pentru frumuseţea ei, ci pentru tine.
Tu însuţi mi-ai spus multă vreme că nu pricepi ceea ce faci. Dar câtă vreme omul
lucrează pentru el însuşi, pentru binele lui, ori de ce fel ar fi acest bine, munca e
destul de uşoară, şi nu are nevoie de răbdare prea mare.
— Asta mi se pare că-i chiar aşa, părintele meu, răspunse ucenicul, mirat că-i
cunoştea şi pustnicul ceea ce credea că ştie numai el.
— Hai? Cum să nu fie! Dar răbdarea şi îndelungă răbdarea e cerută mai ales
în lucrurile pe care nu le mai facem pentru noi înşine, ci pentru alţii. Şi canonul
pustnicului aşa trebuie să fie: nu pentru el, ci pentru slava Ziditorului. Că de vom
face şi canon şi post şi metanie numai pentru noi, şi nu pentru a cinsti pe Cel Prea
Înalt, ne-am luat plata în lumea asta şi nu mai avem ce aştepta în cea viitoare. Poate
nici nu te-ai gândit încă la lucrul ăsta, hai?
Ucenicul lăsă capul:
— Nu m-am gândit, părintele meu.
— Până acum, poate, nici nu se putea apropia de priceperea ta acest gând,
fiule. Nu aveai credinţă, nu cunoşteai pe Domnul, nu erai încredinţat că ai suflet
nemuritor dar acum, cu milostivirea lui, toate cele vechi au trecut. De acum tot ce
vei face trebuie să săvârşeşti din credinţă şi pentru preamărirea Celui Prea Înalt.
Nimic pentru tine, pentru slăbiciunea, mângâerea şi mândria ta. De acum începe
drumul greu al uceniciei. De acum eşti un credincios, un om curăţit de păcate prin
spovedanie, un om nou şi va trebui să trăieşti ca un om nou. De acum încolo vei
avea mai multă nevoie de răbdare, pentru că şi aleşuirile celui viclean vor fi mai
dese, mai grele şi mai ademenitoare decât înainte...
Se apropia postul Crăciunului. Zăpada era aşezată de un cot, dar gerul încă
nu se pusese. Pafnutie şi ucenicul său luară drumul către schitul lui Nectarie să se
înarmeze pentru post şi ajun cu o nouă spovedanie şi cu sfânta împărtăşanie.
Ieromonahul Nectanie se arătă tot aşa de aspru şi puţin la vorbă ca şi în
rândul trecut. Numai la despărţire îi spuse o vorbă mai prietenească lui Pafnutie:
— Grijeşte bine de mânzul ăsta. Poate va ieşi un cal bun din el.
Întorşi la peşteră şi intrând în postul Crăciunului, începură canoanele
deosebite pentru vremea cea sfinţită şi de pocăinţă.
Ilarion cel tânăr se puse vârtos pe lucru. Se silea, mai ales, să urmeze cărarea
arătată de bătrân, şi să facă toate canoanele pentru slava Ziditorului,
nemaigândindu-se la sine. Era umilit şi nu ieşea nici pe o clipă din ascultarea
pustnicului. Focul ce-i ardea în suflet îl făcu încă, în mai multe rânduri, să întreacă
măsura, în post şi în ajun, mai ales. Aşa că se îmbolnăvi de mai multe ori până la
Crăciun. Ba odată îşi pierduse, de foame, conştiinţa şi căzu în leşin.
Pustnicul îl înfruntă cu blândeţe:
— Bagă de seamă, Ilarioane, că lucrurile începute cu mare dorinţă, prea la
repezeală, nu ajung să fie săvârşite. E bună voinţa, e plăcută arderea lăuntrică, dar e
nevoie şi de măsură. Lemnele care ard cu flacără prea mare se topesc repede în
cenuşe. Oricum, sfatul răbdării nu este acesta. Cine vrea să facă prea mult, dintr-
odată, dă dovadă de slăbiciune. Căci numai omul slab îşi închipue că dacă nu
izbândeşte la repezeală, nu va mai izbândi niciodată. În trântă dreaptă cel slab
scoate cuţitul şi înjunghie, nu cel tare. Căci cel tare ştie că are vreme să-l culce la
pământ. Dar cel slab, simţind că i se împuţinează puterile, vrea să sfârşească repede
şi scoate fierul.
llarion cel tânăr simţi că pustnicul spune adevărul şi se hotărî să urce treaptă
după treaptă drumul arătat de bătrân. Cu toate că gândindu-se bine, înţelese că el se
grăbea nu pentru că ar fi simţit că-i scad puterile, ci din dorinţa de a ajunge repede
departe pe calea desăvârşirii. Adâncind cu cugetul această simţire descoperi însă cu
groază că era tot vechea lui dorinţă de a fi cel dintâi, de a ieşi din rândul oamenilor
36
de toate zilele.
Îşi adună puterile şi se strădui să urmeze cărarea arătată de bătrân: să nu mai
facă nimic pentru el, ci numai pentru slava Celui Prea Înalt. Se silea să-şi aducă
aminte în fiecare clipă de această poruncă.
La început i se păru că nu-i prea greu. Acum, având credinţă, vedea pe
Dumnezeu în toate lucrurile mâinilor lui. Nu-şi mai spunea că soarele luminează,
arborii cresc, apele curg, fiindcă îşi urmează legile lor. Ştia că aceste legi n-ar fi, şi
nu ar putea nimic, dacă ele nu ar fi date de voinţa Ziditorului. Aşa că îl întâlnea pe
Dumnezeu cu puterea lui, oriunde îşi întorcea privirile, şi-i păru uşor să urmeze
cărarea. Dacă toate lucrurile lumii nu fac alta decât ţinând legile date lor, să
proslăvească pe Ziditorul, pentru ce i-ar fi greu lui, care nu este altceva decât tot
zidirea mâinilor lui Dumnezeu?
Dar în curând băgă de seamă că această cărare e cea mai grea dintre toate.
Nu se putea despărţi cu gândul de sine însuşi. Orice făcea se întreba mai întâi dacă
a lucrat cum e mai bine, dacă poate fi el mulţumit cu lucrul său, nu dacă acesta este
sau nu spre proslăvirea Domnului. De cele mai multe ori avea bucuria lui în ceea ce
făcea şi-i era de ajuns această bucurie, fără să-i mai vină gândul dacă e mulţumit
mai ales Dumnezeu.
După povaţa pustnicului în fiecare seară, înainte de culcare, îşi judeca
gândurile, simţirea şi faptele de peste zi. Şi rămânea, seară de seară, îngrozit când
descoperea cât e de plin încă de sine însuşi, şi cât e de departe de-a urma cărarea
arătata de bătrân.
De multe ori i se plângea acestuia şi-i cerea sfat. Pafnutie îl întărea.
— Ai ajuns la urcuşul cel cu adevărat greu, fiule. Voinţă bună ai. Înarmează-
te, cum ţi-am spus, cu răbdarea. Ce nu poţi săvârşi azi, vei săvârşi mâine, ori
poimâine, sau peste un an, sau peste zece. Aşa să te gândeşti. Şi să nu ţi se
împuţineze puterea. Orice om vrednic mergând pe drum către un ţel anumit, dacă se
împiedică şi cade, se scoală şi merge mai departe. Şi face aşa chiar de ar cădea de
sute şi mii de ori. Făcând cu greu drumul, din căzătură în căzătură, i se pare uneori
că stă pe loc, şi nu va ajunge în veci la ţel. Dar uitându-se înapoi vede drumul că l-a
străbătut, ştie că s-a apropiat cu ceva sau cu mult de ţinta sa, prinde inimă nouă şi
merge mai departe. Asa şi tu. Să nu crezi că munca şi drumul ţi-e zadarnic. De câte
ori recunoşti în inima ta că n-ai izbutit încă, şi porneşti înainte, ori începi din cap,
de atâtea ori te-ai apropiat cu un pas, ori cu mai mult de ţinta ta. De bună seamă că
ai nevoie de harul lui Dumnezeu şi de îndelungă răbdare. Pe cel dintâi cere-l în
rugăciune fierbinte şi umilită, iar răbdarea caută-o în sufletul tău şi în pildele altora.
Poate acum a sosit vremea să cauţi în bucoavnele cele bătrâne rămase de la
părintele meu Ilarion, şi să cunoşti înţelepciunea şi pildele ce le cuprind.
Ucenicul, în urma deselor şi stăruitoarelor lui înfrângeri, avea mare nevoie de
un sprijin. Şi începu să citească cu lăcomie în cărţile vechi rămase de la pustnicul
ieromonah, al cărui nume îl purta.
Află aici şi sfaturi şi pilde care îl întăreau în credinţa că prin răbdare
îndelungată va birui, că va ajunge să facă faptă bună numai pentru că-i bună şi
frumoasă, adică numai cu gândul la Dumnezeu şi nu la sine.
Bătrânul simţi mare bucurie văzându-l că se cufundă în acele citanii. În serile
lungi de iarnă îl poftea adeseori să citească cu glas înalt din acele pilde din vieţile
sfinţilor şi ale altor oameni ai lui Dumnezeu. Pafnutie avu iar bucuria pe care o
simţise când trăia Ilarion cel bătrân, şi-i citea şi lui din acele cărţi.
— Am şi eu, deşi-s bătrân, nevoie de întârire, pentru răbdare, zicea pustnicul.
De aceea, te rog citeşte cu glas tare. Căci lupta noastră cu ce este rău în noi, şi cu
duhul rău din lume, nu sfârşeşte decât cu moartea.
Ucenicul citea cu glas înduioşat, iar bătrânul asculta. Erau pilde pe care
pustnicul le cunoştea din citaniile lui Ilarion cel bătrân, dar îi plăcea să le audă şi a
doua, şi a treia oară. Erau însă cele mai multe necunoscute. Cartea era groasă şi
Ilarion cel bătrân, în anii din urmă, când se alipise Pafnutie de el, nu mai vedea
bine. Pe acestea le asculta cu mare mirare şi înfrângere sufletească.
Cunoscură, astfel, împreună, viaţa mai multor pustnici din deşertul Egiptului,
din ţinutul Tebei, vieţi minunate şi prea plăcute de a fi povestite. Veniră la rând alte
vieţi de ale călugărilor evlavioşi, şi mai ales de ale sfinţilor celor de demult. În toate
se ducea luptă cumplită mai ales împotriva celor două păcate care se ţineau scai
după Cuvioşii luptători: împotriva mândriei şi a necurăţiei. Oamenii lui Dumnezeu,
cum arătau cărţile rămase de la Ilarion cel adormit, nu putură birui păcatul, şi mai
ales ispita la cele două păcate, decât prin luptă de ani, dusă cu îndelungă răbdare.
Unul dintre ei vreme de cincizeci de ani dormea în fiecare noapte pe-o grapă
cu colţii de fier, — cartea nu spunea de unde o avea — numai pentru a îndepărta de
la el vedeniile necurate, care-l îndemnau mereu să se gândească la lucrunile
ruşinoase săvârşite în tinereţe. Altul se urcă în vârful unui stâlp înalt, de pe care nu
mai coborî patruzeci de ani, până la moarte adică, numai pentru a se pedepsi pentru
păcatul mândriei, şi pentru a scăpa de el şi de ispitele lui. Omul şi-a zis: “deasupra
tuturora ai voit să fii. Iată te pun deasupra tuturora: trăieşti în vârful stâlpului până
la moarte”. Al treilea, pentru a se putea gândi mereu că el nu e nimica, iar
Dumnezeu e totul, se îngropa în pământ şi nu-şi lăsa decât o gaură să răsufle, iar
fraţii schimnici din împrejurime aveau poruncă de la el să nu-i dea de mâncare
decât odată la două săptămâni, şi odată la trei luni să-l desgroape pentru trei zile,
pentru a mai prinde puteri.
Ascultând aceste şi alte povestiri asemănătoare pustnicul Pafnutie ofta,
lăcrima şi zicea:
— Ce fac eu, urcând uneori râpa mea, pe lângă ce-au făcut aceşti oameni ai
lui Dumnezeu?
Ucenicul citi astfel de pilde până ce se îngrozi în toată legea. El nu putea nici
37
auzi astfel de chinuri, dar încă să le poarte! Şi în sinea lui îşi zicea că nici lui
Dumnczeu nu poate să-i placă astfel de lucruri. Dacă cineva îşi căzneşte în aşa
măsură trupul lui, însemnează că e prea slab şi nu-i făcut pentru pustnicie. Îi părea
că toţi aceştia pun oarecum la încercare şi iau în deşert numele lui Dumnezeu.
De ceea ce se mira însă după fiecare citanie, era înţelepciunea mare la care
ajungeau aceşti oameni ce se chinuiau. De la vorbele cu care ieşeau din lume până
la acelea ce le spuneau către sfârşitul canonului şi al vieţii, era o prăpastie ca între
cer şi pământ.
Părea că în vremea îndelungată în care îşi ucideau trupul, citeau în cărţile
celor mai mari înţelepţi şi filosofi. Însă nu aveau nici o carte. De unde aflau o aşa
înaltă înţelepciune?
Odată îşi arătă nedumerirea înaintea lui Pafnutie.
— Fiule, nu trebuie să te miri, răspunse acesta. E lege din veac: când scad
puterile trupului, cresc puterile sufletului. Apoi mai este şi milostivirea Domnului,
care le dă o răsplată pentru marea şi groaznica luptă ce o duc împotriva răului.
Ucenicul nu primi cu bucurie acest răspuns. Nu mai citea din grozăviile
acelea decât dacă-i cerea pustnicul. Nu-i plăceau. Ci se adânci mai vârtos în
cetaniile altor bucoavne vechii rămase în peştrră, şi în care sfinţi părinţi, oameni
cărturari, vorbeau despre bine şi desprr rău, şi arătau drumul de-a face pe cel dintâi
şi de a-l înconjura pe cel din urmă.
Acestea îi păreau lui vorbe şi sfaturi ale unor oameni prea cuminţi. Dar toţi
scriau la fel în cărţile lor, ca şi când s-ar fi înţeles între ei.
Nu peste mult părăsi şi acele cărţi, şi iar rămase cu sufletul lui. În toată seara
îşi cerceta viaţa de peste zi, şi vedea cu mirare şi cu amărăciune, cum înaintează de
greu. Numai în clipe rare se putea uita pe sine, şi făcea lucrul spre slava lui
Dumnezeu.
Într-o noapte dormi tare neliniştit. Se svârcoli mereu în aşternut. Dimineaţa
era istovit şi palid. Părea înfricat.
— Ce este cu tine Ilarioane? Ce ai păţit?
Ucenicul răspunse cu greutate:
— Mi se pare, moşule, că eu în loc să înaintez pe drumul cel bun, dau mereu
îndărăt.
— Ţi se pare numai, dar nu-i aşa. Câtă vreme ai voinţă bună şi lupţi, să ştii
de la mine că mergi înainte. Dar, ce este?
— Am avut, părintele meu, năluciri necurate în vis, cum nu mi s-a întâmplat
nici când trăiam în lume.
— Ce năluciri, Ilarioane?
— Mi-e şi greu şi-mi vine şi scârbă să mărturisesc.
— Dacă simţi scârbă, poţi să spui.
— Mi s-a arătat în vis, moşule, o femeie goală care voia să mă ducă la păcat.
Eu n-am văzut în viaţa mea o femeie despuiată până acum în vis. Cum am văzut-o?
De unde a venit? Cine mi-a trimis-o? Pentru că eu, moşule, toată viaţa mea am fost
om curat. Nu m-am atins de femeie. Şi nici gânduri spurcate n-am avut până acum.
Am venit în munte pentru a cădea aici în păcat? Căci acum o văd pe femeia aceea şi
treaz, cât se închid ochii. Cine a trimis-o?
Pustnicul se întristă şi zise:
— Nu credeam să se apropie aşa de repede de tine. Diavolul a trimis-o, fiule,
căci el are asemenea obiceiuri. Dar dacă te-a făcut să vezi goliciune femeiască, să
ştii de la mine că eşti departe pe drumul desăvârşirii în virtute, deşi tu crezi că stai
pe loc, sau chiar dai îndărăt. Să ştii, fiule, de la mine şi de la părintele Ilarion cel
bătrân, că diavolul nu se apropie de ucenic ori de schimnic, ori de monah cu astfel
de năluciri, decât atunci când se teme şi se simte în mare primejdie.
— Cum şi pentru ce s-ar teme? Nu înţeleg ce vrei să spui.
— Se teme să nu te piardă. Se simte în primejdie că vei birui. Te vede cum
te-ai înjugat de acum şi cu răbdarea, şi ştie că asta-i armă aducătoare de moarte
pentru el.
— Dar ce are el cu mine? întrebă cu un fel de mânie, ucenicul.
— Ce are cu toată lumea care vrea să fie bună, să umble în căile Domnului.
Trebuie să ştii că el se crede încă stăpânul acesteia, domn peste oameni, deşi
Hristos i-a frânt împărăţia, dând oamenilor puteri să biruiască. Deci când vede pe
cineva că păşeşte vârtos pe urmele lui Hristos, se teme să nu-l piardă. Şi se
foloseşte de arme, de ispite. 0 ispită a lui a fost şi visul tău, Ilarioane, încheie
pustnicul făcându-şi cruce şi scuipând la stânga.
— Dar ce legătură poate avea ispita asta cu drumul pe care năzuesc aşa de
greu, cercând să uit de mine şi să fac totul pentru Domnul, slujind răbdării pe cât
pot?
— Apoi chiar împotriva acestei năzuinţe a ta, a trimis el năluca.
— Nu pricep, moşule.
— Dar n-ai spus tu că îndată ce închizi ochii, iar vezi spurcăciunea aceea?
— Ba am spus, şi este aşa.
— Şi la cine te gândeşti şi ce-ţi vine în minte când o vezi?
— Mărturisesc că mă umplu de porniri şi gânduri necurate. Mă gândesc la
plăcere necurată. Şi parcă mă aleşueşte încât nu mai pot scăpa. Mă gândesc numai
la mine şi la plăcerea ce aş avea-o cu femeia aceea. Tot gânduri care îmi umplu
capul fără să le chem, fără voia mea. Aşa ceva nici n-am mai păţit de când sunt.
— Apoi asta o vrea cel rău. Cu nimic nu se poate face să ne gândim mai mult
la noi, decât deşteptând poftele cele trupeşti. El vrea să te gândeşti la tine şi la
plăcerea ta şi să uiţi că eşti chiar aşa pe drumul care te duce să slujeşti numai lui
Dumnezeu, ca tot ce faci să faci numai pentru el. Nu înţelegi nici acum?
— Ba, parcă aş începe să înţeleg, părintele meu, răspunse cu spaimă
38
ucenicul.
— E dovada cea mai bună că eşti pe drumul cel bun. Să nu te temi. Vei primi
ispita. Dacă vei primi-o mereu cu scârbă şi cu împotrivire, n-are ce-ţi face.
Ucenicul se mai linişti puţin. Dar nopţi în şir închipuirea aceea nu-l mai
slăbea. Fără să-şi dea seama îşi aduse aminte de ispitele citite din cărţile cele vechi
şi de canoanele ce le făceau acei oameni care voiau să scape cu orice preţ de ispită.
Şi fără să-i mai pară acum mari prostii şi lucruri împotriva firii, începu să adune
bolovani din râu şi-i duse în peşteră în aşternutul său. Căută pe cei mai ascuţiţi, pe
cei mai colţoşi, şi dormea pe ei.
Pustnicul văzu, dar nu zise nimic.
Ucenicul dormi aşa până în gură de primăvară. În fiecare seară se ruga să se
alunge de la el astfel de ispită, şi în fiecare dimineaţă se trezea cu sufletul înfrânt:
iar i se arătase vedenia aceea. Uneori, după săptămâni de împotrivire, slăbea
zicându-şi: “toată răbdarea încă văd că nu mi-e de nici un folos”. Dar numai pe-o
clipă îşi pierdea nădejdea, şi iar se înverşuna la luptă. Acum ştia ce este nu numai
răbdarea, ci chiar îndelungă răbdarea. Şi dintre toate virtuţile, îi păru cea mai grea.
Dar când porniră adierile celea dintâi ale primăverii Ilarion cel tânăr începu
să doarmă liniştit. 0 noapte, două, trei. Bucuria lui fu negrăită. Mai aşteptă o
săptămână şi închipuirea diavolească tot nu se mai arătă. Dormea precum un copil
în faşe, după ce l-a scăldat mamă-sa. Adună pietrele cele colţoase din aşternut, le
aruncă pe coasta muntelui ca să se durige până jos în vale. Dormind acum pe patul
lui obişnuit de altă dată încă o săptămână, ucenicul nu mai fu asuprit de vedenii.
În aceeaşi vreme simţea o mare bucurie lăuntrică. Se simţea mai crescut în
puterile cele sufleteşti ca niciodată. Îi părea că e după o baie întăritoare. Şi odată cu
bucuria, i se deschise parcă şi o nouă putere de înţelegere. În rugăciune se simţea
mai aproape de Dumnezeu. În baterea metaniilor părea că-l simte mereu pe
Stăpânul în faţa lui, şi ştia că lui se închină. Alungându-se de la el ispita care-l făcea
să se gândească la sine, toate gândurile o porniră parcă pe un singur drum, la
Dumnezeu.
Seara, când îşi cerceta sufletul pentru faptele de peste zi, vedea cu bucurie că
pe cele mai multe le făcuse din dragoste către Atotputernicul, urmând bine cărarea
arătată de bătrân. Nu-şi mai putu stăpâni bucuria şi îi mărturisi pustnicului.
— Am scăpat, cu ajutorul lui Dumnezeu, de ispită, moşule.
— Am văzut îndată ce ai aruncat pietrele. Afară de Dumnezeu, de tine şi de
mine, mai este cineva care ştie că ai scăpat şi că ai ieşit biruitor.
Ucenicul se miră:
— Cine ar mai putea şti?
— Nu ştie numai, ci acesta a simţit şi loviturile.
— Care lovituri?
— Fiecare piatră pe care ai aruncat-o pe stâncă la vale, a lovit, fără greş, în
cel necurat, care te-a ispitit. Acum urlă undeva în fundul iadului.
Lui Ilarion îi plăcu auzind asemenea cuvinte şi se veseli.
— Dar n-am scăpat numai de ispită, părintele meu, ci am primit şi un mare
dar. Încep să ştiu cum să fac lucrurile nu pentru mine, ci pentru Dumnezeu, din
dragoste pentnu el.
— Nu e nici o mirare. Luni de zile ai suferit, pentru această luminare, căci
diavolul voia să te umple de tine şi de plăcerile tale, şi tu ai luptat din răsputeri
împotriva aceluia care voia să te scoată din legea şi iubirea Domnului. Scârbit de
ispită ai vrut să scapi de ea nu pentru tine, ci pentru Domnul. Căci pentru tine era
mai uşor şi mai plăcut să te laşi în braţele acelei arătări mincinoase. Cu răbdarea ai
biruit pe duşmani, cu răbdarea ai înaintat pe drumul desăvârşirii, deşi ţi-a părut
mereu că stai pe loc.
Ucenicul era mereu pun de mângâere şi de o mare bucurie lăuntrică.
Înţelegând tot mai bine să facă orice lucru pentru dragostea lui Dumnezeu, îl simţea
pe acesta mereu în apropierea sa, deşi nu-l putea vedea. Îi părea că era undeva în
apropierea peşterii o mare vatră de jăratic, din care se strecura, nu ştiu cum, în
sufletul său, lumină şi căldură, începu să priceapă puterea şi binefacerile credinţii şi
ale iubirii, până când într-o zi, în toiul canonului din Păresimi, i se făcu în inimă
lumină deplină. Se opri din metanie şi zise cu glas tare:
— Când lucrăm din dragoste de Dumnezeu, atunci ne facem nouă înşine cel
mai mare bine. Tot ce facem pentru el, se întoarce asupra noastră, cu înmiită
măsură.
— Aşa este, zise pustnicul mirat că s-a oprit în mijlocul canonului.
Dumnezeu are tot ce-i trebue, cu ce-i dăm noi nu se îmbogăţeşte. Dar ni se cere
fapta din dragoste faţă de el, uitându-ne cu desăvârşire pe noi înşine, pentru a putea
săvârşi fapta bună fără gând la folosul nostru. Aceasta e fapta bună întreagă. E
virtutea. Iar ea ne îmbracă tot pe noi. Folosul, şi încă cel mai mare şi statornic, e tot
al nostru. Ne vine din belşug când nu-l aşteptăm. Domnul a zis: “Tot ce-l ce-şi
caută sufletul său, pierde-l-va, iar cel ce şi-l pierde pentru mine, îl va afla”.
39
 IX
CARTEA CEA VIE
Trecură săptămâni şi luni, rostogolind anotimpurile după rânduială,
împlinindu-se şi a doua primăvară de când llarion îşi făcea ucenicia la peştera
călugărului. Nu mai rămâneau decât dou luni până se încheiau doi ani de când
petrecea în munte. Tânărul înaintase aşa de mult pe drumul cel bun, încât Pafnutie
se gândea în taină la o bucurie visată: să-l ducă la schimnicul ieromonah Nectarie,
şi să-i spună: “Iată acest rob al lui Dumnezeu ştie şi poate, acum după doi ani, mai
mult decât mine. Ia-l cuvioşia ta şi du-l unde ştii la vlădicie, să-l sfinţească întru
preot. El ştie carte multă şi cititul în orice bucoavnă e numai jucărie pentru dânsul.
Vom dura o bisericuţă de lemn lângă peşteră, şi voi avea şi eu păcătosul bucuria să
ascult în zi sfânta Liturghie”.
Mai trăia, cale de două zile de la peşteră, un alt pustnic, la care se gândise
Pafnutie să şi-l facă urmaş. Omul venea din când în când la peşteră şi stătea de
vorbă cu bătrânul. Era şi el în vârstă, poate douăzeci de ani să-i despartă.
Dar de când îşi începu Ilarion cel tânăr ucenicia, Pafnutie nu se mai gândi la
singuraticul acela. Omul venea şi acum la trei, patru luni o dată la peşteră. Era mai
sălbăticit decât Pafnutie şi schimnicul Nectarie. Privea înfricat în jurul său, şi
vorba-i era împiedicată.
Ucenicul Ilarion, bucurându-se că se apropie de sfârşitul probei, se silea
parcă şi mai mult decât înainte să se arate vrednic. Înaintă departe pe drumul
umilinţii, al hărniciei, al răbdării şi al dragostei. Urma strâns drumul arătat de
bătrân după învăţăturile lui Ilarion cel bătrân, care urmase pe Sfântul părinte Efrem
Sirul. Rugăciunea acestuia care venea la rând în canonul de la miezul nopţii şi care
începea cu vorbele “Doamne şi stăpâne al vieţii mele” ucenicul nu o mai rostea
numai când îi venea sorocul, ci de mai multe ori pe zi. Îi părea că după “Tatăl
nostru”, e cea mai bună şi mai desăvârşită rugăciune. E scurtă şi cuprinde tot ce
trebuie să ştii şi să săvârşeşti pentru a nu ieşi din calea Domnului.
Cu cât înainta în virtute Ilarion cel tânăr îşi simţea conştiinţa tot mai
simţitoare. Ajunsese ca oglinda unui lac, care se tulbură chiar dacă numai o
gânganie a atins-o din sbor cu aripile. Ucenicul, şi pe când îl chema Nichifor Preda
şi trăia în lume, avusese o conştiinţă simţitoare. Dacă aluneca şi greşea cât de puţin,
sufletul lui făcea valuri ca oglinda lacului când arunci un bolovan. Dar avusese
atâtea scăderi, între care mai ales mândria, care nu-i pricinuiau nici o mustrare de
cuget, nici o tulburare de conştiinţă.
Acum, cu cât înainta în virtute, cu atât simţea mai tare orice rău care încerca
să se apropie de el. Îi părea că e plin de răsunete pe dinlăuntru, că poartă în el o
vioară vrăjită, care răsuna din coarde la orice primejdie de apropiere a răului. De
multe ori nici nu mai trebuie să stea pe gânduri, să cerceteze dacă o faptă ce-i sta
înainte e bună sau rea: simţea bunătatea ori răutatea ei înainte de gând. Uneori se
mira cum a ajuns aşa de răsunător pe dinlăuntru, deşi faptul acesta îi era plăcut, şi
mai ales foarte folositor în înconjurarea răului şi în câştigarea bunelor virtuţi.
Se mira, de multe ori, cum pot trăi unii oameni având păcate grele pe
conştiinţă? Cum le dă aceea pace şi nu-i mustră? Cum să doarmă liniştiţi?
Într-o zi îl întrebă pe Pafnutie.
— Părintele meu, poate un om să aibă o greşeală mare pe suflet, şi să poată
trăi liniştit şi mulţumit?
— Poate, Ilarioane. Altfel cum ar fi lumea plină de leneşi, de curvari, de
oameni care fură avutul altuia şi fac nedreptăţi de tot felul? Cum ar fi ucigaşi cari se
ascund să scape de pedeapsă? Hoţi, cari nu mai înapoiază avutul răpit de la alţii?
Cum ar trăi mulţumiţi, ba poate chiar fericiţi atâţia oameni plini de mândrie, care
dispreţuiesc pe deaproapele lor? Dar aceia care iau pe nedreptate bucata de pâine
din gura văduvei şi a orfanului? Sau bogaţii zgârciţi care nu dau o bucătură celui
sărac, să-l vadă că crapă de foame? Iată toţi aceştia, şi nenumăraţi de acest fel,
trăiesc şi huzuresc de bine, cu toate că pe sufletul lor apasă piatra de moară a
păcatului greu.
— Socot, părintele meu, că acesta este o mare nenonocire pentru el.
— Mare, cea mai mare, fiindcă trăiesc o viaţă în zadar, iar după moarte se
osândesc. De unii, care mai păstrează câte-o licărire de lumină în suflet, Domnul se
îndură uneori, şi, cel puţin în ceasul morţii, vedem cum unii făcători de rele îşi
mărturisesc vina săvârşită cu ani înainte. Mai ales lotri care ridică viaţa aproapelui,
de obicei nu pot muri, pâni nu-şi mărturisesc vina. Dar hoţii, curvarii şi atâţia alţii
cu păcate grele, nu mai sunt mustraţi de sufletul lor nici în ceasul morţii. Ei au uitat
de mult să mai citească în cartea pe care fiecare om o poartă în inima lui.
— Despre ce carte este vorba, părintele meu?
— Cartea conştiinţei, în care e scris un singur lucru: Ce este bine şi ce este
rău.
— Da, o carte în care trebuie să citească toală lumea.
— E o carte vie, care vorbeşte din noi. Nici nu trebuie să ştii slovă pentru a
citi în ea. Este de ajuns să tragi cu urechea sufletului. La fiecare gând, simţire, ori
faptă, ea îţi spune fără greş dacă e bună sau rea.
— Crezi, moşule, că fiecare om poartă în el o astfel de carte vie? Poate sunt
unii lipsiţi de ea, şi de aceea n-au în ce citi, şi trăiesc liniştiţi în păcate.
— E o carte vie a conştiinţii, fiule, cartea sufletului. Şi dacă fiecare om are
suflet, nu se poate să nu aibă şi cartea în care să citească ce este bine şi ce este rău.
Părintele meu Ilarion mi-a dovedit-o aceasta cu nenumărate probe. Tot aşa citea şi
în cărţile cele bătrâne. Am simţit şi eu şi tu acest adevăr.
— Totuşi sunt mulţi care nu citesc în ea, care nu mai aud glasul mustrării de
40
conştiinţă, şi trăiesc în păcate. Ba încă mulţumiţi, cum numai înainte ai spus d-ta.
Cum se poate ca pentru unii cartea aceasta să fie mereu pecetluită, să le amuţească
pe vecie glasul conştiintei? -
Pustnicul se gândi un răstimp să-şi împrospăteze în suflet învăţătura lui
Ilarion cel bătrîn. Apoi zise:
— Să începem cu tine, Ilarioane!
— Cu mine? se miră ucenicul.
— Da, cu tine. Nu mi-ai spus tu, şi nu am văzut eu, cum ai trăit destui ani cu
două păcate de moarte pe suflet? În vreme ce te fereai de necurăţie, de minciună, nu
trăiai în lene, fără să lucrezi nimic, şi mai ales nu erai cu totul stăpânit de mândria
ta? Nu-mi spuneai că pentru a fi cel dintâi, pentru a întrece pe altul în fapte bune, ai
fi fost gata să-l ucizi, dacă altfel nu l-ai fi putut birui? Adevărat sau ba?
— Adevărat, părintele meu, suspină ucenicul înclinând capul.
— Acum să-mi spui dacă în vremea ce te apăsau aceste două păcate grele, te-
a mustrat vreodată conştiinţa pentru ele?
— Chiar la început, după ce am ajuns la pricepere, vre-un an doi, m-a
mustrat, moşule. De multe ori mi-am zis, văzând pe alţii cum muncesc din zori
până în seară, în vreme ce eu nu răceam nimic, că această rânduială a lumii nu-i
dreaptă. Şi adeseori, la începutul tinereţii, când am băgat de seamă râvna mea
bolnavă de a fi mereu cel dintâi, îmi spunea inima că nu e bună această strădanie.
Că şi alţii au dreptul să fie cei dintâi. Dar fiindcă îmi făceau plăcere şi lenea —
pentru că prin ea aveam vreme să mă gândesc, — şi mândria, n-am mai ascultat de
glasul acela lăuntric, şi pe urmă nu l-am mai auzit. Ani lungi n-am mai simţit nici o
mustrare de cuget pentru lene şi mândrie.
— Apoi, aşa se întâmplă cu toţi oamenii; fiul meu. De aceea trăiesc mulţi în
fărădelegi şi nu le pasă. Când ajungi să nu mai vezi cu mintea răul, să nu-l simţi cu
inima, nu-ţi mai pare că e rău şi-l faci fără să te mai mustre conştiinţa. Cartea cea
vie, pusă de Dumnezeu în sufletul fiecărui om, care-i învaţă ce este bine şi ce este
rău, se pecetluieşte. Omul orbeşte şi trăieşte în fărădelege fără să-şi mai dea seama.
Părintele meu Ilarion îmi spunea de multe ori: “Îndoaie o creangă, şi ea se obleşte
iar. Îndoai-o de o sută de ori, şi rămâne strâmbă, sau se rupe. Calcă în picioare un
firicel de iarbă: iar se ridică. Dar fă bătătură ori turişte de oi pe-o pajişte întreagă, şi
nu un fir, ci mii de fire rămân culcate la pământ până se usucă. Sau apucă-te tu,
Pafnutie, şi fură un miel. Să vezi cum o să te junghie glasul conştiinţii şi să te
mustre de păcat. Fură însă, pe rând, o sută, azi unul, mâine altul, şi n-o să-ţi mai
pese de păcat. Cartea cea vie se pecetlueşte, şi glasul lăuntric amuţeşte”. Aşa-mi
vorbea în pilde părintele meu Ilarion, şi socot că avea dreptate.
— Dar au, aşadar, toţi oamenii cu ei cartea aceea vie, care-i învaţă?
— O au, din naştere. Dar dacă nu citesc mereu în ea, uită slova şi cartea
rămâne pecetluită pentru ei. Părintele meu Ilarion citea adeseori cu glas tare din
scrisorile Sfântului Pavel. Şi acolo am auzit spunându-se că nu numai creştinii, ci şi
păgânii au cartea aceea… Stai numai să-mi amintesc, cum spune. Da, îi certa pe
Jidovi. Îi înfrunta că ei au legi şi porunci date de Dumnezeu prin Moisi, scrise pe
două lespezi de piatră şi nu le ţin. Le arăta că mai buni decât ei sunt păgânii, care
dacă n-au lege scrisă în piatră, au lege scrisă în inimă de Dumnezeu, legea ce le
arată binele şi răul. Dacă păgânii ţin legea aceasta, scrisoarea vie din suflet, sunt
mai buni decât Jidovii cari nu ţin pe cea scrisă. Asta e o mare învăţătură, Ilarioane:
să citeşti mereu în cartea aceea, ce-ţi arată binele şi răul, şi să lucrezi aşa încât
niciodată să nu te mustre conştiinţa. Acesta e începutul oricărei vieţi omeneşti
drepte. Dumnezeu nu în zadar a aşezat legea aceea în sufletul omului.
— Da. Simt şi eu că e călăuza omului în lume.
— Chiar aşa, Ilarioane! Vezi tu că toate fiinţele ştiu ce să facă pentru binele
lor, fără să le înveţe cineva. Aşa-mi cuvânta părintele meu cel răposat, căruia îi
porţi tu numele: “Priveşte Pafnutie cum ştie pasărea să-şi facă cuibul, şi cum află
cerbul izvoarele şi păşunile cele bune! Uită-te la albină şi la furnică în ce împărăţii
trăiesc, şi cum ştiu face fagurul şi muşuroiul. Cine le arată păsărilor călătoare pe
unde le este drumul? Cine-l învaţă pe râs cum să sară în spatele prăzii, sau pe lup să
înhaţe, ori pe urs să frângă oasele într-o îmbrăţişare? Cine a dat fiarelor colţi şi
ghiare, şi pentru ce? Iată Ziditorul le-a înzestrat pe toate cu puteri, cu simţiri, cu
îndrumări, cu arme pentru a putea trăi în lume. Numai omul să nu aibă nici o
îndrumare ce să facă, cum să trăiască, pentru a fi mulţumit şi fericit? Se poate una
ca asta? Cea mai de seama şi cea mai de preţ vieţuitoare a pământului, s-o fi
slobozit Dumnezeu în lume oarbă şi surdă? Se poate? Nu se poate, părintele meu,
răspundeam, pentru că Dumnezeu poartă grijă de toată lumea. Nici nu l-a trimis în
lume fără zestrea lui — zicea mai departe Ilarion cel bătrân. Vedem că trupul e bine
înzestrat, cu tot ce-i trebuie pentru viaţa lui. De la cap până la picioare, toate
mădularele omului sunt făcute pentru trebuinţele lui. Dar omul mai are şi suflet. Şi
acesta trebuia înzestrat şi încă mai bogat fiindcă sufletul mână şi trupul. Nu putea
lăsa sufletul orb şi surd. De aceea a sădit în el cunoştinţa binelui şi a răului. Atâta
ştie şi simte fiecare om: ce e bine şi ce este rău, fără alte mari învăţături. Şi atâta e
chiar de ajuns pentru ca omul să ştie pe ce drum să meargă în viaţă, pentru a fi
fericit, şi care drum îl duce la nenorocire şi osândă. Asta e zestrea pe care i-o dă
Dumnezeu fiecărui om care vine în lume”. Aşa mă învăţa Ilarion cel bătrân.
— Şi avea dreptate, moşule. Tot ce spunea e adevăr. Dar tot nu înţeleg eu
bine cum se pecetlueşte cartea cea vie. Cum tace glasul lăuntric al conştiinţei în
păcătoşii cei mari?
— Ti-am spus şi-ţi voi mai spune: nu citesc oamenii în ea, în fiecare zi. Nu
ascultă glasul ce-l lăuntric, care le spune ce este bine şi ce este rău. Când faci mai
întâi un lucru rău, glasul se ridică şi te mustră. Când îl faci a doua oară, se ridică şi
te mustră mai uşor. Când ai căzut a suta oară în acelasi păcat, nu se mai ridică
41
deloc. Conştiinţa e tare gingaşă, îmi spunea Ilarion cel bătrân. Nu-i ca talpa cizmii Când se trezi îşi aduse aminte de vis şi se miră. Mai avusese el vis cu cerb,
să poţi călca pe ea de mii de ori până se rupe. Dacă nu mai ţii seama la săvârşirea şi-l tâlcui, după împlinire, ca fiind în legătură cu Ilarion ce-l tânăr. Dar visul de
unei fapte dacă e bună sau rea, pierzi cu timpul conştiinţa binelui şi a răului. Şi acum, ce legătură putea avea cu ucenicul său?
atunci săvârşeşti lucrul rău fără să mai ai mustrări. Şi când nu mai ai mustrări de Trecând cele şapte zile, şi cu ele doi ani de ucenicie, Pafnutie simţi cu
conştiinţă, te tăvăleşti în noroi fără să mai ştii. De aceea spune înţelepciunea bucurie că Ilanion începe mai întâi cuvântul, şi încă cu nerăbdare.
pustnicilor celor bătrâni, că răului trebuie să i te împotriveşti de la început, de — Părintele meu, am împlinit cei doi ani de ucenicie. Cu voia lui Dumnezeu
îndată ce-l simţi că se apropie de tine. Până încă îl cunoşti că-i rău. Şi până nu a pus şi cu ajutorul lui, am muncit şi m-am rugat, şi am primit în suflet mare dorinţă să-
stăpânire pe tine. După aceea, chiar de-l vezi din nou, şi voieşti să te scapi de el, mi petrec toată viaţa aici la peşteră. Şi, dacă va fi voia şi a d-tale, să-ţi fiu urmaş în
vine cu mare luptă şi greutate. Dar pentru a-ţi păstra conştiinţa binelui şi a răului pustnicie.
simţitoare pe întreaga viaţă, trebuie să citeşti în cartea aceea vie în fiecare zi. Să-ţi — Să mulţumim mai întâi lui Dumnezeu, fiule. Trei zile să postim cu ajun şi
cercetezi, în fiecare seară, faptele de peste zi, să vezi dacă sunt bune sau rele. Şi să ne rugăm ca Domnul să ne lumineze mintea la amândoi. Stai în faţa unui pas
dacă o faptă o descoperi de rea, să i te împotriveşti numaidecât, să i te faci duşman hotărâtor al vieţii tale. Dacă te legi odată pentru viaţa ta de pustnic, numai cu păcat
de moarte. Toţi oamenii care nu lucrează aşa, sunt în primejdie să li se stingă glasul greu te poţi desface de legământ. Să ne gândim amândoi, şi să ne rugăm mai ales
cel lăuntric, şi să orbească sufleteşte. pentru luminarea cea de sus. Eşti încă aşa de tânăr şi viaţa de pustnic, cum ai văzut
Ucenicul se gândi zile în şir la cele spuse de bătrân, şi pornind mai ales de la în doi ani, este cu multă osteneală. Nu spun că-i fără bucurie, însă. Să ne gândim
viaţa lui, înţelese că toate sunt adevărate. Şi mai înainte îşi cerceta cugetul în bine până la hotărâre. Poate va trebui să cerem şi sfatul părintelui schimnic şi
fiecare seară, dar de acum se oprea mai multă vreme la fiecare faptă de peste zi. Îşi ieromonah Nectarie. El nu spune multe, dar spune bine. E om cu mare înţelepciune.
spunea că i se apropie sorocul să se lege pentru totdeauna de viaţa de pustnic. Şi a trecut prin multe încercări în viaţă. Voi chibzui şi voi rândui un canon anume
Ucenicia se sfârşea şi el simţea că de aici încolo are tot mai mari îndatoriri. pentru aceste trei zile. Bine grăiesc, Ilarioane?
Cu şapte zile înainte de a se împlini doi ani de la venirea lui Nichifor Preda — Bine, moşule. Vor trece ele şi aceste trei zile.
la peştera pustnicului, Pafnutie avu un vis. I se păru că rătăceşte singur în pădure, şi
că într-o poiană cunoscută, chiar la marginea ei, zăreşte un ocol (un ţarc). Nu ştia să
fie acolo nici o închizătoare. Cine să fi făcut acest ocol şi pentru ce? Porni să vadă
ce este şi când se apropie, zări o blană roşcată printre Iţii de brad. Sosind mai
aproape descoperi un cerb tânăr, care zăcea pe pajişte, şi care nu se înfrică de
apropierea lui. Uitându-se mai bine, descoperi şi o portiţă. Cine a făcut
închizătoarea şi a pus cerbul aici? Nu era slab, deşi pajiştea înlăuntru era săracă.
“Se vede că cel ce l-a închis îi aduce de mâncare”, îşi zise Pafnutie. Deschise
portiţa zicându-şi: să vedem nu va zburda? Nimeni n-are dreptul să închidă un cerb
aici în munte, unde el e împărat. Dar cerbul văzu portiţa deschisă, şi nu se mişcă.
“Poate e bolnav. Poate e rănit. Hai să vedem.” Cerbul nu se sperie de apropierea lui.
Dar se ridică sprinten în picioare. Nu era bolnav, nu era rănit. Dar nici din ocol nu
avea gând să iasă. “Poate l-au fugărit fiarele cele sălbatice şi a aflat aici un
adăpost”, vorbea bătrânul singur. Se uită la închizătură. Era înaltă. Era un bun
adăpost. Închise portiţa zicându-şi: “N-a intrat el aici de bună voie? Când îi va
plăcea, va ieşi. Va sări gardul, ca şi la intrare, căci portiţa am aflat-o închisă”.
Porni mirat, dar nu făcu câţiva paşi şi auzi în fundul codrului un boncăluit de
taur. Îi răspunse îndată cel din ocol, şi într-o clipă fu peste gard şi porni furtună
încotro se auzi glasul. “Mare mirare”, îşi spuse Pafnutie, “să boncăluiască taur de
cerb în puterea verii”.

42
 X de păcate prin spovedanie, poţi rămâne un veac în munte. Dumnezeu nu priveşte la
VIAŢA DIN TRECUT
A LUI ILARION CEL TÂNĂR
Trecură şi cele trei zile de post cu ajun, cu canon anume rânduit, cu multă
rugăciune şi priveghere. Ucenicul ieşi din ele parcă mai luminat, mai frumos, şi mai
tare în hotărârea lui. Pafnutie, după canon părea mai îngândurat. În priviri i se coborâ
ca un văl subţire, cenuşiu. În vremea celor trei nopţi de pregătire aproape nu dormise.
Când aţipea tresărea scurt, bătut de vedenii. I se arătă, între altele, şi cerbul acela din
ţarcul din poiană. Nu ştia din ce pricină nu-l mai părăsea o nelinişte, care-l furnica
mereu.
— Iată-ne trecuţi şi peste vremea închinată lui Dumnezeu. Acum să-mi
mărturiseşti, fiule, cum te-ai hotărât?
— Hotărârea mea e nestrămutată, moşule: rămân aici. Aşa-mi spune inima să
fac.
— Pentru totdeauna?
— Până la moarte.
Moşneagul nu păru că se bucură de răspunsul acesta. Totuşi zise:
— Prea bine, Ilarioane. Dar înainte de a te lega şi a face jurământul, eu,
povăţuitorul tău, trebuie să ştiu cine eşti. Până acum ai ocolit mereu răspunsul, şi n-
am prea stăruit nici eu. Credeam că va veni clipa când de bună voie vei spune cine
eşti. Dar ai tăcut mereu. Acum însă, nu mai poţi tăcea. Eşti nu în clipa când începi
proba pentru o viaţă nouă, ci cănd chiar intri in ea. Proba e o încercare. Grea sau
uşoară, trece. Dar viaţa nouă începută odată, nu mai se sfârşeşte decât în moarte. Aşa
că trebuie să rupi cu desăvârşire şi pentru totdeauna, cu trecutul. Şi pentru asta trebuie
să mărturiseşti acest trecut, şi apoi să pui o piatră de mormânt peste el. Aşa e legea,
aici la munte, din bătrâne vremuri.
Ucenicul, după cum înainta în cuvânt pustnicul, se întrista tot mai tare.
— Credeam că mă vei scuti de acest canon, părintele meu, zise el cu tristeţe.
— Nu pot să stric obiceiul din bătrâni, fiule. Apoi trebuie să-ţi mărturisesc că,
în cele trei zile de rugăciune, mereu m-a neliniştit această întrebare: “Cum vei lega tu
pentru schimnicie pe cineva al cărui trecut nu-l cunoşti?” Socot că neliniştea aceasta
Dumnezeu mi-o trimite, după cum m-am rugat ca să mă lumineze.
— Poate cuvioşia ta nu are destulă încredere în mine? Poate bănuieşti că am
fost hoţ sau tâlhar, deşi eu nu mint, şi ce am mărturisit până acuma n-a fost decât
adevărul.
Pustnicul se intrista.
— Eu cred tot ce mi-ai spus, Ilarioane. Ştiu că nu minţi. Cum aş crede că ai
fost hoţ şi tâlhar? Dar chiar dacă ai fi fost, odată ce ţi-ai schimbat viaţa şi te-ai curăţit
faţa omului. Tâlharul de pe cruce pocăindu-se, s-a mântuit, iar arhiereul Caiafa s-a
osândit. Nu despre asta e vorba. Şi neliniştea mea nici c-a pornit din asemenea
bănueli, care nu-şi au rostul aici la peşteră. E nevoie însă de a-ţi cunoaşte viaţa din
alte pricini.
— Mult aş fi dorit, părintele meu, să scap de asemenea mărturisire, suspină
ucenicul. Pafnutie îl privi cu înduioşare şi zise:
— Drept să-ţi spun, nu înţeleg pentru ce. Spovedania asta te umileşte? Eşti
mândru şi acum? Trufia nu s-a depărtat îndeajuns de tine? Dacă aceasta e pricina cu
atât mai vârtos trebuie să te descoperi, pentru a izbi încă odată în mândrie.
Ilarion se întristă şi mai mult.
— Nu din prieina seme~iei mi-e greu, părintele meu. Nu despre mine e vorba,
ci despre alţii.
— Hai? Cum ai spus? întrebă repede pustnicul, neînţelegând ce vrea să zică.
— Dacă ar fi ca în povestirea vieţii mele să vorbesc despre mine numai, mi-ar
fi uşor, şi acum, chiar o plăcere. Căci cele două rele mari ce m-au robit, d-ta le
cunoşti de mult lenevirea şi semeţia. Va trebui însă, povestindu-mi viaţa, să vorbesc,
mai ales de alţii.
— Ei, vei vorbi şi despre ei, şi pace bună.
— Dar nu voi putea vorbi decât rău, despre ei, părintele meu. Şi mie nu mi-a
plăcut niciodată să vorbesc de rău pe alţii. Mai bine tac. Iar acum mi-e şi mai greu să
descopăr păcatele altora.
Şi va trebui să le descopăr, moşule, dacă e să-mi spun povestea vieţii mele.
Pustnicul îl ascultă mirat. “Auzi tu, pricină!” Aşa de sus s-a suit pe scara
desăvârşirii încât poate spune asemenea cuvinte? Dar zice că nici mai înainte n-a
vorbit de rău pe nimeni! Poate de mai de mult e un ales al lui Dumnezeu”.
— Când spui din datorie, şi spui numai adevărul, nu e nici un păcat, fiule, să
vorbeşti despre altul ceea ce este: Nici eu ascultând, nici tu povestind, nu vom avea
nici o plăcere în asta. Iar aceia despre care vei vorbi, nu vor suferi nici o micşorare.
Povestea va rămâne moartă aici la peşteră.
Ucenicul înclină capul.
— În ucenicie mi-ai datorat ascultare. Mi-ai dat-o şi bine ai făcut. De aici
incolo, în viaţa de pustnic, sub grija mea, îmi datorezi ascultare şi mai mare. Fără ea,
nu poţi rămâne aici. Şi tot pentru ea, dacă va trebui să pleci, vei pleca.
— Dar nu este vorba să nu te ascult, părintele meu. Vorba e că tare mă doare
sufletul să vorbesc rău despre oameni cari...
— Dar înţelege odată că aici nu poate fi vorba de păcat.
— Sunt şi lucruri care nu sunt păcate, moşule, şi e greu să le spui.
Vorbind aşa două lacrămi îi picurară din genele lungi. Bătrânul le văzu şi
tresări.
43
 — Dacă ţi-e greu azi, poţi lăsa mărturisirea pe mâine.
— A, nu, moşule. Dacă trebuie să o fac, apoi o fac acum.
Urmă un lung răstimp, de tăcere. Erau amândoi în poiana de lângă peşteră, nu
departe de mormântul lui Ilarion cel bătrân. Ucenicul îşi tot căuta un loc potrivit, se
întorcea de pe o parte pe alta. În urmă se lăsă pe spate, cu ochii în cer, şi începu să
povestească. La început cu mare anevoinţă, căutând mereu cuvintele. Dar pe cât
înainta, se făcea tot mai stăpân pe glas şi pe vorbe. Se părea, de la o vreme, că nici nu
mai povestea pentru pustnicul de lângă el, ci pentru sine însuşi.
— M-am născut, moşule, acum douăzeci şi trei de ani din părinţii Ion Preda şi
Veronica Suru. Părinţii mei îşi au amândoi obârşia în vremuri vechi, coborând din
neamuri de mari boieri. Mulţi dintre strămoşi sunt însemnaţi în hrisoavele domneşti şi
în hronicele cele bătrâne, din vremurile de slavă ale ţării. Mulţi au căzut pe câmpurile
de luptă cu Lehii, cu Tătarii şi cu Turcii. Unele din mormintele lor, astupate cu
lespezi pline de slove, le-am văzut şi eu prin bisericile care sunt ctitoriile lor, şi unde
numele lor sunt pomenite până azi la sfintele slujbe.
Eu m-am trezit copil, la un conac mare în mijlocul unei moşii. Argaţii noştri
erau nenumăraţi, ca şi turmele de vite albe, ciopoarele de oi, stavele de cai. Am văzut,
după ce am mai crescut, stupina cu cei patru sute de stupi. Am văzut şi via de zeci de
pogoane, ea singură cât o moşie. După ce am crescut mai mare am fost şi la celelalte
moşii ale noastre, opt la număr. Şi acolo iar sate întregi de argaţi, ciopoare de oi,
turme de boi. Pe toate le chivernisea tata cu ispravnicii lui. Era om harnic şi aspru, şi
ţinea în bună rânduială moşiile.
Iar eu, de când am răsărit şi am început să înţeleg câte ceva, m-am simţit legat
de măicuţa. Era frumoasă ca o icoană, dar o vedeam mereu supărată şi adeseori, când
credea că nu o bagă de seamă nimeni, plângea. Plângea nu aşa cum se plânge, ci se
scutura cămaşa pe dânsa. Când mă întâlnea pe mine, după asemenea plâns, mă lua în
braţe, mă strângea la pieptul ei să mă înăduşe, mă săruta şi iar i se umpleau ochii de
lacrimi. Era mereu supărată şi-mi părea că se teme mereu de ceva. Tata vorbea cu ea
aspru, dar de cele mai multe ori, nu vorbea. Îi arunca vreo privire peste umăr. Peste zi
rar era acasă. Adeseori nu venea nici nopţile.
Mama îl aştepta până în ziua albă. Adeseori când tata sosea în zori, era beat, şi
văzând-o pe mama trează, o lua la bătaie.
De mic copil, văzând aşa trai, şi multe lucruri neînţelegându-le, m-am închis în
sufletul meu. Am ajuns un băiat tăcut, care cu ziua de cap, nu făceam nimic, ci numai
mă gândeam. Un junghi rece îmi intră în inimă de când am văzut-o mai întâi pe
mama plângând. Iar când a bătut-o mai întâi în faţa mea, am crezut că mor.
Mă gândeam, cu ziua de cap, pentru ce se poartă tatăl meu aşa de rău şi de
sălbatic cu mama? Ea era aşa de bună, de blândă, de harnică şi de frumoasă, încât în
copilărie adeseori credeam că ea este însăşi Maica Domnului, pe care o cunoşteam
din icoana cea mare din biserica zidită de strămoşii mei.
Ea mă învăţă de mic, toate rugăciunile şi tot ea mi-a descoperit mai întâi taina
scrisului şi a cititului. Citea şi scria cu mare uşurinţă, şi vorbea şi două limbi străine.
De cele mai multe ori când rămâneam numai cu ea, şi mă purta în tainele slovei,
părea că-şi uită de durerea sa, se înveselea şi se lumina şi râsul ei argintiu umplea
casa. Cânta uneori cu un glas decât care nu am auzit altul mai dulce şi mai plin de
mângăiere. Mă lua în braţe şi alerga cu mine prin toate camerele răcoroase. Mă
înăduşea cu săruturile şi-mi zicea mereu:
— Puiul meu! Viaţa mea!
Am învăţat repede şi cu bucurie şi rugăciunile şi slova. Iar mama, după fiecare
lecţie, mă ridica până în grindă şi iar mă săruta, zicând aceleaşi vorbe:
— Puiul meu! Viaţa mea!
Când, pe nesăbuite, se auzea deodată tropot de cal apropiindu-se, mama
tresărea ca deşteptată din vis, ca arsă de foc, şi alerga la geam.
Se schimba într-o clipă şi la faţă şi la glas. Îmbătrânea. Şi adeseori am văzut-o
cum îl aşteaptă pe tata, tremurând.
Dar el nici nu o lua în seamă intrând în casă. Poruncea mâncare şi băutură.
Mânca tăcut. La început stăteam şi eu şi mama cu el la masă, dar mai târziu mânca
numai singur.
Mie îmi vorbea rar. Şi totdeauna era nemulţumit că nu cresc destul de repede,
şi sunt slab. Învinuia pe mama că nu are grije de mine. Mie nu-mi spunea niciodată
pe nume, ci îmi zicea “gânganie”.
Mi-era frică de el, şi-l înconjuram. Îmi părea un străin, care vine, din când în
când, să chinuie pe mama...
Aşa mi-am petrecut copilăria, cu junghi la inimă, închis în mine ca într-o
temniţă.
Pe urmă, după ce am mai crescut, m-au trimis în Ţara leşească la carte. Mama
venea din când în când să mă vadă. Era tot mai ofilită şi tot mai tristă. Mi se rupea
inima când o vedeam aşa. Tata nu venea la mine niciodată. Vara, la câte doi ani,
mergeam acasă. Învăţam uşor şi bine, dar fără plăcere.
Mama, când veneam acasă, mă îngrijea şi mă îndopa cu toate bunătăţile. Mă
miram cum mai putea alerga după treburi, fiindcă din vară în vară o aflam tot mai
pierită. Iar tata venea acum tot mai adeseori beat acasă, începea să răcnească
totdeauna la mama, şi o bătea cumplit.
Începui să-l urăsc ca pe un duşman. Ce avea cu mama mea? Mă simţeam
neputincios în faţa lui. În ascuns, plângeam cu ceasurile. Simţeam pustiu adânc în
jurul meu, şi nu mă puteam bucura de nimic. Nu intram la nici o joacă cu băieţii de
seama mea. Nu puneam mâna pe nimic. Dar, de tânăr, începui să citesc tot felul de
cărţi ce-mi cădeau în mână. Mă ascundeam în grădină, pe câmp, în pădure, şi citeam
cu ziua în cap. De multe ori uitam să şi mănânc.
Mai mărişor, mama mă întrebă odată:
44
 — Pentru ce nu mai laşi cartea din mână, Puiule? La şcoală, ai vreme de ea.
Acasă trebuie să-ţi aduni puteri noi. Să mănânci bine, să te plimbi.
— Citesc pentru ca să uit.
— Ce să uiţi, Puiule?
— Să uit unde sunt. Să nu mai ştiu că d-ta suferi aşa de mult. Ea începu să
plângă cu hohote.
De atunci mi-a dat pace să citesc. Citeam şi încercam să înţeleg multe lucruri.
Dar puţine pricepeam. Şi toate îmi păreau neajuns de triste, şi fără nici un rost în
viaţă. Am început să îmbătrânesc din copilărie.
Când mă apropiam de optsprezece ani, venind acasă, ca de obiceiu, peste vară,
n-am mai aflat-o pe mama.
Întâi am îngheţat de spaimă şi am rămas fără suflare. Apoi am început să urlu
şi să mă tăvălesc pe podeaua casei.
O slujnică alergă lângă mine.
— Mama! Unde-i mama? Zbieram mereu. Dacă a murit, pentru ce nu mi-a
spus nimeni? Pentru ce nu m-au chemat la înmormântare?
—Te linişteşte, cuconaşule! N-a murit cucoana.
Îmi ridicai capul.
— N-a murit. Doamne sfinte! N-a murit! Dar unde e? E bolnavă în vreun
spital?
— Nu e mai bolnavă decât a fost mai înainte, răspunse cu durere slujnica.
— Dar unde e?
— S-a dus acasă, la părinţii d-sale.
— S-a dus de mult?
— Din săptămâna patimilor.
— Doamne sfinte! Şi mie nu mi-a spus nimeni nimic. Şi când vine?
Slujnica amuţi şi o podidiră lacrimile. “Nu ştiu cuconaşule. Noi suntem slugi şi
robi. Pe noi nimeni nu ne întreabă, nimeni nu ne spune”..
Încă în seara aceea am descoperit un adevăr îngrozitor. Tata sosise cu o femeie
străină, călări amândoi. Femeia era înaltă, voinică, dar nu se putea asemăna cu mama.
Rămase la masă, rămase în casă şi peste noapte şi în zilele următoare.
Tata văzând mirarea mea de moarte mă chemă în odaie şi-mi spuse:
— Ascultă, băiete. Cucoana pe care o vezi stăpână aici e mamă-ta cea nouă.
Cealaltă s-a dus la părinţii ei. N-am mai putut trăi împreună, şi ne-am despărţit. Pe
mama ta de acum o cheamă Elena. Să te porţi cuviincios cu ea.
Nu i-am putut răspunde un singur cuvânt. Îmi părea că s-a deschis pământul
sub mine şi mă înghite. Dar cu mintea încă de atunci am înţeles că aceasta era femeia
pentru care s-a chinuit mama atâţia ani, pentru care o bătea tata.
Şi am priceput, deodată, că viaţa n-are nici un preţ şi că e o povară groaznică
pentru om. Fărădelegea tatii m-a izbit drept în inimă ca un junghier. S-a sfârşit! Nu
mai aveam pentru ce să trăiesc. Dacă viaţa cuprinde aşa fărădelegi, aşa nedreptate, nu
mai am trebuinţă de ea. Şi până atunci am trăit închis în mine, rănit de moarte din
copilărie prin suferinţele mamei. Dar din clipa asta am amuţit de tot.
În ziua următoare am încălecat şi am pornit la părinţii mamei. Cunoşteam
drumul. Am mai fost acolo de două ori. Spre seară am ajuns.
Săraca mama! Era numai umbră. Când m-a văzut, n-a mai putut nici plânge.
— Ai văzut pe năpârca aceea? Nu s-a lăsat până nu mi-a stricat şi casa, după ce
mi-a stricat, de tânără, viaţa.
— Am s-o omor, i-am răspuns eu scurt. Mama scoase un ţipăt de groază.
— Am s-o omor şi pe ea şi pe tata! Se pare că eram cu totul schimbat la faţă şi
la glas. M-au înconjurat deodată şi bunicii.
— Nichifore! Vino-ţi în fire! glăsui moşul.
— Ce vorbe sunt acestea? se uimi bunica. Mama mă privea mereu cu spaimă,
trăgându-se un pas înapoi.
— Am să-i omor pe amândoi, am strigat eu iarăşi. Apoi am leşinat. M-am
trezit întins într-un pat alb. Mama veghea lângă mine.
— Puiul meu! Viaţa mea! strigă ea văzând că deschid ochii.
Apoi, după ce am băut un pahar de lapte, mama începu să-mi povestească.
— Tatăl tău nu e aşa de vinovat pe cât îl crezi. Patru ani a fost bărbatul cel mai
bun din lume. M-a luat din dragoste şi ţinea la mine ca la ochii lui din cap. Era harnic,
plin de iubire şi fericit. Conducea trebile moşiilor, ca un arhanghel. Toată lumea îl
lăuda. Nu bea pe vremea aceea decât ca orice om, când avea oaspeţi... Dar femeia
aceea nu m-a putut suferi pe mine niciodată. Ne cunoşteam din copilărie. A avut trei
bărbaţi până acum. Tatăl tău e al patrulea. Când a văzut cât de bine am nimerit eu în
căsătorie, pizmaşa cea veche, mi—a jurat nenorocirea. Întâi l-a făcut pe tatăl tău beţiv
şi cărţaş, l-a înhăitat cu toate lepădăturile ciocoieşti care trăiesc fără muncă, l-a tras la
păcat apoi, iar pe urmă a început să-l asmută împotriva mea. Mi-l trimitea mereu beat
acasă, şi înfuriat fiindcă neştiind să joace cărţile, şi cum mai era şi ameţit de băutură,
pierdea mereu. Ea e de vină singură pentru tot răul ce l-a adus în casa noastră. Dar nu
e adevărat că ne-am fi despărţit la lege. Când odată beat fiind, mi-a adus-o în casă, eu
am venit aici. Aceasta este despărţirea. Nici nu cred că poate să-i sucească mintea
până într-atâta încât să o ia de nevastă. E din ciocoi, nu din boieri. Un neam prost. Nu
cred s-o sufere prea mult pe lângă el.
— Atunci am s-o ucid numai pe ea, am zis eu.
Mama se înspăimântă din nou.
— Puiul meu! Viaţa mea! Să nu te potriveşti diavolului. Să nu faci una ca asta.
Ucizându-o pe scorpia aceea, m-ai ucide şi pe mine. Căci tu eşti viaţa mea. Pentru
tine am răbdat atâţia ani. Ucigaşul ajunge la ocnă şi când te-aş şti acolo, aş muri şi eu
îndată.
Mă simţeam cu desăvârşire zdrobit şi neputincios. Simţeam că mama avea
45
dreptate. Înţelegeam că-l mai iubea şi acum pe tata. Dar o astfel de viaţă eu nu mai
puteam înţelege. Şi-mi păru lumea şi mai pustie, şi m-am închis în mine ca într-un
mormânt.
De la vârsta de optsprezece ani am început deci să mă gândesc la rostul vieţii.
De atunci îmi ziceam că nu poate să fie Dumnezeu, după ce lasă să se întâmple
lucruri ca acelea din casa noastră.
Am urmat mai departe să citesc ziua şi noaptea, pentru că simţeam că
înebunesc. Mă gândeam mereu la nenorocirea din familia noastră, şi-mi veneau
mereu gănduri ucigaşe. Pentru că nu se împlini ce nădăjduia mama. Spălătura aceea
nu pleca ci-l lua, din an în an, în stăpânire tot mai mare pe tata. Îl ducea unde voia,
numai la căsătorie ba. Când îi pomenea de asta, oricât de beat, căci acum rar mai era
treaz — ridica pumnul să izbească.
Dar până am isprăvit eu cu învăţătura, a vândut două dintre moşii. Datoriile
creşteau, fără supravegherea lui, pământul nu mai aducea venit în punga lui, ci în a
dregătorilor.
Mama îmi spunea uneori:
— Ia tu în mână trebile gospodăreşti. Dar eu nu aveam nici o plăcere să trăiesc,
dar încă să mă apuc de lucru! Ce rost ar avea?
Începui să privesc mai cu multă băgare de seamă în jurul meu. Descopeream,
zi de zi, că cei mai mulţi oameni trăiesc ca nişte mişei: leneşi, beţivi, curvari, hoţi. Şi
mai ales cei mai mari şi mai tari. Cei cari aveau moşii ori slujbe mari. Pretutindeni
era băltoacă.
M-am gândit uneori: Poate asta e viaţa. Aşa trăiesc oamenii. Aşa trebuie să
trăiesc şi eu. Prieteni de seama mea mă luau cu ei la petrecerile lor necurate: băutură
şi femei. Am scuipat după ei şi am plecat. Un glas din mine îmi spunea: ăştia nu sunt
oameni, sunt dobitoace. Tu trebuie să fii un om adevărat!
De atunci am simţit crescând în mine mândria. Da! Aşa cum trăieşte tata, cum
trăiesc prietenii mei, nu se plăteşte să-ţi porţi viaţa. Dar dacă te ridici tu dintre ei, şi
duci o viaţă cu totul alta, o viaţă vrednică de om? Nici atunci nu se plăteşte să
trăieşti?
Şi am început să simt plăcere în a mă deosebi de alţii, în a nu fi ca cei din jurul
meu, în a-i întrece pe toţi cu un alt fel de viaţă.
Am citit şi m-am gândit necurmat. Mă sileam să înfrâng toate pornirile rele din
mine. Dar repede am înţeles că pentru a trăi altfel decât cei din jurual meu este nevoie
să înţeleg rostul meu în lume, dacă este unul. Să pricep cine sunt eu. Altfel simţeam
că o să-mi trag un glonţ, ori să mă spânzur de vreo cracă.
Au trecut ani de cumplită frământare şi de necurmată lenevire. Trăiam la
mama. Acasă nu m-am mai dus din clipa în care tata mi-a spus să-i zic mamă la
spălătura aceea. Mi-era scârbă. Şi-mi era teamă să nu ucid, de când mama îmi spuse
că ar muri şi ea odată cu femeia aceea trimisă de diavolul.
Anii treceau şi tata nu se mai putea dezbăra de ea. Mama auzise de la slugi că
acum o bătea pe aceea mai cumplit decât pe dânsa. Şi că adeseori plângea şi striga să
plece vipera din casă, să-i vină la vatră femeia lui cea adevărată. Dar nimic nu se
schimba. Numai moşiile se înglodau tot mai mult în datorii, cu fiecare an.
Eu iubeam tot ce era frumos în lume, ca şi măicuţa mea: Şi iubeam mai ales pe
oamenii buni, curaţi şi cinstiţi. Voiam să trăiesc ca ei şi să-i întrec, şi totdeauna
izbândeam. Voiam să fiu un om deosebit de ceilalţi, mai presus de toţi, pentru ca
trăind aşa să văd nu are viaţa preţ? Fără să mă luminez în acest lucru, simţeam că nu
mai pot trăi. Aşa de grea îmi era durerea şi nenorocirea pentru mama mea.
Dar cu cât mă gândeam mai mult înţelegeam tot mai bine că viaţa curată,
cinstită, dreaptă, viaţa de jertfă, numai atunci are un înţeles, dacă omul nu e numai
trup, ci şi suflet şi dacă este Dumnezeu. Fără această credinţă simţeam că viaţa curată
e o prostie încă şi mai mare decât cea petrecută în păcat. Şi m-am dus cu toată râvna
să descopăr sufletul nemuritor şi pe Dumnezeu. Am luat la bătaie toate cunoştinţele
din şcoală, am citit sute de cărţi de oameni-învăţaţi. M-am frământat cu gândul ani în
şir. Vedeam legile după care se întâmplă toate în lumea asta, şi în cer între stele, şi pe
pământ. Vedeam şi simţeam frumuseţea lumii şi a vieţii, dar ce era la spatele acestor
legi nu pricepeam.
M-a cuprins atunci o neagră desnădejde. Mi-am zis: Fii bun ori rău, acelaşi
lucru este. Moare şi tâlharul şi sfântul. Poate că tata şi-a ales încă partea cea mai bună
din viaţă. Dacă nu-i suflet nemuritor şi nu este un Dumnezeu în cer, toate sunt
deşertăciuni. Descoperii cu spaimă că nu mai uram pe tata, nici pe femeia aceea, că
nu mai am milă de mama, că nu-mi mai pasă de nimic.
Am îngheţat. Ştiam că nu mai am altceva de făcut, decât să mor. Dar în
îngheţul şi pustiul care m-a cuprins, fără să ştiu cum, aşa precum se arată o stea nouă
din neguri, mi-au venit în minte cuvinte auzite în copilărie depre pustnicii de la
peştera asta. Se vorbea prin sat, printre oameni, că aici la peşteră trăiesc oameni cu
frica lui Dumnezeu, care cunosc înţelepciunea vieţii şi cunosc tainele lumii. Că din
veac în veac s-au păstrat aici adânci învăţături, cari au folosit multor oameni rătăciţi.
Gândul se schimbă în lumină călăuzitoare. Ardea şi lumina cu atât mai vârtos,
cu cât ştiam că drumul la peşteră e cea din urmă nădejde a mea. Am plecat de acasă,
de la mama, fără să-i spun că vin aici... lată, părintele meu, “povestea vieţii mele”,
sfârşi ucenicul cu glasul stins. Nu am povestit toate suferinţele mamei şi toate
umilirile ei. Nici viaţa ticăloasă a tovarăşilor mei. Nici nedreptăţile pe care le-am
văzut în lume. Şi cât am spus, am povestit cu mare silă. E aşa de greu să descoperi
rănile altora. Totuşi cât ţi-am spus, cred că e de ajuns la ceea ce-ţi trebuie d-tale: să
ştii cine sunt. lată am fost un biet tânăr nenorocit. Suferinţa mamei a intrat în inima
mea ca un junghi amar şi veninos, din cea mai fragedă copilărie. Cred că această
suferinţă m-a făcut să mă închid în mine ca într-un mormânt. Din pricina ei am fugit
de toate plăcerile şi bucuriile vieţii. Ea m-a ajutat să mă păstrez curat. Dar tot ea m-a
46
pus să mă frământ cu gândul — din cruda tinereţe — pentru a înţelege rosturile lumii.
Vei înţelege acuma, părintele meu, că după ce aici la peşteră am văzut lumina
adevărului, pentru mine nu mai are rost decât viaţa de aici. În lume nu mai am ce
căuta. Ce am căutat cu înfrigurare n-am descoperit acolo, ci aici. Aici e casa, satul,
moşia mea de aici încolo. De aceea hotărârea mea rămâne nestrămutată. Vreau să-mi
fac jurământul de pustnicie. Te rog din toată inima, moşule, să mi-l primeşti.
Ilarion cel tânăr tăcu şi închise ochii. Pafnutie tăcu mereu, ceasuri de-a-rândul.
După canonul de la miezul nopţii, întrebă:
— Ilarioane, ştii pe dinafară acum rugăciunea Sfântului Efrem Sirul?
— Ştiu, moşule.
— Dacă o stii, e bine. Trebuie să-ţi amintesc însă că cea mai mare umilinţă se
vădeşte în ascultare. Deci tu, dacă ai duhul umilinţii cu adevărat, va trebui să asculţi,
întru toate, de mine.
— Voi asculta şi mai bine decât până acum, părintele meu.
Moşul avu un surâs de tristeţe. El văzu că ucenicul se gândeşte la ascultarea
din pustnicie, dar el, pustnicul se gândea la alta.
— Va trebui să mă asculţi chiar dacă îţi voi cere lucruri pentru tine, şi despre
care vei crede că nu au nici un rost?
— Sunt în drumul ascultării, nu mă voi abate din el, părintele meu.
— Eşti încă fraged şi eşti prea tânăr pentru a face jurământul. Iată eşti plin
mereu numai de dragoste pentru tine.
Ilarion înălţă capul mirat.
— Aşa crede părintele meu?
— Nu cred, aşa este. Tu nu lucrezi nici acum pentru Dumnezeu, ci pentru tine.
Te simţi mulţumit acum aici în munte, şi nu mai vrei să pleci de aici.
— Dar fac aceasta pentru a-i sluji numai lui Dumnezeu. Cred că din dragoste
pentru el.
— Din dragoste pentru el facem lucrurile care-i plac lui, nu care ne plac nouă.
Cine zice că pe Dumnezeu iubeşte, iar pe deaproapele lui îl urăşte, mincinos este,
zice Scriptura. Iară tu, pană acum te iubeşti numai pe tine.
— Nu înţeleg, părintele meu, zise neliniştit Ilarion.
— Vei înţelege îndată. Ce ai spune tu de un om care a găsit o comoară şi o ţine
ascunsă ani de zile, în vreme ce oamenii din jurul lui mor de foame? Cu banii ce-i are
ar putea cumpăra bucate pentru toată lumea. Dar el îi ţine încuiaţi, deşi, găsindu-i, se
poate spune că el i-a primit în dar.
— Aş spune că-i un om zgârcit, că se gândeşte numai la el. Că nu iubeşte pe
Dumnezeu dacă nu iubeşte pe aproapele lui.
— Bun! Aşa este. Dar omul acesta eşti tu, zise pustnicul privind peste capul lui
Ilarion.
— Eu? se miră, tot mai neliniştit ucenicul.
— Tu ai descoperit comoara ce-ţi trebuia. Sau mai bine zis, ţi s-a descoperit în
dar. Ai acum credinţă în suflet, în nemurire şi în Dumnezeu. Dar te-ai hotărât să te
închizi cu comoara asta aici la peşteră şi să o păstrezi numai pentru tine. Aproapele
tău orbecăie încă în întuneric şi în nenorocire, şi tu nu te gândeşti la el, ci numai la
tine. Dar în aproapele e Dumnezeu.
— Şi care este acest aproape?
Pustnicul oftă din adânc, şi după o tăcere îndelungată, cuvântă:
— Tatăl tău şi mama ta. Tu azi eşti numai lumină. El e numai întuneric, iar ea e
numai suferinţă şi desnădejde. Am ascultat cu încordare povestirea ta. E o mare
nenorocire. Dar tu azi eşti dator din dragoste către Dumnezeu să vezi ce se poate face
pentru cei doi nenorociţi.
Ucenicul se albi la faţă, ca peretele. Simţi un junghi la inimă. Era adevărat! El
nu se mai gândea, de mult, nici la tatăl său, nici la mama sa.
— Chiar dacă nu ai avea părinţi, ori avându-i, nu ar fi în nenorocire în care se
află şi încă ai fi dator să te întorci în lume. Tu, după cum am bănuit eu uneori, nu eşti
un om de rând, Ilarioane. Tu ai moşii mari cu sate de rumâni, tu cobori dintr-un neam
cunoscut. Tu eşti din rândul boierilor şi va trebui, când îţi va veni rândul, să-l ajuţi pe
Vodă în cârmuirea ţării. Acum, după ce ai descoperit adevărul, are mai mare nevoie
lumea de tine, decât muntele cu această străveche peşteră. Tu poţi fi de acum folositor
lumii, iar lumea este şi ea a lui Dumnezeu, ca şi muntele.
Ucenicul amuţise ascultându-l. Cufundat în grea întristare, privea în pământ:
— Nu e plăcut lui Dumnezeu — continuă pustnicul, — să se incuie în
singurătate cine poate fi altora folositor. Aici e bine să se zăvorească numai oameni
fără nici un preţ deosebit, cum sunt eu. Dacă eu sau altul ca mine părăsim lumea,
nimeni nu suferă ceva. Lipsa noastră nu se cunoaşte. Cum? În locul meu n-au aflat
păcurarii la repezeală alt cioban? Dar acasă fraţii se vor fi bucurând, nemaitrebuind să
împartă sfoara de moşie părintească cu mine. Dar oameni de seama ta nu trebuie să
rămână în munte şi rareori au rămas, şi chiar atunci după ce şi-au făcut datoria în
lume, între oameni. La bătrâneţe nu la tinereţe, ca tine, fiule.
În loc de răspuns, din ochii lui Ilarion începură a curge lacrimi.
Pafnutie suspină, simţind cum i se strânge inima.
— Şi mie îmi vine greu să ne despărţim Ilarioane. Mă lăsasem şi eu dus de
aripile unei dorinţe: peste un an, doi să te hirotoneşti, cărturar cum eşti, să facem un
schit lângă peşteră, şi să slujeşti aici sfânta Liturghie, iar eu să cânt în strană. Mă
gândeam şi visam la această bucurie. Dar ea pe cine ar fi mulţumit? Pe mine şi pe
tine. Doi oameni. Mă gândeam la un lucru pentru mine. Dar Dumnezeu îl cere acolo
unde poţi lucra pentru sute şi mii de fii ai lui.
Printre lacrimi ucenicul birui să spună:
— Deci mă alungi de lângă tine, părintele meu. Eu eram la odihnă bună în
ţarcul acesta, şi d-ta vreai să mă trimiţi iar în slobozenia lumii de care am fugit.
47
 Pomenind de ţarc şi de hodină, pustnicului îi veni numaidecât în minte visul lui
cu cerbul pe care nu-l putu scoate din ţarc deschizându-i uşa. Se minună în sufletul
lui şi fu cuprins de frică. Îşi zicea mereu: “E aşa cum am visat! Aşa se întâmplă
lucrurile!”.
— Nici eu nu te alung de aici, fiule, nici altcineva. Ci Dumnezeu te cheamă la
datorie, şi umilinţa te îndeamnă la supunere. Rămânând aici tu ai urma să trăieşti şi să
te rogi pentru tine. Dumnezeu te cheamă să lucrezi pentru alţii. Te cheamă la o
datorie cu mult mai mare şi mai greu de îndeplinit, tocmai fiindcă eşti mai bine
înzestrat decât alţii, şi pentru că te iubeşte şi voieşte să te ducă la mai mare
desăvârşire.
— Dar cel mai mare bine ce-l pot face părinţilor şi altora, îl pot face mai uşor
şi mai bine de aici, moşule. Mă voi ruga necurmat pentru ei, mă voi ruga şi pentru
lumea întreagă. Ce ajutor mai mare le-aş putea da eu, decât rugăciunea?
— Este un lucru mai mare, mai sfânt înaintea lui Dumnezeu şi mai folositor
decât rugăciunea, Ilarioane.
— Este? Şi care e acela?
— Fapta, truda pentru deaproapele. Lupta de a-i face mai buni, de a le ajuta să
cunoască adevărul şi să ţină poruncile. La judecata din urmă Dumnezeu nu te va
întreba cât te-ai gândit, cât te-ai rugat, ci îţi va cere socoteala de ceea ce ai făcut
pentru deaproapele. Ştii cum spune însuşi Fiul lui Dumnezeu, în sfânta Evanghelie:
“Veniţi, blagosloviţii părintelui meu, de moşteniţi fericirea cea de veci, că am fost
flămând şi mi-aţi dat de mâncare; am fost însetoşat şi mi-aţi dat de băut; gol am fost
şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi cercetat; în temniţă şi aţi venit la mine”. Iar cei
drepţi vor răspunde: “Doamne, când te-am văzut flămând şi ţi-am dat să mănânci” şi
celelaite, şi Domnul le va răspunde: “Tot ce aţi făcut unuia din cei mici, întru numele
meu, Mie mi-aţi făcut”. Iată, deci, că Dumnezeu chemându-te în lume, te cheamă să
lucrezi numai pentru el, nu pentru tine. Aici în munte ai văzut cât e de greu să lucrezi
numai pentru Domnul. Mereu te întâlneşti pe tine, şi lucrezi pentru tine. Dar ieşind în
lume, unde te aşteaptă sute şi mii de fraţi, vei lucra pentru ei întru numele Domnului.
Ai cu ce, ai avere, ai minte şi învăţătură, ai acum şi credinţă. Pasă şi fă-ţi datoria.
— O să cad iar în pustiul din care m-am smuls, părintele meu. Oamenii, îi
cunosc eu, nu se vor îndrepta la cuvântul meu.
— Hm! Iar începutul mândriei! Dar înţelege, Ilarioane, că tu nu mai trebuie să
te gândeşti la nimic pe lume, decât la un singur lucru: să faci bine aproapelui, fără
deosebire dacă e bun sau dacă e rău. Întoarcerea celui rău nu e treaba ta, ci a lui
Dumnezeu. Tu să înveţi, să sfătuieşti, să saturi pe flămânzi, să îmbraci pe cei goi, fără
a-i întreba dacă sunt buni sau răi. E destul să ştii că sunt fraţii tăi, şi că tot ce faci
pentru ei, nu faci în numele tău, ci în numele Mântuitorului.
— Dar întors în lume, o să cad din nou în toate ispitele de mai înainte. Nu sunt
încă aşa de tare ca să nu mă pot înneca între valuri. Mi-e frică, părintele meu, zise
Ilarion cel tânăr izbucnind din nou în lacrimi. Sunt un lujer abia crescut din tulpina
Domnului. Lasă-mă aici să ajung stejar vârtos, şi voi pleca apoi.
— Temerea ta e zadarnică, fiule. Ispita te poate ajunge, cum ştii, şi aici ca şi în
lume. Şi aici te poţi frânge. Dar nu este leac mai tare împotriva ispitei decât
închinându-ţi toată viaţa ta altora.
De astfel de oameni fuge mai tare necuratul decât de postelnici şi de cei ce se
roagă ziua şi noaptea, cum facem noi aici la munte. Tu, Ilarioane, trebuie să-ţi mai
aduci aminte că te cheamă Nichifor Preda. Că moşii şi strămoşii tăi au luptat pentru
ţară, au fost sfetnici ai Voivozilor şi au ridicat biserici de închinare. Neamul tău este
unul care s-a deosebit prin fapte bune. Ce s-ar întâmpla dacă toţi cari au un cap, au
avere, au cunoştinţe frumoase, şi mai ales au inima curată şi sunt cinstitori ai legii, ar
părăsi moşia şi s-ar adăposti la munte, pentnu că le-ar fi mai uşor să rămână cinstitori
ai Domnului? Ţara, moşia cea mare, ar rămâne pe mâna oamenilor răi. Şi tu ştii, fiule,
pentru Ţara asta a Românilor, câţi inşi, şi-au pus viaţa, slujind-o, de la începutu-i
până azi? Noi, cei de-acum, trebuie să o lăsăm moştenire celor ce vor veni după noi.
Toţi cei buni şi pricepuţi trebuie să se înjuge şi să tragă unde e mai greu: la rudă..
Ilarion cel bătrân îmi povestea că, după vorbe rămase din vremuri vechi, aici la
peşteră, în vreme de cumpănă, săreau şi sihaştrii şi pustnicii care nu erau hirotoniţi, să
apere moşia, îndată ce zvonul primejdiei pătrundea până în creierii munţilor.
— Nu se vorbea de războaie, moşule, câtă vreme am fost în lume, zise
ucenicul, mai încercând să-l birue pe bătrân.
— Nu se vorbea atunci, dar nimeni nu poate şti ce aduce ziua de mâine. Mai
ales peste acest pământ românesc, viforul a venit totdeauna după legea lui: când
nimeni nu-l aştepta. Dar dacă e pace, de oameni ca tine are nevoie moşia. Căci pentru
a birui în primejdii, ţara trebuie să fie tare în vreme de pace. Atunci îşi adună ea
puterile. Ilarion cel bătrân, de la care ştiu toate câte ţi le-am spus, zice că ţara atunci e
tare când familia e cinstită, dregătorii temători de Dumnezeu şi de Vodă, lucrând cu
dreptate, iar prostimea ascultătoare şi harnică. Pentru toate acestea va trebui să lupţi,
după ce te vei întoarce în lume.
Ucenicul, după ce-i trecu întâia durere, începu în fel şi chip să-i dovedească lui
Pafnutie că locul lui e aici la peşteră, că Dumnezeu l-a adus aici, şi că e nevoie,
pentru mântuirea sufletului său, să rămână la peşteră.
Pafnutie îl luă atunci de mână şi-l duse la schimnicul Nectarie. “Să ascultăm,
fiule, şi cuvântul unuia care e şi mai înţelept decât noi amândoi”, îi zise el pornind pe
poteca cunoscută. “Tu îmi făgăduiseşi ascultare chiar de-ţi voiu cere lucruri neplăcute
pentru tine. Şi acum văd cu mirare că nu voieşti să ieşi din ţarcul tău.
— Nu din neascultare şi din mândrie, părintele meu. Ci pentru că mi-e aşa de
frică să mă întorc în lume. Şi pentru că mai cred că fapta ce aş putea-o face în lume,
nu va ajunge nici odată cu ceea ce ar putea face Dumnezeu dacă mă voi ruga lui din
tot sufletul.
48
 Pe drum nu-şi mai spuseră nici un cuvânt, cufundat fiecare in gândurile lui.
Cuviosul părinte Nectarie porunci să audă şi el istoria lui Ilarion cel tânăr. În
vreme ce Nectarie asculta nemişcat, numai din vreme în vreme i se îmburzoia şi i se
ridica sprânceana stângă.
După isprăvirea istorisirii Ilarion ţinu să-şi arate din nou credinţa că prin
rugăciune va putea face mai mult bine, decât întorcându-se in lume.
— Ascultă, tinere, începu Nectarie, ce ţi-oi spune acum eu. Se găseşte în vieţile
sfinţiIor, nu-i de la mine. Trăia odată un sfânt părinte dintre cei vechi, din a doua sută
de ani a creştinătăţii, care punea preţ mare pe rugăciune. Se ruga ziua şi noaptea, şi nu
afla loc destul de retras şi liniştit în care să se poată ruga după cum îl îndemna
sufletul. Se retrase din lume, unde fusese păstor al sufletelor, într-o mânăstire. În
lume veneau oamenii necăjiţi, când unul când altul, să-i ceară un sfat, un ajutor, ori să
se spovedească. Nu avea liniştea şi pacea cerută pentru rugăciune. Când era mai
cufundat cu mintea în lucrurile Domnului, veneau pe capul lui grijile omului. Era
mereu tulburat şi nemulţumit, şi se retrase înttr-o mânăstire. Dar aici erau fraţii,
călugării, canoanele, slujbele, care nu-l lăsau să se roage cum i-ar fi plăcut lui. Atunci
părăsi mânăstirea şi după un drum de o jumătate de an ajunse în pustia pe care o
căuta. Ţipenie de om sau de altă vietate nu se pomenea. Liniştea stăpânea deplin şi el
putu, în sfârşit, să se roage după pofta inimii sale.
Trecu un an, trecură doi, trecură zece. Pustnicul nu mai dorea nimic de la
Dumnezeu, ci numai să nu se strice liniştea ce-l înconjura. Se ruga frumos, smerit, cu
căldură. Se punea ca o pulbere de lumină deasupra cortului în care se ruga el. Sfântul
era încredinţat că ceea ce făcea el era lucrul cel mai plăcut lui Dumnezeu; căci nu se
mai gândea la nimic din lucrurile lumii, ci numai la Dumnezeu. Se uitase cu totul pe
sine.
Ci într-o noapte avu o vedenie pe care o scrise el însuşi în carte, mai târziu, aşa
că ajunse povestirea până la noi. Ostenit de rugăciune îndelungată, aţipi, şi în vis i se
arătă Mântuitorul, îmbrăcat în haină mohorâtă, ca în drumul de la Irod la Pilat, în
vremea patimilor.
— Isaie! îl strigă pe nume.
— Aici sunt, Doamne! răspunse el plin de spaimă.
— Te rogi cu multă râvnă şi rugăciunea ta e bună. Dar eşti în rătăcire: nu ţi-ai
ales calea cea mai bună, fugind de lume. Este un om, care nici nu se gândeşte la
sfinţenia vieţii, şi totuşi se roagă mai frumos şi cu mai multă putere decât tine. Şi e un
om neînvăţat. Vino să ţi-l arăt.
Lui Isaia nu-i veni la socoteală că este cineva care se roagă mai bine decât el,
şi voi să-l vadă pe omul acesta. Va învăţa de la el altă cale mai bună. Se porni deci pe
urma Domnului, şi nici nu ştie cum, ajunse într-un oraş mare, pe când se făcea ziuă.
Trecură pe uliţi largi şi lungi, pe marginea cărora dormeau palatele bogaţilor. Domnul
îl duse tot mai departe, până la marginea cetăţii unde se împleteau uliţi strâmbe,
străjuite de case mici, dărăpănate, unele aproape numai bordeie şi colibe. Înaintea
uneia din aceste case sărace, sub un nuc bătrân, şedea pe un scăunel cu trei picioare
un om ca de patruzeci de ani, cu şorţ înainte, şi cosea ciubote sparte, în vreme ce
cânta încet, să se audă numai el, un cântec despre un păstor rătăcit în munţi.
— Aşază-te şi tu sub nuc, Isaie şi stai aici până la miezul nopţii. Nimeni nu te
va vedea. Tu însă vei putea lua în seamă cum se roagă acest fiu al meu Nicodim, mai
bine decât tine şi să înveţi a-l urma pe dânsul care e mai priceput decât tine.
Sfântul a ascultat porunca Domnului, care în clipa aceea s-a făcut nevăzut.
Isaia privea munca harnică a omului, care nu contenea nici o clipă, în vreme ce
cânta uşurel. Era un ciubotar cu faţa smeadă, cu dungi de-a-lungul obrazului, cu ochii
buni şi veseli. Sfântul gândea: ce voi învăţa de la acest om sărman?
Băgă de seamă că ciobotarul trăgea din când în când cu urechea spre casa
dărăpănată de la spatele lui, în vreme ce mâinile harnice nu se opreau o clipă. Era de
dimineaţă, numai rândunicile se treziră şi începură să se ţese prin aerul limpede. Nici
un alt muritor nu se vedea prin curţi, pe uliţi.
Isaia îl urmărea cum lucrează şi-i asculta cu băgare de seamă cântecul. Poate
se ruga cântând? Dar în cântec nu era vorba de cer ori de Dumnezeu, ci despre
păstorul rătăcit în munte, despre frumuseţea codrului şi murmurul pâraelor limpezi.
Cântecul slăvea firea şi lupta păstorului cu locurile grele din munte.
Aşteptă până răsări soarele. Atunci văzu că ciobotarul îşi lasă lucrul şi se ridică
în picioare.
— Aha! Acum începe rugăciunea, zise Isaia, să fiu cu băgare de seamă.
Dar spre mirarea lui văzu că omul, după ce s-a ridicat şi a făcut o cruce largă,
plecând capul spre răsărit, şade îndată pe scaunul său cu trei picioare, şi cârpeşte mai
departe, murmurând cântecul de mai înainte.
Când fu soarele de-o suliţă pe cer în casă se auzi mişcare, şi maistorul îşi lăsă
numaidecât lucrul şi intră înăuntru. I se trezeau pe rând cei şase copii, căscând, cu
ochii somnoroşi. Ciobotarul făcu semn celor mai mari, care ieşiră îndată în curte, şi
începură să se spele la fântână. Pe cel mai mic, numai de doi ani, îl spălă el, cu toate
împotrivirile copilului la apa rece. Apoi aprinse repede focul, încălzi lapte, şi le dădu
să mănânce cu pâine, după ce fiecare îşi făcu mai întâi cruce.
— Puţină rugăciune, după câte văd, îşi zise sfântul. Ce pot eu învăţa de la omul
acesta? Se pare că nici nu ştie vreo rugăciune.
După ce mâncară, cei doi mai mărişoni, o fată şi un fecior, începură să spele
vasele, alţi doi care veneau cu vărsta după ei, luară mătura, deschiseră fereştile mici,
şi începură să măture. Cei mai mici se cuibăriră lângă tatăl lor, şi-şi aflară jocurile.
Omul începu să lucreze iar, cântându-şi acum mai tare cântecul său.
Isaia se întristă:
— Se vede că nu-i femeie la casă. Copiii sunt orfani, dar uite cum se pricep la
toate, cât sunt de mici.
49
 Nimic deosebit nu mai descoperi sfântul afară de munca tuturora şi jocul celor Ucenicul îngălbeni.
doi mai puţin mărişori. Înainte de amiază cu vreun ceas, ciobotarul îşi lăsă iarăşi — Tata?
lucrul, şi intră în casă. Focul era aţâţat din nou, acum de fetiţa cea mai mare. Tatăl se — Da, tatăl tău. Se arată la carte ca o rană. A păţit ceva. Ilarion cel tânăr sări ca
apucă de pregătirea prânzului, învăţând mereu pe cei mai mari cum să cureţe şi să muşcat de şarpe. Ca un muget îi ieşi din piept.
aleagă zarzavatul, câtă grăsime să pună în cratiţă, şi toate cele cuvenite pentru a găti — Moare? întrebă el înspăimântat.
un prânz bun. Când fură toate gata, puseră mâncarea pe o masă lungă, îşi făcură iar — Asta numai Dumnezeu o ştie. Dar tu te grăbeşte. Acest Pafnutie ce ţi-a fost
cu toţii cruce şi mâncară. ca un tată, îţi va arăta drumul să nu-l mai rătăceşti; îţi va pune în straiţă o roată de
Din ciorba de cartofi mai rămase o strachină bună. Mai rămaseră şi câteva felii mămăligă şi o mână de brânză. Dacă nu mai aveţi, vă dau eu.
de pâine. Nichifor Preda nu mai avu nevoie de niciun îndemn pentru a porni la drum.
Isaia văzu că cei doi copii mai mari, fără nici o altă poruncă, luară ce-a rămas Uită într-o clipă toată ucenicia lui, şi nu-l mai vedea decât pe părintele său rănit. Îi
de la masă, şi luând de mână şi pe cei doi mai mici, se pierdură pe uliţele strâmbe, şi părea că-i aude glasul de durere în depărtare. Pafnutie abia se ţinea după el.
intrară într-o colibă. Pe pat zăcea o bătrână bolnavă. Ochii ei se luminară când văzu — A ieşit cerbul de bună voie din ţarc, îşi zise bătrânul, gândindu-se la visul
copiii, şi întinse mâna după bucate. lui.
După ce mâncă, fetiţa cea mai mare deretecă prin casă, mătură, puse lângă
patul bătrânei un ulcior cu apă, şi apoi porniră, luându-şi ziua bună.
— Mergeţi cu Dumnezeu, puişorii bunicii. Sfântul lsaia întrebă prin vecini
dacă bătrâna e bunica copiilor.
— Nu. Nu le este rudenie. Dar ciobotarul a aflat-o odată mai moartă de foame,
şi de atunci îi trimite de mâncare.
— E de multă vreme văduv ciobotarul?
— De trei ani. De la naşterea celui din urmă copil.
Veni din nou sub nuc, şi urmări tot ce făcură copiii şi maistrul până seara.
Omul munci vesel, uneori dădea câte-o îndrumare copiilor. Băiatul cel mai mare
învăţa meseria pe lângă el. Seara găti cu copiii în jurul lui, cina. Mâncară, după ce
ziseră acum cu toţii “Tatăl Nostru”; copiii se culcară, iar ciobotarul ieşi iar la
scăunelul şi la ciubotele lui, şi la lumina unui opaiţ, lucră până la miezul nopţii, când
se duse şi el la culcare.
Domnul i se arătă atunci iar lui Isaia şi-i zise: “Iată care e cea mai primită
rugăciune înaintea mea, şi mai folositoare omului. Lasă pustia, vino între oameni şi
fă-te sluga lor”.
Sfântul se trezi din vis înfricat. După ce se gândi adânc asupra înţelesului
acelei vedenii, simţi că greşise drumul rugăciunii şi că cea mai bună şi mai tare
rugăciune e lucrul făcut cu veselie pentru ai tăi şi pentru alţii.
Schimnicul Nectarie tăcu, înălţând din sprânceana stângă.
Ilarion se simţea trist. Înţelegea că şi porunca lui Nectarie era să se întoarcă în
lume.
Schimnicul intră în schit, deschise cărţi groase, cercetă cu băgare de seamă şi
veni ca o furtună.
— Dacă n-ar fi nici o pricină care-ţi porunceşte să te întorci, tot ar trebui să
pleci numaidecât. Părintele tău e bolnav greu.

50
 Xl
CUM A AJUNS NICHIFOR PREDA
SĂ-L CHEME IARĂŞI ILARION
Povestirea din această carte e făcută pe urmele unor vechi însemnări, aflate
pe foile mucegăite ale unei bucoavne groase dintr-o sfântă mănăstire. Cartea poate
avea trei sute de ani. Foile tipărite sunt în limba slovenească, iar cele netipărite, de
la sfârşitul cărţii, poartă însemnări în graiul nostru. Sunt multe şi felurite însemnări,
despre ani de foamete şi prăpăd de ape, despre năvăliri de turci şi tătari, despre
războaie pe care le-au bătut Domnii Moldovei, despre cutremure de pământ. Dar
cea mai lungă însemnare vorbeşte despre pustnicul Pafnutie şi ucenicul său Ilarion.
Şi la sfârşit se arată cum acest ucenic Ilarion, întors în lume în puterea bărbăţiei, a
venit iar şi s-a aşezat la acea Sf. Mănăstire, ca monah, făcându-i danii multe, şi
fiind el acum, cunoscut cu numele de Ilarion Ciungul. Iată cum s-a întâmplat.
După ce a auzit vestea că părintele său e rănit şi pe patul de moarte, a lăsat
muntele, călăuzit de Pustnicul Pafnutie până la drum deschis şi de acolo a luat-o la
fugă. Îl tăia cu cuţite ascuţite gândul că vreme de doi ani nu s-a mai gândit nici la
mamă-sa, nici la tatăl său. Şi alergând se jură să se canonisească toată viaţa pentru
această uitare.
Acasă, tatăl său zăcea pe patul de moarte. Preotul îl spovedi şi-l împărtăşi cu
cele sfinte, după ce a fost iertat şi s-a împăcat cu soţia, mama lui Nichifor. Ea era
acolo, lângă patul suferinţelor, dar era aşa de copleşită de durere, încât nici nu-l
cunoscu pe Nichifor.
Rana i-o făcuse boierului spălătura care-i stricase casa. Îl înjunghie cu un
cuţit, când el încercă să o alunge de la casa lui. Nimeni nu ştia unde s-a dus, după
înjunghiere, femeia aceea. N-o mai văzu nimeni.
Nichifor, vreme de două luni, n-a avut somn, până nu l-a văzut pe tatăl său în
picioare. A adus doctori vestiţi de la Iaşi, ba chiar şi din ţara leşească.
Tatăl său, când s-a sculat mai întâi în picioare l-a îmbrăţişat, a început să
plângă cu hohote. Plângea şi mamă-sa alături.
El se rugă de iertare pentru fapta lui nesocotită de a pleca de acasă fără să le
spună un cuvânt. Le povesti cu de-amănuntul ce l-a îndemnat să fugă de acasă.
Spuse lucruri dureroase pentru tatăl său. Cum era un om care nu putea minţi, tatăl
său auzi toate învinuirile grele ce se ridicau asupra lui din nenorocirile băiatului. Le
auzea şi le purta însă cu uşurinţă, pentru că, de la rănirea lui, se gândi el însuşi la
fărădelegile în care a trăit, şi simţise mare părere de rău şi înfrângere, pocăindu-se.
După cum îi spusese soţiei, aşa-i spunea acum fiului. “Eu, da, eu v-am alungat pe
amândoi. Rogu-vă de iertare”.
Îşi luă canon straşnic pentru toată viaţa ce-o mai avea de trăit; să ajune de cu
seara, toate Vinerile şi Miercurile de peste an, să nu mai pună în gura lui băutură
beţivă, să nu mai joace cărţi, să se desbare de toate prieteniile lui vechi.
Ilarion cel tănăr se ruga în toată ziua pentru el, să-i întărească Dumnezeu
voinţa, se ruga şi mamă-sa.
Şi rugăciunile lor fură auzite.
Boierul îşi veni în fire şi se apucă din nou de gospodăritul moşiilor sale.
Mâna lui dreaptă era acum Nichifor. În câţiva ani scăpară de datorii şi cumpărară şi
cele două moşii vândute.
Mama lui Nichifor întineri, şi îşi uitase, ca şi când le-ar fi înecat în apă, toate
suferinţele din anii de groază.
Amândoi părinţii erau fericiţi văzând hărnicia lui Nichifor. Două lucruri însă,
nu înţelegeau: feciorul lor nu voia să se însoare, şi toată vremea slobodă ce o avea o
petrecea prin satele de pe moşii, cercetând pe săraci şi pe bolnavi, şi ducându-le
ajutoare.
La sfatul lui, boierul aduse multe îmbunătăţiri pentru sătenii de pe moşiile
sale. Sărăcia şi suferinţa îşi adunară calabalâcul şi plecară pe locuri pustii. În scurtă
vreme mama lui Nichifor îl însoţea la casele bolnavilor şi ale săracilor.
Se duse vestea de schimbările făcute pe moşiile lui Preda până la scaunul
Domniei, şi Vodă dori să cunoască numaidecât pe tânărul de care vorbea acum ţara
întreagă.
Nichifor Preda ajunse, în grabă, între boierii de frunte. Vodă îl ţinu la curte,
să-i fie mâna dreaptă mai ales la judecarea jalbelor şi la slujirea dreptăţii. Se mira şi
de cunoştinţele lui şi de simţul său de dreptate.
Un lucru nu înţelegea acum nici Vodă: deşi trecuse de treizeci de ani,
Nichifor nu voia să se însoare. Vodă îi vorbea când despre o fată de boieri mari,
când despre alta. Dar Nichifor clătina din cap.
— Nu mă însor, Măria Ta.
— Poate ţi-a sucit mintea pustnicul la peştera căruia ai trăit doi ani? Cum?
Boier de mare viţă, cu atâtea moşii, singurul la părinţi, vrei să-ţi rămână neamul
fără urmaşi?
— Măria Ta, cine are muiere trebuie să trăiască pentru muiere, şi să se poarte
aşa ca să-i placă muierii. Cine e singur poate trăi să facă bine altora, să slujească
Ţării, să-l slujească pe Dumnezeu.
Vodă se miră de asemenea cuvânt şi rămase pe gânduri. Trecură ani de cănd
Nichifor era în slujba sa, şi vedea cu ochii câte lucruri se schimbară în vremea asta
din rele în bune. Birurile se micşorară, şi totuşi vistieria Ţării era mai plină ca
niciodată. Moravurile boierilor se îmblânziră pe la toate moşiile. Nimeni nu mai
cuteza să răpească avutul altuia. Uneltirile de la Curte încetară, fiindcă cei prinşi cu
ele erau pedepsiţi fără cruţare. Nu mai erau hoţi la drumul mare. Nichifor Preda
luase în mână toate dregătoriile cele mari. Fără de el, la porunca lui Vodă, nu se mai
51
făcea nimic.
De trei ori pe an, la praznicile împărăteşti, Nichifor se ducea să-şi vadă
părinţii şi să se bucure împreună.
Toată lumea se mira de curăţia vieţii lui Nichifor, de umilinţa, de cinstea, de
dreptatea lui. Nimeni, afară de un călugăr bătrân de la curte, nu ştia cum
priveghează tânărul boier nopţile, rugându-se cu mare evlavie.
Dar trecură ani şi nici o taină, între oameni, nu rămâne nedescoperită. Află şi
Vodă, aflară şi alţii, află Ţara întreagă ce viaţă de creştin duce tânărul boier Preda.
Şi lumea, în frunte cu Vodă, nu numai îl cinstea, dar parcă se şi temeau de el cu
toţii.
Aşa trăi la curte, făcând binele şi oprind pe alţii să facă răul, până la vârsta de
cincizeci de ani. Atunci porni din răsărit un pârjol al tătarilor, şi Nichifor sări, cu
cele dintâi cete de călăreţi, la hotare. Păgânii fură biruiţi în cele din urmă, deşi
năvăliră câtă frunză, câtă iarbă, dar Nichifor Preda se întoarse fără braţul drept. În
aceeaşi vreme, îi muriră amândoi părinţii într-o molimă de lingoare.
Nichifor Preda nu păru întristat de nimic, ci părea mai vârtos că se bucură şi
se luminează.
Vodă cel bătrân murise, iar fiul lui îl slobozi, la cererea acestuia, pe Nichifor
din slujbă.
— Ciung cum sunt, şi de aici încolo şi bătrân, de ce folos aş mai putea să fiu
aici, Măria Ta?
Vodă cel tânâr îi dădu slobozenie să plece. Ba parcă se simţea chiar uşurat
dintr-o parte: prea era la curte o viaţă de mănăstire. Cine mai cuteza să facă
petreceri care să ţină cu zilele?
Abia după ce a plecat se văzu că îşi câştigase mulţi duşmani. Toţi răsuflau
uşuraţi că au scăpat de “călugărul acela”.
Nichifor Preda vându o moşie şi luă bani frumoşi pe ea. Pe celelalte le
împărţi în fâşii şi le dădu ţăranilor.
— Oameni buni, le zise el, eu plec departe şi nu ştiu când voi veni, dacă voi
mai veni. Nu am pe nimeni să îngrijească de moşii. De aceea vi le-am împărţit
vouă. Să le lucraţi ca pe ale voastre. La curte n-aveţi să daţi nimic, câtă vreme eu
voi fi dus. Numai o datorie vă las şi vă leg cu sufletul să n-o uitaţi. Din roada
voastră de pe aceste moşii fiecare să dea o măsură pentru săracii şi bolnavii din sat.
Asta să rămână lege în veci, şi cine nu va ţine-o să ştie că bine nu se va alege de el.
Am făcut şi hârtii de danie pentru fiecare din voi, când s-ar întâmpla să nu mă mai
întorc.
Nichifor Preda după ce cuvântă aşa aşeză în sân banii de pe o moşie, şi luă
drumul muntelui.
Se scurseră douăzeci şi şapte de ani de când nu mai făcu acest drum, dar îl
cunoştea ca şi când numai ieri ar fi alergat pe el în goană la patul de suferinţă al
tatălui său. De altfel nici într-un an nu-şi uită pustnicul de la peşteră. Trimitea, prin
ai lui, sacul de făină şi burduful de brânză la peşteră. Trimitea şi desaga cu fasole.
Ba nu-şi uită nici de schimnicul ieromonah Nectarie. Acestuia îi trimitea şi câte un
butoiaş cu vin, să aibă pentru sfânta Liturghie.
Dar la peşteră nu mai află pe Pafnutie. Alt pustnic îi ţinea locul. Acesta-i
arătă locul unde-l îngropase înainte cu zece ani.
Poposi aici câteva zile, se duse până la râpa canonului celui mare, bătu
metanii şi se rugă. Apoi porni la schit să-l vadă pe ieromonahul Nectarie şi să i se
spovedească.
Dar nu-l mai află nici pe bătrânul acela încruntat. Se coborâse înainte cu
cincisprezece ani în pământ, să mai ridice şi acolo din sprânceana de la ochiul
stâng.
La schit erau acum doi călugări, care aveau mare mâncărime de limbă. Voiau
să ştie dacă el era boierul cel mare, pe care-l blagoslovea o ţară, şi care fusese mai
de mult ucenic la pustnicul Pafnutie. Şi dacă e dânsul pentru ce s-a întors iarăşi la
munte?
Nichifor îi lăsă a întreba şi le răspunse în puţine vorbe. Apoi se întoarse iarăşi
la peşteră. Pustnicul de aici era bolnăvicios şi noaptea gemea mereu. Nu mai simţi
tragere să rămână aici. Aşa, coborâ în vale şi căută până află mănăstirea asta de
călugări, unde se păstra cartea cea bătrână, în care cineva, mai târziu, făcu
însemnările despre Pustnicul Pafnutie şi ucenicul său Ilarion, şi cum acest ucenic a
fost monah aici cu numele de Ilarion Ciungul.
Iată acum însemnările despre Ilarion Ciungul.
În seara zilei de Cuvioasa Paraschiva bătu la poartă un drumeţ ostenit, şi ceru
sălaş. El se puse în rând cu monahii şi venea la toate canoanele mănăstirii şi toţi
fraţii se mirau cum ştie rânduielile. Numai la metanie nu se pleca să dea cu fruntea
de pământ şi atunci văzură fraţii că-i lipseşte braţul drept, de sub umăr. Rămase o
zi, rămase zece, şi monahii nu ştiau nici cine este, nici ce are de gând. La întrebarea
stareţului străinul scoase punga şi vărsă aurul pe masă, scuturând din mâna stăngă.
— Prea cuvioase părinte, zise el, eu fac acest dar sfintei Mănăstiri. Nu te
speria, nu sunt bani de furat. Am vândut o moşie a mea moştenită din strămoşi, şi
vreau să-mi plătesc traiul meu cât voi mai fi la acest adăpost al lui Dumnezeu. Căci
eu de lucrat, cu o mână, nu voi putea şi aşa de folos nu vă voiu fi. Muiere n-am şi
n-am avut. Şi vroiesc să trăiesc aici, între fraţi, şi să-l slujesc cum voi putea pe
Stăpânul cerului şi al pământului.
Stareţul, mirat foarte îi duse în chilie, apoi adună sobor şi se sfătuiră ce să
facă. Unii ziceau că-i trimis de Dumnezeu, alţii că-i de Celălalt, să-i ispitească cu
aurul. După mult sfat hotărâră să ridice o biserică nouă cu aurul străinului. Cea
veche era prea mică şi crăpată. “Dacă zidul la temeiuri nu se va surpa, va fi semn că
omul e trimis de la Dumnezeu şi că banii sunt curaţi. Dacă nu, omul va fi poftit să
52
plece cu banii lui cu tot”.
Sfatul a fost aflat de bun, şi peste o săptămână veniră meşterii. Străinul îşi
vedea de canon şi de rugăciune şi cutremura pe toţi cu evlavia lui. Zidul creştea
frumos, şi fraţii se bucurară.
— Rămăi cu noi, străine, îi zise stareţul. Cu banii tăi clădim o biserică nouă.
Dar cum ţi-e numele?
— Ilarion mă numesc, cuvioase Părinte.
— Şi unde ţi-ai pierdut braţul drept?
— A vrut Dumnezeu aşa.
— Bine. Intră în rândul fraţilor. Monahii îl numiră Ilarion Ciungul, că era
ciung. Şi, cu cât treceau zilele, se mirau tot mai mult de evlavia şi umilinţa lui.
Rugă pe stareţ să facă o slujbă pentru hodina părinţilor săi.
— Se va putea să se slujească o liturghie în fiecare an, în ziua asta? întrebă el
pe stareţ.
— Dacă e voia şi rânduiala ta, se poate. Ai făcut o danie mare.
— Şi după ce voi muri eu, să fiu şi eu pomenit alături de ei.
— Vom face pisanie, şi aşa va fi. — Mai multe despre sine n-a pomenit acel
Ilarion Ciungul. Ci, după un an, un frate care a adunat milă prin ţară, s-a înapoiat cu
spaimă mare. A intrat la stareţ cu răsuflarea oprită:
— Ştii Prea cuvioşia ta pe cine ai primit între monahi? Ştii cine este Ilarion
Ciungul?
— Din neam boieresc trebuie să fie, şi dintre creştini evlavioşi, dacă a făcut o
danie ca asta, şi dacă a fugit de lume.
— E Nichifor Preda, preacuvioase.
— Sfetnicul lui Vodă?
— Mâna lui dreaptă.
Toată mănăstirea se înspăimântă. Îi sosise vestea până aici, de mulţi ani.
Toată lumea îl lăuda, dar se şi temea de el.
Nici stareţul, nici alt monah nu cuteză să-l întrebe dacă el era cu adevărat
Nichifor Preda. Dar cu toţii simţiră că, pe lângă Dumnezeu, mai este acum cineva
care priveghează la viaţa lor. Cei cari erau aplecaţi la patima vinului împuţinară
mereu măsura, pâna ce ajunseră să nu-l mai guste decât la praznicele mari. Cei care
erau lăcomoşi la mâncare, începură a se obişnui cu postul şi cu ajunul. Cei cu gura
plină de clevete, îşi muşcau limba şi se păzeau. Şi fu mare înviorare întru cele sfinte
în toată mănăstirea. Chiar şi sfinţia sa stareţul bătea mai multe metanii ca mai
înainte şi în post nu se mai îndulcea cu untdelemn.
Ilarion Ciungul trăia însă ca şi mai înainte, în umilinţă şi în rugăciune, gata
să slujească orişicui. El nu ştia nimic cum se făceau toţi fraţii mai buni, fiind el în
mijlocul lor.

53