D 4 Dreptul Comertului International Mazilu Dumitru PDF

Prof.univ.dr.
DUMITRU MAZILU
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

-Manual de studiu individual-
2016
1
CUPRINS
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 1
Noțiunea și obiectul Dreptului Comerţului Internaţional
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Noțiunea trebuie să includă realitatea comerțului internațional
1.3.2. Drept material și drept procesual
1.3.3. Metoda de reglementare
1.3.4. Definiție
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional
2.1. Introducere
1.3.1. Caracterul patrimonial
1.3.2. Caracterul comercial
1.3.3. Caracterul internațional
Principiile Dreptului Comerţului Internaţional
3.1. Introducere
1.3.1. Noțiunea principiilor Dreptului Comerțului Internațional
3.3.2. Principiile Dreptului Comerțului Internațional
1. Principiul libertății comerțului
a. „Nu de restricții“, ci „de încurajări și stimulări“ în comerț „avem trebuință“
b. „Privilegiile exclusive trebuie eliminate“
c. Libertatea de a revinde pentru a câștiga
d. Politica monopolistă contravine principiului libertății comerțului
e. Necesitatea unui control prin mijloace financiar-bancare
2. Principiul concurenței loiale
a. Competiția pe piață
2
b. Domeniul concurenței comerciale internaționale
c. Garanție a dezvoltării comerțului internațional
d. Rolul concurenței în fixarea unui preț just al mărfurilor
e. Concurența neloială
3. PrincipiuI egalității juridice a părțiIor
a. Voința părților
b. De jure gestionis
c. Principiu și metodă de reglementare
4. Principiul libertății convențiilor
a. „Convențiile legal făcute au putere de lege“
b. Concepția subiectivă și concepția obiectivă
c. Lex voluntatis
5. Principiul bunei-credințe
a. „Convențiile trebuie executate cu bună-credință“
b. Se poate exercita concurența pentru profit cu bună-credință?
c. Răspunderea pentru reaua-credință
Premisele raportului juridic de comerț internațional
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
4.3.1. Norma juridică de comerț internațional
4.3.2. Participanții la raporturile comerciale internaționale
4.3.3. Existența unor împrejurări care produc efecte juridice prin realizarea
lor
Caracteristicile raportului juridic de comerț internațional
5.1. Introducere
5.3.1. Raportul juridic de comerț internațional este un raport volițional
5.3.2. Raportul juridic de comerț internațional este un raport valoric, urmărind
obținerea unor beneficii
5.3.3. Raportul juridic de comerț internațional conține un element de extraneitate
3
Falimentul
6.1. Introducere
6.3.1. Primele reglementări. Noțiune. Elemente definitorii
a. Primele reglementări
b. Falimentul în dreptul românesc
c. Noțiune. Elemente definitorii
6.3.2. Declararea falimentului
6.3.3. Procedura falimentului
6.3.4. Efectele declarării falimentului
a. Efectele nepatrimoniale
b. Efectele patrimoniale
6.3.5. Administrarea falimentului
a. Judecătorul sindic
b. Masa credală
c. Administratorul
d. Lichidatorul
6.3. 6. Moratoriul
6.3.7. Concordatul
6.3.8. Înlăturarea efectelor falimentului. Reabilitarea
4
INTRODUCERE
Disciplina Dreptul comerţului internațional este înscrisă în planul de învăţământ în

cadrul disciplinelor cu caracter obligatoriu ca urmare a faptului că una dintre cele mai
pregnante tendinţe din domeniul economic şi paraeconomic o reprezintă internaţionalizarea şi
globalizarea afacerilor. Deşi această tendinţă este o componentă a evoluţiei istorice a societăţii
umane, începută cu expansiunea comerţului mondial, se poate argumenta că
internaţionalizarea reprezintă o reală componentă a mediului de afaceri contemporan,
deoarece ultimele decenii s-au caracterizat prin extinderea afacerilor la nivel planetar şi
intensificarea celor existente, apariţia unor modificări spectaculoase în ierarhizarea puterilor
economice (la nivel de întreprindere sau chiar la nivel macroeconomic, de state) realizate în
funcţie de abordarea relaţiei national – international.
Având în vedere multiplicarea raporturilor juridice de dreptul comerţului internaţional,
dată fiind angrenarea unui număr tot mai mare de agenţi economici în operaţiuni comerciale
internaționale şi în acţiuni de cooperare internațională, pe baza unor criterii şi principii
moderne, cu parteneri din diverse medii economice, aceste cunoştinţe sunt absolut necesare în
exercitarea oricărei profesii juridice .
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice

aplicabile raporturilor juridice de dreptul comerţului internaţional pornind de la bazele
conceptuale cu care operează afacerile internaţionale. De asemenea sunt abordate o serie de
aspecte legate de principiile dreptului comerţului internaţional, de particularităţile
falimentului.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și

specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice
disciplinei)
 identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni
în cadrul disciplinelor juridice din sfera dreptului internaţional;
 utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul dreptului
comerţului internaţional;
 definirea / nominalizarea de concepte ce apar în raporturile de dreptul
 capacitatea de adaptare în plan juridic la noi situaţii apărute pe sfera
activităţii economice internaţionale
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)
 generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii juridice în dreptul
 realizarea de conexiuni între elementele raportului de dreptul comerţului
internaţional;
 capacitatea de analiză şi interpretarea a principiilor dreptului comerţului
5
internaţional
3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice
specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare)
 relaţionări între elementele ce caracterizează falimentul la nivel internaţional;
 descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar în domeniul
dreptului comerţului internaţional;
 capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite în cadrul
cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul dreptului comerţului
internaţional;
 capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de gestionare a
falimentului;
 capacitatea de aplicare în practică a modurilor de soluţionare a litigiilor decurgând
din activitatea de comerţ internaţional
 capacitatea de utilizare a mijloacelor şi modalităţilor de plată în relaţiile comerciale
internaţionale

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul
ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii democratice /
promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă
a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în dezvoltarea instituţională şi în
promovarea inovaţiilor ştiinţifice / angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane /
instituţii cu responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare profesională )
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina dreptul comerţului
internaţional;
 acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc.
conform legislaţiei în vigoare;
 capacitatea de a avea un comportament etic în faţa partenerilor contractuali;
 capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei probelor;
 abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz,
aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul
convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode
interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea
practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic,
conform programului fiecărei grupe:
1. Obiectul dreptului comerţului internaţional (1 ora)
2. Principiile dreptului comerţului internaţional (1 ora)
3. Raportul juridic de comerţ internaţional (1 ora)
4. Falimentul (1 ora)
Structura cursului
Cursul este compus din 12 unităţi de învăţare:
6
Unitatea de învăţare 1. Noțiunea și Obiectul Dreptului Comerțului Internațional
(2 ore)
Unitatea de învăţare 2. Obiectul Dreptului Comerțului Internațional (2 ore)
Unitatea de învăţare 3. Principiile Dreptului Comerţului Internaţional (10 ore)
Unitatea de învăţare 4. Premisele raportului juridic de comerț internațional (2
ore)
Unitatea de învăţare 5. Caracteristicile raportului juridic de comerț internațional
(2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Falimentul (6 ore)
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei.
Bibliografie
1.Dumitru Mazilu, Tratat de Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală şi
Partea Specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
2.Dumitru Mazilu, Daniel-Mihail Şandru, Practică jurisdicţională şi arbitrală de
Comerţ Internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
3.Dumitru Mazilu, Daniel-Mihail Şandru, Reglementări privind Comerţul
Internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.
4.Dumitru Mazilu, Organizaţia Mondială a Comerţului – între obiectivele
programatice şi contestaţia publică, „Revista de Drept Comercial”, Nr.2/2000.
5.Revista de Drept Comercial, Ed. Lumina Lex, București (anii 2000-2013).
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, subiecte în extenso, ţinându-se cont de
participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
7
Noțiunea și obiectul Dreptului Comerţului Internaţional
1.1. Introducere
1.3.1. Noțiunea trebuie să includă realitatea comerțului internațional
1.3.2. Drept material și drept procesual
1.3.3. Metoda de reglementare
1.3.4. Definiție
1.1. Introducere
Dreptul comerţului internaţional este o disciplină de

sinteză, cu o largă deschidere. În contextul globalizării, al
revoluţiei informaţionale, tehnico – ştiinţifice, producerea în
una şi aceeaşi ţară a bunurilor şi serviciilor necesare traiului
este, din punct de vedere tehnic, imposibilă, iar din punct de
vedere economic nerentabilă, fapt ce impune, obiectiv,
participarea statelor la circuitul mondial de valori materiale şi
spirituale.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
- identificarea conceptului de comerţ internaţional

- cunoaşterea metodei de reglementare
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor putea să definească termeni precum:

dreptul de comerţ internaţional; materia de
reglementare, drept material, drept procesual.
– studenţii vor putea să diferențieze dreptul material de
dreptul procesual
8
– studenţii vor putea să descrie particularitățile
dreptului comerţului internaţional
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învățare Noţiunea şi obiectul Dreptului

Comerţului Internaţional timpul alocat este de 2 ore.
Noțiunea și Obiectul
Dreptului Comerțului Internațional
În doctrina juridică întâlnim denumirea de „drept

comercial internațional“1 sau de „drept internațional privat
comercial“2. Comisia specializată a Națiunilor Unite în acest
domeniu a adoptat, la înființarea sa, în 1966 denumirea de
„Drept Comercial Internațional“3.
Profesorul Tudor Popescu atrage atenția asupra
faptului că „în comerțul internațional nu este vorba de relații
între state ca să se poată vorbi de un drept „internațional“
(comercial), ci de relații comerciale care se leagă, îndeobște
între comercianți, persoane fizice și persoane juridice“4.
În observațiile sale asupra denumirii de „drept
internațional privat comercial“, profesorul Ioan Macovei
constată - în mod corect - că aceasta „implică o restrângere a
domeniului de reglementare“5, obiectul disciplinei reducându-
se „numai la relațiile de drept internațional privat“6. Ar fi „un
1
Maurice Travers, Le droit commercial international, Paris, 1932-1939. Această lucrare monumentală în 5
volume, examinează ansamblul normelor de drept comercial în al patrulea deceniu al secolului nostru.
2
Pierre Arminjon, Précis du droit international privé commercial, Dalloz, Paris, 1948.
3
Rezoluția nr. 2205 (XXI) din 17 decembrie 1966 privind înființarea Comisiei Națiunilor Unite pentru Drept
Comercial Internațional - UNCITRAL.
4
Tudor R. Popescu, op. cit., pag. 18.
5
Ioan Macovei, Dreptul comerțului internațional, Editura Junimea, Iași, 1980, pag. 12.
6
Ibidem.
9
drept conflictual în materie, inevitabil și util, dar insuficient
pentru a cuprinde toate sau măcar cele mai importante
instituții ale comerțului internațional“7.
§1. Noțiunea trebuie să includă realitatea

comerțului internațional
a. Yvon Loussouran și Jean Denis Bredin considerau

necesar ca noțiunea să includă realitatea comerțului
internațional8. Extinderea operațiunilor pe care Ie implică
relațiile comerciale internaționale a determinat renunțarea la
„formalitățile greoaie ale dreptului civil și la garanțiile
complicate din acest domeniu“9. Încheierea contractelor este
facilitată de simplificarea procedurii și rapiditate, în condițiile
în care „executarea obligațiilor contractuale este supusă,
dimpotrivă, unor măsuri cât se poate de riguroase (rigor
commercialis)“10.
b. Cu toate că unii autori consideră că „dreptul
comerțului internațional“ este o noțiune mai mult
descriptivă11, ajung la concluzia că este, totuși, cea mai
potrivită, deoarece ea „constată existența unui fenomen,
comerțul internațional și realitatea inevitabilă, a unui drept
adecvat“12.
c. Normele care compun dreptul comerțului
internațional sunt „norme materiale de drept comercial, de
drept civil și drept procesual civil“13, care sunt reunite „prin
obiectul lor comun de reglementare și anume raporturile care
apar în cadrul comerțului internațional și cooperării
economice internaționale“14.
§2. Drept material și drept procesual
a. Dreptul comerțului internațional este o disciplină
7
Ibidem. A se vedea și Tudor R. Popescu, op. cit., pag. 18.
8
Yvon Loussouran, Jean Denis Bredin, Droit du commerce international, Sirey, Paris, 1969, pag. 3 și urm.
9
10
Ibidem.
11
Yvon Loussouran, Jean Denis Bredin, op. cit., pag. 4.
12
Ioan Macovei, op. cit., pag. 12.
13
Dragoș-Alexandru Sitaru, Dreptul comerțului internațional - Tratat, vol. I, Editura Actami, București,
1996, pag. 79.
14
Ibidem.
10
juridică pluridisciplinară sau interdisciplinară. În
conținutul ei se regăsesc norme care aparțin dreptului
comercial, dreptului civil și dreptului procesual civil.
b. Normele care reglementează domeniul complex al
contractelor din comerțul internațional sunt norme de drept
material.
Normele care reglementează modalitățile de
soluționare a diferendelor, deci cele privind arbitrajul din
comerțul internațional sunt norme de drept procesual.
c. În concepția profesorului Dragoș-Alexandru Sitaru
normele conflictuale din domeniul comerțului internațional
„deși interesează dreptul comerțului internațional - deoarece
circumstanțiază sfera de aplicare a normelor sale materiale,
cuprinse în diferite sisteme de drept - nu intră în conținutul
dreptului comerțului internațional care, în esență, este un
drept material“15. În optica multor autori, între care profesorii
Tudor R. Popescu, Brândușa Ștefănescu, Ion Rucăreanu,
Octavian Căpățînă, Victor Babiuc, dreptul comerțului
internațional apare ca un drept material și conflictual, în
același timp.
§3. Metoda de reglementare
a. În raporturile juridice comerciale este caracteristică

poziția de egalitate juridică în care se află subiectele, unele
față de altele.
b. Este de subliniat că în aceste raporturi statul
acționează ca subiect de drept privat - de jure gestionis -
adică de pe poziția de egalitate juridică cu cealaltă parte, care
poate fi o persoană fizică sau juridică ce aparține unui alt
stat16.
c. Așadar, prin metoda de reglementare17, ca și prin
alte elemente caracteristice, dreptul comerțului internațional,
cuprinde, preponderent, norme de drept privat18.
15
Ibidem.
16
În cazul raporturilor financiar-valutare, vamale etc., care privesc realizarea politicii sale comerciale, statul
acționează ca putere suverană - de jure imperii.
17
Dragoș-Alexandru Sitaru, Poziția de egalitate juridică a părților. Metoda de reglementare a dreptului
comerțului internațional, în op. cit., pag. 82.
18
P. Pătrășcanu, Ovid Sachelarie, Noțiunea actului și faptului de comerț în lumina legislației românești,
în „Instituții de Drept Comercial Internațional“, Editura Academiei, vol. I, București, 1973, pag. 129.
11
§4. Definiție
a. În concepția profesorului Tudor R. Popescu dreptul

comerțului internațional cuprinde „normele care cârmuiesc
relațiile comerciale ce depășesc cadrul intern sau național al
unui stat și au aderențe internaționale, cu două sau mai multe
sisteme de drept naționale“19.
Această definiție nu include - cum ar fi fost firesc - și
relațiile de cooperare economică și tehnico-științifică
internațională, asupra semnificației cărora atrag atenția
quasimajoritatea autorilor20.
b. Mircea N. Costin și Sergiu Deleanu definesc dreptul
comerțului internațional ca un ansamblu de „norme
conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial și
norme de drept material uniform, iar în anumite limite și
norme de drept internațional public prin care se
reglementează raporturile de comerț internațional și de
cooperare economică și tehnico-științifică stabilite între
participanții la circuitul mondial de valori și de cunoștințe“21.
c. Profesorul Dragoș-Alexandru Sitaru pune accentul
pe normele de drept material, care - în baza argumentației
pe care o desfășoară în analiza efectuată22 - alcătuiesc
conținutul dreptului comerțului internațional.
Așadar, în lumina analizei efectuate, putem defini
dreptul comerțului internațional ca fiind ansamblul
normelor juridice care reglementează relațiile comerciale
și de cooperare economică și tehnico-științifică
internaționale.
1. Normele dreptului comerțului internațional se
situează la limita ordinii juridice naționale cu ordinea juridică
internațională23;
19
Tudor R. Popescu, Dreptul comerțului internațional, Universitatea București, 1975, pag.15.
20
Octavian Căpățînă, Brândușa Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. I, Partea
generală, Editura Academiei, București, 1985, pag. 22.
21
Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, Dreptul comerțului internațional, vol. I, Partea generală, Editura
Lumina Lex, București, 1997, pag. 13.
22
Dragoș-Alexandru Sitaru, op. cit., pag. 79.
23
AI. Deteșan, Ion Rucăreanu, Brândușa Ștefănescu, Dreptul comerțului internațional, în „Revista
economică“, 1976, pag. 15; vezi și Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., pag. 13. În analiza pe care o
efectuează Mircea N. Costin și Sergiu Deleanu ajung la concluzia că „nu se poate afirma că dreptul comerțului
internațional este, în sensul propriu al cuvântului, o componentă intrinsecă a sistemului juridic național; el este
doar un element conex al acestuia, atașat lui prin forța irezistibilă a relațiilor vieții din care își trage originea“
(ibidem).
12
2. Normele dreptului comerțului internațional
reglementează atât relațiile comerciale internaționale, cât și
relațiile de cooperare economică și tehnico-științifică
internaționale24;
3. Normele dreptului comerțului internațional sunt atât
norme de drept material, cât și norme de drept procesual,
vizând arbitrajul din comerțul internațional25.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Prezentați caracteristicile dreptul comerţului internațional, ca ramură de drept .

2. Care sunt diferențele dintre dreptul comerţului internațional şi dreptul internațional
privat?
3. Care este metoda de reglementare în dreptul comerţului internațional?
Teste de evaluare
1. Care din următoarele constituie element de extraneitate definitoriu al contractului de

transport internaţional:
a) marfa tranzitează frontiera;
b) cetăţenia părţilor;
c) sediul transportatorului;
d) reşedinţa destinatarului.
24
Octavian Căpățînă, Brândușa Ștefănescu, op. cit., pag. 22.
25
UNCITRAL Arbitration Rules, United Nations, New York, 1977; Rules of International Arbitration,
Court of International Commercial Arbitration attached to the Chamber of Commerce and Industry of Romania.
13
2. Potrivit Convenţiei de la Viena (1980) privind vânzarea internaţionalã de mãrfuri, se
considerã a fi internaţional contractul de vânzare-cumpãrare dacă:
a) marfa este vândută pe teritoriul unui alt stat;
b) marfa tranzitează frontiera;
c) marfa este vândută printr-un intermediar străin;
d) vânzãtorul şi cumpãrãtorul îşi au sediul, domiciliul sau reşedinţa pe teritorii statale
diferite.
3. Dreptul comerţului internaţional:

a) este o parte a dreptului internaţional privat;
b) este o parte a dreptului internaţional public;
c) este o parte a dreptului comercial;
d) este o disciplină autonomă.
4. Dreptul comerţului internaţional poate fi definit ca:

a) totalitatea normelor juridice care reglementeazã raporturile ce se stabilesc în sfera
comerţului mondial şi a cooperãrii economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale, între
state, între state şi comercianţi din alte state, între comercianţi din state diferite;
b) totalitatea normelor juridice care reglementeazã raporturile ce se stabilesc în sfera
relaţiilor internaţionale;
c) totalitatea normelor juridice care reglementeazã raporturile ce se stabilesc între state
sau între state şi organizaţii internaţionale;
d) totalitatea normelor juridice care reglementeazã raporturile juridice cu element de
extraneitate.
5. Nu reprezintă un caracter al raportului de dreptul comerţului internaţional:

a) comercialitatea;
b) internaţionalitatea;
c) unilateralitatea;
d) comercialitatea şi internaţionalitatea.
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 1: 1) a; 2) d; 3) d; 4) a; 5) c.
14
Obiectul Dreptului Comerţului Internaţional
2.1. Introducere
1.3.1. Caracterul patrimonial
1.3.2. Caracterul comercial
1.3.3. Caracterul internațional
1.1. Introducere
Din cercetarea efectuată putem înțelege cu ușurință
care este obiectul dreptului comerțului internațional. De altfel,
obiectul rezultă și din definiția dată acestei discipline. Astfel,
obiectul dreptului comerțului internațional îl constituie
raporturile juridice patrimoniale, care au caracter de
comercialitate și internaționalitate.

învăţare
- cunoaşterea obiectului dreptului comerţului

internaţional;
- identificarea caracterelor obiectului dreptului
– studenţii vor putea să definească obiectului dreptului

comerţului internaţional.
– studenţii vor putea să diferențieze caracterelor
obiectului dreptului comerţului internaţional.
15
Pentru unitatea de învățare Obiectul dreptului comerţului

internaţional timpul alocat este de 2 ore.
Obiectul Dreptului Comerțului Internațional
Din cercetarea efectuată putem înțelege cu ușurință

care este obiectul dreptului comerțului internațional. De altfel,
obiectul rezultă și din definiția dată acestei discipline. Astfel,
obiectul dreptului comerțului internațional îl constituie
raporturile juridice patrimoniale, care au caracter de
comercialitate și internaționalitate.
Definirea obiectului dreptului comerțului internațional
pune în lumină caracteristicile fundamentale ale raporturilor
juridice de drept al comerțului internațional: a. caracterul
patrimonial; b. caracterul comercial; c. caracterul
internațional.
§1. Caracterul patrimonial
Raporturile juridice de comerț internațional și de

cooperare economică și tehnico-științifică „sunt prin
excelență raporturi patrimoniale care se stabilesc între
participanții la circuitul mondial de valori și de cunoștințe“26.
Este de precizat că drepturile privind anumite atribute de
identificare ale participanților la aceste raporturi, care - în
dreptul comun au caracter personal - nepatrimonial - când
aparțin unui subiect al raporturilor comerciale internaționale
dobândesc un caracter patrimonial. Exemple, în acest sens,
26
Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., pag. 13-14.
16
pot fi: a. forma numelui comercial, adică firma; b. emblema;
c. sediul comercial.
Prin reglementări exprese, încălcarea acestor drepturi
este apărată printr-o acțiune patrimonială, putând să îmbrace:
1. forma acțiunii în contrafacere de concurență neloială sau 2.
forma acțiunii în daune27.
§2. Caracterul comercial
Noțiunea de comercialitate implică anumite criterii,

având în vedere modul în care este definită în dreptul intern.
Criteriul general al comercialității - observă profesorul Romul
Vonica – „prin care se disting actele civile de actele
comerciale este cel care are în vedere cauza actelor de comerț
și constă în interpunerea în procesul de circulație a mărfurilor
și serviciilor cu intenția de a realiza beneficii“28.
Caracterul comercial definește raporturile care
izvorăsc din fapte și acte de comerț, așa cum sunt definite de
Codul comercial ca fiind „cumpărăturile de producte sau
mărfuri spre a se revinde“29; vânzările de producte, vânzările
și închirierile de mărfuri în natură sau lucrate și vânzările de
obligațiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în
comerț, când vor fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau
închiriere30; contractele de raport asupra obligațiunilor de stat
sau altor titluri de credit circulând în comerț31; cumpărăturile
sau vânzările de părți sau de acțiuni ale societăților
comerciale32; orice întreprindere de furnituri33. Dacă un act
27
Dragoș-Alexandru Sitaru, op. cit., pag. 83; pentru o analiză amplă și documentată a se vedea Yolanda
Eminescu, Concurența neleală. Drept român și comparat, Editura Lumina Lex, București, 1993, pag. 24 și
urm.
28
Romul Petru Vonica, Drept comercial, vol. I, Editura Victor, București, 1997, pag. 16.
29
„Fie în natură, fie după ce vor fi lucrate sau puse în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea și
cumpărarea, spre a se revinde, de obligațiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerț“ (alin. 1, art.
3, Despre faptele de comerț, în „Codul comercial“, Regia Autonomă „Monitorul Oficial“, București, 1998).
Profesorul Ioan Macovei atrage atenția asupra faptului că operațiunea calificării actelor și faptelor de comerț „se
face după dreptul intern al fiecărui stat“ (Ioan Macovei, op. cit., pag. 5).
30
Alin. 2, art. 3, Codul comercial, loc. cit.
31
Ibidem, alin. 3, art. 3.
32
33
17
este comercial „numai pentru una din părți, toți contractanții
sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale“34.
Pentru a avea o definire completă a faptelor de comerț
urmează a fi examinate, în continuare, aliniatele 6-20 ale art.
3, precum și articolele 4-5 ale Codului comercial.
Pentru a ști dacă un raport juridic are caracter
comercial în relațiile internaționale trebuie cercetate normele
sistemului de drept național aplicabile - lex causae, potrivit
normelor de drept internațional privat. Astfel, pentru
caracterul civil sau comercial al unui contract se va interoga
lex contractus35.
§3. Caracterul internațional
Acest caracter constă în existența unui sau mai multor

elemente de extraneitate.
a. După cum se știe, sunt unele raporturi comerciale
care se nasc sub imperiul legilor naționale, consumându-și
întreaga lor viață juridică în interiorul țării, cu toate că sunt în
legătură cu comerțul exterior36. Este vorba despre mărfurile
care se produc în interiorul țării, urmând să fie exportate,
deci, să facă obiectul unei activități comerciale cu
străinătatea, care au - sub aspect juridic – „un caracter intern,
fiind reglementate de normele dreptului național“37.
b. Totodată, sunt raporturi comerciale, cum este un act
de vânzare-cumpărare intern, căruia i se adaugă un element de
extraneitate (un contract prin care un străin cumpără un obiect
dintr-un magazin sau închiriază un mijloc de transport, un
autoturism), care nu devine, prin acest element, o vânzare
internațională38.
c. Convențiile internaționale stipulează - pentru
34
Art. 56 al Codului comercial stipulează, în continuare, că toți contractanții sunt supuși legii comerciale, în
circumstanțele enunțate, „afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care
legea ar dispune altfel“.
35
Tudor R. Popescu, op. cit., pag. 14. Profesorul Tudor Popescu precizează că, în general, în privința
determinării caracterului comercial al unui act juridic sau fapt juridic există „două concepții: una subiectivă și
alta obiectivă, iar unele sisteme de drept utilizează în acest scop criterii ce țin de ambele concepții“ (ibidem,
subl, ns.).
36
37
Ibidem. A se vedea și Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale din 1
iulie 1964.
38
Raportul juridic astfel creat are un element de extraneitate, făcând parte din raporturile de drept
internațional privat.
18
definirea caracterului internațional al raporturilor juridice
care constituie obiectul dreptului comerțului international - 1.
un criteriu subiectiv, în sensul ca părțile, persoane fizice sau
juridice, să aibă domiciliul sau sediul în state diferite; 2. un
criteriu obiectiv, în sensul că marfa, lucrarea, serviciul, în
general, bunul care face obiectul raportului juridic să se afle
în tranzit internațional, ceea ce presupune ca în procesul
derulării raportului juridic, bunul să treacă cel puțin o
frontieră39.
Așa, de pildă, Convenția asupra prescripției în materie
de vânzare internațională de mărfuri stipulează că „un
contract de vânzare de bunuri mobile corporale este
considerat ca având un caracter internațional dacă, în
momentul încheierii contractului, vânzătorul și cumpărătorul
își au sediul în state diferite; dacă o parte nu are sediu, se va
avea în vedere reședința sa obișnuită“40. Naționalitatea
părților contractante nu este luată în considerare41.
În Legea nr. 35 din 1991 se stipulează în mod expres
că prin investitori străini „se înțeleg persoanele fizice sau
juridice cu domiciliul sau, după caz, cu sediul în
străinătate“42.
Criteriul obiectiv, în sensul ca bunul care face
obiectul raportului juridic să se afle în tranzit internațional
este stipulat, de regulă, în convențiile internaționale din
domeniul transporturilor43.
În literatura de specialitate s-a arătat că cele două
criterii sunt, în principiu, alternative44, fiind suficient numai
unul dintre ele pentru a constata existența caracterului
39
Vezi Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, încheiată
la Viena în aprilie 1980; Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri,
încheiată la New York în 1974; vezi și Legea nr. 35 din 1991.
40
Art. 2, Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri încheiată la New
York în anul 1974.
41
Ibidem. A se vedea pentru o analiză mai amplă și Tudor R. Popescu, op. cit., pag. 14-15.
42
Art. 4, Legea nr. 35 din 1991. Urmând reglementările internaționale în materie, această lege precizează că
cetățenia sau, după caz, naționalitatea investitorilor este irelevantă (art. 11, Legea nr. 35 din 1991).
43
Vezi art. 1, pct. 1, Convenția privitoare la contractuI de transport internațional de mărfuri pe șosele
din 1956; vezi art. 1, paragraful 1, Regulile uniforme privind contractul de transport feroviar al mărfurilor
din 1980; vezi art. 1, Convenția de la Varșovia de unificare a unor reguli relative la transportul aerian
internațional.
44
Vezi Octavian Căpățînă, Contractele de comerț exterior referitoare la vânzarea de mărfuri în dreptul
internațional privat român, în „Instituții de Drept Comercial Internațional“, Culegere de studii, Editura
Academiei, vol. I, 1973, pag. 238.
19
internațional al raportului juridic respectiv. În practică, foarte
frecvent, cele două criterii sunt întrunite în același timp45.
În afara celor două criterii, Legea nr. 105 din 1992
stipulează reședința pentru persoanele fizice și fondul de
comerț pentru persoanele juridice46. În baza acestor
reglementări, un contract de vânzare-cumpărare poate fi
socotit internațional și în situația în care una din cele două
societăți comerciale își are numai fondul de comerț, nu și
sediul într-un alt stat și, în consecință, contractului îi poate fi
aplicată legea statului pe teritoriul căruia se află fondul de
comerț.
De asemenea, se consideră întrunite cerințele
internaționalității în situațiile în care: 1. încheierea, 2.
modificarea, 3. executarea actului juridic are loc în străinătate
sau 4. dacă prestația caracteristică care face obiectul obligației
se desfășoară în străinătate47.
În literatura de specialitate, comentându-se diferite
situații ce ar putea apare, se apreciază că noțiunea de
internaționalitate „este privită într-un sens larg“, similar, în
principiu, cu cel dat acestei noțiuni în dreptul internațional
privat48.
În opinia profesorului Octavian Căpățînă, care a
dedicat mai multe studii acestui subiect, noțiunea de
străinătate are o accepțiune tehnico-juridică49, iar în analiza
pe care o efectuează profesorul Ioan Macovei „raportul
comercial trebuie să cuprindă elemente de extraneitate de
natură a-l face susceptibil de a fi cârmuit de mai multe
sisteme de drept50. În temeiul Legii uniforme asupra vânzării
internaționale de bunuri corporale, asemenea elemente sunt:
1. sediul părților; 2. mișcarea obiectelor vândute; 3. locul
încheierii contractului; 4. locul predării lucrului vândut51.
45
Octavian Căpățînă, Jurisprudență română de Drept al Comerțului Internațional, în „Revista Română
de Studii Internaționale", nr. 3/1985, pag. 247.
46
Art. 88, Legea nr. 105 din 1992.
47
Vezi Ion Rucăreanu, Actul juridic de comerț exterior, în „Dicționar Juridic de Comerț Exterior“, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1986, pag. 17.
48
A se vedea analiza detaliată efectuată de profesorul Dragoș-Alexandru Sitaru, op. cit., pag.94-95.
49
Octavian Căpățînă, Regimul juridic al activității de comerț exterior, de cooperare economică și
tehnico-științifică internațională, în „Revista Română de Drept“, nr. 5/1971, pag. 146.
50
Ioan Macovei, op.cit., pag. 9 (subl. ns.).
51
Art. 1, Legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile corporale, semnată la Haga la
1 iulie 1964.
20
1. Ce reprezintă caracterele obiectului dreptului comerţului international?

2. Ce reprezintă fondul de comerţ?
3. Ce implică elemental de extraneitate?
21
Principiile Dreptului Comerţului Internaţional
3.1. Introducere
3.3.1. Noțiunea principiilor Dreptului Comerțului Internațional
3.3.2. Principiile Dreptului Comerțului Internațional
1. Principiul libertății comerțului
a. „Nu de restricții“, ci „de încurajări și stimulări“ în comerț „avem trebuință“
d. Politica monopolistă contravine principiului libertății comerțului
2. Principiul concurenței loiale
3. PrincipiuI egalității juridice a părțiIor
4. Principiul libertății convențiilor
c. Lex voluntatis
5. Principiul bunei-credințe
b. Se poate exercita concurența pentru profit cu bună-credință?
1.1. Introducere
Raporturile comerciale și de cooperare economică și

tehnico-științifică internaționale fac obiectul dreptului
comerțului internațional, unui ansamblu de principii și norme
care structurează juridic cadrul tranzacțiilor comerciale
internaționale
22
învăţare
- cunoaşterea principiilor specifice aplicabile

dreptului comerţului internaţional ;
- identificarea principiilor dreptului
internaţional public aplicabile dreptului
comerţului internaţional ;
- aplicarea principiilor specifice aplicabile
dreptului comerţului internaţional în relaţiile
contractuale şi în negocierile internaţionale.
– studenţii vor putea să definească principii precum:

principiul pacta sunt servanda; principiul libertãţii
comerţului; principiul liberei concurenţe etc.
– studenţii vor putea să diferențieze principiile specifice
dreptului comerţului internaţional de ce ale dreptului
internaţional public.
– studenţii vor putea să definească conceptul de
concurenţă, bună-credinţă, rea-credinţă.
Pentru unitatea de învățare Principiile Dreptului

Comerțului Internațional timpul alocat este de 10 ore.
După cum am văzut, raporturile comerciale și de

cooperare economică și tehnico-științifică internaționale fac
23
obiectul dreptului comerțului internațional, unui ansamblu de
principii și norme care structurează juridic cadrul
tranzacțiilor comerciale internaționale.
Noțiunea principiilor Dreptului Comerțului Internațional
1. Principiu provine de la latinescul principium, care

înseamnă început, obârșie, element fundamental. Marea
Enciclopedie Britanică, Larousse și alte dicționare
enciclopedice definesc principiul drept „izvor primordial“,
„cauză primară“, „punct de plecare, bază, temei“52. Larousse
definește principiul drept „regulă teoretică generală care
călăuzește conduita“53.
2. Immanuel Kant susținea că principiile sunt produse
ale intelectului pur (anticipații, postulate) sau ale rațiunii pure
(ideile)54. În opinia lui Constantin Noica a cunoaște
principiile, înseamnă a cunoaște lucrurile55, iar în concepția
lui Beaudant „ideile directoare sunt pentru gândire, ceea ce
instinctele sunt pentru animale“56.
Profesorul Eugeniu Speranția a consacrat o lucrare de
referință principiilor dreptului57, demonstrând importanța lor
pentru toate ramurile dreptului. „Dacă dreptul apare ca un
total de norme sociale obligatorii - atrage atenția profesorul
Speranția - unitatea acestei totalități este datorită consecvenței
tuturor normelor față de un număr minim de principii
fundamentale“58.
3. În domeniul dreptului comerțului internațional,
principiile dau unitatea, coerența necesară normelor, orientate
spre dezvoltarea raporturilor comerciale în conformitate cu
cerințele generale ale progresului economic și social.
Principiile dreptului comerțului internațional sunt o
52
La Grande Encyclopédie, Tome 27, Paris, Société Anonyme de la Grande Encyclopedie, Imprimerie de E.
Arrault et Comp.
53
Le Petit Larousse, CEDEX, Paris, 1993, pag. 823.
54
Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, Editura Științifică, București, 1969, pag. 630 și urm.
55
Constantin Noica, Jurnal de idei, Humanitas, București, 1990, pag. 44. Un principiu se poate concretiza
într-o „generalizare de fapte experimentale“. În cazul în care generalizarea acoperă o totalitate de fapte
experimentale suntem în prezența unui principiu general. În desfășurarea relațiilor sociale „existența unor
principii directoare se impune ca fiind o necesitate“.
56
Beaudant, Le droit individuel et l'Etat, pag. 48.
57
Eugeniu Speranția, Principii fundamentale de filozofie a dreptului, Cluj, 1936.
58
Ibidem, pag. 8.
24
reflectare a unor cerințe obiective ale evoluției relațiilor
comerciale și de cooperare economică internaționale,
contribuind la statuarea echilibrului necesar între drepturile
unora și obligațiile altora.
În lumina acestor considerațiuni, putem conchide că
principiile dreptului comerțului internațional sunt acele
idei călăuzitoare în procesul elaborării normelor juridice
și aplicării lor în raporturile comerciale și de cooperare
economică și tehnico-științifică internaționale, care asigură
concordanța normelor cu cerințele dezvoltării obiective și
echilibrate a acestor raporturi.
Așadar, principiile dreptului comerțului internațional
sunt acele prescripțiuni fundamentale care călăuzesc
crearea și aplicarea normelor juridice în acest domeniu.
Acțiunea principiilor are ca rezultat asigurarea certitudinii în
structurarea normelor dreptului comerțului internațional.
Faptul că la baza normelor dreptului comerțului internațional
se află un set coerent de principii dă participanților la
raporturile comerciale garanția de care au nevoie contra
imprevizibilității unor reglementări emise cu ignorarea
cerințelor obiective ale dezvoltării comerțului internațional.
Totodată, principiile sunt cele care călăuzesc legiuitorul în
acțiunea sa prin care pune în concordanță nevoile dictate de
oportunitate cu cele de stabilitate, dând congruență
sistemului normativ din comerțul internațional.
Principiile Dreptului Comerțului Internațional
Analiza experienței acumulate în evoluția relațiilor

comerciale și de cooperare economică și tehnico-științifică
internaționale a dus la concluzia că la baza dreptului
comerțului internațional se află un set coerent de principii59,
care se completează unele pe altele, călăuzind procesul
complex al elaborării și aplicării normelor juridice în acest
domeniu. În literatura de specialitate60 s-a atras atenția cu
deosebire asupra principiilor: 1. libertății comerțului; 2.
59
Referiri la principii de comerț găsim la Strabon, Cartea XVI; Plinius, Cartea II; Arrianus, De l'expédition
d'Alexandre, Cartea III.
60
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Despre legi, în raportul lor cu comerțul văzut din punctul de
vedere al naturii și al subîmpărțirilor sale, în op. cit., pag. 17 și urm.
25
concurenței loiale; 3. egalității juridice a părților; 4.
libertății convențiilor61; 5. bunei-credințe.
§ 1. Principiul libertății comerțului
„Libertatea comerțului - atrăgea atenția Charles

Montesquieu - nu este un drept acordat negustorilor de a face
ceea ce vor; aceasta ar însemna în adevăr mai degrabă robia
lui“62. După cum argumenta marele gânditor „ceea ce îl
stânjenește pe negustor nu înseamnă că stânjenește și
comerțul“63. Tocmai „în țările libertății întâmpină negustorul
nenumărate piedici“64 și „nicăieri nu este el mai puțin
stânjenit de legi decât în țările sclaviei“65. Analizând măsurile
adoptate de Anglia în domeniul comerțului, Montesquieu
ajunge la concluzia că ele stânjenesc pe negustor, dar sunt „în
favoarea comerțului“66.
a. „Nu de restricții“, ci „de încurajări și stimulări“ în comerț

„avem trebuință“
1. Xenophon arăta că „de încurajări și stimulări“ în

comerț „avem trebuință“67 și „nu de restricții“. Dânsul
exprima dorința de a se acorda recompense acelor prefecți ai
comerțului care rezolvau cel mai repede procesele. El
considera că este necesar să se elimine „orice piedici“ din
calea schimburilor comerciale68.
2. Abatele de Saint Pierre combătea interdicția impusă
unor grupuri sociale să practice comerțul. Referindu-se la
unele exemple concrete, dânsul insista asupra faptului că
61
A se vedea Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., pag. 135 și urm.; Dragoș-Alexandru Sitaru, op. cit.,
pag. 14 și urm.
62
Montesquieu, op. cit., pag. 18.
63
Ibidem.
64
Ibidem, pag. 18-19.
65
Ibidem. Charles Montesquieu evoca exemplul Angliei care interzicea „exportul lânei sale“ și impunea ca
„transportul cărbunilor în capitală să se facă pe mare“. Anglia „nu îngăduia exportul cailor“ dacă nu erau castrați.
De asemenea, Anglia obliga corăbiile care aparțineau coloniilor sale și făceau comerț în Europa „să facă escală
în Marea Britanie“ (ibidem, pag. 19).
66
Ibidem.
67
Xenophon, De proventibus (Despre venituri), Cap. III, §3.
68
Ibidem.
26
interzicerea practicării comerțului de către nobili „provoacă
daune“ nu numai comerțului, dar și economiei, în general69.
3. Charles Montesquieu arăta că „arendașii
impozitelor distrug comerțul prin nedreptățile, prin vexațiile
lor și prin impuneri excesive“70. Marele gânditor observa că
„arendașii impozitelor“ distrug comerțul „și prin obstacolele
pe care le ridică și prin formalitățile pe care le pretind“71.
Asupra actualității acestor concluzii nu considerăm că
este necesar să mai insistăm.
1. Mai cu seamă în orânduirile sclavagistă și feudală

se acordau „unor persoane private“ „privilegii exclusive“ în
anumite domenii ale comerțului, în condițiile impunerii unor
interdicții altora.
2. Viceregele de Goa72 a recurs în mai multe cazuri la
asemenea măsuri, care - mai târziu - deveniseră o adevarată
practică, având în vedere avantajele materiale substanțiale ce
erau implicate. Asemenea privilegii le întâlnim pe vremea
împăraților Honorius și Theodosius; ele au devenit apanajul
unor persoane private în localități care aveau, prin excelență,
vocație comercială73.
3. Charles Montesquieu atrăgea atenția că oamenii
cărora li se acordau „privilegii exclusive“ nu se bucurau de
nici o încredere, iar comerțul suferea „întreruperi prin
schimbarea necontenită a celor cărora le este încredințat“74.
Mai mult, dânsul constată că „nimeni nu practică acest comerț
cu chibzuială și nu-i pasă dacă îl lasă ruinat celui ce vine după
el“75. Și poate cea mai gravă consecință a „privilegiilor
69
Abatele de Saint-Pierre, Rèves d'un homme de bien (Visurile unui om de bine), după Montesquieu, op.
cit., pag. 41.
70
Charles Louis de Secondat Montesquieu, Ce spulberă această libertate (a comerțului – pr. ns.), în op. cit.,
pag. 19.
71
Ibidem.
72
Centrul fostelor colonii portugheze în India. Închiderea comerțului „în cercuri exclusiviste“ nu a rezistat
timpului. Dreptul de a face comerț trebuie „să fie neîngrădit“. Un negustor își cunoaște obligațiile și dacă se
angajează în comerț, el își angajează averea sa (Montesquieu, op. cit., fag. 20 și urm.).
73
D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, în comparațiune cu legile
vechi și cu principalele legislațiuni străine, vol. I, București, 1906, pag. X.
74
Charles Montesquieu, op. cit., pag. 24.
75
Ibidem.
27
exclusive“ constă în aceea că „profitul rămâne în mâinile
unora, nerăspândindu-se îndeajuns“76.
1. În comerțul internațional, ca, de altfel, în orice act

de comerț este esențial să se asigure libertatea de a revinde
pentru a câștiga. După cum observa Vasile Boerescu „nimeni
nu se angajează într-o afacere comercială, fără interes de a
câștiga“, iar acest câștig rezultă din vânzarea produselor, dar -
mai ales - „din revânzarea lor“. Fiecare națiune importă și
exportă produse; câștigă, însă, cu osebire, cele care
comercializează propriile produse. Referindu-se la industria
românească, dânsul atrăgea atenția că „de multe ori suntem
victima lipsei de industrie națională, căci aceleași materii ce
noi trimitem în afară le primim transformate și le cumpărăm
mult mai scumpe decât dacă s-ar fi fabricat în însăși țara
noastră“77. În consecință, dânsul cerea crearea unei industrii
naționale78 „căci cu cât elementele de schimb se înmulțesc cu
atât comerțul prosperă“79.
2. Obiectul vinderii și revinderii libere - preciza
Montesquieu - îl constituie „bunurile fiecărei națiuni“.
Avuțiile constau în pământuri sau în bunuri mobiliare.
„Pământurile fiecărei țări sunt de obicei stăpânite de locuitorii
săi“. Majoritatea statelor „au legi care îi îndepărtează pe
străini de la dobândirea pământurilor lor“80. Pământurile
„aparțin deci fiecărui stat în parte“81, iar cedarea lor la
insistența străinilor slăbește sau chiar anulează forța
economică a statelor. Bunurile mobiliare, însă, precum „banii,
76
Ibidem.
77
Vasile Boerescu s-a născut la 1 ianuarie 1830. A urmat cursurile liceale la Colegiul Sfântul Sava. În timpul
Revoluției de la 1848 a publicat articolul „Pruncul român“, care reprezenta un adevărat rechizitoriu la adresa
sistemului politic și economic existent. După Revoluție pleacă la Paris unde-și face studiile universitare. La
întoarcerea în țară predă Dreptul comercial la Colegiul Sfântul Sava, continuându-și activitatea la Facultatea de
drept. A îndeplinit mai multe mandate de ministru, inclusiv al Justiției și al Afacerilor Exteme. A încetat din
viață la 18 noiembrie 1883.
78
Toți cei care înțeleg importanța industriei în promovarea interesului național „luptă pentru crearea și
dezvoltarea ei“. Numai politicienii inconștienți și iresponsabili iau măsuri de distrugere a industriei naționale.
79
Vasile Boerescu, Explicarea Codicei Comerciale Române, București, 1868, pag. 8 și urm.
80
Națiunea care-și înstrăinează pământul încetează să mai fie stăpână în propria ei țară.
81
Charles Montesquieu, Pentru care națiuni este dezavantajos să facă comerț, în op. cit., pag.26.
28
biletele de bancă, polițele, acțiunile companiilor comerciale,
corăbiile, toate mărfurile, aparțin întregii lumi“82, iar poporul
„care posedă cele mai multe din bunurile mobiliare ale lumii
este cel mai bogat“83. Marele gânditor nota că aceste bunuri
pot fi dobândite „prin munca lucrătorilor“; prin „iscusința
cetățenilor“84, prin „descoperirile lor și chiar datorită
hazardului“85. Aviditatea națiunilor „își dispută bunurile
mobile ale întregii lumi“86. În această competiție și, în unele
privințe, confruntare liberă se poate întâlni „și un stat atât de
nenorocit încât să fie lipsit nu numai de bunurile mobiliare ale
celorlalte țări, și chiar de aproape toate cele care sunt produse
ale sale“87. În optica marelui savant, proprietarii pământurilor
„nu vor fi acolo decât șerbii străinilor“. Acest stat „va duce
lipsă de toate și nu va putea dobândi nimic“88.
3. Libertatea de a revinde pentru a câștiga, îngăduie
țărilor comerciale să obțină profituri importante. În aceste țări,
„banii, care au dispărut de acolo dintr-o dată, vin înapoi,
pentru că statele care i-au primit îi și datorează“89, pe când în
statele care se îndatorează „banii nu vin niciodată înapoi“90.
Așadar, libertatea de a revinde pentru a câștiga
presupune: a. dezvoltarea capacităților naționale pentru ca
printr-o industrie proprie să se poată vinde nu numai materii
prime, ci și produse finite91; b. un echilibru al balanței
comerciale, așa încât exporturile să depășească importurile; c.
împrumuturile externe să se facă în scopul producției și nu
consumului, astfel încât banii investiți să producă profituri,
nu pierderi. Dacă asemenea reguli nu se înțeleg și, mai ales,
nu se aplică în schimburile comerciale „țara sărăcește“, iar
poporul respectiv este „aruncat în robie“92.
82
Ibidem.
83
Ibidem.
84
Ibidem.
85
Ibidem.
86
Ibidem.
87
Ibidem, pag. 26-27.
88
Ibidem, pag. 27 (subl. ns.). O țară care exportă tot mai puține mărfuri sau produse de consum decât
importă „se echilibrează pe socoteala ei, sărăcindu-se. Ea va importa tot mai puțin, până când, ajunsă într-o
stare de sărăcie extremă, nu va mai importa nimic“ (ibidem, subl. ns.).
89
Ibidem.
90
Montesquieu își susține concluzia cu exemple concrete din acea vreme. Noi putem doar să constatăm că
exemplele din vremea noastră confirmă actualitatea acestei concluzii.
91
Vasile Boerescu, op. cit., loc. cit.
92
Ibidem.
29
d. Politica monopolistă contravine principiului libertății
comerțului
1. Theophilos, împărat al Bizanțului93, a sintetizat între

primii o concepție, care în anii ce au urmat avea să facă
epocă: concepția monopolistă94. „Comerțul pe care îl facem
noi vor vrea să-l facă și curtenii“. Ei „vor fi mai lacomi și mai
nedrepți ca noi“95, Montesquieu evocă exemplul
monopolurilor instituite de Anglia, Portugalia, Spania, Olanda
etc. în teritoriile transformate în colonii, apreciind că
monopolul contravine libertății comerțului și are consecințe
asupra dezvoltării schimburilor economice, în general.
2. Profesorul Octavian Căpățînă atrage atenția că
„monopolismul generează, înainte de toate, efecte nocive
pentru consumatori“96, deoarece, în esență „atrage în mod
ineluctabil creșterea prețurilor și scăderea calității“97. După
cum se știe, agentul economic monopolist fixează „în mod
unilateral și discreționar prețul care îi convine“98, iar
producătorul în cauză își micșorează oferta, provocând
„creșterea artificială a prețului“99, cu prejudicii „acut resimțite
de clientelă“100.
3. Revoluția Română din 1989 a abolit monopolul de
stat, care era principiul fundamental al politicii comerciale
internaționale a statului român, iar Constituția României a
consacrat principiul „libertății comerțului“101. Pe această cale,
a fost recunoscută, prin legea fundamentală țării, capacitatea
persoanelor fizice și juridice române de a fi subiecte ale
dreptului comerțului internațional, dacă au calitatea de
comerciant, având prevăzut - în obiectul lor de activitate -
93
În anii 829-842.
94
Theophilos - văzând o corabie în care erau mărfuri pentru soția sa Theodora, a poruncit să i se dea foc. „Eu
sunt împărat - i-a spus el Theodorei - iar tu mă transformi în stăpân de galeră“. „Din ce își vor mai putea câștiga
existența oamenii nevoiași, dacă noi le facem și meseria lor“. Acestea erau mărfuri pe care Theodora urma să le
revândă pentru a câștiga la ele, să facă deci comerț.
95
Charles Montesquieu, op. cit., pag.23.
96
Octavian Căpățînă, Dreptul concurenței comerciale. Concurența patologică. Monopolismul, Editura
Lumina Lex, București, 1993, pag. 11.
97
Y. Guyon, pag. 890, după O. Căpățînă, loc. cit.
98
Octavian Căpățînă. op. cit., pag. 11.
99
Ibidem.
100
Ibidem.
101
Litera a, alin. 2, art. 134, Constituția României adoptată prin Referendum la 8 decembrie 1991.
30
efectuarea de acte și fapte de comerț internațional.
În felul acesta, în România și în celelalte țări din
Europa Centrală și de Est - după revoluțiile din anii 1989-
1991 - a fost eliminat principiul monopolismului, care
contravenea libertății comerțului102.
1. Libertatea comerțului implică un anumit control al

statului asupra activității de comerț internațional, desfășurată
de persoanele fizice și juridice, subiecte de drept comercial.
Acest control se efectuează prin mijloace financiar-bancare,
așa cum vom vedea în analiza din celelalte capitole ale
cursului.
2. „Unde există comerț - atrăgea atenția Charles
Montesquieu -, acolo există și vămi“103. Obiectul comerțului
„este exportul și importul mărfurilor în folosul statului“104, iar
misiunea vămilor „este perceperea unei anumite taxe asupra
acestui export și import, de asemenea în folosul statului“105.
Marele savant considera, însă, necesar să sublinieze că vama
și comerțul nu trebuie să-și „pună piedici“ unul altuia, iar
dacă statul va reuși să promoveze măsuri adecvate în acest
sens, vom putea spune că „atunci acolo există libertatea
comerțului“106. Cei mai cunoscuți analiști în domeniu au
ajuns la concluzia că „libertatea comerțului (importul și
exportul) este asigurată prin taxe vamale moderate“107.
3. Statul are la dispoziție o gamă variată de mijloace
financiar-bancare, cum sunt cele privind taxele și impozitele,
licențele de import-export etc., care îi îngăduie să-și
102
Experiența a demonstrat că „practicile monopoliste“ s-au mai întâlnit în relațiile comerciale ale acelor
agenți economici, care erau producători unici ai unor piese, utilaje, echipamente etc. Apariția și a altor
producători și confruntarea lor într-o competiție onestă pe o piață liberă a făcut posibilă dispariția completă a
monopolului în unele sectoare, urmând să fie eliminat, treptat, și din celelaIte sectoare.
103
104
Ibidem.
105
Ibidem.
106
Ibidem.
107
În mai multe analize se cita exemplul AngIiei, unde vămile erau administrate în regie, existând „ușurința
extraordinară de a face negoț“, deoarece prin câteva cuvinte scrise se încheiau „cele mai importante afaceri“.
Negustorul „nu trebuie să piardă nesfârșit de mult timp și să aibă funcționari comercianț anume ca să înlăture
toate greutățile pe care le fac arendașii impozitelor sau pentru a da urmare dispozițiilor lor“ (ibidem, subl, ns.).
31
îndeplinească echilibrat și echitabil funcțiile în acest
domeniu108, asigurând libertatea comerțului.
Adept al unei economii liberale, Ion Ghica109 a pledat
pentru promovarea unei politici financiar-bancare cât mai
liberale în domeniul circulației mărfurilor. „Cercetarea
minuțioasă și rațională a intereselor generale a unei nații -
sublinia eminentul analist - duce țara doar și poate la
adoptarea principiului liberului schimb (libre échange)“110.
Taxele vamale și protecționismul „sunt o piedică în calea
dezvoltării bunei stări și a fericirii naționale“, căci, prin
creșterea prețului obiectelor, se împuținează numărul
cumpărătorilor, „se micșorează consumațiunea, prin urmare
se micșorează și împuținează mulțumirile“111. Considerațiuni
importante face - în această privință - și Vasile Boerescu în
lucrarea „Explicarea Codicei Comerciale Române“112.
Dânsul demonstrează că se impun politici financiar-bancare
„cu caracter stimulativ“, și că „în măsura în care se dezvoltă
Comerțul“113 se dezvoltă „și economia“, atrăgând atenția
asupra nevoii „de a avea o concepție stabilă“ și „în domeniul
comercial“114.
§2. Principiul concurenței loiale
Concurența în schimburile comerciale a constituit

dintotdeauna un factor de progres economic115. Din cele
108
Aceste funcții urmăresc: a. obținerea veniturilor stipulate în lege; b. păstrarea unei măsuri (echilibru) între
nivelul taxelor și impozitelor, pe de o parte, și profit, pe de altă parte, așa încât comerciantul să nu fie descurajat
în actele sale de comerț.
109
Ion Ghica s-a născut la București în anul 1817, într-o familie de boieri de rang mijlociu. A studiat la
Colegiul Sfântul Sava, având ca profesor pe I. Heliade Rădulescu. A urmat cursurile Facultății de Științe la Paris.
La întoarcerea în țară, a obținut catedra la Academia Mihăileană, coleg cu Mihail Kogălniceanu. Împreună cu
Mihail Kogălniceanu și cu Vasile Alecsandri înființează mai multe publicații. Participă la Revoluția de la 1848.
A avut misiunea să apere interesele țării la Constantinopol. În octombrie 1859 a fost numit prim-ministru și
ministru de interne în Țara Romănească. După detronarea lui Cuza a mai fost prim-ministru în două rânduri
(1866 și 1870). În domeniul dreptului comercial este cunoscut pentru Proiectul Codului de Procedură al
Tribunalelor de Comerț. A încetat din viață în anul 1897.
110
Ion Ghica, Opere, vol. II, pag. 366.
111
Ibidem.
112
Vasile Boerescu, Memoriul publicat în 1865 și în 1868.
113
Ibidem.
114
Ibidem.
115
Strabon, Cartea XI, Cap. XI.
32
mai vechi timpuri au fost puse în evidență atât virtuțile, cât și
riscurile concurenței116. Concurența - nu de puține ori acerbă
între participanții la comerțul internațional - a avut un rol
hotărâtor: a. în dezvoltarea meșteșugurilor117; b. în înflorirea
unor localități118 și chiar c. în dezvoltarea unor popoare și
regiuni ale lumii119.
1. Concurența constă, în principal, într-o competiție

pe piață între cei care exercită activități asemănătoare. Pentru
a pătrunde - și mai ales pentru a se menține pe piață - ei
trebuie să depună eforturi pentru a crea mereu mai bine și la
prețuri tot mai acceptabile. Printr-o asemenea competiție,
comerțul a adus, în toate timpurile, bogăție120, o bogăție care
a determinat „perfecționarea mesteșugurilor“121, iar
meșteșugurile au dus la progres economic122. Acest mecanism
- care „este mânat de competiție“ - a asigurat prosperitatea
națiunilor. Distrus de cuceritori, comerțul „cutreieră
pământul, fuge de unde este asuprit, poposește acolo unde
este lăsat să trăiască; astăzi el este stăpân acolo unde
odinioară nu se vedeau decât pustiuri, mări și stânci; iar acolo
unde stăpânea cândva, nu există acum decât pustiuri“123.
Comerțul duce la înflorire, la prosperitate acolo unde este
practicat, dispariția sa având un impact grav asupra economiei
zonei sau regiunii respective.
„Istoria comerțului este istoria relațiilor dintre
popoare“124. Diferitele lor distrugeri, și anumite fluxuri și
refluxuri de populații și de devastări „alcătuiesc cele mai
importante evenimente ale acestei istorii“125.
Așadar, istoria relațiilor dintre popoare are - între
116
Plinius, Cartea VI, Cap. XVI.
117
Diodor, Cartea II.
118
Diodor, Bibliotheca Historica, II, 9; Plinius, Cartea VI, Cap. XVI.
119
Marcus Terentius Varro, De re rustica; Antiquetatis rerum humanarum et divinarum; Plinius, Hist.
Nat., VI, XVII; Mauricius, XI, 4, 1; Salvius, V, 8; Procopius, Bell Goth, III, 13; Iordanes, XVI, 89.
120
Charles Montesquieu, Despre comerțul celor vechi, în op. cit., pag. 33.
121
Ibidem.
122
Ibidem. Meșteșugurile împinse la nivelul la care vedem că se aflau pe timpul Semiramidei „ne dau dovada
că pe atunci exista deja un comerț întins“ (ibidem).
123
124
Ibidem.
125
Ibidem.
33
componentele sale majore - istoria competiției economice, a
confruntării diferitelor produse, pătrunzând cele cu o calitate
mai bună și fiind condamnate pieirii cele cu o calitate mai
slabă.
2. Concurența comercială este o confruntare în acele
domenii și sectoare în care diversitatea agenților economici
este permisă, dar nu și în acelea care sunt sustrase
concurenței. Este vorba despre o confruntare în plan
economic, cu mijloace economice. O asemenea confruntare,
care implică competiția, constituie o cauză majoră a
dezvoltării, a unor creșteri economice reale.
3. Eliminarea confruntării, a competiției din relațiile
comerciale internaționale, prin mijloace administrative sau
prin alte mijloace, duce - așa cum a demonstrat și
demonstrează și astăzi experiența - la pierderi economice
importante, la reducerea sau dispariția valorilor126.
1. Dacă concurența comercială are un rol important pe

piața internă, acest rol capătă valențe și dimensiuni accentuate
pe o piață regională sau chiar la nivelul pieței mondiale. În
comerțul internațional, relațiile de competiție dintre diverși
agenți economici vizează nu numai a. atragerea de noi clienți,
în condițiile menținerii vechii clientele, dar și b. cucerirea de
noi piețe pentru desfacerea mărfurilor, în scopul declarat de c.
realizarea unor profituri corespunzătoare.
2. Având în vedere miza deosebită a relațiilor
comerciale internaționale, concurența - care ține de esența
acestor relații - îmbracă mai multe forme dintre care amintim:
concurența loială, concurența neleală, convenția
anticoncurențială.
3. Se înțelege că atunci când concurența comercială
internațională se exercită în conformitate cu uzanțele
comerciale oneste, deci cu bună credință, în sensul
126
După cum observă profesorul Octavian Căpățînă „monopolismul… substituindu-se prin forță concurenței,
dictează condițiile economice ale operațiilor comerciale, în sectorul specializat, anihilează posibilitatea
negocierii libere a schimbului de valori materiale, marginalizează și elimină din ambianța pieței in globo pe
agenții economici mici și mijlocii“ (Octavian Căpățînă, op. cit., pag. 12). Pentru a preveni structurile
condamnabile, prin norme legale adecvate, este interzisă sau cel puțin limitată „posibilitatea de concentrare a
întreprinderilor, dincolo de un anumit prag, socotit ca intolerabil“ (ibidem). Consecințele pentru comerțul
internațional a unor măsuri de acest gen sunt foarte grave.
34
respectării normelor deontologice ale profesiei de comerciant,
suntem în prezența unei concurențe loiale127. O asemenea
confruntare - fiind în acord cu reglementările stipulate în
legislațiile naționale și în convențiile internaționale - oferă
participanților la schimburile comerciale internaționale
avantajele unui profit obținut prin mijloace cinstite, licite.
Totalitatea normelor care reglementează concurența licită
alcătuiește Dreptul concurenței128.
Abolirea corporațiilor și consacrarea principiului
libertății comerțului și industriei prin Legea din 17 martie
1791 în Franța, ca unul din actele fundamentale ale Revoluției
de la 1789, a reprezentat un moment de referință în ansamblul
relațiilor comerciale. S-a consacrat principiul liberei
concurențe între cei care desfășurau aceeași activitate. Ori de
câte ori „mai multe persoane urmăresc, în activitatea lor
economică, același scop sau un scop asemănător“ există
concurență129. Normele care reglementează acest domeniu au
dat expresie - încă de la mijlocul secolului al XIX-lea -
dreptului concurenței130.
În condițiile liberalismului comercial, și-au făcut, însă,
loc acte și fapte contrare uzanțelor cinstite în activitatea
comercială și industrială - generate de tendința de a obține
profituri cât mai mari cu orice mijloace - acte și fapte care
definesc concurența neleală la care s-a recurs și continuă să
se recurgă destul de frecvent în raporturile comerciale
internaționale. În aceste condițiuni - ca o reacție firească - au
intervenit unele reglementări restrictive „ale libertății
proclamate inițial și, cu timpul, și necesitatea de a lupta
împotriva exercitării abuzive a libertății de concurență“131.
127
Yolanda Eminescu, Concurența neleală. Drept român și comparat, Editura Lumina Lex, București,
1993, pag. 3 și urm.
128
„Dinamismul reformelor în domeniul dreptului comercial (în special al societăților comerciale), concretizat
într-o legislație complet nouă sau amendată substanțial, precum și în numeroase proiecte care vor fi desigur
adoptate în viitor“ conturează ceea ce se poate numi pe bună dreptate „actualul drept al concurenței“ (A. Dietz,
Report general, Conferința internațională organizată la München în iulie 1992, cu prilejul întrunirii țărilor celor
mai industrializate OECD, München, 1992).
A se vedea și ampla analiză efectuată de profesorul Octavian Căpățînă, Concurența onestă, în care sunt
prezentate elementele Dreptului concurenței comerciale.
129
Yolanda Eminescu, op. cit., pag. 3.
130
Ibidem.
131
Ibidem. Dreptul concurenței - în sensul larg al noțiunii - cuprinde „atât dispozițiile al căror scop este
reprimarea concurenței neleale, cât și pe cele al căror obiect îl formează restricțiile impuse concurenței“ (D.
Reimer, F.K. Beier, D. Baumann, La répression de la concurrence déloyale en Allemagne, Ed. Economică,
35
În relațiile comerciale internaționale se mai întâlnesc
situații în care - printr-un contract de sine stătător sau printr-o
clauză de neconcurență inclusă în contract - debitorul se
obligă, temporar, să renunțe la competiția pe piață într-un
anumit domeniu sau la o altă interdicție privind concurența. În
cazul în care încalcă această obligație, debitorul urmează să
fie supus răspunderii contractuale specifice. Suntem în
prezența unei convenții anticoncurențiale, acceptată numai
în măsura în care sunt respectate: a. principiile libertății
comerțului și libertății convențiilor; b. ordinea publică; c.
bunele moravuri132.
1. Fiind un principiu fundamental al dreptului

comerțului internațional, concurența loială - ca expresie a
liberalismului economic - exercită importante funcții în
evoluția relațiilor comerciale internaționale. Dintre acestea
trebuie reținute: a. funcția de garantare a desfășurării
economiei de piață; b. funcția de facilitare a liberei circulații a
mărfurilor, capitalurilor, serviciilor și persoanelor; c. funcția
de stimulare a initiațivei participanților la schimburile
comerciale internaționale133.
2. Competiția pe piața internațională constituie o
condiție și o garanție a dezvoltării relațiilor comerciale134, a
creșterilor economice regionale și mondiale135.
3. Principiul libertății concurenței orientează
reglementările naționale și internaționale în directia asigurării:
Paris, 1978, pag. 95). În înțelesul restrâns - întâlnit, de regulă în manualele de învățământ – „dreptul concurenței
se reduce la normele care reglementează reprimarea actelor neleale“ (Yolanda Eminescu, op. cit., pag. 2). Din
unghiul de vedere al laturii represive - atrage atenția profesorul Octavian Căpățînă – „trebuie să se asigure
sancționarea comportamentului ilicit, manifestat pe piață de către întreprinderile monopoliste“ (Octavian
Căpățînă, op. cit., pag. 12). lată, de ce, în lumina evoluțiilor înregistrate în relațiile comerciale internaționale, s-a
pus problema unui Drept al protecției concurenței loiale.
132
După cum atrage atenția profesorul Romul Petru-Vonica - în cazul convenției anticoncurențiale -
răspunderea stipulată expres va putea fi invocată „numai de cel care are calitatea de parte la convenție, în
anumite condiții și de către terții interesați“ (Romul Petru Vonica, op.cit., pag. 191).
133
Principiul concurenței este stipulat în documentele internaționale, subliniindu-se „necesitatea competiției
ca factor al dezvoltării economiei mondiale“ (Raportul Organizației Mondiale a Comerțului pe anul 1997,
Geneva, January, 1998).
134
Principiul libertății concurenței este aplicat în relațiile dintre țările membre ale Uniunii Europene, precum
și în relațiile dintre aceste țări, țările asociate la Uniunea Europeană și celelalte țări ale lumii (Summary
Records, Second Committee of the General Assambly of the United Nations, New York, October 1998).
135
Jacques Santer, Statement on the Economic Developments, Bruxelles, 31 December 1998.
36
a. libertății de acces pe piață; b. libertății cererii și ofertei; c.
libertății economice, în general; d. prevenirii și reprimării
actelor anticoncurențiale; e. reparării prejudiciilor izvorâte din
abuzul de libertate în schimburile comerciale internaționale.
1. Analizând desfășurarea relațiilor comerciale

internaționale, toți cercetătorii, din cele mai vechi timpuri și
până astăzi, au observat și au subliniat rolul important al
concurenței comerciale în fixarea unui preț just al mărfurilor.
Charles Montesquieu observa că „numai concurența duce la
fixarea unui preț just al mărfurilor și stabilește raporturile
reale dintre ele“136. Când mărfurile pe care diferite națiuni le
exportă sunt scumpe, națiunile importatoare plătesc un preț
ridicat; când sunt, însă ieftine, națiunile importatoare plătesc
un preț mic. De aceea, atrage atenția Montesquieu, este
necesar ca națiunile care exportă mărfurile „să se concureze
unele pe altele“, pentru ca mărfurile pe care le exportă să fie
„întotdeauna ieftine“137. Montesquieu considera că asemenea
principii „trebuie studiate“138, fără a fi despărțite de altele,
cum ar fi siguranța exporturilor; stabilitatea taxelor vamale;
schimbările și neajunsurile care se prevăd și care sunt
„adesea, mai puțin primejdioase decât acelea care nu se pot
prevedea“139.
2. Principiul concurenței orientează desfășurarea
raporturilor comerciale internaționale în direcția obținerii
unor beneficii proporționale cu aportul cantitativ și calitativ al
136
Charles Montesquieu, op. cit., pag. 16. „Și mai puțin trebuie ca un stat să se angajeze că nu-și va vinde
mărfurile decât unei singure națiuni, sub cuvânt că ea i le va cumpăra pe toate la un anumit preț“ (ibidem, pag.
16-17). „Asemenea convenții - constata eminentul savant - nu se potrivesc decât unei națiuni sărace, care accepta
să piardă nădejdea de a se îmbogăți, cu condiția de a-și avea asigurate mijloacele de trai“ (ibidem. pag. 17).
Asemenea convenții nu se potrivesc decât „unor națiuni a căror robie constă în a renunța la folosirea lucrurilor
dăruite de natură ori în a face cu aceste lucruri un comerț nerentabil“ (ibidem). Fixarea unui preț just al
mărfurilor pe calea concurenței nu înseamnă scăderea rentabilității, ci, dimpotrivă. Prețul real al mărfii obligă
la ridicarea calității „deoarece mărfurile de o calitate superioară s-au vândut și se vor vinde întotdeauna la un preț
bun“.
137
Ibidem. pag. 83.
138
Ibidem.
139
Ibidem. Analiza efectuată de Charles Montesquieu pornește, de regulă, de la cazuri concrete. Marele
gânditor nu emite teze teoretice generale fără a se baza pe acte și fapte de comerț în plină desfășurare. Tocmai de
aceea, concluziile sale sunt valabile și astăzi. Pentru că, viața comercială internațională demonstrează cât de
importantă este și în prezent concurența pentru fixarea unui preț just al mărfurilor și cât de păgubitoare s-a
dovedit a fi încercarea de a impune un preț unic, neschimbat al mărfii, ignorând concurența impusă de piață.
37
participanților la aceste raporturi. Concurența comercială este
factorul determinant în stabilirea unor prețuri corespunzătoare
- rezultate din raporturile reale dintre mărfuri, împiedicând
obținerea unor profituri de monopol.
3. Principiul concurenței conferă pieței internaționale
un important grad de libertate în determinarea prețurilor prin
opțiunile pe care le exercită asupra produselor, absorbindu-le
pe unele, considerate acceptabile calitativ, și respingându-le
pe altele, considerate necorespunzătoare. Acest rol important
al concurenței este realizat în confruntarea pe piața
internațională a comercianților care oferă produse și servicii,
ce urmăresc să satisfacă nevoi asemănătoare ale
consumatorilor140.
Având în vedere că actele și faptele de comerț sunt
exercitate în scopul obținerii de beneficii (profit), principiul
concurenței are un rol esențial nu numai în fixarea prețului
mărfurilor, ci - prin efectul prețurilor care se reflectă în
beneficii - și în determinarea unei mai bune organizări a
proceselor complexe ale producerii lor, așa încât să fie
competitive pe o piață internațională tot mai exigentă.
1. Orice fapt sau act contrar uzanțelor cinstite în

activitatea comercială internațională se constituie într-o
concurență neloială141. Actele și faptele de concurență
neloială reprezintă o încălcare a obligației comerciantului de a
folosi în activitățile comerciale sau industriale procedee
oneste.
Concurența neloială se caraterizează prin: a. folosirea
unor mijloace reprobabile în activitatea comercială; b.
140
Pe piața internațională se întâlnesc - în mod firesc - mai multe mărfuri, care vizează satisfacerea unor nevoi
asemănătoare ale consumatorilor care, având posibilitatea să aleagă, le vor cumpăra: 1. pe cele care sunt de o mai
bună calitate și care 2. au un preț mai mic. Celelalte mărfuri vor rămâne necumpărate, dacă comerciantul nu va
avea priceperea să adapteze prețul lor la cerințele pieței.
141
În exercitarea principiului libertății concurenței „partenerii sunt datori să respecte un minimum de
moralitate“. Dacă aceste limite sunt depășite „concurența devine neloială și angajează răspunderea celui care a
săvârșit actele susceptibile de o asemenea calificare“ (Yolanda Eminescu, op.cit., pag. 3).
38
săvârșirea unor acte discutabile în atragerea clientelei.
2. Țara noastră este membră a Uniunii de la Paris, creată prin
Convenția încheiată la 20 martie 1883142, ceea ce conferă
societăților comerciale românești dreptul la tratamentul
național și tratamentul unionist pe întreg teritoriul Uniunii.
În baza Convenției, la rândul lor, străinii „unioniști“ pot
revendica în România același tratament.
Cu prilejul Conferinței de revizuire de la Washington
din anul 1911, art. 10 bis143 privitor la reprimarea
concurenței neleale a fost modificat, stipulându-se că „toate
țările contractante se angajează să asigure resortisanților
Uniunii o protecție efectivă împotriva concurenței
neloiale“. Acest text a suferit modificări la Conferința de la
Haga din 1925 și la Conferința de la Londra din anul1934144.
În baza textului în vigoare, țările Uniunii145 „sunt
obligate să asigure cetățenilor țărilor acestora protecție
efectivă împotriva concurenței neloiale“146.
3. Constituie un act de concurență neloială, orice act
de concurență „contrar uzanțelor cinstite în materie
industrială sau comercială“147.
În baza Convenției, trebuie interzise mai ales:
„1. orice fapte de natură a crea confuzie, prin orice
mijloc, cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială
sau comercială a unui concurent;
2. afirmațiile false, în exercitarea comerțului, de natură
142
Ratificată de țara noastră, în forma revizuită la Washington în 1911, prin Legea din 13 martie 1924 cu
efecte din 6 octombrie 1920. Prin Decretul nr. 427 din 19 octombrie 1963, țara noastră - care aderase la forma
revizuită de la Washington - a aderat și la revizuirile ulterioare, inclusiv aceea de la Lisabona din 1958. Prin
Decretul nr. 1177 din 28 decembrie, România a ratificat și forma revizuită la Stockholm în anul 1967.
Beneficiarii Convenției de la Paris sunt resortisanții Uniunii și persoanele asimilate acestora. Resortisanții
sunt naționalii (persoane fizice și juridice), precum și - prin asimilare - „persoanele care își au domiciliul sau care
posedă întreprinderi industriale ori comerciale «efective și serioase», pe teritoriul uneia din țările Uniunii“ (art. 2
și 3, Convenția de la Paris din 1883).
143
Introdus în Actul adițional votat la Conferința de revizuire de la Bruxelles din 1900.
144
La Lisabona, în 1958, a fost introdus aliniatul 3 privind „indicațiile și afirmațiile a căror folosire, în
exercitarea comerțului, este susceptibilă să inducă publicul în eroare“.
145
Inclusiv România care, prin îndeplinirea procedurilor pe care le-am menționat, a devenit membră a Uniunii
cu drepturile și obligațiile ce decurg din Convenție, cu toate modificările ulterioare.
146
Alin. 1, art. 10 bis, Convenția de la Paris, încheiată Ia 20 martie 1883, cu modificările ulterioare.
147
Alin. 2, art. 10 bis, Convenția de la Paris. Legea română pentru reprimarea concurenței neloiale din 18 mai
1932 a fost elaborată în scopul de a răspunde obligației asumate prin aderarea la Convenție, așa cum a fost
modificată cu prilejul Conferinței de revizuire de la Washington din anul 1911. Această lege figura pe lista
textelor abrogate la 14 ianuarie 1974. Chiar anterior acestei date, doctrina a ajuns la concluzia că textul Legii din
1932 este în vigoare, având în vedere impactul prevederilor ei asupra relațiilor comerciaIe, iar marea majoritate a
dispozițiilor ei nu contraveneau reglementărilor internaționale în vigoare.
39
a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea
industrială sau comercială a unui concurent;
3. indicațiile sau afirmațiile a căror folosire, în
exercitarea comerțului, este susceptibilă să inducă publicul în
eroare, în ceea ce privește natura, modul de fabricare,
caracteristicile, aptitudinea pentru întrebuințare sau cantitatea
mărfurilor“148.
Cu toate că prin prevederile sale, Convenția de la Paris
definește destul de detaliat faptele și actele de concurență
neloială, doctrina a atras atenția asupra faptului că „protecția
pe care o consacră este, în unele cazuri, mai restrânsă decât
aceea pe care o asigură unele legislații naționale“149. Astfel, în
doctrină s-a subliniat necesitatea să fie tratate ca acte de
concurență neloială și: a. substiuirea produselor; b.
dezorganizarea internă a întreprinderii; c. dezorganizarea
generală a pieței“150.
Convenția se referă și la sechestrarea la import,
interzicerea importului, sechestrarea în interior a produselor
care poartă ilicit o marcă de fabrică sau un nume comercial
protejate în țările în care sunt importate151.
Așadar, principiul concurenței loiale orientează
elaborarea și aplicarea unor asemenea reglementări în
comerțul internațional care să garanteze competiția onestă a
participanților la schimburile comerciale și să descurajeze și
sancționeze actele și faptele contrare uzanțelor cinstite în
materie industrială și comercială.
Stimulând și facilitând confruntarea onestă pe piața
internațională, reglementările adoptate vizează, totodată,
protecția producătorilor și consumatorilor de acte și fapte
ilicite în acest domeniu. Așa, de pildă, prin Hotărârea
Guvernului nr. 228 din 1992 sunt stipulate măsuri pentru
protejarea producătorilor naționali și a pieței interne de
148
Punctele 1-3, alin. 2, art. 10 bis, Convenția de la Paris, încheiată la 20 martie 1883, cu modificările
ulterioare.
149
Paul Roubier, Le droit de la propriété industrielle, vol. I, Paris, pag. 138.
150
Yolanda Eminescu, op. cit., pag. 179.
151
Art. 9, Convenția de la Paris. În baza Convenției, în cazul în care legislația unei țări nu admite nici una
din măsurile de mai sus, ele vor fi înlocuite, până la modificarea corespunzătoare a legislației, cu acțiunile și
mijloacele pe care legea acestei țări le asigură în asemenea cazuri cetățenilor săi (alin. 6, art. 9, Convenția de la
Paris). Art. 10 din Convenție stipulează că dispozițiile art. 9 se vor aplica și în caz de folosire directă sau
indirectă a unor indicații false privitoare la proveniența produsului sau identitatea producătorului, a fabricantului
sau comerciantului.
40
competiția neloială prin importul unor produse la preț de
dumping sau subvenționat, precum și prin exportul la
prețuri sub nivelul pieței interne152. Prin ordine ale
ministerelor Comerțului și Finanțelor se precizează că un
produs este considerat a face obiectul dumpingului atunci
când prețul său de export către România este inferior valorii
normale a unui produs similar sau direct concurent153. În baza
reglementărilor în vigoare, importul unor produse sub prețul
valorii lor normale poate fi supus unor taxe anti-dumping, iar
în cazul importului unor produse subvenționate la producție
sau la export - direct sau indirect în țara de origine în țara care
le exportă, inclusiv subvențiile acordate pentru transport - se
pot percepe taxe compensatorii. În cazul importului unor
produse în cantități sau în condiții de natură să prejudicieze
grav producătorii naționali se pot fixa suprataxe sau
restricții cantitative (contingente) la import154.
Aplicarea unor asemenea măsuri constituie garanții
importante în respectarea principiului concurenței loiale,
având impactul subliniat asupra dezvoltării relațiilor
comerciale internaționale și a prosperității economice
mondiale.
§3. PrincipiuI egalității juridice a părțiIor
Raportul de comerț internațional se bazează pe

egalitatea juridică a părților155. Fiecare parte contractantă are
libertatea să acționeze potrivit voinței sale, convenind asupra
modului în care urmează să se deruleze operațiunile de
152
Octavian Căpățînă, Reprimarea concurenței neloiale în operațiunile de import și de export, în „Revista
de Drept Comercial“, nr. 2, 1993, pag. 5 și urm.
153
Ordinul M.T.C. nr. 127 din 1992 privind Regulamentul de lucru al Oficiului de Prețuri; Ordinul M.T.C.
(Ministerul Comerțului și Turismului) nr. 127 din 1992 privind Regulamentul de lucru al Comisiei pentru
taxe anti-dumping, taxe compensatorii și măsuri de salvgardare.
154
Ordinul nr. 128 din 1992 al M.C.T. și M.E.F. (Ministerul Economiei și Finanțelor) privind Reguli de
aplicare și procedurile de instituire a taxelor anti-dumping, taxelor compensatorii și măsurilor de
salvgardare.
A se vedea și Decretul nr. 183 din 1980 privind acceptarea Acordului pentru aplicarea art. VI al Acordului
General pentru Tarife și Comerț (Codul anti-dumping).
155
Vasile Boerescu aprecia că egalitatea juridică a părților este esențială în raporturile de drept comercial.
Utilizând rezultatele cercetării juridice franceze - pe care le-a aplicat creator în interpretarea instituțiilor dreptului
comercial românesc - profesorul Boerescu, în Cursul său de drept comercial, în urma unei pertinente analize de
cazuistică, a formulat concluzii cu privire la principii, punând în lumină rolul lor în elaborarea și aplicarea
dreptului în relațiile comerciale (Vasile Boerescu, Explicarea Codicei Comerciale Române, 1868).
41
comerț exterior în care se angajează.
1. Este evident că principiul egalității juridice își

găsește expresia cea mai elocventă în exprimarea liberă a
voinței părților.
2. Actele și faptele de comerț ce se concretizează în a.
inițiative, b. opțiuni și c. decizii cu privire la circulația
mărfurilor și serviciilor implică în mod necesar voința
părților. Orice initiațivă, opțiune și, cu atât mai mult, decizie
în operațiunile comerciale internaționale sunt acte de voință
ale părților.
3. Având în vedere că schimburile de mărfuri și
servicii se realizează cu intenția de a realiza beneficii (profit),
inițiativele, opțiunile și deciziile fiecărei părți implică un înalt
grad de răspundere. Într-un act de comerț internațional sunt în
joc, nu de puține ori, valori deosebit de mari, care obligă la
analiză și evaluare a 1. șanselor și a 2. riscurilor implicate.
Fiecare parte este, adesea, în situația de a-și angaja o bună
parte din patrimoniu, dacă nu chiar întregul patrimoniu. De
aceea, orice inițiative, opțiune sau decizie - ca acte majore de
voință ale părților trebuie să se bazeze pe cunoașterea cât mai
exactă a situației de fapt și de drept, așa încât ambele părți să
dobândească profitul scontat, iar riscurile să fie cât mai mici
sau chiar eliminate.
4. Dezbaterile Comisiei Națiunilor Unite pentru Drept
Comercial Internațional au atras, în mod constant, atenția
asupra rolului autonomiei de voință a parților în negocierea,
încheierea și derularea contractelor de comerț international156.
În opinia reprezentanților statelor membre ale Comisiei, în
cazul în care aceasta voință nu este expres manifestată și nu
rezultă din conținutul contractului de comerț internațional, ea
este prezumată. Punctul de vedere general a fost că, în
fiecare caz concret privind operațiunile de circulație a
mărfurilor sau serviciilor, „părțile au avut o intenție în această
privință“157.
156
Reports of the United Nations Commission on International Trade Law on the work of its twenty-
ninth and thirty-first sessions, New York, 1996 and 1998.
157
See Statements of the representatives of Singapore and Columbia, Thirty-First session of the United
Nations Commission on International Trade Law, New York, June, 1998.
42
5. În condițiile extinderii schimburilor comerciale
internaționale, autonomia de voință se dovedește a fi un
element tot mai important în elaborarea și încheierea
contractelor, ca una din modalitățile de exprimare și
concretizare a principiului egalității juridice a părților.
1. Raporturile ce iau naștere între agenții economici -

persoane fizice și juridice - din diferite state, în calitatea lor
de participanți la comerțul internațional, sunt raporturi de
jure gestionis, adică de pe o poziție de egalitate juridică a
unei părți cu cealaltă parte, deoarece acestea acționează în
relațiile comerciale internaționale ca subiecte de drept
privat158.
2. În cazul în care statul este implicat într-un contract
comercial internațional sau într-un litigiu contractual de
comerț internațional, deși nu are calitatea de comerciant,
statul efectuează acte și fapte de comerț internațional.
Participând la operațiuni comerciale internaționale, în care are
„ca partener o persoană fizică sau o persoană juridică de drept
civil (căci dacă partenerul ar fi fost tot stat, raporturile
juridice legate ar fi de domeniul dreptului public), acțiunea
statului este considerată ca făcând parte din domeniul
acțiunilor de jure gestionis - și nu din domeniul celor de jure
imperii - și supusă ca atare regulilor dreptului comercial
internațional“159.
3. În acele raporturi în care statul acționează ca putere
suverană - de jure imperii - în realizarea politicii comerciale
financiar-valutare, vamale etc., se stabilește o relație de
subordonare a persoanelor fizice și juridice străine160.
Raporturile în care intră organele statului cu aceste persoane
străine nu sunt raporturi de drept comercial, ci raporturi de
158
Relațiile comerciale internaționale sunt definite ca fiind relații de drept privat, întrunind trăsături ale
dreptului civil, fără a se confunda cu acesta, și trăsături ale dreptului internațional; păstrându-și obiectul și
caracterele specifice, așa cum am demonstrat în analizele noastre anterioare.
159
Tudor R. Popescu, op. cit., pag. 18. După cum se stipulează în Codul civil „convențiile legal făcute au
putere de lege între părțile contractante“ (art. 969, Codul Civil Român). „Ele se pot revoca prin
consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege“ (art. 970, Codul Civil Român).
160
Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și resortisanții altor
state, Washington, 18 martie 1965.
43
drept financiar, administrativ etc., adică raporturi care țin de
domeniul dreptului public161.
1. Principiul egalității juridice a părților în raporturile

comerciale internaționale demonstrează apartenența dreptului
comerțului internațional, prin excelență, domeniului privat162.
Este cazul participării nu numai a persoanelor fizice și
juridice, ci și a statului, ca unul din subiecte, acționând de
jure gestionis în raporturi de drept al comerțului internațional
pe bază de egalitate juridică.
2. În literatura de specialitate și în documente juridice,
egalitatea juridică a părților este definită nu numai ca un
principiu fundamental al dreptului comerțului internațional, ci
și ca metodă de reglementare163. În Legea Model asupra
Arbitrajului Comercial Internațional, adoptată de Comisia
Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional se
stipulează în mod expres egalitatea de tratament a părților.
„Părțile - se precizează în Legea Model - trebuie să fie tratate
egal și fiecărei părți trebuie să i se ofere posibilitatea să-și
prezinte cazul său“164. Prin poziția de egalitate juridică a
părților, ca metodă de reglementare „dreptul comerțului
internațional se încadrează cu preponderență în domeniul
dreptului privat“165.
3. Este evident că - fiind un principiu al dreptului
comerțului internațional - egalitatea juridică a părților
orientează normele emise în acest domeniu și procesul
aplicării lor, având un puternic impact și asupra metodei de
reglementare166.
161
Ibidem. A se vedea analiza profesorului Dragoș-Alexandru Sitaru, op. cit., pag. 82.
162
După cum am văzut, comercialitatea distinge actele de drept civil de cele de drept comercial, iar
internaționalitatea distinge raporturile juridice comerciale interne, de cele comerciale internaționale.
Comercialitatea și internaționalitatea se interpun în procesul de circulație a mărfurilor și serviciilor, caracterizând
raporturile juridice de comerț internațional.
163
UNCITRAL Model Law on International Commercial Arbitration, adopted by the United Nations
Commission on International Trade Law on 21 June 1985, United Nations Document A/40/1, Annex I.
164
Art. 18, Equal treatment of parties.
165
Dragoș-Alexandru Sitaru, op. cit., pag. 82; P. Pătrășcanu, Ovid Sachelarie, Noțiunea actului și faptului de
comerț în lumina legislației românești, în „Instituții de Drept Comercial Internațional“, Culegere de studii,
Editura Academiei Române, vol. I, București, 1973, pag. 129 și urm.
166
P. Pătrășcanu, Ovid Sachelarie, op. cit., pag. 130 și urm. See Debates of the ninteenth session of the
United Nations Commission on International Trade Law, June, 1985.
44
§4. Principiul libertății convențiilor
Raporturile juridice de comerț internațional se

concretizează în contractele comerciale internaționale și
titlurile de valoare. Ambele dau expresie voinței juridice a
părților, depinzând de întinderea puterii lor de decizie, a căror
limite sunt stipulate în dispozițiile exprese ale legii. În aceste
limite se aplică principiul libertății convențiilor.
1. După cum am precizat, în baza Codului civil

„convențiile legal făcute au putere de lege între părțile
contractante“167. Fiecare subiect de drept se obligă numai la
ceea ce acceptă „ca fiind în interesul lui și numai în măsura în
care dorește“168. Această regulă generală - care dă expresie
principiului libertății convențiilor - se concretizează în dreptul
fiecărui participant la raporturile de comerț internațional de a-
și alege partenerii contractuali, de a negocia cu ei condițiile și
termenele contractului, și de a stipula în contract asemenea
clauze care să-i protejeze interesele și să-i garanteze
realizarea scopurilor urmărite.
2. După cum se știe, comerțul internațional are o
structură specifică, în care se confruntă participanți
specializați, profesioniști în materie, care acționează în centre
bine definite: porturi, burse, piețe internaționale de mărfuri169.
Acești participanți - în măsura în care libertatea
contractuală le permite - acționează pe baza unor practici și
obiceiuri comune, nu numai în relațiile lor reciproce, ci și în
167
Art. 969, Codul Civil Român.
168
Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., pag. 137.
169
În prezent, economia mondială se caracterizează prin 1. mass production, 2. mass consumption, 3. mass
merchandising. Ofertele de mărfuri și servicii s-au multiplicat; mijloacele de comunicație și transport au luat o
dezvoltare fără precedent. În aceste condițiuni, vechile tehnici de contractare apar ca fiind depășite, deoarece,
în majoritatea cazurilor duc la întârzieri neîngăduite în circulația mărfurilor și serviciilor, luând dimensiuni
insuportabile în procesul distribuției. În aceste condițiuni, Comisia Națiunilor Unite pentru Drept Comercial
Internațional a analizat posibilitatea de a se recurge la mijloace moderne în relațiile comerciale internaționale,
care să răspundă cerințelor contemporane (See UNCITRAL Model Law on Electronic Commerce with Guide
to Enactment 1996, United Nations Resolution nr. 51/162 of 16 December 1996).
45
relațiile cu terții, care, uneori, sunt nevoți să le accepte și să le
dea curs prin contractele de adeziune ce li se impun170.
3. Constatând că tehnicile clasice de contractare sunt
depășite, creându-le dificultăți în circulația bunurilor și
serviciilor, participanții la schimburile comerciale
internaționale - marile societăți, trusturi, carteluri, grupuri de
interese economice - au recurs și recurg tot mai mult la
tehnici moderne de contractare, iar, într-o măsură tot mai
mare la cele electronice171. După cum observa Comisia
Națiunilor Unite pentru Drept Comercial Internațional, în
ultimul timp „se află în creștere numărul tranzacțiilor din
comerțul internațional prin mijloace electronice“172 și „alte
mijloace de comunicare“173 , la care - în mod obișnuit - ne
referim ca fiind „comerțul electronic, care este implicat în
folosirea unor metode alternative de comunicare și stocare a
informațiilor“174. În practică și-au făcut și își fac loc tot mai
mult asemenea metode moderne de contractare, facilitând
exercitarea libertății contractuale a tuturor participanților la
raporturile comerciale internaționale. Evident, stăpânirea
acestor metode se impune, cuprinzând tot mai multe subiecte
ale raporturilor comerciale. Necunoașterea acestor metode
moderne este de natură a crea dificultăți în procesele de
contractare și, în consecință, în exercitarea libertății
contractuale175.
1. Părțile pot desemna legea contractului lor, opțiune

ce le este permisă de legea forului. În consecință, suntem în
prezența unei autonomii derivate, deoarece ea este înlăuntrul
170
Practica raporturilor comerciale internaționale demonstrează că această comportare se datorează, în multe
cazuri, raportului de forțe defavorabil terților.
171
Report of the Sixth Committee, Doc. A/51/628, United Nations, Fifty-first session, October, 1996.
172
Resolution adopted by the General Assembly of the United Nations, nr. 51/162, New York,1996.
173
Ibidem.
174
Ibidem. See Recommendation on the legal value of computer records adopted by the United Nations
Commission on International Trade Law at its eighteenth session, Official Records of the General Assembly,
Fortieth Session, Supplement nr. 17(A/40/17), Chapter VI, Section B.
See Paragraph 5(b) of General Assembly Resolution nr. 40/71 of 11 December 1985, in which the
Assembly called upon Governments and international organizations to take action, where appropriate, in
conformity with the Recommendation of UNCITRAL.
175
„Beneficiile libertății convențiilor sunt mari“, este, însă, „nevoie să dispui de mijloacele necesare spre a ți
Ie apropia“ (Paul Roubier, op cit., pag. 191 și urm.).
46
ordinii naționale, fiind consacrată de această ordine. Astfel,
libertatea convențiilor apare și se manifestă în raporturile
juridice de comerț internațional „nu ca o autonomie
primordială“176, ci ca una derivată.
2. Concepția subiectivă cu privire la libertatea
convențiilor consideră acordul de voință al părților izvorul
principal al drepturilor și obligațiilor negociate și stipulate în
contract. Această concepție pune accentul pe rolul acordului
de voință, nerecunoscând validitatea legii, impactul pe care îl
poate avea asupra raporturilor contractuale177. Concepția
obiectivă susține primatul legii asupra voinței, susținând că
„voința individuală nu poate avea efect creator în afara legii,
sau peste lege“178.
3. Considerăm că tendințele de absolutizare a virtuților
unei sau altei concepții sunt criticabile. Fără a subestima în
vreun fel rolul acordului de voință al părților - care dă
expresie concepției liberale în materie, trebuie să admitem
necesitatea concordanței acesteia cu ordinea juridică
națională, ceea ce înseamnă că în temeiul clauzei electio iuris
părțile pot desemna legea contractului lor, deoarece o
asemenea opțiune le este permisă de legea care guvernează
materia179. În Legea 105 din 1992 se stipulează: „contractul
este supus legii alese prin consens de părți“180, ceea ce
înseamnă că părțile nu au de ales între lege, echitate și lex
mercatoria universalis. Opțiunea părților - în exercitarea
principiului libertății convențiilor - este asupra a diferite legi
naționale, întrucât contractul nu poate fi în afara legii și cu
atât mai puțin contrar legii181.
176
Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., pag. 141.
177
Criticii concepției subiective susțin că: 1. stipulațiile contractuale nu pot epuiza toate situațiile posibile,
ceea ce impune texte legislative absolut necesare pentru a acoperi lacunele ce pot apare în contractele de comerț
internațional; 2. absența unor reglementări naționale recunoscute, lasă organul de jurisdicție fără criterii de
apreciere cu privire la existența și valabilitatea contractului; 3. echitatea - acceptată prin voința părților, alături
de lex mercatoria universalis - „nu poate constitui o soluție adecvată pentru a complini absența legii“ (Mircea
N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., pag. 139-140).
178
Ibidem. A se vedea analiza amplă și documentată efectuată de profesorii Octavian Căpățînă și Brândușa
Ștefănescu, Tratat de drept al comerțului internațional, vol. II, Editura Academiei Române, București, 1987,
pag. 8 și urm.
179
Octavian Căpățînă, Brândușa Ștefănescu, op. cit., pag. 8-9.
180
181
Octavian Căpățînă, Brândușa Ștefănescu, op. cit., loc. cit.; Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., pag.
140.
47
c. Lex voluntatis
1. Pentru prima dată acest principiu a fost formulat de

catre Dumoulin, cu prilejul unei consultații pe care a dat-o
într-o problemă de regim juridic al bunurilor, care era
reglementat de mai multe statute locale. Prin soluția dată,
Dumoulin a urmărit să asigure un regim unic, indiferent unde
erau situate bunurile mobile.
2. În dreptul comerțului internațional, părțile pot să
aleagă legea competentă a cârmui cerințele de fond și efectele
contractului182.
Dacă în trecut, autonomiei de voință i se conferea un
câmp foarte larg de acțiune183, reglementările mai recente pun
accentul pe facultatea de alegere a legii competente, facultate
recunoscută părților184.
3. Lex voluntatis mai este definit și ca normă
conflictuală fundamentală185, prin care condițiile de fond și
efectele contractelor de comerț internațional sunt guvernate
de legea desemnată de părțile contractante. „Condițiile de
fond ale actului juridic unilateral - se consacră în Legea nr.
105 din anul 1992 - sunt stabilite de legea aleasă de autorul
său“186. Contractele comerciale internaționale sunt supuse
legii alese prin consens de către părți187, iar condițiile de
formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi
cârmuiește fondul188.
Practica raporturilor comerciale internaționale a pus în
evidență necesitatea uniformizării normelor conflictuale
existente, iar lex voluntatis este comună în cele mai multe
sisteme de drept privat, constituind un element de
uniformitate, compatibil cu cerințele actuale ale siguranței
182
Acest principiu - care constituie un caz particular de aplicare a principiului libertății convențiilor - poartă
denumirea de lex voluntatis, adică determinarea legii contractului de comerț internațional prin acordul părților.
183
În dreptul englez, autonomia de voință permite instanțelor să evite crearea de precedente judiciare, care ar
putea limita libertatea de soluționare a litigiilor contractuale pe viitor, deoarece hotărârea dată de instanțe - într-o
cauză privind un contract - apare ca descoperirea voinței părților într-un caz, iar nu ca o soluție.
184
Dacă părțile n-au făcut alegerea legii care va cârmui cerințele de fond și efectele contractului de comerț
internațional, atunci legea competentă este determinată potrivit indicațiilor cuprinse în coduri sau legi.
185
Brândușa Ștefănescu, Ion Rucăreanu, Dreptul comerțului internațional, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1983, pag. 76.
186
187
Ibidem, art. 73.
188
Ibidem, art. 71. Pentru o analiză mai amplă a se vedea Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu, op. cit., pag. 141-
147.
48
schimburilor comerciale internaționale.
§5. Principiul bunei-credințe
Atât în dezbaterile Organizației Mondiale a

Comerțului și Comisiei Națiunilor Unite pentru Drept
Comercial Internațional, cât, mai ales, în procesul încheierii și
realizării contractelor comerciale internaționale, cu deosebire
în ultimii ani, buna credință a fost și este invocată, clamată
cu insistență, subliniindu-se, de regulă argumentat, importanța
pe care o are pentru finalizarea schimburilor de mărfuri și
servicii în condiții reciproce avantajoase.
1. La dezbaterile Comisiei Națiunilor Unite pentru

Drept Comercial Internațional asupra „Finanțării private a
proiectelor de infrastructură“, reprezentantul unui grup de
experți solicitați să ofere o variantă de text a făcut o remarcă
care a stârnit mult interes fiind îndelung comentată:
„insistența fără precedent asupra bunei-credințe, frecvența ei
tot mai mare în textele elaborate și invocarea ei în practica
relațiilor comerciale internaționale - arată dânsul - nu
demonstrează că a crescut gradul în care este respectată,
ci, dimpotrivă, că este tot mai puțin respectată și, nu de
puține ori, încălcată cu brutalitate“, motiv pentru care s-a
considerat că este necesară nu numai stipularea în texte, ci,
îndeosebi, adoptarea de măsuri practice de aplicare în: a.
momentul încheierii contractelor, b. în derularea acestora și c.
în predarea mărfii sau efectuarea serviciilor la nivelul
cantitativ și calitativ convenit189.
2. „Convențiile trebuie respectate cu bună-credință“ -
se stipulează în mod expres în Codul Civil Român190.
Mai departe, Codul precizează că „ele (convențiile -
prec. ns.) obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele,
189
See Debates of the thirty-first session of the United Nations Commission on International Trade
Law, New York, June, 1998.
190
Alin. 1, art. 970, Codul Civil Român, o formulare similară se regăsește în codurile civile și comerciale ale
multor state. Convențiile internaționale consacră buna-credință, conferindu-i valențele unuia din cele mai
importante principii ale raporturilor de comerț internațional.
49
dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă
obligației, după natura sa“191.
3. În literatura de specialitate s-au acordat și se acordă
spații largi principiului bunei-credințe, atrăgându-se atenția
asupra valențelor sale nu numai morale, ci și juridice192.
„Buna-credință - precizează I. Rosetti-Bălănescu, Ovid
Sachelarie și Nicolae G. Nedelcu - este convingerea
posesorului că are asupra lucrului ce posedă un drept de
proprietate pe baza unui titlu translativ a cărui invaliditate o
ignoră“193. În mod explicit, legea română stipulează că
„posesorul nu câștigă proprietatea fructelor decât când posedă
cu bună-credință; la cazul contrariu, el este dator de a
înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l
revendică“194. Din reglementările Codului Comercial Român
rezultă că buna-credință trebuie să însoțească toate etapele
tranzacției comerciale, inclusiv transportul până la predarea
mărfii, în condițiile de calitate și în cantitatea stipulate în
contract.
b. Se poate exercita concurența pentru profit cu bună-

credință?
1. În tranzacțiile comerciale internaționale concurența

are un rol important în obținerea beneficiilor (profitului).
După cum am văzut, însă, „libertatea de concurență își are
limita în obiceiurile comerciale cinstite“195, care presupun
buna-credință. Aceasta obligă partenerii schimburilor
comerciale internaționaIe să respecte un minimum de
moralitate196. Buna-credință în afacerile comerciale
internaționale obligă atât comerciantul, cât și industriașul -
implicați în competiția internațională pentru a obține un profit
191
Alin. 2, art. 970.
192
Vezi A.Vedross, Die bona fides als Grundlage des Volkerrechts, în Gegen – wartsprobleme des
internationalen Rechts und der Rechtsphilosophie, Hamburg, 1953; A.D.Mc. Nair, The law of treaties, Oxford,
1961; E. de Vatel, Le droit des gens au principes de la loi naturelle appliquées a la conduite et aux affaires
des nations et des Souverais, 1758, §219; Dumitru Mazilu, Îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor
asumate, în „Dreptul Păcii“, Editura ALL-BECK, București, 1998, pag. 193-195.
193
I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nicolae G. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Editura de
Stat, București, 1947, pag. 177.
194
Art. 485, Codul Civil Român (subl, ns.).
195
Yolanda Eminescu, op. cit., pag. 3 (subl, ns.).
196
Ibidem.
50
cât mai mare - a. să se comporte în limitele moralității în
derularea și finalizarea tranzacției; b. să nu recurgă la acțiuni
de natură a frauda partenerul, deoarece, chiar dacă câștigul
este palpabil pe termen scurt, pierderile sunt certe pe termen
lung. Acei participanți la raporturile comerciale
internaționale, care nu sunt de bună-credință pierd nu numai
clienții, dar și piața de desfacere a produselor și își fac un
renume cu conotații negative. Odată limitele unui minimum
de moralitate depășite „concurența devine neleală și
angajează răspunderea celui care a săvârșit actele susceptibile
de o asemenea calificare“197.
2. Legea română consacră îndatorirea comercianților
de a-și exercita obligațiile cu bună-credință și potrivit
uzanțelor cinstite198, calificând actul de concurență neloială ca
fiind contrar uzanțelor cinstite în activitatea comercială sau
industrială199. În contractele de comerț internațional sunt
stipulate clauze prin care se interzice concurența neloială,
stabilindu-se răspunderi pentru cei ce o practică.
3. Așadar, atât în baza legii, cât și a prevederilor
contractuale, concurența nu numai că poate, dar și trebuie
exercitată cu respectarea bunei-credințe. Se înțelege că
raporturile comerciale internaționale implică competiția,
concurența între participanții la schimburile comerciale în
scopul de a obține beneficii (profit). Experiența
demonstrează, însă, că nu prin fraudă, prin înșelarea
partenerilor și clientelei se obține un beneficiu stabilit și din
ce în ce mai mare, ci prin bună-credință, prin cinste și
corectitudine200.
197
Ibidem.
198
199
Ibidem, art. 2. Legea a preluat prevederile art. 85 și 86 din Tratatul de la Roma privind Comunitatea
Economică Europeană. Textul legii demonstrează că legiuitorul a luat drept model Legea română din 1932 și
Codul comercial român.
200
În cazul concurenței interzise „ne aflăm în fața unui act săvârșit fără drept“, iar în cazul concurenței
neloiale suntem în prezența exercițiului „unui drept sau a unei libertăți“ în mod incorect, necinstit, deci cu rea-
credință. Concurența neloială urmărește „folosirea abuzivă a puterii economice“, punând în primejdie „existența
liberei concurențe“ (Yolanda Eminescu, op. cit., pag. 11).
51
1. După cum am văzut, buna-credință este un
principiu general201 care călăuzește atât procesul elaborării
normelor dreptului comerțului internațional, cât și pe acela al
aplicării lor. În normele privind schimburile comerciale
internaționale și în contractele privind tranzacțiile în acest
domeniu se regăsesc stipulate și răspunderile pentru
încălcarea principiului bunei-credințe202.
2. Legea română prevede în mod expres măsuri
împotriva părții care a acționat cu rea-credință. Astfel, „dacă
vânzătorul a vândut cu rea-credință fondul altuia, el va fi
dator să întoarcă cumpărătorului toate spezele ce va fi făcut,
chiar și cele de simpla plăcere“203. Totodată, „vânzătorul este
supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vândut,
dacă, din cauza acelora, lucrul nu este bun de întrebuințat,
după destinația sa, sau întrebuințarea sa e atât de micșorată,
încât se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat,
sau n-ar fi dat pe dânsul ceea ce a dat, de i-ar fi cunoscut
viciile“204. În Codul Comercial Român sunt stipulate
răspunderile pentru acțiunile (acte și fapte) de rea-credință,
ceea ce obligă participanții la schimburile comerciale
internaționale să aibă o conduită corectă205. Reglementările
internaționale, de asemenea, definesc faptele de rea-credință
și stipulează răspunderi pentru comiterea lor. Așa, de pildă,
Conferința de la Lisabona din 1958 a introdus în Convenția de
la Paris privind concurența neloială un text care definește acte
și fapte de rea-credință: „indicațiile și afirmațiile a căror
folosire, în exercitarea comerțului, este susceptibilă să inducă
publicul în eroare, în ceea ce privește natura, modul de
fabricare, caracteristicile, aptitudinea pentru întrebuințare sau
calitatea mărfurilor“206. Se înțelege că - așa cum observa Paul
Roubier - asemenea comportamente, ce vădesc reaua-
credință a autorilor lor, „au fost depistate din experiența
raporturilor juridice de comerț internațional“. Sancționarea lor
s-a dovedit a fi necesară pentru a descuraja reaua-credință și a
201
Dumitru Mazilu, Îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor asumate, în op. cit., pag. 193-194.
202
Paul Roubier, op. cit., pag. 483 și urm.
203
Art. 1346, Codul Civil Român (subl. ns.).
204
Ibidem, art. 1352; vezi și art. 1358 și 1359.
205
În unele norme - fără a se califica actele sau faptele comise - rezultă din descrierea lor că sunt de rea-
credință, stipulându-se răspunderi concrete pentru ele.
206
Alin. 3, art. 10 bis, Convenția de la Paris, loc. cit.
52
garanta derularea corectă a contractelor de comerț
internațional.
3. Principiul bunei-credințe este considerat a fi atât de
important în relațiile comerciale internaționale, deoarece -
mai mult decât în cazul celorlalte principii - pune în evidență
valorile morale ale comportamentului participanților la aceste
relații, adaugându-le răspunderilor juridice stipulate în
aplicarea sa de către organele competente pentru crearea și
aplicarea dreptului comerțului internațional.
1.Care sunt principiile specifice dreptul comerţului internațional?

2 . Ce se înţelege prin principiul liberei concurenţe?
3.Care sunt diferențele dintre principiul liberei concurenţe şi principiul monopolului?
4.Ce este principiul libertăţii comerţului?
5. Ce presupune principiul pacta sunt servanda?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Care din următoarele constituie principiu specific al dreptului comerţului internaţional:

a) principiul libertăţii comerţului;
b) principiul neamestecului în treburile interne;
c) principiul proporţionalităţii;
e) principiul subsidiarităţii.
53
2. Principiul pacta sunt servanda presupune :
a) obligativitatea contractelor încheiate, chiar dacă acestea încalcă norme imperative;
b) neamestecul statului în contractul dintre părţi;
c) interdependenţa obligaţiilor părţilor;
d) convenţii legal făcute au putere de lege între părţi.
3. În România, după 1989, dreptul comerţului internaţional are în centru principiul:

a) libertăţii comerţului;
b) monopolului;
c) controlului statal al tranzacţiilor;
d) neamestecul statului în contractul dintre părţi.
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE 2

Unitatea de învăţare 1: 1) a; 2) d; 3) a;
54
Premisele raportului juridic de comerț internațional
4.1. Introducere
4.3.1. Norma juridică de comerț internațional
4.3.2. Participanții la raporturile comerciale internaționale
4.3.3. Existența unor împrejurări care produc efecte juridice prin realizarea lor
1.1. Introducere
Raportul juridic de comerț internațional apare numai în

cazul în care există anumite premise. Toți analiștii sunt de
acord că aceste premise sunt:
a. norma juridică de comerț internațional;
b. participanții la raporturile comerciale internaționale;
c. existența unor împrejurări care produc efecte juridice
prin realizarea lor.

învăţare
- identificarea premiselor raportului juridic de dreptul

comerţului internaţional
- cunoaşterea participanților la raporturile comerciale
internaționale
– studenţii vor putea să definească participanților la

raporturile comerciale internaționale .
– studenţii vor putea să diferențieze premiselor
raportului juridic de dreptul comerţului internaţional
55
Pentru unitatea de învățare Premisele raportului juridic de

comerț internațional timpul alocat este de 2 ore.
1. Raportul juridic de comerț internațional apare numai în

cazul în care există anumite premise. Toți analiștii207 sunt de
acord că aceste premise sunt:
a. norma juridică de comerț internațional;
b. participanții la raporturile comerciale internaționale;
c. existența unor împrejurări care produc efecte juridice prin
realizarea lor.
§1. Norma juridică de comerț internațional
1. Normele juridice de comerț internațional definesc

comportamentul posibil sau datorat al participanților la
raporturile comerciale internaționale.
2. Normele juridice constituie premisa fundamentală
a raportului juridic de comerț internațional, deoarece fără
norma de drept nu putem vorbi despre un raport juridic.
Norma juridică definește capacitatea subiectelor raportului
juridic de comerț internațional și precizează categoriile de
207
A. Rapin, Cours de commerce, Paris, 1983, pag. 11 și urm.; Dictionnaire commercial de l'Academie
des Sciences Commerciales, Paris, 1979, pag. 50; Michel de Juglart, Benjamin Ippolito, Cours de droit
commercial, vol. I, Ed. Montchrestien, 1978, pag. 117 și urm.; Cesare Vivante, Traité de droit commercial,
vol. I, pag. 131 și urm.; P. Pătrășcanu, O. Sachelarie, Noțiunea faptului și actului de comerț în lumina
legislației românești, în „Instituții de drept comercial internațional“, Editura Academiei Române, București,
1973, pag. 130 și urm.; Ioan Macovei, Dreptul comerțului internațional, Editura Junimea, Iași, 1990, pag. 7;
Eason - Weinmann Colloquium on International and Comparative Law (4-5 February 1994), Tulane
University School of Law, New Orleans, Spring, 1995, 3:112, pag. 47 și urm.
56
fapte juridice care ar putea să producă efecte juridice în
raporturile de comerț internațional208.
3. La rândul lor, normele juridice de comerț
internațional sunt transpuse în viață prin raportul juridic din
cadrul schimburilor comerciale internaționale. De aceea,
raportul juridic de comerț internațional mai este definit drept
normă de drept comercial în acțiune, tocmai pentru că
raportul juridic este principalul mijloc de realizare a dreptului
comerțului internațional.
§2. Participanții la raporturile comerciale internaționale
1. Subiectele de drept reprezintă o altă premisă majoră

a raporturilor juridice de comerț internațional. Este știut că
raporturile comerciale internaționale au loc între persoane
fizice și juridice care săvârșesc fapte obiective de comerț.
2. În temeiul Codului comercial român, participanții la
raporturile comerciale sunt acele persoane care au comerțul ca
profesiune obișnuită, precum și societățile comerciale209.
3. În baza Legii nr. 26/1990 „comercianții sunt
persoane fizice care exercită în mod obișnuit acte de comerț,
societățile comerciale, regiile autonome și organizațiile
cooperatiste“210.
Potrivit normelor în vigoare, odată dobândită calitatea
de comerciant, toate actele juridice ale persoanei respective
sunt prezumate a fi comerciale211.
§3. Existența unor împrejurări care produc efecte juridice

prin realizarea lor
1. Actele și faptele de comerț internațional sunt acele

împrejurări de care norma juridică leagă nașterea, modificarea
sau stingerea unui raport juridic de comerț internațional212.
2. Faptele juridice sunt acele împrejurări - evenimente
208
Vezi P. Pătrășcanu, Ovid Sachelarie, op. cit., loc. cit.
209
Art. 7, Codul Comercial Român, loc. cit.
210
Alin. 2, art. 1, Legea nr. 26 din 1990.
211
Art. Codul Comercial Român, loc. cit.
212
Literatura de specialitate este unanimă în a constata că apariția raporturilor juridice de comerț internațional,
evoluția și finalizarea lor sunt nemijlocit legate de existența actelor și faptelor de comerț internațional. În absența
actelor și faptelor de comerț nu se poate vorbi de un raport juridic de comerț internațional (vezi Mircea N.
Costin, Sergiu Deleanu, Actele și faptele de comerț internațional, în op. cit., pag. 36 și urm.).
57
și acțiuni - de care normele dreptului comerțului internațional
atașează consecințe juridice. Actele juridice sunt acte de
voință (volitive) săvârșite cu intenția de a produce efecte
juridice. Operațiunea juridică este un mijloc sau o tehnică
juridică la care se recurge în scopul realizării actului
comercial internațional.
3. În sens restrâns (stricto sensu) faptele juridice de comerț
internațional nu includ actele juridice, referindu-se numai la
fapte naturale (inundația, cutremurul, trăznetul etc.), care au
loc independent de voința omului, dar produc efecte juridice.
În sens larg (lato sensu), faptele juridice includ și actele
juridice213.

1. Care sunt subiectele dreptului comerţului internațional?
2. Statul poate constitui subiect al dreptului comerţului internațional?
3. Ce este holdingul?
4. Ce este un concern?
5. Cum se determină legea statului organic al societăţii comerciale?.
213
Acesta este sensul în care sunt tratate faptele de comerț în Codul comercial (vezi Titlul II, Despre faptele
de comerț, Codul Comercial Român, loc. cit.).
58
5.1. Introducere
5.3.1. Raportul juridic de comerț internațional este un raport volițional
5.3.2. Raportul juridic de comerț internațional este un raport valoric, urmărind
obținerea unor beneficii
5.3.3. Raportul juridic de comerț internațional conține un element de extraneitate
1.1. Introducere
Raportul juridic de comerț internațional cunoaște mai

multe caracteristici: a. unele comune altor ramuri ale
dreptului; b. altele specifice. După cum observa Mircea
Djuvara, dreptul comercial este „reprezentat printr-o legislație
specială, care se aplică comerțului“. EI constituie legea
specială față de legea civilă, care reprezintă dreptul comun.
Între principalele caracteristici ale raporturilor juridice de
comerț internațional trebuie menționate următoarele: 1.
raportul juridic de comerț internațional este un raport
volițional; 2. este un raport valoric; 3. conține un element de
internaționalitate.
- identificarea caracteristicilor raportului juridic de dreptul

- cunoaşterea conceptului raportului juridic de dreptul
59
– studenţii vor putea să diferențieze caracteristicile

raportului juridic de dreptul comerţului internaţional
- studenţii vor putea să diferenţieze tipurile de
raporturilor juridice de dreptul comerţului internaţional
în care apare statul de alte raporturi juridice la care
participă acesta
Pentru unitatea de învățare Caracteristicile raportului juridic

de comerț internațional timpul alocat este de 2 ore.
Raportul juridic de comerț internațional cunoaște mai

multe caracteristici: a. unele comune altor ramuri ale
dreptului; b. altele specifice. După cum observa Mircea
Djuvara, dreptul comercial este „reprezentat printr-o legislație
specială, care se aplică comerțului“214. EI constituie legea
specială față de legea civilă, care reprezintă dreptul
comun215. Între principalele caracteristici ale raporturilor
juridice de comerț internațional trebuie menționate
următoarele: 1. raportul juridic de comerț internațional este un
214
Mircea Djuvara, Principiile și cuprinsul dreptului comercial, în op. cit., pag. 91-92.
215
Ibidem. Raporturile juridice - observă marele gânditor - se desfășoară între comercianți, iar dintre aceștia
„cei mai importanți în ziua de astăzi sunt societățile comerciale, care colectează averi imense prin anumite
mijloace tehnice, punând câteodată în joc, nu responsabilitatea ilimitată a componenților societății, dar și o
responsabilitate limitată“ (ibidem). Dânsul atrage atenția, totodată, asupra extinderii raporturilor comerciale
„departe, dincolo de hotarele țării“. Raportul comercial este astăzi „tot mai mult un raport internațional“, de
aceea este „o mare nevoie de o lege care să reglementeze aceste raporturi de afaceri internaționale“.
60
raport volițional; 2. este un raport valoric; 3. conține un
element de internaționalitate.
§1. Raportul juridic de comerț internațional

este un raport volițional
1. Este cunoscut că instrumentele juridice principale

prin care se realizează raporturile juridice de comerț
internațional sunt: a. contractele comerciale internaționale; b.
titlurile de valoare. În ambele situații rolul hotărâtor revine
voinței juridice a subiectelor de drept.
2. Orice contract de comerț internațional se încheie

prin acordul de voință al părților; participanții la raportul
juridic de comerț internațional determină - prin acordul lor de
voință - obiectul și conținutul contractelor pe care Ie convin
între ele; pe parcursul executării contractului - prin acordul
lor de voință - părțile la contractul de comerț internațional îi
pot completa sau modifica conținutul ori îl pot chiar rezilia.
3. Participanții la raporturile contractuale de comerț

internațional au libertatea să opteze și asupra legii - română
sau străină - care să guverneze fondul și efectele contractului,
precum și asupra jurisdicției căreia vor supune litigiile ce ar
putea să apară pe parcursul derulării contractului.
§2. Raportul juridic de comerț internațional este un

raport valoric, urmărind obținerea unor beneficii
1. Participanții la raporturile juridice de comerț

internațional urmăresc, în mod declarat, obținerea unor
beneficii, a unui profit. Aceasta este o caracteristică a
raporturilor de comerț internațional din cele mai vechi
timpuri. Vorbind despre „Comerțul celor vechi“, Plinius
Secundus observa „bogățiile care pot fi acumulate prin
schimburi comerciale“216, iar Strabon atrăgea atenția asupra
216
C. Plinius Secundus (cel Bătrân), 28-79 e.n., Cartea VI, Cap. XVI.
61
„prosperității pe care o poate aduce comerțul“217. Charles
Montesquieu constata că „istoria comerțului este istoria
relațiilor dintre popoare“218 și că prin comerț se poate dobândi
bunăstarea219, înfloresc meștesugurile220.
2. Analizând raporturile juridice de drept comercial,

profesorul Mircea Djuvara constata că participanții, îndeosebi
societățile comerciale, „pun în joc, nu o responsabilitate
ilimitată a componenților societății“, ci „o responsabilitate
limitată“221, dând exemplul acționarului unei societăți, care
atunci „când cumpără o acțiune, nu înțelege să se facă
răspunzător cu toată averea, ci numai cu suma pe care a pus-o
când a cumpărat acțiunea“222. După opinia reputatului analist
„reglementarea acestui mijloc extraordinar de eficace în
ziua de astăzi constituie una din părțile centrale ale
dreptului comercial“223.
3. Este lesne de înțeles că în raporturile juridice de

comerț internațional beneficiile nu se realizează cu ușurință,
în condițiile unei competiții tot mai puternice. De aceea, atât
la încheierea contractelor de comerț internațional, cât și pe
parcursul realizării clauzelor stipulate, trebuie să se facă tot ce
se cuvine pentru ca: a. produsele să fie la nivelul calitativ al
pieței mondiale și, în orice caz, a celei locale, unde se
efectuează livrarea mărfii; b. prețurile practicate să fie
atractive224.
217
Strabon, Cartea XI.
218
219
Ibidem, pag. 33.
220
Ibidem. Făcând o analiză excepțională asupra raporturilor comerciale internaționale din vremea sa,
Montesquieu constata beneficiile aduse acolo unde se practică comerțul pe baza unor principii și norme care să-
l stimuleze, care să-i cointereseze pe comercianți. Nimeni nu se aventurează într-o relație comercială „riscându-
și avutul“ fără a avea garanția că va câștiga. „O țară trebuie să știe cât și cum să importe și să exporte“. În țările
comerciale „banii, care au dispărut de acolo dintr-o dată, vin înapoi, pentru că statele care i-au primit îi și
datorează“. Pe când stateIe care se îndatorează, consumând banii fără noimă, sărăcesc. În aceste state „banii nu
vin niciodată înapoi“ (Charles Montesquieu, Pentru care națiuni este dezavantajos să facă comerț, în op.
cit., page 27 și urm.).
221
Mircea Djuvara, op. cit., pag. 91.
222
Ibidem.
223
Ibidem (subl. ns.).
224
Dacă obținerea de beneficii, de profit, este un obiectiv declarat al raporturilor juridice de comerț exterior,
nu înseamnă că prin simpla derulare a acestor raporturi, obiectivul se și atinge. Cele două condiții enunțate - a. o
marfă de calitate; b. la un preț atractiv - nu pot fi întrunite decât cu inteligență și efort, ceea ce implică o înaltă
62
§3. Raportul juridic de comerț internațional conține un
element de extraneitate
1. Elementul de internaționalitate este foarte important

în configurarea specificității acestor raporturi juridice,
deosebindu-le de celelalte și conferindu-le locul și rolul pe
care îl au în sistemul raporturilor juridice internaționale.
Internaționalitatea, împreună cu celelalte elemente
caracteristice: comercialitatea, caracterul patrimonial,
definesc raporturile juridice de comerț internațional drept
raporturi specifice în ansamblul raporturilor juridice225.
2. După cum am observat deja, sediul sau domiciliul -

ori în absența lor - reședința părților constituie elemente de
internaționalitate pentru raportul juridic de comerț
internațional determinat de contractul încheiat între părți226.
3. În procesul de codificare a dreptului comerțului
internațional se are întotdeauna în vedere - în elaborarea
normelor juridice - caracterul internațional al raporturilor
respective, precizându-se criteriile care definesc acest caracter
pentru a distinge și circumscrie sfera de cuprindere a acestor
raporturi juridice în comparație cu alte raporturi juridice227.
Lucrările Congresului de la New York, din martie 1992,
asupra Dreptului Comerțului Internațional s-au concentrat
asupra „evoluțiilor și tendințelor“ procesului codificării în
acest domeniu prin elaborarea unor Reguli Uniforme.
Delegațiile participante au observat că „normele convenite în
acest domeniu vor guverna tranzacțiile comerciale în anii ce
pregătire profesională și un nivel ridicat al proceselor tehnologice. Bătălia pentru know-how și pentru tehnologii
avansate este foarte grea. Cine o câștigă, obține beneficii în comerțul internațional. Cine nu reușește va pierde.
225
H. Honka, Harmonization of contract law through international trade: a nordic perspective, Tulane
European and civil law Forum, Tulane University School of Law, New Orleans, Winter, 1996, pag. 111-131.
226
P. Winship, Domesticating international commercial law: revising Uniform Commercial Code…,
Layola law review, Layola University School of Law, New Orleans, 37, Spring 1991, pag. 43-49.
227
J. Abascal Zamora, Los principios sobre los contratos comerciales internationales de UNIDROIT,
Derecho de los negocios, Madrid, Junio 1997, pag. 11-17; MJ. Bonell, An International Restatement of
Contract Law: the UNIDROIT Principles of International Commercial Contracts, 2nd Ed., Irvington-on -
Hudson, Transnational Publishers, Inc., New York, pag. 57 și urm.; vezi și Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu,
op. cit., pag. 30-35.
63
vor veni“, dându-le „siguranță și stabilitate“. Relevând
conexiunile cu celelalte „raporturi juridice“, Congresul a atras
atenția asupra „specificității raporturilor juridice de comerț
internațional“, care explică locul ce le revine în „ansamblul
relațiilor internaționale“228.
1. Care sunt caracteristicile raportului juridic de comerț internațional?

2. Ce reprezintă raportul voliţional?
3. Ce reprezintă raportul valoric?
228
Pubblicati gli atti dei Congresso UNCITRAL di New York, 18-22 maggio 1992, Associazione italiana
per l'arbitrato, Roma, 3, 7 maggio 1997.
64
Falimentul
6.1. Introducere
6.3.1. Primele reglementări. Noțiune. Elemente definitorii
6.3.2. Declararea falimentului
6.3.3. Procedura falimentului
6.3.4. Efectele declarării falimentului
6.3.5. Administrarea falimentului
b. Masa credală
c. Administratorul
d. Lichidatorul
6.3. 6. Moratoriul
6.3.7. Concordatul
6.3.8. Înlăturarea efectelor falimentului. Reabilitarea
1.1. Introducere
Falimentul cunoaște forme procedurale diferite, cu toate
că pretutindeni în lume se referă la aceeași problemă de fond:
intrarea debitorului în încetare de plăți. Uniform Commercial
Code în Statele Unite ale Americii stipulează insolvency
proceeding, statuând cesiunea în beneficiul creditorilor și
orice altă procedură menită să lichideze patrimoniul ori să
asaneze situația persoanei respective. În sistemul juridic
britanic, reglementări referitoare la faliment sunt cuprinse în
Insolvency Act 1986, în cel german, în Codul Comercial, iar
în sistemul juridic francez se aplică procedura de redresare și
lichidare judiciară, care a luat în considerare, în măsură mai
mare, ultimele evoluții în acest domeniu.
65
învăţare
- identificarea procedurii de insolvenţă transfrontalieră

- cunoaşterea principalelor instrumente internaţionale în
materia insolvenţei transfrontaliere
- cunoaşterea condiţiilor de recunoaştere a deschiderii
procedurii de insolvenţă
- cunoaşterea legii aplicabile falimentului şi a competenţei
jurisdicţionale în materie.
– studenţii vor putea să definească termeni

precum:falimentul, lichidator, judecator sindic, masa
credală, moratoriu, concordatul.
– studenţii vor putea să diferențieze procedura principală de
cea secundară de insolvenţă
– studenţii vor putea să analizeze efectele declarării
falimentului.
Pentru unitatea de învățare Falimentul timpul alocat

este de 6 ore.

Falimentul
Falimentul cunoaște forme procedurale diferite, cu

toate că pretutindeni în lume se referă la aceeași problemă de
66
fond: intrarea debitorului în încetare de plăți. Uniform
Commercial Code în Statele Unite ale Americii stipulează
insolvency proceeding, statuând cesiunea în beneficiul
creditorilor și orice altă procedură menită să lichideze
patrimoniul ori să asaneze situația persoanei respective229. În
sistemul juridic britanic, reglementări referitoare la faliment
sunt cuprinse în Insolvency Act 1986, în cel german, în
Codul Comercial, iar în sistemul juridic francez230 se aplică
procedura de redresare și lichidare judiciară231, care a luat în
considerare, în măsură mai mare, ultimele evoluții în acest
domeniu232.
§1. Primele reglementări. Noțiune. Elemente definitorii
Faliment provine de la cuvântul fallere, care înseamna

a înșela. În dreptul român, falimentul reprezenta o procedură
denumită venditio bonorum prin care o societate înceta,
confiscându-i-se sau vânzându-i-se bunurile. În orașele-
republici italiene, comercianții falimentari erau considerați
infractori. În anul 1673, falimentul este reglementat prin
Ordonanța lui Colbert, iar în 1807 este indus în Codul
comercial francez233.
1. Prima reglementare amplă a falimentului a fost

efectuată în Codul comercial român din 1887234. În acest
document de referință din istoria dreptului românesc s-au
229
Art. 1-201, Uniform Commercial Code, loc. cit. A se vedea și Hans Van Houtte, International insolvency
and bankruptcy law, în „The Law of International Trade“, Sweet and Maxwell, London, 1995, 10.20.
230
Luat în bună masură ca model în elaborarea reglementărilor în materie după Revoluția Română din 1989,
îndeosebi a Legii privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului din 1995, cu modificări aduse
prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58 din 27 septembrie 1997.
231
A se vedea Legea nr. 85-98 din 25 ianuarie 1985 privind redresarea și lichidarea judiciară și Decretul
nr. 85-1388 din 27 decembrie 1985 vizând măsuri de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 85-98/1985.
232
După ce prin Legea nr. 64/1995 a fost abandonată noțiunea clasică de faliment, folosită și în Codul
comercial român, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/1997 s-a modificat chiar titlul legii,
reintroducându-se termenul clasic de faliment, al cărui înțeles este de mulți ani larg răspândit.
233
În 1967 instituția falimentului a fost înlocuită cu procedura reglementării judiciare și a lichidării bunurilor.
234
Publicat în Monitorul Oficial nr. 126 din 10 septembrie 1887.
67
stipulat reguli privind: declarația de faliment și efectele
sale235, administrarea falimentului236, lichidarea pasivului237,
lichidarea activului238, repartiția între creditori și închiderea
falimentului239, încetarea și suspendarea falimentului240,
falimentul societăților comerciale241, infracțiunile penale în
materie de faliment, titlu în care primul capitol reglementează
bancruta, definită drept „infracțiune penală în materie de
faliment“242.
2. După Revoluția Română din 1989, prin Legea nr.
64 din 1995 sunt abrogate reglementările privind falimentul
din Codul comercial român din 1887, statuându-se procedura
reorganizării și lichidării judiciare.
3. În septembrie 1997, printr-o Ordonanță de urgență
s-au efectuat mai multe modificări în textul Legii nr. 64 din
1995, reintroducându-se noțiunea de faliment chiar în titlul
legii243.
4. În aprilie 1998, a fost adoptată Legea nr. 83
privind procedura falimentului băncilor244, statuând cadrul
juridic necesar într-un domeniu în care persistau unele
confuzii după schimbările revoluționare care au avut loc în
România în anii 1989-1990.
1. Falimentul sau lichidarea judiciară este o procedură

specială de executare silită: a. unitară, b. colectivă, c.
concursuală și d. egalitară asupra bunurilor debitorului
235
Titlul I, Codul comercial român, loc. cit.
236
Grupând în Titlul II trei capitole, unul privind persoanele însărcinate cu administrarea falimentului, un al
doilea privind punerea sigiliilor și efectuarea inventarului și un al treilea cu privire la funcțiile relative la
administrarea falimentului.
237
Reglementând modalitățile de verificare a creanțelor și precizând diferitele categorii de creditori.
238
Se ocupă de mijloacele lichidării activului, vânzarea mobilelor și imobilelor și reglementează revendicarea.
239
Titlul V al Codului.
240
Stipulează reguli privind moratoriul și concordatul.
241
Titlul VII, Codul comercial român, loc. cit.
242
După primul Capitol al Titlului VIII, în care este reglementată bancruta, în Capitolul II sunt reglementate
delictele altor persoane decât falitul fără complicitate în bancrută.
243
În textul inițial al Ordonanței nu mai apărea „bancruta frauduloasă“, dar - în urma unor proteste
vehemente ale jurnaliștilor avizați în materie - a fost reintrodusă, așa încât cei vinovați de comiterea unei
asemenea fapte grave să poată fi pedepsiți cum se cuvine.
244
Publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 22 aprilie 1998.
68
comun, aflat în stare de insolvență comercială, în scopul
satisfacerii tuturor creditorilor acestuia245. Provenind de la
latinescul fallere - așa cum am arătat - cel care înșela
creditorii era numit fallitor, care înșeală, el însuși fiind numit
falitus - înșelat.
2. Procedura judiciară a falimentului este o formă -
reglementată juridic - de apărare în comun a creditorilor în
fața debitorului care se află în încetare de plăți246.
3. Falimentul sau lichidarea judiciară este o măsură
legală de apărare a intereselor creditorilor. Este cunoscut că,
tot mai mult, cu trecerea timpului, creditul247 a devenit o
instituție indispensabilă dezvoltării comerțului și, în general,
expansiunii economice. Acordarea creditului se bazează pe
date verificate de instituția creditoare din care rezultă că
societatea comercială sau comerciantul, persoană fizică, care
au solicitat creditul pot garanta cu patrimoniul lor plata - în
orice moment - a datoriilor ajunse la scadență248.
4. În cazul în care un debitor nu-și poate plăti datoriile
ajunse la scadență, el se află în încetare de plăți249. Dacă un
debitor nu-și onorează angajamentele pe care și le-a asumat,
fiecare creditor îl poate urmări pe debitor, dar procedura
individuală dovedindu-se riscantă pentru unii dintre creditori,
legiuitorul a stipulat urmărirea și executarea sa silită în
interesuI tuturor creditorilor, care au drepturi egale asupra
patrimoniului debitorului lor comun250.
5. Așadar, falimentul are următoarele elemente
definitorii: a. procedura de executare silită este unitară,
245
A se vedea Hans Van Houtte, International insolvency and bankruptcy law, loc. cit., 10.20; I. Fințescu,
Curs de drept comercial, vol. III, Falimentul, București, 1930; Giuseppe Ferri, Manual di diritto comerciale,
Torino, 1972, pag. 448 și urm.
246
Vezi Nicolae Ghimpu, Curs de drept civil și comercial, București, 1970, pag. 307 și urm.; Mihail
Pașcanu, Drept falimentar român, București, 1927, pag. 9 și urm.
247
În esență, creditul constă într-un proces în care „societatea comercială acționează cu banii altora“ și, în
primul rând, cu banii băncilor.
248
Absența unor verificări absolut necesare reprezintă o gravă încălcare a atribuțiilor instituțiilor creditoare,
adică a băncilor, în principal. Simpla declarație a comerciantului care solicită împrumutul s-a dovedit
insuficiența, iar creditele acordate s-au dovedit a fi fără acoperire. „Maturizarea“ sistemului bancar a determinat
eliminarea, treptată, a creditelor neperformante, cu efectele judiciare cunoscute.
249
După cum se știe, în relațiile comerciale pot fi situații în care, deși activul depășește pasivul, se ivesc
dificultăți în satisfacerea ritmică a acoperirii pasivului, ca urmare, de pildă, a unor investiții pe termen lung, ceea
ce face imposibilă utilizarea lor momentană pentru plata datoriilor. Analiza atentă a stadiului și perspectivelor
afacerii este, de aceea, absolut necesară, pentru a evita declararea comerciantului în încetare de plăți, când, în
realitate, este solvabil.
250
Art. 1719, Codul civil român, loc. cit.
69
colectivă, concursuală, egalitară; b. obiectuI urmăririi silite
sunt toate bunurile debitorului; c. patrimoniul debitorului se
împarte tuturor creditorilor; d. debitoruI culpabil este
sancționat, inclusiv penal, dacă faptele sale o justifică.
§2. Declararea falimentului
Pentru declararea falimentului se cer întrunite condiții

de fond și procedurale, stipulate în reglementarile naționale
ale statelor.
1. În momentul încetării plăților, debitorul - persoana
fizică sau juridică - trebuie să fie comerciant. Legea privind
procedura reorganizării judiciare și a falimentului precizează
chiar din primuI articol că „se aplică comercianților -
persoane fizice și societăți comerciale - care nu mai pot face
față datoriilor lor comerciale“251.
2. Debitorul să fie în stare de încetare a plăților252,
adică în imposibilitatea de a-și onora obligațiile, care se
numește insolvență comercială253. Spre deosebire de
insolvabilitate sau de refuzul de plată, act de voință al
debitorului, care crede, de pildă, că nu datorează suma
respectivă, starea de încetare a plăților, adică de insolvență
comercială are în vedere fapte concluzive care demonstrează
imposibilitatea debitorului de a-și achita datoriile la
scadență254.
3. Sub aspect procedural, este necesară o hotărâre
judecătorească prin care s-a pronunțat falimentul. Înaintea
pronunțării hotărârii, ne aflăm în fața unei stări de fapt, aceea
251
Art. 1, Legea nr. 64 din 1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, modificată
prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58 din 1997, loc. cit. (subl, ns.).
Calitatea de comerciant a debitorului este o condiție de fond a declarării în stare de faliment, indiferent dacă
debitorul este național sau străin. Societatea comercială poate fi declarată în stare de faliment și în situația în care
este dizolvată sau în lichidare, deoarece - așa cum am precizat în analiza efectuată asupra societăților comerciale
- societatea își păstrează personalitatea juridică până în ultimul moment. Evident, falimentul se aplică ținând
seamă de forma societății comerciale. Dacă este în comandită, falimentul se referă numai la comanditați, iar dacă
societatea este cu răspundere limitată, falimentul se referă la aportul social al asociaților, spre deosebire de
societățile comerciale cu răspundere nelimitată, în cazul cărora falimentul se extinde asupra patrimoniului
asociaților.
252
Este condiția care declanșează falimentul (Giuseppe Ferri, op. cit., pag. 449 și urm.; George Ripert, Traité
élémentaire de droit commercial, Paris, 1955, pag. 99 și urm.).
253
Care nu se confundă cu insolvabilitatea, definită drept o stare deficitară a patrimoniului.
254
Asemenea fapte concluzive pot fi recunoașterea, mărturisirea sa că se află în imposibilitate de plată a
datoriilor sau pot rezulta, indirect, din neîndeplinirea unor obligații comerciale sau din părăsirea localității ori
sustragerea sa din fața creditorilor.
70
de încetare a plăților. După pronunțarea hotărârii judecătorești
- care are caracter constitutiv a stării de faliment - se produc
efectele juridice.
§3. Procedura falimentului
Falimentul poate fi declarat: a. la cererea

comerciantului debitor255, b. la cererea creditorilor sau c. din
oficiu256.
1. Comerciantul debitor - în momentul declarării stării
de încetare a plăților - trebuie să depună la grefa tribunalului
bilanțul contabil, contul de profit și pierderi; informații257
privind bunurile sale (pentru imobile se vor trece datele din
registrele de publicitate imobiliară); o listă a numelor și
adreselor creditorilor, oricum ar fi creanțele acestora: certe
sau sub condiție; lichide sau nelichide; scadente sau
nescadente; contestate sau necontestate, arătându-se suma,
cauza și drepturile de preferință; o listă a asociaților cu
răspundere nelimitată, pentru societățile în nume colectiv și
cele în comandită; o declarație prin care debitorul își arăta
intenția de a-și reorganiza activitatea sau de a lichida averea.
2. Falimentul poate fi declarat și la cererea unuia sau
mai multor creditori.
Orice creditor care are o creanță certă, lichidă și
exigibilă, poate introduce la tribunal o cerere împotriva unui
debitor care „în timp de cel puțin 30 de zile a încetat
plățile“258.
3. În cazul în care comerciantul debitor se află într-o
situație notorie de încetare a plăților, starea de faliment poate
fi declarată din oficiu259 de către tribunalul comercial. Potrivit
255
Administratorii sau directorii societății comerciale au obligația să aducă la cunoștința instanței
judecătorești starea de încetare a plăților. Neîndeplinirea acestei obligații intră sub incidența sancțiunilor
penale pentru bancrută simplă sau bancrută frauduloasă.
256
De către Camerele de comerț și industrie teritoriale, în baza legii române (art. 19 coroborat cu art. 24,
Legea nr. 64 din 1995, loc. cit.).
257
Debitorul are obligația să pună la dispoziția instanței toate informațiile cu privire la activitatea și averea sa,
precum și lista plăților și a transferurilor patrimoniale, făcute de el, în cele 90 de zile anterioare înregistrării
declarației privind încetarea plăților (art. 33, Legea nr. 64 din 1995, loc. cit.).
258
Alin. 1, art. 24, Legea nr. 64 din 1995, loc. cit. Simplul refuz al unor plăți - în baza unor excepții pe care
debitorul le socotește, cu bună-credință, întemeiate - nu constituie o dovadă de încetare a plăților (ibidem. alin. 2,
art. 24).
259
În mai multe sisteme de drept, cum sunt, de pildă, cel englez și cel german, starea de faliment nu poate fi
declarată din oficiu.
71
legislației române, într-o asemenea situație notorie, camerele
de comerț și industrie teritoriale pot introduce cerere
impotriva debitorului. În 48 de ore de la înregistrarea cererii,
tribunalul va comunica debitorului și camerei de comerț și
industrie teritorială câte o copie de pe cerere și va dispune
afișarea unei copii pe ușa instanței260. Dacă va fi contestată de
către debitor în termen de 5 zile, contestația va fi judecată de
instanță, care se va pronunța, iar în cazul în care nu este
contestată procedura falimentului continuă.
§4. Efectele declarării falimentului
Efectele declarării falimentului sunt a. nepatrimoniale

și b. patrimoniale.
1. Cel mai grav efect nepatrimonial al declarării stării

de faliment este aplicarea unei pedepse penale debitorului, în
cazul în care se constată că acesta a săvârșit infracțiunea de
bancrută simplă sau frauduloasă. Instanța poate dispune
arestarea falitului numai în cazul în care are indicii suficiente
privind comportamentul său incorect (dispariția unor registre
comerciale, nedepunerea bilanțului etc.).
2. Comercianții faliți sunt înscriși pe un tabel afișat în
sala de judecată a tribunalului comercial, precum și în sălile
burselor de comerț. Accesul faliților în localul burselor este
nepermis.
3. Declararea stării de faliment produce și decăderea
din anumite drepturi.
Astfel, comerciantul falit nu mai poate alege sau să fie
ales, nu poate să mai fie tutore sau curator, nu mai poate fi
260
Dacă, în termen de 5 zile de la primirea copiei de pe cererea introdusă de creditori sau de cameră,
debitorul contestă că ar fi în încetare de plăți, tribunalul va trebui să țină, în termen de 30 de zile, o ședință la
care vor fi citați creditorii care au introdus cererea, debitorul și camera de comerț și industrie teritorială. Dacă
tribunalul stabilește că debitorul se află în încetare de plăți, va respinge contestația debitorului, iar procedura
falimentului va continua. Dacă stabilește că debitorul nu este în încetare de plăți, va respinge cererea creditorilor,
care va fi considerată lipsită de efect chiar de la înregistrarea ei.
72
mandatar.
Măsurile respective încetează numai ca efect al
reabilitării comerciantului falit261.
1. Prin declararea stării de faliment, comerciantul falit

pierde dreptul de administrare, nemaiputând dispune de
bunurile pe care le posedă când s-a pronunțat hotărârea
tribunalului, precum și de acelea pe care le va dobândi pe
parcursul derulării procedurii falimentului262.
2. În urma declarării falimentului, bunurile
comerciantului falit formează „masa falimentului“, „masa
concursuală“ sau „masa activă“, care constituie o
universalitate în scopul satisfacerii creditorilor. Creditorii
care s-au supus procedurii de verificare a creanțelor alcătuiesc
„masa credală“ sau pasivă. Din masa activă sunt plătiți
creditorii chirografari263. Creditorii privilegiați ipotecari sunt
satisfăcuți din anumite bunuri în baza privilegiului sau
ipotecii deținute.
3. În sistemul juridic italian, de pildă, perioada de la
încetarea plăților până la declararea falimentului este
considerată suspectă, actele încheiate de falit în această
perioadă fiind suspectate a fi frauduloase264.
4. În cazul societăților comerciale, hotărârea
declarativă de faliment atrage dizolvarea și trecerea în faza
lichidării lor.
5. Așadar, după declararea falimentului, sub aspect
patrimonial, datoriile falitului devin exigibile, contractele sunt
suspendate, plățile primite de debitor sunt revocabile în
profitul creditorilor, compensația nu mai operează; în general,
actele juridice ale comerciantului falit sunt lipsite de efecte.
261
Reabilitarea comerciantului falit survine în baza unor proceduri diferite; toate au, însă, în comun
comportamentul comerciantului după declararea falimentului și în perioadele ulterioare.
262
În unele sisteme de drept, cum este cel german, de pildă, bunurile dobândite de comerciant după
pronunțarea hotărârii judecătorești prin care s-a declarat starea de faliment reprezintă patrimoniul liber al
acestuia. Comerciantul respectiv poate dispune cum crede de cuviință de aceste bunuri, având căderea, deci, să
le administreze.
263
Încadrându-se, în mod egal, în limita cotei falimentare.
264
În sistemul juridic german se verifică natura și obiectul actului și momentul în care a fost încheiat.
73
§5. Administrarea falimentului
În cele mai multe sisteme de drept, falimentul este

administrat de judecătorul sindic, adunarea creditorilor,
instanța de judecată.
1. Judecătorul sindic are atribuțiuni foarte importante

în administrarea falimentului265. Dânsul este împuternicit să
administreze patrimoniul falimentului și să valorifice
drepturile aferente266. În baza legii române, de pildă,
principalele îndatoriri ale judecătorului sindic sunt: începerea
procedurii falimentului, aplicarea sigiliilor; inventarierea
bunurilor debitorului și luarea măsurilor necesare pentru
conservarea lor; stabilirea datelor ședințelor adunării
creditorilor, de câte ori consideră necesar și prezidarea
ședințelor; sesizarea tribunalului despre orice problemă ar
cere o soluționare de către acesta; conducerea activității
persoanelor de specialitate pe care le-a angajat să-l ajute;
examinarea creanțelor și - atunci când este cazul - formularea
de obiecții la ele; urmărirea încasării creanțelor; examinarea
activității debitorului, în raport cu situația de fapt; primirea
plăților pe seama debitorului; transformarea bunurilor din
cadrul averii debitorului în numerar; introducerea, la tribunal,
de acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de
debitor în dauna drepturilor creditorilor; menținerea sau
rezilierea unor contracte încheiate de debitor.
Judecătorul sindic efectuează și alte acte de procedură
cerute de lege267.
2. În același timp, judecătorul sindic stabilește, prin
265
În baza legii, judecătorul sindic este desemnat de către tribunal (vezi alin. 3, art. 13, Legea nr. 92 din 1992
privind organizarea judecătorească, loc. cit.).
266
În îndeplinirea acestor atribuțiuni complexe, judecătorul sindic poate desemna persoane de specialitate.
Numirea și retribuțiile acestor persoane sunt supuse aprobării tribunalului. Retribuțiile vor fi plătite din averea
debitorului (art. 9, Legea nr. 64 din 1995, loc. cit.). Judecătorul sindic este împuternicit să ia măsurile legale
necesare pentru valorificarea oricărui drept în vederea întregirii patrimoniului debitorului. În cazul unei societăți
comerciale în stare de faliment, judecătorul sindic este îndrituit să ceară de la asociați plata acelei părți din
aportul subscris, dar nevărsat până la declararea prin hotărâre judecătorească a falimentului. Judecătorul sindic
urmărește parcurgerea tuturor căilor prevăzute de lege pentru ca bunurile comerciantului falit să fie reunite în
vederea satisfacerii tuturor creditorilor.
267
Art. 10, Legea nr. 64 din 1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, loc. cit.
74
încheiere, atribuțiunile administratorului și ale
268
lichidatorului .
3. Atât debitorul, ca și oricare dintre creditori pot face
contestație împotriva măsurilor luate de catre judecătorul
sindic, în acele cazuri prevăzute expres în lege. Contestația
trebuie înregistrată în termen de 10 zile de la luarea măsurii.
În cazul în care consideră necesar, tribunalul va ține o ședință
cu citarea autorului contestației, a debitorului și a creditorilor
și cu participarea judecătorului sindic, urmând să dea soluția
care se impune în baza legii269.
4. Tribunalul poate înlocui judecătorul sindic în orice
stadiu al procedurii falimentului, printr-o încheiere
motivată270.
b. Masa credală
1. Totalitatea creditorilor declarați și verificați

alcătuiesc adunarea creditorilor sau masa credală271.
2. Masa credală este îndrituită să decidă cu privire la:
continuarea, în mod provizoriu, a comerțului, de către
comerciantul debitor; aprobarea conturilor prezentate de
judecătorul sindic; încuviințarea concordatului; aprobarea
moratoriului.
3. Convocarea creditorilor se face de către judecătorul
sindic ori de câte ori consideră acesta că este necesar. Dacă
titularii - cu garanții și chirografari - a cel puțin jumătate din
valoarea totală a creanțelor asupra debitorului cer, judecătorul
sindic trebuie să dea curs solicitării, convocând adunarea
creditorilor272.
4. Creditorii au dreptul - în cadrul ședințelor adunării -
268
269
Ibidem, art. 11.
270
Încheierea urmează a fi dată - potrivit legii române - în Camera de consiliu (art. 12, ibidem).
271
Toți cei care pretind că sunt creditori ai falitului au obligația să-și declare creanțele, depunând - în acest
sens - dovezile necesare în termenul stabilit de instanța de judecată. Aceste dovezi trebuie prezentate și de către
creditorii cu garanții reale, în măsura în care sunt nevoiți să participe la concurs pentru partea ce nu este
acoperită din prețul bunului în cauză. Creanțele sunt verificate în ordinea înscrierii în tabelul creditorilor.
Operațiunea este efectuată de către judecătorul sindic și de către creditorii reuniți în adunare, alcătuind „masa
credală“. Verificarea se impune în scopul stabilirii cu certitudine a tuturor creanțelor existente.
272
Legea română prevede că la ședințele adunării creditorilor participă doi delegați ai salariaților debitorului,
votând pentru creanțele acestora, reprezentând salariile și alte drepturi bănești. La aceste ședințe participă, de
asemenea, debitorul, în afară de situațiile în care este scutit de judecătorul sindic, și va participa un reprezentant
al camerei de comerț și industrie teritorială (alin. 2 și 3, art. 13, Legea nr. 64 din 1995, loc. cit.).
75
să analizeze: a. situația debitorului; b. măsurile luate de
judecătorul sindic; c. efectele acestor măsuri, propunând,
motivat, continuarea lor sau adoptarea și altor măsuri, care se
dovedesc a fi necesare273.
c. Administratorul
1. În termen de 45 de zile de la începerea procedurii

falimentului, creditorii care dețin cel puțin 75 la sută din
valoarea totală a creanțelor pot decide - cu o majoritate
reprezentând cel puțin 50 la sută din valoarea total a
creanțelor - angajarea unui administrator274, care va fi
desemnat de tribunal275.
2. Administratorul a. supraveghează operațiunile de
gestionare; b. asistă pe debitor la toate actele privind
gestionarea sau numai la o parte din acestea, și în același timp
c. conduce în tot sau în parte activitatea debitorului276.
3. Tribunalul poate modifica atribuțiile
administratorului, la cererea acestuia, a comitetului
creditorilor ori a delegatului său, sau a Ministerului Public.
4. În toate cazurile în care a fost desemnat un
administrator, acesta este obligat să acționeze a. potrivit
procedurilor prevăzute de legea națională respectivă și b. pe
baza atribuțiilor ce Ie sunt delegate de către judecătorul
sindic277.
d. Lichidatorul
273
Ibidem, art. 14. În cadrul primei ședințe a „masei credale“ este ales - cu majoritatea simplă de voturi - un
comitet alcătuit din 3-5 creditori, dintre cei cu creanțe garantate și chirografari. În cazul în care nu se va ajunge
la această majoritate „comitetul va fi desemnat de judecătorul sindic“ (ibidem, art. 15).
274
Persoană fizică sau societate comercială.
275
Administratorul va trebui să fie contabil autorizat, expert contabil sau licențiat în studii economice ori în
drept și să aibă cel puțin 5 ani de activitate practică economică sau juridică. Dacă debitorul supus procedurii
falimentului este o societate bancară „desemnarea administratorului se va face cu avizul obligatoriu al Băncii
Naționale a României și al Ministerului Finanțelor“ (ibidem, art. 17).
276
Ibidem, alin. 1, art. 18. Administratorul are un rol deosebit de important în asigurarea unei gestionări
corecte în această perioadă critică a lichidării afacerilor.
277
Ibidem, alin. 2 și 3, art. 18.
76
1. La propunerea judecătorului sindic, tribunalul poate
dispune angajarea unui lichidator, persoană fizică sau
societate comercială, pe care îl va desemna278.
2. Când debitorul este o societate bancară, desemnarea
lichidatorului se face cu avizul obligatoriu al Bancii Naționale
și al Ministerului Finanțelor279.
3. Lichidatorul efectuează acele acte și operațiuni pe
care le dispune judecătorul sindic în aplicarea procedurii
falimentului280.
§ 6. Moratoriul
1. Moratoriul este o instituție prin care este suspendată

executarea hotărârii de declarare a falimentului, la cererea
comerciantului falit281.
2. Tribunalul comercial poate decide instituirea
moratoriului dacă comerciantul dovedește că este solvabil282.
Totodată, pentru a obține moratoriul, debitorul trebuie să
demonstreze că faptele ce s-au produs nu-i sunt imputabile.
Tribunalul comercial - înainte de a admite moratoriul - trebuie
să consulte adunarea creditorilor.
3. Instanța poate institui moratoriul pe cel mult șase
luni, perioadă în care debitorul își redobândește dreptul de
administrare și de dispoziție asupra bunurilor sale, iar
creditorii așteaptă refacerea comerciantului-debitor, fără a
putea începe sau continuă acte de urmărire împotriva sa.
§7. Concordatul
1. Concordatul este înțelegerea intervenită între

comerciantul debitor și masa credală, prin care debitorul se
278
Lichidatorul trebuie să fie contabil autorizat, expert contabil sau licențiat în studii economice ori în drept și
să aibă cel puțin 5 ani de activitate practică economică sau juridică (ibidem, Secțiunea a 5-a, Lichidatorul).
279
Ibidem.
280
Închiderea falimentului are loc în cazul: a. terminării lichidării bunurilor comerciantului falit; b.
insuficienței masei active. Potrivit reglementărilor din mai multe sisteme, creditorii îl pot urmări, în continuare,
pe debitor printr-o procedură individuală.
281
Cererea adresată instanței de instituire a moratoriului trebuie însoțită de: a. bilanțul contabil, b. registrele
comerciale, c. un tabel cu creanțele creditorilor.
282
Moratoriul a apărut ca o instituție în folosul creditorilor. Aceștia sunt interesați ca debitorul să se refacă și
să fie în condiția de a-și onora obligațiile, adică să efectueze plățile.
77
obligă să-și plătească datoriile la termenele și în condițiile
convenite cu masa creditorilor.
2. Propunerea concordatului poate fi făcută de către:
a. comerciantul debitor,
b. creditori sau de către
c. judecătorul sindic.
Convenția283 intervenită între debitor și masa credală
trebuie omologată de tribunalul comercial.
3. Convenția între debitor și masa creditorilor poate fi:
a. amiabilă, cu consimțământul tuturor creditorilor284; b.
judiciară, când concordatul se obține cu acordul majorității
creditorilor285. Efectele concordatului se produc față de toți
creditorii și în cazul concordatului judiciar sau de masă.
4. În urma omologării concordatului de către
tribunalul comercial, starea de faliment încetează, masa
creditorilor se desființează, iar comerciantul debitor poate fi
urmărit individual, în limita sumelor convenite prin
concordat286.
§8. Înlăturarea efectelor falimentului. Reabilitarea
1. Efectele falimentului pot fi înlăturate printr-o

procedură specială, după plata întregului pasiv de către
debitor.
2. În cazul în care comerciantul falit s-a făcut vinovat
de bancrută simplă, după executarea pedepsei, el poate fi
reabilitat, luându-se în considerare comportamentul său de
ansamblu.
3. Dacă falimentul s-a produs cu bancrută frauduloasă,
comerciantul falit nu beneficiază de reabilitare. Se are în
283
Convenția de concordat poate contribui la refacerea comerciantului debitor și reintrarea sa în efectuare de
plăți.
284
Această convenție poate interveni în orice stadiu al procedurii falimentului, determinând încetarea sau
suspendarea acestuia, dacă toți creditorii sunt de acord.
285
În absența consimțământului tuturor creditorilor, judecătorul sindic convoacă adunarea creditorilor, în
scopul de a obține concordatul. Acest concordat este numit judiciar sau de masă și este valabil dacă a fost
încheiat cu majoritatea creditorilor verificați și admiși, care reprezintă trei pătrimi din totalul creanțelor.
286
În unele sisteme de drept este cunoscută instituția concordatului pre-falimentar, care constă în
înțelegerea survenită între comerciantul debitor și fiecare creditor, în parte, urmărindu-se prevenirea deschiderii
procedurii falimentului. În aceasta formă de concordat nu intervine tribunalul comercial.
78
vedere gravitatea unei asemenea fapte, pericolul social
deosebit pe care îl prezintă287.
1. Ce preprezintă falimentul?
2. Ce presupune procedura falimentului?
3. Care sunt elementele definitorii ale falimentului?
4. Care sunt efectele declarării falimentului?
5. Ce implică reabilitarea?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Procedura principală de insolvenţă este cea deschisă:

a) pe teritoriul statului unde se află centrul principalelor interese ale debitorului.
b) prima, indiferent pe teritoriul cărui stat
c) pe teritoriul statului unde se află principalele bunuri ale debitorului
d) pe teritoriul statului unde se află situate imobilele debitorului.
2. Procedura secundară e insolvenţă este cea deschisă:

a) pe teritoriul oricărui stat unde debitorul are bunuri
b) pe teritoriul oricărui stat unde debitorul are un dezmembrământ
c) pe teritoriul oricărui stat unde debitorul are creditori
d) pe teritoriul oricărui stat unde debitorul are imobile.
287
Legea română - ca și legile altor țări - stipulează „închiderea procedurii falimentului“ și a descărcării
debitorului „sub rezerva găsirii debitorului vinovat de bancruta frauduloasă sau de a fi făcut transferuri
frauduloase“ (art. 122 așa cum a fost modificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 58 din 27
septembrie 1997, subl. ns.).
79
3. Potr:ivit teoriei universalităţii, procedura de insolvenţă deschisă produce efecte:
a) şi asupra dezmembrămintelor debitorului
b) asupra societăţii mamă, dar nu şi a filialelor
c) numai asupra dezmembrămintelor fără personalitate juridică ale debitorului
d) asupra tuturor bunurilor de pe teritoriul statului unde a fost deschisă procedura.
4. Centrul principalelor interese ale debitorului este, până la proba contrară:

a) sediul principal al persoanei juridice
b) locul înmatriculării societăţii
c) domiciliul administratorului societăţii
d) locul situării principalelor bunuri ale debitorului.
5. Procedurile de insolvenţă tranfrontalieră sunt reglementate, la nivel european de:

a) Regulamentul 44/2001
b) Regulamentul1346/2000
c) legea model UNICTRAL
d) Legea 637/2002.
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 5: 1) a; 2) b; 3) a; 4) a; 5) b.
80

D 4 Dreptul Comertului International Mazilu Dumitru PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D 4 Dreptul Comertului International Mazilu Dumitru PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof.univ.dr.

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Disciplina Dreptul comerţului internațional este înscrisă în planul de învăţământ în

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe generale și

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

Cursul este compus din 12 unităţi de învăţare:

Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei.

Dreptul comerţului internaţional este o disciplină de

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

Obiectivele unităţii de învăţare:

- identificarea conceptului de comerţ internaţional

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum:

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Noţiunea şi obiectul Dreptului

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

În doctrina juridică întâlnim denumirea de „drept

§1. Noțiunea trebuie să includă realitatea

a. Yvon Loussouran și Jean Denis Bredin considerau

§2. Drept material și drept procesual

a. Dreptul comerțului internațional este o disciplină

§3. Metoda de reglementare

a. În raporturile juridice comerciale este caracteristică

a. În concepția profesorului Tudor R. Popescu dreptul

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentați caracteristicile dreptul comerţului internațional, ca ramură de drept .

1. Care din următoarele constituie element de extraneitate definitoriu al contractului de

3. Dreptul comerţului internaţional:

4. Dreptul comerţului internaţional poate fi definit ca:

5. Nu reprezintă un caracter al raportului de dreptul comerţului internaţional:

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

Obiectivele unităţii de învăţare:

- cunoaşterea obiectului dreptului comerţului

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească obiectului dreptului

Pentru unitatea de învățare Obiectul dreptului comerţului

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Obiectul Dreptului Comerțului Internațional

Din cercetarea efectuată putem înțelege cu ușurință

§1. Caracterul patrimonial

Raporturile juridice de comerț internațional și de

§2. Caracterul comercial

Noțiunea de comercialitate implică anumite criterii,

§3. Caracterul internațional

Acest caracter constă în existența unui sau mai multor

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce reprezintă caracterele obiectului dreptului comerţului international?

Raporturile comerciale și de cooperare economică și

Obiectivele unităţii de învăţare:

- cunoaşterea principiilor specifice aplicabile

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească principii precum:

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Principiile Dreptului

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

După cum am văzut, raporturile comerciale și de

Noțiunea principiilor Dreptului Comerțului Internațional

1. Principiu provine de la latinescul principium, care