Credinta de copil

O familie modernă fericită. Mama şi tata cu servicii bune, o casă mare luată pe credit. Fetiţa, unicul copil al
familiei, creştea sub privirile ocrotitoare ale bunicii.
Femeia, trecută prin viaţă, era înţeleaptă şi ştia să-i povestească micuţei tot felul de întâmplări, încât părinţii se
minunau ce copil deştept au.
Înainte ca fetiţa să împlinească 7 ani, bunica plecă acolo unde merg toţi oamenii la un moment dat: să se
odihnească. Aşa i-au explicat mama şi tata copilei.
Întâmplarea a făcut ca cei doi părinţi să aibă în acelaşi timp probleme la serviciu. Veniturile familie au scăzut
drastic. Rata pentru casă nu mai putea fi plătită. Singura soluţie: să vândă şi să-şi cumpere un apartament mic şi
ieftin.
Mama plângea într-o seară, supărată de situaţia în care ajunseseră. Trebui să-şi explice tristeţea în faţa copilului:
„Vom locui într-o altă casă care probabil n-o să-ţi placă”. Fetiţa întrebă nedumerită: „De ce? În casa aceea nu va locui
Dumnezeu?”.
Ştia ea de la bunica: acolo unde oamenii se iubesc locuieşte Dumnezeu. Fetiţa continuă: „Lasă că am să-i spun eu
îngeraşului să-i transmită lui Dumnezeu că ne mutăm.”
Între timp pe uşă intrase şi tatăl şi era martor la discuţie. Cei doi părinţi s-au uitat unul la altul şi au înţeles atunci
că oamenii mari au nevoie uneori să privească viaţa prin ochii şi credinţa unui copil.

Echilibru

Dar conform regulii mănăstireşti, după cele trei zile, cine vrea să rămână trebuie să muncească în rând cu ceilalţi
monahi. Aşa că oaspetele a fost invitat la munca câmpului.
Contrariat călugărul îi spuse stareţului: „Părinte , eu am plecat din mănăstirea cealaltă pentru că vreau să trăiesc
numai cu cuvântul lui Dumnezeu, cu lecturi sfinte şi cu rugăciune.” Stareţul i-a spus atunci: „Bine părinte, stai citeşte
şi roagă-te.”
A venit vremea mesei. Călugărul evlavios se aştepta să fie chemat la masă. N-a fost. La fel s-a întâmplat şi la
masa de seară. A aşteptat ce-a aşteptat, iar când l-a răzbit foamea, s-a dus la stareţ.
Părinte stareţ nu se mănâncă de două ori pe zi în mănăstirea aceasta? Ba da. Păi atunci de ce n-am fost chemat
şi eu la masă? Stareţul i-a spus:
„Păi am auzit de la tine că te hrăneşti cu rugăciunea şi cu cuvântul lui Dumnezeu. Noi ăştia mai păcătoşi, care
muncim la câmp, avem nevoie şi de mâncare!”
Călugărul şi-a pus capul în pământ şi a cerut iertare. A doua zi a mers la muncă dar şi la masă.
Dincolo de nuanţa ironică a acestei întâmplări din Pateric, un lucru e evident. Omul are nevoie în viaţă de
echilibru, iar omul echilibrat este acela care ştie cât să-i dea trupului şi cât sufletului. El ştie că nu numai cu pâine se
va hrăni omul, dar mai ştie că nici fără pâine nu poate trăi.

Vorbe si fapte

Într-o zi, ieşind din mănăstire, un bătrân sfânt l-a întâlnit pe tânărul novice. Era un tânăr paşnic si simplu, iar
bătrânul îl îndrăgea foarte mult.
Călugărul îi zise: "Frate, vino să mergem să predicăm! - Părinte, a raspuns tânărul, tu ştii ca n-am decât puţină
învăţătură. Cum aş putea vorbi eu oamenilor?"
Dar cum bătrânul insista, fratele cel tânăr a acceptat.
Au mers prin tot oraşul rugându-se în tăcere pentru toţi cei care lucrau în prăvălii şi în grădini. Au împărţit pâine
copiiilor şi celor săraci. Au schimbat câteva cuvinte cu cei mai în vârsta. I-au îmbărbătat pe bolnavi. Au ajutat-o pe o
femeie să ducă o cofă grea cu apă.
După ce au străbătut de mai multe ori oraşul, bătrânul spuse: "Frate, e timpul să ne întoarcem la mănăstire. - Şi
predica noastra, când o să mai predicăm? - Păi am predicat, raspunse sfântul zâmbind, faptele noastre sunt cele mai
bune predici."

Sa sti unde sa cauti

Se povesteşte că era cândva o căprioară care simţea în nări un puternic parfum de mosc. Ea s-a căţărat pe
crestele verzi ale munţilor şi simţea acel minunat parfum atât de aproape pătrunzător şi dulce.
1
 Alerga precum o săgeată prin păduri şi acel parfum o însoţea mereu, plutind în aer. Căprioara nu izbutea să
priceapă de unde venea acea mireasmă care o tulbura într-atât.
Mireasma se asemăna cu cântecul unui flaut, la a cărui chemare nimeni nu putea rezista. Şi iată, căprioara
noastră a pornit în fugă - din codru în codru - în căutarea izvorului acelui minunat şi tulburător parfum.
Căutarea era tot ceea ce mai ştia. Biata făptură nu se mai gândea nici la hrană, nici la apă, nici la somn şi nici la
altceva. Ea nu ştia de unde venea chemarea acelei miresme, dar simţea că trebuie să-i dea ascultare, căutându-i
urma prin păduri, peste văi şi munţi, ceea ce şi făcu.
Dar, la un momentt dat, înfometată, ostenită, fără nici o vlagă şi alergând la întâmplare, lunecă de pe o stâncă şi
căzu rănindu-se de moarte.
Căprioara îşi linse pieptul însângerat şi, în acea clipă, descoperi un lucru de necrezut. Parfumul, acea mireasmă
care o vrăjise, venea chiar din trupul ei, din acel "săculeţ" de mosc pe care îl au toate căprioarele din specia sa pe
piept. Biata făptură respiră adânc acel parfum...
Deseori simţim un dor de neînţeles şi căutăm bucurie în toate lucrurile de nimic. E îndeajuns să pleci puţin capul
în piept ca să descoperi că împărăţia lui Dumnezeu este în inima ta.

Credibilitate

Discuţie între tată şi copilul prins cu minciuna: "Ţi-am spus că nu e frumos să minţi. I-ai văzut tu pe mama şi pe
tata că mint?" Copilul dojenit prinse curaj: "Da tată, ieri i-ai spus cuiva la telefon că mama nu e acasă, şi mama făcea
mâncare în bucătărie?"
Poate v-aţi confruntat, poate nu, cu o asemenea situaţie. Adevărul este că încercăm să ne educăm copiii prin
cuvinte, dar cel mai mare impact asupra lor îl are comportamentul nostru.
În educaţie, contează foarte mult să-l convingi pe micuţ ceea ce-i face bine şi ce nu. Iar pentru a convinge
trebuie să fii credibil.
În biografia lui Mahatma Gandi, liderul spiritual şi politic indian din secolul trecut, există o întâmplare
convingătoare în acest sens. Cum era recunoscut ca un om foarte înţelept, mulţi veneau şi-i cereau sfat în probleme
personale.
O femeie a venit la Gandhi cu fiul ei, cerându-i înţeleptului să-i spună băieţelului să nu mai mănânce zahăr,
pentru că-i face rău. Mahatma nu zise decât atât: "Veniţi după trei zile". Şi după trei zile, femeia şi odrasla ei s-au
înfăţişat din nou, iar copilul a fost sfătuit să nu mai mănânce zahăr.
Femeia nedumerită îl întrebă pe înţelept: "De ce nu i-ai spus asta când am venit prima dată? - Pentru că, acum
trei zile, răspunse Gandhi, şi eu mâncam zahăr". El ştia că faptele te fac credibil mai mult decât cuvintele.

Cadoul visat

Venea Crăciunul. Ea nu mai avea decât 10 lei. Ce cadou putea să-i cumpere soţului cu aşa de puţini bani?În
fiecare an pusese deoparte ceva pentru Crăciun. Anul ăsta... cheltuieli multe.
Se uită în oglindă şi-i veni o idee. Auzise că există o firmă care cumpără păr natural. Ea avea destul. Era mândră
cu părul ei lung şi ondulat. Se tunse îşi vându părul şi-i cumpără soţului o curea de piele pentru ceas. El îşi dorea mult
lucrul ăsta. Vechea curea se uzase şi ajunsese aproape de nepurtat.
Seara, momentul surpriză. Soţul când o văzu cu părul scurt se întunecă la faţă. Ea crezu că nu-i place cum îi stă.
Înţelese însă că altul era motivul întristării. El îi cumpărase ca dar de Crăciun o agrafă de păr din argint, pe care şi-o
dorea de mult. Ea îl consolă însă cu gândul că va purta agrafa când îi va creşte părul.
Îi veni rândul şi ei să-i arate cadoul. Când văzu cureaua de ceas, el zâmbi, o luă de umeri şi-i spuse: “va trebui
să păstrăm darurile pentru mai târziu.
Sunt prea frumoase ca să le putem folosi acum.” Apoi îi povesti că îşi vânduse ceasul pentru a-i putea face un
cadou: cadoul visat.

Rasplata negandita

Când faci un bine te gândeşti şi la răsplată? Dacă da, se cheamă că eşti un pragmatic. Dacă nu, un generos.
În ordinea creştină a lucrurilor, e valabil proverbul „Fă binele si aruncă-l în mare”, adică faci bine nu pentru
răspunsul pe măsură la gestul tău, ci din grijă, compasiune, sau iubire pentru alţii. Asta nu înseamnă că răsplata nu
poate veni.
2
 Recunoştinţa este cea mai frecventă, dar în alte cazuri poţi să fii răsplătit pentru un bine într-un fel la care nici nu
te-ai gândit. O întâmplare adevărată, pe care am auzit-o povestită de Mitropolitul Bartolomeu Anania, confirmă acest
lucru.
Un ţăran scoţian a salvat un băieţel căzut într-o mlaştină. A doua zi, omul se pomeni la uşă cu un nobil englez.
Era tatăl băiatului, care voia să-l răsplătească pe salvator. Omul se arătă încurcat: nu-mi trebuie nici-o recompensă.
Dumnezeu a vrut să fiu prin preajmă atunci când copilul cerea ajutor.
Nobilul văzu, atunci , dincolo de uşă un băiat cam de vârsta fiului său. Îi propuse ţăranului să-i asigure odraslei
acelaşi nivel de educaţie ca şi copilului său. Omul acceptă. Tânărul scoţian a făcut studii de medicină şi a ajuns marele
savant Alexander Fleming, care în 1928 a descoperit penicilina. Între timp, fiul nobilului s-a îmbolnăvit de o gravă
pneumonie şi a scăpat cu viaţă în urma unui tratament cu penicilină.
Şi iată cum binele se poate întoarce spre binefăcător când şi cum numai Dumnezeu ştie.

Podul

Doi fraţi care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat
amploare până când s-a produs dezbinarea între cei doi.
Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte.
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa, a văzut un bărbat cu unelte de
tâmplărie.
"Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş
putea ajuta.- Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului,
locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime,
nu vreau să-l mai văd."
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors fermierul, tâmplarul
tocmai terminase treaba. Fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată.
Nu era deloc un gard de doi metri. În locul lui era un pod care unea cele două gospodării peste râu.
Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, îmbrăţişându-şi fratele mai mare, i-a
spus: "Eşti un om deosebit, să te gândeşti tu să construieşti un pod aşa de frumos după tot ce ţi-am spus şi ţi-am
făcut!"
Cei doi fraţi se împăcau când l-au văzut pe tâmplar că-şi adună uneltele. "Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare.
Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru tine. - Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe
poduri de construit."

Florile orbului

Omul este singura făptură care trăieşte pentru ceilalţi în mod conştient. V-aţi gândit câte din lucrurile pe care le
facem în viaţă sunt doar pentru noi? Puţine.
La serviciu, sau acasă, ceea ce facem, facem pentru altul sau pentru alţii. Cu o recompensă desigur. Omul
generos, însă, nu aşteaptă recompensa materială. Se mulţumeşte cu bucuria celuilalt.
Se spune că un orb locuia la marginea oraşului într-o casă cu o grădină foarte frumoasă. Cea mai mare parte din
zi şi-o petrecea îngrijind florile.Curtea îi era ca o grădină botanică.
Într-o zi un trecător îl văzu cu câtă migală se îngrijea de florile sale, şi din gesturi îşi dădu seama că era orb. Nu
se putu abţine să-l întrebe: „ Spuneţi-mi, vă rog, de ce faceţi această muncă? Nu-i văd rostul devreme ce nu puteţi
vedea nimic din aceste frumuseţi!".
Grădinarul nevăzător îi răspunse zâmbind: "Am cel puţin trei motive pentru care fac ceea ce fac: în primul rând
îmi place munca în grădină; al doilea, deşi nu le văd, pot pipăi florile şi le recunosc după miros.
Iar al treilea motiv... sunteţi dumneavoastră. - Cum aşa, se arătă trecătorul nedumerit, nici nu mă cunoaşteţi. - E
adevărat spuse orbul, dar ştiam că odată şi-odată veţi trece pe lângă grădina mea şi vă veţi bucura de florile mele."

Cocosatul

Uneori e îndeajuns să spui oamenilor un cuvânt bun şi asta face poate mai mult decât banii sau orice alt lucru.
Mai ales dacă omul căruia îi vorbeşti este unul defavorizat de viaţă.
Uneori folosim cuvinte mari care nu au efectul mult aşteptat. În general vorbim din cărţi şi mai puţin ca de la
suflet la suflet. Cuvintele simple, spuse cu însufleţire pot mângâia viaţa unui om.
3
 Unui mare predicator îi plăcea să arate că lucrarea Domnului este desăvârşită. Un cocoşat care îl ascultase l-a
aşteptat la ieşirea din biserică şi i-a spus: „Zici că Dumnezeu face bine tot ceea ce face, dar uite cum m-a făcut pe
mine!”
Predicatorul l-a privit o clipă şi nu s-a pierdut. A realizat pe loc pericolul unui răspuns doctrinar. L-a prins
prieteneşte de umeri şi i-a răspuns cu blândeţe, zâmbind discret: „De ce plângi prietene? Pentru un cocoşat, să ştii că
arăţi foarte bine!”.
Sărmanul om, obişnuit cu dispreţul sau cu mila plângăcioasă a celor din jur, nu se aştepta la un astfel de răspuns.
A izbucnit în râs şi a înţeles că viaţa are sens pentru fiecare.

Tabla de sah

Istoria de astăzi se petrecea pe o tablă de sah. Piesele albe erau în superioritate ofensivă şi aveau impresia că
stăpânesc jocul.
Ba mai mult, printre piesele albe erau unele care credeau că deţin puterea absolută. “Indrăzneaţă mutare, spuse
tura chinuindu-se să vadă din colţul ei înaintarea unui pion neacoperit. - Tu n-ai auzit niciodată de «pionul
otrăvit» ? îşi dă cu părerea vecinul ei calul. ? - Cum se face că mereu sunt luat de fraier, se revoltă «otrăvitul»? -
Las-că ştie el regele ce face, susţine cu aplomb nebunul !
- Mda, regele , adica domnul «mutare-ntr-o pătrăţică». Regele are pretenţia că e cel mai valoros, în timp ce eu
am zeci de câmpuri sub control şi uneori mă sacrific pentru el, se enervează regina.”
Discuţia dintre piesele de şah despre cine e cel mai puternic din joc şi cel mai important ar fi continuat dacă nu s-
ar fi auzit de undeva de sus, parcă dintr-o altă dimensiune o voce: "E rândul dumneavoastră să mutaţi, domnule."
Ce spuneţi? Întâmplarea de pe tabla de şah poate semănă cu lumea în care trăim? Cineva mai presus de noi, face
întotdeauna ultima mutare, oricât de puternici am avea impresia că suntem.

Gandurile

"Omul este ceea ce face", spune o vorbă. Înainte să facă, însă, omul gândeşte. Dintr-un gând bun şi frumos iese
o faptă pe măsură şi desigur un om bun.
Calitatea gândurilor cu care ne hrănim ne defineşte până la urmă. Suspiciunea, invidia, orgoliul alimentează
răutatea. În schimb iertarea, modestia, blândeţea dau bunătatea unui om.
O poveste amerindiană spune că o bătrână Cherokee îi explica nepotului său că în ea se dă o luptă. Sunt doi lupi
care se bat mereu.
Unul este rău, se înfurie, e invidios, arogant, e plin de mânie. Celălalt este blând, calm, răbdător, generos, este
recunoscător. Nepotul îşi şi închipuia doi lupi care sar unul la gâtul celuilalt.
O întrebă pe bunică: "Şi cine câştigă lupta?" Bătrâna îi răspunse: "Uneori cel rău, alteori cel bun, dar întotdeauna
cel pe care-l hrănesc."

Geamul murdar

Fetiţa privea pe fereastra noii case în care se mutase cu familia. Vecina întindea rufele la soare. La un moment
dat, copila îi spuse mamei: "Vecina noastră nu prea ştie să spele rufele; uite ce murdare le întinde pe culme."
Mama nu răspunse nimic. Peste două zile, fetiţa remarcă acelaşi lucru. Rufele vecinii erau la fel de murdare.
Spre sfârşitul săptămânii, copila observă o schimbare şi-i spuse mamei: "Se vede că vecina noastră a învăţat să
spele rufe. Hainele pe care le întinde acum la soare nu mai sunt aşa murdare."
Mama îi răspunse: "Astăzi, am venit mai devreme acasă, şi cât erai încă la şcoală, am reuşit să spăl geamul prin
care o vezi pe vecina."
Se întâmplă fiecăruia să vadă uneori realitatea deformată. Şi cel mai adesea ea e contrafăcută de bănuielile,
suspiciunile şi prejudecăţile noastre.
E nevoie din când în când să spălăm geamul, adică să reducem cantitatea de suspiciune şi de prejudecată, şi
atunci lumea cu siguranţă ar fi altfel.

4
 Hotul neprins

"Hoţul neprins e negustor cinstit". Proverbul acesta românesc conţine o doză mare de ipocrizie. Şi de astfel de
ipocriţi, adică de hoţi neprinşi care se dau negustori cinstiţi nu duce lipsă România de azi.
Dacă e să credem proverbul, cineva care fură, nu ar putea fi numit hoţ, decât în momentul în care e dovedit. Dar,
el este hoţ şi fără să fie prins, atâta vreme cât este conştient de fapta lui.
Un hoţ nu poate fi cinstit, ci doar poate părea aşa. Dar asta doar într-un plan orizontal. Pe verticală, însă, lucrurile
stau altfel.
Un ţăran se întorcea de la munca câmpului, într-o seară, împreună cu fetiţa lui. Lângă un lan de porumb, omul se
opri, se uită în stânga, se uită în dreapta. Nici ţipenie de om. Coborî printre porumbi şi-şi umplu traista cu câţiva
ştiuleţi numai buni pentru fiert.
Când se întoarse, fetiţa îi spuse: "Tată, te-ai uitat în toate părţile, dar nu te-ai uitat într-un loc. - Unde, întrebă
omul speriat , nu cumva să-l fi văzut cineva. - Ai uitat să te uiţi în sus, îi răspunse fata cu un aer nevinovat."
Ţăranul căzu pe gânduri. Îşi dădu seama că deşi se ferea de oameni, cineva totuşi îl vedea. De-atunci n-a mai
poftit la roadele altora şi a înţeles că hoţul e hoţ chiar şi neprins.

Apa Sfantului Vicentiu

În viaţa unui sfânt catolic de origine catalană, Vincenţiu Ferrer, se povesteşte că într-o zi a venit la mănăstire o
femeie să se plângă de bărbatul ei că e foarte arţăgos şi caută în fiecare zi pricină de ceartă.
Călugărul o sfătui să se ducă la fântâna mănăstirii şi să-şi ia într-un ulcior apă. Şi –i spuse: "Când vine bărbatul
tău acasă să iei o înghiţitură din această apă. S-o păstrezi cu grijă în gură şi apoi vei vedea minunea."
Femeia făcu aşa. Când bărbatul veni acasă rău dispus şi cu chef de harţă, femeia luă o înghiţitură din apa de la
mănăstire şi se strădui s-o păstreze în gură.
Bărbatul îi făcu două trei reproşuri şi încetă. A doua seară acelaşi tratament. Pofta de ceartă a bărbatului se stinse
repede. După câteva zile în care femeia a urmat cu stricteţe sfatul călugărului, soţul se întorcea din ce în ce mai bine
dispus şi într-una din seri avu chiar vorbe de laudă la adresa soţiei pentru gustul mâncării.
Fericită din cale-afară pentru schimbarea soţului ei, femeia merse în grabă la mănăstire să mulţumească pentru
leacul miraculos.
Părintele Vincenţiu îi dezvălui atunci secretul: "Apa din fântâna mănăstirii nu are nimic special. Tăcerea ta a făcut
minunea. Cu ea ţi-ai îmblânzit soţul."
În Spania şi astăzi se mai spune cuiva slobod la gură: “bea din apa sfântului Vincenţiu.”

Punctul de sprijin

Drumeţie la munte. Turistul a alunecat şi a căzut de pe o stâncă. În cădere s-a prins de creanga unui arbust şi a
rămas suspendat.
A început să se roage cum nu a mai făcut-o vreodată: "Doamne scapă-mă! Doamne!"
Deodată, Dumnezeu i-a răspuns: "Da!"
Omul plin de speranţă a continuat să se roage:
- Doamne, ajută-mă să scap din acest pericol de moarte.
- Ai mers la Biserică, l-a întrebat Dumnezeu?
- Am mers ori de câte ori am putut, dat promit să nu lipsesc în nici-o duminică dacă mă scapi de aici.
- Ai ţinut cele 10 porunci?
- Da, atâta cât am putut. Făgăduiesc să le respect întru totul dacă mă vei scăpa.
- Eşti generos? Iţi ajuţi semenii?
- Da, cred că da, dar voi dărui şi cu mai mare generozitate în viitor, numai scapă-mă de pe această stâncă?
- Ai încredere în mine, l-a întrebat în fine Dumnezeu?
- Da, Doamne, am încredere totală în Tine.
- Atunci, dă drumul crengii."
Trebuie s-o recunoaştem. Suntem mulţi în situaţia omului de care v-am vorbit. Spunem că ne încredem în
Dumnezeu, dar în realitate e pe jumătate aşa.
Cine e în stare să dea drumul tuturor punctelor de sprijin din această lume, pentru a se ţine de Dumnezeu, acela
poate spune că are încredere totală în El.

5
 Prietenia

Un om şi câinele lui au murit în acelaşi timp. Dincolo un drum pietruit şi la capătului lui o poartă poleită cu aur.
Omul se apropie şi întrebă: "Unde ne aflăm?" Bărbatul care păzea poarta răspunse: "În rai.
- Pot să primesc şi eu un pahar cu apă, întrebă omul cu câinele.
- Bineînţeles, intră şi vei primi.
- Dar singur? Prietenul meu nu poate intra?
- Regret, dar nu acceptăm animale."
Atunci omul renunţă la paharul de apă, îşi luă câinele şi merse mai departe.
Ajunse la o altă poartă, de lemn. Ceru de băut, iar portarul îi invită pe amândoi înăuntru să bea din fântâna de
dincolo de poartă.
Omul mulţumi, dar nu se abţinu să întrebe: "Unde ne aflăm?
- În rai, primi răspunsul.
- Păi am mai bătut la o poartă şi mi s-a spus că acolo e raiul, se arătă nedumerit omul.
- La poarta poleită cu aur? răspunse portarul, acolo e iadul.
- Şi nu vă deranjează că se folosesc de numele vostru?
- Nu, i-a răspuns portarul. Ne bucurăm că îi păstrează ei pe toţi cei care se învoiesc să-şi părăsească prietenii
pentru un pahar de apă.
Aceasta-i o poveste. Adevărul este însă că fiecare se găseşte în situaţia de a alege între prietenie şi interesul său
egoist. Şi e clară alegerea care-l face pe om fericit.

Pomana si lenea

Îi întâlnim în intersecţii, la uşile bisericilor, în cimitire. Stau cu mâna întinsă. Cer de pomană. Sunt cerşetorii.
Unii reuşesc să ne provoace mila şi capătă câte ceva. Alţii rămân doar cu mâna întinsă.
Personal dau de pomană doar la bătrâni şi asta de când un prieten a făcut experienţa ca în loc de bani să dea
cerşetorilor pe care-i întâlnea un bilet cu numărul său de telefon, spunându-le că are o firmă şi că poate să le dea de
lucru câteva ore contra unei sume de bani. Şi a împărţit câteva zeci de bileţele. N-a fost sunat decât de doi cerşetori
dispuşi să facă o muncă pentru bani.
De aceea e înţelept să cântăreşti bine şi banul şi persoana pe care-o miluieşti astfel încât mila ta să nu fie suport
pentru lenea şi parazitismul altora.
E consemnată în biografia mitropolitului Andrei Şaguna o întâmplare care spune ceva despre cum să faci asta.
Un preot vine la mitropolit şi i se plânge că e foarte sărac, nu mai are cu ce să-şi ţină familia. Mitropolitul îi dădu
preotului o biblie şi-i spuse: "părinte deschide cartea la Psalmi şi roagă-te.<Dumnezeu te va ajuta."
După o vreme, mitropolitul l-a reîntâlnit pe preot. "Cum e părinte, o duci mai bine? - Nu Înalt Prea Sfinţite. Sunt
mai sărac decât eram. - Se vede că n-ai deschis cartea să te rogi, îi replică Şaguna. Dacă ai fi făcut-o, ai fi găsit chiar
acolo la Psalmi nişte bani puşi de mine între pagini să-ţi fie de ajutor."

Pistrui si riduri

„Ochii sunt oglinda inimii” – ştiţi cu siguranţă proverbul. Dar v-aţi întrebat de ce nu se întâmplă întotdeauna ca în
spatele unor ochi frumoşi să fie şi-o inimă bună?
Răspunsul stă în adevăratul înţeles al acestui proverb. Nu prin felul în care arată, ochii trădează lăuntrul omului, ci
prin felul în care văd acei ochi.
Bunica şi nepoata în vizită într-un parc de distracţii. Stăteau la o coadă de copii care aşteptau să fie pictaţi pe
faţă.
Ştiţi plăcerea celor mici de a se vedea cu mustăţi şi coloraţi în fel şi chip precum personajele din poveşti sau
desene animate.
Un băieţel de la rând remarcă pe faţa fetiţei mulţimea de pistrui şi începu să râdă: "Tu nu mai ai nevoie să stai la
coadă, eşti gata pictată". Fetiţa se întristă până la lacrimi. Bunica îi zise: „Mie îmi plac pistruii tăi. - Mie nu-mi plac,
răspunse îmbufnată micuţa. - De ce? Sunt foarte frumoşi. Când eram mică, replică femeia, mi-am dorit să am şi eu
pistrui.”
Faţa fetiţei se lumină? Bunica continuă: „Spune-mi ce e mai frumos decât să ai pistrui?” Fetiţa se uită fix la bunica
ei şi răspunse prompt: „Mai frumos? Să ai riduri!”
Oglinda unei inimi bune sunt ochii care văd în jur frumosul şi binele. Şi asta pentru că binele şi frumosul stau în
legătură cu iubirea care se naşte în inimă.
6
 Asta-i America

Directorul general al unei mari bănci din New York iese intr-o zi pe scările instituţiei si priveşte superior pe
deasupra tuturor.
La un moment dat, zăreşte într-un colţ un lustragiu de ghete care, ruşinat, lăsă capul în jos.
Apropiindu-se de el, îl bate amical pe umăr şi-i spune: "Ce-i cu mutra asta posomorâtă? Fii vesel! Şi eu am fost
lustragiu la începutul carierei mele! Şi acum… sunt director general! Ce vrei? Asta-i America!
- Vezi dumneata, răspunse lustragiul, şi eu, la începutul carierei mele, am fost director general şi acum uite ce
sunt! Asta-i America!"
O istorie plină de înţelesuri pentru zilele noastre cand avem impresia că doar banii vorbesc. Se pare că vine şi
vremea când banii nu mai au ce spune.

Tapul ispasitor

Când ai un eşec pe seama cui îl pui? A împrejurărilor, a altor persoane sau pe seama propriilor neputinţe?
Dacă alegi ultima variantă se cheamă că eşti un om responsabil şi că înveţi din greşeli. Dar trebuie să recunoşti că
e mult mai simplu să găseşti ţapi ispăşitori.
O femeie la spovedanie.
Îi spunea preotului cât de mult o supără nora. Cât de leneşă e, cât de lipsită de respect. Că face şi drege...
Preotul o opri: “Femeie, las-o pe noră acum. Spune-mi păcatele tale”.
Femeia, începu să mărturisească atunci că e păcătoasă, că nu ajunge mereu la biserică pentru că sunt treburi de
făcut în casă, pe care ar fi trebuit să le facă nora... dar cum e o nesocotită, pierde timpul cu tot felul de prostii, şi tot
ea săraca trebuie să le facă pe toate.
Părintele nu-şi mai opri enoriaşa, o lăsă să termine singură şi la final îi zise: “ Să-i spui nurorii tale să vină să-i
citesc rugăciunea de dezlegare.”
Femeia se arătă nedumerită: “Dar mie nu-mi daţi dezlegare?” - Ţi-o voi da, îi răspunse preotul, când îţi vei
mărturisi propriile păcate.”

Ce poti cumpara

Ce poţi face dacă ai bani. Unii ar spune că totul. Chiar totul?!

Iată concluziile de viaţă ale unui om care a avut bani şi totuşi spune el ca:
Banii pot cumpara placerea....dar nu dragostea.
Putem cumpara spectacolul....dar nu bucuria.
Putem cumpara un sclav....dar nu un prieten.
Putem cumpara o femeie....dar nu o sotie.
Putem cumpara o casa....dar nu un camin.
Putem cumpara alimentele....dar nu pofta.
Putem cumpara medicamente....dar nu sanatatea.
Putem cumpara diplome....dar nu cultura.
Putem cumpara carti....dar nu inteligenta.
Putem cumpara tranchilizante....dar nu pacea.
Putem cumpara indulgente....dar nu iertarea.
Putem cumpara pamantul....dar nu cerul.

Cat valoreaza o ora

Cu o voce timidă şi cu ochii plini de admiraţie, un băieţel îl întrebă pe tatăl său care venea de la muncă: "Tată,
cât câştigi tu pe ora?"
Foarte surprins tatăl îi răspunde: "Ascultă fiule, nici maică-ta nu ştie. Lasă-mă-n pace, am avut o zi încărcată şi
sunt obosit!"
- Hai tată, spune-mi, cât câştigi tu într-o ora de muncă?" La insistenţele fiului, tatăl răspunse: "30 de euro,
fiule!"
- Tată, ai putea tu să-mi împrumuţi 10 euro?"

7
 Obosit şi enervat, tatăl se mânie: "Aha! De asta vroiai tu să ştii cât câştig eu pe ora, să-mi ceri bani? Hai du-te la
culcare şi nu mă supăra!"
Mai târziu, tatăl se gândea la cererea fiului său şi nu reuşea să adoarmă. Dacă vroia să-şi cumpere ceva
important pentru el, sau să-i facă un cadou mamei sale?
Ca să fie cu conştiinţa împăcată, se duse să-l vadă în camera lui. "Fiule, dormi? - Nu tată, de ce? - Uite aici banii
pe care mi i-ai cerut. - Ooo! Mulţumesc, mulţumesc, tată!"
Băiatul mai scoase de sub pernă încă 20 de euro. "Acum am destul! Am 30 de euro!"
Tatăl îl privi surprins, fără să înţeleagă bucuria băiatului. "Tată, poţi să-mi vinzi o ora din timpul tău?"

Reperul

Câţiva copii s-au gândit într-o zi să se ia la întrecere: care dintre ei reuşeşte să meargă drept pe o linie imaginară.
Era iarnă şi urmele tălpilor erau uşor de urmărit pe zăpadă . Toţi erau atenţi unde puneau piciorul ca să-şi
înşiruie paşii cât mai drept posibil.
După câţiva metri parcurşi aşa, au constat, însă, că dârele lăsate în urmă nu erau deloc drepte. Cu excepţia
uneia.
Toţi l-au întrebat pe puştiul care reuşise să meargă drept: "Cum ai făcut? - Păi cum să fac: nu m-am uitat la
picioare. Am fixat cu privirea pomul de acolo, şi am încercat să ajung drept la el.”
Sunt multe situaţiile în viaţa noastră când privirea ne este îndreptată exclusiv spre realităţi de jos, spre pământ,
sau spre noi înşine.Şi drumul este şerpuit şi poticnit în tot felul de obstacole.
Pe drumul drept rămâne cine are un reper, iar când reperul este deasupra calea nu numai că e dreaptă ci devine
şi urcuş sau creştere.

Un singur brad

O delegaţie de oameni săraci dintr-un sat s-au prezentat la un bogat care avea şi păduri, să-i ceară ceva lemn
gratuit pentru a-şi clădi o bisericuţă. L-au găsit pe proprietar tocmmai în pădure.
"-Domnule, vrem să ne facem şi noi o bisericuţă şi, dacă bunul Dumnezeu te-a dăruit cu o pădure aşa de
frumoasă, te rugăm să ne ajuţi cu ceva lemn...
-Nu vă dau nimic! - răspunse aspru bogatul. Pădurea se ţine cu cheltuieli mari... Nu-i vreme acum de pomeni."
La acest răspuns, se desprinse dintre oameni un om cărunt. Cu glas blajin, el zise: "Dragă domnule, dacă nu vrei
să ne dai nimic, noi ne vom duce. Bunul Dumnezeu poate ne va da dintr-un alt loc. Dar, înainte de a pleca, eu vreau
să te întreb ceva: care-i bradul dumitale din pădurea asta?
-Ce brad?! - răspunse bogatul. Toată pădurea este a mea. - Este, dar când vei pleca din lumea aceasta vei lua cu
dumneata de aici numai un brad... ba încă nici pe acela întreg, ci numai patru scânduri, câte îţi vor trebui pentru
sicriu." Şi, cu aceste vorbe, oamenii plecară.
Era către seară. Ce s-a întâmplat în noaptea aceea, nu se ştie. Cert este faptul că bogatul s-a gândit serios la
proprietatea lui.
Dar, dimineaţa, oamenii din sat primiră înştiinţare din partea lui că pot veni să-şi ia gratuit din pădure tot lemnul
pentru bisericuţa lor.
O intâmplare simplă dar o meditaţie profundă pentru cei care cred că viaţa se rezumă doar la a avea.

Nu stiu!

Ţi-a fost vreodată ruşine să spui ”nu ştiu”? De ce? Ca să nu fii luat drept slab sau incompetent? Sau ca să nu
pălească buna impresia a celorlalţi despre tine?
Orgoliul e cel mai mare duşman al lui "nu ştiu". Vrem să părem că le ştim pe toate şi aşa ne dăm cu părerea
despre orice.
Trei călugări tineri s-au dus să-şi viziteze duhovnicul care trăia retras într-o chilie. Bătrânul, de cum i-a văzut, le-a
citit un pasaj din Biblie şi i-a întrebat pe ucenici ce vrea să spună acel citat.
Doi dintre ei au dat explicaţiile lor după cum s-au priceput, dar bătrânul nu a confirmat corectitudinea
răspunsurilor. Al treilea a răspuns scurt: "nu ştiu!" Duhovnicul a zis: acesta e răspunsul corect.
Evaluarea bătrânului e valabilă de multe ori şi în cazul nostru. Să spui nu ştiu, înseamnă să recunoşti smerit o
limită. Iar smerenia, într-o ordine creştină a valorilor, nu e semn de slăbiciune, ci e semnul omului care a reuşit să-şi
înfrângă orgoliul.
8
 Şi cine reuşeşte asta e cu adevărat puternic.

Tulburare

Un om care se simţea veşnic împovărat de greutăţile vieţii s-a plâns odată unui părinte vestit: "Nu mai pot, viaţa
mea este un chin", a spus omul.
Părintele a luat o mână de cenuşă şi a lăsat-o să cadă într-un pahar cu apă limpede pe care îl avea chiar pe
masă şi i-a răspuns omului: "Acestea sunt suferinţele tale, toată apa din pahar s-a tulburat şi s-a murdărit."
Părintele aruncă apoi apa şi luă o altă mână de cenuşă la fel cu cea dinainte, i-o arătă omului, se apropie apoi de
fereastră şi o aruncă în mare. Cenuşa se împrăştie în valuri şi marea rămase la fel ca înainte.
"Vezi, în fiecare zi trebuie să alegi între a fi un pahar cu apă şi a te tulbura uşor sau a fi ca mare care primeşte
toată murdăria fără să se tulbure."

Defectul

O bătrână avea doua vase mari, pe care le atârna de cele douã capete ale unui băţ, şi le căra pe dupã gât. Un
vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul aducea întreaga cantitate de apă.
La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumãtate.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas şi jumătate de apă. Bineînţeles, vasul bun era
mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat era ruşinat de imperfecţiunea sa.
După 2 ani, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor: "Mã simt atât de prost, pentru că această crăpătură face ca apa
sa se scurgă pe tot drumul până acasă!"
Bătrâna a zâmbit, "Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori,
însã pe cealaltã nu? Asta pentru că ţi-am ştiut defectul şi am plantat seminţe de flori pe partea ta a potecii, iar, în
fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori şi îmbodobesc casa cu ele. Dacã nu ai fi fost
aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care-mi împrospătează casa."
Fiecare dintre noi avem defectul nostru. Însă crăpăturile şi defectele ne fac viaţa mai interesantă. Trebuie să luăm
fiecare persoană aşa cum este şi să găsim până şi în defecte ceva pozitiv.

Mintea stramba

„În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă” – zicerea îi aparţine unui mare duhovnic român, părintele Arsenie
Boca.
El voia să spună că felul în care judecăm realităţile din jur n-are de multe ori legătură cu realitatea ci cu
prejudecata – adică cu acele gânduri născute dintr-un anumit fond sufletesc.
Că e aşa o arată şi următoarea poveste.
La sfârşitul unei zile, un sătean se aşeză pe banca de lângă poarta curţii sale şi privea cum soarele se ascunde
încet, încet după linia orizontului.
Pe drum trecu un om care se întorcea de la câmp. Acesta gândea în sinea lui despre cel aşezat pe bancă: „Ce om
leneş! Probabil că a stat aşa, fără să facă nimic, toată ziua.”
La puţină vreme trecu pe drum un altul. El se gândea: „Ce om desfrânat! Stă aşa la poartă ca să se uite la fetele
care îi trec prin faţa casei”.
Trecu şi un al treilea, şi acesta cu gândurile lui: „Omul ăsta e de bună seamă un mare muncitor, îşi spunea în sine
trecătorul. După ce a trudit toată ziua, stă acum şi se odihneşte.”
Voi ce credeţi? Care dintre cei trei avea dreptate? Eu unul nu ştiu, dar bănuiesc că primul era un leneş, al doilea
un desfrânat, iar al treilea un sârguincios. Şi asta pentru că de cele mai multe ori prejudecăţile îi trădează pe oameni.

Timpul

Cea mai frecventă justificare, atunci când nu reuşim să facem anumite lucruri este: n-am avut timp. Nu-i aşa că
timpul este vinovatul de serviciu pentru propriile nereuşite?
Tot el, mai precis lipsa lui, este şi cauza neîmplinirilor spirituale. Nu mă rog, nu merg la biserică, nu mă ocup de
cele spirituale pentru că nu am timp.

9
 Există anumite teorii cum că timpul s-ar fi comprimat şi că asta ar fi cauza obiectivă a lipsei de timp. În realitate
însă, o ştie fiecare, cauza e în altă parte.
Spune o anecdotă că la un moment dat, diavolii s-au adunat la un congres, ca să analizeze metode mai eficiente
de a-i ispiti pe oameni şi de a-i îndepărta de Dumnezeu.
Şeful încornoraţilor a luat cuvântul şi a făcut nişte constatări: oamenilor credincioşi n-avem cum să le luăm
credinţa, pe cei care au obiceiul să se roage zilnic nu putem să-i schimbăm. N-avem succes nici cu cei care au o
relaţie intimă cu Dumnezeu.
Dar putem, totuşi, să facem ceva: să le luăm acestor oameni timpul. Să-i ţinem ocupaţi cu multe lucruri. Şi
demonii au plecat să pună în aplicare planul. Ce ziceţi au reuşit?

Iubirea gratuita

Într-o seară, pe când mama pregătea cina, fiul de 11 ani veni în bucătărie cu o foaie de hârtie în mână.
Cu un aer oficial, copilul înmână hârtiuţa mamei care, ştergându-şi mâinile cu un prosop, citi: "Pentru că am
smuls buruienile din grădină - 5 lei, pentru că am făcut ordine în camera mea - 5 lei, pentru că am fost să cumpăr
lapte - 5 lei, pentru că am avut grijă trei după amieze de surioara mea - 5 lei, pentru că am dus în fiecare seară
gunoiul - 5 lei. În total 25 de lei."
Mama îşi privi copilul în ochi cu multă blândeţe. În mintea sa reveneau o muţime de amintiri. Luă şi ea un pix şi
scrise pe dosul hârtiei: "Pentru că te-am purtat în pântece 9 luni - 0 lei, pentru toate nopţile pe care le-am petrecut
veghindu-te când erai bolnav - 0 lei, pentru toate momentele în care te-am mângâiat atunci când erai trist - 0 lei,
pentru viaţa pe care ţi-o dau zi de zi - 0 lei. În total 0 lei.
Atunci când în relaţiile personale începem să facem socoteli, totul s-a dus de râpă, căci iubirea este gratuită sau
dacă nu, ea nu mai este iubire.

Bunatatea de a convinge

Suntem de multe ori în situaţia de a-i convinge pe alţii că avem dreptate, sau că ceea ce vrem noi e bine şi
pentru ei.
Cel mai simplu mod de a o face este să impui propria voinţă. Dacă eşti şi pe o poziţie de putere nu e greu de loc.
Aşa apar toate formele de constrângere. Poţi să-ţi impui părerea cu forţa, nu poţi, însă, convinge aşa pe nimeni.
Un băieţel aflat în vacanţă la bunici a găsit în grădină o broască ţestoasă. A început s-o studieze de la depărtare.
Când s-a apropiat mai mult, broasca s-a retras în carapace.
Copilul încercă s-o facă să iasă cu un beţişor. N-avu succes.
Bunicul îl surprinse când scotocea cu beţigaşul în orificiile carapacei şi-l opri. "Nu mai chinui broasca, îi zise. Nu e
bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie să faci".
Luă broasca ţestoasă şi o duse în casă lângă sobă. Nu trecu mult şi broasca îşi scoase singură capul din carapace.
„Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase, spuse bătrânul. Nu încerca niciodată să constrângi pe cineva.
Încălzeşte-l doar cu bunătatea ta, şi atunci va face cum doreşti tu.”

Ce porti in brate si in gand?

Bunătatea şi răutatea oamenilor se văd în ceea ce fac, dar se nasc într-un loc ascuns vederii: în inima şi-n mintea
omului.
Cele mai multe gânduri rele vin din suspiciune. Un mare duhovnic român spunea că "în mintea strâmbă şi lucrul
drept se strâmbă".
Suspiciosul este un om cu mintea strâmbă, pentru că judecă faptele sau intenţiile celorlalţi prin filtrul neîncrederii.
Iar neîncrederea, de multe ori, deformează realitatea, creează scenarii la care cel învinuit de vreun rău nici nu s-a
gândit vreodată.
Se spune că doi călugări au plecat într-o zi din mănăstire până la oraş după nişte cumpărături. Mănăstirea era
izolată şi până la staţia de autobuz din sat trebuia traversat un râu.
Puntea fusese, însă, luată de ape la ultimele ploi. Călugării n-aveau altceva de făcut decât s-o ia prin apă.
Lângă râu, găsiră o femeie care căuta şi ea un loc mai puţin adânc pentru a trece apa.
Monahii îşi dădură seama că femeii îi era teamă să se încumete să treacă pe celălalt mal. Atunci, unul dintre ei a
luat-o in brate si a trecut-o râul.

10
 Dupa vreo două ore, celălalt călugăr, izbucni nervos:"Cum ai indrăznit să atingi acea femeie şi să o porţi în
braţe?" Călugărul mărinimos raspunse calm: "Eu am lăsat-o din braţe acum două ore…dar se vede că tu încă o porţi
cu tine!"

Biserica perfecta

Am întâlnit deseori oameni nemulţumiţi. Unii dintre ei pentru lucruri mărunte, alţii pentru cauze mari.
De exemplu, unii sunt nemulţumiţi de propria biserică. La slujbe e prea mare aglomeraţie, preotul nu predică aşa
cum ar vrea ei, vecinii de rugăciune sunt preocupaţi de cu totul altceva decât de gândul la cele înalte.
Sunt într-adevăr motive de nemulţumire, mi-am spus. Nu mai cred însă aşa de când am aflat de următoarea
întâmplare:
Un tânăr, s-a dus la un călugăr bătrân care trăia retras în pădure. Îşi amenajase o căsuţă şi un loc de rugăciune
ca o capelă.
Tânărul îşi mărturisi decepţia faţă de biserica la care mergea şi îi spuse bătrânului că are de gând să găsească o
altă comunitate de credincioşi.
Călugărul îl duse atunci în mica sa capela şi-l întrebă: "Ce vezi? - Buruieni, muşchi de pământ, în acoperiş o
crăpătură, observă tânărul .
- Şi totuşi, Dumnezeu locuieşte aici, răspunse bătrânul. Aşa e şi cu biserica ta. Nu poate fi curată şi perfectă,
pentru că e formată din oameni.
Şi tu eşti om, şi-ţi spun: chiar dacă vei găsi o comunitate perfectă, în momentul în care vei intra în ea nu va mai
perfectă." Tânărul s-a întors acasă şi şi-a văzut cu alţi ochi biserica.

Smerenie

Paradoxul lumii moderne – cu cât sunt mai multe şi mai sofisticate mijloacele de comunicare, cu atât puţin
oamenii comunică cu adevărat. Mă refer la acea comunicare ce presupune a spune ceva cuiva, dar şi a avea răbdarea
să-l asculţi pe celălalt.
Tot mai des avem ceva de spus, dar tot mai rar ceva de aflat de la altul. Şi asta pentru că lipseşte smerenia de a
crede că de la oricine poţi învăţa ceva.
Undeva într-o mănăstire, un călugăr bătrân şi-a propus să postească timp de 70 de săptămâni, mâncând doar
odată pe săptămână. Şi tot efortul pentru ca Dumnezeu să-i descopere înţelesul unui text biblic, pe care nu reuşea
să-l pătrundă.
După 70 de săptămâni de post, n-a primit însă nici un răspuns. S-a hotărât atunci să meargă să-l întrebe pe un
frate călugăr mai tânăr, poate va şti el răspunsul.
Dar, numai ce deschise uşa chiliei, că avu o viziune - un înger se arătă şi-i spuse: "Cele 70 de săptămâni de post
ale tale nu ţi-au luminat mintea, dar acum că te-ai smerit până la a te duce la fratele tău, am fost trimis eu pentru a-ţi
desluşi înţelesul fragmentului din Scriptură."
Şi imediat înţelese ce voia să spună acel text biblic. Şi a mai înţeles ceva: că nu poţi fi înţelept fără să fii şi smerit.

Lingura lunga

Ce e dincolo? Nu se poate ca cineva să nu-şi fi pus întrebarea asta la un moment dat, oricât ar fi de pragmatic şi
de prins cu treburile zilnice.
E ceva sau e nimic? Credinţa creştină spune, desigur, că e ceva şi că acel ceva se numeşte rai sau iad. Ei bine dar
cum e?
Un om era foarte frământat de gândul acesta şi s-a rugat la Dumnezeu să-i descopere ceva din acea stare de
după moarte. Şi-ntr-o noapte a visat că s-a dus în iad.
Acolo a găsit mai multe persoane în jurul unui mare vas aburind. Toţi încercau să mănânce din acel vas, fiecare
cu lingura lui. Deşi aşezaţi la masă, erau foarte slabi şi trişti. Lingurile aveau cozile atât de lungi încât nu reuşeau să-şi
ducă mâncarea la gură.
Omul a visat şi raiul. Acelaşi decor, acelaşi vas şi oameni în jurul lui. De data asta, însă, personajele arătau bine şi
fericite, deşi lingurile aveau aceleaşi cozi lungi.
Oamenii din rai nu se hrăneau, însă, pe ei înşişi, ci foloseau lingurile acelea nepractice pentru a-şi da de mâncare
unul altuia.
Omul s-a trezit şi de-atunci ştie că iadul e locul individualiştilor şi egoiştilor, iar raiul locul altruiştilor.
11
 Şi, a mai înţeles ceva. Că raiul şi iadul nu sunt numai dincolo ci şi aici.

Sa inveti din caderi

Un bătrân călugar şi-a dus ucenicul într-o zi în pădure. Chiar dacă era în vârstă, îşi făcea cu multă abilitate loc
prin lăstăriş, în timp ce ucenicul lui tot aluneca şi cădea de multe ori.
Tânărul se ridica şi mormăia de fiecare dată, dar continua să-şi urmeze îndrumătorul.
După o bună bucată de drum, au ajuns într-un luminiş. Fără se se oprească o clipă, bătrânul călugăr s-a întors pe
drumul pe care veniseră.
" - Nu m-ai îvăţat nimic astăzi, spuse novicele după ce căzuse a mia oară. - Te-am învăţat un lucru, dar nu ai
reuşit să-l înţelegi, i-a răspuns bătrânul. Încerc să te învăţ cum să înfrunţi greşelile în viaţă.
- Şi cum ar trebui să le înfrunt? întrebă ucenicul.
- În acelaşi fel în care ar fi trebuit să înfrunţi fiecare căzătură din pădure, răspunse înţeleptul. În loc să blestemi
locul unde ai căzut trebuia să încerci să înţelegi, să observi ce te-a făcut să aluneci mai înainte."

Transformare

Tot ceea ce suntem şi avem e supus schimbării. De obicei sensul transformării este de la bine la rău.
În planul fizic, lucrul acesta este evident. Poate de aceea, tindem să credem că şi-n plan spiritual, lucrurile stau la
fel.
Sufletul unui om însă se poate transforma şi invers - din rău în bine. Convertirile, numai aşa sunt posibile.
Am găsit de curând într-o carte o întâmplare, care confirmă că şi cel mai rău om poate deveni bun.
Un criminal, evadat din închisoare, ajunge, în fuga lui, noaptea, la o casă de la marginea pădurii în care stătuse
ascuns.
Ştia că pe capul lui se pusese o recompensă. În casa de la marginea pădurii văzu pe fereastră o femeie în
genunchi şi alături de ea un copil înfăşat.
Bătu la uşă cu nădejdea că va găsi ceva de mâncare. Nu pusese nimic în gură de câteva zile.
Femeia deschise şi fugarul reuşi să vadă pe faţa ei urma lacrimilor şterse în grabă. Spuse că avea nevoie de
adăpost pentru noapte. Femeia îl pofti înăuntru şi se scuză că nu are nimic de mâncare.
Era foarte îngrijorată pentru că pruncul îi era bolnav. Era văduvă şi trăia într-o sărăcie lucie încât nu-şi permitea
să meargă la doctori cu copilul.
Omul îşi aduse atunci aminte de mama lui care, la fel, rămăsese văduvă de tânără.
Dimineaţa se trezi, o luă cu el pe văduva săracă şi se duse direct la postul de poliţie. Se predă spunând că femeia
care-l însoţea l-a convins s-o facă şi că ea merită recompensa.
Mama a primit banii, şi-a îngrijit copilul, iar criminalul s-a întors să-şi ispăşească pedeapsa, mai împăcat ca
oricând.

Seful

Zi toridă de vară. Într-un birou, doi angajaţi munceau de zor.

La biroul din faţa lor stătea chiar şeful care îi privea din când în când pentru a se convinge că depun tot efortul
pentru a fi eficienţi.
Cei doi munceau cu multă pasiune. Poate şi pentru a demonstra că sunt angajaţi model.
La un moment dat, şeful s-a retras într-un alt birou, convins că cei doi angajaţi sunt conştiincioşi.
Imediat cum a ieşit din încăpere, unul din cei doi încetă să mai muncească. Şi-a întins picioarele pe masă şi a dat
drumul la un film relaxant în monitorul calculatorului, spunându-i celuilalt: "Hai, las-o mai moale că doar nu ţi-or ridica
statuie. Şeful a plecat, nu ne mai vede."
Celălalt îl privi o clipă şi îi răspunse zâmbind: „O fi plecat al tău, dar şeful meu să ştii că e încă aici”. Şi ridică
încetişor mâna arătând spre cer.

Sitele inteleptului

Ne surprindem deseori dornici să ştim cât mai multe despre semeni de-ai noştri. Nu ne dăm seama de ce.

12
 E în noi o curiozitate pentru lucrurile mai ales negative care-l privesc pe celălalt. Aşa se naşte bârfa, acea vorbire
de rău în absenţa subiectului.
Ce-ar trebui să fac atunci când un cunoscut vrea să-mi spună ceva urât despre cineva, fără ca el să fie de faţă?
Ceea ce a făcut Socrate când un discipol a venit la el să-i spună ce lucruri urâte a auzit că a spus un prieten
despre marele filosof.
Socrate l-a oprit şi l-a întrebat: "Lucrul pe care vrei să mi-l spui l-ai trecut prin cele trei site ale înţelepciunii?
Adică e adevărat, frumos şi necesar ceea ce vrei să-mi comunici?"
Discipolul s-a gândit puţin şi şi-a dat seama că ce avea pe limbă nu trecea prin toate aceste site.
Socrate i-a spus atunci: "Dacă e posibil să nu fie adevărat ceea ce vrei să-mi spui, nici frumos, şi nici nu mi-e
necesar, atunci hai să vorbim despre altceva."
Sitele înţelepciunii : adevăr, frumos, necesar – amintiţi-vă de ele când bârfa se insinuează în discuţiile pe care le
purtaţi.

O gura si doua urechi

Nepoţelul în vacanţă la bunici. Băiatul era la vârsta întrebărilor care încep cu de ce?
Tot ce vedea în ograda bunicilor cerea o explicaţi: "De ce câinele latră când intră cineva pe poartă, de ce găinile
cotcodăcesc mai tare la un anumit moment al zilei, de ce bunica taie mămăliga cu aţa…" şi întrebările veneau una
după alta.
Bătrânii erau fericiţi şi tare mândri de nepoţelul lor isteţ şi cu simţul observaţiei.
Într-o dimineaţă, după ce se spălă pe faţă, copilul se uită în oglindă şi îşi întrebă bunica: "De ce avem noi oamenii
două urechi şi o singură gură?"
Femeia îi răspunse într-o doară: "pentru că aşa ne-a făcut Dumnezeu! - Păi de ce ne-a făcut aşa, veni prompt
întrebarea. - Nu ştiu, se dădu bunica bătută. Du-te şi întreabă-l pe bunică-tu."
Bătrânul îşi luă nepotul pe genunchi şi-i zise: "Avem două urechi şi o singură gură, ca să ştim că trebuie mai mult
să ascultăm decât să vorbim."
Copilului i-a plăcut se pare răspunsul, pentru că n-a mai pus nicio întrebare suplimentară.
Avem nevoie uneori, nu-i aşa, să ne amintim că suntem dotaţi cu o singură gură şi cu două urechi.

Vanitate

Un rege a vrut să ridice primul spital public din ţara sa. Dar n-a găsit banii necesari cu nici un chip.
Atunci a dat sfoară-n ţară că oricine va dărui un milion de galbeni pentru spital va deveni duce. Cine va da o
jumătate de milion, conte, iar pentru o sută de mii de galbeni, baron.
Cât ai clipi, o mulţime de bogătaşi şi-au cumpărat titlurile şi astfel s-au strâns banii necesari pentru ridicarea
spitalului.
Toată suflarea a venit la inaugurare şi pe placa comemorativă au putut citi:
“Acest spital a fost ridicat cu banii obţinuţi din prostia şi vanitatea omenească”.

Patru neveste

Era odată un şah care avea patru neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra soţie. La fel şi pe-a doua, şi
pe-a treia.
Prima soţie a regelui era, însă, foarte loială şi adusese o mare contribuţie în menţinerea regatului. Totuşi regele
nu o iubea deloc.
Într-o bună zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. O întrebă aşadar pe cea de-a patra nevastă, cea mai
frumoasă: "Te-am iubit cel mai mult. Ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am arătat cea mai mare grijă. Acum
eu mor. Vrei să vii cu mine, să-mi ţii companie? - Nici vorbă", replică cea de-a patra soţie şi plecă fără nici un cuvânt.
Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie: "Nu, veni răspunsul prompt din partea celei de-a treia soţii. Viaţa e
prea bună. Când vei muri, eu mă voi recăsători."
Inima regelui se strânse de durere. Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie. "- Nu, nu te pot ajuta de data
aceasta, replică cea de-a doua soţie."
Regele fu devastat şi de acest răspuns. Apoi auzi o voce: "Eu te voi urma oriunde vei merge."
Regele se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie - slabă, pentru că suferise mult
din pricina foamei şi a neglijării sale.
13
 În realitate noi toţi avem patru soţii în viaţa noastră.
Cea de-a patra soţie, cea mai frumoasă, este trupul nostru. Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să
arate bine , el ne va lăsa când murim.
Cea de-a treia soţie este averea noastră. Când murim, ea merge la alţii.
Cea de-a doua soţie o reprezintă familia şi prietenii noştri. Ei nu pot decât să vină la mormântul nostru după ce
nu mai suntem.
Prima soţie este sufletul nostru. Sufletul este singurul care ne va urma oriunde vom merge, indiferent de cât de
mult l-am neglijat în viaţa noastră.

Sa-l vad pe Dumnezeu

Cum să cred în Dumnezeu dacă nu-l văd? Unde e, ca să cred în El? Sunt întrebările omului dornic de palpabil.
Omul modern este adesea atât de încrezător în simţurile sale fizice încât ceea ce nu poate fi văzut, mirosit, auzit,
gustat sau atins nu există.
Un om credincios s-a confruntat cu astfel de întrebări venite de la fiul său. Şi i-a spus tânărului: "Ia o lingură de
sare şi pune-o într-o farfurie plină cu apă şi mai vorbim mâine."
A doua zi tatăl i-a cerut fiului: "Adu-mi sarea pe care ai pus-o în apă. - Nu pot să ţi-o dau, răspunse băiatul, s-a
dizolvat. - Gustă din marginea farfuriei. Ce gust are apa? - Sărat.
- Dar din mijlocul farfuriei? La fel. - Mergi şi pune farfuria la soare. Mâine o să poţi să-mi dai sarea pe care ai pus-
o în apă."
A doua zi, băiatul a găsit sarea în farfurie. Apa se evaporase.
Atunci tatăl i-a spus: "Faptul că nu poţi să-l vezi pe Dumnezeu nu înseamnă că nu există sau că nu e prezent în
creaţia sa. Pe El omul îl percepe cu un al şaselea simţ: se cheamă credinţă."

Lucrurile marunte

După evenimentele de la 11 septembrie, o firmă a invitat membrii rămaşi în viaţă ai altor firme care fuseseră
afectate de atentate să împartă spaţiul de birouri rămas disponibil.
La una din întâlnirile de dimineaţă, şeful serviciului de securitate a spus poveştile acelor oameni rămaşi în viaţă...
şi motivele lor au fost toate lucruri "mici":
Aşa cum probabil aţi mai auzit, directorul firmei a supravieţuit în ziua aceea fiindcă fiul lui începuse grădiniţa.
Un altul a rămas în viaţă fiindcă ieşise să cumpere gogoşi.
O femeie a întârziat la serviciu fiindcă nu-i sunase ceasul deşteptător.
Un altul a pierdut autobuzul.
Altul nu a găsit un taxi. De aceea este în viaţă astăzi.
Acum, când sunt blocat în trafic, pierd liftul, mă întorc din drum să răspund la telefon.... adica toate acele lucruri
mărunte care mă enervează, mă gândesc că probabil acela este locul în care Dumnezeu vrea ca eu să mă aflu în acel
moment.
Data viitoare când dimineaţa ta pare că începe prost, când copiii se îmbracă prea încet, nu găseşti cheile maşinii,
prinzi toate semafoarele pe roşu, nu te simţi supărat sau frustrat!
Dumnezeu este la datorie, datoria de a veghea asupra ta.

Aparente

Aparenţele se spune că înşeală. De aceea e bine să nu judeci pe cineva după aparenţe.

Dacă o faci, rişti să fii superficial şi să nu ajungi la adâncul lucrurilor. De superficial ţine şi judecarea oamenilor
după ceea ce au nu după ceea ce sunt.
V-aţi surprins, nu-i aşa, uneori evaluând pe cineva după maşina din care coboară, după casa în care stă, după
firma hainelor pe care le poartă.
O poveste arabă demonstrează că cine judecă aşa lucrurile se înşeală.
Un negustor după ce a fost multă vreme plecat, s-a întors să-şi revadă rudele. Devenise foarte bogat între timp.
Familia era adunată în casa unui văr la o petrecere. Grăbit să-şi reîntâlnească rudele, negustorul a uitat să-şi
schimbe hainele care-i era prăfuite şi ponosite după drum.
Rudele l-au recunoscut imediat, dar l-au primit cu răceală. Îl credeau un scăpătat întors acasă să le ceară
ajutorul.
14
 Văzând atitudinea lor, omul a scos din buzunar un inel cu diamant, şi l-a aşezat pe deget, şi în timp ce vorbea cu
ai lui, gesticula amplu astfel încât toţi să observe podoaba de la mâna sa.
Brusc toţi s-au strâns în jurul lui şi se arătau bucuroşi de revedere.
Negustorul şi-a dat seama atunci că uneori un obiect poate fi mai important chiar decât un om. Dar asta doar în
mintea unor oameni înşelaţi de aparenţe.

Doua mari

În Ţara Sfântă există două mări, sau două lacuri întinse. Una în nordul Israelului, Marea Galileii, cealaltă mai în
sud.
Cele două mări sunt legate între ele prin râul Iordan. Marea Galileii e bogată în peşte, o ştim şi din Evanghelie.
Pe malul ei îşi câştigau existenţa câţiva dintre apostolii lui Iisus, pescari de meserie.
Cealaltă mare, din sud, mult mai adâncă şi mai întinsă, este din contră stearpă de orice formă de viaţă.
Nici un peşte şi nicio pasăre nu trăiesc în apele foarte sărate ale ei. Din această cauză i se şi spune Marea Moartă.
Şi totuşi, şi Marea Galileii şi Marea Moartă sunt alimentate de aceeaşi apă dulce a Iordanului. Cum se face că una
este vie iar cealaltă cu desăvârşire lipsită de viaţă?
Există desigur explicaţii geologice, hidrologice. Nu mă refer la ele, nici nu sunt vreun specialist.
Am găsit însă într-o carte de eseuri o explicaţie morală. Şi anume: Marea Galileii este plină de viaţă, pentru că
ceea ce primeşte dă mai departe. Râul Iordan se varsă în ea, dar apoi îşi continuă cursul spre sud.
Marea Moartă este moartă pentru că ceea ce primeşte reţine pentru ea, nu dă mai departe. Ce-i drept Iordanul
sfârşeşte în a doua mare în care se varsă.
În Ţara Sfântă sunt două mări, iar în lume, nu-i aşa, sunt două feluri de oameni.

Vis de copil

Vis de copil. Se făcea că într-un magazin, vânzător la tejghea era un înger.

Pe rafturi cutii frumos ambalate de toate culorile. Copilul se gândi că dacă are un înger pe post de vânzător,
poate să ceară lucruri neobişnuite.
"Nu vreau să cumpăr nimic pentru mine, dar aş vrea, dacă se poate, ca toţi copiii să aibă părinţi, să fie fericiţi, să
poată merge la şcoala, să se poată juca.
Aş vrea ca oamenii să nu se mai certe, să fie pace şi linişte în toată lumea."
Îngerul l-a ascultat pe micuţ de după tejghea şi i-a răspuns politicos: "îmi pare rău, dar în magazinul nostru nu
vindem fructe, ci doar seminţe."

Distante

Într-o zi, un înţelept puse următoarea întrebare discipolilor săi:

"- De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
- Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e chiar lângă tine? întrebă din nou înţeleptul.
- Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude", încercă un alt discipol.
Maestrul întrebă din nou:
"- Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce joasă?"
Nici unul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept. Atunci el îi lămuri: "Ştiţi de ce ţipăm unul la altul
când suntem supăraţi? Adevărul e că, atunci când două persoane se ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult.
Pentru a acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se poată auzi unul pe celălalt. Cu cât sunt mai
supăraţi,cu atât mai tare trebuie să strige,din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc încetişor,
suav.
De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori, inimile lor sunt atât
de aproape, că nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmură.
Iar atunci când iubirea e şi mai intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge doar să se privească şi
inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate."

15
 Şi înţeleptul concluzionă: "Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se separe una de cealaltă, nu rostiţi
cuvinte care să vă îndepărteze şi mai mult, căci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre
nu vor mai găsi drumul de întoarcere."

Cadere si ridicare

Un preot trebuia într-o zi să meargă să ţină o predică într-un penitenciar. S-a gândit mult înainte, ce-o să le spună
unor oameni care nu prea ştiau de biserică.
Nu prea găsea părintele nici-o idee de la care să plece, şi-şi spuse în final că o să-l lumineze Dumnezeu cu vreun
gând atunci când se va afla în faţa deţinuţilor.
Când a intrat în sala unde erau adunaţi puşcăriaşii a întâlnit priviri ironice, unele dispreţuitoare.
În timp ce mergea spre locul de unde avea să vorbească, se împiedică de-o treaptă şi căzu.
Toţi izbucniră în hohote de râs. Preotul se simţi ruşinat cum nu mai fusese vreodată, dar dintr-o dată sări în
picioare şi se duse hotărât la masa care ţinea loc de amvon.
Şi cu zâmbetul pe buze, le spuse deţinuţilor: „Prieteni, pentru asta am venit la voi: să vă arăt că cine cade se
poate şi ridica.”

Maimuta si nuca de cocos

Cred că toţi ne plângem că muncim prea mult, că nu prea mai avem timp pentru viaţa noastră. Motivul?! În nici
un caz munca, poate doar dorinţa noastră crescândă de a avea de toate, din belşug dacă se poate. Nu mai putem trăi
simplu.
Am cunoscut o familie care datorită unei conjuncturi a rămas fară venitul mare şi se aflau în situaţia de a vinde
casa de zece camere din centrul capitalei şi a se muta într-un apartament.
O adevărată tragedie! Oamenii trăiau o deznădejde reală gândindu-se că vor locui într-un apartament. Erau
extrem de chinuiţi de gândul acesta.
Ştiaţi că există o metodă foarte interesantă într-un trib african pentru a vâna maimuţe? Se face o gaură într-o
nucă de cocos se umple cu orez şi se lasă în pădure legată cu o sfoară.
Maimuţa bagă laba în nucă, ia orez cât
mai mult, şi nu mai poate să o scoată decât dacă dă drumul orezului. Şi ghiciţi ce face?! Preferă să fie prinsă
decât să dea drumul orezului.
Nu-i aşa că de multe ori necazul vine
peste noi pentru că, plini de lăcomie, de multe ori nu ştim să ne scoatem mâinile din nucile de cocos oferite de
viaţă?

Alegeri

Viaţa este un şir de alegeri, nu-i aşa? Şi nu întotdeauna optezi pentru varianta cea mai bună. Dar îţi dai seama de
asta mult după, când nu mai ai ce face.
Eu cred, însă, că n-o să-ţi pară rău de alegerile pe care le faci cu sufletul. Şi mă confirmă următoarea întâmplare.
Un tânăr a împrumutat de la bibliotecă o carte de poezii. Era pe vremea când nu se descoperise internetul.
În carte a avut surpriza să găsească multe comentarii pline de sensibilitate pe marginea filelor. Pe o pagină a
găsit şi numele şi adresa autorului acestor comentarii. Era o femeie.
I-a scris, a primit răspuns şi aşa s-a legat o relaţie de corespondenţă. Când tânărul i-a cerut o fotografie, femeia
i-a răspuns că dacă se simte apropiat de ceea ce-i scrie, nu are nevoie să-i vadă chipul.
A venit şi vremea întâlnirii. Ca să se recunoască, el avea să ţină o carte în mână, ea un trandafir.
La locul de întâlnire, bărbatul zări o tânără foarte frumoasă, care-l privea insistent, parcă l-ar fi aşteptat. Nu avea
însă nici un trandafir în mână.
La câţiva metri distanţă, o femeie în vârstă ţinea în mână acel semn de recunoaştere – trandafirul. Tânărul era
dezamăgit.
Se îndreptă spre bătrână. Privirile tinerei îl urmăreau. Cu toate acestea îi spuse femeii în vârstă că el este omul cu
care schimbase atâtea idei frumoase.

16
 Femeia îi răspunse cu un aer nedumerit: "Fiule, nu te cunosc, nu ştiu ce se întâmplă aici, dar tânăra, care
tocmai a trecut pe lângă tine, m-a rugat sa ţin în mână acest trandafir şi mi-a zis că, daca vei veni la mine, să-ţi spun
că te aşteaptă la cofetăria din colţ."

Altul e de vina

Când ai un eşec pe seama cui îl pui? A împrejurărilor, a altor persoane sau pe seama propriilor neputinţe?
Dacă alegi ultima variantă se cheamă că eşti un om responsabil şi că înveţi din greşeli.Dar trebuie să recunoşti că
e mult mai simplu să găseşti ţapi ispăşitori.
O femeie la spovedanie îi spunea preotului cât de mult o supără nora. Cât de leneşă e, cât de lipsită de respect.
Că face şi drege... Preotul o opri: “Femeie, las-o pe noră acum! Spune-mi păcatele tale”.
Femeia, începu să mărturisească atunci că e păcătoasă, că nu ajunge mereu la biserică, pentru că... sunt treburi
de făcut în casă, pe care ar fi trebuit să le facă nora, dar cum e o nesocotită, pierde timpul cu tot felul de prostii, şi
tot ea săraca trebuie să le facă pe toate.
Părintele nu-şi mai opri enoriaşa, o lăsă să termine singură şi la final îi zise: “ Să-i spui nurorii tale să vină să-i
citesc rugăciunea de dezlegare.”
Femeia se arătă nedumerită: “Dar mie nu-mi daţi dezlegare? - Ţi-o voi da, îi răspunse preotul, când îţi vei
mărturisi propriile păcate.”

Crucea

Ora de religie. Profesorul vorbea despre cruce şi despre moartea lui Iisus pe ea. Un elev se arătă nedumerit: "De
ce oamenii după atâta timp ţin atât de mult la un instrument de tortură?
Ei îşi aşează pe pereţi în case crucea, o poartă la gât. N-ar fi mai potrivit un semn al Învierii, nu unul al morţii?"
Profesorul le povesti atunci copiilor o întâmplare.
Bunicul şi nepotul au ieşit în parc într-o iarnă. Lacul era îngheţat. Băieţelul nu rezistă să se dea pe gheaţa
lucioasă.
Gheaţa nu era însă atât de groasă şi se sparse. Copilul căzu printre sloiuri.
Bunicul nu avu altă soluţie să-şi salveze nepotul decât întinzându-i bastonul cu care îl trase din apă pe băieţel. Îl
înveli în propria haină şi-l duse repede acasă.
Copilul îşi reveni repede după o baie caldă. Bătrânul însă nu rezistă sperieturii. Făcu un atac de cord şi muri.
Familia, după obicei, dădu de pomană din obiectele bătrânului. Veni şi rândul bastonului în care omul îşi sprijinise
bătrâneţile.
Nepotul se opuse ca acel obiect să fie dat de pomană. Le spuse părinţilor: "Cu acest baston bunicul mi-a salvat
viaţa mea, în timp ce pe a sa a pierdut-o. Atât cât voi trăi, vreau să am cu mine bastonul ca semn al iubirii sale faţă
de mine!"
După această poveste, copiii înţeleseră de ce oamenii ţin atât de mult la acele bucăţi de lemn, numite cruce.

Iubirea si timpul

Zi frumoasă de primăvară. Pe o bancă în parc doi bătrâni se ţin de mână. Îi priveam de departe, nu auzeam ce
vorbeau.
Ea îi spunea ceva zâmbind, el o asculta cu atenţie. La un moment dat el o mângâie pe faţa ridată cu un gest de o
tandreţe cum n-am mai văzut decât la adolescenţi.
Mi-am zis: doi pensionari fericiţi. Mai rar o imagine ca asta. Mi-am adus aminte de o parabolă despre iubire.
Se zice că pe o insulă erau toate sentimentele. Într-o zi au fost anunţate că în câteva zile insula avea să fie
inundată, aşa că toţi locuitorii trebuiau sa facă rost de bărci pentru a pleca.
Toate sentimentele şi-au construit câte o ambarcaţiune. Singură, dragostea, mai naivă, cu capul în nori, a rămas
fără barcă.
La momentul plecării, iubirea se rugă de vecinele sale doar s-o găsi vreuna s-o ia pe vasul ei.
Bogăţia o refuză: barca îi era prea plină de aur, nu mai era loc.
Orgoliul nici nu auzi rugămintea iubirii. Tristeţea ar fi luat-o dar preferă să rămână singură.
La un moment dat, un bătrân îi zise: ”Vino în barca mea. Te duc eu”.
Când au ajuns la loc uscat, bătrânul a dispărut. Iubirea întrebă atunci cunoaşterea: "Cine este bătrânul care m-a
salvat?"
17
 Înţeleapta îi răspunse: „Timpul. - Dar de ce m-a salvat timpul? – Pentru că doar el e capabil să înţeleagă valoarea
iubirii.”
Bătrânii din parc mi-au demonstrat că o poveste poate fi realitate.

Inselare

"Cine înşeală, pe sine se înşeală." Nu ştiu dacă aţi probat personal adevărul acestei ziceri, dar eu cred că orice om
necinstit ajunge cândva la randu-i să fie victima înşelării altora.
Îmi dă dreptate următoarea întâmplare petrecută cândva la începutul secolului trecut.
Doi negustori îşi aveau prăvăliile vecine pe o stradă. Unul era brutar, iar celălalt vindea brânzeturi.
Au ajuns la scandal pentru că brutarul îl suspecta pe celălalt că înşeală la cântar. A chemat de faţă chiar
jandarmul, şi susţinea că bucata de brânză pe care o cumpărase nu are un kilogram, ci mai puţin cu 200 de grame.
Proba cântarului în faţa omului legii dădu dreptate brutarului. Brânza avea 800 de grame.
Vinovatul se arătă nedumerit şi explică: "Atunci când am cumpărat cântarul, n-am mai avut bani şi de greutăţi,
aşa că îmi cântăresc marfa în felul următor: pe un talger pun brânză, iar pe celălalt pun o pâine cumpărată de la
brutar, care ştiu că are un kilogram".
Brutarul nu mai avu nimic de reclamat, dar avu de plătit o amendă. Şi de atunci a înţeles că cine înşeală, pe sine
se înşeală.

Bogat sarac

Bogăţia – e scopul vieţii multora dintre noi. Pentru unii e realitate, pentru alţii vis. V-aţi surprins închipuindu-vă
câte n-aţi face dacă aţi fi bogat, nu-i aşa?
Şi toată viaţa alergăm după acumulări. Problema e că în această alergare, uităm că există şi un altfel de a fi
bogat, un fel care te face să te simţi împlinit, mai mult decât sumele din conturi sau dosarul cu multele acte de
proprietate.
Un om credincios şi sărac se consola mereu cu ideea că dincolo, trebuie să fie altfel: cei lipsiţi de aici vor fi
îndestulaţi în lumea cealaltă.
Şi a visat "amărâtul" că a murit şi era la poarta raiului. Aici pregătiri pentru o primire fastuoasă. Se bucura că
avusese dreptate când gândea că se va întoarce roata.
Când să intre, însă, pe poarta frumoasă şi împodobită, un înger îl îndrumă spre o poartă micuţă, pe care nici n-o
văzuse. Nedumerit omul întrebă: „Dar toate aceste pregătiri pentru cine sunt?”.
„Ei, aşteptăm pe un mare bogătaş, care a murit odată cu tine, răspunse îngerul. Ne pregătim să-l primim cum se
cuvine.” Săracul era de-a dreptul indignat: „Cum se poate una ca asta? Cât am trăit pe pământ am văzut atâtea
nedreptăţi. Dar şi aici lucrurile stau la fel? Contează că el e bogat şi eu sărac?”.
Îngerul încercă să-l liniştească: „Aici nu e important cât de bogat a fost omul, ci cât de generos a fost. Bogatul pe
care-l aşteptăm, a avut multe, dar i-a ajutat pe mulţi.”
„Dar atunci, dacă şi eu şi bogatul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?", întrebă săracul.
Îngerul îl lămuri: „Omule, ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un bogat n-a mai ajuns
la poarta raiului de mult."

Mostenirea

Un bătrân care agonisise în viaţa lui destul de multă avere, ce s-a gândit? Să o împartă copiilor săi cât mai
trăieşte, contând, bineînţeles, pe dragostea lor de fii că vor avea grijă de el până la moarte.
După ce s-au văzut, însă, în stăpânirea tuturor bunurilor, l-au luat pe bătrân şi l-au închis în cea mai întunecoasă,
cea mai proastă cameră, dându-i, din când în când, un blid de mâncare.
Ce s-a gândit atunci bătrânul? Şi-a confecţionat o ladă pe care a ascuns-o sub pat. S-a dus la un vecin prieten
căruia i-a spus cum îl tratează copiii, după ce le-a dat totul, şi l-a rugat: "Împrumută-mi 200kg de argint în monede şi
mâine ţi le aduc înapoi."
Acesta l-a împrumutat, doar erau buni prieteni. Bătrânul a venit acasă şi a început să-şi numere arginţii cu mare
zgomot, aşa încât fiii să audă.
Au privit prin gaura cheii şi l-au văzut pe bătrânul lor tată cât de mulţi bani are. L-a văzut şi cum i-a pus în lada
respectivă, cum a încuiat-o şi cum a împins-o sub pat.

18
 Peste câteva luni, omul s-a împrumutat din nou pentru o zi şi iar a făcut zgomot cu ei. Copiii au devenit şi mai
atenţi cu el.
Într-o zi, bătrânul a murit, după ce s-a bucurat de atenţia copiilor lui lor în ultimii ani ai vieţii.
Moştenitorii s-au hotărât să amâne deschiderea lăzii cu comoara până după înmormântare, când aveau să
rămână singuri.
Şi-au îngropat tatăl, au venit acasă, au căutat cheile şi au descuiat lada. În ladă n-au găsit nimic altceva decât un
baston de care era legată o hârtie pe care scria: „Cu un baston ca acesta să fie bătut orice părinte care-şi va da
averea fiilor săi înainte de vreme”.

Cafeaua si viata

În vizită la fostul profesor. Elevii de altădată erau acum oameni maturi, cu familii, cu slujbe bune.
Din când în când, îşi găseau timp să-l viziteze pe bătrânul dascăl care le fusese diriginte în liceu şi de la care
învăţaseră multe lecţii de viaţă.
Profesorul le oferi tuturor cafea, dar într-un mod neobişnuit. Aduse ceşti de mai multe feluri, al căror număr îl
depăşea pe cel al foştilor lui elevi.
Unele erau din porţelan fin, altele din ceramică mai grosolan lucrată, unele erau ciobite, altele nici nu mai aveau
coadă.
Profesorul îşi invită musafirii să se servească singuri cu cafeaua aburindă dintr-un ibric. Fiecare îşi alese o ceaşcă,
iar pe tavă rămaseră cănile ciobite şi mai urâte.
Profesorul îşi turnă şi el cafea şi le spuse foştilor lui elevi: „Vedeţi voi, aţi fost foarte atenţi când v-aţi ales cănile
de cafea. Şi asta pentru că aveţi impresia că o cafea e mai bună băută într-o ceaşcă scumpă.
În realitate gustul cafelei nu depinde de vasul în care o beţi. Şi viaţa e ca o cafea bună. Profesia banii, cariera,
maşina, poziţia in societate sunt ca ceştile. Doar ne ajută să ne trăim viata, dar nu sunt VIAŢA. Savuraţi cafeaua şi nu
ceştile.”
În acest fel profesorul le-a mai predat elevilor săi de altădată o lecţie. Omul împlinit nu e cel care are multe ci cel
care ştie să se bucur de ceea ce are.

Femeia de servici

Discuţie între doi colegi: "Ai un telefon nou! Cât costă? - L-am luat ieftin pentru câte ştie să facă." După ce-i află
preţul, curiosul răspunse cu un aer uşor dispreţuitor: „Doar atât? La valoarea ta, meritai un telefon mai scump!”
Nu-i aşa că v-aţi surprins uneori evaluând pe cineva după preţul obiectelor pe care le deţine: haine, ceas,
bijuterii, maşină şi alte accesorii?
Consecinţa: respectul faţă de respectivul este direct proporţional cu înălţimea funcţiei sau valoarea obiectelor pe
care le posedă. Adevărul e că suntem captivii formei, ne blocăm în suprafaţa lucrurilor şi nu ajungem la profunzimi, ca
de exemplu: calitate umană, caracter, competenţă şi alte lucruri serioase.
Conştient de acest lucru, un profesor de liceu a făcut un test cu elevii săi. La un extemporal, alături de întrebările
din materie, a adăugat-o şi pe-aceasta: „Cum o cheamă pe femeia de serviciu, care vă face curat în clasă?”
Ajungând la întrebarea cu pricina, un elev şi-a întrebat profesorul: „Veţi lua în considerare la notă şi răspunsul la
ultima întrebare? - Bineînţeles, a răspuns profesorul".
Şi notele n-au fost mari. Niciunul nu-i ştia numele femeii de serviciu. Tu ştii cum o cheamă pe acea doamnă cu
mopul în mână pe care-o întâlneşti în fiecare zi şi o saluţi în grabă?

Ce, cum spui?

Aţi fost puşi în situaţia de a critica pe cineva sau de a refuza, nu-i aşa? În familie,la serviciu sau în alte împrejurări
ne găsim în această situaţie de a spune lucruri care nu fac plăcere celorlalţi.
Şi aţi constatat desigur că e mai important modul în care o faci, decât faptul în sine. Şi asta pentru că una e să
trânteşti în faţa cuiva: "nu am, nu pot!" şi alta să spui: "îmi pare rău, dar nu pot sau nu am ceea ce cauţi".
În multe cazuri este mai important cum spui decât ceea ce spui. Confirmă acest lucru o poveste arabă despre un
sultan care a avut un vis ciudat: se făcea că-şi pierdea pe rând toţi dinţii.
A chemat repede un tălmaci de vise. Şi ghicitorul i-a tâlcuit: „Fiecare dinte pierdut înseamnă pierderea unuia
dintre membrii familiei tale.”

19
 Când a auzit, sultanul s-a mâniat foarte şi a poruncit ca tălmaciul de vise să fie biciuit pentru îndrăzneala de a-i fi
prevestit o asemenea nenorocire. Voia totuşi să-şi înţeleagă visul.
A chemat un alt ghicitor. Acesta i-a tâlcuit: „Stăpâne, visul înseamnă că vei trăi mai mult decât toţi membrii
familiei tale.” Sultanul s-a înseninat la faţă, i-a mulţumit ghicitorului şi l-a trimis la trezorerie să-şi încaseze răsplata.
Paznicul care-l însoţea remarcă un lucru: „Tu nu ai dat sultanului o interpretare diferită decât a celuilalt tălmaci.”
Ghicitorul zâmbind îi răspunse; „E adevărat, dar i-am comunicat-o altfel.”

Etichete

Eticheta – ştiţi cu siguranţă ce este. O cercetăm atunci când cumpărăm un produs. Dar tot etichetă se numeşte şi
rezultatul unui obicei uman de a judeca pe cineva după tipare preconcepute.
Punem eticheta: cutare e aşa şi nu poate fi altfel. Obiceiul este de fapt o neputinţă a noastră de a crede că cineva
se poate schimba şi ieşi din şablonul pe care i l-am fixat.
Am revăzut de curând un film mai vechi care mi-a întărit convingerea că, în ceea ce-i priveşte pe oameni,
etichetele sunt relative.
Filmul se cheamă Mediterraneo, şi a şi câştigat premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1992.
Opt soldaţi italieni, la sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, rămân izolaţi pe o insulă grecească din Marea
Egee. În singura localitate a insulei găsesc doar bătrâni, femei, şi copii. Bărbaţii fuseseră toţi înrolaţi în armată.
Printre cei rămaşi acasă era şi o prostituată, care ştia şi puţină italiană. Le spune soldaţilor cu ce se ocupă şi-şi
oferă serviciile.
Câţiva beneficiază de ele. Unul se îndrăgosteşte, însă, de femeia uşoară şi e memorabilă scena, când acesta, de
la fereastra prostituatei, cu puşca la ochi, îşi avertizează camarazii că nu mai au ce căuta în camera femeii.
Clienţii dezamăgiţi, încearcă să-l convingă că nu merită. E o târfă. Omul, însă, trăgând câteva focuri în aer
răspunde: „De astăzi nu mai este, pentru că o iubesc”.
Şi acţiunea filmului confirmă replica. Cei doi se căsătoresc, au copii şi mor bătrâni.
Replica cheie a filmului ascunde în ea un mare adevăr. Când iubeşti nu pui etichete, pentru că iubirea poate
vindeca totul, chiar şi cele mai ireparabile gesturi.

Imbratisarea

Tânăra era în cele mai proaste toane cu putinţă. Îşi scosese la iveală toţi ţepii, asemeni unui arici speriat de un
animal. I se adresau prea multe întrebari! Mama îi făcea morală, cu raţionamentele, explicaţiile şi recomandarile
aferente.
Tânăra se cătrăni şi mai rău. Apoi, privindu-şi mama în ochi, izbucni: "Mamă, sunt sătulă de toate predicile tale
obositoare! De ce nu ma strângi mai degraba în braţe? Nici o povaţă nu mi-ar putea face mai mult bine decât acest
gest!"
Mama rămase cu gura căscata. Fiica ei cerea din priviri o îmbrăţişare. Îşi luă fiica la piept cu braţele larg deschise,
îmbrăţişând-o ca şi când ar fi fost tot copilul de odinioara.
Fiecare, indiferent de vârstă (chiar şi la şaptezeci de ani) avem nevoie de mângâiere, de o îmbrăţişare, de
exprimarea concretă a iubirii.
Adesea suntem prea rezervaţi, prea timizi pentru a ne arata adevăratele simţăminte astfel încât le ascundem mai
degraba după o mască rece şi severa, de teamă să nu-i lăsăm pe cei pe care îi iubim să vadă slăbiciunea noastră.
Cu toate acestea, numai căldura umană ne poate scăpa din frigul vremurilor noastre.

Cinstea

Să fii cinstit înseamnă în multe cazuri să pierzi. Vi s-a întâmplat, nu-i aşa, să cădeţi pe locul doi atunci când aţi
apelat la o metodă cinstită, în timp ce alţii au reuşit să-şi rezolve problema cu vreo şmecherie sau şpagă bine plasată.
Aţi rămas însă cu satisfacţia de a nu vă fi lăsat corupt. Deşi pare un dezavantaj într-o societate coruptă, cinstea
rămâne totuşi o calitate care până la urmă te face să câştigi.
Confirmă lucrul acesta o poveste chineză despre un împărat care neavând copii a decis să-şi aleagă un moştenitor
din mai mulţi tineri de rând.
I-a adus la palat şi le-a spus: "îmi va fi moştenitor cel care va reuşi să crească într-un an de zile cea mai frumoasă
plantă care va răsări din seminţele pe care eu vi le voi da."
Tinerii au luat fiecare câte o sămânţă şi au plecat la casele lor. După un an s-a întors fiecare cu planta sa.
20
 Numai un băiat avea ghiveciul gol. Era foarte trist că nu reuşise să facă sămânţa să încolţească şi să răsară, deşi
o udase şi o îngrijise foarte atent.
Împăratul se opri tocmai în faţa lui şi-i spuse: "tu-mi vei fi moştenitorul". Toţi rămaseră uimiţi.
Împăratul îşi explică alegerea: "seminţele pe care vi le-am dat erau fierte şi nu aveau cum să încolţească. Voi toţi
aţi sădit alte seminţe şi m-aţi înşelat. Singur acest băiat a avut curajul si cinstea de a aduce in faţa mea un ghiveci cu
o sămânţă stearpă".
În acest fel împăratul le-a demonstrat că cine seamănă cinste, câştigă încredere.

Complexul lui Adam

Obiceiul de a da vina pe altcineva pentru răul care ni se întâmplă se cheamă complexul lui Adam. Şi asta pentru
că reflexul ne vine de la primul om, care după prima greşeală, aceea de a mânca din fructul interzis, când a fost luat
la întrebări de Dumnezeu, a dat vina pe Eva – nu şi-a recunoscut vinovăţia.
Adevărul e că, de atunci, noi oamenii avem mania de a pune în cârca altcuiva, responsabilitatea pentru ceea ce ni
se întâmplă mai puţin plăcut în viaţă.
Se povesteşte că într-o firmă, atunci când angajaţii s-au întors la lucru după pauza de masă au găsit cu toţii un e-
mail cu următorul mesaj: „astăzi, colegul tău care te-a împiedicat de atâta timp să progresezi a murit. Dacă vrei să-ţi
iei rămas bun vino în sala de conferinţe.”
Oamenii intrau unul câte unul în sala în care pe masă stătea un coşciug. Fiecare se apropia să-l vadă pe cel care
le pusese beţe în roate, cu sentimente amestecate: tristeţe, curiozitate şi oarece satisfacţie pentru că s-a dus.
În coşciug nu era însă un om, ci o oglindă. Fiecare se vedea pe sine. Era lecţia pentru nişte oameni ce sufereau
de complexul lui Adam.

Hotul nepedepsit

Când cineva greşeşte, drept e să fie pedepsit. Pedeapsa, se spune, îl ajută pe vinovat să se îndrepte şi să nu mai
recidiveze. Nu e întotdeauna aşa.
Cred că v-aţi găsit măcar odată în situaţia de a pedepsi pe cineva care v-a greşit. Şi primul impuls a fost să-i
vădiţi vinovăţia, nu-i aşa, cu alte cuvinte să-l faceţi de râs în faţa celorlalţi.
E un mod de a pedepsi, însă nu foarte eficient pentru a-l şi îndrepta pe vinovat. Şi ca să fiu mai concret vă
povestesc o întâmplare despre un rege care s-a dus însoţit de câţiva curteni la o bijuterie ca să comande un inel
pentru soţia sa.
După ce suita a ieşit din magazin, bijutierul a venit într-un suflet şi i-a spus regelui că-i lipseşte un diamant din
vitrină.
Era la locul lui înainte să primească vizita regală. Regele şi-a dat seama că bijutierul acuză pe cineva de furt.
A intrat din nou în magazin şi a cerut un vas cu multă sare. Le-a poruncit celor care-l însoţeau să introducă
fiecare pumnul în vas, să-l scoată afară şi apoi să-l deschidă.
După ce toţi au executat ordinul, sarea a fost vărsată pe masă şi între bobiţele albe era şi diamantul dispărut.
Regele înţelept a vrut şi a reuşit să-i dea hoţului posibilitatea să restituie piatra furată, fără să-l vădească însă şi să-l
facă de ruşine.
Şi a mai reuşit cred ceva: să câştige fidelitatea şi recunoştinţa unui supus, fie el şi hoţ.

Ochi care nu se vad

"Ochii care nu se văd se uită." Ştiţi această vorbă populară folosită mai ales ca scuză pentru ruptura relaţiei dintre
un bărbat şi-o femeie care se văd rar.
Zicala este confirmată, ce-i drept, de realitate, însă, eu cred că nu absenţa contactului vizual duce la uitare, ci
lipsa a ceva esenţial care face ca o relaţie să dureze. Se cheamă iubire.
O altă vorbă înţeleaptă spune că "iubeşti cu adevărat de-abia atunci când nu mai ai nevoie să atingi ceea ce
iubeşti".
De mult, un misionar călătorea în America împreună cu un tânăr indian care-i era călăuză. Europeanul a observat
că la apusul soarelui, indianul începea să cânte o melodie lină şi dansa pe ritmul acelui cântec.
Azi aşa, mâine aşa, în fiecare seară acelaşi cântec, acelaşi dans. Într-o zi, curios, misionarul îşi întrebă călăuza:
"Ce înseamnă tot acest ritual pe care-l faci în fiecare seară?"

21
 “Nimic deosebit, răspunse tânărul. Eu şi soţia mea am compus acest cântec împreună. Când suntem departe unul
de celălalt, fiecare, oriunde s-ar afla, se întoarce spre soare, puţin înainte să apună şi începe să cânte şi să danseze.
Aşa, chiar daca suntem departe, cântăm si dansăm împreună."

Iubire si judecata

Zi de sărbătoare. Oamenii intrau pe rând în biserică. Cu toţii au zărit pe scări un om rezemat de zid. Avea hainele
murdare, pantofii rupţi şi o pălărie trasă pe ochi, dar nu era unul dintre cerşetorii obişnuiţi ai bisericii.
Nu zicea nimic, părea să doarmă. Nici unul dintre credincioşii veniţi la slujbă nu s-a arătat interesat de el. Fiecare
îşi zicea în sine: o fi vreun om al străzii, şi-l ocolea ca să nu-i simtă mirosul greu.
Înăuntru, slujba nu începuse. La un moment dat pe uşă intră chiar boschetarul cu pălăria trasă pe ochi, se
îndreptă spre altar şi înainte să intre îşi descoperi capul.
Toţi şi-au dat seama în acel moment că omul pe care-l ocoliseră la intrarea în biserică era preotul lor.
Slujba a început şi la momentul predicii, părintele a ieşit şi le-a spus credincioşilor: "astăzi nu vreau să vă spun
decât atât: dacă îi judecaţi pe oameni, nu mai aveţi timp să-i iubiţi.”

Lacrimile

Adam şi Eva la poarta raiului după ce fuseseră alungaţi. Erau plini de ciudă şi supărare. Se acuzau reciproc. Vina
era a celuilalt.
Toată această imagine îl întrista nespus pe Dumnezeu. Îşi dădu seama că ceea ce crease avea nevoie de un
adaos: ceva ce nu prevăzuse în planul iniţial.
Dumnezeu trecu atunci uşor pe lângă Adam şi Eva şi le atinse inima şi ochii. Aşa creă lacrimile.
Primii oameni începură să plângă. Amărăciunea, mânia şi apăsarea sufletească se topiră încet.
De atunci, toţi oamenii îşi uşurează prin plâns sufletul încărcat de tristeţe. E o capacitate pe care doar omul o are.
Aţi văzut animale plângând?
Şi dacă totuşi lacrimi există poate şi la alte vieţuitoare, numai omul e capabil să-şi manifeste regretul prin plâns.
Şi asta pentru că doar în cazul lui, ochii sunt oglinda inimii.

Binecuvantare

Într-o buna zi, un renumit preot, după o carieră univesitară strălucită, s-a hotărât să trăiască într-un azil de
bătrâni pentru a le fi de ajutor vârstnicilor internaţi acolo.
Ajuns în curtea azilului, în faţă i-a ieşit un bătrân slăbuţ şi bolnav care îl rugă: "Părinte, îmi dai, te rog, o
binecuvântare?" Părintele răspunse automat la această cerere, făcând cu mâna semnul crucii pe fruntea bătrânului.
Acesta protestă, însă, cu vehemenţă: "Nu, aşa nu-i bine. Eu vreau o binecuvântare adevărată!" Preotul îşi dădu
seama că îi răspunsese omului din obişnuinţă şi de formă şi îi zise: "Iartă-mă, am să-ţi dau o binecuvântare
adevarată", rosti parcă trezit din somn.
Bătrânul merse înspre preot, care purta un lung veşmânt cu mâneci largi care îi acopereau cu totul mâinile.
Deodata, omul îl îmbraţişă şi îşi lipi capul de pieptul lui.
Fără să pregete, părintele îl învălui cu mânecile sale, aproape că îl ascunse în faldurile veşmântului său. Pe când
erau astfel îmbrăţişaţi, părintele rosti: "Atunci când întâmpini dificultăţi şi viaţa îţi pare grea, aminteşte-ţi mereu că
Dumnezeu te învăluie într-o iubire nesfârsita."
Ideea că suntem blestemaţi ni se pare parcă mai uşor de acceptat decât aceea că suntem binecuvântaţi. Ar trebui
să redescoperim frumuseţea binecuvâtării.
Când lucrurile merg rău şi viaţa ni se pare grea, să ne amintim că suntem binecuvântaţi de Dumnezeu în fiecare
clipă de viaţă.

Puterea de a o lua de la capat

Catastrofa care a lovit Japonia a provocat în fiecare dintre noi, bănuiesc, dincolo de compasiune, întrebarea: "eu
cum aş trece peste o aşa nenorocire; aş avea puterea s-o iau de la capăt în condiţiile în care pierd totul?"
Unii dintre noi chiar au fost nevoiţi s-o ia de la capăt la inundaţiile recente care au avut loc în unele zone ale ţării.
Şi mă gândeam că e foarte greu să depăşeşti un aşa mare necaz, dacă nu ai exersat atunci când ţi-era bine, spiritul
de sacrificiu.
22
 Făcând acest exerciţiu de a renunţa voluntar la bunuri sau la propriile interese pentru alţii, te căleşti şi devii
capabil să te remontezi atunci când eşti lovit de viaţă.
Japonezii au un exemplu în istoria lor care vorbeşte despre această încăpăţânare de a o lua de la capăt. E vorba
de un mare maestru al budismului zen din secolul al XVII-lea care şi-a propus să traducă din chineză în japoneză
învăţăturile lui Buda, aşa numitele "sutra", un fel de Biblie budistă.
Opera era foarte costisitoare în bani şi timp aşa că maestrul a început să strângă suma din donaţii de la japonezi.
Când a strâns banii necesari, o mare inundaţia a lovit Japonia lăsând pe mulţi oameni pe drumuri.
Maestrul budist a renunţat la gândul său şi a cheltuit toţi banii strânşi pentru a-i ajuta pe sinistraţi s-o ia de la
capăt.
S-a apucat din nou să colecteze bani pentru opera sa spirituală. I-a adunat, dar când să se apuce de lucru, o
molimă s-a abătut asupra poporului. A cheltuit din nou tot ce adunase pentru a-i ajuta pe oamenii disperaţi.
A treia oară, însă, a reuşit să-şi împlinească gândul, după 20 de ani. A strâns din nou bani în toată ţara şi a
cumpărat plăcuţe de lemn pe care a tradus sutra în japoneză.
Maestrul budist se numeşte Tetsugen Doko şi este unul dintre marile personaje spirituale al Japoniei. Spiritul lui
de sacrificiu şi puterea de a o lua de la capăt sunt, însă, pentru toţi un exemplu de atitudine în faţa vieţii.

Materialismul

Un scriitor canadian a publicat un roman sub titlul „Iubirea învinge”. În ciuda unor campanii de promovare ale
editurii, cartea s-a vândut foarte prost. Scriitorului i-a venit o idee pentru a atrage cumpărătorii.
A publicat într-un ziar de mare tiraj următorul anunţ: „Multimilionar, în vârstă de 30 de ani, înalt, sportiv, doreşte
să se căsătorească cu o tânără care să semene cu eroina romanului „Iubirea învinge.”
Succesul nu s-a lăsat aşteptat. Într-o săptămână s-au epuizat toate cărţile.
Am citit despre această întâmplare într-o carte tot a unui scriitor canadian: Pierre Lefevre. Nu ştiu dacă
întâmplarea e adevărată, dar spune multe despre ceea ce ne motivează în viaţă.
Banul, câştigul material, a ajuns să fie motorul aproape exclusiv care ne pune în mişcare. Devenim tot mai
materialişti.
Paradoxul e că această atitudine nu ne îmbogăţeşte ci ne consumă. Şi asta pentru că materia măsurabilă în bani
nu poate hrăni şi sufletul.

Perseverenta

Încăpăţânarea – v-aţi lovit sigur de ea. E greu să relaţionezi cu un om căpos, cum sezice popular, nu-i aşa? De
cele mai multe ori este un defect, mai ales atunci când te încăpăţânezi din orgoliu. Poate fi însă şi o calitate.
Tot un soi de încăpăţânare este şi perseverenţa: să nu renunţi să mergi pe un drum chiar dacă te împiedici şi
cazi. Dar perseverenţa nu are de-a face cu orgoliul, ci cu credinţa şi cu optimismul.
Omul care nu renunţă, oricâte obstacole i s-ar ridica în faţă, crede cu tărie că poate ajunge la capăt şi are în
minte doar speranţa izbânzii.
Pentru asta îţi trebuie un caracter puternic. Sunt multe exemple celebre de perseverenţă.
Aţi auzit de Thomas Edison, inventatorul becului electric. Probabil nu ştiaţi, însă, că profesorii lui Thomas Edison
spuneau despre el că e prea prostuţ ca să înveţe ceva.
A fost concediat de la primele două joburi ale sale, fiind considerat neproductiv. Ca inventator, a făcut 1000 de
invenţii lipsite de succes, înainte de a reuşit să inventeze becul.
Întrebat de un reporter cum s-a simţit să eşueze de 1000 de ori, Edison a spus: „Nu am eşuat de 1000 de ori.
Becul a fost o invenţie cu 1000 de paşi.”

Sa crezi cu adevarat

Într-o vară secetoasă, preotul i-a chemat pe credincioşi să participe toţi la o rugăciune pentru ploaie pe câmp.
Pământul se uscase şi culturile erau aproape compromise, dacă nu ploua cât mai repede.
Oamenii au venit cu mic cu mare la locul anunţat şi la ora potrivită pentru rugăciunea de ploaie. Fiecare purta în
mâini semnul credinţei : icoane, tămâie, lumânări.
Preotul a fost în schimb impresionat de o fetiţă care, în timpul rugăciunii, ţinea în mână o umbrelă roşie. Şi a
adăugat rugăciunilor pe care le citea din carte, una de la el: „Doamne ajută-ne pentru credinţa acestei copile!”.
Să ceri ploaie înseamnă să te rogi, dar să vii cu umbrela la rugăciune, după o lună de secetă, înseamnă să crezi.
23
 Petecul de cer

Doi turişti s-au abătut de la poteca trasată pe munte şi au ajuns la gura unei peşteri. Locul nu părea a fi virgin.
Cenuşa de la un foc stins cu ceva timp în urmă şi uscăturile aşezate la adăpost într-o mică grotă erau semne că
peştera putea fi chiar locuită.
Zgomotul unor paşi înăuntrul cavernei îi făcură pe cei doi să-şi ţină respiraţia. În gura peşterii apăru un bărbat
îmbrăcat cu haine călugăreşti, cu o barbă lungă şi cu părul netuns strâns într-o coadă.
Turiştii rătăciţi crezură că s-au întâlnit cu vreun nebun fugit de lume. Omul îi salută însă politicos şi-i invită să
intre arătând cu degetul în sus. Cerul se întunecase a furtună, aşa că cei doi turişti au intrat ca să nu-i prindă vijelia.
Gândul că au de-a face cu un nebun le-a pierit atunci când au văzut ochii omului ieşit din peşteră: foarte senini şi
blânzi. Au aflat că omul e monah şi că de câţiva ani plecase de la mănăstirea din vale şi se retrăsese aici în
singurătate.
Grota era amenajată ca o cameră. Într-un colţ patul de paie lângă care o icoană de hârtie şi o candelă aprinsă.
Turiştii nu se abţinură să întrebe: „Cum puteţi supravieţui în această peşteră, singur, sărac, departe de lume?”
Pustnicul zâmbi: „Dar nu-s sărac, am o mulţime de comori.” Şi călugărul îi chemă să le arate comoara sa. Şi-i
duse în dreptul unei fisuri într-unul dintre pereţii peşterii: „Ce vedeţi, îşi întrebă musafirii?
– Nimic, doar un petec de cer. – Şi nu vi se pare asta o comoară minunată?, le replică pustnicul. Petecul asta de
cer mi-e de ajuns ca să fiu fericit.”

Banii

"Banul e ochiul dracului" – ştiţi proverbul, toată lumea îl ştie, dar nimeni nu se fereşte de bani ca de diavol. Vrem
bani, totdeauna mai mulţi.
Şi e normal să vrem, pentru că doar cu ei poţi cumpăra lucruri. Şi de lucruri avem nevoie ca să trăim.
E o problemă, însă, atunci când avem impresia că doar lucrurile care costă bani ne umplu viaţa. Atunci devine
valabil proverbul. Banul e ochiul dracului când dintr-un instrument e transformat în scopul vieţii.
Un tânăr îşi întrebă duhovnicul: „Ce părere aveţi despre bani?” Părintele îşi invită ucenicul să se uite pe geam:
„Ce vezi? - Văd nişte oameni adunând fân pe poiana de lângă mănăstire. – Acum uită-te în oglinda asta. Ce vezi? –
Firesc mă văd pe mine.”
Şi duhovnicul zise: „Şi fereastra, şi oglinda sunt făcute din sticlă. E de ajuns să fie aplicat un strat subţire de
argint pe geam pentru ca omul să nu se mai vadă decât pe sine.
Asta-i părerea mea despre banii din argint sau din orice alt metal. Când ţii prea mult la ei, ajungi să fii egoist. Şi
ţine minte: banul e un servitor bun, dar un stăpân rău."

Bine faci, bine gasesti

Un nobil care trăia într-un conac la marginea unui sat i-a chemat într-o toamnă pe toţi sătenii la un ospăţ ca să
sărbătorească recolta bogată din acel an.
I-a anunţat pe oameni că, după petrecere, fiecare va primi câte un dar din partea lui. Le-a cerut însă ceva: să
vină toţi cu vase pline cu apă pentru a umple fântâna din curtea conacului.
În ziua stabilită, toţi sătenii urcau la casa boierului, unii cu butoaie, alţii cu găleţi, alţii cu ulcioare. Fiecare ducea
atât de multă apă cât de mult respect îi purta nobilului.
Toţi au vărsat apa în fântână, au lăsat vasele într-un colţ al curţii şi au intrat la ospăţ. La finalul mesei, nobilul le-a
mulţumit şi le-a urat drum bun spre case.
Nedumerirea se citea pe feţele sătenilor: "unde sunt darurile făgăduite?" Când să-şi ia vasele cu care aduseseră
apa, le-au găsit pe toate pline cu bani.
Oamenii au plecat, unii nespus de bucuroşi, alţii cu regretul că nu căraseră mai multă apă, toţi însă convinşi că
dacă bine faci, bine găseşti.

Dar din dar

„Dar din dar se face raiul” – ştiţi cu siguranţă proverbul care ne provoacă la generozitate. La prima vedere,
această zicere înţeleaptă pare să spună că darul de aici primeşte o răsplată dincolo în rai, aşa că dărnicia n-ar trebui
să fie condiţionată de primirea recunoştinţei aici şi acum.

24
 Este şi aceasta o interpretare valabilă, dar dacă suntem mai atenţi la proverb, constatăm că darul face raiul, nu te
trimite în rai. Asta înseamnă că generozitatea poate transforma într-un paradis mediul în care se mişcă generosul. Şi
asta e posibil şi aici, nu numai dincolo.
Într-o mănăstire, călugărul care împlinea sarcina de portar a primit de la un ţăran care-şi avea via în apropiere un
mare ciorchine de strugure. Omul i-l dăruise cu tot dragul spunându-i că este cel mai frumos ciorchine din via lui.
Călugărul portar se gândi că fructul l-ar bucura mai mult pe un frate mai bătrân şi bolnav. Merse şi-i dărui
strugurele. Bătrânul îl primi cu bucurie, dar văzându-l aşa mare şi frumos, simţi că acest ciorchine ar sta bine pe masa
stareţului.
Şi ciorchinele fu dăruit din nou. Stareţul se folosi şi el însă de strugure să facă o bucurie călugărului bucătar care
stătea toată ziua în căldură lângă cuptor ca să facă bucate pentru toată obştea.
Ciorchinele ajunse la bucătărie, dar nu rămase acolo, pentru că a fost dăruit mai departe.
Şi aşa, dar din dar, fructul a trecut aproape prin mâinile întregii comunităţi şi a ajuns în final de unde pornise:
adică la călugărul portar, primul care-l primise în dar.
În acest fel, un strugure dăruit a făcut dovada că în acea mănăstire era un mic colţ de rai.

Forma si fond

Tot ceea ce facem poate fi măsurat cantitativ şi calitativ. În cele mai multe cazuri calitatea e mai importantă
decât cantitatea.
Şi asta pentru că avem în gena noastră umană căutarea binelui. La fel stau lucrurile şi în viaţa spirituală. Relaţia
cu Dumnezeu nu se măsoară prin întrebarea cât, ci prin cum.
O femeie credincioasă care se ruga zilnic s-a gândit într-o zi: ce-ar fi să-şi numere rugăciunile?
Şi pentru a ţine numărul rugăciunilor a apelat la o metodă simplă. De fiecare dată când se aşeza în genunchi la
rugăciune, punea într-un coş o nucă.
Avea o livadă cu nuci, aşa că avea la îndemână multe asemenea fructe cu care să-şi ţină socoteala rugilor.
Cu timpul, femeia a umplut mai multe coşuri în urma rugăciunilor sale. Era foarte mândră când le privea. Erau
dovada credinţei ei arzătoare.
Într-o noapte a visat un înger care i-a spus să schimbe metoda. Când avea să spună o rugăciunea să spargă o
nucă din cele adunate, dar să înceapă cu coşul pe care l-a umplut cel mai de demult.
Femeia a luat cuvintele îngerului ca pe sfatul lui Dumnezeu şi a făcut întocmai. Numai că nucile pe care le
spărgea erau toate seci.
Atunci şi-a dat seama că timpul lăsase fructele fără miez, şi a înţeles că acelaşi lucru se petrecuse şi cu
rugăciunile ei spuse doar pentru a fi contabilizate.
Pericolul acesta îl paşte, nu-i aşa, pe orice om care pune mai mare preţ pe formă decât pe fond.

Rostul de-a traii

Medicul intră pe uşă şi se îndreptă spre patul bătrânului ca să-i citească fişa agăţată la capul patului. Omul fusese
internat cu o săptămână în urmă cu probleme de respiraţie.
Starea lui se agrava pe zi ce trecea. Medicul constată că parametrii din fişa bolnavului indicau o înrăutăţire a stării
de sănătate.
Îşi dădea seama că pacientul lui era obosit să mai lupte cu boala şi se resemnase, apropiindu-se de sfârşit.
A doua zi, însă, medicul rămase uimit de schimbarea situaţiei. Bătrânul lui pacient era cu totul altfel.
Culoarea îi revenise în obraji, respira mai uşor, iar analizele arătau o îmbunătăţire a situaţiei.
Îl întrebă pe bolnav: „Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră. Ieri eraţi foarte rău. Acum nu vă mai recunosc.”
Omul explică: „Domnule doctor, ieri m-a vizitat nepoţelul meu şi mi-a zis aşa: Bunicule, trebuie să te întorci
repede acasă pentru că bicicleta mea s-a stricat şi nu are cine s-o repare. De-atunci parcă sunt un alt om.”

Dumnezeu a murit

Un preot trecea printr-o perioada grea. Simţea că tot ce face e în zadar. Era descurajat şi supărat pe tot cel
înconjura.
Starea lui i-a afectat şi relaţiile în familie. Soţia era foarte îngrijorată şi încerca prin optimismul ei să-i schimbe
starea, să-l facă să-şi recapete speranţa. Fără succes însă.

25
 Soţul îi era tot mai posac şi mai trist. Într-o zi se arătă în faţa bărbatului îmbrăcată în haine negre şi cu un aer
îndurerat.
Preotul se arătă surprins: „Cine a murit? De ce porţi doliu?” a întrebat-o. Femeia i-a răspuns prompt: „Dumnezeu
din ceruri este mort. Pentru el port doliu?
- Cum poţi spune aşa ceva, replică preotul? Dumnezeu e veşnic, nu poate muri?
- Crezi tu asta, întrebă soţia? În ultimele zile te-ai comportat ca şi cum Dumnezeu a murit. Cum poţi să crezi în
existenţa Lui şi să cazi în deznădejde?”
Preotul a lăsat capul în pământ şi şi-a dat seama câtă dreptate avea soţia lui. Cine crede cu adevărat în
Dumnezeu nu poate să-şi piardă speranţa.
Oricât de mari ar fi greutăţile care-l apasă, şi oricât de părăsit s-ar simţi, omul credincios ştie că mai este cineva
care-i poartă de grijă.

Lumina dinlauntru

O învăţătoare i-a întrebat pe elevii săi într-o zi, după o vizită la biserică: „Ce lumini aţi văzut înăuntru? - Am văzut
lumina de la lumânările aprinse în sfeşnice, zise unul.
Eu am văzut şi luminile din candelabru, zise altul. Era o luminiţă şi în altar într-o candelă, răspunse un alt elev."
Unul dintre copii, ridică şi el mână, şi spuse: „Eu am văzut lumina din ochii oamenilor.”
Învăţătoarea zâmbi satisfăcută că măcar unul fusese atent la ceva esenţial.
Să aplicăm povestioara aceasta la realitatea care ne înconjoară acum în preajma Crăciunului. Vedem multe
luminiţe. Stîlpii de pe stradă, ferestrele caselor, magazinele sunt pline de lumini.
Brazii de Crăciun sunt împodobiţi cu lumini multicolore. Suntem înconjuraţi de semne exterioare ale sărbătorii.
Dar lumina dinlăuntru e aprinsă? Mă refer la acea bucurie a întâlnirii cu Dumnezeu în sărbătoare. N-o alimentează
curentul electric. Energia acestui tip de lumină este credinţa.
Dacă este slabă lumina dinlăuntru pâlpâie şi e acoperită de luminiţele pe care le vedem la tot pasul. Dacă e
puternică, însă, străluceşte şi se vede în ochii omului care crede că de Crăciun Dumnezeu coboară pe pământ.

Vrei sa fi laudat

Când îţi iese un lucru bine, eşti mulţumit desigur. Şi te bucuri când se găsesc oameni să-ţi aprecieze reuşita. E
firesc.
Dar când aştepţi să fii lăudat pentru că ţi-a reuşit ceva, nu mai e acelaşi lucru. Diferenţa este ca între a primi un
obiect în dar şi a-l cerşi.
Trei călugări au primit la mănăstire sarcina să împletească în fiecare zi câte un coş de nuiele.
Unul dintre ei, vrând să fie lăudat, nu a făcut unul ci trei. La sfârşitul zilei stareţul a venit să vadă ce au lucrat cei
trei.
Părintele, fiind un om duhovnicesc, a intuit gândul celui care împletise trei coşuri şi i-a zis: "Ai lucrat toată ziua
pentru dracu".
Vi se pare dură reacţia stareţului? Aşa şi este, dar are dreptate. Atunci când faci lucrurile ca să fii lăudat de alţii,
lucrezi pentru a-ţi hrăni orgoliul şi nu de dragul lucrului bine făcut.
Şi într-un suflet în care orgoliul e prea alimentat, demnitatea nu prea mai are loc.

Incurajare

Un pictor vestit primi într-o zi vizita unui bătrân. Vârstnicul îl rugă să-i evalueze nişte desene pe care le făcuse cu
mâna lui.
Voia să ştie dacă au vreo valoare artistică. Pictorul privi schiţele şi-şi dădu repede seamă de stângăcia execuţiei.
Ca să nu fie prea dur în verdictul său, îi spuse bătrânului că desenele au o valoare redusă.
Atunci, omul scoase dintr-o mapă alte schiţe şi le arătă pictorului, spunându-i că aparţin unui tânăr. Artistul le
privi şi constată măiestria cu care fuseseră desenate.
„Acestea, spuse pictorul, au altă valoare. Se vede că sunt făcute de o mână talentată. Ar trebui încurajat şi ar
putea avea un viitor în pictură. Cine este autorul? Este fiul dumneavoastră?”
Bătrânul răspunse cu un aer trist: „Nu. Sunt eu, cel de acum 50 de ani. Dacă aş fi auzit atunci cuvintele tale,
poate aş fi avut o carieră ca pictor. Nu m-a încurajat însă nimeni şi talentul s-a pierdut.”
Adevărul e că toţi avem nevoie de încurajări ca să dăm ce e mai bun din noi.
26
 Pentru unii, însă, încurajarea la momentul potrivit poate fi decisivă pentru viitorul lor. De aceea fiţi atenţi la
talentele copiilor voştri.

Naufragiati

În urma unui naufragiu, s-au salvat de la înec doar doi pasageri. Amândoi au ajuns înot pe o insulă pustie.
Văzându-se atât de izolaţi, s-au gândit că cel mai rău lucru este să-şi piardă speranţa.
Au început să se roage, dar ca să-şi dea seama care dintre rugăciuni este ascultată de Dumnezeu şi-au împărţit
teritoriul şi fiecare se ruga în parcela lui.
La început au cerut mâncare. A doua zi, unul dintre ei a găsit în partea lui de insulă un smochin plin cu fructe şi
şi-a potolit foamea. În partea cealaltă, nu se întâmpla nimic.
După o săptămână, omul căruia-i fusese ascultată prima rugăciune ceru haine şi nişte scule cu care să-şi
încropească un adăpost. Găsi a doua zi pe plajă o ladă în care se aflau lucrurile pe care le ceruse în rugăciune.
Încurajat, omul ceru insistent să apară un vas cu care să se salveze. A doua zi, un vapor ancoră lângă insulă şi o
barcă trase la ţărm.
Omul fericit se pregătea să se urce în barcă. Atunci un glas de sus: „- De ce îţi părăseşti tovarăşul pe insulă?
- Pentru că nu merită să fie ajutat din moment ce rugăciunile sale nu au fost niciodată ascultate, răspunse omul.
- Greşeşti! i-a răspuns glasul din cer. El nu a cerut decât un singur lucru. Ca toate dorinţele tale să fie îndeplinite!"
Ce-i drept, lui Dumnezeu îi place solidaritatea. De aceea îi ascultă pe sfinţi, pentru că nu se roagă niciodată
pentru ei.

Parfumu trandafirilor

Aţi întâlnit oameni generoşi cu siguranţă. Ce-aţi remarcat în primul rând la ei? Că n-au un foarte dezvoltat simţ al
proprietăţii. Ce e al lor, e al tuturor.
Am un prieten căruia evit să-i spun că-mi place ceva din lucrurile mărunte pe care le deţine. Asta de când i-am
admirat un stilou şi n-am scăpat până când nu am acceptat să-l primesc în dar.
Asta-i generozitatea: să poţi să te lipseşti de ceea ce e al tău pentru a face o bucurie altuia.
Doi călugări aveau ascultarea să îngrijească florile din curtea mănăstirii. Amândoi iubeau florile şi-şi împlineau
lucrul cu pasiune.
Unul era fascinat de frumuseţea şi parfumul trandafirilor care flancau aleea ce ducea la biserică. Nu se sătura să
privească petalele sângerii udate de roua dimineţii şi să le adulmece parfumul îmbătător.
Celălalt, în schimb, avea o atitudine diferită faţă de trandafiri. Îi tăia pe cei mai frumoşi şi-i dăruia vizitatorilor care
se opreau să-i admire.
„Ce faci? îl certă confratele. Cum poţi să te lipseşti aşa de uşor de frumuseţea şi parfumul trandafirilor noştri?”
Celălalt răspunse senin: „Eu cred că trandafirii parfumează mai mult mâinile celor care-i dăruiesc.”

Tacerea tatalui

"Cât îl mai rabdă Dumnezeu" – aţi auzit vorba asta, sau poate chiar aţi gândit-o atunci când aţi avut de-a face cu
atitudini imorale repetate.
Adevărul e că Dumnezeu rabdă pe oricine, pentru că respectă libertatea omului şi aşteaptă ca şi cel mai
netrebnic să se îndrepte.
Un tată avea trei fii. Şi, deşi încerca să-i trateze pe toţi la fel, cei mari aveau senzaţia că bătrânul îl favorizează pe
mezin.
Au început, de aceea, să-l amărească şi să-i provoace zilnic tot felul de piedici pe la muncile câmpului sau prin
casă, agasându-l din invidie.
Deşi observa comportamentul fraţilor mai mari, tatăl nu zicea nimic. Pe mezin îl durea tăcerea tatălui şi se întreba
adesea de ce acesta nu îi ia apărarea.
Pe măsură ce timpul trecea, comportamentul fraţilor era din ce în ce mai ostil. Iar tatăl, în continuare, părea că
nu observă nimic.
Într-una din zile, întorcându-se de la muncă, fraţii cei mari au găsit poarta încuiată şi, în faţa ei, doi saci mari cu
grâu.
Pe unul din saci se afla următorul bilet scris de tatăl lor: "Pentru modul în care v-aţi tratat fratele în tot acest
timp, nu meritaţi să mai staţi în casa mea. Luaţi aceşti saci răsplată pentru munca voastră şi plecaţi.”
27
 Tatăl aşteptase în tăcere ca cei doi fii să se îndrepte. Dar ei au irosit şansa.
Dumnezeu este mult mai răbdător, însă, decât tatăl din această întâmplare. El aşteaptă o viaţă de om în tăcere.
Dar e bine să nu abuzezi de răbdarea Lui. La judecată, s-ar putea să găseşti uşa încuiată.

Pilda olarului

Erau odată trei olari iscusiţi care s-au întâlnit într-una din zile cu un bătrân care le-a spus: "Dragii mei, mie mi-e
urât singur. Nu aţi vrea să mă ajutaţi şi să-mi dăruiţi cu mâinile voastre pricepute trei copilaşi de lut ca să-mi ţină de
urât?
- Ba da, moşule, te ajutăm, au spus meşterii mândri că pot să-şi arate priceperea."
Şi s-au apucat de lucru. În timpul acesta, bătrânul, care nu era un om obişnuit ci chiar Dumnezeu, le-a gătit
alături o masă copioasă de se mirau şi meşterii de unde scoate atâtea bucate.
Unul dintre olari, care era mai leneş şi mai pofticios, mai mai că-i venea să-şi lase treaba şi să se înfrupte din
bucate.
"- Când credeţi că aţi terminat, veniţi de vă ospătaţi puţin din bucatele mele, le-a spus moşneagul şi s-a făcut
nevăzut."
Atât i-a trebuit olarului celui leneş că a şi sărit la masă, în timp ce copilaşul său de lut nici măcar pe jumătate nu
era gata.
Colegul lui, văzându-l că mănâncă, s-a oprit şi el şi a trecut la masă fericit.
Al treilea, însă, a muncit până la capăt şi şi-a terminat copilul de lut. Când s-a întors bătrânul i-a mustrat pe cei
doi olari leneşi şi l-a felicitat pe cel de-al treilea pentru lucrul bine făcut.
Şi la toţi trei le-a spus: "Vedeţi aşa e şi în viaţă: unii oameni sunt foarte serioşi în a-şi modela prin educaţie proprii
copii, dar alţii sunt ispitiţi de tot felul de lucruri şi-şi lasă odraslele neterminate, adică nemodelate."

Trei prieteni

Un om a fost acuzat odată pe nedrept. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia să depună mărturie că omul
era nevinovat.
S-a dus aşadar la trei prieteni pe care îi avea şi i-a rugat să fie martori la procesul său.
A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al doilea l-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo
s-a răzgândit şi a făcut cale întoarsă.
Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a intrat, a depus mărturie pentru el şi l-a salvat.
Cu fiecare dintre noi se întâmplă la fel. Cei trei prieteni pe care îi avem în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi
sunt averea, adică ceea ce am acumulat, rudele, apropiaţii noştri şi faptele noastre.
Când murim, toate acumulările, cât de mari ar fi rămân aici, fără să ne ajute cu ceva dincolo. Rudele merg până
la groapă, dar rămân tot aici, în lumea aceasta.
Doar faptele pe care le-am făcut în viaţă pot spune adevărul despre noi.

Munca nu te injoseste

La Mănăstirea Rohia din Maramureş, prin anii '50 ai secolului trecut, singura sursă de apă era o fântână la câţiva
zeci de metri mai la vale. Se căra apa cu găleata pe o potecă. Panta este şi acum foarte abruptă.
La Rohia obişnuia să vină în timpul verii episcopul Nicolae Colan al Clujului. Într-o vară, ierarhul a proiectat şi a
săpat cu mâna lui o alee în serpentină până la fântâna din vale.
Nu ştiu prea multe despre episcopul Nicolae Colan al Clujului, dar întâmplarea m-a făcut să-l admir. Mi-am adus
aminte de o poveste care vorbeşte despre acelaşi lucru: că munca de jos nu te înjoseşte oricât de înaltă ţi-ar fi
funcţia.
În timpul unei campanii militare, un pluton muncea la repararea unei căi ferate distruse de bombardament. Câţiva
soldaţi, deşi se străduiau, nu puteau clinti un stâlp greu, căzut peste şine.
Alături, caporalul striga la ei, ocărându-i pentru neputinţa lor. Trecând pe acolo, un om l-a întrebat: "De ce nu-i
ajuţi şi dumneata ? - Eu sunt caporal, eu supraveghez şi comand. Ei trebuie să muncească!"
Străinul a tăcut, dar şi-a scos haina şi i-a ajutat pe soldaţi să înlăture obstacolul de pe calea ferată.
"Dacă va mai fi nevoie, să mă chemaţi şi altădată, spuse omul după ce-şi termină treaba. - Da ?! - zise în
batjocură caporalul. Dar cine eşti dumneata ? - Sunt generalul acestei divizii ..."

28
 Pantofi

Cunosc mulţi oameni generoşi, dar n-am întâlnit atâta disponibilitatea de a dărui lucruri ca în cazul unui prieten
mai nou. Dacă îi spui că îţi place ceva din cele ale lui, în secunda imediat următoare îţi dăruieşte acel lucru.
Situaţia s-a repetat de câteva ori, încât acum evit să apreciez prea mult obiectele pe care le posedă, precum un
pix, o cană, sau alte nimicuri, pentru că altfel nu scap până nu primesc în dar acel lucru.
Atitudinea aceasta mi se pare admirabilă şi dovedeşte o capacitate de a nu te ataşa de lucrurile neimportante.
Cred că e bine să facem exerciţiul asta din când, ca un leac împotriva egoismului.
Aceeaşi atitudine, se povesteşte, o avea şi Mahatma Ghandi, vestitul lider politic şi spiritual indian.
Se spune că odată când a urcat într-un tren, în ultimul moment, înainte să plece, Gandi, în grabă, a pierdut un
pantof. Trenul era în mişcare, nu mai avea cum să-l recupereze.
Atunci, şi l-a scos şi pe celălalt şi l-a aruncat din tren. Tovarăşii săi de drum erau nedumeriţi de ce a făcut asta.
Şi Gandi le-a răspuns: „Sigur vreun sărman va găsi pantoful pe care l-am pierdut. O sa aibă de-acum o pereche
de care poate să se folosească.”
Generosul, ce-i drept, se gândeşte întotdeauna la alţii.

Dumnezeu glumeste

Când vă gândiţi la religie, la Dumnezeu în general, vă gândiţi ca la ceva foarte serios, sobru, nu-i aşa? Şi e foarte
potrivit s-o faceţi.
Dar, v-aţi gândit că şi lui Dumnezeu s-ar putea să-i placă glumele? Şi asta pentru că bucuria presupusă de relaţia
cu El poate să includă şi spiritul de glumă.
Am citit o povestioară care îmi întăreşte gândul acesta - că Dumnezeu are simţul umorului.
Un tânăr l-a întrebat pe Dumnezeu ce înseamnă un milion de ani pentru El. „Un milion de ani pentru mine e ca şi
o secundă pentru tine” – i-a răspuns Cel de Sus.
- Dar un milion de lei, insistă tânărul? Un milion de lei pentru mine e ca şi un ban pentru tine?”
Atunci tânărul îşi luă curaj şi-i ceru lui Dumnezeu: „Doamne poţi să-mi dai doar unul din banii tăi?” Dumnezeu îi
răspunse zâmbind: „Sigur, aşteaptă doar o secundă!”

Noapte si zi

Bunătatea şi răutatea unui om se văd, se zice, pe faţa lui. Omul bun are o anumită lumină pe chip, în timp ce
omul rău este, dimpotrivă, întunecat.
Nu ştiu cât de valabilă este această părere, dar drept e că chipul unui om tolerant şi înţelegător e mai destins
decât mina încruntată a celui care are tot timpul ceva de reproşat.
Se spune că într-o mănăstire, stareţul, care era un om înţelept, şi-a întrebat într-o zi ucenicii: „Când vă daţi
seama că noaptea s-a sfârşit şi a început ziua.”
Unul dintre călugări a răspuns: „Când reuşesc să văd vârful brazilor de dincolo de gardul mănăstirii.”
Altul a zis: „Atunci când de la fereastra chiliei mele disting crucea de pe turla bisericii.”
Stareţul nu fu mulţumit de răspunsuri şi le spuse varianta corectă: „S-a făcut ziuă atunci când reuşeşti să vezi un
om oarecare şi să recunoşti în el pe fratele tău. Dacă nu poţi să faci asta, în sufletul tău este noapte, chiar dacă
soarele e sus pe cer.”
Dacă e să aplicăm cuvintele acestui stareţ înţelept în dreptul fiecăruia, ce am găsi în suflet: noapte sau zi?

Schimbari mici si mari

Aştept la semafor într-o intersecţie aglomerată, dimineaţa, în drum spre serviciu. Se face verde şi aproape
instantaneu claxonul maşinii din spate îmi aminteşte că trebuie să am reacţii foarte rapide.
Demarez, aruncând o privire încruntată în oglindă spre grăbitul din spate care probabil nu-şi dă seama cât de
mult deranjează cu un claxon.
La următoarea intersecţie din nou roşu. În maşina din faţă o doamnă căuta ceva în poşeta de pe scaunul din
dreapta, tocmai când se făcuse verde.
O secundă, două, trei, doamna nu se clinteşte. Mă văd nevoit s-o fac atentă. Cum altfel, decât tot cu claxonul.

29
 Mă pun în mişcare şi-mi dau seama că tocmai ceea ce mă deranjase cu câteva minute înainte la grăbitul care mă
zorea în mod strident, făcusem şi eu.
Şi sunt multe situaţiile în care constatăm asta. Am vrea ca lumea să fie altfel, dar ne trezim incapabili să fim noi
înşine altfel.
O dată, un tânăr dornic de lucruri mari, îl întrebă pe un înţelept. „Ce aş putea să fac pentru pacea lumii?”.
Înţeleptul îl privi pe deasupra ochelarilor şi-i răspunse zâmbind: „Nu trânti atât de tare uşa!”
Ce-i drept, marile schimbări încep întotdeauna cu o mică transformare, înlăuntrul tău.

Pretul platit

În magazinul de gablonzuri intră o fetiţă de aproape cinci ani ţinând o cutiuţă metalică în mână.
Se îndreptă spre vitrina cu coliere şi-i spuse vânzătorului: „Vreau acest colier pentru sora mea. Are pietrele
albastre aşa cum sunt şi ochii ei.”
Bijutierul o întrebă: „Câţi bani ai?” Fetiţa desfăcu capacul cutiuţei şi răsturnă pe tejghea câteva bancnote de un
leu şi mai multe monede. Nu puteau fi decât vreo 20 lei în total.
„Sunt de ajuns?”, întrebă fetiţa privindu-l insistent pe vânzător şi continuă: „Îi strâng de un an ca să-i iau un
cadou surorii mele mai mari. De când a murit mama, ea mă creşte şi aş vrea să-i fac o bucurie de ziua ei.”
Bijutierul se duse în spate şi se întoarse cu o cutie tot albastră în care puse colierul şi i-o dădu fetiţei: „Sper să-i
placă surorii tale”.
Copila ieşi din magazin cu ochii strălucind de fericire.
O oră mai târziu, în bijuterie intră o tânără cu ochii albaştri şi cu un aer neliniştit.
Puse pe tejghea cutia în care era colierul cu turcoaze şi întrebă: „Acesta a fost cumpărat de aici? - Da
domnişoară. - Şi cât a costat? - Preţurile bijuteriilor pe care le vând eu sunt confidenţiale, răspunse vânzătorul. Le ştiu
doar eu şi cumpărătorul.
– Dar sora mea avea doar câţiva bănuţi. Cum a putut să cumpere un asemenea colier?”
Bijutierul închise cutia şi o înmână tinerei spunându-i: „Sora dumneavoastră a plătit preţul cel mai mare pe care-l
putea plăti cineva. A dat tot ce avea.”

Femeia

Ce este şi ce vrea o femeie? Un banc spune că nici măcar Dumnezeu nu ştie. Eu aş risca însă o încercare de
portret.
Biblia spune că Dumnezeu a făcut femeia "ca să nu fie omul singur" (Facere 2,18). Aşadar prima vocaţie a femeii
a fost să aline singurătatea prin felul ei de a fi. Şi cum o putea face altfel decât prin sensibilitate, dragoste,
mângâiere.
Istoria scoate apoi la lumină altă trăsătură a femeii – discreţia. În istoria religioasă a lumii, femeile sunt o
prezenţă discretă.
Gândiţi-vă la Fecioara Maria. Este persoana care a ajuns pe treapta cea mai înaltă a devenirii umane. Ea l-a
născut pe Dumnezeu printre oameni, fără zgomot însă, fără mare pompă. Ea a acţionat tăcut, cu răbdare, şi
dragoste.
Iată un posibil portret generic al femeii: iubitoare, răbdătoare, dedicată şi discretă. Un bărbat, oricât ar fi de
fascinat de frumuseţea fizică, exterioară, ştie să recunoască acest chip lăuntric al Evei.
Şi dacă nu e prea plin de el, bărbatul recunoaşte şi că în faţa femeii este inferior la capitolul sensibilitate,
capacitate de dăruire, altruism.
Dar la fel de bine, observă că, atunci când femeia încearcă să se impună agresiv, este orgolioasă şi prea
pragmatică, îşi pierde farmecul, pentru că prea seamănă cu un bărbat.
Aşa că de Ziua femeii o urare din partea unui bărbat: Doamnelor şi domnişoarelor, rămâneţi feminine, pentru că
lumea are nevoie de sensibilitate, de delicateţe de discreţie şi de mângâiere – într-un cuvânt de feminitate!

Aripile

Un om asista la ieşirea unui future dintr-un cocon, adică din acel înveliş fibros în care unele insecte îşi depun
ouăle.
30
 Printr-o mică spărtură, se vedeau aripile fluturelui care prin mişcări lente încercau să lărgească orificiul pentru a
ieşi la lumină.
După mai multe încercări, se pare că fluturele a abandonat, pentru că nu se mai vedea nici-o mişcare. Atunci
omul se decisă să ajute la naşterea fluturelui.
Cu lama de la briceag lărgi spărtura în cocon, şi insecta ieşi imediat. Omul aştepta acum să-şi deschidă aripile şi
să zboare.
Fluturele se mişca însă anemic cu aipile lipite de trup. N-avea să zboare niciodată pentru că ajutorul omului îl
făcuse să se nască handicapat. Aripile sale nu avuseseră ocazia să se dezvolte prin efortul de a ieşi din cocon.
Greşeala făcută de omul cu pricina este de multe ori şi greşeala pe care o facem şi noi în educaţia copiilor.
Plecăm de la ideea că trebuie să le asigurăm torul, să-i ferim de orice efort pentru ca ei să nu treacă prin aceleaşi
experienţe prin care am trecut noi.
Obstacolele, efortul, sau greutăţile pot fi însă mijloace prin care copilul să-şi dezvolte calităţi care-i vor fi de mare
folos mai târziu. Aşadar, grijă mare, să nu tăiaţi aripile propriilor copii!

Credinta pana la capat

Spune o vorbă înţeleaptă că nu reuşeşti să crezi cu adevărat în ceva decât atunci când eşti gata să mori pentru
acel ceva.
Şi vorba e confirmată de fapte istorice. Calendarul creştin este plin de oameni care au murit pentru crezul lor
religios.
Martirii au crezut cu adevărat. Ei n-au murit din întâmplare, ci conştienţi că nimic nu valorează mai mult, nici chiar
viaţa, decât credinţa lor.
O povestioară pe care am primit-o de la un prieten prin e-mail pune aceeaşi problemă a credinţei probate de o
situaţie extremă.
Într-o biserică arhiplină intră într-o duminică un bărbat cu o cagulă pe cap, înarmat cu o mitralieră şi strigă: „Cine
vrea să moară pentru Iisus Hristos?”
Oamenii s-au năpustit spre ieşire căutând să se salveze. Într-un minut biserica era aproape goală. Au mai rămas
preotul în altar şi câteva persoane în străni.
După ce se lăsă liniştea în biserică, omul înarmat se adresă preotului: „Părinte, acum poţi să ţii slujba liniştit
pentru că te-am scăpat de ipocriţi.”

Rabdarea

O educatoare îşi ajuta unul din copii să îşi pună cizmuliţele în picioare. Grădiniţa organiza o excursie şi toţi copiii
erau aşteptaţi în autocar.
Cu tot efortul, cizmuliţele nu voiau nicicum să intre. La un moment dat, băiatul zise: „ - Doamnă, dar sunt puse
invers”.
Educatoarea îşi dădu seama că din grabă inversase încălţările. Le scoase şi îşi încălţă copilul corect. Dar cizmele
tot greu intrau.
„ – Ştiţi ceva, spuse băieţelul, cizmele astea nu sunt ale mele. Eu am cizme albastre nu negre.”
Educatoarea îşi păstră calmul, se uită în jur şi văzu într-un colţ cizmele albastre. O luă de la capăt cu încălţatul.
Dar ciubotele tot greu intrau în picoarele copilului.
Până la urmă reuşi să-l încalţe, îl îmbrăcă şi cu haina şi în final îl întrebă: „- Unde îţi sunt mănuşile? - Le-am băgat
în cizmuliţe ca să nu le pierd, răspunse cu un aer nevinovat copilul”.
Educatoarea trase aer în piept, zâmbi şi repetă operaţiunea: descălţare-încălţare.
Tu ce-ai fi făcut în locul ei? Poate ţi-ai fi ieşit din fire. Răbdarea e o calitate cu care nu ne naştem, ce-i drept, dar
pe care o putem cultiva.

Predica

Bărbatul îşi privea soţia care pregătea masa într-o duminică la prânz. Femeia se întorsese de la Biserică şi spăla
acum o salată.
31
 Bărbatul, care nu prea dădea doi bani pe mersul la biserică, îşi luă soţia peste picior: „Ce a zis popa în predica de
astăzi?”
Femeia se uită la el mirată şi răspunse ridicând din umeri: „Nu-mi aduc aminte? - Păi atunci, de ce mai mergi la
biserică, şi la ce bun îl mai asculţi pe preot dacă nu reţii nimic.”
Femeia nu răspunse la provocare, dar în timp ce tăia salată îi zise bărbatului: „Vezi tu, apa spală salata, dar nu
rămâne în sită; totuşi verdeaţa rămâne curată toată. Aşa şi eu, nu reţin ce a vorbit părintele la biserică dar simt că
acele cuvinte mă ajută să fiu mai curată pe dinăuntru.”

Statuia

Noi oamenii suntem diferiţi între noi. Aţi observat asta cu siguranţă. Şi nu doar pentru că nu arătăm la fel, ci mai
ales pentru că nu vedem lucrurile şi realităţile din jur în acelaşi mod.
Vi s-a întâmplat, nu-i aşa, să priviţi acelaşi lucru împreună cu alte persoane, sau să auziţi aceeaşi frază, şi să
constataţi că percepţia sau înţelegerea este diferită de la om la om.
Şi asta pentru că oamenii judecă lucrurile printr-un filtru valoric divers.
Am citit de curând o întâmplare redată de scriitorul şi filosoful de origine libaneză Khalil Gibran care ilustrează
această evidenţă.
“Un bărbat a descoperit în pământul său, o statuie de marmură de o mare frumuseţe şi a dus-o unui colecţionar
pentru a o valorifica.
Colecţionarul a cumpărat-o pentru o sumă însemnată. Cu banii în buzunar, norocosul descoperitor al statuii îşi
spunea în sinea lui în timp ce se întorcea acasă: „Cum poate cineva să dea atât de mult pentru o piatră cioplită
îngropată şi neştiută în pământ probabil de o mie de ani?”
În acelaşi timp, colecţionarul se uita la statuia de curând cumpărată şi-şi zice: “Câtă frumuseţe! Ce suflet a
plăsmuit-o prin visare! Şi câtă prospeţime după un dulce somn de o mie de ani. Cum poate cineva să dea acestea
toate pentru nişte bani, fără suflet şi lipsiţi de vise?”
Cei doi au avut aceeaşi statuie în mână dar valoarea ei a cântărit diferit. Şi există nu-i aşa lucruri care pot fi
convertite în bani şi lucruri a căror valoare nu poate fi plătită.

Omu si creionu

Un om şi un creion. Pot face împreuna lucruri care înfrumuseţează viaţa. Vă gândiţi în primul rând la scris, apoi la
desen.
Dar v-a trecut prin minte cât de mult se aseamănă omul cu instrumentul său, creionul?
Să le luăm pe rând:
- Şi omul şi creionul au partea cea mai valoroasă în interior: sufletul şi mina.
- Pe orice suprafaţă este folosit, creionul lasă un semn. Omul lasă şi el ceva în urmă.
- Creionul, pentru a fi un instrument bun, trebuie ascuţit din când în când - operaţie dureroasă pentru el. Omul
trebuie să treacă şi el prin durere ca să devină mai bun.
- Creionul poate corecta greşelile pe care le-a scris. Omul la fel.
- Creionul face lucruri extraordinare dacă se lasă condus de o mână. Omul face şi imposibilul dacă se lasă în
mâna lui Dumnezeu.

Umbra

Gânditorul libanez Khalil Gibran are într-una din cărţile sale o povestioară despre un vulpoi, care văzându-şi într-o
dimineaţă umbra imensă proiectată pe pământ de soarele care tocmai răsărea, şi-a zis: „Astăzi voi mânca o cămilă.”
Şi a alergat toată dimineaţa după o cămilă. La prânz, când s-a uitat din nou la umbra sa, vulpoiul s-a resemnat:
„Mă voi mulţumi şi cu un şoarece.”
Deşi Khalil Gibran vorbeşte de animale, el se referă totuşi la noi oamenii. Nu-i aşa că avem momente de orgoliu
maxim când ne vedem mari şi tari, la fel ca propria umbră în soarele dimineţii?
După care, vine miezul zilei, sau momente şi împrejurări în care ne dăm seama de ceea ce putem cu adevărat.
Gibran vorbeşte de fapt despre smerenie. Omul smerit e realist, orgoliosul crede în umbre.
De aceea, este bine ca omul să se judece pe sine sub soarele arzător al amiezei, când umbra este aproape
inexistentă.

32
 Trup si suflet
Te invit să faci un calcul: Cât din timpul unei zile dedici părţii materiale a vieţii şi cât spiritului?
Opt ore la muncă pentru bani cu care poţi să cumperi lucruri pentru trup: mâncare, băutură, haine, medicamente.
Cât rămâne pentru spirit: adică o carte, un film care te pune pe gânduri, o vorba bună spusă cuiva, o mângâiere, o
rugăciune?
Să zicem că mai rămâne timp şi pentru aceste lucruri, însă mult mai puţin, trebuie s-o recunoşti, decât timpul pe
care i-l acorzi trupului. Suntem victimele unei culturi materialiste.
Am citit de curând că un grup de europeni a pornit într-o expediţie prin Tibet ghidaţi de un şerpaş. Oamenii îşi
făcuseră un plan: cât au de mers pe zi, cât să se odihnească, şi se străduiau să-l respecte.
După mai multe zile de ritm alert, ghidul tibetan al europenilor se opri dintr-o dată, se aşeză pe o piatră şi rămase
aşa cu ochii închişi mai mult de o oră.
Membrii expediţiei cerură explicaţii. Şerpaşul stătea nemişcat ca şi cum nu auzea nimic. Europenii trecură la
ameninţări, că n-or să-l mai plătească. Tibetanul nu era afectat.
După o vreme, se ridică şi porni fără să spună nimic mai departe. Se puseră toţi în mişcare, dar după câţiva paşi,
unul dintre europeni îl întrebă: „de ce te-ai oprit şi ce te-a făcut să reiei urcuşul?”
Şerpaşul răspunse: „Trupurile noastre au mers prea repede. Aveam nevoie să ne oprim ca să ne ajungă din urmă
sufletele. Altfel, călătoria noastră risca să nu aibă sorţi de izbândă.”
Adevărul e că toţi avem nevoie să ne oprim din când în când din zbaterea pentru materialitate, ca să nu pierdem
pe drum sufletul.

Trilul privighetorii

Omul învaţă cât trăieşte. Şi o face nu numai din relaţiile pe care le are cu ceilalţi oameni, ci şi de la
necuvântătoare.
Am primit zilele trecute prin email o prezentare cu diapozitive despre privighetoare. De ce cântă privighetoarea?
Un ornitolog a urmărit comportamentul acestei păsări cântătoare. Şi a observat că doar masculii cântă atunci
când îşi curtează perchea şi, mai cu foc timp de trei săptămâni după ce au ieşit puii din ouă.
Cercetătorul a luat din cuib trei pui masculi de privighetoare şi i-a crescut departe de trilurile tatălui.
La maturitate a constatat că puii nu ştiau să cânte. Sunetele pe care le scoteau erau stridente şi nu semănau
deloc cu un tril de privighetoare.
Consecinţa: masculii afoni nu au reuşit să se împerecheze pentru că femelele fugeau speriate de sunetele lor. Şi
aşa a înţeles cercetătorul că trilul privighetorii este defapt un cod genetic care se transmite din generaţie în generaţie
şi care asigură defapt perpetuarea speciei.
Noi oamenii nu trăim pentru a ne perpetua neamul, dar avem de învăţat de la privighetoare felul în care se
asigură viitorul copiilor.
Privighetoarea are trei săptămâni să-şi înveţe puii cântecul supravieţuirii, noi oamenii avem la dispoziţie câţiva ani
să implantăm în inimile copiilor noştri acele valori care-i fac să fie oameni adevăraţi.

Sacrificiul mamei

Rareori lăcrimez atunci când mă uit la ştiri. Mi s-a întâmplat însă de curând, când am văzut povestea unei
americance care a ales să moară pentru a da viaţă unei fetiţe.
Avea 41 de ani şi a aflat că e bolnavă de cancer după ce a rămas însărcinată.
Medicii i-au recomandat chimioterapia, dar au avertizat-o că tratamentul agresiv îi va omorî copilul care avea doar
câteva săptămâni.
Atunci, femeia a refuzat tratamentul pentru cancer şi a ales să ducă sarcina cât mai mult, astfel încât copilul să se
nască.
Atunci când fetiţa avea 5 luni, starea de sănătate a mamei s-a agravat. Doctorii i-au făcut cezariană şi au scos
copilul care avea doar un kilogram.
Fetiţa a fost ţinută în incubator şi este acum sănătoasă. Mama ei însă a fost răpusă de cancer. A murit la o lună
după naştere.
Înainte de a muri, doctorii i-au adus lângă pat fetiţa cu un incubator performant mobil.
În acest fel a putut s-o ţină la piept pentru câteva clipe. Au fost şi ultimele.
Americanca pe care o cheamă Stacie Crimm s-a sacrificat pentru fiica ei.

33
 În faţa acestui gest suprem de altruism nu poţi să rămâi nemişcat şi nu poţi să nu realizezi cât de mic eşti când te
blochezi în nimicurile egoiste ale vieţii.

Teama de a fi generos

Ce te împiedică să faci un bine? Lipsa de resurse, indiferenţa, egoismul? Acestea sunt cele mai frecvente
obstacole în faţa generozităţii manifestate faţă de un străin.
Mai există însă o piedică: teama. Ţi-e frică să nu fii escrocat de cel căruia îi faci un bine.
Nu dai de pomană unui cerşetor pentru că îl suspectezi de escrocherie: cerşeşte nu pentru că nu poate să
muncească ci pentru că e leneş şi face parte dintr-o reţea de cerşetori.
Logica aceasta, de cele mai multe ori îndreptăţită, opreşte, însă, impulsul spre binefacere şi în faţa unui om
pentru care cerşitul este chiar singurul mod de a supravieţui. Dar teama de a nu-ţi fi exploatată mila te face să
reacţionezi ca în faţa unui escroc.
O poveste arabă spune că un beduin, traversând deşertul pe cămilă, a întâlnit un om care i-a cerut să-l ia şi pe el
până la prima localitate.
Omul milos, l-a urcat pe străin pe cămila lui şi au mers împreună. La un moment dat, străinul cu o mişcare bruscă
l-a aruncat jos de pe animal pe binefăcător şi a dat pinteni cămilei dispărând.
Beduinul a strigat după hoţ: „Nu-mi pare rău că mi-ai furat animalul pentru că mai am multe cămile. Îmi pare rău,
însă, că ai făcut în aşa fel încât, de acum înainte să fie mai greu pentru oricine să ajute un om întâlnit pe cale.”
Adevărul e că orice furt sau înşelare face mai mult decât o pagubă materială. Alimentează teama oamenilor de a
fi generoşi.

Gol si zgomotos

Un ţăran şi fiul său mergeau într-o dimineaţă la câmp. La un moment dat, tatal se opri, stătu cateva secunde
ascultand, apoi îşi întrebă feciorul: "- Fiule, ascultă puţin şi spune-mi ce auzi!
- Cântecul păsărilor şi foşnetul frunzelor, tată", răspunse băiatul. - Ascultă mai bine. În afara de asta, mai auzi
ceva?"
Baiatul se concentră şi zise: „Da, parcă aud zgomotul unei căruţe. - Aşa este", aprobă tatăl, mai mult decât atât,
este o caruţă goală!
- Cum de ştii asta fără sa o vezi?, se arătă mirat feciorul. - Este foarte usor, răspunse tatăl. Cu cât căruţa este
mai goală, cu atât face mai mult zgomot."
Nu vi se pare că logica acestui ţăran poate fi aplicată şi în cazul nostru al oamenilor? Cunoaşteţi desigur persoane
care fac mult zgomot lăudându-se, debordând de îngâmfare şi suficienţă de sine.
Vorbesc mult şi foarte sonor. Şi, nu-i aşa, în cele mai multe cazuri, zgomotul acestor oameni e semn că sunt goi,
pe dinăuntru.

*
Gestul convingator

Un gest face de cele mai multe ori cât 1000 de cuvinte. De aceea se spune că faptele vorbesc. Şi ce-i drept, o fac
mai convingător decât cuvintele.
Ca oameni, care ne suspectăm unii pe alţii de ipocrizie şi minciună, avem nevoie de ceva care să nu lase loc de
interpretări în ceea ce priveşte intenţiile sau interesele ascunse ale cuiva.
La un preot a venit odată un batrân, cunoscut în acea parohie ca un ateu convins. Toată lumea ştia că nici măcar
nu e botezat.
Omul a vrut însă să aibă o discuţie cu preotul despre ceea ce-l contraria cel mai tare la credinţa creştină: Învierea
lui Iisus.
Bătrânelul a intrat în holul casei preotului şi l-a zărit pe acesta stând de vorbă într-o încăpere cu o enoriaşă.
Părintele, de cum l-a observat pe noul musafir, a venit în hol cu un scaun în mână oferindu-i-l spre a se odihni cât
timp avea să aştepte.
A plecat credincioasa şi bătrânul a intrat la preot. Au avut o discuţie lungă, în care parohul a încercat să-l
convingă cu argumente mai mult sau mai puţin raţionale că Învierea Domnului este un fapt real şi nu o născocire
creştină.
La un moment dat, bătrânul zise: „Părinte, vreau să mă botez!” Preotul rămase surprins şi întrebă curios: „Dar ce
v-a convins din discuţia noastră să luaţi această decizie?
34
 - Nu m-a convins nimic din discuţie, răspunse bătrânul. Ceea ce m-a convins cu adevărat a fost căldura gestului
de a-mi oferi un scaun ca să nu obosesc aşteptând”

Discriminare
În avion, înainte de decolare. O doamnă era vădit nemulţumită că îl avea vecin de călătorie pe un bărbat de
culoare.
A chemat-o pe stewardeză. „Ce problemă aveţi doamnă? – Păi nu se vede, m-aţi aşezat lângă un negru, îşi spuse
franc oful femeia. Nu pot să stau aici, găsiţi-mi vă rog alt loc!”
Stewardesa, stânjenită, răspunse totuşi politicos: „O să văd ce pot face, deşi să ştiţi că toate locurile sunt
ocupate.”
Peste câteva minute se întoarse şi-i spuse călătoarei nemulţumite: „Doamnă, la clasa economică unde aveţi bilet
nu mai există nici un loc liber, dar a rămas un scaun gol la clasa I.
Este însă neobişnuit pentru compania noastră ca un călător cu bilet economic să stea la o clasă superioară. Dar,
având în vedere situaţia de faţă, comandantul a spus că este scandalos să obligi pe cineva să stea alături de o
persoană atât de neplăcută.”
Femeia se şi pregătea să se ridice şi să-şi schimbe locul, însă stewardesa, o opri şi i se adresă bărbatului de
culoare: „Domnule, vă rog să mă urmaţi. Veţi călători la clasa I.”
Pasagerii care au asista la această discuţie neobişnuită, nu s-au putut abţine să aplaude rezolvarea situaţiei
neplăcute.

35