Creşterea biotică (naturală) a Bisericii

1. Scopul cel mai înalt al chemării tale.

Nu putem intra în acest studiu până când nu ne vom stabili un reper important, care va face ca cele citite să
aibă impactul necesar asupra noastră.
Pastori şi prezbiteri, suntem împreună părtaşi ai aceleiaşi trimiteri. Prezbiterul, în calitate de conducător al
bisericii locale, ca secund şi ca locţiitor al pastorului, poartă împreună cu pastorul aceeaşi chemare, pentru
aceeaşi trimitere.
Nimeni nu poate fi pastor/prezbiter, cât timp nu şi-a clarificat acest “punct de reper” care vizează chemarea
şi trimiterea noastră.
Tu ce zici: Care este raţiunea de a fi a pastorului? Care este scopul pentru care există pastorul sau
prezbiterul în biserică?
Din discuţiile avute cu pastori şi cu prezbiteri, am cules câteva răspunsuri:
- De a fi “Model spiritual”
- De a descoperi bisericii voia lui Dumnezeu
- De a conduce sufletele la Hristos
- Evanghelizarea - câştigare de suflete
- Creşterea bisericii
- Instruirea
- Formarea de ucenici.

Care este părerea ta? Înainte de a citi mai departe, încearcă să-ţi formulezi răspunsul pe care tu îl consideri
bun…

Hotărât, toate răspunsurile sunt bune şi au de a face cu lucrarea unui pastor şi prezbiter. Dar nici unul nu
răspunde întrebării puse. Ele sunt doar ţinte, paşi spre scop, dar nu reprezintă însuşi scopul, chemarea
noastră. (E ca şi când te-aş întreba care este raţiunea de a fi a unui zidar, iar tu mi-ai răspunde: să facă schele,
sau să tencuiască, sau să îndrepte cuie, sau să facă mortar, să aşeze cărămizi… Vezi, acestea sunt desigur
lucrări de zidar, dar nu sunt chiar scopul. Scopul lui este o încununare a tuturor acestor paşi, şi anume “să
construiască case”).

Aşadar, răspunsurile de mai sus reprezintă doar ţinte şi obiective, dar nu raţiunea (scopul) de a fi a pastorului
şi prezbiterului. Scopul sau raţiunea de a fi este punctul suprem în funcţie de care toate aceste amănunte se
aliniază într-o prioritate a necesităţilor. Hotărât că şi formarea, şi evanghelizarea, şi creşterea bisericii, şi
câştigarea de suflete, şi modelul moral, toate sunt trepte ducând către scopul final. În timp ce obiectivele şi
ţintele sunt măsurabile şi pot ajunge la un capăt, scopul însă niciodată nu poate fi definitiv atins. Scopul nu
poate fi nici măsurat, pentru că este nelimitat. Scopul, sau raţiunea de a fi, este deasupra, e cu totul altceva.
Toate tind spre aceasta.

Din nou te întreb: care este atunci scopul pastorului şi a prezbiterului. Toate obiectivele sunt excelente, dar
ele încă nu au definit scopul.

Scopul prezbiterului (pastorului) este direct legat de scopul bisericii. Şi atunci, “Care este scopul bisericii?”

Iată-l! Este acela de a vesti Evanghelia, de a împlini mandatul pentru care există şi pentru care a fost
instituită. Scopul bisericii este MISIUNEA..
Acum, odată ce ştiu care este scopul bisericii, mi-e foarte uşor să determin scopul pastorului:
Ca slujitor al lui Dumnezeu, rânduit să cârmuiască bine acest “vapor” către împlinirea menirii lui, scopul sau
raţiunea de a fi a pastorului şi a prezbiterului este
să facă biserica să lucreze şi să-şi împlinească misiunea. Scopul pastorului nu poate fi altul decât să
determine biserica să-şi atingă scopul: “Duceţi-vă în toată lumea şi faceţi ucenici!…” (Matei 28,19).
Dacă un prezbiter nu a înţeles exact care este raţiunea sa de a fi, atunci el va face multe lucruri: va face
programe, va mai predica, va conduce clasa de prieteni, va da sfinte Cine, va vizita pe membri, va păzi
biserica de eretici şi… se va pierde în amănunte (bune în sine), dar care sunt conduse spre finalitatea pe care
o cere Dumnezeu. (De exemplu, un comandant de companie, dacă pierde ordinul din vedere, anume
“cucerirea cotei 1.000”, atunci orice lucru bun ar face: să pună pe soldaţi să-şi cureţe puştile, să-şi spele
rufele, să facă instrucţie, să supravegheze cantina, să scrie scrisori, etc… n-ar fi decât un trădător şi ar sfârşi
înaintea plutonului de execuţie.)
Iată-te prezbiter în front, cu o biserică de 100 sau 500 de membri în spatele tău. Iar Comandantul suprem dă
ordinul: “Cucereşte lumea din localitatea voastră!” (=scopul!).

E greu? Să ne amintim mai întâi că acelaşi lucru l-au făcut părinţii şi înaintaşii noştri. Ei au călcat drumul
înaintea noastră, ca noi să păşim pe urmele lor. Aşa că, ne vom sufleca mânecile şi …cu Evanghelia în
mâini, la treabă! Numai că… ehei, de la ei încoace, lumea s-a schimbat teribil!
Iată doar trei repere:
1. Raportul de creştere a creştinilor faţă de necreştini este într-o proporţie răsturnată. Creşterea bisericii
înaintează în progresie aritmetică, în timp ce lumea se înmulţeşte în progresie geometrică. Asta face ca, în
timp ce noi creştem ca biserică, de fapt noi ne distanţăm de ţintă... E ca şi cu un om care fuge tot mai repede
după acceleratul care prinde viteză şi care constată că, pe măsură ce se străduieşte tot mai mult să-l prindă,
acceleratul de fapt se îndepărtează.
2. Scăderea interesului pentru cele spirituale. Amintiţi-vă cum răspundea lumea cu numai câţiva ani la
apelurile pentru evanghelizări publice? Şi cum răspunde acum? Când veneau 200-300 de oameni pe seară,
erau puţini. Acum vin doar 50, 60 – şi noi spunem că a fost foarte bine!
3. Scăderea entuziasmului Bisericii. Dacă privim cu realism, constatăm că ea şi-a deteriorat în primul rând
dispoziţia spirituală pe care o avea înainte de 1990, şi în consecinţă, dispoziţia angajării misionare.

Ce-ai de făcut, prezbitere, ca să aduci ordinul Comandantului la îndeplinire? Păi, să tragi, tu şi cei ce te mai
urmează…
Ia priveşte imaginea aceasta:

Poza: Căruţa cu roţi pătrate.

Este comică imaginea. De ce? Pentru că ne-am recunoscut în ea. Uite, în faţă este pastorul care trage la carul
Evangheliei, iar în spate împinge prezbiterul, sărmanul. Tragem de carul Evangheliei şi carul acesta nu se
lasă urnit. De ce?
Noi spunem: "O! Sunt atâtea motive de criză şi din cauza asta nu merge". Vrem totuşi să împlinim mandatul
Evangheliei şi împingem… şi tragem de car şi mai tare… Pe măsură ce mai clintim o palmă, observăm şi că
vântul bate şi ne gândim că poate de asta nu merge!
Cât despre “roţi”, nu găsim nimic de spus, căci roţile acestea le-am moştenit odată cu căruţa şi credem că aşa
trebuie să fie roţile…
În imagine mai este un amănunt foarte interesant: în carul Evangheliei, adică în Biserică, sunt roţi din
belşug, şi aceste roţi sunt chiar rotunde. Ele sunt acolo!
Această imagine provocatoare ne confruntă în ceea ce priveşte chiar concepţia noastră despre creşterea
Bisericii.
E clar că hiba este la “roţi”: că sunt pătrate, în loc să fie rotunde. Dar cum s-ar traduce semnificaţia acestor
“roţi pătrate” în problema noastră, de creştere a bisericii?

“Tehnicistul” ne va spune: "Lipsesc programe bune, de aceea nu merge Biserica. Vrei creşterea Bisericii?
Atunci trebuie să aplici programe noi şi bune!" Ştiţi ce este un program? Este o “reţetă standard”. Cât pui,
atâta iese. Pui mai mult, iese mai mult. Cei care consideră că esenţial pentru creşterea bisericii este
“programul” (atenţie, eu nu spun ca programul nu este important!) aceia însă văd biserica ca pe o maşină.
Ca să înţelegem mai bine concepţia tehnicistă, să luăm exemplul unui robot. Ce invenţie grozavă! Câte
lucruri grele şi anevoioase nu poate face un robot! Cu siguranţă, cine are un robot, are un mare câştig.
Dar să analizăm puţin robotul, ca să înţelegem limitele serioase ale concepţiei bisericii ca “maşină".
Un robot, chiar dacă seamănă cu un om, n-are suflet. E făcut din piese, din rezistenţe, din procesoare, din
diode sau din mai ştiu eu ce… Cel ce concepe biserica drept “maşină”, tratează oamenii ca pe măruntaiele
unui robot. Desigur că sunt preţioşi oamenii, ca orice diodă, dar dacă piesa se uzează, gata, o arunci şi o
înlocuieşti cu o altă piesă. De piese, te foloseşti şi le potriveşti tu să meargă “ceas”. Dacă-i faci pe oameni ca
să joace bine, în ritmul dat de tine, deci dacă dresezi bine oamenii, maşina merge bine. Vezi? În acest caz,
pastorul sau prezbiterul este pe post de “geambaş” peste oameni, un fel de logofăt, care-i tratează de sus…
În al doilea rând, la un robot, totul este prestabilit. El are un program care-l face să realizeze anumite
procese, dar programul e fix. Nu poate face deosebire de la caz la caz, ci merge “stas”. Şi dacă trebuie
altceva, se blochează fiindcă nu mai are soluţii. Asta limitează pe prezbiter la rolul de simplu executant
mecanic al programului, iar dacă programul trebuie adaptat, biserica se gripează.
În al treilea rând, robotul depinde non-stop de alimentarea cu curent. Nu-i curent, nu mai merge maşina. Asta
înseamnă că este de datoria pastorului/prezbiterului să încălzească pe fiecare membru al bisericii la fel cum
încălzeşte o cloşcă, cu căldura trupului ei ouăle din cuibar. Cât stă o cloşcă pe ouă? Dar ia imaginează-ţi să
stea nelimitat şi totuşi niciodată să nu iasă nici un pui din ouă!! Teribil e să ai o biserică în care tot timpul
trebuie să pompezi energie, energie, solie, motivare, şi iarăşi de la capăt… Te usucă de tot!
În al patrulea rând, pe lângă program, robotul depinde total de “maşinist”. El n-are voinţă, ci face doar ce e
programat de maşinist să facă. Cât timp este maşinistul acolo, maşina merge. Cum pleacă maşinistul, maşina
stă. Oare câţi pastori şi prezbiteri nu se văd prinşi şi suprasolicitaţi, într-o permanentă nevoie de a fi prezenţi
şi angajaţi şi înhămaţi până la disperare la această “biserică-maşină”.

Ce-am vrut eu să vă spun, prin această ilustraţie, este că şi concepţia de “biserică-maşină” aduce ceva roade
şi poate contribui cu anumite rezultate la îndeplinirea Ordinului pe care Comandantul Isus ni l-a dat. Dar
gândiţi-vă truda de pe bieţii oameni care trag la căruţa cu roţi pătrate… Credeţi că la asta ne-a rânduit
Dumnezeu: să ne dăm sufletul, trăgând şi împingând ca să urnim maşinăria asta imposibilă… pentru nişte
roade care nu reuşesc să reducă cu nimic din handicapul pe care biserica-l are în faţa ritmului de creştere
accelerată a lumii?

Nu, desigur! Dumnezeu are o cale mai bună, ca cea a seminţei de muştar care, deşi mică, întrece în
capacitate de creştere orice alt zarzavat!

Concepţia lui Dumnezeu, opusă faţă de concepţia "bisericii-maşină", ne-o descoperă Dumnezeu în Marcu
4,26-29:
“Împărăţia lui Dumnezeu… omul… sămânţa… pământul…şi creşte fără să ştie el cum…”

Aici e vorba de-o parabolă. Care este subiectul parabolei? Împărăţia lui Dumnezeu. La ce se referă această
“Împărăţie”? La Împărăţia Harului sau a Slavei? Întrucât aici este un tablou dinamic, în care se produc
schimbări, transformări, rodiri şi un seceriş, nu poate fi vorba de Împărăţia slavei ci de Împărăţia Harului.
Spre deosebire de Împărăţia slavei, Împărăţia Harului este invizibilă.
Acum te-ntreb: Pe pământ, cine este exponentul Împărăţiei nevăzute a Harului? În lumea aceasta, cine dă
formă vizibilă împărăţiei Harului? Cine reprezintă această Împărăţie înaintea unei lumi fără Dumnezeu?
Da, Biserica! În această parabolă, Dumnezeu ne descoperă chiar Biserica. Cum? Ca pe o… “sămânţă”, şi nu
ca pe o “maşină”. Este vreo deosebire dintre o sămânţă şi o maşină? Vom vedea imediat, după ce analizăm
care este rolul omului în creşterea seminţei.
Scriptura spune că omul “aruncă sămânţa” – adică seamănă… şi la sfârşit, textul mai spune că “pune
secera”. Iar între aceste două acţiuni ale omului, Isus pune în contrast ce poate face sămânţa, “fără să ştie
omul cum”, adică fără participarea lui.
Ştim bine că pe lângă semănat şi secerat, omul mai face o serie de lucrări mărunte de întreţinere: mai pune
araci, mai sapă, mai udă. Dar chiar şi cu aceste acţiuni în plus, oare omul este cel care produce propriu-zis
creşterea?
Cuvântul spune clar (în Marcu 4, 27 - 28): “Sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte
singur.”
Extraordinar! Sămânţa rodeşte singură! Aici este folosit un cuvânt puternic în limba greacă: "automatee"
care înseamnă "de la sine".
Există oare vreo maşină care creşte şi se dezvoltă automat? Există unele agregate, pe care le numim
"automate". Ştim însă prea bine că nici un “automat” nu merge “automat”, până ce omul nu-l racordează la
reţeaua de curent şi nu-i dă, cumva, un impus. Automatul trebuie apoi supravegheat, programat, depanat,
condus de un om.
Ia să comparăm acum “maşina” cu “organismul viu” (sămânţa):
1. Orice maşină rugineşte şi-şi uzează piesele. Dimpotrivă, organismul viu şi le regenerează şi şi le
îmbunătăţeşte necurmat, ca sămânţa.
2. Maşinăria nu poate lucra fără vreun program pus de om. În schimb, organismul viu deţine în el însuşi un
program în stare să se adapteze la condiţiile schimbătoare ale vieţii!
3. Robotul are nevoie de energie. În schimb orice celulă vie se auto-alimentează cu energie produsă
dinăuntru, prin procese tainice de convertire ale surselor exterioare.
4. Maşina depinde de maşinist să realizeze produsul, în timp ce sămânţa nu depinde de nici o
supraveghere ca să crească şi să aducă rod!
5. Iar, ca o încoronare, spune: există undeva vreo maşină care pe deasupra să se şi reproducă??
Este extraordinară această descoperire: Dumnezeu a făcut Biserica nu ca pe o maşină, care să fie
manipulată de geambaşi, ci ca pe un organism viu (sămânţa) care are, în ea însăşi, puterea să crească şi să
umple lumea!!
Scriptura ne învaţă că Biserica, prin lucrarea nevăzută a lui Dumnezeu, are în ea viaţă, are resurse imense de
creştere şi dezvoltare. Are acel “ceva” care explică cuvântul acesta misterios: "automatee".
Aici este o Veste bună pentru pastori şi prezbiteri! Dacă sămânţa nu este maşină ci este un organism, atunci,
în loc s-o tragem şi s-o-mpingem la disperare ca pe un fier, trebuie obligatoriu să descoperim secretele
creşterii “automate”, naturale, de la sine, a bisericii.
Ca să putem aduce la îndeplinire Ordinul de a cuceri lumea, aveam nevoie disperată de această viziune.
Suntem obosiţi. Nu mai merge să împingem la carul cu roţile pătrate. Aşa nu mai merge! Trebuie să ne ajute
Dumnezeu să descoperim care sunt secretele creşterii automate a Bisericii.

Cu câtva timp în urmă, arheologii au descoperit un faraon îmbălsămat într-un sarcofag, care nu fusese încă
“vizitat” şi prădat de tâlhari. Au luat cu grijă mumia, i-au desfăcut bandajele, au scos corpul lui la iveală şi
au găsit că faraon ţinea pumnul strâns. Oare ce-ascundea în pumn? Diamante, aur? Au desfăcut pumnul cu
grijă. În pumn erau câteva boabe de grâu… De 4000 de ani stătea grâul acesta ascuns în pumnul lui faraon.
Mai aveau oare boabele viaţă în ele? Sau erau doar… “mumii” de seminţe? Au luat seminţele şi le-au pus în
pământ ud. Şi, din pământ, au răsărit fire verzi la lumină.

Cum de, după 4000 de ani de mormânt, seminţele au mai putut încolţi?

Iată: savanţii au descoperit că orice organism viu are un aşa numit “potenţial biotic” (de la grecescul “bios”=
viaţă). Ce înseamnă acest “potenţial biotic”? El reprezintă puterea complexă a vieţii, care cuprinde aşa
numitele “automatisme de creştere” (interesant cum le-au numit savanţii, de parcă ar fi citit în Marcu: pe
“automatee”). Aceste “automatisme” sunt trei la număr:
(1) automatismul de creştere propriu-zisă. Chiar şi într-o crenguţă, ruptă şi pusă într-un pahar, acţionează
această putere care forţează mugurii să se deschidă şi frunzuliţele tot să mai crească;
(2) automatismul de auto-organizare. Se ştie că fiecare porţiune de pe creier are funcţii precise, prestabilite.
Dacă însă unui copil i se scoate jumătate din creier, restul preia şi redistribuie funcţiile care au rămas
fără suport! Ce minunată e această ştiinţă de “auto-organizare” a fiinţei vii. Şi
(3) automatismul de reproducere. Tot ce e viu, trebuie să se reproducă. Sămânţa va reproduce seminţe.
Elefantul – elefanţi. E un “automatee”, de la sine! Acest automatism dă un destin vieţii de pe pământ.

Aşadar, potenţialul biotic însumează aceste principii tainice, aşa încât “pământul rodeşte singur”. Şi
Mântuitorul subliniază acest gând al creşterii prin propriile puteri ascunse în sine a seminţei, prin cuvintele:
"fie că omul doarme, sau stă treaz ziua" sămânţa creşte, "fără să ştie el cum". Există aceste automatisme de
creştere care nu stau în puterea omului şi care există acolo, în bobul de grâu.
Şi acum: La toate acestea, mai are omul o parte de făcut? Care să fie atunci partea omului?
În ecologie (= ştiinţa mediului înconjurător), se arată că partea omului este una singură şi foarte importantă:
aceea de “a învinge rezistenţa ecologică” sau rezistenţa mediului înconjurător. În lumea noastră păcătoasă,
orice mediu înconjurător este ostil vieţii şi creşterii. Chemarea pe care a primit-o omul, după căderea în
păcat (Geneza 3, 17-19) este să învingă ostilitatea mediului înconjurător, în aşa fel încât potenţialul de
creştere din sămânţa cea bună să se declanşeze.
Aceasta redă – în termenii parabolei – rolul pastorului/prezbiterului: numai dacă descătuşează puterea de
viaţă a Bisericii care zace ascunsă de …2000 de ani în pumnul lui faraon, va putea Biserica să reproducă
Cincizecimea şi să potopească lumea. Nu ţi-este atribuit un alt rol decât să învingi rezistenţa mediului, sau să
creezi cadrul prielnic. Asta şi spune Scriptura: 1Cor.3,6 - "Eu am sădit, Apolo a udat..." Ori de câte ori
rezistenţa ecologică este înfrântă, se produce creşterea naturală, biotică.

Haide acum să închidem cercul şi să aplicăm toate aceste minunăţii (la care ne-a trimis parabola Domnului
Hristos din Marcu 4) la Biserica peste care Domnul ne-a pus pastori şi prezbiteri!
E limpede că Domnul vede Biserica ca pe un organism, capabil să "creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi tot
pământul" (Geneza 1,28) sau, în cuvintele nou-testamentale: “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate
neamurile...” (Matei 28,19). Şi aceasta încă în mod “automatee”!
În Noul Testament, de repetate ori Biserica este înfăţişată ca un organism. Odată este înfăţişată ca pietre, dar
“vii” (1 Petru 2,5); sau ca Templu, dar care “creşte” la fel ca un organism (Efes. 2,21). Altădată este direct
asemănată cu un “Trup” al lui Hristos (Efeseni 4,12), sau ca “ogor” al lui Dumnezeu (1 Cor. 3,9). Înapoia
fiecărei din aceste tablouri, este intenţia clară a Autorului de a ne prezenta Biserica “vie”, organică şi nu ca o
maşinărie moartă.
Ce ar ajunge Biserica, dacă pastorii şi prezbiterii ar vedea-o nu ca pe o maşină mânată de un manipulator, ci
ca pe un organism viu? Dacă noi am descoperi “roţile” din căruţă, dacă am afla automatismele de creştere
ale Bisericii, n-ar produce aceasta o reformă de concepţie şi, în consecinţă, o reformă în lucrare, urmată de o
explozie de creştere?
Dacă Biserica a fost creată de Dumnezeu ca un “organism”, ca o fiinţă socială, atunci cu siguranţă
Dumnezeu a pus în ea şi automatismele de creştere! Tot ce mai rămâne pentru pastor sau prezbiter este să
înfrângă factorii de rezistenţă (din mediul intern sau extern) şi să dea cale liberă Bisericii să explodeze
"automatee", aşa cum spune textul din Marcu 4,28.

Priveşte desenul de mai jos şi dă-i un titlu, după ceea ce crezi tu că vrea el să ilustreze.

Desen: copilul tras de mamă şi tată

Nu, nu e vorba nici de împărţirea lucrurilor la divorţ, nici de o pedeapsă pe care ar încasa-o Mitică.
Imaginează-ţi că aceşti doi părinţi buni vor să-l facă pe Mitică să… crească, iar tabloul s-ar chema
“Creşterea copilului”? Râzi? Ei, cam asta încercăm multe ori să facem, atunci când aplicăm metode false de
“creştere” pentru biserica noastră, şi nu creşterea “biotică”, naturală.
Să vorbim puţin, în mod comparativ, despre “creşterea” în lumea moartă, anorganică, şi “creşterea” în lumea
vie, organică (vine de la “organism”).
Uite, am un fier şi vreau să-l “cresc”. Ce trebuie să fac? Mai întâi, iau fierul şi-l bag în foc. Exercit asupra lui
o acţiune directă care urmăreşte dilatarea, o creştere imediată. Creşterea fierului este efectul direct al acţiunii
mele. Dacă, după ce am înroşit fierul şi constat că încă nu-i destul de “crescut”, îl pun pe nicovală şi-l bat cu
ciocanul. Şi fierul se alungeşte. Dacă tot nu-i destul, iau un aparat de sudură şi-i mai sudez o bucată la el.
Întotdeauna am acţionat direct asupra creşterii şi am obţinut întotdeauna o creştere imediată.
Noi vrem să crească Biserica. Şi ce facem? Dacă concepem biserica ca pe un “fier” (biserica-maşină), atunci
vom acţiona direct asupra ei, cu scopul unei creşteri imediate. Facem Evanghelizare. Şi dăi, şi vorbim şi
vorbim… şi Biserica creşte. Dar aţi auzit dvs. şi de creşteri “maligne” (canceroase)? Ce-i cancerul, decât o
creştere imediată şi dezordonată, haotică a celulelor, contrară creşterii ordonate. În cazul multor
evanghelizări de acest gen, ştii ce se întâmplă? Când membrii vechi văd că adunarea lor dragă se umple de
străini care nu ştiu să deosebească stânga de dreapta,… brrr! Nu convine! “A mai apărut încă o ceată de
venetici. Ce-i şi cu ăştia? Mi-au ocupat locul? Afară cu ei!!” Şi bieţii noi-veniţi, încrezători şi naivi ca nişte
copii, sunt percepuţi ca o tumoare, ca un factor de dezechilibru. În aceste cazuri, unul câte unul sunt
eliminaţi prin procedee delicate (un cuvânt, o muţenie, o privire de sus…). Te doare sufletul când vezi că
oameni, câştigaţi pentru Hristos, nu pot fi păstraţi în biserică, pentru că această formă de creştere ne-naturală
nu este asimilată de comunitate.
Curând după 1990, a fost o mare evanghelizare într-o comunitate de oraş din Europa de est. Au fost 126 de
botezuri în numai 2 luni jumătate. Şi ce-a urmat? În numai un an de zile, cei care n-au înţeles această
creştere spectaculoasă şi n-au asimilat-o, au făcut ce-au făcut şi… au scăpat de mai mult de jumătate din ei.
Vezi? În orice organism există o aşa numită reacţie de autoapărare, un fenomen de respingere. La un
moment dat, când vechii membri şezători au observat că oaspeţii au ajuns în adunare mai numeroşi decât ei,
şi-au spus: "Opriţi! Păi, mâine nu o să mai avem biserică. Ăştia o să ne invadeze..."
Ce concluzie tragem? Că creşterea, ca acţiune directă şi imediată, merge în lumea anorganică, dar nu pe
Mitică.
Cam cum face Florica şi Ion cu Mitică, cam asta facem noi: Vreau să fac biserica să crească. Şi m-apuc să
trag: şi dă-i cu programe evanghelistice (care sunt foarte bune, dar nu aşa).
Dar ia spune: în lumea vie, în lumea lui Mitică, ce produce creşterea? Acţiuni directe cu urmări imediate (ca
în caricatura cu Mitică)? Niciodată. Iată secretul:
În lumea organică, vie, creşterea cantitativă nu este niciodată rezultatul imediat al unor unor factori direcţi
(ca focul şi ciocanul asupra fierului), ci este întotdeauna rezultatul indirect al factorilor de calitate, care
lucrează în timp. În lumea vie, creşterea vizibilă de deasupra este întotdeauna urmarea indirectă a unor
acţiuni derulate în zona invizibilă, ca în imaginea de mai jos:

PLANŞĂ RĂDĂCINA - TULPINA PLANTEI

Ce să faci ca Mitică să crească? Nu-l trage, că doar îl nenoroceşti. În schimb, ridică-i calitatea vieţii:
hrăneşte-l bine, mângâie-l des, du-l să facă mişcare la soare, etc.… Creşterea cantitativă se datorează unor
factori de calitate. Vreţi să crească Biserica? Nu mai bate iar fierul cu “Evanghelizarea publică”, ca să vină
oamenii pentru încă o “tumoare”! Ci hai să ridicăm nivelul calităţii vieţii în biserică. Şi pe măsură ce eu
urmăresc calitatea, “soare din belşug, hrană de calitate, somn la vreme, mişcare, şi multă afecţiune”, imediat,
ca un efect secundar se declanşează creşterea “automatee”, ca şi cu sămânţa.
Aceasta este o viziune nouă!
Biserica are şi ea automatismele ei de creştere. Ele trebuie să se găsească în domeniul calităţii – e cert! Dacă
(1)vom descoperi toate aceste “automatisme” şi apoi, (2) dacă dăm la o parte rezistenţa ecologică, putem
determina ceva incredibil: Biserica aceasta va ajunge să crească deodată şi debordant în toate direcţiile: şi în
grosime, şi în lungime...
Ce zici, frate? Mai e nevoie să tragem din greu la carul cu roţi pătrate a Evangheliei? Reorientarea
concepţiei noastre (înlocuirea roţilor pătrate cu roţile rotunde pe care chiar carul le poartă cu sine), nu numai
că va da o eficienţă mult mai mare, ci ne va diminua şi efortul nostru.

Un teolog lutheran, Christian Schwartz (Şvarţ), a observat că, în timp ce toate bisericile descresc, doar două
biserici se află în plină expansiune: biserica adventistă şi biserica pentecostală. Uimit, s-a întrebat el: ce
anume face ca unele biserici să crească, în timp ce altele stagnează sau descresc şi mor?… Hotărât să
descopere cauzele creşterii bisericii adventiste, a alcătuit o grupă de cercetători (teologi, sociologi şi
informaticieni), şi timp de 10 ani (din 1986 până în 1996) a studiat intens pe teren secretele creşterii
bisericii. Aceşti cercetători au cheltuit o căruţă de bani, mergând din ţară în ţară şi de pe un continent în altul,
investigând (a) practica de pe teren, (b) Scriptura şi (c) legile lumii organice (vii). Christian Schwartz a mai
pus la punct un program amplu, pentru computer, ca să poată urmări observaţiile sale şi din punct de vedere
statistic. A întocmit apoi un chestionar cu 170 de întrebări, pe care l-a tradus în peste 80 de limbi, ca să-l
poată aplica în toată lumea. A vizitat peste 1000 de comunităţi din toate confesiunile, în 32 de ţări din 5
continente. După 10 ani, a introdus datele în calculator şi, până la urmă, au ieşit la lumină acele
“automatisme” de creştere naturală, sau factorii-cheie de calitate. Ca oricare cercetător adevărat, a făcut apoi
proba ca să verifice corectitudinea principiilor. Şi a constatat, pe toate cazurile “tipice”, că toate bisericile
care cresc puternic (indiferent dacă sunt tradiţionaliste sau liberale) îndeplinesc aceleaşi condiţii; şi invers,
că toate bisericile care stagnează sau care sunt pe moarte (indiferent dacă sunt conservatoare sau moderne),
toate duc lipsă de tocmai acele caracteristici care fac alte biserici să fie vii şi să crească.

Rezultatele cercetărilor de pe teren şi de pe computer descoperă o viziune nouă despre biserică: (1) că
biserica nu-i o maşină, ci un organism; (2) că Dumnezeu a pus în biserică aşa numitul “potenţial biotic”; şi
(3) că în biserică zac, ascunse, (ca grăunţele din pumnul lui faraon) automatisme de creştere. Care? Puterea
1. de a creşte; 2. de a se auto-organiza; 3. De a se reproduce, născând alte biserici.
Dar atât timp cât biserica se va afla în pumnul lui faraon, chiar dacă e vie, ea nu va creşte. Trebuie ca cineva
să întindă mâna, să scoată “sămânţa”, să învingă rezistenţa ecologică şi să dea voie potenţialului să
explodeze. Vei fi tu acesta? Aici este toată chemarea pastorului şi a ajutorului său prezbiter.

Temă:
Înainte de a da pagina pentru capitolul următor, ia-ţi 10 minute şi încearcă să identifici tu însuţi care sunt
cele 8 indicative (sau factori) de calitate care dacă ar fi în comunitatea ta, ar produce o creştere explozivă, ca
în Faptele Apostolilor. Pune-ţi deci întrebarea: “Ce-ar lipsi bisericii tale, ca ea să devină o biserică
crescândă?” Sau: “Dacă în biserică s-ar produce o schimbare privind 1. __________, 2. _________ etc…
(aici gândeşte-te la toate nevoile care la ora actuală stau descoperite), atunci oamenii ar năvăli în biserică,
convertindu-se ca în timpuri…”. Adună pe foaia ta toate domeniile de calitate, după care compară cele scrise
cu cele ce urmează.

Factorii de calitate

După zece ani de studii intense şi după confirmarea concluziilor pe teren, au fost scoase la iveală 8 factori de
calitate, care pot fi luaţi şi ca indicatori de calitate. Acestea privesc 8 domenii sau 8 planuri diferite care
compun viaţa bisericii. În fiecare din aceste planuri, ca în nişte eprubete de control, există o cotă anumită
care indică pragul de nivel al calităţii, punctul de unde începe calitatea adevărată.
Cele 8 domenii sunt:

1. Conducerea
2. Conlucrarea membrilor
3. Spiritualitatea
4. Structurile (organizatorice)
5. Serviciile divine
6. Grupele mici
7. Evanghelizarea
8. Relaţiile dintre membri

Confruntă acum rezultatele cugetării tale la tema data mai înainte şi vei constata că multe din aceste domenii
au fost sesizate şi de tine. Lucrul acesta e bun! Este o nouă dovadă că ceea ce a descoperit studiul intens a 10
ani, efectuat pe tot globul, este întemeiat pe realitatea foarte obişnuită, care este şi în comunitatea ta.

Acum fii atent: stabilirea celor 8 domenii nu au clarificat şi nivelul de calitate pentru fiecare dintre ele. A
zice doar că: “trebuie să fie o conducere bună” sau “serviciile divine trebuie să fie bune” nu clarifică cu
nimic criza conducerii sau a serviciilor divine! Oare nu toată lumea vrea asta şi… totuşi lucrurile nu merg.
În loc de termeni generali ca ‘bun’, ‘organizat’, ‘eficient’, trebuie să descoperim acel “ceva” concret care
indică calitatea adevărată şi care, existând, va face biserica să explodeze în creştere!!

Le vom lua pe rând.

1. Conducerea delegativă
Deja ai descoperit că, dacă substantivul (conducerea) indică domeniul propriu-zis şi nu calitatea, în schimb
adjectivul (delegativă) indică pragul de calitate, acesta constituind de fapt indicativul de calitate (sau factorul
de calitate).
Va să zică, primul domeniu al calităţii se referă la conducător. Te-ai întrebat de ce? Fiindcă – fie că vrei sau
nu, totul începe şi se încheie cu conducătorul. Cercetează istoria biblică şi vei descoperi că ea nu este altceva
decât “istoria conducătorilor”. Un conducător bun orientează tot poporul spre un destin bun. Iar un
conducător rău trage tot poporul în apostazie. De conducători se leagă în primul rând destinul bisericii. De
ce?
 Mai întâi, pentru că el e (a) “capul” (viziunea, direcţiile) pentru comunitate; apoi el e (b) modelul, în
funcţie de care membrii se orientează; şi el e (c) iniţiatorul şi puterea animantoare pentru familia
comunităţii.
Pentru comunitate, conducătorii sunt în primul rând pastorul şi prezbiterii comunităţii, însoţiţi şi de
conducătorii departamentelor cu care compun împreună comitetul. În discuţia despre calitate şi cantitate,
aceştia sunt vizaţi în primul rând. Cu alte cuvinte: Vrei să ai o comunitate care să crească exploziv,
cuceritor? Atunci, cercetează mai întâi conducătorii. Ei sunt primii responsabili de calitatea comunităţii.
Cărţile de specialitate au scris mult despre “conducători”. S-au făcut şi anumite portrete “robot”. De
exemplu, s-a stabilit că există 4 stiluri de conducere, în funcţie de cei patru poli pe care conducerea le
implică:

Relaţie

Autoritate Colaborare

Scop

Relaţia – desemnează aspectul legăturii sufleteşti dintre conducător şi cei conduşi.

Scopul – desemnează ţinta pe spre care conducătorul îndreaptă pe cei conduşi.
Autoritatea – desemnează puterea morală şi socială în virtutea căreia unul dintre oameni îşi exercită “rolul”
de conducător
Colaborarea – desemnează gradul de implicare a altora în procesul de conducere.
Ca şi în cazul tipurilor temperamentale, unii conducători sunt înclinaţi mai mult spre un pol, iar alţii spre
altul. De exemplu, (1) unii conducători sunt stăpâniţi de grija pentru “relaţie”. Pentru ei, a nu strica relaţia
este mai important decât scopul, şi sunt gata să sacrifice chiar şi adevărul. Aceştia tind să fie populişti, să
placă tuturor… (2) Alţii, dimpotrivă sunt orientaţi spre scopul pe care-l iubesc mai mult decât orice. Aceştia
sunt gata să sacrifice relaţia şi sufletele de dragul scopului. (3) O altă categorie constituie cei dependenţi de
colaborare. Nici n-ai zice că-s conducători. Ei se simt siguri numai atunci când punctul lor de vedere mai
este susţinut şi de alţii. Singuri, ei s-ar teme să ia o decizie. (4) Iar o a patra categorie, se află chiar la
antipod: nu le pasă de ce spun ceilalţi. Oare nu sunt ei conducătorii? Aceştia lucrează autoritar şi sunt de
temut. Oricând se pot transforma în dictatori.
În care categorie te încadrezi tu? Inevitabil, fiecare din noi “tragem” spre unul din aceste “şanţuri”. Desigur,
ideal este să tindem spre centru, să le îmbinăm fericit pe toate.
Când cercetătorii au investigat ce fel de conducători au comunităţile care cresc şi se dezvoltă, se aşteptau să
identifice unul sau două tipuri de conducători. Spre mirarea lor, au constatat că în comunităţile vii există cam
toate tipurile, exact în aceeaşi proporţie ca în comunităţile muribunde.
Atunci au hotărât să abandoneze schemele de gândire obişnuite şi să se lase învăţaţi de experienţa de pe
teren. Şi ce-au descoperit? Un lucru mare, că toţi conducătorii comunităţilor crescânde se aseamănă puternic
într-o trăsătură anumită, trăsătură care lipseşte aproape total la conducătorii comunităţilor muribunde:
- toţi sunt mari “delegatori”!

Suntem la punctul când trebuie să clarificăm ce înseamnă termenul “a delega”.

Uite, de exemplu, un şef: “Gheorghe!” “Da, şefu’, ordonaţi!” “Du-te şi adu-mi dosarele…” “Da, şefu’, am
venit!”. Ce a avut loc în scena de mai sus? O delegare.
Nu! Să nu vă înşelaţi! Aici a fost o “poruncă” urmată de o simplă “execuţie”. Dar nici urmă de delegare.
Căci a delega nu înseamnă doar să distribui sarcini ca unor robi, ci să şi împarţi şi autoritatea conducerii cu
ei. Ai prins ideea?
Acum, un alt tablou: Şeful scoate cheile Mercedesului din buzunar şi cheamă pe femeia de serviciu: “Frosa,
te rog, du-te şi adu-mi maşina din parcare până la poarta instituţiei”. “Cu plăcere…” – zice Frosa şi ia cheile
acelea babane, de Mercedes. Asta ce-a fost?
Desigur, asta a fost “delegare”. Pentru că, odată cu sarcina, şeful i-a delegat şi puterea. Cheile acelea
reprezentau puterea de a lua decizii importante (şofereşti) până când maşina să ajungă la uşa instituţiei. Şi
“Buummmm!” Dar ce s-a-ntâmplat? Păi… Frosa a intrat cu Mercedesul în primul plop… N-are permis de
conducere şi, în consecinţă, n-a ştiut să mâne maşina. Spune-mi acum din nou: a fost aceasta “delegare”?
Desigur că nu, ci doar pe jumătate. Căci înainte de a delega, trebuie mai întâi să formezi “ucenici” cărora
apoi să le poţi delega.
Să recapitulăm: A delega înseamnă să împuterniceşti pe cineva cu autoritate de conducător în respectiva
activitate sau sector, şi să-l faci responsabil de proiect! Dar pentru aceasta, ai nevoie mai întâi să lansezi un
program de ucenicie: să-ţi formezi colaboratori şi asistenţi, să-i instruieşti şi să-i pui la treabă, timp în
care-i motivezi, îi însoţeşti şi îi susţii prin prezenţă şi sfat, până se maturizează şi devin la rândul lor
conducători de nădejde!
Lanţul uceniciei are un sfârşit fericit : conducător ucenicie delegare multiplicare !
Vedeţi, din cele spuse în paragraful anterior, cum ajunge comunitatea să crească “de la sine”? În loc de un
conducător – iată, acum sunt douăzeci iar comunitatea şi-a înzecit eficienţa!
Studiul a mai pus în valoare o observaţie semnificativă, anume că, în comparaţie cu pastorii comunităţilor
muribunde, pastorii din comunităţile crescânde nu au grade şi titluri teologice înalte; nici nu sunt super-
staruri (persoane strălucite). În schimb, aceşti oameni de rând sunt credincioşi şi harnici. Şi - în comparaţie
cu pastorii comunităţilor muribunde - aceştia sunt foarte dispuşi să comunice despre activitatea lor altora, şi
să primească ajutor şi sfat de la alţi colegi sau de la superiori.
În timp ce oamenii gândesc că conducătorii trebuie să fie nişte titani, nişte “guru”, lecţia de pe teren ne
aduce în prim plan conducătorul care se înconjoară de ucenici, care-i formează şi îi învaţă cum să devină
conducător, şi cărora apoi le delegă chiar toată sarcina. Acest lucru formidabil face ca biserica să crească –
întâi calitativ, şi doar în consecinţă – cantitativ (căci acum lucrează activ 20 în loc de 1).
Acum, după ce avem tabloul în mare, putem să luăm termenii mai în detaliu. Să explicăm, mai tehnic, ce
înseamnă “a delega”. Ilustraţia cu Frosa e desigur, simplistă. Orice delegare de sarcină şi de autoritate se
poate realiza doar când (1) stabileşti foarte bine obiectivul: ce trebuie să realizeze, în mod concret. Apoi (2)
cum să realizeze. Asta nu înseamnă să-i dai “mură-n gură”, ci să-l înveţi în prealabil cum se realizează astfel
de ţinte. Urmează (3) cu ce să realizeze tot procesul până la ţintă, indicându-i resursele pe care le are la
dispoziţie. Şi (4) cui trebuie să se raporteze. Orice delegat, care a primit putere de împrumut, trebuie să se
raporteze tot timpul celui ce deleagă. Chiar Fiul Se raporta tot timpul Tatălui, Care L-a trimis.
Când aceste 4 condiţii sunt îndeplinite, are loc o ridicare a nivelului de conducere, acolo se înmulţesc
ucenicii, se găseşte de lucru, se realizează obiective după obiective, se formează conducători noi şi biserica,
ca un furnicar, cotropeşte pământul!
Să ne întoarcem la biserica ta. Cum stăm cu “conducătorii”? Ce fel de conducător eşti tu? Conducem de unii
singur, ca vodă? Sau ne multiplicăm în alţii, bucurându-ne ca Moise, ca cât mai mulţi din israeliţii fireşti să
devină prooroci? Ai făcut planuri concrete să faci ucenici, pe care apoi să-i poţi delega în realizarea
sarcinilor date de Mântuitorul: “Duceţi-vă în toată lumea şi faceţi ucenici!”??
Ţine minte: DE TINE, conducătorule, depinde ridicarea calitativă a bisericii tale şi creşterea ei!
(Pentru detalii privind conducerea delegativă, studiază cursul cu acelaşi nume).
Indicativul 2: Conlucrare bazată pe darurile spirituale

Conlucrarea membrilor - este domeniul. Dar în acest domeniu, există un prag de calitate care este exprimat
prin cuvintele “bazată pe darurile spirituale”.
În mod tradiţional, în biserica noastră nu se vorbeşte despre “daruri spirituale” cu excepţia “darului
profeţiei”. Acesta fiind un dar supranatural, dat de Dumnezeu cui vrea el şi doar în funcţie de nevoile
speciale ale bisericii la un moment dat, nimeni nu s-ar fi gândit să-şi pună vreodată problema dacă are sau nu
vreun “dar spiritual”. “Adică, cum? Să mă declar prooroc? Ferească Sfântul!”
Dar în părţile lumii, unde pastori şi membri bisericii au descoperit că Domnul a dat mult mai multe “daruri
spirituale” decât doar Darul Proorociei - daruri naturale care sunt sfinţite şi înmulţite de Duhul Sfânt atunci
când sunt puse la lucru pentru biserică şi lume - acolo biserica adventistă se dezvoltă fantastic. Numai în
Filipine, în câteva luni, vor fi 1 milion de adventişti!
Ca să înţelegem bine acest capitol, trebuie să ne întoarcem la “sămânţa” din parabolă. Urmăreşte acest
desen:

PLANŞĂ - COTILEDOANE ŞI GERMENELE.

Cum vezi, dacă facem o secţiune (o tăietură) în grăunte, constatăm că pe dinafară, el are o coajă groasă, tare
şi compactă. Dedesubt, sunt două pungi mari aproape cât bobul. Ele se numesc “cotiledoane” (sunt grăunţe
care au un singur “săculeţ”, adică un singur cotiledon). Iar sus, în vârf, se află germenele care are viaţa. Ei
bine, ce trebuie să se întâmple ca viaţa să izbucnească din bob?
Zici, poate: să se sfarme coaja. Dar este atât de tare că uneori nici cu dinţii n-o spargi. Şi atunci? Poate zici:
să se nimicească coaja… Dar cum? Ce anume face ca coaja să permită germenelui să ţîşnească spre lumină?
Aici e miracolul. Apa ploii, când ajunge să pătrundă – prin coajă – până la cotiledoane, se întâmplă ceva
fantastic. Vezi: cotiledoanele sunt magaziile energetice, depozitele de energie ale bobului. Ele sunt însetate
după apă. În momentul când dau de apă, se produc nişte reacţii intense, care produc presiune internă. Ştii
cam câtă? Un pneu de Dacia are 2 atmosfere. Un tub de oxigen are aproape 150 de atmosfere. Câte
atmosfere crezi tu că se produc în bobul de grâu? Una, două? Este incredibil, dar acolo, sub efectul apei, se
produc până la zece mii de atmosfere! E ca o explozie de dinamită! Şi, odată ce descătuşarea aceasta de
energie a distrus orice obstacol, cotiledoanele alimentează cu energie rădăcina şi colţul germeneliu, până
când acestea sunt destul de viguroase ca să se întreţină singure noua plantă
Dar Domnul Hristos ne-a dat pilda grăuntelui nu ca să facem botanică, ci să învăţăm despre creşterea
bisericii! Spune-mi, ce reprezintă apa sau ploaia, în simbolistica Scripturii. Duhul Sfânt! Dar ce înseamnă
cotiledoanele? Aminteşte-ţi ce sunt ele în bob. Ele sunt depozitele de energie “atomică”. Ei bine, dacă
“sămânţa” este biserica, cum am văzut, atunci care sunt rezervele ei energetice, care în contact cu Duhul
Sfânt produc explozie de creştere? Aminteşte-ţi de zilele din Faptele Apostolilor.
Da! Cotiledoanele sunt membrii bisericii! Ei sunt rezerva de putere, care stă nefolosită în pumnul lui faraon!
Domnul a înzestrat pe toţi membrii cu daruri spirituale diferite, ca să slujească creşterii bisericii. Ia citeşte
atent 1 Corinteni capitolul 12 ! Crezi că acest capitol mai este valabil şi azi? Sau suntem o altă biserică, cu
un alt Dumnezeu?
Dacă nu, atunci te întreb: câţi din membrii bisericii sunt conştienţi de darurile lor spirituale? Şi câţi din cei
cu daruri spirituale recunoscute de toţi, sunt puşi să slujească conform cu aceste daruri? Statistica spune că,
în medie, aproximativ numai 10 % din totalul membrilor. Consideri că asta e bine?
Biserica este ca o armată. În care armată din lume s-a mai pomenit ca 90% din efectiv habar să n-aibă de ce-i
aia puşcă, instrucţie, datorie? Habar să n-aibă că există un inamic, un ordin de luptă şi ţintă pentru care
luptă?
Uite: biserica… O “armată” inexistentă, adunată în cazărmi fără să ştie de ce. Nu este oare aceasta sfidător?
Ba uneori se mai întâmplă că, dacă cineva are un dar şi doreşte să-l pună la lucru, să fie obstrucţionat: “Ia te
uită?! Stai în banca ta, ca toţi ceilalţi!”
Dar ce sunt Darurilor spirituale ? Ele sunt capacităţi înnăscute sau capacităţi dobândite, pentru a face ceva
pentru zidirea bisericii. Apoi, ele sunt daruri naturale sau daruri supranaturale. Multe sunt menţionate în
Biblie, dar altele nu. Aşa că sunt daruri străvechi şi daruri noi.
Nu trebuie să confundăm “darurile” Duhului cu “roada” Duhului sfânt. În timp ce “roada” reprezintă
lucrarea Duhului în şi pentru mine, “darurile” sunt lucrarea Duhului Sfânt prin mine şi pentru alţii. Toate
abilităţile noastre de slujire ţin de darurile spirituale.
Iată pe cele mai însemnate din ele: darul apostolatului, darul evanghelizării, darul păstoririi, darul
învăţătorului, darul conducerii, darul vorbirii, darul organizării, darul slujirii, darul rugăciunii de mijlocire,
darul cântării, darul milosteniei, darul ospitalităţii, darul ajutării, darul înţelepciunii, darul discernământului,
darul cunoaşterii, darul consilierii, darul îmbărbătării, darul proorociei, darul limbilor străine, darul misiunii
externe, darul celibatului, darul abnegaţiei, darul pedagogiei, darul meşteşugurilor… şi lista poate continua.
Indiferent de originea lor (că provin din moştenirea mea genetică sau din dotarea mea specială, prin Duhul
Sfânt), odată ce ele sunt predate în mâna lui Dumnezeu, ele sunt înnobilate şi rafinate, împuternicite şi
sfinţite de Duhul Sfânt.
Există vreun membru care, intrând în biserică prin convertire, să n-aibă nici un dar spiritual? Categoric, NU!
Fiecare om mântuit este chemat la slujire, ca mădularele din trup. Fiecare are responsabilităţi pentru că are
daruri spirituale. Dar acum vine partea cercetătoare: oare au fost şi instruiţi? Darurile nu se dezvoltă de la
sine. Cotiledoanele există acolo dar le trebuie apă ca să se dezvolte. Şi-apoi, li s-a dat de lucru? Ce face
conducerea bisericii tale ca “cotiledoanele” să se umfle de “ploaia” Duhului Sfânt şi să explodeze în slujire
şi misiune?
Rolul esenţial al conducătorului nu este de a întreţine comunitatea, sau de a trona... ci de a-i ajuta pe
membrii comunităţii să-şi identifice darul spiritual cu care i-a înzestrat Dumnezeu pentru zidirea bisericii
Sale; şi, în consecinţă, să le găsească locul slujirii potrivit cu darul lor.
Recapitulativ, iată datoria conducătorului:
1. Ajută pe membri să-şi descopere darurile spirituale;
2. Îi instruieşte pe categorii de daruri şi activităţi; şi
3. Le oferă sectoare de slujire, unde să-şi pună la lucru talentul.
Oare, atunci când au loc alegerile pentru slujbele în comunitate, conducătorul ţine cont de darurile spirituale
ale membrilor? Oare pentru rolul de diriginte la Şcoala de Sabat, se întreabă comitetul de numiri: “Ce dar
trebuie să aibă dirigintele?” şi abia după aceea se gândesc la nume? Sau se bazează pe aparenţe, pe grad de
civilizaţie, pe simpatii, pe orice alte criterii, dar nu pe Darurile Spirituale potrivite? (Fiindcă veni vorba,
numai cine are darul de a învăţa şi forma ucenici-instructori, cât şi darul organizării, poate să fie eficient ca
diriginte la Şcoala de Sabat).
Cercetările lui Christian Schwartz au scos la iveală faptul că acest indicativ de calitate are cel mai mare
impact asupra vieţii de comunitate, cât şi asupra vieţii personale a membrilor! Comunităţile crescânde se
caracterizează printr-o intensă folosire a darurilor spirituale: din totalul de membri, 68% îşi cunosc şi
folosesc darurile, în comparaţie cu numai 9% din bisericile muribunde! Comparaţia este zdrobitoare... Şi o
a doua observaţie a cercetărilor: că, în Europa, darurile spirituale au cea mai slabă trecere faţă de celealte 7
indicativele de calitate. În Europa, 80% din creştinii activi (fără a-i socoti pe creştinii pasivi) nu ştiu nimic
de darurile lor spirituale !
Ah, Biserica va creşte automat dacă vei descoperi imensele cotiledoanele şi le vei da apă. Va fi explozie!
(Pentru documentare, citeşte ‘Caietul de Daruri Spirituale’ dat pentru uzul Grupelor mici, în 1998).

Indicativul 3 Spiritualitate pasionată (ardentă)

Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul de veac XX, tot mai multă incertitudine se adună în dreptul
conceptului de spiritualitate, incertitudine ce nu a existat a în lunga istorie a creştinismului. Opinia teologică
modernă tinde să marginalizeze sau chiar să elimine acest concept: “Ce-i aia ‘să fii spiritual’ ? Să faci o faţă
lungă? Să păşeşti uşor şi să afişezi acelaşi zâmbet plat, şi pentru buni şi pentru răi?...” Sau: “Aş!
Spiritualitatea este o chestiune relativă... Noi, care percepem doar aparenţele, nici n-ar trebui s-o pomenim,
căci n-avem acces la ea...”
Cum s-ar defini conceptul de “spiritual”, în lumina Scripturii şi a Spiritului Profetic?
Spiritualitatea = este o stare de spirit şi devine o stare de fapt, atunci când omul intră într-o relaţie
personală cu “Dumnezeu” care “este Spirit” (Ioan 4,24). Om spiritual (duhovnicesc) e acela care este
călăuzit de Duhul (Rom. 8,9).Când se instaurează în sufletul şi mintea omului, spiritualitatea ajunge să se
manifeste în atitudinile şi acţiunile lui. În consecinţă, spiritualul se defineşte prin natura preocupărilor, a
conversaţiei, a acţiunilor..., practic prin natura fiecărei alegeri, cât de mici, pe care o face omul în viaţa de zi
cu zi. Iar faptele – rodul alegerii – vorbesc de la sine.
E. G. White spune că ceea ce defineşte caracterul nu sunt neapărat anumite fapte bune făcute în anumite
ocazii, ci tendinţa continuă, pe termen lung, pe care o cultivi în viaţă. Vrei să ştii dacă eşti spiritual? Atunci
întreabă-te: spre ce tinzi? cu ce îţi ocupi timpul? Pentru ce-ţi învesteşti cu plăcere energia?
Din nefericire, vrăjmaşul a semănat şi aici neghina. Cu timpul, în biserica muribundă, s-a dezvoltat un fals
“model” de spiritualitate, cu mare trecere. Reprezentările ei au ajuns să umple pereţii lăcaşurilor şi cei mai
evlavioşi dintre creştini caută s-o copieze. Iată cum arată această spiritualitate contrafăcută: e pierdută în
alte sfere; e imobilă, lipsită de dăruire, de elan, de entuziasm. În schimb, e severă,e gravă, închisă,
absentă ... Caracteristicile acestea decurg din felul în care este înţeleasă credinţa: un şir de obligaţii şi datorii
de a face unele lucruri şi de a nu face altele, şi câte şi mai câte... de dragul mântuirii. Căci... ‘ce n-ar da un
om pentru sufletul său?’ (Matei 16,27).
În timp ce creştinismul actual a pierdut busola în deşertul falsei spiritualităţi, cercetările grupei de teologi ai
lui Schwartz au indicat faptul că oamenii din lume, oamenii nespirituali, recunosc foarte bine spiritualitatea
adevărată. Şi că, oriunde aceasta apare, păcătoşii se convertesc şi intră în biserică.
Mai reţii cum este intitulat indicativul acesta de calitate? Spiritualitate …de care?
Spiritualitatea autentică nu poate fi decât arzătoare, pasionată, la fel cum dragostea nu poate fi decât
intensă, pe deplin posedantă şi absorbantă. Atributul ‘pasionat’ este caracteristica ce derivă automat din
bucuria şi plăcerea întâlnirii cu Isus, cu un Mântuitor personal. Tocmai în acest punct, al trăirii ardente, se
deosebeşte spiritualitatea autentică de cea opusă, de fabricaţie terestră.
Exact aceasta demonstrează studiul: că doar în comunităţile unde se manifestă o spiritualitate fierbinte are
loc creşterea cantitativă. Rezultatele cercetărilor au mai arătat că în comunităţile cu tendinţe legaliste (care
se concentrează mai degrabă asupra standardelor - decât pe calitatea relaţiei cu Dumnezeu; pe efecte - decât
pe cauză), nivelul ardorii se cotează sub linia mediocrităţii. Spiritualitate
Iar consecinţele urmează:
ardoare- comunităţile cu
comunitate
legalistă
tendinţe legaliste (şi nu: conservatoare !) descresc şi se auto-năruie. De ce? scazuta în descreştere !
Pentru că singurul semn al autenticului – pe care lumea îl caută cu sete – este tocmai caracterul viu, ardent,
pasionat, plin de entuziasm, specific unei relaţii autentice cu Isus şi a iubirii dintâi. Ca exemplificare, la
întrebarea: “Eşti entuziasmat de comunitatea ta?”, membrii comunităţilor crescânde răspund cu 76% faţă
de doar 33% a comunităţilor muribunde.
În paranteză, te-ai întrebat însă de ce unii au putut răspunde cu “Da!” la întrebarea de mai sus? Pentru că au
o comunitate în care nu e neghină, în care toţi sunt convertiţi? Cu siguranţă că NU. Ci pentru că ei au ochiul
bun. Omul spiritual, fericit împreună cu Isus, chiar dacă sunt multe aspecte negative, vede partea bună a
lucrurilor. Şi ce determină atitudinea pozitivă? Stările de bine? Nu. Ci inima. Dacă sunt spiritual, atunci când
văd rele, voi avea milă faţă de cei care fac răul şi nu voi scoate în evidenţă răul altuia.
Este adevărat, caracterul ardent nu este un indiciu pentru ortodoxie, nu-i un test al adevărului teologic. De
obicei, şi ereziile se propagă cu elan şi ardoare. Dar nici ortodoxia credinţei nu ţine locul dragostei, a ardorii,
şi nici nu salvează pe membrii bisericii de moarte veşnică!

Indicativul 4 Structuri adaptate ţintelor

Să pornim de la definirea termenilor. Mai întâi, ce este o structura?

Uite, la grădiniţă sunt 20 de copii. Când educatoarea îşi dă seama că nu-şi mai vede capul de haosul pe care
micuţii îl produc, atunci face repede “o structură”: “Copii, daţi mânuţele unii cu alţii, într-un cerc mare”. Şi
deodată se face ordine şi educatoarea poate lucra ordonat cu ei. Deci: ce-i structura?
Structura este principiul, sau elementul de bază, prin care se realizează organizarea. Opusul structurii este
dezordinea, haosul. Structura este principiul prin care părţile se conectează într-un întreg funcţional; şi este
cadrul unic atât pentru dezvoltarea părţilor, cât şi a întregului.
La maşini sau la roboţi, toate structurile sunt fixate dinainte, conform “schemei” tehnice. Ele există mai
dinainte de a apare întregul. Structurile sunt date. Şi în organismul viu, în codul genetic este pre-înscrisă o
structură exactă. În schimb, organismul viu are o anumită capacitate ca, în funcţie de situaţii neprevăzute, să-
şi specializeze structurile. Programul organizării unei fiinţe vii nu este rigid şi limitat, ci este auto-reglant.
Îţi mai aminteşti exemplul cu copilul căruia i s-a scos jumătate din creier (lobectomie)? Deşi în codul genetic
se specifică care petic de scoarţă a creierului răspunde de cutare funcţie, totuşi, dacă intervine lobectomia, se
re-distribuie funcţiile altor sectoare care n-aveau prevăzute aceste noi funcţii! Este nemaipomenit.
Organismul viu are capacitatea să acţioneze ca şi când ar avea judecată şi ar lua hotărâri inteligente…
Acum, ce înseamnă "adaptate ţintelor"?
Să reiau pilda cu grădiniţa. Educatoarea doreşte să-i ducă pe copii la muzeu. Dar cum să duci o haită
dezordonată de 20 de copii făcuţi să n-asculte? Ah, da! Are nevoie de o structură: “Copii, daţi-vă mâna unii
cu alţii, într-un cerc mare”. Şi structura s-a făcut. Dar – te întreb – este ea funcţională să mergi pe stradă la
muzeu, în acest cerc, în care unii merg de-a-ndoaselea? Sigur că trebuie o altă structură, care să corespundă
ţintei: “Copii, daţi-vă mâna doi câte doi, în şir!”. Ce s-a obţinut? O structură care este adaptată ţintei! Adică
o structură funcţională. Aceasta şi înseamnă “funcţional” = care să corespundă ţintei.
Să zicem că ai pus la cale un robot care hrăneşte, cu un braţ artificial, un copilaş. Ia din farfurie mâncare cu
linguriţa şi i-o bagă în obraz. O dată, de două ori, …la nesfârşit. E funcţional acest serviciu? Nu. Deci: ce
înseamnă funcţional? Ceea ce conduce la realizarea ţintei, a scopului.
Funcţionalitatea autoreglantă este aceea care permanent, după fiecare acţiune, îşi evaluează corectitudinea şi
se autoreglează. Aceasta este calitatea organismelor vii. Întrucât viaţa aduce situaţii permanent noi,
Dumnezeu a pus în natura vie, în “bios”, capacitatea de a se auto-perfecţiona (evident, doar în cadrul speciei
sale şi nu cum zice Darwin) şi de a-şi organiza noi structuri – după necesitate.
Ce anume determină, deci, o structură? Nevoia şi numai ea.
Să urmărim acum Biserica. Ea este “o fiinţă socială vie”. Cum au apărut structurile organizatorice în
Biserică: deodată, prestabilit? Sau treptat, pe măsură ce a apărut nevoia?
Uite: Biserica primară. La început au fost doar apostolii şi masa. Care este prima structură prezentă în
Biserică? Autoritatea apostolică. Dar unde-i diaconia? Nu exista încă pentru că încă nu exista nevoia după
ea. Dar în Fapte 6 apare o criză: apostolii nu mai pridideau să slujească pe la mese, în timp ce trebuia să şi
predice şi să evanghelizeze. Au apărut nemulţumiri… Şi Duhul lui Dumnezeu a inspirat pe apostoli: rânduiţi
diaconi (diaconos = slujitor). Şi aşa au făcut.
În Biserica apostolică, ce responsabilităţi aveau diaconii? Uite: ca diacon, Filip a şi botezat pe famen, sau
dădea Sfânta Cină în Samaria!
Dar a noi La noi în Biserică, de ce diaconii NU pot da Sfânta Cină şi nici să boteze? E clar! La data aceea,
structurile erau încă primare. Dar pe măsură ce Biserica a crescut şi s-a diversificat, în aceeaşi măsură
structurile s-au specializat şi definit. Uite: în Fapte 15,4 apare încă o structură “prezbiterii”, despre care până
aici nu se aminteşte nimic. Întrucât Biserica s-a înmulţit, apostolii deleagă prezbiterilor o parte de
responsabilităţi. Funcţiile de botezare şi de servire a Cinei le-au preluat prezbiterii.
Şi cu cât înaintăm în organizarea Bisericii, pe măsură ce trupul creşte, în acelaşi timp se stabilesc structuri
noi.
Când noi vorbim despre structuri în biserica noastră, la ce ne referim de obicei? La comitetul de conducere?
Nu, pentru că acest comitet (pastor, prezbiteri şi conducători) sunt deja vizaţi în indicativul nr. 1 “Conducere
delegativă”. Ci ne referim în special departamentele, compartimentele şi sectoarele de slujire ale bisericii. În
comitet nu intră decât până la 11-13 membri. În schimb, structurile pot absorbi nelimitat membri, în directă
relaţie cu nevoile (iar nevoi sunt – fără limită!).
În Manualul Comunităţii există foarte multe structuri. Câte din acestea sunt aplicate la noi? O serie întreagă
de structuri nu sunt folosite de noi. De ce? Pe de o parte, pentru că “aşa am pomenit noi, fără acele structuri”
(nefasta tradiţie!). Dar pe de altă parte, şi pentru faptul că Manualul, când a descris structurile, le-a stabilit
pentru o “comunitate tip”, comunitatea-medie sau comunitatea-standard al tuturor bisericilor adventiste din
lume. Dar să ştiţi că “comunitatea tip nu există”? Că fiecare comunitate reală diferă într-un fel sau altul de
“comunitatea standard”, datorită unui evantai de nevoi care diferă de la loc la loc. De aceea, când aplici
structurile din Manual trebuie să te gândeşti să fie funcţionale. Altfel, facem structuri doar ca să fie, iar ele
ajung un fel de balast. Aminteşte-ţi că în organismul viu, nu există nici o structură prestabilită.
Ce anume determină o structură? Nevoia. Cum a fost şi cu apariţia diaconilor. Nevoia determină
apariţia structurilor. Când a fost nevoia a apărut şi structura. Dacă o structură nu este determinată de nevoie,
ce fel de structură este aceea? Inurilă. Şi ce face organismul cu structurile inutile? Le elimină.
Atenţie: aici nu se aduce nici cea mai slabă îndoială cu privire la structurile bisericii noastre. NU! Biserica
noastră a avut pe tot parcursul dezvoltării ei supravegherea specială a lui Dumnezeu! Toate structurile ei au
fost confirmate de cer. Aici însă se vorbeşte de o structură locală care, datorită ne-adaptării ei la nevoile
existente, a încetat de a mai sluji organismul “biserică” şi …trebuie reorientată după nevoie, ca să fie iarăşi
funcţională. Gândiţi-vă la câte structuri foarte necesare nu mai răspund nevoilor concrete ale comunităţii. E
ca un tun bun, esenţial în această bătălie, dar care bate aiurea, departe de ţinta pentru care este atât de
necesar. Ce să facem? Să aruncăm tunul? Nicidecum, ci să-l orientăm după ţinte, să-l facem din nou
“funcţional”.

Coarnele unui cerb cresc mari cu greu în 7 ani. Şi când în sfârşit sunt mari, ele cad. De ce? Nu mai
corespund scopului. Mormolocul are coada voinică, bună. Abia s-a învăţat mai bine cu ea că îi şi cade. De
ce? Pentru că i-au crescut între timp membrele şi coada nu-i mai poate sluji scopului.
Dacă în corp apare o structură tumorală, corpul o elimină. Haideţi să vedem dacă corul din
comunitate reprezintă o structură legitimă şi funcţională. Care este scopul corului? Pentru atmosfera
serviciului divin. De obicei corul este folosit pentru laude la adresa lui Dumnezeu. Aici este o nelegiuire. Nu
cumva corul a furat dreptul credincioşilor de a-L lăuda pe Dumnezeu prin cântare? Corul este o invenţie
catolică. Luther a redat poporului cântecul. Şi de atunci corul este poporul. Iar noi ne-am recatolicit, am furat
comunităţii cântecul. Corul trebuie să-L laude pe Domnul? Nu, ci comunitatea împreună cu corul.
Corul mai poate fi şi structură pentru adolescenţi. Cine formează astăzi corul? Oameni în vârstă.
Tinerii nu sunt cunoscuţi, sunt încă prea mici, dar ei pot să cânte. Nu rafinamente, dar obiectivul principal al
corului este să ofere un loc în care să se dăruiască pentru Hristos. Este aceasta corul de azi? Nu este cumva o
structură neadaptată ţintei?
A treia funcţie a corului este să conducă biserica pentru învăţarea unor cântece noi. Dar nu să le ţină
corul pentru el, ci să înveţe şi biserica. Pentru că atâta vreme cât va cânta o grupă de oameni specialişti va fi
catolicism.
O altă funcţie a corului este evanghelizarea. Atenţie! Nu producem muzică de dragul artei, ci pentru
slava lui Dumnezeu şi înălţarea inimilor noastre. S-ar putea ca funcţiile să se fi înlocuit cu unele
nefuncţionale, în care omul face performanţe dar nu mai slujeşte adunarea. A cincea funcţie a corului este
creşterea spirituală pentru grupa de tineret. Ce viaţă spirituală oferă tinerilor corul? Cine sunt cei mai
nedisciplinaţi în comunitate? Corul poate deveni un anticrist, cum poate deveni orice structură bună care şi-a
pierdut funcţia. Corul poate deveni însă şi înaintaşul bisericii. Corul în sine nu e rău. El poate fi rău sau bun.
Rutină - rugină - ruină. Cei trei R. Aceasta este calea involuţiei spirituale. Cum a apărut rutina, trebuie
schimbat ceva la cor. Pentru că altfel vor deveni ruină. Şi conducătorii comunităţii răspund de viaţa lor
spirituală.
Ce înseamnă autoreglare? Înseamnă că, atunci când e nevoie, se dau semnale de alarmă. Copilul
plânge; el se autoreglează. Când plânge, intervin sisteme, prin biosul natural, care aparţin tot inconştientului,
adică tot sferei în care nu intervine nici un om. Când copilul plânge, copilul este autoreglat inconştient.
Răspunsul este mama care-ţi dă mâncare. Copilul nu se poate autoregla când îi e foame; este biosul social, în
care e inteligenţă, voinţă. În cazul acesta, cineva cu responsabilitate de conducător, preia funcţia de lider al
structurii. De ce a fost "pus peste" comunitate? Pentru zidirea ei. Aceste lucruri apar mereu în biosul
inteligent, adică social. Sunt structuri sfinte, şi bune, dar nu se reglează singure. De ce a pus Dumnezeu
păstori, învăţători responsabili? Nimeni nu poate ignora rolul voluntar, conştient, responsabil, al celor care
sunt puşi peste biserică. Dar aceasta nu neagă autoreglarea.
Automatismul acesta nu este mistic, nici magic (la spiritual e mistic, la tehnocrat e magic).
Automatismele acestea, scoase din lumea biotică şi aşezate în dreptul comunităţii conduc spre factori
conştienţi şi arată spre biserică ca un tot, în care există roluri conştiente fiecăruia, în funcţie de
responsabilitatea pe care o are. Noi spunem că darurile spirituale sunt un factor automat, dar nu e adevărat;
eu ca pastor trebuie să-l conştientizez pe om că are daruri spirituale, să-i creez un anturaj şi să+l pornesc. El
aşa se reglează automat cu omul, cu implicarea conştientă. Eu n-am spus că pastorul trebuie să taie şi să
spânzure, căci acela e autoritarist; eu spun doar că pastorul este responsabil să vadă nevoia şi structura sfântă
care există, şi cum s-o îndrume. Niciodată el nu-L înlocuieşte pe Dumnezeu, sau nevoile care se resimt, care
sunt automate (comunitatea pe moarte e un strigăt de alarmă pentru el). Pastorul este pus, împreună cu cei
responsabili, să conducă la un program de reorientare a acestor structuri, după nevoile date. Nu el le
stabileşte, căci sunt stabilite. Dar el e factorul conştient care antrenează cotiledoanele. Conştienţa nu lipseşte
din biserică, aşa cum lipseşte din plantă; nu deveniţi mistici, nici magici. rolul omului nu e de a-L înlocui pe
Dumnezeu, ci de a vedea care sunt pârghiile, pe care Dumnezeu le-a pus, şi pe care să le folosească în scopul
alinierii; în timp ce natura îşi aliniază singură anumite chestiuni, în biosul social, alinierile se fac conştient.
De unde; de sus în jos sau de jos în sus? De jos în sus se dau semnalele, dar de sus în jos suntem chemaţi s-o
facem, nu autoritar, ci în colaborare, în aşa fel ca să declanşeze forţa lor de autoreglare prin metodele bune.
Ce anume naşte structura? Nevoia. În ce constă structura? În două lucruri: aspecte în care trebuie să
intervii pentru a salva şi plusuri care nu sunt puse la treabă. Deci sunt probleme şi capacităţi nepuse la lucru,
nevoi negative sau pozitive, daruri spirituale nepuse la lucru şi strigăte de ajutor nevăzute. Aceste nevoi cer
structuri specifice. Şi le salvez prin punerea lor la lucru.
Atelier: Ce structuri lipsesc în comunităţile noastre? (Părinţi începători, tineri căsătoriţi, văduvi,
bătrâni, tineri singuri, noii convertiţi, familii mixte, şomeri, analfabeţi).

În istoria noastră denominaţională, structurile organizatorice au apărut treptat, pe măsură ce nevoile au

devenit vizibile; şi au continuat să se adapteze constant, pentru a răspunde cât mai bine scopului complex
pentru care biserica a fost chemată la existenţă. Mulţumiţi de aceste structuri atât de mult apreciate şi de
alţii, ne limităm - la nivelul comunităţii - de a perpetua bunele structuri date, fără a ne întreba:
- (a) “În ce măsură cuprind ele toate nevoile comunităţii?” şi - (b) “În ce măsură este nevoie să
dezvoltăm sau să înlocuim unele structuri, în funcţie de specificul comunităţii
noastre?”
De dragul stabilităţii (ceea ce de dorit... ), suntem înclinaţi să batem în cuie structurile de la un
moment dat. Dar stabilitatea mult râvnită nu se realizează prin încremenire, prin oprirea procesului de
adaptare şi creştere, ci dimpotrivă, prin promovarea necurmată a unei mai bune funcţionalităţi a părţilor. Dar
nu procesul de întreţinere trebuie stabilizat, fixat definitiv, ci rezultatul procesului – adică viaţa, existenţa.
(Pentru ca o maşină să se menţină pe carosabil, nu e destul s-o potriveşti odată şi s-o fixezi bine; ci tot
timpul omul trebuie s-o adapteze şi să realizeze noi acţiuni pentru menţinerea stabilităţii ei optime).
Structurile bune, pe care biserica noastră le posedă şi pe care le prezintă şi în manual, reprezintă optimul
pentru profilul general al comunităţii tip (“comunitatea tip” = media statistică a tuturor comunităţilor din
lume). În schimb, ele cer să fie dezvoltate, îmbogăţite şi adaptate specificului fiecărei comunităţi în parte.
Ca şi în cazul unui organism viu, multiplicarea şi obiectivele noi cer structuri noi. Dacă conducătorii nu se
străduiesc constant să afle nevoile (obiectivele) mereu noi, pe care timpul şi oamenii le fac simţite, vechile
structuri (oricât de bune) devin neîncăpătoare, ineficiente, lipsite de funcţionalitate. Aceasta conduce la
îmbătrânirea şi moartea comunităţii. (Bisericile, care s-au identificat ca tradiţionaliste, se aflau la polul
muribund.) Cercetările au dovedit că:

- doar comunitatea, care-şi adaptează non-stop structurile faţă de dinamica ţintelor, creşte !
Deci: nu structurile (date, preexistente) stabilesc ţintele (adică nu structurile sunt scopul), ci ţintele cer
anumite structuri adaptate lor, pentru ca acestea să fie realizate (structurile sunt doar mijloace spre ţintă).
Într-o comunitate, structuri specifice se pot realiza numai după ce membri devin conştienţi de darurile lor
spirituale. Fiecare structură nouă cere un nou conducător – pe care pastorul îl instruieşte în mod
corespunzător. Aceşti responsabili de sectoare nu au ca scop să conducă; ci – pe când îşi exercită conducerea
– să formeze noi conducători! Astfel, noile structuri, cerute de resursele ne-exploatate ale comunităţii, devin
cadrul care asigură multiplicarea serviciului – şi de aici: ...creştere naturală!
Spiritualiştii nu vor structuri. Pentru ei, acestea sunt ‘făcături’ omeneşti, ne-duhovniceşti. Tehnocraţii iubesc
foarte mult structurile, dar acestea sunt scopuri în sine, ne-adaptate ţintelor.

Atelier: În grupe de câte 4, se dezbate: a) “Ce structuri lipsesc din comunitatea ta?”; b) “Dacă ai
avea 20 de... (pianişti, graficieni, surori necăsătorite, vorbitori de lb. Engleză, etc...), ce structuri ai
organiza?”; c) “Ce fel de cursuri / seminarii ai preda pentru conducătorii noilor structuri pe care le-ai creat
– la întrebarea b).”
 ( CB pag.10) Indicativul 5: Servicii divine inspiratoare
Serviciile divine inspiratoare sunt un factor sine qua non pentru creştere.
Dacă biserica are şi dimensiunea umană, orizontală, nu doar cea verticală, totul trebuie să fie în
conformitate cu voia lui Dumnezeu. Asocierile nu sunt un scop social în sine, ci sunt mobilizarea acestor
părţi într-o structură, unitate, care să conducă la împlinirea rostului bisericii.
Ce anume produce cu adevărat plăcere? (Relaţiile sociale sunt implicite în scop, biserica nu are
scopul satisfacerii nevoilor sociale)
1. Experienţa autentică. Dacă nu ai experimentat prezenţa lui Dumnezeu, nu ai greutate, nu dai
naştere autenticului.
2. Conţinut (ce anume zici, nu cine - ca la experienţa autentică), care trebuie să aibă trei elemente:
trebuie să fie necesar, logic (liniar, continuu) şi ascendent.
3. Forma (cum). Dacă acest cum nu e bogat în manifestarea căldurii, trăirii, dacă cel care vorbeşte
nu are darul predicării, nu mai face plăcere.
Contează şi cine ascultă, e adevărat, dar noi discutăm acum despre cei care vin doar să primească,
nu de cei care transformă orice clipă în ceva înălţător.
Atunci când serviciul divin este sărbătoare, ne bucurăm.
(CB pagina 10): Atelier
Inovaţia e necesară în rugăciune, în desfăşurarea serviciului divin (să ai un copil care să fie inclus în
program), în cadrul predicii (o paranteză de interacţiune), de regulă nu după apel, că se strică atmosfera.

(CB pagina 11) Indicativul 6: Grupe mici integrale

Există grupe mici care sunt doar parţiale: doar grupe de rugăciune, de diaconie, de şcoala de Sabat,
de misiune, de activităţi comune etc. Grupa mică nu e o cheie a creşterii dacă nu e integrală, adică bazată pe
legăturile naturale.
Structura unei grupe mici se compune dintr-un conducător, împreună cu un număr de prieteni cu
care comunică, cu care e în părtăşie, care formează nucleul, şi un număr de sateliţi. Numărul sateliţilor
întotdeauna e mai mic sau cel mult egal cu numărul celor care compun nucleul. Cine sunt sateliţii? Un nou
convertit, un prieten, un bătrân, un însingurat. Ei se vor hrăni din bucuria părtăşiei noastre, ei vor depinde de
căldura şi sucul pe care le dă nucleul. Când un nou convertit intră în cerc, are posibilitatea să devină nucleu,
adică să devină activ, parte integrantă.
Grupa mică are cinci funcţii:
- părtăşie sau vindecare socială
- studiu
- rugăciunea (ocazia în care mijlocim, ne deschidem sufletul)
- darurile spirituale, pe care oamenii le pun la lucru (slujire, diaconie)
Doar grupele mici integrale sunt factori de creştere a bisericii. Bătrânii, noii convertiţi, însinguraţii
îşi pot găsi un loc în această structură vie, care poate schimba stilul de viaţă adventist. Pe măsură ce
evoluează viaţa grupei mici, care nu se întâlneşte în timpul Sabatului, ci în timpul săptămânii, şi care creşte
prin alăturarea altor oameni, aduşi de membrii grupei, conducătorul are ca obiectiv să-şi formeze un asociat
în cele 6+8 luni în care grupa mică se dezvoltă. Apoi grupa se va divide.
(CB pag.11) Sunt două lucruri care fac grupa mică eficientă:
- grupa să fie integrală
- grupa să se multiplice
O grupă care nu creşte şi nu se multiplică se numeşte gaşcă sau bisericuţă.
Cum îi primeşte pe alţii? Conducătorul se roagă şi ajunge să vadă pe primul element din nucleu:
"Ştii, m-am rugat pentru tine, aş vrea să facem împreună o grupă prin care să ne apropiem unii de alţii şi de
Dumnezeu. Te rog, roagă-te şi tu!". Şi acesta se roagă şi el. Nu doar că îl rog să-mi zică dacă vrea să-mi
accepte propunerea, ci-l îndemn ca să vadă şi el pe un altul. Iar eu văd, de asemenea, pe un altul. Şi în grupa
mică întotdeauna va fi convingerea că suntem unii pentru alţii.
Care este numărul minim al unei grupe? Un minim nucleu e format din 3. Apoi mai sunt doi sateliţi
pe lângă, deci minim e 5-6. Când anume se modifică? Atunci când numărul total ajunge la 12+1,2. În ce
perioadă are loc asimilarea? 7-8 luni.
(CB pagina 12): Atelier: Nu încercaţi să împărţiţi toată comunitatea în grupe mici. Atunci va fi ca în
parabola cu maioneza, când tot ligheanul cu maioneză s-a tăiat. Numai ulei şi cheaguri. Cum se repară
maioneza? Iei puţin din maioneză, o pui pe o farfurie, un cartof fiert şi amesteci. Maioneza se repară pe
principiul sateliţilor. Sateliţii sunt maioneza tăiată. Mai pui sateliţi, până când toată maioneza e bună. Dar să
fim realişti, căci în cea mai fericită situaţie 78% din membrii unei comunităţi răspund la invitaţia de a
participa la grupele mici. Niciodată unele capete nu vor vrea să fie absorbite în "maioneză".
Care este obiectivul? Ucenicia. Care este cadrul în care se desfăşoară ucenicia? Grupa mică
integrală. Ea e numită integrală pentru că trebuie să preia din funcţiile aflate deja în structura şcolii de Sabat,
a diaconiei, să poarte aceste responsabilităţi. Pentru ca grupa mică să poată să fie mobilizată, s-a creat
programul claselor de ucenicie, care nu e un scop în sine, căci aici se fac doar prezentări ale mentalităţii
creşterii naturale sau biotice pentru cei care sunt în principal conducătorii fiecărei grupe mici, şi a nucleelor,
şi a sateliţilor dacă vreţi. Încât ucenicia, care este scopul, urmăreşte să degajeze forţa latentă din om şi să
descopere darurile spirituale, să formeze cu oamenii structuri care automat duc biserica spre creştere.
Mântuitorul n-a vorbit de creştini, ci de ucenici. Creştin în sensul nostru este un termen frumos, dar
limitarea vieţii spirituale doar la spectacular este moarte. Limitarea vieţii doar la pasivitate, la remorcare de
biserică nu este ucenicie. Ucenicia se poate desfăşura doar în grupa mică integrală.

Indicativul 7: Evanghelizarea contextualizată

Ştiţi ce înseamnă textură, textilă? De la ţesătură. Dacă ţi se rup pantalonii, le pui un petic. Din ce
material va fi acel petic? Din acelaşi material. Lumea este contextul. Solia noastră este textul potrivit pentru
context. Ca să înţelegeţi cel mai bine ce înseamnă evanghelizarea contextualizată, sunt două lucruri pe care
trebuie să le reţineţi: cei contextualizaţi şi cine sunt evangheliştii.
George Reed este directorul Institutului de Cercetări Biblice, cu sediul la Washington. Prin preajma
acestui institut există un Institut biblic metodist. În fiecare an, de când îşi aduce aminte prof. George Reed,
vin studenţii să înveţe despre confesiuni. Şi vin să înveţe adventismul la el acasă. An de an încep acelaşi
întrebări, care sunt deja standard: "De ce vă numiţi adventişti?" Studenţii ascultă şi pun întrebări
suplimentare. Răspunsul este: "Adventist este cel care crede în făgăduinţa Mântuitorului că va reveni." "Care
sunt doctrinele voastre specifice?" "Păi noi credem că ..." Răspunsurile erau ca un standard teologic. După 6
ore de asemenea întrebări "vă mulţumim" şi la revedere. După vreo 12-13 ani de asemenea vizite fr. George
Reed face un total general şi zice: "Atâţia au trecut pe aici, oare ei toţi sunt o apă şi-un pământ, nu sunt şi
oameni sinceri printre ei? După ce le-am expus toate elementele fundamentale frumoase, inteligente, biblice,
nici unul să nu aibă interes? Sau noi greşim?" Şi a ajuns la concluzia că la noi e buba. Noi răspundem
doctrinar. Noi dăm răspunsuri: "Stă scris". În timp ce oamenii au contextul lor de problematică. Şi noi nu ne
străduim să armonizăm sunetul nostru după tonalitatea lumii. Şi atunci a spus: "Haideţi să facem altceva". Să
găsim pentru fiecare doctrină un răspuns pentru o problemă actuală. S-o contextualizăm. Şi a venit vremea
din nou să vină studenţii. "De ce sunteţi adventişti?" "Pentru că "advent" se referă la cel mai dorit şi necesar
răspuns la cea mai mare criză prin care trece omenirea. Răspunsul la această criză economică, socială şi
morală este - Hristos va reveni şi va salva omenirea din decădere." Studenţii au devenit interesaţi. "Dar, ce-i
cu Sabatul?". "Sabatul este răspunsul lui Dumnezeu la criza psihică a sec. XX. Statistica ne arată că bolile
psihice, simţământul datoriei neîmplinite, tensiunile se datorează lipsei de odihnă"...Toate doctrinele au fost
prezentate ca un răspuns la nevoile oamenilor. După 6 ore de prezentare studenţii întreabă: "Mai putem să
mai stăm şi peste program?" Adevărul biblic trebuie prezentat nu separat de problemele actuale,
imponderabil ci contextualizat. La încheiere un grup de cinci studenţi l-au întrebat pe George Reed: "V-ar
supăra dacă am veni şi mâine, au fost câteva lucruri pe care nu le-am înţeles?" Pentru prima dată era cineva
interesat de adevăr. Hristos contextualizat.
Scopul pentru care Hristos a venit a fost să descopere mântuirea. Ioan 4. Vine o femeie. Care este
nevoia aparentă, cea profundă, apoi declanşarea crizei, întrebări şi descoperiri? Priviţi cum prezintă
Mântuitorul. Hristos contextualizează.
Cum prezentăm Evanghelia într-o zonă minieră, în Valea Jiului? Trebuie să contextualizezi în două
direcţii: în tematică şi în limbaj.
 În tematică. Ce tentă abordezi pentru mineri. Siguranţa vieţii. Mângâiere pentru cei împovăraţi.
Rezolvarea crizei economice. Înmulţirea pâinilor.
În limbaj. Omul a coborât în groapa păcatului. Hristos a coborât după noi ca să ne scoată de aici.
Hristos ne-a chemat din întuneric la lumină. Mărgăritarul de mare preţ. Voi sunteţi lumina lumii. Elemente
prin care contextualizăm evanghelizarea.
Cine evanghelizează? În Germania este o vorbă: "Fiecare creştin, un evanghelist". Toţi creştinii sunt
chemaţi la evanghelizare nespecifică.
(CB pg.13) Toţi trebuie să fie misionari prin ceea ce fac dar doar 10% pot avea darul evanghelizării.
Statisticile arată aceasta. Dacă toţi ar primi darul evanghelizării atunci nu ar mai fi valabilă afirmaţia Bibliei
că Duhul Sfânt dă "în parte".
GRAFIC 13

Indicativul 8: Relaţii pline de iubire

Ce este dragostea? Nu este doar sentiment, ci rodire, acţiune, facere, alegere, decizie, este principiu.
Când întrebi pe un membru: "Îl iubeşti pe cutare?" "Da, îl iubesc, n-am nimic cu el". Ce înseamnă în această
viziune a iubi? Să nu ai nici o legătură cu el, nici un conflict. Iubirea înseamnă să ai ceva, nu să nu ai.
Opusul dragostei nu este ura ci indiferenţa.
Cui se adresează iubirea omenească? Rudelor, celor buni, celor plăcuţi. Cui se adresează iubirea
duhovnicească? Necunoscuţilor, celor ce nu merită, celor neplăcuţi, care îţi inspiră repulsie. În ce constă
iubirea? Iubirea trebuie manifestată, învăţată.
(CB pg. 14 "Cât timp petrec...)
Romani 16. Pavel întotdeauna găseşte să facă un compliment. Toţi avem nevoie de apreciere. Nu
laude. Pentru că cei care spun laude întind curse. Iubirea trebuie manifestată.
GRAFIC 14 - Zâmbesc natural între ei, fără interes.
Dacă nu ne exercităm iubirea, suntem ca bobul de grâu în mâna mumiei lui Faraon.
(CB pg.14 Iubirea trăită,...)